testamentul

5/11/2018 TESTAMENTUL - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/testamentul-55a0d19400009 1/93

LUCRARE DE LICENŢĂTESTAMENTUL

1



TESTAMENTUL

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE. Motivatia alegerii temei

CAPITOLUL I. Noţiuni generale despre moştenire

1.1. Noţiunea de moştenire

1.2. Felurile moştenirii

CAPITOLUL II. Coordonatele succesiunii testamentare în dreptul privat roman i înș

vechiul drept românesc

2.1. Sinteză istorică aupra institutiei succesiunii testamentare

2.2. Conceptul testamentar în dreptul privat roman

2.2.1. Definitia testamentului

2.2.2. Forme de testament

2.2.3. Succesiunea deferă contra testamentului

CAPITOLUL III. Reguli generale cu privire la moştenirea testamentară

3.1. Noţiunea şi cuprinsul testamentului

3.2. Caracterele juridice ale testamentului

3.3. Condiţiile de validitate ale testamentului

3.3.1. Conditiile de fond

3.3.2. Conditiile de formă

CAPITOLUL III. Felurile testamentului

2



3.1. Testamentele ordinare

3.2. Testamentele privilegiate

3.3. Alte forme testamentare

CAPITOLUL IV. Principalele dispoziţii cuprinse în testament

4.1. Legatul

4.2. Dispoziţii testamentare privind dezmoştenirea (exheredarea)

4.3. Clauze cu privire la executarea dispoziţiilor testamentare

CAPITOLUL V. Limitele dreptului de a dispune de bunurile moştenirii

5.1. Interzicerea pactelor asupra unor moşteniri viitoare

5.2. Interzicerea substituţiilor fideicomisare

5.3. Interdicţia actelor juridice care încalcă rezerva succesorală

CAPITOLUL VI. Reglementarea mo tenirii testamentare în Noul Cod Civilș

CAPITOLUL VII. Jurisprudentă

CONCLUZII

3



INTRODUCERE

Motivatia alegerii temei

Instituţia succesiunii în dreptul civil este menită să asigure o continuitate a raporturilor patrimoniale, mai ales a celor cu privire la dreptul de proprietate în condiţiile în care subiecţii

de drept, persoane fizice nu au o existenţă veşnică. Instituţia succesiuni, mai ales a celei

legale vine să reglementeze modul şi ordinea de transmitere a patrimoniului persoanei fizice

care se va stinge din viaţă succesorilor ei conform gradului de rudenie şi claselor de

moştenitori legali, vine să stabilească responsabilitatea acestora faţă de datoriile defunctului

astfel încât să se asigure o siguranţă juridică pentru creditorii care au intrat în raporturi

patrimoniale cu persoana care lasă moştenire. Legea civilă reglementează şi situaţiile în care

nu există moştenitori, nici legali, nici testamentari, astfel încât patrimoniul succesoral vacant

să nu rămînă fără stăpân – acesta va deveni statul în cazul moştenirii vacante, care va

răspunde şi el, în limitele activului succesoral, pentru datoriile defunctului.

Dreptul succesoral roman este temelia fundamentală a vechiului drept testamentar

românesc. Chiar dacă acest drept a avut şi influenţe slave sau bizantine, lumea românească

a cunoscut o organizare juridică proprie ca urmare firească a dezvoltării istorice a românilor.

În cadrul acesteia, testamentul este una din cele mai importante instituţii de drept civil, în

legătură cu fundamentul căreia au existat mai multe opinii în literatura juridică.

Astfel, succesiunea testamentară, ca şi instituţie specială a dreptului succesoral,

exprimă libertatea fiecărei persoane de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte la

discreţia sa, fără vreo limitare decât cu exceptia unor restricţii legale menite să protejeze

interesele unor persoane apropiate ca grad de rudenie sau afiliate cu defunctul şi care se află

într-o stare de vulnerabilitate.

În abordarea prezentei teme realizez o deosebire netă între dreptul persoanei de a

dispune prin testament de mo tenirea sa i libertatea de a testa. Într-adevăr, dacă persoanaș ș

dispune de bunurile aflate în patrimonial său în timpul vietii, este normal ca acest drept dedispozitie să îi apatină i cu privire la întregul său patrimoniu, după moartea sa.ș

Dreptul de dispune î i are, a adar, temeiul în chiar ratiunea i existenta dreptului deș ș ș

proprietate, fiind recunoscut încă din antichitate.

Prin intermediul testamentelor persoana care lasă moştenire va putea să pună în

sarcina moştenitorilor îndeplinirea unor gratuităţi, acţiuni sau activităţi în favoarea unor

anumite persoane sau în scopuri general utile. Aceste ultime doleanţe ale testatorului au

căpătat denumirea de legate în dreptul succesoral. Dar vom vedea că testamentele nu au

neapărat ca şi scop transmiterea averii, patrimoniului testatorului, ele pot conţine şi altedispozioţii, de exemplu, de dezmoştenire sau de recunoaştere a unui fapt.

4



Practic vorbind, testamentul este o excepţie de la moştenirea legală, în sensul că se

aplică mai rar. Totodată, testamentul ca şi act juridic unilateral se deosebeşte de actul juridic

de drept comun.

Lucrarea de faţă nu admite că a epuizat absolut toate resursele existente către

cercetarea în aprofunzime a acestei teme, dar reprezintă o deschidere către acest subiect şi

un punct de plecare pentru o perfectare a legislaţiei noastre în materia testamentară.

5



CAPITOLUL I.

Noţiuni generale despre moştenire

1.1. Noţiunea de moştenire. Precizări terminologice

Întreaga viaţă a omului este cuprinsă de normele dreptului civil cu urmările sale

patrimoniale, adică moştenirea, numită şi succesiune sau ereditate. Unele din aceste

denumiri sunt găsite în dispoziţiile legale ale codului civil sau în doctrină, accepţiunea lor fiind

egală.

Moştenirea, izvorâtă dintr-o necesitate obiectivă, fiind în dependenţă direct de formele

de proprietate, de relaţiile de producţie ale sistemului economic al statului şi abordând

interesele unor pături largi ale populaţiei, a fost şi este cea mai importantă verigă a vieţiisociale. De altfel, prin aceasta şi se explică investirea instituţiei moştenirii, în legislaţia

României cu statut constituţional. Codul civil nu defineşte noţiunea de moştenire. Ea a fost

definită de doctrină ca fiind transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate către

una sau mai multe persoane în viaţă1.

Termenul de moştenire mai desemnează şi patrimoniul celui care lasă moştenirea,

adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care nu se sting odată cu moartea celui care lasă

moştenirea, dar sunt transmisibile în temeiul normelor dreptului succesoral.

Instituţia moştenirii este intim legată de instituţia proprietăţii. Astfel, Glasson, celebrul

profesor de la Facultatea de drept din Paris, afirma în lucrarea sa „Elėments du droit français

considėrė dans ses rapports avec le droit naturel de l’ėconomie politique”, cu referire la

moştenire că „succesiunea este de drept natural, economia politică considerând-o unul din

cele mai energice stimulente la muncă…, şi a suprima dreptul de moştenire ar fi să suprimăm

societatea…, iar a suprima succesiunea ar fi să distrugem proprietatea, căci proprietatea

vremelnică limitată la viaţa omului, nu mai este proprietate”2.

După cum am arătat, termenul de moştenire mai desemnează şi patrimoniul, care se

transmite la moartea unei persoane fizice. În limbajul comun, de obicei, prin moştenire, se

înţeleg doar anumite bunuri, care au rămas la moartea unei persoane fizice. Astfel, deseori,

putem auzi, că cineva a primit „moştenire o casă sau o maşină” etc.

1 M. Eliescu, ”Moştenirea şi devoluţiunea ei”, în dreptul R.S.R., Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 19-20; St. D.

Cărpenaru, ”Drept civil, Drepturile de creaţie intelectuală, Succesiunile”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucure ti, 1971, p.ș

153; F. Deak, ”Tratat de drept succesoral”, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 6; E. Safta-Romano, ”Dreptul de moştenire în

România. Doctrină şi jurisprudenţă”, vol. I, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p. 24-26; J. Manoliu, ”Drept civil. Succesiuni”, Editura

Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1995, p. 8; L.Stănciulescu, ”Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni”, Editura All Beck, Bucureşti,

2002, p. 352; D. Alexandresco, ”Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman”, tom.III, partea a II-a Atelierele Socec,

1912, p. 34.

2 Şt.D.Săndulescu, ”Despre dreptul de succesiune”, Bucureşti, Tipografia „Speranţa”, 1905, p. 7-9.

6



Din punct de vedere al legii, noţiunea de moştenire în accepţiunea de patrimoniu,

comportă un alt sens, aceasta desemnând întreaga masă succesorală: totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale a celui care lasă moştenirea şi nu bunurile acestuia.

Masa succesorală o constituie ansamblul elementelor (bunuri şi alte valori) care,

făcând parte din patrimoniul defunctului, pot constitui obiectul împărţelii moştenirii1. Fac

parte din masa succesorală acele drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le-a avut cel care

lasă moştenirea în timpul vieţii.

În masa succesorală sunt cuprinse numai acele drepturi şi obligaţii care au un

conţinut economic (patrimonial), cele personal nepatrimoniale încetând la moartea celui

care lasă moştenirea, astfel, fiind intransmisibile2.

Masa succesorală este alcătuită din două părţi, şi anume:

a) activul moştenirii este alcătuit din totalitatea drepturilor patrimoniale a celui care lasă

moştenirea. Din activul moştenirii fac parte toate drepturile reale şi de creanţă,

precum şi bunurile la care acestea se referă, ale celui care lasă moştenirea;

b) pasivul moştenirii este o parte componentă a masei succesorale şi cuprinde obligaţiile

şi sarcinile cu conţinut economic ale moştenirii. Nu vor fi cuprinse în pasivul

moştenirii obligaţiile ”intuitu personae”, care se sting odată cu încetarea din viaţă a

celui care lasă moştenirea.

Din punct de vedere practic, determinarea exactă a masei succesorale are o

importanţă deosebită pentru eventualii moştenitori, care sunt puşi în situaţia de a opta întreurmătoarele posibilităţi: să accepte moştenirea pur şi simplu, să accepte moştenirea sub

beneficiul de inventar sau să renunţe la moştenire.

1 Dicţionar de drept procesual civil, coordonator dr. Mircea N.Costin, Editura Ştiin ifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 300.ț

2 T.S., S.civ., Dec. nr. 1347/1972, în Repertoriu de practica judiciară în materie civilă pe anii 1969-1975, p. 205, nr. 511; T.S.,

S.civ. Dec.nr. 1629/1976 în Repertoriu…1975-1980. p. 141; T.S., S.civ., Dec.nr. 1539/1979, în C.D.,1979, p. 124-125.

7



Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată, declarată judecătoreşte,

moartă, al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai numeşte şi ”de

cuius”, prescurtare a formulei romane ”is de cuius successione agitur”.

Legiuitorul a folosit termenul de defunct şi în unele situaţii în care folosirea acestuia

este improprie. De exemplu, articolul 655 punctul 3 din Codul civil. Considerăm, că ar fi mai

corect ca, în astfel de situaţii, să fie utilizate cuvintele „cel care lasă moştenirea” şi nu

„defunct”.

În cazul moştenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament

se numeşte testator.

În temeiul legii, cei care primesc în tot sau în parte, patrimoniul celui care a lăsat

moştenirea se numesc moştenitori, succesori, erezi sau urmaşi1. Calitatea de moştenitor o

poate dobândi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu, cetăţenie. La fel

şi statul, potrivit legii sau potrivit dispoziţiilor testamentare, poate dobândi bunurile lăsate decel care lasă moştenirea. În calitate de moştenitor pot apărea şi persoanele juridice numai în

cazul în care există testament în acest sens.

În cazul moştenirii testamentare dobânditorii sunt denumiţi legatari. Legatarii pot fi

universali, atunci când au vocaţie la întreg patrimoniu succesoral; cu titlu universal, când cu

vocaţie la o fracţiune din patrimoniul succesoral şi cu titlu particular, când au vocaţie la un

bun sau mai multe bunuri determinate.

În perioada actuală, în sistemele economice ale României, instituţia moştenirii a

devenit, fără nici o îndoială, consecinţă remarcabilă a trecerii la economia de piaţă, una dininstituţiile fundamentale ale dreptului civil.

1.2. Felurile moştenirii

Pornindu-se de la prevederile articolului 650 din Codul civil potrivit cărora

“Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament” s-a conchis

că functie de izvorul vocaţiei succesorale avem moştenire legală sau testamentară.

În literatura de specialitate2

a mai apărut şi opinia potrivit căreia, pe lângă cele douăforme de moştenire mai există încă una: moştenirea contractuală (convenţională) - în cazul

deosebit de rar în practică, al donaţiei de bunuri viitoare, adică al contractului de donaţie

având drept obiect o moştenire, o fracţiune din aceasta sau bunuri succesorale singulare. În

acest caz, donaţia produce efecte numai la moartea donatoruluişi este întotdeauna

revocabilă3. Acest fel de moştenire era reglementată de dispozitiile articolelor 821, 933 şi 934

1 E. Safta-Romano, ”Dreptul de moştenire. Doctrină şi jurisprudenţă”, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p. 24

2 D.Chirică, ”Drept civil. Succesiuni şi testamente”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 28; Mihail Eliescu, ”Moştenirea şi

devoluţiunea ei în dreptul RSR”, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 20.

3 Mihail Eliescu, loc. cit.

8



din Codul civil, iar abrogarea ultimelor două articole citate a dus la caducitatea acestui fel de

moştenire.

Moştenirea este legală când ea se deferă în ordinea şi cotele determinate prin lege,

persoanelor stabilite ca făcând parte din una din clasele de moştenitori stabilite în Codul civil

şi Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de mo tenire al sotului supravietuitor. Ea se va deferi înș

temeiul legii numai în măsura în care nu există testament sau acesta nu-şi produce, în total

sau în parte efectele, sau testamentul cuprinde dispoziţii de altă natură ca recunoaşterea

unui copil, dispoziţii cu privire la funeralii etc., dar nu privitoare la transmiterea patrimoniului

succesoral.

În dreptul roman succesiunile erau de trei feluri: ″succesiunea ab intestat,

succesiunea testamentar i succesiunea deferită contra testamentului″ș 1. Ele erau

incompatibile şi se excludeau una pe alta. Astfel, numai în cazul în care succesiunea

testamentară lipsea, se putea moşteni legitim. La romani, unul din drepturile esenţiale alecetăţeanului era dreptul de a lăsa un moştenitor printr-un act de ultimă voinţă. Astfel,

patrimoniul lui ”de cujus” constituie o unitate indivizibilă:

a) moştenirea nu putea fi divizată în mase de bunuri diferite după originea ori natura lor;

b) bunurile succesorale nu puteau fi împărţite spre a fi moştenite o parte prin testament,

iar altă parte prin lege. Excepţia de la această regulă este dată de succesiunea

deferită contra testamentului ce ″reprezintă o transmitere a patrimoniului care, în

condiţiile existenţei unui testament, se face în alt mod decât cel prevăzut în testament

″2

. Acest tip de succesiune avea loc în două cazuri: în cazul dezmoştenirii neregulatesau al omisiunii3 şi în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios4.

Codul civil, spre deosebire de dreptul roman unde succesiunea ”ab intestate” era

considerată o excepţie, o priveşte ca pe cea mai firească modalitate de transmitere a

patrimoniului lui ”de cujus” către rudele sale de sânge care sunt constituite în clase de

moştenitori. Ba mai mult, şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, legiuitorul a instituit

rezervă succesorală, instituţie menită a proteja interesele unor moştenitori legali împotriva

liberalităţilor excesive ale lui ”de cujus”.

Cei care dobândesc succesiunea în baza legii sunt moştenitori universali întrucât auvocaţie la întregul patrimoniu al defunctului, chiar şi în ipoteza în care există o pluralitate de

moştenitori şi fiecare va lua numai o parte din moştenire. Nu există, aşadar moştenitori legali

cu vocaţie numai la bunuri singulare (”ut singuli”).

1 T.Sâmbrian, ”Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman”, Casa de Editură şi Presă ”Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p.

93.

2 T. Sâmbian, op. cit., p. 98.

3 Este cazul în care, în testament, ”de cujus” avea inserate exheredări fără a folosi forma solemnă ”exheres esto” (”exheredes

sunto”) - caz în care aceste exheredări nu-şi produceau efecte.4 Este cazul în care, în testament, ”de cujus”, prevăzuse dezmoştenirea nemotivată a rudelor apropiate, acestea putând înlătura

exheredarea prin introducerea acţiunii ”querela inofficiosi testament”.

9



În cazul moştenirii testamentare transmisiunea bunurilor defunctului are loc în baza

testamentului. Dispoziţiile defunctului cu privire la bunurile sale din cuprinsul testamentului

poartă denumirea de legate, iar beneficiarii acestora de legatari. Legatarul poate fi:

a) universal, dacă are vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct;

b) cu titlu universal, dacă are vocaţie la o fracţiune din masa succesorală;

c) cu titlu particular, dacă are vocaţie la bunuri singulare, determinate, din masa

succesorală.

Cele două categorii de moşteniri, cea legală şi cea testamentară, nu se exclude, ci

dimpotrivă ele pot coexista. În cazul în care există testament, dar şi moştenitori legali

rezervatari coexistenta lor se impune chiar, căci prin dispoziţiile din cuprinsul testamentului

nu se va putea încălca rezervă moştenitorilor legali punându-se problema reducţiunii

legatelor la limita cotităţii disponibile. Sau dacă defunctul a făcut legate cu titlu particular

patrimoniul va reveni moştenitorilor legali care însă vor fi ţinuţi să execute legatele faţă delegatarii cu titlu particular. Dacă însă este vorba de un legat particular, adică având ca obiect

un bun individual determinat dreptul asupra acestuia va fi dobândit de către legatar direct de

la defunct, fără să treacă asupra moştenitorilor legali1.

În ipoteza în care prin legatele instituite de defunct nu se epuizează patrimoniul

succesoral, devoluţiunea succesorală va fi legală pentru rest şi testamentară pentru ceea ce

cuprind legatele. Dacă însă s-au instituit mai mulţi legatari cu titlu universal, epuizându-se

astfel moştenirea sau dacă s-au instituit mai mulţi legatari universali devoluţiunea moştenirii

va fi exclusiv testamentară.Aşadar, Codul civil nu a păstrat principiul din dreptul roman al incompatibilităţii

moştenirii testamentare cu cea legală (”nemo partim testatus partim intestatus decedere

potest”), adică nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament.

Astfel, situatiile în care cele două tipuri de moştenire nu coexistă sunt următoarele:

a) în cazul în care ”de cujus” moare fără a lăsa testament2, există doar moştenire legală;

b) în cazul în care ”de cujus” lasă prin testament întregul patrimoniu uneia sau mai

multor persoane, există numai moştenire testamentară, sub condiţia să nu existe

moştenitori rezervatari. Existenţa acestora face ca moştenirea respectivă să fie legalăşi testamentară. Potenţialii rezervatari sunt moştenitorii care, în puterea legii, au

dreptul la o parte din moştenire. Aceştia sunt:

− descendenţii în linie dreaptă ai lui ”de cujus”, fără limită de grad;

− ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului);

− soţul supravieţuitor.

1

Fr. Deak, op. cit. p. 9.2 Succesiunea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este valabil, sau legatarul nu a acceptat

moştenirea.

10



În această ordine de idei în practică judiciară s-a pus problema coexistentei calităţii

de moştenitor legal şi testamentar în aceeaşi persoană. Tribunalul Suprem s-a pronunţat în

sens afirmativ decizând în felul următor: ”Calitatea de moştenitor legal subzista şi în cazul în

care aceasta este unită cu cea de moştenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul

unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situaţia de a lua mai puţin şi de a fi

exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia din temeiurile

juridice componente “1. În ipoteza în care însă o persoană are calitatea de moştenitor legal

dar este chemată la moştenire şi în calitate de legatar să opteze diferit cu privire la legat şi la

moştenirea legală. Dacă legatul este mai mic decât cota care i s-ar fi cuvenit acelei persoane

ca moştenitor legal, moştenitorul legal nu poate renunţa la legat pentru a moşteni mai mult

întrucât un astfel de legat poate avea şi scopul unei exheredari parţiale, situaţie în care

moştenitorul legal poate primi numai rezervă, dacă este mai mare decât legatul, care

priveşte evident numai calitatea de moştenitor legal2

.

CAPITOLUL II.

Coordonatele succesiunii testamentare în dreptul privat roman i înș

vechiul drept românesc

1 Trib. Supr. , sect. civ. dec. nr. 2775/1984, in C. D. 1984, p. 126.

2 Fr. Deak, op. cit. p. 10; E. Safta-Romano, op. cit. p. 38-39.

11



2.1. Sinteză istorică aupra institutiei succesiunii testamentare

Originea testamentului este foarte veche, fiind cunoscut de majoritatea popoarelor

antichităţii. Cel mai vechi testament cunoscut este, potrivit legendei, cel prin care Noe a

împărţit pământul, în urma potopului, între cei trei fii ai săi. La greci, problema testamentului

era privită în mod diferit. Astfel, la Atena testamentul era interzis, abia regele Solon dă

dreptul atenienilor de a testa, dar numai acelora care nu au copii legitimi.

Marele filozof Platon era şi el contra testamentului considerând că "dreptul de a testa

să fie cât mai restrâns"1, ceea ce nu l-a împiedicat pe Platon de a lăsa el însuşi testament.

Cetăţenilor Spartei le era permis a testa. Mărturie în acest sens sunt testamentele lui

Aristotel, Strabon, Lycon, etc.

O situaţie mai deosebită o întâlnim la vechii germani, egipteni şi evrei. În acestelegislaţii vechi principiul îl constituia solidaritatea familiei, ceea ce făcea ca să nu fie luată în

seamă voinţa defunctului. Prin testament nu se putea institui un moştenitor, ci doar se

puteau face liberalităţi. Această stare de fapt este explicată de faptul că în acea perioadă se

întâlnea în special proprietatea devălmaşă, şi nu cea individuală, ceea ce făcea ca numai un

membru al familiei, căruia îi aparţineau bunurile, să poată continua stăpânirea defunctului.

Mobilele şi imobilele deţinute individual de ”de cujus” se cuveneau tot rudelor în funcţie de

proximitatea gradului de rudenie.

O importanţă deosebită a dobândit-o testamentul în cadrul epocii romane, în dreptulroman. Astfel, Ulpian defineşte testamentul ca fiind ”o manifestare în cadrul legii, a voinţei

noastre, făcută în mod solemn, ca să aibă tărie după moarte”2. Justinian afirma, la rândul său

că instituirea de moştenitor constituie „fruntea şi temelia întregului testament”. ”Prin

testament se dispunea, în primul rând asupra modului de distribuire a bunurilor testatorului,

dar se puteau îndeplini şi alte scopuri, precum dezrobiri, numirea unui tutore, etc.”3.

În funcţie de epoca romană de drept: dreptul vechi, dreptul clasic, constituţiile

imperiale, forma testamentului a variat. Astfel, vom întâlni în dreptul vechi următoarele forme

de testament:a) Testamentul făcut în timp de pace. Testatorul îşi întocmea testamentul în faţa

adunărilor curiate, adunări ce se întruneau de două ori pe an. La început, pentru

valabilitatea testamentului era necesar ca acesta să fie confirmat de adunare prin

intermediul votului. Prin legea celor XII table se schimbă aceste reguli, voinţa

testatorului fiind ridicată la rangul de lege: ”dispoziţiile luate prin testament de şeful

1 Potrivit concep iei instituite deț Platon, puteau testa doar cei ce nu aveau descendenţi.

2 Din această definiţie rezultă caracterul de act solemn şi de ultimă voinţă a testamentului, nespunând nimic despre instituirea

de moştenitor care constituie trăsătura juridică de bază a testamentului.

3 T.Sâmbrian, ”Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman”, Casa de Editură şi Presă ansa SRL, Bucureşti, 1994, p. 95.Ș

12



familiei să capete putere de lege”. Această formă de testament prezenta

inconvenientul că nu se putea face decât în faţa adunărilor respective ce se întruneau

doar de două ori pe an1;

b) Testamentul făcut în timp de război este testamentul întocmit înaintea armatei gata

de luptă. Astfel, soldatul - cap de familie putea să testeze înainte de a pleca la luptă

în faţa armatei. La rândul ei şi această formă de testament prezintă un inconvenient

destul de mare: nu putea fi practicat decât în caz de război2;

c) Datorită inconvenientelor pe care le prezentau primele două forme de testament, cu

timpul, practica a realizat o nouă formă de testament - testamentul ”per aes et

libram”.

Acest testament se făcea printr-o mancipaţiune, prin intermediul căreia testatorul

transfera patrimoniul său unui ”familiae emptorcare” care era o terţă persoană, acesta

urmând să ducă la îndeplinire hotărârile de ultimă voinţă ale testatorului. Şi această formă detestament prezenta inconveniente:

a) testatorul îşi înstrăina patrimoniul încă din timpul vieţii, el nemaiputând să revoce

actul respectiv de înstrăinare;

b) ”familiae emptor” avea doar îndatorirea morală de a îndeplini hotorârile de ultimă

voinţă, îndatorire morală de la care se putea abate fără a suferi consecinţe juridice3.

În dreptul clasic întâlnim următoarele forme de testament:

a) Testamentul ”per aes et libram” care a fost modificat în sensul că ”familiae emptor”

devine un simplu executor testamentar, fiind obligat juridiceşte să executetestamentul. Acest testament a cunoscut ”trei forme: mancipatio familiae, per aes et

libram public şi per aes et libram secret”4;

b) Testamentul ”nuncupative” constă într-o declaraţie verbală a testatorului în faţa a

şapte martori;

c) Testamentul ”pretorian” este testamentul întocmit în scris pe tăbliţe întărite cu peceţile

a şapte martori. Acest testament ducea la investirea unei persoane cu posesiunea

bunurilor testatorului.

Împăratul Valentinian al II-lea a fost cel care a înţeles foloasele testamentului olograf,introducându-l în anul 466 după Hristos. Această formă de testament nu a avut însă o viaţă

prea lungă, admiţându-se în legea celor XII table testamentul olograf numai prin excepţie - în

privinţa împărţelilor făcute de ascendenţi în favoarea descendenţilor lor.

Constituţiile imperiale au instituit următoarele forme de testament:

a) testamentul ”principi oblatum”, ce era dat în păstrarea cancelariei imperiale;

1 V. Hanga, ”Drept privat roman”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 324.

2 Ibidem.

3 Ibidem, op. cit., p. 324 i urm.ș

4 T.Sâmbrian, op. cit., p. 96.

13



b) testamentul tripartit;

c) testamentul olograf;

d) testamentul realizat prin declaraţie dată înaintea autorităţilor judiciare sau municipale.

În dreptul bizantin existau două forme de testament:

a) testamentul tripartit, ce era rezultatul preluării de elemente de la trei legislaţii diferite:

− după dreptul civil vechi, testamentul trebuia făcut fără nici o întrerupere;

− după dreptul pretorian, testamentul trebuia făcut în prezenţa a şapte martori cu

semnătura şi peceţile acestora;

− după constituţiile imperiale, testamentul trebuia semnat de testatorşi martori;

b) testamentul nuncupativ.

În Europa Occidentală, testamentul suferă o perioadă de decădere pe parcursul

evului mediu, decădere datorată faptului că această perioadă istorică a fost guvernată de

principiile dreptului canonic (nu permitea instituirea unui moştenitor care să nu fi fost rudă cu”de cujus”) şi de obiceiurile de origine germanică ce erau potrivnice întocmirii de testamente.

Odată cu renaşterea studiilor de drept roman din sec. al XVIII-lea se realizează i oș

renaştere a testamentului.

Legiuirea Caragea nu recunoaşte existenţa testamentului verbal şi nici a celui

nuncupativ. Astfel, testamentul trebuia făcut în scris de faţă cu trei martori sau ”arhiereul sau

judecătoria”. Codul Calimach nu este la fel de restrictiv: ”Testamentul se poate face în scris

şi nescris, vederat şi tăinuit, cu martori şi fără martori”. Prin urmare, erau recunoscute

următoarele forme de testament:a) testamentul olograf care era de două feluri:

− testamentul scris, datat şi semnat de mâna testatorului;

− testamentul scris de altul, trebuind semnat de testator în prezenţa a cel puţin trei

martori ce trebuiau să semneze şi ei.

În cazul în care testatorul nu ştia carte se întâlneau două situaţii:

− în cazul în care testatorul nu ştia să scrie dar ştia să citească, atunci el semna cu

"semnul sfintei cruci", urmat de semnătura unuia dintre martori pe crucea respectivă ;

− în cazul în care testatorul nuştia nici să scrie şi nici să citească, sau era orb, atunci

unul din martori trebuia să-i citească testamentul, urmat de adeverirea de către

testator că liberalitatea s-a făcut conform cu voinţa sa, urmat apoi de semnătura

martorilor;

b) testamentul verbal ce se făcea în prezenţa a cinci martori de bună credinţă;

c) testamentul făcut prin chemarea a doi judecători la domiciliul testatorului ”să ia în

scris testamentul lui sau să-l asculte prin viu grai; luându-l în scris, să-l pecetluiască

cu pecetea judecătoriei şi să-i dea o adeverinţă de mână”;

14



d) testamentul făcut ”în corăbiile ce călătoresc, ori în vremea ciumei sau a altor boli

grabnice şi lipicioase”.

Astfel, testamenul a avut o importanţă deosebită în timpul Legiuirii Caragea şi a

Codului Calimach deoarece îi dădea dreptul lui de cujus să dispună de soarta averii ce îi

aparţinea şi pentru timpul ce urma după moartea sa.

2.2. Conceptul testamentar în dreptul privat roman

2.2.1. Definiţia testamentului

În concepţia romană testamentul este un act de ultimă voinţă care trebuie să conţină

o instituire de herede. Modestin în Dig. 28. 11. îl defineşte astfel: „Testamentum est

voluntatis nostrae justa sententia de eo quod post mortem suam fieri velit”, adică:

„Testamentul este hotărârea legală a voinţei noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se

întâmple după moartea sa”1.

Ca toate actele vechiului ”ius civile” testamentul era un act formal. Şi aici pretorul a

intervenit spre a înlătura cerinţele formalismului exagerat pentru ca apoi legislaţia imperială

să stabilească tipul testamentului roman. Astfel, se deosebesc trei faze de evoluţie: vechiul

”ius civile”, dreptul pretorian şi dreptul imperial.

2.2.2. Forme de testamentVechiul drept roman ca şi Gaius tratează trei forme de testament: ”calatis comitiis”,

”in procinctu” i ”per aes et libram”.ș

A. Testamentul ”calatis comitiis„

Testamentul ”calatis comitiis” avea loc înaintea comiţiilor curiate prezidate de ”ponfiex

maximus” şi întrunite de două ori pe an în acest scop. Cum prin dispoziţiile de ultimă voinţă

ale testatorului se schimba ordinea de succesiune prevăzută de dreptul pozitiv, asemenea

modificare interesând societatea quiriţilor, trebuia să aibă şi aprobarea lor, de aceea se

convocau comiţiile. La început probabil testamentul era aprobat ca şi o lege sau putea fi şi

respins. Câtă vreme existenţa testamentului depindea de votul comiţiilor curiate, nu se poate

spune că a existat la Roma libertatea de a testa. Cert este faptul că în epoca Legii celor XII

Table principiul libertăţii de a testa s-a impus definitiv, în dreptul roman2 .

Din momentul în care a devenit inutil votul comiţiilor curiate, prin faptul că votul lor nu

mai puteau împiedica valabilitatea actului de ultimă voinţă, testamentul ”calatis comitiis” a

început să decadă. În afară de acest motiv de drept public mai erau şi alte1 Definiţia indică mai mult scopul practic.

2 Ulpian, Regulae 11.14.: „uti legassit super pecunia tutelave suol rei, ita ius esto”

15



cauze care au contribuit ca acest fel de testament să cadă în desuetudine:

a) Instituţia de herede şi cuprinsul testamentului se destăinuia întregii cetăţi;

b) Nu se putea testa în acest mod decât de două ori pe an, probabil la 24 martie şi 24

mai, date la care era convocată adunarea patricienilor 1;

c) Plebeii neavând acces la comitiile curiate nu-şi putea face testament în acest mod.

B. Testamentul ”in procinctu”

Acest fel de testament se presupune că se făcea pe timp de pace (testamentul

”calatis comitiis”), iar pe timp de război, soldaţii puteau să-şi facă testamentul în faţa

camarazilor de arme, înainte de a intra în luptă, este aşa-zisul testament ”in procinctu” care

prezenta dezavantajul că era accesibil numai soldaţilor, cu alte cuvinte numai cetăţenilor

romani având între 17şi 46 de ani.

C. Testamentul ”per aes et libram”

Primele forme de testament prezentând serioase inconveniente, practica a imaginat o

altă formă de testament care se realiza prin procedeul mancipaţiei (”per aes et libram”).

Testatorul (”mancipio daus”) transmitea prin mancipio patrimoniul unei persoane

(”emptor familiae”) însărcinată cu îndeplinirea voinţei testatorului (avea o simplă îndatorire

morală, încât testatorul nu putea avea certitudinea realizării dispoziţiilor sale).

După Gaius se constată două faze în evoluţia acestui fel de testament. În prima fază

familiae emptor ţinea loc de herede (”locum heredis obtinebat”). El dobândea patrimoniultestamentului prin mancipaţie devenind proprietar imediat după consumarea actului formal.

Mancipaţia neputându-l face continuator al personalităţii juridice a testatorului, „familiae

emptor” devenea proprietar al activului succesiunii fără a răspunde şi de datorii. În ce

priveşte executarea sarcinilor testamentare, mancipaţia nu oferea mijlocul juridic spre a

impune cumpărătorului moştenirii o obligaţie în acest sens .

După cum înstrăinarea săvârşită prin „mancipatio” era irevocabilă, urma ca testatorul

să se despoaie în viaţă de propria lui avere.

O altă consecinţă a mancipaţiei era accea că testatorul nu-şi putea institui camoştenitori copiii săi, pentru că nu putea admite vânzarea făcută persoanelor de sub propria

”patria potestat”.

Aparţinând aceleaşi case, ”domus”, nu se putea concepe încheierea între ei a unui

act valabil după dreptul civil, aşa încât familiae emptor nu putea fi decât un străin. Astfel de

neajunsuri au făcut ca prin interpretare să se reducă rolul lui familiae şi să se potenţieze

eficacitatea juridică a declaraţiei de ultimă voinţă din partea testatorului.

”Familiae emptor” apare ca o persoană de încredere, care declară că este mai mult

„un custode” al averii ce trebuia transmisă altuia.

1 A. E. Giffard, ”Precis de droit romain”, Paris, 1938, p. 122.

16



Şi în această a doua fază s-a păstrat actul mancipaţiei, ”propter veteris iuris

imitationem”. Dar importanţă juridică nu mai avea vânzarea imaginară, ci aşa numita

”nuncupatio”: declaraţia testatorului prin care fie expunea asistenţa, compusă din 5 martori,

”familiae emptor„ şi ”libripens”, conţinutul dispoziţiilor lui de ultimă voinţă; fie ţinând în mână

tăbliţele cerate în care îi era fixată voinţa, spunea că acolo este cuprins testamentul lui. După

prima modalitate asistenţa afla conţinutul testamentului; după a doua actul scris rămânea

secret. Pe partea externă a tăbliţelor martorii îşi puneau sigiliul şi în dreptul lor semnătura.

(”obsignatio et superscriptio”).

Pentru ca testamentul astfel întocmit să fie valabil, trebuia ca în cursul seriei de

operaţiuni necesare să se ducă la bun sfârşit, să nu fi intervenit nici o întrerupere şi totul să

se fi petrecut în prezenţa martorilor.

Se cerea aşadar, să fi existat unitas actus şi ca timp şi ca loc. Cerinţa unităţii actului

garanta unitatea de gândire a testatorului şi împiedica inexactitatea dispoziţiilor martorilor:mai întreagă şi mai consecventă apare exprimarea ultimei voinţe când s-a făcut dintr-o dată

decât prin acte succesive şi depărtate în timp; mai mult crezământ oferă spusele martorilor

despre ceea ce au auzit ce ocazia unui act solemn săvârşit fără întrerupere1.

Acest testament, cu prezentarea actului în faţa martorilor fără a i se divulga cuprinsul

este tipul testamentului roman.

Ca formă externă testamentul consta din 2 sau 3 tăbliţe (”diptychae” sau ”triptychae”)

de lemn, unse cu un strat de ceară, în care se scria astfel ca să nu se afle cuprinsul şi

anume: dacă se întrebuinţau 3 tăbliţe, cum se obişnuia la testamente, se scria numai pepartea interioară a primelor două, apoi se legau printr-un fir pe ale cărui extremităţi rămase

pe partea din afară, martorii îşi puneau sigiliile şi alături semnătura, superscriptio. Când

testatorul dorea să se ştie că tripticul conţine un testament, putea să indice aceasta pe

partea interioară a tăbliţei treia, semnând şi numele tău. Această formă de testament a fost

declarată obligatorie printr-un Senatus Consult din timpul lui Nerone, pentru a asigura

secretul actului de voinţă2.

Testamentul ”per aes et libram” prezintă mai multe avantaje: testatorul nu se

despoaie de averea sa; ultimele sale dorinţe nu mai sunt publice; tablele cerate sunt legatecu un fir şi sigilate de martori.

Cetăţenii nu cunoşteau ori neglijau să se conformeze regulilor dreptului civil în

materie de formă a testamentelor. Răspunzând unor tendinţe noi care se manifestau în

societate, care mergeau împotriva unui formalism rigid şi în parte desuet pretorul a

intervenit3. El a promis să ia în considerare un testament în care lipsea ”mancipatio familiae”

1 Ulpian în Dig. 28. 1.21 § 3

2 Paul Senat 5.25.6 în Bruns Fontes. Ed. VI pag.252, 370-380-descrierea unor asemenea documente cu reproducerea formei în

mărimea găsită.

3 Vismara Giulio, ”La norma e lo spirito nelle storia del diritto successorio”, S.D.H.I., 31 (1965), p. 61.

17



şi declaraţia solemnă numită ”nuncupatio”. Era suficient pentru pretor să existe tablele

cerate, scrise şi legate cu un fir şi sigilate cu peceţile a 7 martori, persoanele care luau parte

la testamentul ”per aes et libram”.

Pretorul acordă herezilor instituiţi printr-un asemenea testament posesia averii

hereditare (”bonorum possessio secundum tabulas testament”). Această „bonorum

possession” era cunoscută pe timpul lui Cicero, dar pretorul acordă o asemenea trimetere în

posesie numai dacă nu există sau nu apar moştenitori legitimi, cum ar fi fratele defunctului

din acelaşi tată, fiul fratelui sau fratele tatălui1.

Un rescript al lui Antonius Pius dispune că cei instituiţi printr-un testament făcut fără

respectarea condiţiilor puse de dreptul civil („non iure factum”) pot să respingă petiţia de

hereditate a moştenitorilor legitimi cu o excepţie de dol.

Formula din edictul pretorului pentru acordarea posesiei averii succesorale (bonorum

possessio) după testament (”secundum tabulas testament”) este citată de Cicero (în Verrem,II, I, 45): „Si de hereditate ambigetur et tabulae testamenti obsignatae non minus multis

signis quam e lege oportet ad me proferentur, secundum tabulas testamenti potissimum

possessionem dabo” - în cazul în care există litigiu cu privire la hereditate şi mi se prezintă

tablele cerate ale testamentului sigilate cu un număr de sigilii mai mic decât are legea, voi

acorda posesia bunurilor celui care e mai îndreptăţit. Deci acest edict trecea de la pretor la

pretor (era un edict translaticiu) şi mai era şi tradiţional.

În timpul monarhiei absolute existau două feluri de testamente: privat şi public. Ca

testament privat era recunoscut:a) testamentul oral, făcut înaintea a apte martori, amintind de vechea „nuncupatio”;ș

b) testamentul scris numit şi ”tripartitum” pentru că întruneşte trei elemente luate din trei

izvoare diferite: din dreptul civil a păstrat „unitas actus”, din dreptul pretorian s-au

admis cei 7 martori, ce trebuiau să fie rogati, voluntarii şi idonei;

c) testamentul să fie subscris.

Idonei erau cetăţeni romani ajunşi la pubertate, care nu erau nici alienaţi, nici muţi

sau surzi, nici instabiles, nici risipitori, nici rude de aproape cu testatorul sau cu heredele

instituit. Voluntarii sunt acei martori care au venit de bună voie, iar rogati sunt aceia care aufost invitaţi special în scopul de a servi ca martori.

”Subscriptio” nu se punea pe parte exterioară a testamentului ca în interiorul actului

sub semnătura testatorului şi nu consta într-o simplă iscălitură, ci într-o frază care figura şi

cuvăntul subscripsi. Acest fel de testament creat prin constituţia lui Valentinian III şi Teodosiu

II din anul 439 a trecut în dreptul lui Iustinian.

Testamentul public se prezintă sub forma: „ajud acta condictum” făcut înaintea

autorităţilor judecătoreşti sau municipale şi sub forma ”principi oblatum” încredinţat spre

păstrare cancelariei imperiale.

1 Gaius 2.119.

18



În dreptul roman se întâlnesc şi testamente la care se cer a fi îndeplinite condiţii de

formă şi de fond mai grele sau mai uşoare, astfel în ce priveşte testamentul orbilor şi al

analfabeţilor se cere un al optulea martor.

Astfel de forme mai uşoare întâlnim la:

a) testamentul ”pestis tempore conditum”, când martorii din cauza bolii molipsitoare a

testatorului nu erau obligaţi să stea în apropierea lui;

b) testamentul ”ruri conditum”, unde era suficientă prezenţa a cinci martori;

c) ”testamentum parentum inter liberos”, nu se cerea prezenţa martorilor, ci numai

indicarea numelui moştenitorilor, a părţilor lor de succesiune şi data.

Având în vedere dispoziţiile cu totul deosebite de regulile dreptului comun privitoare

la succesiunea militarilor, se poate spune că ”testamentum militis” face parte dintr-un regim

special creat pentru această clasă socială. Diferenţele faţă de dreptul comun sunt şi de

formă şi de fond. Astfel, testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fifăcut oricum, cu condiţia, din partea testatorului, să fie clar exprimat.

2.2.3. Succesiunea deferitã contra testamentului

Succesiunea are loc contra conţinutului testamentului, este admisă sau din

consideraţii de formă privind testamentul defectuos făcut sau din consideraţii de fond

referitoare la dispoziţiile testatorului, când acesta e considerat că nu a putut sã hotărască în

deplinătatea facultăţilor lui mintale.Testatorul îşi putea manifesta oricum libertatea de a testa dacă a respectat formele

cerute, după cum la instituţia de herede, el era ţinut sã întrebuinţeze formele sacramentale,

tot aşa era obligat sã respecte formele obişnuite când voia sã dezmoştenească pe unul din

descendenţii săi. Vechiul drept civil nu a contestat cetăţeanului roman dreptul de a exclude

de la moştenire, chiar fără nici un motiv pe proprii săi copii, dar i-a impus să o facă cu

formalitatea cerută.

Simpla omisiune, trecere sub tăcere (”praeterire”) a descendenţilor care au trăit sub

un acoperământ cu „de cuius”, nu era suficientă pentru a exclude de la moştenire pe”heredes sui”, care aveau cel mai întemeiat drept de a succede în patrimoniul lăsat. De

aceea, heredele sui trebuia să fie sau instituiţi sau exheredaţi în mod formal prin vorbe

solemne.

Forma cerută le exheredare era diferită. La fii de familie dezmoştenirea trebuia să se

facă nominativ, fiul trebuia numit sau cel puţin trebuia indicată calitatea de fiu prin una din

formulele: ”Titius filius meus exheres esto” sau ”Filius meus exheres esto”1.

Nerespectarea acestei forme sau omisiunea fiului aduceau nulitatea testamentului.

Se deschidea prin urmare succesiunea ”ab intestate”. Nulitatea nu o putea invoca nu mai

1 Gaius II. 127.

19



exheredatul fără formă sau omisul, ci şi persoana instituită în deplină regulă care avea

interes ca testamentul să devină nul, pentru a se libera spre exemplu de sarcina legatelor.

La fete sau la nepoţi era suficient o formă de dezmoştenire în bloc ”exhereditio inter

ceteros„ precum ”ceteri omnes exheredes sunto”.

Omisiunea acestora nu aducea nulitatea, ci numai rectificarea testamentului cu aşa

efect că persoana trecută cu vederea obţinea o parte în concurenţă cu ”heredes sui” sau

jumătate din moştenire alături de străini.

Dreptul pretorian nu a cercetat nici intenţiile testatorului, nici nu a căutat a-i restrânge

libertatea de a testa. În acest regim descendentul exheredat în formă nu putea ataca

testamentul chiar dacă nu meritase asemenea testament din partea tatălui. Tot ceea ce a

făcut pretorul a fost să acorde „bonorum possession contra tabulas” nu numai herezilor sui

omişi în conformitate cu dreptul civil. ci şi fiului emancipat care a suferit o ”praeteritio”. Prin

acest beneficiu el obţine întreaga parte ce i s-ar fi cuvenit ”ab intestate”, iar pentru resttestamentul rămânea valabil cu toate dispoziţiile luate, prin urmare substituţia pupilară cu

legatele lăsate este valabilă.

Puteau cere ”bonorum possessio contra tabulas” chiar copii instituiţi în testament,

când nu li s-a lăsat partea cuvenită ”ab intestate”. Dacă în timpul prevăzut pentru a se obţine

”bonorum possession” un an, util pentru succesibilii în linie directă nu s-a avut posesiunea,

atunci moştenitorii instituiţi în testament pot pretinde ”bonorum possessio secundum

tabulas”.

Iustinian tinzând a pune pe aceeaşi treaptă de egalitate civilă femeile cu bărbaţii, ahotărât că exheredarea copiilor fără deosebire de sex, trebuie făcută nominativ, în caz

contrar testamentul este nul.

Dacă dreptul civil şi dreptul pretorian a respectat libertatea de a testa îngrădită în

anumite forme, practica judecãtorească a tribunalului centumviral a înţeles sã cerceteze

fondul gândiri testatorului şi să privească ca atacabil acel testament, din care rezultă că

autorul nu a fost însufleţit de afecţiunea normală faţă de anumite rude apropiate. Când

testatorul fără nici un motiv a lăsat averea lui la străini, în locul unor anumite rude, el a

nesocotit o datorie de iubire (”officium pietatis”). Testamentul sãu deşi nu e privit că pornindde la un individ, care nu se află în plenitudinea facultăţilor lui mintale şi pentru acest motiv s-

a acordat rudelor în drept puterea de a ataca actul de ultimă voinţă prin ”querela inofficiosi

testamenti”1.

Rudele care au dreptul la ”querela” sunt descendenţii, ascendenţii, iar fraţii şi surorile

consangvini2 numai dacă li s-a preferat o ”persona turpis”.

1 Cf. Inst. 2. 18. Pr.: Qui plerumque parents sine causa liberos suos vel exheredant vel omittunt est, ut de inofficioso testamento

agere possint liberi; qui querentur aut inique se exheredatos aut inique praeteritos hoc colore, quasi non sane mentis fuerunt,

cum testamentum ordinarent, sed hoc dicitur, nonquasi vere furiosus sit, sed recte quidem fecit testamentum, non autem ex

officio pietatis: nam si vere furiosus est nullum est testamentum. Cf. Dig. 5. 2. 5.

2 Pe ceilalţi cognaţi Ulpian îi sfãtuieşte sã nu facã cheltuieli inutile cãci nu au perspectiva de a câştiga procesul.

20



Adoptatul avea dreptul la ”querela” numai faţă de tatăl său adoptiv în caz de ”adoptio

plena”; în caz de ”adoptio minus plena”, adoptatul nu se putea plânge decât de testamentul

tatălui său firesc. Aceste persoane atacând testamentul nu au dreptul la întreaga parte ce li

s-ar fi cuvenit ”ab intestat”, căci atunci testatorul nu ar fi avut nici o libertate de a testa; ci au

dreptul la partea numită ”portio legitima”, care până la Iustinian era o pătrime din partea ce li

s-ar fi cuvenit prin lege. Această parte trebuia să fie liberă de orice sarcini: ”quarta autem

accipietur scilicet deducto aere alieno et funeris impensa”1.

Pentru ca testatorul să scape de anularea uterioară a testamentului prin mijlocul

„querelei” nu avea ce face şi trebuia să-i instituie pe ai săi. Să-i instituie pentru cel puţin o a

patra parte din aceea ce ar lua aceştia, dacă ar fi venit pe cale de succesiune „ab intestat,

quarta legitima”. Dacă testatorul lăsase mai puţin decât „quarta” instituitul putea sau să ceară

să i se completeze „quarta”, sau să anuleze testamentul. Sub Constantin s-a permis

testatorului care lăsase mai puţin decât „quarta” să împiedice anularea testamentului,

spunând în testament că „quarta” să se completeze „boni vari arbitratu”.

În acest caz nu avea decât o acţiune în supliment. Iustinian generalizează ideea lui

Constantin şi decide că dacă testatorul instituie pentru o parte oricât de mică se presupune

că a înţeles să se completeze „quarta boni vari arbitratu” (acţiunea în supliment).

„Querela” nu se poate intenta decât în timp de 2 ani, acţiunea în supliment în 30 de

ani, iar „querela” nu poate fi intentată de moştenitorii legitimarului decât în anumite condiţii,

acţiunea în supliment poate. Iustinian a complicat vechiul drept consuetudinar stabilit prin

jurisprudenţã2 şi a hotãrât ca partea legitimă să se ridice la 1/3 din partea „ab intestat” dacă

erau cel mult 4 moştenitori, să se ridice la 1/2 dacă numărul moştenitorilor trecea de 43.

„Querela inofficiosi testamenti” avea un caracter exclusiv personal: acel care o intenta

se plângea că a suferit o injurie din partea testatorului prin faptul că a fost exheredat sau

omis fără motiv. Fiind o acţiune „vindictam spirans”, cu ţinta de a sfărâma actul de ultimă

voinţă, nu trecea la moştenitorii reclamantului. Se prescria în 5 ani socotiţi de la adiţiunea

moştenirii.

Avea un caracter subsidiar: se acorda numai când nu existau alte mijloace de a

satisface pe acela care se plângea de desconsideraţia testatorului4.

1 Dig. 5. 2. 8 § 9

2 Jurisprudenţã, în sensul modern, adicã aceeaşi constantã soluţie a tribunalului datã în speţe similare; aceastã auctoritas

rerum perpetuo similiter iudicatarum, constituia un izvor de drept consuetudinar. Cf. Dig. 1. 3. 38.3 Cf. Novellae 115.

4 Inst. 2:18.2 ... si nullo iure ad bona defuncti venire possunt.

21



Prin urmare nu se acorda când, în alt mod reclamantul putea obţine partea dorită

„debita portio”; spre exemplu: când prin ştergerea condiţiei suspensive, prin reducerea sau

desfiinţarea legatelor puse în sarcina reclamantului s-ar fi putut compune partea legitimă.1

Nu se admite „querela” la testamentul militar 2.

Această acţiune conţine un risc pentru reclamant; dacă nu câştigă procesul, esteprivit a fi comis o faptă care atinge memoria defunctului; şi de aceea pierde în favoarea

fiscului, ca „indignus”, orice libertate ce i s-a lăsat prin testament3.

La socotirea părţii legitime se scade orice donaţie făcută „mortis causa”; iar în ceea

ce priveşte donaţiile între vii s-a admis să se scadă din partea legitimă acele donaţii la care

s-a prevãzut imputaţia de la început4. În dreptul bizantin s-a admis imputaţia dotei, precum şi

a darului făcut fiului pentru a-şi cumpăra o slujbă publică („ad emendam militiam”).

Nu se mai cerea ca partea legitimă să se lase prin instituţia de herede era suficient

dacă legitimarul, îndrituitul la „portio legitima” şi-a primit „debita portio” prin orice fel de

libertăţi din partea testatorului.

Dacă cel ce intentează „querela” este un descendent atunci se presupune că

testatorul a avut un just motiv ca să-l exheredeze şi prin urmare descendentul va trebui să

probeze contrariul. Dacă querelans-ul e un ascendent, atunci prezumţia este că testatorul nu

a avut nici un just motiv să-l omită şi prin urmare instituitul va fi cel dator să probeze că

omisiunea a fost făcută cu just motiv de către testator.

„Querela” se stinge prin moartea legitimarului. Dacă cel exheredat sau omis pe

nedrept moare fără să intenteze querele, moştenitorii nu au dreptul să o intenteze ei, căci se

presupune că legitimarul a iertat injuria.

Dacă legitimarul începuse urmărirea, moştenitorii pot să o continue. Querela se

stinge şi prin trecerea a 2 ani, mai târziu de 5 ani stingea dreptul la querela.

Querela se stinge şi prin aprobarea dată testamentului, exemplu: legitimarul carereclamă un legat pe care îl lăsase „de cujus”, pierde dreptul de a mai intenta querela; şi prin

renunţarea, desistarea de la querela.

În principiu, „querela inofficiosi testamenti” face ca testamentul să fie nul: toate

dispoziţiile testatorului sunt considerate ca inexistente şi de aceea se poate cere restituirea a

ceea ce s-a executat în virtutea acelui testament.

1 Inst II. 18 §2 şi 6.

2 Dig. 5.2.27 § 2. De inofficioso testamento accepit perdere et id fisco vindicari quasi indigno ablatum.

3 Dig. 5.2.8 § 14.

4 Ulpian. Dig. 5.2.25.

22



Situaţia juridică se prezintă astfel ca şi cum „de cujus” ar fi murit fără testament în caz

când omisul era singura persoană căreia i-ar fi revenit moştenirea „ab intestat”. Când însă

erau mai mulţi instituiţi şi omisul a obţinut câştig de cauză numai faţă de unul din ei, se aplică

o „rescissio”, o desfiinţare a testamentului numai pentru partea aceluia care a pierdut

procesul, iar restul dispoziţiilor testamentare rămâneau în vigoare. În asemenea cazuri s-a

recunoscut că testatorul a murit în parte cu testament, pentru cealaltă parte fără testament1.

Prin„ querela” se urmărea repararea nedreptăţii făcute în testament. Asemenea

nedreptate se putea comite şi prin dispoziţii între vii: prin donaţii sau constituiri de dotã aşa

încât se putea micşora debita portio a moştenitorilor legitimări, prin aceasta s-a acordat

acestora către sfârşitul perioadei clasice „querela inofficiosi donationis sive dotis” spre a

reduce acele dispoziţii în măsura necesară pentru ca moştenitorul legitimar să obţină partea

cuvenită.

Regimul lui Iustinian a căutat să pună la dispoziţia moştenitorului legitimar un mijloc

de a dobândi ceea ce i se cuvine, cu totul deosebit de querela.

Când testatorul a lăsat celui înditruit mai puţin decât „debita portio”, acesta avea

„actio ad supplendam legitimam” pentru a o completa. Se deosebeşte faţă de „querela” prin

faptul că nu e o acţiune „vindictam spirans”: tinde a rectifica o greşeală a defunctului, nu

desfiinţa un act care ar fi conţinut o injurie pentru moştenitor. Neavând un caracter exclusiv

personal, se moştenea şi cum reclamatul nu urmărea satisfacţie pentru o atingere adusă, ci

numai un adaos material, acţiunea nu se stingea prin recunoaşterea testamentului ca la

querela unde asemenea recunoaştere însemna iertare; chiar în asemenea caz putea fi

intentată pentru a se obţine ceea ce lipsea din „debita portio”.

Acţiunea numită şi „suppletoria”, putea fi îndreptată numai împotriva moştenitorilor

instituiţi în testament când „querela” se intenta oricui deţinea bunuri succesorale sau prin dol

încetase de a le poseda.

Spre deosebire de „querela”, reclamantul nu devenea „indignus” şi nu pierdea ceeace i se lăsase prin testament, dacă nu obţinea câştig de cauză.

Iustinian a mai reglementat în Novellae 115 „querela inofficiosi testamenti” numai cu

privire la descendenţi şi ascendenţi fără a se pronunţa asupra aceluiaşi drept cuvenit fraţilor

şi surorilor faţă de o „persona turpis”.

Până la el cazurile de dezmoştenire se judecau după aprecierea judecătorului, el a

determinat 14 motive pentru dezmoştenirea descendenţilor şi 8 pentru excluderea

ascendenţilor de la moştenirea descendenţilor.

1 Dig. 5.2.15 § 2; Ulpian Dig 5.2.24 şi 6 § 1; Paul în Dig. 5.2. 10.

23



Moştenitorul era obligat în procesul de atacare a testamentului să dovedească dacă

motivul de dezmoştenire arătat de testator era întemeiat.

De asemenea, a mai hotărât că descendenţilor şi părinţilor defunctului nu numai să

se lase „legitima portio”, dar să fie şi numiţi ca moştenitori în testament. Sub acest regim

„querela” se aplica numai la cazurile când: moştenitorul legitimar nu i s-a lăsat nimic sau deşii s-a lăsat nu a fost numit ca moştenitor.

În asemenea împrejurări, prin „querela” nu se desfiinţa decât instituţia de herede a

adversarului care a pierdut procesul. Restul testamentului îşi păstra valabilitatea. Partea

câştigătoare îi lua locul în moştenire rămânând însă obligată a executa dispoziţiile de ultimă

voinţă referitoare la partea dobândită, în măsura în care această executare nu-i atingea

„legitima portio”. În ce priveşte cuantumul părţii legitime, el a părăsit vechiul sistem roman de

1/4 din partea „ab intestat” şi a complicat calculul cel mai simplu, moştenitorul legitim primea1/3 din partea „ab intestat”, dacă erau 4 moştenitori sau mai puţini, iș 1/2 dacă trec de 4.

CAPITOLUL III.

Reguli generale cu privire la moştenirea testamentară

3.1. Noţiunea şi cuprinsul testamentului

Moştenirea legală şi moştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând

coexista. Astfel, potrivit articolului 650 din Codul civil, patrimoniul succesoral se poate

transmite, fie în temeiul legii, potrivit regulilor statornicite de aceasta, fie în temeiul

testamentului care exprimă voinţa defunctului în această privinţă. Voinţa testatorului nu poate

fi discreţionară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune mortis causa de

bunurile succesorale.

Testamentul este definit în doctrina pe baza prevederilor articolului 802 din Codul civil

ca fiind actul juridic unuilateral, personal şi solemn, esenţialmente revocabil în timpul vieţii

24



defunctului, prin care acesta dispune de tot sau de o parte din avutul sau pentru timpul când

va înceta din viaţă1.

În dreptul nostru, în principiu, orice persoană capabilă are libertatea deplină de a

dispune de bunurile pentru timpul de după moartea sa în limitele şi după regulile prescrise de

lege. La acest drept nu se poate renunţa, o convenţie prin care o persoană s-ar obliga să nudispună de bunurile sale prin testament trebuie privită ca fiind nulă absolut2.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile articolului 802 din Codul civil, testamentul cuprinde în

primul rând dispoziţii de ultima voinţa cu privire la bunurile defunctului, adică legate; în

practică s-a observat că în cuprinsul său se găsesc şi alte dispoziţii cum sunt:

a) sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, fie de natura patrimonială, fie de

altă natură (art. 902, 930 raportat la 830 Cod civil);

b) exheredari, adică îndepărtarea de la moştenire a unor moştenitori legali cu limitările

ce le aduce rezerva succesorala (art. 802-841 Cod civil);

c) desemnarea unuia sau chiar a mai multor executori testamentari, personae fizice

care să îndeplinească actele de ultima voinţă a testatorului (art. 910 şi urm. Din Codul

civil);

d) revocarea dispoziţiilor dintr-un testament anterior sau retractarea unei revocări

anterioare (art. 802 şi 920 Cod civil);

e) o împărţeală de ascendent (art. 794 şi urm. Cod civil);f) recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 48 şi 57 Codul familiei);

g) dispoziţii cu privire la funeralii şi îngropare, recunoaşterea unei datorii etc.

Astfel fiind s-a pus întrebarea dacă testamentul este un act juridic omogen sau este

numai o formă sau un tipar pentru acte juridice de sine stătătoare sub aspectul regimului lor

juridic. S-a pornit mai ales de la prevederile legale privind recunoaşterea filiaţiei (art. 48 alin.

3 şi art. 57 alin. 3 Codul familiei) făcută prin testament, care este irevocabilă în pofida faptului

că, aşa cum s-a precizat, testamentul este esenţialmente revocabil. S-a conchis că aceste

dispoziţii legale nu constituie o derogare de la principiul revocabilităţii dispoziţiilor testamentare, ci o expresie a regulii ca în unitatea materială a unui testament coexista,

păstrându-şi caracterele juridice proprii, acte juridice de sine stătătoare şi cu efecte

specifice3. Pentru aceleaşi raţiuni este posibil ca unele acte juridice din cuprinsul

testamentului să fie lovite de nulitate iar altele să-şi păstreze pe deplin valabilitatea4.1C. Statescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creatie intelectuala. Succesiunile, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1967, p. 155.

2 Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1844/1956, in C. D. , 1956, Vol. I, pag.367.

3 M. Eliescu, “Mostenirea si devolutiunea ei in dreptul R. S. R.”, Editura Academiei, Bucuresti, 1966, p. 199 si urm.; C. Statescu,

op. cit., p. 157; E. Poenaru, “Recunoasterea prin testament a copilului dinafara casatoriei”, in Justitia Noua nr. 3/1956, p. 463.

4 Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1196/1956, in C. D. 1956, vol. I, p. 350-352.

25



Revocarea expresă a unor dispoziţii testamentare făcută într-un testament ulteiror va fi

valabilă chiar dacă acest din urmă testament nu se poate executa, de pildă din cauza

incapacităţii legatrului, a renunţării acestuia etc. Întrucât voinţa revocatorie a fost exprimată

în mod valabil. Tot astfel dispoziţiile din cuprinsul testamentului pot produce efcete la date

diferite. Legatele de pildă, produc efecte la data deschiderii moştenirii pe când recunoaşterea

de copil produce efcete de îndată.

S-a mai precizat că şi în ipoteza în care testamentul cuprinde numai legate, actele

juridice sunt legatele, iar nu testamentul care este numai forma, tiparul care le cuprinde.

Chiar şi atunci când testamentul cuprinde un singur legat, actul juridic este legatul şi nu

testamentul. În schimb, forma testamentara fiind comună, viciile de forma se vor răsfrânge

asupra tuturor dispoziţiilor a căror validitate este condiţionată de validitatea testamantului1.

Potrivit concepţiei care s-a impus rezulta că testamentul este numai o formă juridicăcare îmbraca acte juridice de natură diferită şi cu efecte specifice. Definiţia pe care legiuitorul

o da în articolul 802 din Codul civil vizează în realitate nu testamentul, ci legatul ca act juridic

principal din cuprinsul testamentului. În acelaşi timp, caracterele juridice desprinse din

defintia legiuitorului sunt aplicabile legatului, precum şi unor dispoziţii testamentare ca

exheredarilor şi numirii de executor testamentar, etc., dar nu sunt specifice altor acte juridice,

ca bunoară recunoaşterii de copil, etc.

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor din cuprinsul testamentului, care uneori

pot fi obscure, s-a precizat că sunt aplicabile şi în această materie dispoziţiile articolelor 977-

985 din Codul civil privitoare la interpretarea contractelor 2. Astfel, interpretarea dispoziţiilor

testamentare va trebui să se facă, ca în dreptul comun potrivit intenţiei reale a testatorului şi

nu după sensul literal al termenilor (art. 977 Cod civil). Acesta intenţie a testatorului urmează

să fie decelata pe cât posibil din chiar conţinutul testamentului şi numai în mod subsidiar din

împrejurări exterioare acestuia. În caz de indoilala clauza se interpretează în favoarea

moştenitorilor legali, iar nu a legatarilor, făcându-se aplicarea dispoziţiilor articolului 983, căci

în acest caz debitorii sunt moştenitorii legali întrucât ei datorează plata legatelor. Aceasta pede o parte, iar pe de altă parte se considera că succesiunea legală este regulă iar cea

testamentara excepţia, iar cine uzează de excepţie trebuie să o facă de o manieră clară şi

neechivocă. Dar interpretarea trebuie făcută de aşa maniera încât să nu se anihileze regulă

potrivit căreia când o clauză est susceptibila de două înţelesuri ea se interpretează în sensul

ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce niciunul (art. 978 Cod civil). Apoi

interpretarea clauzelor testamentare trebuie să se facă coroborat, unele prin altele cum

spune legiuitorul (art. 982 Cod civil).

1 Fr. Deak, “Tratat de drept succesoral”, Editura Actami, Bucuresti, 1999, p. 174.

2 Fr. Deak, op. cit., p. 175.

26



În concluzie, ne alăturăm opiniei potrivit căreia, dacă testamentul cuprinde în acelaşi

timp legate şi dispoziţii de natură diferită, ne aflăm „în faţa a două sau mai multe acte juridice

deosebite, întrunite sub forma unui testament”, acte ce pot fi independente între ele1.

Avându-se în vedere faptul că un testament poate cuprinde pe lângă legate şi alte dispoziţii

s-a ajuns la concluzia, împărtăşită de mulţi autori, că „testamentul nu este decât un tipar

juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voinţă, cum sunt legatul

sau execuţiunea testamentară...,” că „în unitatea materială a înscrisului testamentar, sunt

cuprinse, din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice deosebite, supuse

fiecare cât priveşte fondul, regimului său juridic propriu”2.

1 C.Hamangiu , I.Rosetti Bălănescu , Al.Băicoianu , „Tratat de drept civil roman”, Vol. III , Bucureşti, 1998, p. 508 nr.1229.

2 Francisc Deak , op. cit. , p. 173 ; Mihail Eliescu , op. cit. , p. 199 şi urm .; Constantin Stătescu , op.cit., p. 166 şi urm ; Stanciu

D. Cărpenaru , op.cit. ,p . 427 şi urm.; Dan Chirică , op.cit., p. 73 . În sensul concepţiei tradiţionale a testamentului – act juridic

– vezi I.Albu, Consideraţii „de lege lata” şi „de lege ferenda” privind calificarea testamentului, în R.R.D. numărul 9/1975, p. 13 –

15. Menţionăm că între cele două concepţii, aşa cum subliniază autorul citat, „nu există în realitate deosebiri de efecte juridice ,

ci numai de calificare juridică”. În ambele concepţii dispoziţiile testamentare pot valora acte juridice, numai că, în teoria

testamentului act juridic, în cazul legatelor, actul juridic este testamentul, legatele fiind doar cauze ale testamentului.

Testamentul este suportul formal pentru toate aceste dispoziţii cu valoare de acte juridice şi trebuie să îndeplinească condiţiile

de fond prevăzute de lege pentru actul în cauză şi condiţiile de formă ale testamentului.

27



3.2. Caracterele juridice ale testamentului

Din definiţia dată testamentului, rezultă că acesta are următoarele caractere juridice:

A. Testamentul este un act juridic, ceea ce înseamnă că el va fi valabil numai dacă

exprimă voinţa testatorului. Fiind un act juridic testamentul trebuie să îndeplinească şi

condiţiile generale de validitate prevăzute de lege pentru orice act juridic precum şi

pe cele speciale prevăzute pentru actele juridice cu titlu gratuit.

B. Testamentul este un act juridic unilateral, deoarece exprimă voinţa unei singure

persoane şi anume a testatorului, care produce efecte indiferent de manifestarea de

voinţă a celui gratificat . Trebuie să fie opera unei singure voinţe pentru a nu i se

putea opune nici o piedică de orice natură care ar îngreuna libera facultate de a o

retracta până la sfârşit. Prin urmare, caracterul unilateral al testamentului are în

vedere asigurarea revocabilităţii dispoziţiilor testamentare.

C. Testamentul este un act juridic personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi încheiat

prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. Dacă o persoană are

capacitate a testa, o poate face exclusiv personal, iar în cazul în care nu are această

capacitate nu o poate face prin reprezentare sau încuviinţarea altor persoane. Chiar

dacă primeşte consultaţi de specialitate în vederea întocmirii testamentului de la o

altă persoană, el trebuie să exprime voinţa sa personală.

D. Testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, aşa cum prevede articolul 800 din

Codul civil, ceea ce înseamnă că o persoană, în cazul de faţă, testatorul, procură

celeilalte părţi, gratificatului, un beneficiu fără a primi un echivalent în schimb.

E. Testamentul este un act juridic solemn, el nu este susceptibil de a produce efecte

decât dacă este făcut într-una din formele determinate de lege. Solemnitatea

testamentului, care se confundă cu probaţiunea, se justifică în materie de testament

prin necesitatea de a asigura o dovadă formală unei voinţe postume care, în

momentul când ea se cercetează nu mai poate fi supusă singurului control sigur a

mărturisirii autorului; trebuie deci, ca voinţa să fie astfel exprimată încât să nu i se

poată substitui nici sugestiile celor interesaţi, nici interpretarea arbitrară a

judecătorului.

F. Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, deoarece, deşi este valabildin momentul întocmirii sale (dacă au fost îndeplinite condiţiile cerute de lege), el

28



produce efecte numai după încetarea din viaţă a testatorului. Astfel fiind, legatarul nu

dobândeşte nici un drept cât timp testatorul este în viaţă; testatorul păstrează dreptul

de dispoziţie asupra bunurilor de care dispune prin testament.

G. Testamentul este un act juridic translativ de drepturi, în sensul că are ca efect

naşterea de drepturi şi chiar obligaţii în sarcina persoanei gratificate.

H. Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil, după cum precizează şi

articolul 802 din Cod civil. Astfel, atâta timp cât testatorul este în viaţă, el poate reveni

oricând asupra testamentului, completându-l, modificându-l şi revocându-l parţial sau

în întregime. Regula revocabilităţii testamentului face ca testatorul să nu poată

renunţa la dreptul de a revoca testamentul, pentru că o astfel de renunţare ar fi

calificată un pact asupra unei succesiuni fiitoare care este nul1

. Revocareatestamentului poate fi expresă, atunci când voinţa declarată de revocare este

cuprinsă într-un act autentic sau într-un testament posterior; şi tacită, atunci când

voinţa de revocare rezultă fie din incompatibilitatea sau contrarietatea dintre

dispoziţiile a două testamente succesive, fie din înstrăinarea bunului ce formează

obiectul legatului2.

După încetarea din viaţă a testatorului, testamentul poate fi revocat, prin intermediul

instanţelor judecătoreşti, la cererea moştenitorilor, în condiţiile şi pentru cazurile prevăzute

de lege .Ţinându-se cont de aceste caractere juridice, în literatura de specialitate3,

testamentul este considerat un act juridic excepţional, complex în sensul că se derogă de la

regulile dreptului comun şi realizează într-o unitate de formă o diversitate de dispoziţii având

regimuri juridice diferenţiate .

3.3. Condiţiile de validitate ale testamentului

Pentru că testamentul să fie valabil şi să poată produce efecte trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege.

Condiţiile de fond pentru validitatea testamentului se referă la:

1 Mihail Eliescu , op. cit., p. 197.

2 Trib . Supr. , dec.nr. 28 din 24 aprilie 1979 , în Repertoriul de practică judiciară în materie civilă pe anii 1975-1980, p. 140.

3 Dumitru Macovei , Marius Sebastian Striblea, „Drept civil. Contracte. Succesiuni”, Editura Junimea, Iaşi, 2000, p.381 ; Julieta

Manoliu , „Drept civil. Succesiuni”, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995, p. 68; Camelia Toader, Romeo Popescu, Liviu

Stănciulescu, Veronica Stoica, Francisc Deak, „Moştenirea testamentară, transmisiunea şi împărţeala moştenirii”, Editura

Actami, Bucureşti, 1996, p. 5; Francisc Deak, op. cit., p. 171 ; Liviu Stănciulescu, „Drept civil. Dreptul la moştenire”, Editura

Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p.100; Stanciu D.Cărpenaru, „Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile”, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 222.

29



a) consimţământul testatorului să fie liber exprimat;

b) capacitatea testatorului de a dispune de bunurile sale;

c) obiectul testamentului, care trebuie să fie licit şi posibil;

d) cauza testamentului, care trebuie să fie licită şi morală.

Condiţiile de formă pentru validitatea testamentului se referă la forma scrisă a

testamentului şi la faptul că testamentul trebuie să reprezinte declaraţia de voinţă a unei

singure persoane, exprimată printr-un text scris separat.

3.3.1. Condiţiile de fond

Dispoziţiile testamentare fiind acte juridice, aşa cum am arătat mai sus, ele trebuie să

îndeplinească condiţiile de validitate ale actului juridic în general, dar şi unele specifice

testamentelor. Astfel, testarul trebuie să aibe capacitatea de a încheia actul, trebuie să

exprime un consimţământ valabil, testamentul să aibe un obiect determinat sau determinabil

iar cauză să fie licita şi morală (art. 948 şi urm. Cod civil). În cele ce urmează vom analiza

aceste condiţii sub aspectul specificităţii lor în cazul testamentului şi în principal în privinţa

legatelor care privesc patrimoniul lui „de cujus”.

A. Capacitatea

În această privinţă este necesar ca testatorul să aibe capacitatea de a dispune prin

liberalităţi, iar cel în favoarea căruia s-a dispus să aibe capacitatea de a primi prin testament.

Potrivit articolului 856 din Codul civil, orice persoană este capabilă de a face testament, dacă

nu este oprită de lege. Capacitatea este, aşadar, regulă iar incapacitatea excepţia. Potrivit

articolului 808 alin. 2 din Codul civil „este capabil de a primi prin testament oricine este

conceput la epoca morţii testatorului”. Rezultă că incapacităţile trebuie să fie expres

prevăzute de legiuitor iar aceste prevederi legale sunt de strictă interpretare(„exceptio este

strictissime interpretationis”). În aceeaşi ordine de idei s-a precizat că nimeni nu poate

renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de a dispune sau de a primi prin testament (art. 6

alin. 1 din Decretul nr. 31/1954)1.

În doctrină s-a precizat că aceste incapacitaţi reglementate expres de legiuitor

îngrădesc capacitatea de folosinţă a persoanei2.

Incapacităţile de a dispune prin testament sunt următoarele:

a) incapacitatea totală a minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani de a dispune prin

testament (art. 806 Cod civil);

1 Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1644/1956, in C. D. , 1956, vol. I. pag. 367.

2A se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Editura “Sansa”, Bucuresti, 1992, pag. 261.

30



b) incapacitatea minorului între 16-18 ani care nu poate dispune prin testament decât de

½ din ceea ce ar putea dispune că major (art.807 Cod civil);

c) incapacitatea minorului între 16-18 ani care nu poate dispune prin testament în

favoarea tutorelui său; aceasta incapacitate se menţine şi după vârsta majoratului

până la predarea - primirea socotelilor. Este exceptat de la această incapacitate

minorul între 16-18 ani care poate dispune în favoarea tutorelui sau cu condiţia ca

acesta din urmă să fie un ascendent al său (art. 809 Cod civil);

d) incapacitatea interzisului judecătoresc şi a celui care fără a fi pus sub interdicţie este

lipsit de discernământ în momentul încheierii testamentului.

Interzisul judecătoresc este incapabil de a dispune prin testament de vreme ce

situaţia sa este, potrivit articolului 147 din Codul familiei, identică cu aceea a minorului sub

14 ani care potrivit articolului 806 din Codul civil este incapabil de a dispune prin testament.

În literatura juridică şi practica judiciară a fost discutată situaţia celui lipsit de

discernământ fără a fi pus sub interdicţie. Astfel, s-a susţinut într-o primă opinie că lipsa

discernământului echivalează cu lipsa consimţământului ceea ce duce la nulitatea absolută a

testamentului pentru lipsa acestul element esenţial al său1. Într-o a doua opinie s-a susţinut

că într-o atare ipoteza interesul ocrotit este cel al dispunatorului iar sancţiunea nulităţii

absolute ar putea leza tocmai acest interes astfel că testamentul ar fi doar anulabil, lovit de

nulitate relativă, care este sancţiunea firească în cazul nulităţilor de protecţie. Aşadar, lipsa

discernământului, caz neprevăzut în mod expres de lege, atrage incapacitatea celui aflat într-

o atare ipoteză de a face dispoziţii testamentare, întrucât nu are puterea de a apreciere a

efectelor manifestării sale de voinţă2. Persoana care lasă un legat trebuie să aibă

capacitatea de a dispune prin testament ceea ce înseamnă că va trebui să se stabilească

dacă testatorul a avut discernământ în momentul în care a întocmit actul juridic de ultima

voinţă3. Lipsa discernământului, fie din cauza alienaţiei sau debilitaţii mintale sau datorată

unor cauze vremelnice că boala, hipnoză, somnambulismul folosirea stupefiantelor etc.

trebuie să fie dovedită neechivoc prin probe concludente întrucât ea se constituie într-o

incapacitate naturală, care nu este prevăzută expres de lege ca în cazul debilului mintal pus

sub interdicţie care creează o incapacitate legală şi permanentă4. Oricum lipsa

discernământului nu poate fi considerată viciu de consimţământ, cum uneori s-a susţinut5,

căci, aşa cum am arătat cu alt prilej6, “nu numai că lipsa discernământului nu echivalează cu

1 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 657/1974, în C. D. 1974, p. 164.

2 Alexandru Bacaci, „Nulitatea testamentului pentru lipsa voin ei ori pentru viciile ei”, în R. R. D. nr. 7/1985, p. 17-20.ț

3 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 438/1989, în Dreptul, nr. 1-2/1990, p. 128.

4 M. Eliescu, op. cit., p. 161; Alexandru Bacaci, loc. cit. supra.

5 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 66; M. Eliescu, loc. cit. supra.

6Alexandru Bacaci, loc. cit. supra.

31



un viciu de consimţământ, dar ele chiar se exclud reciproc, întrucât dacă discernământul nu

există, lipsind voinţa raţională, nu există ce să fie alterat prin eroare, dol sau violentă”.

Codul civil prin articolul 449, înainte ca acest text să fi fost abrogat prin articolul 49

din Decretul nr. 32/1954, nu permitea ca testamentul să fie atacat pentru alienaţie sau

debilitate mintală decât în ipoteza în care interdicţia testatorului era pronunţată sau cel puţincerută în timpul vieţii sale sau dacă starea de dementă rezulta chiar din cuprinsul

testamentului. În prezent aceste condiţii nu se mai cer asfel că lipsa discernământului va

putea fi invocată1 şi dovedită în condiţiile de mai sus.

Incapacităţile de a dipune prin testament fiind, aşa cum am arătat instituite în scop de

protecţie a testatorului şi fiind sancţionate cu nulitaea relativă aceasta poate fi invocată doar

de cel ocrotit sau de succesorii săi în drepturi. Acţiunea judiciară care are un astfel de obiect

este prescriptibila în condiţiile Decretului nr. 167/1958, iar termenul de prescripţie începe săcurgă de la data deschiderii succesiunii2, iar nu de la data întocmirii testamentului.

Incapacităţile de a primi prin testament sunt incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de

exerciţiu. Incapacităţile de folosinţă sunt incapacitaţi absolute de folosinţă şi incapacitaţi

relative de folosinţă.

Incapacităţile absolute de folosinţă sunt următoarele:

a) incapacitatea persoanelor fizice neconcepute până la data deschiderii succesiunii şi a

persoanelor juridice care nu au luat fiinţă.

Aşa cum am văzut potrivit articolului 808 alin. 2 din Codul civil numai persoanele

concepute la data morţii lui „de cujus” au capacitate de a primi prin testament de unde „per a

contrario” deducem că persoanele fizice neconcepute la această dată nu au capacitatea de a

primi prin testament.

Potrivit articolului 33 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954, în ce priveşte persoanele

juridice, ele nu au capacitatea de a dobândi nici un fel de drepturi şi, prin urmare, nici legate

decât de la data îndeplinirii formalităţilor prevăzute de tezele legale amintite. Potrivit

articolului 33 alin. 3 din acelaşi act normativ persoanele juridice care nu au îndeplinit

formalităţile cerute de lege au totuşi capacitatea limitată de a dobândi drepturi de la data

actului de înfiinţare dar cu condiţia ca ele să fie necesare în scopul ca persoană juridică să

poată lua fiinţă în mod valabil.

1 V. Economu, Nota la sent. civ. Trib. Pop. rai. Sighi șoara nr. 1856/1955 în Legalitatea Populară, nr. 7/1956, p. 892; Trib. Reg.

Brașov, dec. civ. Nr. 1228/1955, în Legalitatea Populară, nr. 8/1955, p. 944; Trib. Supr. col. civ. Dec. nr. 1792/1956, în

Legalitatea Populară nr. 8/1957, p. 1001; Alexandru Bacaci, op. cit., p. 17; I. Dobrin, C. Iacomin, Nota la dec. civ. Nr.

1624/1966 a Trib. Reg. Argeș în R.R.D. nr. 5/1968, p. 136.

2 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1558/1972, în C.D., 1972, p. 162-163.

32



b) incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament liberalităţi care nu

corespund scopului lor, determinat prin lege, actul de înfiinţare sau statut, potrivit

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (art. 34 din Decretul nr. 31/1954)1.

Incapacităţile relative de folosinţă sunt următoarele:

a) incapacitatea medicilor şi farmaciştilor care nu pot primi legate de la cel pe care l-au îngrijit în cursul ultimei boli de care acesta a decedat şi când liberalitatea s-a făcut

(art. 810 alin. 1 Codul civil). În ceea ce îi priveşte pe framaciști, s-a precizat2,

incapacitatea îi loveşte numai pe aceia care şi-au depăşit atribuţiile de serviciu

intrând în cadrul profesiunii medicilor prin efectuarea de tratamente specifice acestei

din urmă profesiuni în sensul că prescriu şi admnistreaza medicamente sau

eliberează medicamente fără prescripţie medicală. În schimb s-a afirmat3 că textul

vizează şi pe cei care practică ilegal medicină. De aemenea, dispoziţia îi priveşte şi

pe preoţii care au asistat pe testator sub aspect religios în cursul ultimei boli (art. 810

alin. 3 Cod civil).

Incapacitatea medicilor şi farmaciştilor se întemeiază pe o prezumţie absolută de

captaţie şi sugestie astfel că nu se poate admite dovada contrară în sensul că, bunăoară,

medicul nu a abuzat de influienta sa asupra bolnavului şi că deci acesta a acţionat cu o

voinţă liberă şi neviciată4.

Ceea ce interesează din această perspectivă este nu atât calitatea de medic sau

farmacist, ci asistenta cu carcater de continuitate sau repetat acordată bolnavului în aceastăcalitate5.

De la interdicţia de a primi prin testament sunt exceptate legatele cu titlu particular, cu

caracter remuneratoriu dacă se apreciază că sunt potrivit cu starea materială a testatorului şi

cu serviciile prestate de către legatar. Dacă legatarul este rudă cu testatorul până la gradul

IV inclusiv, sunt permise şi legatele universale cu excepţia situaţiei când legetarul este rudă

colaterală iar testatorul are succesibili în linie dreaptă. Se recunoaşte că valabil chiar legatul

1 În literatura de specialitate s-a exprimat şi părerea că în ipotezele analizate mai sus ca incapacităţi de a primi prin testment

este în realitate vorba despre capacitatea succesorală ca o condiţie generală a dreptului la moştenire, pe de o parte, iar pe de

alta analizându-se incapacitatea persoanei neconcepute şi a persoanei juridice care nu a luat fiinţă tot astfel ar trebui să se

analizeze şi incapacitatea persoanei care nu mai există la data deschiderii moştenirii, ori ele aparţin problemei capacităţii

succesorale în general . Oricum, se susţine, este impropriu să se vorbească de incapacitatea persoanelor care nu există căci

ele nu sunt incapabile ci neexistând nu pot moşteni (art. 654 Cod civil). A se vedea in acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 182.

2 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 826/1978, în Repertoriu . . . anii 1975-1980, p. 141-142.

3M. Eliescu, op. cit., p. 167.

4 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 875/1969, în C.D. 1969, p. 155-160.

5 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 875/1969, în C.D. 1969, p. 155-160.

33



făcut medicului curant de către bolnavul, care este soţul său, cu condiţia încheierii căsătoriei

înainte de ultima boala1.

b) incapacitatea ofiţerilor de marină care, potrivit articolului 833 din Codul civil, nu pot

primi legate de la călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime, dacă

nu sunt rude cu testaorul. Această incapacitate se bazează pe o prezumţie absolutăde abuz de influentă. Excepţia instituită de articolul 833 din Codul civil pentru rudele

testatorului nu se limitează la rudele de gradul IV şi poate fi în linie directă şi

colaterală2.

c) incapacitatea tutorelui de a primi prin testament de la minorul aflat sub ocrotirea sa

(art. 809 Cod civil).

Aceste incapacitaţi afectează capacitatea de folosinţă a persoanelor vizate de textele

legale ceea ce înseamnă că nerespectarea lor duce la sancţiunea nulităţii absolute care

poate fi invocta de orice persoană interesată3.

Dispoziţiile testamentare în favoarea unor persoană incapabile de a primi simulate

prin acte oneroase sau interpunere de persoane sunt şi ele lovite de nulitate potrivit

articolului 812 din Codul civil. În alineatul 2 al textului, legiuitorul prevede că sunt reputate ca

persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii, şi soţul persoanei incapabile.

În ceea ce prive te iș ncapacităţile de exerciţiu, minorii şi interzişii lipsiţi de capacitate

de exerciţiu nu pot accepta liberalităţile decât prin reprezentanţii lor legali întrucât un astfel

de act depăşeşte sfera actelor de admnistrare (art. 11 din Decretul nr. 31/1954 şi art.147

Codul familiei). Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor putea accepta liberalităţile cu

încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor legali (art. 9 din Decretul nr. 31/1954). În toate cazurile

este necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2, art. 133 alin. 2

şi art. 147 Codul familiei).

Codul civil, în articolului 815 conţine în această privinţă o dispoziţie derogatorie în

sensul că acceptarea liberalităţilor făcute minorilor se poate realiza nu numai de către

reprezentanţii legali ai acestora (parintii şi tutorii), ci şi de către orice ascendent al lor 4.

Nerespectarea acestor norme legale atrage sancţiunea nulităţii relative, fiind vorb de

o nulitate de protecţie a minorilor şi interzişilor.

1 M. Eliescu, op. cit., p. 168.


3 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1426/1979, în C.D. 1979, p. 125.


34



B. Consimţământul

Pentru validitatea oricărui act juridic, şi deci şi a testamentului, se cere ca la baza lui

să există o voinţă liberă şi nealterată de vreun viciu, cum sunt eroarea, dolul sau violentă.

Absenţa consimţământului, sau mai exact spus în cazul testamentului, a manifestării

unilaterale de voinţă atrage sancţiunea nulităţii absolute, căci lipseşte unul din elementele

esenţiale ale actului juridic.

În privinţa viciilor de consimţământ sunt aplicabile regulile din materia dreptului

comun1, existând unele particularităţi la care ne vom referi în cele ce urmează.

Potrivit articolului 953 din Codul civil, consimţământul este nevalabil atunci când este

afectat de eroare, violenta sau dol. În această materie prezintă elemente specifice dolul sub

forma captaţiei şi sugestiei2. Sugestia constă în folosirea unor mijloace tendenţioase şi oculte

în scopul de a sădi în mintea dispunatorului ideia de a face o liberalitate, pe care altfel, dinproprie iniţiativă, nu ar fi făcut-o3. Captaţia constă în folosirea unor manopere dolosive şi

mijloace frauduloase în scopul de a câştiga încrederea dispunatorului pentru a-i capta bună

credinţă şi a-l determina să o gratifice prin testament, fie pe sine sau pe o terţă persoană.

Prin sugestie, aşadar, se urmăreşte naşterea ideii în cugetul dispunatorului de face o

liberalitate, iar prin captaţie se direcţionează hotărârea indusă de a gratifica o anumită

persoană în mod concret. În cazul captaţiei se folosesc mijloace mai dure ca îndepărtarea

rudelor testatorului, a prietenilor apropiaţi, interceptarea corespondentei creiarea unei

aparente de dependenţa totală a dispunatorului aflat în stare de boală, de persoana celuicare solicită liberalitatea, pe când în cazul sugestiei mijloacele sunt mai subtile şi mai

isidioase, că specularea unor sentimente, afirmaţii mincinoase la adresa unor moştenitori

legali etc. Pe cât de frecvenţe în practică astfel de mijloace pe atât de greu de dovedit.

Oricum, cele două forme specifice ale dolului în această materie vor trebui probate ca atare

trebuind evident să nu fie confundate cu adevăratele manifestări de compasiune şi

manifestări de întrajutorare firească între semeni care nu au la baza intenţia frauduloasă de

sugestie şi captaţie.

Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a testamentului.

Anularea testamentului nu este însă posibilă în acelaşi timp pentru lipsa discernământului şi

pentru captaţie şi sugestie, cele două cauze de nulitate excluzându-se reciproc4.1 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1426/1979, în C.D. 1979, p. 126; C.S.J. sect. civ. dec. nr. 1160/1992, în Deciziile C.S.J. 1990-

1992, p. 145-148.

2 Alexandru Bacaci, op. cit., p. 17.

3 M. Eliescu, op. cit., p. 178-179; Dan Chirică, „Drept civil. Succesiuni”, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1998, p. 76-78; Fr. Deak,

op. cit., p. 186-187; Alexandru Bacaci, loc. cit. pag. 20-23; Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1426/1979 cit. supra.; Dec. nr.

1917/1974, în Repertoriu..., anii 1969-1975, p. 213; Dec. nr. 953/1978 în Repertoriu..., pe anii 1975-1980, p. 141; C.S.J. sect.

civ. dec. nr. 2447/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 78-79.

4 Alexandru Bacaci, op. cit., p. 22.

35



Având în vedere conţinutul complex al testamentului, care poate cuprinde acte

juridice de sinestatatoare, este posibil ca viciul de voinţă să afecteze unele dispoziţii

testamentare, iar altele să fie perfect valabile. Lipsa discernământului duce la nulitatea

testamentului în integralitatea sa, căci nu este de conceput ca discernământul să existe în

privinţa unor dispoziţii testamentare şi să lipsească în cazul altora, viciul de consimţământ

putind însă afecta numai parţial testamentul. Instanţă de judecată va trebui să deceleze,

aşadar, existenta viciului de consimţământ şi influenta acestuia asupra conţinutului

testamentului.

Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ este prescriptibilă potrivit dreptului

comun, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la moartea testatorului şi nu de la data

testamentului1.

C. ObiectulPe lângă condiţiile privind capacitatea şi consimţământul analizate mai sus, pentru

validitatea testamentului se cere ca acesta să aibă un obiect determinat sau determinabil, şi

în acelaşi timp licit.

La fel ca la convenţii în general, bunurile ce formează obiectul legatelor din cuprinsul

testamentului trebuie să se afle în circuitul civil (art. 963 Codul civil). Prin Legea nr. 58/1974

şi Legea nr.59/1974 terenurile nu puteau forma obiect al actelor juridice „inter vivos”, dar nici

pentru cauză de moarte. Ele puteau fi transmise numai pe calea moştenirii legale. Legatele

având ca obiect terenuri, chiar dacă testamentul a fost redactat cât timp aceste acte

normative au fost în vigoare, ca urmare a abrogării lor, au devenit valabile dacă succesiunea

s-a deschis ulterior, căci momentul în funcţie de care se apreciază valabilitatea dispoziţiilor

testamentare este acela al deschiderii succesiunii2.

Pot forma obiect al legatelor şi bunurile viitoare, care nu există în momentul redactării

testamentului şi nici chiar în momentul deschiderii succesiunii. Dar, bunuri dintr-o moştenire

nedeschisă nu pot forma obiect al dispoziţiilor testamentare, chiar dacă acea moştenire s-ar

deschide înainte de moartea testatorului, căci astfel de dispoziţii ar constitui pacte asupra

unei succesiuni viitoare care sunt lovite de nulitate absolută.

Se poate testa şi bunul altuia printr-un legat cu titlu particular, cu condiţia ca testatorul

să fie în cunoştinţă de cauză, adică să ştie că bunul nu-i aparţine, altfel legatul fiind lovit de

nulitate absolută (art. 906-907 Cod civil).

D. Cauza

1 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1558/1972, în C.D. 1972, p. 161.

2 Dan Chirică, op. cit., p. 87; Fr. Deak, op. cit., p. 189.

36



Cauza dispoziţiilor testamentare trebuie să fie licita şi morală. Dispoziţiile legale din

materia convenţiilor (art. 948, 966-968 Cod civil) se aplică de altfel şi actelor juridice

unilaterale aşadar, şi dispoziţiilor testamentare. Cauza constituie motivul determinant şi

impulsiv al testamentului, fiind diferit de la caz la caz1. Determinat de acest motiv testatorul

îşi prefigurează un scop pe care urmăreşte să-l realizeze prin dispoziţia testamentară.

Sub acest aspect interesează nu numai scopul imediat sau cauza proximă care este

invariabilă la toate liberalităţile testamentare, acel „animus testandi”, ci şi cauza concretă şi

variabilă de la caz la caz, cum am precizat. Numai dacă ambele sunt licite şi morale putem

vorbi de un testament valabil. Drept cauză imorală a fost determinată începerea ori

menţinerea concubinajului sau remunerarea întreţinerii de relaţii sexuale2. O cauză falsă s-a

reţinut a fi naşterea unui copil postum al testaorului cu condiţia ca testatorul să fi ignorat

sarcina femeii şi se dovedeşte că dacă ar fi fost în cunoştinţă de cauză nu ar fi făcut

testamentul.

Validitatea sau nevaliditatea cauzei, cu toate că efectele dispoziţiei testamentare să

produc la deschiderea moştenirii, se raportează la momentul redactării testamentului, căci

atunci testaorul şi-a prefigurat scopul determinat de un anume motiv sau altul care trebuie

cercetat, în caz că se pune problema de organul de justiţie.

Sarcina probei revine în sarcina celui care invocă nevaliditatea cauzei, iar către acest

sfârşit sunt admise orice mijloace de probă.

3.3.2. Condiţii de formă

După cum rezultă din însăşi definiţia testamentului, acesta este un act juridic solemn.

Pentru a fi valid legiuitorul cere respectarea anumitor condiţii de formă prin care voinţa

testatorului trebuie să se exprime pentru a putea produce efecte juridice. Ca în toate

cazurile, condiţiile de formă nu sunt un scop în sine, ci legiuitorul, prin ele, caută să asigure

protejarea voinţei testatorului, având în vedere efectele sale de mare importanţă. Pe de altă

parte, în acest mod se înlătură îndoială asupra manifestării de voinţă a defunctului şi se

asigură certitudinea în privinţa conţinutului acestor dispoziţii. În dreptul nostru, testamentul

verbal sau nuncupativ nu este permis. În aceeaşi ordine de idei trebuie subliniat că, în

dreptul nostru devoluţiunea testamentară este privită ca excepţie de la regulă, care este

aceea a devoluţiunii legale, iar atunci dispozitile defunctului trebuia, prin formele prefigurate

de legiuitor, să fie neechivoce şi să exprime cu fidelitate manifestarea de voinţă a

1

M. Eliescu, op. cit., p. 183-184.2 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 144/1983, în R.R.D. nr. 2/1984, p. 104; Trib. jud. Cluj, dec. civ. nr. 1219/1983, în R.R.D. nr.

5/1984, p. 59; M. Eliescu, op. cit., p. 185.

37



testatorului. A adar, aș cestea sunt raţiunile pentru care „ad validitatem” testamentul trebuie să

respecte formele prescrise de legiuitor. De principiu, lipsa formei cerută de lege este

sancţionată cu nulitatea absolută a testamentului (art. 886 Cod civil).

Legiuitorul reglementează unele forme ordinare de testament, că testamentul

autentic, testamentul olograf, testamentul secret sau mistic şi forme extraordinare cum sunttestamente privilegiate. Dacă primele forme sunt cele de care testatorul poate uza liber în

condiţii normale, cele privilegiate se pot încheia numai în condiţii excepţionale şi sunt

obligatorii, testatorul neputând opta în astfel de condiţii pentru o formă testamentară

ordinară. Aşa cum am precizat, indiferent de felul testamentului, forma scrisă este obligatorie

„ad validitatem”. Lipsa testamentului în formă scrisă determinată de legiuitor duce la

imposibilitatea dovedirii lui, chiar în ipoteza în care testatorul nu a putut testa din cauza de

forţă majoră sau a fost împiedicat de o terţă persoană. Aceeaşi este situaţia în ipoteza în

care se dovedeşte că defunctul şi-a exprimat voinţa oral sau prin aprobarea unui proiect de

testament nesemnat1.

În practică judiciară şi în doctrină s-a pus problema soartei unui testament valabil

redactat de defunct, dar care a fost distrus sau a dispărut dintr-un caz de forţă majoră sau

datorită faptei unui tert. Se deosebesc două situaţii:

a) o primă situatie este aceea în care testamentul a fost distrus în timpul vieţii

defunctului, fie de către acesta, fie de către un tert sau din cauză de forţă majoră, în

aceste din urmă două ipoteze cu ştiinţa testatorului, când această împrejurare

echivalează cu revocarea testamentului. Legatarii nu vor mai fi primiţi să dovedească

existenta, validitatea şi cuprinsul testamentului astfel distrus;

b) a doua situatie este aceea în care testamentul valabil încheiat a fost distrus sau dosit

după moartea testatorului sau în timpul vieţii acestuia, dar fără ştirea lui, de către un

tert sau din cauza de forţă majoră, când se admite aplicarea prevederilor articolului

1198 din Codul civil în sensul că se va putea dovedi prin orice mijloc de probă

existenta înscrisului şi cuprinsul său. Într-o atare ipoteză vor trebui dovedite existentatestamentului distrus, faptul distrugerii sale, conţinutul testamentului şi respectarea

regulilor de fond şi formă pentru validitatea acestuia2. Când actiunea a fost intentată

împotriva celui care a distrus sau dosit testamentul respectarea regulilor impuse

pentru testament se prezumă până la dovada contrară care va trebui făcută de către

pârât.


2 I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 498-499; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, „Tratat de drept civil

român”, Vol. III, București, 1928, p. 830-831; C. Stătescu, op. cit., p. 170; Trib. reg. Suceava, dec, civ. nr. 535/1956, în Justiția

Nouă, nr. 8/1956, p. 1517; Trib. Jud. Brașov, dec. nr. 1515/1984, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 70; Trib. Supr. sect. civ. dec. nr.

237/1978, în C.D. 1978, p. 127.

38



Interzicerea testamentului conjunctiv. Potrivit articolului 857 din Codul civil „două sau

mai multe persoane nu pot testa prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte, sau în favoarea

unei a treia persoane”. Aşadar, testamentul conjunctiv este prohibit de legiuitor. Astfel, se

urmăre teș asigurarea libertăţii de voinţă a testatorului, caracterul personal, unilateral şi

revocabil al testamentului căci pluralitatea de părţi ar conferi testamentului un caracter

contractual. Un astfel de testament, când mai multe persoane testează una în favoarea

celeilalte, va fi nul absolut1.

Testamentul nu este considerat conjunctiv atunci când două sau mai multe persoane

testează pe aceeaşi coală de hârtie, dacă dispoziţiile testamentare sunt distincte exprimând

fiecare voinţă unei singure persoane. Testamentul este conjunctiv numai dacă ca act juridic

este o operă comună a doua sau mai multe persoane. Nu considerăm că poate fi admisă

opinia potrivit căreia două persoane să poată face două testamente cu dispoziţii mutuale şi

corelative şi cu clauză că revocarea unuia va atrage şi revocarea celuilalt dacă sunt făcute

prin două acte distincte material. Într-o atare ipoteză se contravine caracterului unilateral şi

revocabil al testamentului, ori articolul 857 din Codul civil tocmai aceste caractere le

ocroteşte2.

Oprirea testamentului conjunctiv a fost privită neunitar în doctrină şi practica

judecătorescă. Într-o opinie s-a considerat că această prohibiţie este o condiţie de formă3, iar

într-o altă opinie ea este o adevărată condiţie de fond4.

Această prohibiţie are menirea de a asigura caracterul unilateral şi revocabilitatea

dispoziţiilor testamentare, ori aceste caracteristici ţin de esenţa testamentului şi nu de forma

acestuia5. Dacă considerăm interdicţia ca o condiţie de formă atunci ea este supusă regulii

„tempus regit actum”, iar dacă o considerăm una de fond testamentul încheiat sub imperiul

unor legi anterioare care nu prohibeau testamentul conjunctiv, nu produce efecte dacă

succesiunea s-a deschis sub imperiul Codului Civil în vigoare. De asemenea, dacă prohibiţia

instituită de articolul 857 din Codul civil este una de formă, în dreptul internaţional privat,

potrivit regulii „locus regit actum” testamentul conjunctiv redactat de doi români într-o ţară încare nu există o astfel de prohibiţie este valabil şi va produce efecte în ţara noastră.

Sancţiunea care intervine, potrivit articolului 866 din Codul civil, pentru nerespectarea

condiţiilor de formă instituite de legiuitor, fie a celor generale pentru toate testamentele, fie a1 În practică s-au intâlnit situa ții când soții și-au făcut reciproc testament sau ambii au dispus în favoarea copiilor. Irevocabilitatea

unor astfel de dispoziții testamentare nu se poate asigura, așadar, pe această cale.

2 Dan Chirică, op. cit., p. 91; M. Eliescu, op. cit., p. 246; Fr. Deak. op. cit., p. 195.

3 M. B. Cantacuzino, „Elementele dreptului civil”, 1921, p. 349; M. Eliescu, op. cit., p. 432; D. Macovei, op. cit., p. 74.

4 D. Alexandresco, op. cit., p. 11; I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 494; B. Diamant, Nota la sent. civ. nr.

1579/1955 a Trib. Pop. rai. Gura Humorului, în Justiția Nouă, nr. 2/1956, p. 366-367; Dan Chirică, op. cit., p. 90-91.

5Dan Chirica, loc. cit. supra.

39



celor cerute special pentru fiecare fel de testament, este nulitatea absolută. În practică

judecătorească s-au admis anumite atenuări ale acestei sancţiuni, astfel:

a) un testament nul ca testament autentic sau secret poate fi valabil ca testament

olograf;

b) testamentul nul pentru vicii de formă dă naştere la o obligaţie morală pentrumoştenitori de unde derivă unele consecinte: această obligaţie morală se constituie

într-o cauză valabilă pentru o nouă obligaţie juridică pe care moştenitorii şi-ar asuma-

o printr-un act juridic separat; executarea voluntară şi în cunoştinţă de cauză cu

privire la caracterul ei moral nu dă dreptul la restituirea prestatiilor executate;

executarea voluntară şi în cunoştinţă de cauză a acestei obligaţii este o plată şi nu o

donaţie1;

c) practica judiciară a extins aplicarea prevederilor articolului 1167 alin. 3, privitoare la

donaţii şi la testamentele nule pentru vicii de formă. S-a judecat în sensul că

nulitatea, deşi absolută a testamentului, poate fi înlăturată prin confirmare, dacă

moştenitorii, după moartea testatorului, execută voluntar şi în cunoştinţă de cauză

testamentul nul pentru vicii de formă2.

Întrucât, în cuprinsul testamentului se pot include acte juridice de natură diferită,

sancţiunea nulităţii pentru vicii de formă nu vizează acele acte juridice care pot fi efectuate, şi

în altă formă decât cea testamentară. Astfel, recunoaşterea unui copil printr-un testament

autentic, care este lovit de nulitate, fiind conjunctiv, va fi considerată valabilă, căci este

făcută prin act autentic. În cazul testamentelor autentice sau mistice, nule pentru vicii de

formă, acestea vor fi valabile ca testamente olografe dacă sunt scrise în întregime, datate şi

semnate de către testator, aplicându-se principiul conversiunii actelor juridice3. Toate

acestea sunt derogări de la pricipiul că ceea ce este nul nu produce nici un efect („guod

nullum este nullum producit efectum”).

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a testamentului pentru vicii de formă este

supusă prescripţiei în condiţiile generale ale Decretului nr. 167/1958, nulitatea putând fi

invocată şi pe cale de excepţie.

1 M. Eliescu, op. cit., p. 246 și urm.; C. Stătescu, op. cit., p. 171.

2 C. Stătescu, loc. cit. supra.


40



CAPITOLUL III.

Felurile testamentului

Potrivit legislatiei noastre, o persoană î i poate exprima ultima sa vointă în diferiteș

forme testamentare, în functie de dorinta sa ori de împrejurările în care se află. Astfel, în

conditii obi nuite, testatorul poate să dispună printr-unul dinș testamentele ordinare:

testamentul olograf, autentic sau secret (art. 858 Cod civil).

Dacă se află în împrejurări exceptionale, care nu-i permit să testeze în una din

formele mentionate mai sus, persoana va putea să- i exprime ultima vointă printr-unș

testament privilegiat, simplificat, corespunzător conditiilor în care se află (art. 868-886 Cod

civil).

Deosebit de testamentele ordinare si cele privilegiate, legea reglementează iș

anumite forme simplificate de testament.

3.1. Testamentele ordinare

A. Testamentul olograf 1

Conform articolului 859 Cod civil: „Testamentul olograf nu este valabil decât când

este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului”2.

Testamentul olograf este opera exclusivă şi personală a testatorului, fiind inadmisibilă întocmirea acestuia prin mandatar convenţional. Deşi nu necesită îndeplinirea unor

formalităţi speciale fiind întocmit ca un act sub semnătură privată, este un act solemn,

scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub

sancţiunea nulităţii absolute deci „ad solemnitatem”, iar nu ad probationem sau pentru

opozabilitate.

Toate cerinţele de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie

îndeplinite „de mâna testatorului” şi „întrunite cumulativ, în lipsa oricăruia dintre ele

testamentul fiind nul”. În dreptul nostru este lipsit de efecte, deci nevalabil, testamentul scris de altul, sau

chiar de testator, dar cu mijloace mecanice şi semnat de el în faţa martorilor 3. Dacă

testamentul nu este scris, datat şi semnat de autorul său, poate produce efectele unei alte

forme testamentare dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru acestea.

1 Denumirea de testament olograf provine din cuvintele greceşti „holos”, care înseamnă întreg, şi „grafo” prin care se înţelege a

scrie.

2 Aceleaşi condiţii pentru validitate erau cerute testamentului olograf şi de Codul Calimach . În Codul Caragea , testamentul

olograf nu avea nevoie să fie datat.3 În dreptul nostru testamentul scris de altul şi semnat de testator poate lăsa în persoana succesorilor numai o obligaţie civilă

imperfectă susceptibilă de confirmare sau executare benevolă .

41



Avantaje şi inconveniente. Deşi cel mai simplu testament şi mai la îndemâna tuturor,

pe lângă avantaje, testamentul olograf prezintă şi inconveniente.

Dintre avantajele prezentate de testamentul olograf menţionăm:

a) este foarte practic, el putând fi întocmit de orice persoană care ştie să scrie;

b) poate fi făcut oriunde şi oricând, fără a fi nevoie de ajutorul altcuiva;

c) se face fără nici o cheltuială;

d) fiind supus celor mai simple formalităţi, prilejuieşte cele mai puţine nulităţi de formă;

e) poate fi revocat oricând;

f) poate asigura secretul asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului.

Datorită simplităţii, testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente, unele

neajunsuri şi anume:

a) testatorul poate fi supus influenţelor abuzive din partea persoanelor interesate;

b) înlesneşte falsul;c) fiind întocmit de către un necunoscător al dreptului, poate cuprinde exprimări confuze,

susceptibile de interpretări contradictorii;

d) poate fi uşor dosit sau distrus, dacă testatorul nu l-a depus într-un loc sigur sau dacă

nu l-a întocmit în mai multe exemplare;

e) poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente .

Cu toate acestea, testamentul olograf rămâne forma testamentară cu frecvenţa cea

mai mare .

Condiţii specifice de validitate. Pe lângă condiţiile de fond (capacitatea,consimţământul, obiectul şi cauza) şi cele generale de formă (forma scrisă, oprirea

testamentului conjunctiv) cerute pe validitatea tuturor formelor testamentare, legea prevede

şi unele condiţii specifice testamentului olograf, iar neîndeplinirea lor duce la nulitatea

testamentului .

Aceste condiţii rezultă din textul articolului 859 Cod civil şi anume: să fie scris în

întregime de testator; să fie datat de testator; să fie semnat de testator.

Prima condiţie cerută pentru valabilitatea testamentului olograf este ca scrierea să

aparţină în întregime testatorului, pentru că „exprimă voinţa liberă şi conştientă a

testatorului”. De aici rezultă că testamentul trebuie să fie scris de testator în întregime cu

mâna sa, fără ca acesta să fie condusă de o terţă persoană.

Nu este valabil nici testamentul care este datat şi semnat de mâna testatorului şi

chiar dacă cuprinde menţiunea că reprezintă ultima sa voinţă, dacă este dactilografiat sau

utilizându-se alte procedee mecanice sau electrotehnice, de scriere cu caracterele

impersonale ale unei maşini deoarece astfel nu există posibilitatea ca, în caz de litigiu, să

poată fi verificat prin scripte, expertiză grafoscopică.

În privinţa scrierii de mână legea nu prevede nici o limitare, astfel că testamentul

olograf poate fi scris pe orice fel de material (hârtie, pânză, material plastic, scândură, piatră,

42



sticlă, etc.), cu orice mijloace (creion, cerneală, cărbune, vopsea, tuş, diamant, etc.) şi cu

orice scriere (litere de mână ori de tipar, stenografiat sau în alfabetul Braille pentru

nevăzători, în limba română sau în orice altă limbă, cunoscută de către testator), pe un

singur suport material sau pe mai multe, în acest din urmă caz, cu condiţia să existe o

legătură materială sau cel puţin intelectuală, între ele pentru a constitui un singur act, chiar

dacă nu a fost scris dintr-o dată ci pe etape. Nici titulatura de testament sau folosirea

formulelor sacramentale nu este necesară , dacă din conţinutul actului rezultă că reprezintă

ultima voinţă a testatorului.

Testamentul scris de o altă persoană este nul. Testamentul scris de testator, dar

după un model întocmit de o altă persoană (de exemplu un avocat), dacă testatorul a fost pe

deplin conştient de semnificaţia actului este valabil.

Testatorul poate fi asistat la întocmirea testamentului de o terţă persoană, însă fără a

confunda simpla asistenţă materială cu aşa zisa colaborare precumpănitoare, care altereazăvoinţa testatorului, fiind astfel nul.

Testamentul olograf poate cuprinde şi modificări, ştersături, adăugiri sau intercalări

făcute de mâna testatorului cu ocazia sau posterior redactării testamentului. În general astfel

de intervenţii nu afectează validitatea testamentului şi ele urmează a fi luate în considerare

chiar dacă nu sunt datate şi semnate separat, dacă reprezintă simple corecturi, sau

interpretări ale testamentului iniţial. Ştersăturile, modificările sau completările aparţinând

testatorului, trebuie însă, pentru a fi luate în seamă, datate şi semnate de testator, dacă ele

cuprind dispoziţii testamentare noi, faţă de redactarea iniţială şi trebuie privite ca un noutestament.

Dacă testamentul este scris de testator dar cuprinde şi o intervenţie străină, acesta

va fi nul, dacă intervenţia s-a făcut cu ştirea testatorului, deoarece nu mai este opera

personală şi exclusivă a testatorului şi dimpotrivă, va fi valabil, aşa cum a fost conceput de

testator, dacă acesta nu a avut cunoştinţă de intervenţii.

Testatorul nu este obligat să scrie testamentul în întregime fără întrerupere, în

aceeaşi zi sub aceeaşi dată, mai ales când este vorba de un testament amplu.

Testamentul poate avea şi post scriptum-uri numite codiciluri care, dacă conţindispoziţii noi faţă de cele din cuprinsul testamentului, vor trebui, de asemenea, scrise doar de

testator, datate şi semnate de către acesta. Prin urmare, codicilurile sunt cârmuite de

aceleaşi principii ca şi testamentele.

O altă condiţie de valabilitate a testamentului olograf cerută de lege este datarea lui

exactă de mâna testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi a anului în care a fost întocmit.

Data redactării testamentului prezintă o deosebită importanţă practică pentru că:

a) permite verificarea împrejurării dacă testatorul se afla în stare de capacitate la

momentul întocmirii testamentului;

43



b) în cazul pluralităţii de testamente succesive, cuprinzând dispoziţii contradictorii,

permite stabilirea testamentului valabil şi a celui sau celor care se revocă, ştiut fiind

că testamentul cu dată mai recentă revocă dispoziţiile contrare sau incompatibile

cuprinse într-un testament anterior;

c) facilitează deosebirea unui testament de un simplu proiect deoarece dă primului un

caracter definitiv;

d) determină împrejurările în care testamentul a fost întocmit şi care pot determina

nulitatea; de exemplu, a existat pericolul vicierii consimţământului prin captaţie.

Datarea testamentului trebuie să se facă în litere sau în cifre ori prin referire la un

eveniment care se poate stabili cu certitudine. În toate situaţiile indicarea anului este

obligatorie. Deoarece legea nu prevede un loc anume al testamentului unde să fie trecută

data, ea poate figura la început sau la sfârşit, înainte sau după semnătură important este să

rezulte că ea se referă la întregul conţinut al testamentului. În cazul în care testamentul olograf nu este datat conform cerinţelor sau este eronată

sau falsă, potrivit legii, testamentul ar urma să fie considerat nul absolut. Însă, având în

vedere că data prezintă o importanţă mai redusă decât scrierea pentru a salva eficacitatea

testamentului ce cuprinde voinţa testatorului, în practica judecătorească şi în literatura de

specialitate s-a admis ca în anumite condiţii data testamentului să fie stabilită, întregită sau

rectificată cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului. În acest sens

trebuie să distingem două situaţii: data este incompletă sau eronată; data este falsă.

În cazul în care data este incompletă sau eronată partea interesată poate să salvezevalabilitatea testamentului prin intermediul instanţei judecătoreşti, dacă reuşeşte să facă

proba datei întocmirii lui cu ajutorul elementelor sau a indicaţiilor rezultând din conţinutul

testamentului sau chiar cu ajutorul elementelor exterioare testamentului care îşi găsesc baza

în cele intrinseci cu care se colaborează1.

Dacă data trecută în testament este falsă, adică testatorul intenţionat a trecut o altă

dată decât cea reală, testamentul este nul. Dovada falsificării testamentului se poate face

prin orice mijloace, dacă prin aceasta s-a urmărit fraudarea legii şi prin elemente intrinseci

testamentului dacă nu s-a urmărit o astfel de fraudă. În toate cazurile, dacă testamentul este datat, până la proba contrarie, se prezumă că

data este cea reală, în caz de rectificarea sau completarea unui singur element care lipseşte

sau este inexact, aceasta se face fără a afecta în vreun fel celelalte elemente.

O ultimă condiţie, pentru ca testamentul olograf să fie valabil, este ca acesta să fie

semnat de testator. Prin semnătură testorul atestă că dispoziţiile testamentare respective,

reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz de moarte.

Deoarece legea nu prevede locul unde trebuie aşezată semnătura şi nici modul cum

trebuie să semneze, ea poate fi pusă oriunde şi oricum , important fiind să rezulte că este a

1 C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p. 520- 522, nr. 1250-1251; Mihail Eliescu, op. cit., p. 209-211.

44



testatorului şi se referă la întreg conţinutul 1. De regulă însă, semnătura se pune la sfârşitul

testamentului.

Semnătura pe un plic nu satisface cerinţa legii2, deoarece se apreciază că o parte

interesată ar putea introduce în plic un simplu proiect de testament, la care testatorul a

renunţat . Se poate accepta şi o astfel de semnătură dacă este însoţită de menţiunea:

„Acesta este testamentul meu”3.

În ceea ce priveşte modul cum trebuie făcută semnătura, aceasta nu trebuie să

cuprindă obligatoriu numele şi prenumele, ea putând fi făcută prin trecerea pseudonimului,

iniţialelor numelui şi prenumelui, etc., numai să poată fi identificat cel ce a întocmit

testamentul, deci să fie semnătura folosită de obicei de testator. Testamentul care a fost

semnat prin punere de deget 4 este nul. Testamentul şi semnătura trebuie să alcătuiască un

tot unitar, iar dacă semnătura lipseşte sau nu îndeplineşte condiţiile arătate testamentul este

nul iremediabil.Formalitatea instituită prin articolul 892 din Codul civil: „Testamentul olograf sau

mistic, înainte de a fi executat, se va prezenta tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială

s-a deschis succesiunea.

Preşedintele va constata prin proces verbal deschiderea testamentului şi starea în

care l-a găsit şi va ordona depunerea lui la grefa tribunalului”.

Întrucât pentru nerespectarea acestei formalităţi nu este prevăzută nici o sancţiune,

testamentul îşi produce efectele şi poate fi valorificat chiar dacă nu a fost înfăţişat biroului

notarial. În doctrină, s-a emis opinia conform căreia, după intrarea în vigoare a Legii

nr.36/1995, articolul 892 din Codul civil „nu mai prezintă interes practice”5.

Forţa probantă. Deşi testamentul olograf este un act juridic solemn, este întocmit sub

forma unui înscris sub semnătură privată şi va avea puterea doveditoare a unui asemenea

înscris6 . În ceea ce priveşte sarcina probei şi mijloacele de probă admise trebuie să

deosebim între scriere şi semnătură, pe de o parte, şi data testamentului olograf, pe de altă

parte.

1 Mihail Eliescu, op. cit., p. 212; Constantin Stătescu, op. cit., p. 162; Francisc Deak, op. cit., p.209; Dumitru Macovei, Marius

Sebastian Striblea, op.cit., p. 394.

2 Dimitrie Aexandresco, op. cit., tom IV, partea a-II-a, p. 51; Mihail Eliescu, op. cit., p. 212; Dan Chirică, op.cit., p. 100-101.

Pentru opinia contrară: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., vol III, p. 523-524. S-a susţinut valabilitatea

unei astfel de semnături, dacă se poate demonstra în mod indubitabil că ea se referă la testament.

3 Julieta Manoliu, Ştefan Răuschi, op. cit., p. 46 .

4 Trib. Supr. col.civ. dec.nr. 2420/1955, în C.D., 1955, vol I, p. 200.

5 Francisc Deak, op. cit., p.210.

6 Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977,

p. 356 şi urm.; Gabriel Boroi, „Drept procesual civil”, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 169-170; Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic şi

practic de procedură civilă”, vol.II, Editura Naţională, Bucureşti, 1997, p. 170 şi urm.

45



În ceea ce priveşte scrisul şi semnătura, ele au puterea doveditoare numai dacă cei

cărora li se opune testamentul recunosc că aparţin testatorului. Recunoaşterea poate fi

expresă, dar şi tacită, de exemplu prin executarea de către moştenitor a testamentului1. În

caz contrar, potrivit articolului 11772 din Cod civil, legatarii care îşi întemeiază drepturile pe

testamentul contestat sunt ţinuţi să dovedească, inclusiv prin verificarea de scripte3,

sinceritatea scrierii şi semnăturii de mâna testatorului. Sarcina probei aparţine celui care

pretinde un drept.

În ceea ce priveşte data, dacă scrierea şi semnătura au fost recunoscute sau au fost

verificate prin scripte, se admite că şi data testamentului olograf are putere doveditoare aşa

cum a fost prevăzută, până la proba contrarie. Proba contrarie se poate face prin folosirea

elementelor intrinseci testamentului, iar în caz de fraudă sau incapacitate, se poate face prin

orice mijloc de probă.

B. Testamentul autentic

Articolul 860 din Codul civil prevede că: „Testamentul autentic este acela care s-a

adeverit de judecătoria competentă”. Altfel spus, testamentul făcut pe teritoriul ţării sau în

străinătate în faţa unui agent diplomatic sau consular român, este autentic dacă, prin

încheiere, a fost investit, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu

formă autentică de către notarul public (Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea

notarială şi Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul nr.

710/C/1995 al Ministrului Justiţiei).Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic fiind o formă mai pretenţioasă

prezintă atât avantaje cât şi inconveniente deosebite de testamentul olograf.

Testamentul autentic prezintă următoarele avantaje:

a) poate fi folosit şi de persoane care nu pot să scrie;

b) face mai dificilă folosirea mijloacelor dolosive;

c) asigură păstrarea sa şi garantează îndeplinirea dispoziţiilor de ultimă voinţă,

deoarece un exemplar rămâne la notarul public.

Păstrarea testamentului la notarul public face ca ruperea exemplarului rămas latestator, de către acesta, să nu aibă nici o relevanţă asupra valabilităţii dispoziţiilor de ultimă

voinţă, ca în cazul testamentului olograf.

1 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civ.dec.nr. 1409/1992, în Deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992.

2 Art.1177 Cod civil prevede: „Acela cărui se opune un act sub semnătură privată este dator a-l recunoaşte sau a-l tăgădui curat

scriptura sau sub semnătura sa. Moştenitorii săi sau cei care reprezintă drepturile aceluia al cărui se pretinde că ar fi actul pot

declara că nu cunosc scriptura sau sub semnătura autorului lor”.

3 În caz de îndoială asupra scrisului sau semnăturii testatorului, instanţa este obligată să dispună o verificare de scripte,

neputându-se rezuma la audierea martorilor - Trib. Supr. col.civ.dec.nr. 264/1955, în C.D., 1955,p. 204); Trib. Arad, dec.civ.nr.

224/1955 în Legalitatea populară nr. 1/1956, p. 116. Lipsa verificării de scripte atrage casarea, cu trimitere a sentinţei date de

către aceasta (Trib. Bacău, dec.civ.nr. 489/1966, cu notă de L.Cristian în R.R.D. nr. 6/1968, p. 151-154).

46



În ceea ce priveşte inconvenientele, acestea sunt: nu asigură păstrarea secretului

ultimei voinţe a celui care îl foloseşte; necesită cheltuieli (materiale şi de timp) pentru

întocmirea lui.

Pe teritoriul ţării noastre, autentificarea actelor, inclusiv a testamentelor, revine

notarilor publici; nici primăriile şi nici alte organe de stat sau particulare nu au în competenţa

lor autentificarea testamentelor 1. Autentificarea testamentelor se poate face la orice birou din

ţară, competenţa teritorială a notarilor publici este generală. Excepţia prevede doar

procedura succesorală notarială şi eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale,

de exemplu, a testamentului autentic.

Testamentul ce urmează a fi autentificat poate fi scris de testator sau de o terţă

persoană care poate fi şi un avocat sau chiar notarul public. Testamentul, fiind un act

personal, trebuie să fie prezentat la autentificare de către cel ce l-a întocmit, nefiind permisă

reprezentarea nici chiar cu împuternicire. În cazul în care din motive temeinice, testatorul nuse poate deplasa la biroul notarial, autentificarea se poate realiza şi la domiciliul testatorului,

însă în acest caz, notarul public este competent numai în limitele circumscripţiei sale

teritoriale2.

De regulă, testamentul se întocmeşte în limba română, însă, la cererea justificată a

testatorului notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o

cunoaşte sau după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul lui prin interpret (art. 47 din Legea nr.

36/1995).

În vederea autentificării, testatorul va depune la notariat o cerere pentru autentificare însoţită de proiectul testamentului precum şi de actele de identitate, spre a se putea

identifica. Notarul public verifică identitatea testatorului şi, după caz, şi a celui ce a redactat

proiectul testamentului (art.58 din Legea 36/1995). Ulterior se dă citire testamentului, cuvânt

cu cuvânt, de către notarul public, în auzul testatorului care va trebui să-şi dea

consimţământul că reprezintă ultima sa voinţă, i se semnează în faţa notarului public deș

către testator, iar după caz, de persoana care l-a redactat. În cazul în care unul dintre aceştia

se află în imposibilitatea de a semna, notarul va face menţiune despre acest lucru în

încheierea de autentificare (art. 60 şi 62 din Legea nr. 36/1995).Dacă notarul public constată că testamentul este întocmit în conformitate cu

prevederile legale, atunci va încuviinţa autentificarea acestuia.

Autentificarea se constată printr-o încheiere de autentificare a notarului public şi se

face de regulă, la sediul biroului notarului public.

1 Nici în trecut comitetele (birourile) executive ale consiliilor nu aveau competenţa de autentificare a testamentelor. Trib. Supr.,

secţia civ.dec. nr. 2259/1977, în C.D. 1977, p. 89.

2 În cazul deplasării notarului la domiciliul testatorului, anumite formalităţi pot fi efectuate la sediul biroului notarial, după

indicaţiile testatorului, esenţial fiind consimţământul său valabil. Trib Supr., completul de 7 jud., dec. nr.61/1973, în C.D., 1973,

p. 220-221.

47



Dacă condiţiile de autentificare nu sunt îndeplinite şi testatorul stăruie în cerere,

notarul dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de respingere

motivată, pe care testatorul o poate ataca prin plângere la judecătorie care, dacă va fi

admisă, notarul va autentifica actul, conform hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În situaţia în care nu s-au îndeplinit toate formalităţile esenţiale, testamentul va fi nul

absolut ca testament autentic, dar poate fi valabil ca testament olograf dacă a fost scris în

întregime, datat şi semnat de testator.

Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, până la înscrierea în

fals1, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin

propriile sale simţuri2 în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de

autentificare.

Menţiunile care cuprind declaraţiile testatorului precum şi constatările personale ale

notarului public, făcute în afara atribuţiilor conferite de lege, fac dovada până la probacontrarie3.

C. Testmentul mistic sau secret

Potrivit articolului 864 din Codul civil, testamentul mistic sau secret este acel

testament semnat de testator, strâns şi sigilat, şi apoi prezentat judecătoriei în vederea

îndeplinirii unor formalităţi.

Testamentul mistic este, dupa cum se poate observa, o formă intermediară între

testamentul olograf i cel autentic căci avem de a face, pe de o parte, cu un înscris subș semnatură privată (dispozitiile testamentare) i un înscris autentic (suprascrierea realizată deș

judecător).

Avantaje şi inconveniente. Şi această a treia formă ordinară de testament prezintă

atât avantaje cât şi inconveniente. Dintre avantaje menţionăm:

a) asigură secretul dispoziţiilor testamentare;

b) are forţa probatorie a unui înscris autentic numai în ceea ce priveşte actul de

suprascriere;

c) poate fi redactat şi de o terţă persoană.Drept inconveniente menţionăm: nu poate fi întocmit decât numai de persoanele care

ştiu să scrie şi să citească (art. 865 Cod civil); necesită anumite

Pentru ca testamentul mistic să fie valid şi să producă efecte, se cer a fi îndeplinite

anumite formalităţi. Testamentul poate fi scris atât de testator, fie de mână, fie cu mijloace

1 Înscrierea în fals constituie un mijloc procedural de contestare a exactităţii menţiunilor unui înscris autentic ce redau

constatările personale făcute de agentul instrumentator în limitele atribuţiilor sale oficiale, precum şi a valabilităţii unui înscris

sub semnătură privată care este declarat fals de partea căreia i se opune. A se vedea şi art.180-184 Cod procesual civil.

2 Trib Mun . Bucureşti, secţia a-III-a civ., dec.nr. 205/1977, cu Note de Constantin Buga şi Petre Marica, în R.R.D. nr. 6/ 1978,

p. 51-54.

3 Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, dec. civ. nr. 190/1974, în R.R.D. nr. 6/1975, p. 68.

48



mecanice, cât şi de orice altă persoană, în limba română, sau orice altă limbă cunoscută de

testator, cu condiţia să exprime voinţa testatorului. În toate cazurile, însă, testamentul trebuie

să fie semnat manuscris de testator.

Articolul 864 alin. 2 din Codul civil impune cerinţa ca hârtia pe care a fost întocmit

testamentul sau plicul în care s-a închis această hârtie să se strângă şi să se sigileze, pentru

a evita sustragerea sau înlocuirea frauduloasă a înscrisului testamentar. Insuficienţa sigilării

atrage nulitatea lui.

În faţa judecătorului, testatorul va declara că dispoziţiile din înscrisul prezentat

reprezintă voinţa sa, scrise de altul sau de el, dar semnat de el.

Pe hârtie sau pe plicul sigilat judecătorul este obligat să întocmească „actul de

suprascriere” potrivit articolului 864 din Codul civil, cu valoare de proces verbal care constată

prezentarea testatorului, data, declaraţia acestuia că testamentul este al său, precum şi

starea testamentului.Legea cere ca formalităţile menţionate să se facă fără întrerupere, iar nerespectarea

uneia din formalităţi atrage nulitatea ca testament mistic, dar poate fi valabil ca testament

olograf, dacă îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege pentru acesta.

Forţa probantă. Testamentul mistic sau secret este alcătuit din două acte: un înscris

sub semnătura privată, testamentul propriu-zis şi un înscris autentic, actul de suprascriere.

Data testamentului este considerată aceea a înfăţişării înaintea judecătorului, constatată în

procesul verbal de suprascriere.

Menţiunile din testamentul propriu-zis fac dovada deplină, până la proba contrară, iar cele din actul de suprascriere, care au la bază propriile constatări ale judecătorului, până la

înscrierea în fals.

În cazul în care formalitătile reglementate de lege nu au fost respectate testamentul

mistic va fi, potrivit articolului 886 din Codul civil lovit de nulitate absolută. Inscrisul

testamentar ar putea reprezenta, într-o atare situatie, un testament olograf, dacă a fost scris,

semnat i datat în întregime de către testator.ș

49



3.2. Testamentele privilegiate

Pentru împrejurări excepţionale, când nu există posibilitatea de a recurge la

autentificarea unui testament în condiţiile analizate mai sus, Codul civil (art. 868-886)

reglementează modul de autentificare în condiţii simplificate sub forma testamentelor

privilegiate1. Cei aflaţi în împrejurările excepţionale determinate de legiuitor, aşa cum vom

vedea în cele ce urmează, pot recurge la testamentul olograf respectând regulile specifice

acestuia, dar pot testa şi în formele special reglementate pentru astfel de împrejurări, ca de

exemplu, starea de război pe teritoriu străin sau prizonier la inamic, într-un loc asediat, fără

comunicaţie cu exteriorul, etc., realizând testamente autentice simplificate. Se numesc

privilegiate deoarece, pentru întocmirea lor, legea permite formalităţi mai reduse, care

avantajează pe acei care le folosesc.

Aceste forme testamentare sunt: testamentul militarilor, testamentul făcut pe timp de

boală contagioasă şi testamentul maritim.

A. Testamentul militarilor

Potrivit articcolului 868 din Codul civil: „Testamentele militarilor şi ale indivizilor

întrebuinţaţi în armată, sunt în orice ţară valabil făcute în prezenţa unui cap de batalion sau

de escadron, sau în prezenţa oricărui alt ofiţer superior, asistat de doi martori, sau în

prezenţa a doi comisari de război, sau în prezenţa unuia dintre comisari asistat de doi

martori”, însă corelat cu articolul 870 aceste dispoziţii „nu sunt admisibile decât în privinţa

celor ce sunt în expediţie militară, sau în cuartier, sau în garnizoană afară din teritoriul

român, sau prizonieri la inamici, fără ca cei ce sunt în cuartier sau în garnizoană înăuntrul

ţării să poată profita de această latitudine, de nu se găsesc în o cetate asediată, sau în alte

locuri ale căror porţi să fie închise şi comunicaţiile întrerupte din cauza războiului”.

Tot Codul civil prevede în articolul 869: „dacă testatorul este bolnav sau rănit, valabil

făcute în prezenţa ofiţerilor de sănătate asistat de comandantul militar, însărcinat cu poliţia

ospiciului”.

B. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă

Potrivit articolului 872 Cod civil „Testamentul făcut într-un loc care este scos din

comunicaţie din cauza ciumei sau altei boli contagioase, se poate face înaintea unui membru

al consiliului municipal, asistat de doi martori”.

Se apreciază2, deşi legea nu prevede, că acest testament privilegiat, ca şi cel al

militarilor, nu poate fi folosit dacă în localitate există birou notarial. Testamentul făcut în timp

1 Francisc Deak , op. cit., p. 219 şi urm.; Dumitru Macovei, Marius Sebastian Striblea, op. cit., p. 400 şi urm.; Liviu Stănciulescu,

op. cit., p. 120 şi urm.; Julieta Manoliu, op. cit., p. 80 şi urm.; Stanciu D. Cărpenaru op.cit., p. 235 şi urm.; Marin Popa, op.cit., p.

85-88; Camelia Toader, Romeo Popescu, Liviu Stănciulescu, Veronica Stoica, Francisc Deak, op. cit., p. 22-24; Eugeniu Safta

Romano, op. cit., p. 199 şi urm.

50



de boală contagioasă trebuie să fie datat şi semnat de către testator, agentul instrumentar şi

cei doi martori.

C. Testamentul maritim

Testamentul maritim este reglementat de Codul civil în articolele 874-883 şi potrivit

acestora reprezintă acel testament privilegiat, întocmit în timpul unei călătorii pe mare, de

către membrii echipajului navei sau de către călători, în faţa comandantului sau a unui

înlocuitor al său, asistat de ofiţerul intendent de bord sau înlocuitorul său şi de doi martori.

Dacă testatorul ar fi chiar ofiţerul competent a instrumenta, testamentul se va face în faţa

înlocuitorului său.

Persoanele aflate într-o asemenea situaţie pot testa în această formă privilegiată,

numai dacă vasul se află pe mare; dacă vasul este ancorat într-un port românesc sau într-

unul străin în care există un agent diplomatic sau consular român, se poate testa numai înformele ordinare1.

Testamentul maritim se întocmeşte în două exemplare originale şi nu poate cuprinde

nici o dispoziţie în favoarea ofiţerilor instrumentatori cu excepţia dacă sunt rude (în grad

succesibil sau soţ) cu testatorul. Unul dintre aceste exemplare se va preda agentului

diplomatic sau consular român din primul port în care va ancora vasul, pentru a fi trimis în

ţară la notarul public al locului de domiciliu al testatorului. În schimb, dacă vasul este ancorat

într-un port românesc, ambele exemplare ale testamentului vor fi înaintate prin organele

portuare, la notarul public de la domiciliul testatorului.Neobservarea acestor reguli de predare şi expediere a testamentului nu se

sancţionează cu nulitatea.

Reguli comune testamentelor privilegiate. Fiecare formă de testament privilegiat are

propriile sale reguli şi cerinţe pentru a fi valabil, cu toate acestea sunt o serie de reguli care

se aplică tuturor testamentelor privilegiate.

Şi în cazul testamentelor privilegiate există obligativitatea generală, întâlnite şi la alte

testamente ordinare, de a fi întocmite în formă scrisă şi în forma înscrisului separat. De

exemplu, soţii care călătoresc pe mare nu ar putea face un testament conjunctiv.Legea cere ca toate testamentele privilegiate, sub sancţiunea nulităţii absolute să fie

semnate de următoarele persoane:

a) de testator (dacă nu ştie sau nu poate să semneze, se va face menţiunea despre

aceasta şi de cauza împiedicării);

b) de agentul instrumentator;

2 C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol III, p. 534; Mihail Eliescu, op. cit., p. 224; Francisc Deak, op. cit,

p. 219; Dumitru Macovei, Marius Sebastian Striblea, op. cit., p. 401.

1 Mihail Eliescu, op. cit., p. 225. În literatura de specialitate s-a pus problema unui vas ancorat într-un port străin în care nu se

află agentul diplomatic sau consular român. Autorul citat opiniază pentru posibilitatea cetăţeanului român de a testa în formă

autentică simplificată, neputând fi obligat să recurgă la aplicarea legii străine.

51



c) de cei doi martori sau cel puţin unul dintre cei doi martori (făcându-se menţiune

despre cauza care a împiedicat semnarea testamentului de către celălalt).

Datarea testamentului este necesară pentru a proba întocmirea acestuia în

împrejurări excepţionale, însă nu toţi autorii consideră data o formalitate esenţială1.

Toate testamentele privilegiate produc efecte, evident de la data decesului

testatorului, dar spre deosebire de testamentele ordinare ele nu au decât efecte limitate în

timp. Testamentele militarilor şi cele făcute pe timp de boală contagioasă îşi încetează

valabilitatea în termen de 6 luni de la data încetării condiţiilor speciale care au determinat

inticmirea lor (art.871 şi 873 Cod civil). Testamentul maritim îşi încetează valabilitatea în

termen de 3 luni de la dată când testatorul a ajuns într-un loc în care poate testa în forme

ordinare (art. 882 Cod civil). Se mai consideră că pe lângă forma scrisă şi semnăturile

precizate şi datarea acestor testamente este un element esenţial pentru a se putea aprecia

existenta împrejurărilor care au determinat folosirea acestor forme de testament.

3.3. Alte forme testamentare

Evolutia vietii economico-sociale a impus legiuitorului solutii legislative şi cu privire la

alte modalităţi de a dispune pentru cauza de moarte. În primul rând există reglementări

speciale privitoare la dispoziţiile testamantare care au ca obiect sume de bani depuse la

CEC sau la alte unităţi bancare şi apoi cu privire la testamentele cetăţenilor romani aflaţi în

străinătate.

A. Testamentul privind sumele de bani depuse la CEC sau alte unităţi bancare

Titularii depunerilor de sume de bani la CEC au posibilitatea de a dispune de aceste

sume prin una din formele testamentare ordinare sau privilegiate. Legiuitorul a reglementat

însă şi o formă simplificata la care depunătorii pot recurge, denumită clauza testamentară,

sau dispoziţie testamentară. Potrivit articolului 22 din Statutul CEC aprobat prin H.G. nr.

888/1996, în baza articolului 8 din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de

Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară pe acţiuni “Titularul depunerii

are dreptul să indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în

caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziţii testamentare se eliberează de

CEC moştenitorilor legali sau testamentari”2. O dispoziţie pentru cauza de moarte privind

sumele depuse la CEC, sub forma clauzei testamentare o poate da numai titularul libretului,

chai dacă suma a fost depusă pe numele său de către altă persoană.

1 A. Ionaşcu, „Curs de drept civil. Succesiuni”, Cluj, 1948-1949, p.140.

2Textul este aproape identic cu cel din art. 19 din vechiul Statut CEC aprobat prin Decret nr. 37l/1958, abrogat prin art. 9 din

Legea nr. 66/l996, precizându-se mai corect însă că depunerile în legatura cu care nu s-au dat dispozi ții testamentare se vor

elibera moștenitorilor legali, dar și testamentari, fa ăț de vechiul text care prevedea ca sumele se vor elibera numai moștenitorilor

legali.

52



Clauza testamentară este considerată în doctrina ca fiind un legat cu titlu particular, şi

deci supusă regulilor de validitate ale testamentului în general1. Sub aspectul formei clauza

testamentară se abate de la regulile testamentului olograf căci nu trebuie să fie scrisă în

întregime şi datată de mâna testatorului. Trebuie însă să fie semnată de către acesta.

Libretul precum şi fișa de cont sunt completate de către funcţionarul CEC, dar poartă

semnătura depunătorului. Clauza este considerată din acest punct de vedere un testament

olograf simplificat.

Persoana care dispune în acest fel trebuie să ştie să scrie şi să citească.

În acest mod se poate, evdent, dispune în favoarea unei singure persoane sau a mai

multora, în acest din urmă caz cei în favoarea cărora s-a dispus având drepturi egale asupra

sumei din libret. În cazul în care dispunatorul are mai multe depuneri şi doreşte să dispună

pentru cauza de moarte în acest mod va trebui să uzeze de clauza testamentară pentrufiecare depunere în parte.

Clauza testamentară fiind considerată o liberalitate pentru cauza de moarte produce

efecte la decesul titularului de libret spre deosebire de clauză de împuternicire, reglementată

de articolul 21 din Statut, ale cărei efecte încetează la data decesului titularului depunerii.

Legatarul va dobândi sumele de care s-a dispus astfel în cuantumul existent la data

decesului titularului şi nu în cuantumul de la data stipulării clauzei.

Până la moartea sa titularul libretului are posibilitatea să adauge alte sume sau să leretragă pe cele existente, în tot sau în parte. Este vorba în acest din urmă caz de o revocare

parţială sau totală a legatului. Revocarea legatului se poate realiza atât prin anularea clauzei

testamentare cât şi printr-un alt testament, ordinar sau privilegiat. Nu este necesară o

simetrie a formelor testamentare în acest sens. Faţă de CEC însă revocarea produce efecte

numai din momentul înştiinţării. Ca la orice formă testamentara lipsa discernământului duce

la anularea actului2.

Dacă dispunătorul este minor, (care a împlinit 16 ani) se vor aplica dispoziţiilearticolului 807 din Codul civil în sensul că sumele de care dispune împreună cu celelalte

bunuri testate să nu depăşească cota de ½ din ceea ce ar fi putut testa dacă era major. Prin

articolul 11 din Statut în cazul minorului care a împlinit 16 ani se deroga de la regulile de

drept comun în sensul că el poate dispune prin clauza testamentară de sumele depuse la

CEC numai dacă se întreţine singur.

1 M. Eliescu, op. cit., p. 226-229; Fr. Deak, op. cit., p. 222; C. Stătescu, op. cit., p. 169; Dan Chirică, op. cit., p. 110.

2 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 438/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 127-128; Gh. Brenciu,

V. Panturescu, „Reductibilitatea legatelor al caror obiect este constituit de depunerile pe librete CEC asupra cărora defunctul

titular a prevăzut o clauză testamentară”, în R.R.D. nr. 1/1984, p. 16-17.

53



În măsura în care nu s-a dispus pentru cauza de moarte, prin clauza testamentară,

de sumele depuse la CEC, acestea se vor elibera moştenitorilor legali sau testamentari,

potrivit articolului 22 din Statut, care îşi vor dovedi calitatea de moştenitor prin certificatul de

moştenitor eliberat de notar sau prin hotărârea instanţei de judecată.

Legatarul în favoarea căruia s-a dispus prin clauza testamentară are şi el obligaţia, caorice moştenitor să accepte moştenirea în termenul de acceptare reglementat de articolul

700 din Codul civil putând apoi să ceară sumele de la CEC oricând, căci acest depuneri sunt

imprescriptibile potrivit articolului 3 din Legea nr. 66/1996 şi articolul 24 din Statut, precum şi

articolul 23 din Decretul nr. 167/1958.

În ce priveşte depunerile la alte unităţi bancare, cu toate că în Legea nr. 58/1998 nu

există dispoziţii legale identice cu cele din Legea nr. 66/1996, credem că prin asemenare se

pot aplica regulile clauzei testamentare analizate mai sus, mai ales că ele se şi aplică înpractică1.

B. Testamentul făcut de cetăţenii români în străinătate

Codul civil prevede în articolul 885 că: „românul ce s-ar afla în ţară străină va putea

face testamentul sau, sau în formă olografă, sau în formă autentică întrebuinţată în locul

unde se face testamentul”. Aşadar, cetăţeanul român aflat în străinătate va putea testa în

formă olografă după legea română, chiar dacă legea străină nu prevede această formătestamentară, prin excepţie de la regula „locus regit actum”. În privinţa testamentului autentic

vor trebui respectate regulile legii locului unde se întocmeşte testamentul. În doctrină s-a

admis însă că cetăţenii români aflaţi în străinătate pot testa în formă autentică potrivit legii

române în fata agenţilor noştri consulari sau diplomatici2. Controversa s-a născut însă cu

privire la faptul dacă articolul 885 din Codul civil permite, în aplicarea regulii „locus regit

actum”, folosirea numai a acestei forme testamentare sau se poate recurge şi la alte forme

admise de legea locului. Într-o primă opinie3 s-a susţinut că nu pot fi utilizate şi alte forme

testamentare decât testamentul autentificat după legea locului. Într-o a doua opinie4 s-a

susţinut însă că referirea textului la testamentul autentic are numai un caracter enunţiativ,

aşa încât pot fi utlizate şi alte forme testamentare prevăzute de legea locului şi chiar forme

nereglementate de legea română.

1 E. Safta-Romano, op. cit., p. 205; Fr. Deak, op. cit., p. 225.


3 M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 370-371.

4 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, op. cit., p. 872; M. Eliescu, op. cit., p. 242-243.

54



Legea nr. 105/1992 a tranşat însă chestiunea (art. 68 alin. 3) în sensul că în cazul

testamentelor cu element de extraneitate, ele sunt valabile dacă se respectă formele cerute

de legea naţională („lex patriae”) sau legea domiciliului testatorului („lex domicilii”), ori de

legea locului întocmirii testamentului („lex loci testamenti”), în vigoare la data redactării lui

sau la data deschiderii moştenirii. Aşa fiind, după cum judicios s-a argumentat în literatura

juridică1, articolul 885 din Codul civil trebuie considerat modificat implicit întrucât conţine

dispoziţii contrare Legii nr. 105/1992, iar în ce priveşte validitatea testamentelor întocmite de

români în străinătate se aplică regulile din acest din urmă act normativ.

CAPITOLUL IV.

Principalele dispoziţii cuprinse în testament

1 I. P. Filipescu, „Drept internațional privat”, Editura Proarcadia, București, vol. II, p. 198.

55



4.1. Legatul

Legatul este principala dispoziţie cuprinsă într-un testament prin care se exprimă

liberalitatea pentru cauză de moarte făcută unei persoane desemnată de testator.

Desemnarea legatarului trebuie să îndeplinească, pentru a fi valabilă, următoarele

două cerinţe:

a) să fie făcută prin testament1. Legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel

puţin determinabilă2 în momentul deschiderii succesiunii.

În ceea ce priveşte termenii pe care îi foloseşte testatorul, acesta se bucură de o

libertate deplină, nefiind obligat să folosească termeni sacramentali. Desemnarea legatarului

poate fi directă, adică prin nominalizare sau prin arătarea unor calităţi care îl caracterizează

pe acesta (frate, fiu, etc) sau poate fi indirectă, ca în cazul exheredării moştenitorilor

nerezervatari sau a moştenitorilor rezervatari (numai în limitele cotităţii disponibile).

b) legatarul să fie desemnat personal de către testator. Elementele necesare identificării

legatarului trebuie să se găsească în cuprinsul testamentului, fiind nul legatul ce nu

oferă, cel puţin în parte, elementele necesare, cu ajutorul cărora legatarul să fie

identificat cu certitudine.

Astfel, este nul legatul secret prin care testatorul nu identifică legatarul, ci precizează

că a comunicat persoana legatarului unui terţ care îl va indica la momentul oportun sau că

legatarul va fi desemnat de un terţ, după cum crede acesta de cuviinţă3.

Legatele pot fi clasificate după două criterii:

A. După criteriul modalităţilor care le afectează, legatele pot fi:

a) legate pure şi simple care îşi produc efectele imediat la moartea testatorului, ele

nefiind afectate de modalităţi;

b) legate cu termen a căror executare sau stingere depinde de un eveniment viitor şi

sigur în ceea ce priveşte producerea lui, termenul putând fi suspensiv sau extinctiv.

Termenul suspensiv face ca executarea legatului să fie amânată până la împlinirea

lui, în timp ce termenul extinctiv, face ca legatul să se execute de la data morţii lui „decujus” întocmit ca un legat pur şi simplu, dar dreptul pe care îl va conţine se va stinge

la împlinirea termenului;

c) legate sub condiţie a căror naştere sau stingere depinde de un eveniment viitor şi

nesigur în ceea ce priveşte producerea lui. Condiţia poate fi suspensivă sau

rezolutorie. Condiţia suspensivă face ca dreptul cuprins în legat să nu ia naştere de la

data decesului lui „de cujus” ci numai de la data împlinirii sale. Condiţia rezolutorie

1 Legatul oral, neînscris în testament nu-şi produce efecte.

2 T.S., s. civ., dec. nr. 1364/1980, în C.D. 1980, p. 89.

3 M. Eliescu, „Curs de succesiuni”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 249; D. Chirică, op. cit., p. 230.

56



face ca dreptul formând obiectul legatului să se nască pe data decesului lui „de cujus”

întocmai ca în legatele pure şi simple, dar existenţa acestuia depinde de îndeplinirea

sau neîndeplinirea condiţiei; în acest caz de neîndeplinire a condiţiei, dreptul transmis

prin legat se desfiinţează cu efect retoactiv de la data deschiderii succesiunii, iar în

caz de neîndeplinire a acesteia, dreptul se consolidează definitiv;

d) legatul cu sarcină presupune stipularea transmiterii unor drepturi cu obligarea

legatarului de a îndeplini ceva (să dea, să facă) sau de a nu face ceva. Testatorul

poate stipula sarcina: în interesul testatorului (de exemplu, legatarul este obligat să

achite o datorie a defunctului), în interesul legatarului (de exemplu lasă o sumă de

bani, cu sarcina ca legatarul să-şi continue studiile) sau în interesul unei terţe

persoane (de exemplu legatarul este ţinut prin testament să presteze întreţinere în

favoarea unui terţ). Legatul cu sarcină, ca orice legat de altfel, poate fi acceptat sau

refuzat de legatar, după cum sarcina impusă i se pare sau nu pre oneroasă. Odată însă acceptat legatul, legatarul este ţinut la executare indiferent de posibilităţile sale1.

În caz de neîndeplinire a sarcinii există două posibilităţi: pe de o parte, există

posibilitatea de a cere în justiţie executarea silită, lucrul pe care îl poate face

beneficiarul sarcinii sau executorul testamentar, iar pe de altă parte există

posibilitatea revocării legatului, lucrul pe care îl pot face doar moştenitorii legali sau

legatarii universali sau cu titlu universal, iar nu şi beneficiarul sarcinii, care atunci

când nu este şi moştennitor legal sau legatar universal sau cu titlu universal nu poate

justifica nici un interes care să-i asigure dreptul la acţiunea în revocare a legatului2

.

B. După criteriul obiectului lor, conform articolului 887 din Codul civil, legatele pot fi:

a) legatul universal (art. 888 Cod civil), ce are ca obiect întregul patrimoniu al

testatorului. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că legatul universal conferă vocaţie

la întreaga universalitate a bunurilor succesorale, dar asta nu înseamnă că legatarul

universal primeşte efectiv toate bunurile succesorale. Codul civil permite să se

instituie mai mulţi legatari universali - dacă unul singur din ei acceptă moştenirea, va

lua tot ; dacă mai mulţi acceptă vor împărţi moştenirea. Legatul rămâne universalchiar dacă din cauza unor legate particularre sau a sarcinilor impuse legatarului

universal, emolumentul ar fi neînsemnat. Astfel constituie legate universale 3: legatul

tuturor mobilelor şi imobilelor testatorului; legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri,

căci legatarul va culege întreaga moştenire la stingerea uzufructului; legatul prisosului

1 Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.393/1961, în C.D.1961, p.184

2 D.Alexandresco, op.cit., p. 446; M.B.Cantacuzino, op.cit., p. 341; jurisprudenţa citată de C.Hamangiu, N.Georgean, „Codul

civil adnotat”, vol. III, p. 358, sp.1 de sub art. 930; I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p. 543-544; M.Eliescu, op.cit., p.

260, Trib. Jud. Bacău, dec. civ. nr. 239/1970, cu Notă de C.I.Floareş, A.Floareş în R.R.D. nr. 9/1971, p. 139-144.3 D.Alexandresco, op.cit., p. 190-192; I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p. 549-550; M.Eliescu, op.cit., p. 254-255;

D.Macovei, op.cit., p. 91; D.Chirică, op.cit., p.118-119.

57



succesoral rămas după plata tuturor celorlalte legate legatul cotităţii disponibile a

moştenirii.

b) legatul cu titlui universal conferă vocaţie la o fracţiune din moştenirea testatorului (1/2,

1/3, etc.). Legatarii au dreptul fiecare la cota-parte precizată în testament. Dacă unul

dintre ei renunţă, partea lui profită moştenitorilor legali, iar nu celorlalţi legatari cu titlu

particular.

Potrivit articolului 894 din Codul civil, sunt legate cu titlu universal: legatul unei

fracţiuni din moştenire; legatul tuturor bunurilor imobile; legatul tuturor bunurilor mobile;

legatul unei fracţiuni din toate imobilele; legatul unei fracţiuni din toate bunurilor mobile.

c) legatul particular conferă legatarului vocaţie la unul sau mai multe bunuri determinate.

Legatul cu titlu particular poate avea ca obiect atât bunuri corporale, individual

determinate sau de gen, cât şi bunuri incorporale (creanţe). Poate fi un legat

particular şi acela prin care testatorul-creditor iartă de datorie pe debitorul său instituitca legatar, ca şi legatul prin care testatorul-debitor lasă creditorului său ceea ce îi

datorează.

Nulitatea este sancţiunea civilă prin care, în esenţă actele juridice încheiate cu

încălcarea condiţiilor de fond sau de formă sunt lipsite de efecte. Cauzele de nulitate a

legatelor pot fi atât din rândul celor comune tuturor actelor juridice, cât şi din cele specifice

actelor mortis cauza. Termenul de prescripţie al acţiunilor în anulare nu curge de la data

întocmirii testamentului, ci de la data când acesta urmează să producă efecte, adică de la

data deschiderii succesiunii.Revocarea legatelor reprezintă desfiinţarea lor ulterior naşterii valabile şi acest lucru

se poate datora fie voinţei testatorului şi avem de a face cu revocare voluntară, sau se poate

datora conduitei culpabile a legatarului iar în acest caz avem de a face cu revocarea

judecătorească a legatelor.

Revocarea voluntară constă în desfiinţarea legatului prin voinţa testatorului,

testamentul fiind un act esenţialmente revocabil, până în ultima clipă a vieţii, testatorul poate

reveni oricând asupra dispoziţiilor sale testamentare anterioare. Poate fi expresă, când

rezultă dintr-o declaraţie a testatorului cuprinsă într-un testament ulterior sau într-un actautentic (art. 920 Cod civil). Voinţa de revocare trebuie exprimată neîndoielnic, constituind o

revocare valabilă şi menţiunea „anulat“ scrisă, datată şi semnată de autor pe înscrisul

testamentului anterior. Poate fi tacită, când ea rezultă neîndoielnic din alte acte sau fapte

juridice ale testatorului cum sunt:

În sistemul Codului civil român sunt considerate cazuri de revocare tacită („factis”):

a) Incompatibilitatea sau contrarietatea dispoziţiilor cuprinse în două testamente

succesive (art. 921 Cod civil). Revocarea tacită intervine numai dacă între

testamentul anterior şi cel posterior există incompatibilitate sau contrarietate.

58



Înseamnă că dispoziţiile din cel de-al doilea testament le revocă pe cele din primul

pe care le contrazic.

Incompatibilitatea presupune o imposibilitate materială sau juridică obiectivă şi

absolută de a executa concomitent, cumulativ, legatele din două sau mai multe testamente

succesive. De exemplu, testatorul lasă o creanţă pe care o are de primit de la un terţ, în

favoarea legatarului, dar ulterior, printr-o nouă dispoziţie iartă de datorie pe debitor (terţul

datornic). Această ultimă dispoziţie rămâne valabilă (debitorul va fi iertat de datorie iar

legatarul nu mai poate primi creanţa testată iniţial în favoarea lui).

Contrarietatea între legatele din două testamente succesive presupune o

imposibilitate de executare concomitentă, cumulativă, a celor două legate pentru că voinţa

testatorului este diferită, cea exprimată ulterior o contrazice pe prima. Cu alte cuvinte o face

să devină lipsită de eficacitate.

De exemplu, testatorul lasă un bun anume determinat legatarului şi ulterior fie înstrăinează acel bun, fie printr-un alt testament lasă acelaşi bun unei alte persoane. Rezultă

de aici că legatul iniţial este revocat, dacă nu rezultă neîndoielnic că intenţia testatorului a

fost ca legatele să se execute cumulativ.

b) Înstrăinarea voluntară de către testator a bunului care face obiect al legatului (art.

923 Cod civil). Textul prevede că orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută în

orice mod sau sub condiţie, “revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat chiar când

înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”.

Din interpretarea articolului 923 din Codul civil, rezultă că acest mod de revocaretacită poate interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular, întrucât obiectul legatelor

universale sau cu titlu universal este patrimoniul lui „de cujus”, sau o fracţiune (cotă-parte)

din acesta, şi nu poate fi înstrăinat. Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face

obiectul legatului denotă voinţa testatorului de a revoca legatul făcut prin testament. Pentru a

produce revocarea, înstrăinarea trebuie să fie voluntară, reală şi efectivă. Nu are nici o

relevanţă cum s-a făcut înstrăinarea, cu caracter oneros (vânzare-cumpărare) sau cu titlu

gratuit (donaţie), sau dacă actul va fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie).

Dacă ulterior înstrăinarea este nulă ea nu afectează valabilitatea revocării, pentru cădin moment ce s-a dispus astfel, rezultă indubitabil că intenţia dispunătorului a fost aceea de

a revoca legatul instituit. Pentru ca înstrăinarea să revoce testamentul anterior, ea trebuie să

emane de la însuşi testatorul şi să fie făcută cu consimţământul său neviciat. Deci dacă

nulitatea intervine pentru vicii de consimţământ, atunci actul de înstrăinare nu exprimă voinţa

reală a testatorului de a face înstrăinarea şi nici de a revoca legatul, care în atare împrejurări

îşi păstrează valabilitatea1. Aceasta pentru că şi revocarea trebuie să îmbrace condiţiile de

validitate ale unui act juridic.

1 Popa Marin, „Drept civil. Succesiuni”, Editura Oscar Print, Bucure ti, 1995, p. 102.ș

59



Este asimilată înstrăinării distrugerea voluntară a obiectului legatului de către testator

sau dacă distrugerea materială este făcută de către un terţ, dar la cererea sau cu ştiinţa

testatorului, care reprezintă o manifestare exterioară a dreptului de dispoziţie materială

asupra bunului.

c) Pe lângă cele două cazuri prevăzute de codul civil, în jurisprudenţă se consideră, de

asemeni, revocată dispoziţia testamentară, atunci când are loc distrugerea voluntară

a testamentului olograf sau mistic de către testator sau de către un terţ, cu ştirea

testatorului. Poate să fie distrus chiar dintr-o împrejurare fortuită, sau în caz de forţă

majoră dacă acest fapt este la fel cunoscut de testator, care acceptă această situaţie.

Distrugerea testamentului autentic aflat în posesia testatorului nu poate să semnifice

revocarea lui tacită, pentru că există cel de-al doilea exemplar al testamentului aflat în

păstrare în mapa de acte autentice la biroul notarului public care l-a instrumentat. El trebuie

să notifice notarului intenţia de distrugere.Revocarea voluntară poate la rândul său să fie retractată, care pentru a fi valabilă

trebuie să urmeze aceeaşi procedură şi să îndeplinească aceleaşi condiţii. Practic,

retractarea este posibilă prin întocmirea unui nou testament care la rândul său combate

revocarea anterioară, cu care este în stare de incompatibilitate sau contrarietate, sau prin

distrugerea voluntară a înscrisului revocator.

Testatorul nu poate însă renunţa valabil, cu anticipaţie, la dreptul său de a revoca

legatele anterioare, o asemenea renunţare fiind nulă.

Revocarea judecătorească a legatelor constituie o sancţiune civilă pentru legatarulcare s-a făcut vinovat faţă de testator sau faţă de memoria acestuia de faptele prevăzute de

lege. Ea poate interveni numai după moartea testatorului, la cererea celor interesaţi, cerere

întemeiată pe următoarele cauze:

a) neexecutarea sarcinilor de către legatarul gratificat cu un legat cu sarcini, revocarea

fiind o sancţiune, pentru aplicarea ei se cere ca neexecutarea sarcinii (sau

neexecutarea ei corespunzătoare) să fie imputabilă culpei legatarului1. Acţiunea în

revocare a legatelor pentru neîndeplinirea sarcinilor se prescrie în termenul general

de 3 ani, iar dreptul material la acţiune se naşte, în principiu, la data neîndepliniriisarcinilor ori la data când titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască acest

lucru. În literatura de specialitate şi în practica judiciară se admit că testatorul poate

renunţa prin testament în mod valabil la acţiune în revocare pentru neîndeplinirea de

sarcini lăsând deschisă doar calea executării sarcinii2;

b) ingratitudinea legatarului, manifestată printr-un atentat la viaţa testatorului sau prin

săvârşirea de delicte, cruzimi ori injurii grave;

c) injurie gravă la memoria testatorului decedat.

1 Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.1129/1959, în C.D.1959, p. 193.

2 Trib.Reg.Suceava, dec.nr.1569/1956, în J.N.nr.2/1957, cu Notă de B.Diamant, p. 269.

60



Dreptul la acţiunea în revocare este prescriptibilă în termen de un an, conform

dispoziţiilor articolului 931 şi 833 alin. 1 din Codul civil. În principiu, termenul de prescripţie

începe să curgă de la data când cei în drept să acţioneze au cunoscut sau trebuiau să

cunoască săvârşirea faptei.

Caducitatea legatelor constă în desfiinţarea retroactivă a unui legat – născut valabil şi

nerevocat - ca urmare a imposibilităţii lui, datorită unor împrejurări străine de voinţa

testatorului şi de vreo culpă a legatarului.

Caducitatea intervine în următoarele cazuri:

a) predecesul legatarului (art. 924 Codul civil) - căci legatul este ca orice liberalitate, un

act juridic „intuitu personae”. Potrivit articolului 925 din Codul civil, orice dispoziţie

testamentară, chiar făcută sub condiţia suspensivă, devine caducă în cazul

predecesului legatarului. Legatul nu este caduc, dacă testatorul a dispus că în caz de

predeces al legatarului, legatul să fie cules de moştenitorii legatarului. De asemena,legatul nu este considerat caduc dacă intenţia testatorului a fost să gratifice nu un

individ anume, ci pe orice persoană care va avea la data executării legatului, o

anumită calitate.

b) incapacitatea legatarului de a primi legatul survenită ulterior datei testamentului.

Conform articolului 928 din Codul civil „orice dispoziţie testamentară cade când

eredele numit sau legatarul va fi necapabil de a o primi“. Numai în cazul în care

incapacitatea survine ulterior datei testamentului se poate vorbi de caducitate, căci în

cazul în care prin ipoteză, incapacitatea ar subzista la data testamentului legatul ar filovit de nulitate şi nu de caducitate.

c) neîndeplinirea condiţiei suspensive care afecta legatul are ca efect caducitatea

acesteia, când este sigur că acea condiţie nu se va mai împlini.

d) refuzul legatarului de a primi legatul - din momentul morţii testatorului, legatarul este

liber să opteze între acceptarea sau repudierea legatului. Conform dispoziţiilor

articolului 928 din Codul civil, în cazul în care legatarul refuză să primească legatul,

acesta devine caduc. Dacă renunţarea ar interveni înainte de deschiderea moştenirii

ea ar fi nulă, pentru că ar alcătui un pact asupra unei moşteniri viitoare, renunţarea ar putea fi considerată valabilă, dacă legatul ar fi sub o condiţie suspensivă şi legatarul

ar renunţa după deschiderea moştenirii, dar înainte de împlinirea condiţiei.

e) pieirea în întregime a bunului legat, potrivit articolului 927 din Codul civil „legatul va fi

caduc, dacă lucrul legat a pierit în tot în viaţa testatorului”. Doctrina şi jurisprudenţa

au arătat că nu constituie cauză de caducitate pieirea lucrului legat, decât pentru

legatele particulare de bunuri individual determinate, iar nu pentru legatele

universale, cu titlu universal şi nici pentru legatele particulare care au bunuri de gen

61



neindividualizate1. Legatele universale sau cu titlu universal nu devin caduce prin

pieirea unuia sau altuia dintre lucrurile din universalitatea sau fracţiunea de

universalitate, un asemenea eveniment neputând influenţa decât emolumentul

legatului, iar nu şi însăşi legatul în sine, adică chemarea la un întreg patrimoniu sau

la o racţiune din patrimoniu. Cât priveşte legatele particulare care au ca obiect bunuri

de gen, de asemenea, legatul nu poate fi afectat, din moment ce bunurile de gen nu

pier („genera non pereunt”) .

Pentru a opera acest caz de caducitate, este necesar ca, pe de o parte, pieirea

bunului să fie totală căci în cazul unei pieiri parţiale legatul rămâne valabil pentru partea de

bun ce s-a păstrat, iar pe de altă parte, ca pieirea să fie independentă de voinţa testatorului,

căci în az contra este vorba de o revocare a legatului şi nu de o caducitate a lui.

Dacă pieirea bunului legat survine după moartea testatorului, problema care se pune

nu mai este cea a caducităţii legatului, acesta operând transferul de proprietate pe datadeschiderii succesiunii, ci aceea a acceptării riscului pieirii lucrului conform regulii „res perit

domino”.

Dreptul de acrescământ sau de adăugire, de creştere, reprezintă dreptul titularului

unui legat conjunctiv de a beneficia de partea de moştenire cuvenită colegatarului sau

colegatarilor care nu pot sau nu vor să primească legatul.

Legatul conjunctiv este legatul a cărui obiect este lăsat la mai mulţi legatari fără a se

preciza partea care revine fiecăruia, situaţie în care toţi legatarii au vocaţie eventuală la

întreg obiectul legatului.Din cele de mai sus, se poate constata că dreptul de acrescământ ia fiinţă dacă sunt

întrunite următoarele condiţii:

a) să existe pluralitate de legatari;

b) dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă acelaşi obiect;

c) vocaţia legatarilor să nu fie fracţionată de testator, astfel încât fiecare să aibă

chemare la întregul obiect al legatului;

d) unul sau mai mulţi dintre ei să nu poată sau să nu voiască să vină la moştenire.

Dacă toţi legatarii desemnaţi acceptă legatul şi nu există nici o cauză de ineficacitate în raport cu unul sau altul dintre legatari, legatul va fi împărţit în părţi egale între aceştia, însă

în cazul în care legatul va fi ineficace în raport cu unul sau altul dintre legatari, dar valabil, în

raport cu cel puţin unul dintre ei, conform dispoziţiilor articolului 929 din Codul civil, în lipsă

de prevedere testamentară contrară, legatul va reveni legatarului sau legatarilor în raport cu

cel care este eficace.

1 D.Alexandresco, op.cit., p. 408; I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p. 641; M.Eliescu, op.cit., p. 267; Trib.Suprem,

col.civ., dec.nr.594/1963, în C.D.1963, p. 137.

62



În caz de acrescământ legatarii beneficiari sunt ţinuţi să execute sarcinile aferente,

părţii de legat pe care o primesc în acest fel, în afară de situaţia în care sarcinile au fost

instituite în considerarea persoanei legatarului faţă de care legatul este ineficace1.

4.2. Dispoziţii testamentare privind dezmoştenirea (exheredarea)Exheredarea sau dezmoştenirea este dispoziţia de ultimă voinţă a testatorului prin

care acesta înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ

supravieţuitor. Înlăturarea de la moştenire este posibilitatea oferită de a se deroga de la

regulile devoluţiunii legale a moştenirii prin înlăturarea de la succesiune a persoanei

neagreate, indiferent de motive. Această dispoziţie a celui care lasă moştenirea poate fi

cuprinsă într-o dispoziţie testamentară nicidecum nu se poate face printr-o acţiune în justiţie

motivată de faptul că cel dezmoştenit nu contribuie la întreţinerea părintelui2.

Codul civil român de la 1864 şi legislaţia civilă de după acesta nu prevăd dispoziţii

referitoare la exheredare, dar nici nu o interzic prin texte exprese. În acest context există

porţiunea legitimă din moştenire de care moştenitorul nu poate să fie lipsit, fără voinţa lui, de

către dispunător prin testament. Acea parte din moştenire este rezerva care rămâne la

adăpostul dreptului moştenitorului împotriva voinţei testatorului. În schimb, testatorul poate,

în condiţiile codului civil, să-I dezmoştenească pe erezi cât priveşte cotitatea disponibilă,

limită în care se exprimă exheredarea3.

Deci testatorul nu poate exercita nelimitat dreptul de exheredare la absolut toate

categoriile de moştenitori legali, legea stăvileşte acest drept protejând o serie de moştenitori

legali denumiţi moştenitori rezervatari prin instituirea rezervei succesorale. Ei sunt apăraţi

împotriva voinţei excesive a testatorului prin acte de liberalitate care le face atât „inter vivos”,

cât şi „mortis causa”.

Testatorul însă, poate dispune de ceea ce depăşeşte rezerva moştenirii, parte care

se numeşte cotitate disponibilă.

Prin urmare, exheredarea poate să aibă loc pentru cotitatea disponibilă în ce-i

priveşte pe moştenitorii rezervatari (clasa I şi soţul supravieţuitor), pe de o parte şiexheredarea (dezmoştenirea) fără nici o îngrădire pe ceilalţi moştenitori legali nerezervatari,

pe de altă parte. Dezmoştenirea moştenitorului legal, rezervatar sau nerezervatar, are drept

consecinţă pierderea vocaţiei concrete la moştenire, nu şi a titlului de moştenitor. El este citat

la dezbaterea procedurii moştenirii, necontencioasă sau contencioasă, are calitate

procesuală, la fel moştenitorii legali rezervatari pot cere reducerea liberalităţilor excesive în

limita cotităţii disponibile.

1 Popa Marin, op. cit., p. 113.

2 C. Apel Craiova: S. civ., Dec. nr. 2569/1999, publicată în Studia U.B.B nr. 1/2001, p. 157-158.

3 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 368; M. Eliescu, op. cit., p. 286; Fr. Deak, op. cit., p. 298.

63



Dezmoştenirea poate fi directă sau indirectă şi exheredarea cu titlu de sancţiune.

Exheredarea directă este cea care rezultă dintr-o declaraţie de voinţă expresă a

testatorului de a înlătura de la moştenire pe unul sau mai mulţi moştenitori legali.

Exheredarea directă poate să fie parţială, în cazul în care vizează pe unii dintre moştenitorii

legali; partea din moştenire ce s-ar fi cuvenit exheredaţilor va profita celorlalţi moştenitori. Ea

va fi totală, dacă toţi moştenitorii legali sunt înlăturaţi de la moştenire, situaţie în care, dacă

lipsesc moştenitorii rezervatari, sau legatari, moştenirea va reveni statului. Clauzele

dezmoştenirii se vor interpreta restrictiv în sensul că vor fi dezmoştenite potrivit clauzelor

arătate expres, acele persoane nominalizate mergându-se prin excludere în ordine.

Dezmoştenirea totală nu poate privi şi statul, iar dacă ar fi inserat în testament şi o

asemenea dispoziţie aceasta va fi lovită de nulitate absolută, deoarece ar avea ca obiect, în

lipsa moştenitorilor rezervatari – oprirea devoluţiunii moştenirii şi scoaterea unor bunuri din

circuitul civil, lăsându-le fără stăpân, ceea ce este lipsit de sens economic1

.Exheredarea indirectă este realizată prin instituirea unor legate care epuizează

întreaga moştenire. În acest fel este consumată întreaga cotitate disponibilă (dezmoştenind

pe rezervatari şi pe ceilalţi moştenitori legali) ori dacă consumă întreaga moştenire,

înlăturând rudele care nu au favoarea de a fi moştenitori legali. Cu alte cuvinte prin instituirea

de legatari, moştenitorii legali nerezervatari pot fi dezmoşteniţi total, iar moştenitorii

rezervatari în limita cotităţii disponibile.

Dacă legatul este ineficace (nul, revocat, caduc) exheredarea îşi pierde efectul

propus, dezbaterea moştenirii urmându-şi cursul obişnuit. Efectele pierdute pot să fie mailargi sau mai restrânse, după cum constituie cauze de ineficacitate luate fiecare în mod

concret.

Exheredarea ca sancţiune este dispoziţia testamentară cu titlu de clauză penală, prin

care testatorul înlătură de la moştenire pe acei moştenitori care ar ataca testamentul cu

acţiunea în nulitate sau care ar manifesta îndoieli asupra valabilităţii acestuia cu scopul de a-

l lipsi de eficacitate.

Această formă a dezmoştenirii este cunoscută din cele mai vechi timpuri la români,

vechiul drept ius valahicum, precum şi legiuirile bizantine, însoţeau testamentul cu blesteme,“afurisenii” etc pentru cei care ar pune la îndoială ultima dorinţă a dispunătorului.

Exheredarea-sancţiune este neavenită (nulă) ori de câte ori ea tinde să pună la

adăpostul acestei sancţiuni alte dispoziţii testamentare, care la rândul lor sunt contrare unor

dispoziţii imperative şi de ordine publică, cum ar fi spre exemplu o substituţie fideicomisară.

Acceptând altfel ar însemna ca planând ameninţarea cu exheredarea-sancţiune,

moştenitorul să fie timorat, constrâns şi astfel s-ar acoperi o ilegalitate, o nulitate, şi nu

aceasta este finalitatea urmărită de legiuitor.

1 D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 423.

64



În ipoteza că moştenitorul a atacat testamentul, iar acţiunea i-a fost respinsă, clauza

de exheredare îşi va produce efectul, pentru că s-a dovedit legitimitatea dorinţei

dispunătorului, pentru că s-a produs o şicanare procesuală, o lipsă de loialitate şi de bună-

credinţă.

În concluzie, clauza de penalizare a moştenitorului trebuie să fie expresă şi

interpretată restrictiv, simpla nemulţumire, sau refuzul de a preda un bun obiect al legatului

neînsemnând şi exheredare.

4.3. Clauze cu privire la executarea dispoziţiilor testamentare

Execuţiunea testamentară1 este o dispoziţie cuprinsă în testament, prin care

testatorul desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară

pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor testamentare (art. 910 Cod civil). Procedândastfel, testatorul îi degrevează pe moştenitori de această sarcină sau asigură îndeplinirea

dispoziţiilor sale atunci când apreciază că cei însărcinaţi cu aceasta nu ar vrea sau nu ar

putea să-şi execute obligaţia. Notarul public competent să dezbată moştenirea va elibera

persoanei desemnate de către testator un certificat constatator al acestei calităţi (art. 83

Legea 36/1995).

În ceea ce priveşte natura juridică a execuţiunii testamentare majoritatea autorilor

consideră că e vorba de un mandat special, ce prezintă asemănări şi deosebiri cu mandatul

de drept comun.Evidenţiem următoarele asemănări: acceptarea execuţiunii testamentare e

facultativă; în principiu, execuţiunea testamentară e cu titlu gratuit (executorul testamentar

poate însă cere remuneraţie dacă testatorul a prevăzut o astfel de remuneraţie sau dacă

executorul e un profesionist); executorul testamentar are, în principiu, aceleaşi obligaţii ca şi

mandatarul obişnuit; executorul testamentar e instituit „intuitu personae” (în caz de deces al

executorului, moştenitorii acestuia nu au obligaţia de a continua luarea unor măsuri în

interesul şi până la înştiinţarea succesorilor testatorului).

Menţionăm următoarele deosebiri: execuţiunea testamentară poate fi instituită numai

prin testament (act solemn), în timp ce mandatul e consensual; mandatul obişnuit încetează

de drept la moartea mandantului, iar atunci când s-a prevăzut continuarea mandatului post

mortem, succesorii mandantului îl pot revoca oricând; execuţiunea testamentară începe la

moartea mandantului; în cazul mandatului de drept comun, limitele împuternicirii se

determină de părţi, limitele atribuţiilor executorului testamentar şi durata maximă a unor

atribuţii sunt stabilite imperativ de lege; mandatarul obişnuit poate renunţa la mandat dacă

această renunţare nu e păgubitoare pentru mandant - dacă îşi acceptă misiunea, executorul

1 Macovei Codrin, „Drept civil. Succesiuni (suport de curs)”, Universitatea Al. I. Cuza Ia i, 2009, p. 58.ș

65



testamentar nu poate renunţa la ea decât dacă face dovada că aceasta iar pricinui o pagubă

importantă.

Atribuţiile executorului testamentar sunt reglementate prin norme imperative.

Dacă nu a fost numit un executor testamentar şi dispoziţiile testamentare sunt

executate de succesorul universal, acesta nu e ţinut să respecte limitele impuse de lege

executorilor testamentari. Atribuţiile executorilor testamentari sunt mai restrânse sau mai

extinse după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina.

Atribuţiile executorului testamentar fără sezină sunt următoarele:

a) supraveghează şi controlează modul cum se execută dispoziţiile cuprinse în

testament, fără a executa el însuşi aceste dispoziţii;

b) trebuie să solicite notarului public competent inventarierea bunurilor succesorale;

c) dacă există moştenitori minori interzişi sau absenţi, este obligat să ceară punerea sub

sigiliu sau predarea unui custode a bunurilor succesorale pentru care există pericolulde înstrăinare/pierdere/înlocuire/distrugere;

d) dacă nu există o sumă neîndestulătoare pentru plata legatelor, executorul va cere

vânzarea mobilelor; să intervină în judecată pentru apărarea validităţii testamentului

(art. 916 Cod civil).

Atribuţiile executorului testamentar cu sezină sunt următoarele:

a) poate proceda la predarea către legatari a bunurilor mobile determinate sau de gen,

care formează obiectul unor legate cu titlu particular;

b) poate urmări pe debitorii moştenirii şi poate încasa creanţele moştenirii;c) poate cere vinderea bunurilor succesorale şi încasa preţul pentru asigurarea sumelor

de bani necesare pentru plata legatelor.

Obiectul sezinei îl constituie mobilele existente la data deschiderii succesiunii.

Durata sezinei este de cel mult 1 an de la moartea testatorului sau de la data când

execuţiunea testamentară a devenit posibilă. Dacă dispoziţiile testamentare referitoare la

bunurile mobile au fost executate, sezina încetează. Menţionăm că sezina executorului

testamentar se deosebeşte de sezina conferită de lege ascendenţilor şi descendenţilor

defunctului1. Deşi Codul civil o numeşte posesiune, sezina executorului e o simplădetenţiune precară, mobilele fiind deţinute în numele moştenitorilor ce sunt proprietarii lor şi

adevăraţii posesori. Executorul testamentar e un simplu custode.

Execuţiunea testamentară încetează în următoarele cazuri:

a) când dispoziţiile testamentare au fost integral executate;

b) când executorul testamentar a decedat;

c) când executorul renunţă datorită unor motive mai presus de voinţa sa (de exemplu,

boală gravă) sau dovedeşte că dacă ar continua execuţiunea, ar suferi el însuşi o

pagubă însemnată;

1 Macovei Codrin, op. cit., p. 61.

66



d) când execuţiunea testamentară a fost revocată de către instanţă la cererea

succesorilor, pentru motive temeinice (ca exemplu, reaua-credinţă a executorului

testamentar);

e) când executorul testamentar este pus sub interdicţie. În momentul în care încetează

execuţiunea, executorul testamentar este obligat faţă de succesorii universali să dea

socoteală de gestiunea sa şi să le predea tot ceea ce a primit în temeiul sezinei. El

are dreptul de a cere înapoierea cheltuielilor făcute în îndeplinirea misiunii şi de a fi

dezdăunat, conform dreptului comun, pentru prejudiciile suferite cu ocazia îndeplinirii

sarcinii sale.

Executorul testamentar răspunde prin plata de daune-interese de orice culpa comisă

în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Dacă au fost instituiţi mai mulţi

executori, răspunderea lor este solidară dacă sunt sezinari şi dacă funcţiile lor nu au fost

divizate de către testator sau dacă, fiind divizate, nu a fost respectată diviziunea funcţiilor. Încelelalte cazuri, răspunderea lor e conjunctă.

67



CAPITOLUL V.

Limitele dreptului de a dispune de bunurile moştenirii

În domeniul actelor juridice pentru cauza de moarte este consacrat principiul libertăţii

oricărei persoane de a dispune potrivit propriei voinţe de patrimoniul său. În mod corelativ

moştenitorii au libertatea deplină de a accepta sau nu o moştenire. Există însă raţiuni care

impun unele limitări ale ambelor drepturi. Astfel dreptul de a dispune pentru cauza de moarte

este limitat de interese de ordin familial de a asigura unor membri apropiaţi ai familiei

defunctului o cotă parte din moştenire, chiar împotriva voinţei acestuia, când el dispune de

averea sa în favoarea altor persoane. Este cea mai importantă limitare care se aduce

dreptului de a dispune pentru cauza de moarte . Este ceea ce se cunoaşte sub denimirea de

rezervă succesorala. Există apoi considerente de natură morală care se opun efectuării unor

acte juridice privitoare la bunurile unei succesiuni înainte de deschiderea acesteia, limitare

ce este cunoscută sub denumirea pactelor asupra succesiunilor viitoare, care, aşa cum vom

vedea sunt interzise sub sancţiunea nulităţii absolute. În fine, tocmai principiul libertăţii de

dispoziţie pentru cauza de moarte, alaturi de cel al liberei circulaţii a bunurilor duc la

interzicerea unor acte juridice care le-ar obtura ca în cazul substituţiei fideicomisare care, la

rândul ei, este interzisă.

5.1. Interzicerea pactelor asupra unor moşteniri viitoareCâtă vreme o succesiune este nedeschisa este interzis că bunuri din acea

succesiune sau patrimoniul ca atare să formeze obiectul unor acte juridice prin care s-ar

constitui drepturi eventuale asupra lor sau s-ar renunţa la ele, chiar dacă „de cujus” ar

consimţi la aceasta. Astfel, articolul 965 alin. 2 din Codul civil prevede că: ”nu se poate face

renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nu se pot face învoiri asupra unei astfel de

succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiunea este în chestiune”. Iar

articolul 702 din Codul civil prevede că: ”nu se poate renunţa la succesiunea unui om în

viaţă, nici nu se pot înstrăina drepturi eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii”.

Din prevederile acestor texte legale rezultă că prin pacte asupra unei succesiuni

viitoare (interzise de lege) vom înţelege orice convenţii sau acte unilaterale prin care se

renunţa la o moştenire viitoare sau se constituie drepturi eventuale asupra unei astfel de

moşteniri.

Fundamentul de natură principială al unor astfel de interdicţii este constituit din ideea

că astfel de acte juridice ar putea trezi dorinta morţii persoanei care urmează să lase

moştenirea, iar în cazul în care chiar el este parte într-un astfel de act juridic s-ar aduceatingere principiului revocabilităţii dispoziţiilor testamentare. Există argumente şi de natura

68



siguranţei circuitului civil, căci drepturile de această natură, care formează obiectul unor acte

juridice sunt eventuale, aşadar incerte, cel puţin din punct de vedere valoric.

Pentru a ne afla în faţa unui pact asupra unei succesiuni viitoare trebuie să fie

întrunite următoarele condiţii:

a) să existe o convenţie (înţelegere); dar şi actul unilateral de renunţare la o moştenire

sau de acceptare a acesteia sunt considerate pacte interzise de lege1;

b) pactul să aibe ca obiect drepturi succesorale dintr-o succesiunea nedeschisă2. Dacă

convenţia nu are un astfel de obiect, ea va fi valabilă, chiar dacă realizarea obligaţiei

este efectata de o condiţie sau de un termen incert, care se constituie din data morţii

unei persoane. Astfel articolul 825 din Codul civil prevede posibilitatea stipulării în

contractul de donaţie a întoarcerii bunurilor donate la donator în cazul predecesului

donatarului sau de predeces al donatarului şi al descendenţilor săi. Bunurile reintră

într-o atare ipoteză în patrimoniul donatorului în virtutea contractului de donaţie, iar nu cu titlu succesoral. Aşadar, o astfel de convenţie nu are ca obiect moştenirea (ca

universalitate, ca parte a unei universalităţi ori bunuri singulare, determinate) pe care

donatorul o va lăsa3.

c) moştenirea să nu fie deschisă. După data deschiderii succesiunii moştenitorii pot

dispune liber de drepturile lor asupra acelei moşteniri, precum şi de dreptul de

opţiune succesorală, ca drept care se naşte în persoana lor odată cu decesul lui „de

cujus”.

În ce priveşte stabilirea datei deschiderii succesiunii se are în vedere criteriul obiectival date cuprinse în certificatul de deces sau al celei stabilite prin hotărârea declarativă de

moarte. Persoană dispărută fiind considerată a fi în viaţă, pactul privind succesiunea lui nu

poate fi considerat valabil chiar dacă părţile au considerat că succesiunea este deschisă.

Dacă pactul a fost încheiat după data morţii stabilită judecătoreşte el rămâne valabil, chiar

dacă această dată este ulterior rectificată sau hotărârea judecătorească este anulată4.

d) pactul să nu fie admis în mod excepţional de lege. Un astfel de pact este cel la care

se referă articolul 1526 din Codul civil potrivit căruia este valabilă convenţia prin care

asociaţii stipulează că societatea civilă înfiinţată va continua la moartea unuia dintreei cu moştenitorii acestuia. Sau, tot astfel se consideră că fiind valabilă împărţeala de

ascendent efectuată prin donaţie, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă

cerute de prevederile articolului 794-799 din Codul civil. Dar dacă impateala de

1Acceptarea moștenirii nedeschise, spre deosebire de renunțare, care este amintită expres de art. 702 și 965 Cod civil, este în

mod unanim acceptată ca pact asupra unei succesiuni viitoare. D. Chirica, op. cit., p. 152-153; Trib. jud. Salaj, dec, civ. nr.

306/1972, în R.R.D. nr. 1/1973, p. 160-161.

2 M. Constantinescu, Nota la dec. civ. nr. 1661/1995 a Trib. reg. Cluj, în J.N. nr. 9/1966, p.120.

3

Fr. Deak, op. cit., p. 322.4 Fr. Deak, op. cit., p. 323. Contra, M. Eliescu, op. cit., p. 300; A. Ionascu, Nota la dec. civ. nr. 273/1958 a Trib. Supr. în L.P. nr.

12/1958, p. 114; Trib. reg. Cluj, dec. nr. 3887/1957, în L.P. nr. 1/1958, p. 102.

69



ascendent nu este valabilă, ea nu va putea fi convertită în partaj voluntar tocmai

pentru motivul că ar reprezenta un pact asupra unei succesiuni viitoare de vreme ce

succesiunea nu a fost deschisă la momentul împărţelii1. De asemenea, se consideră

valabil consimţământul unui succesibil rezervatar sau care ar beneficia de raportul

donaţiei exprimat la înstrăinarea realizată de „de cujus” unui alt succesibil în linie

dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, deşi el este o

renunţare anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cea de raport, dacă, în realitate

înstrăinarea este o donaţie potrivit articolului 845 din Codul civil. S-a considerat însă

a nu fi valabilă declaraţia unui succesibil scrisă în josul testamentului, înainte de

deschiderea succesiunii, prin care recunoaşte că fiind valabil acel testament. Un

astfel de act este un pact asupra unei succesiuni viitoare prohibrt de lege2.

Pactele asupra succesiunilor viitoare sunt lovite de nulitate absolută, sancţiune ce

poate fi invocată de orice persoană interesată. Un astfel de act juridic nu ar putea fi confirmatnici după deschiderea moştenirii. Dacă părţile doresc menţinerea actului, acesta trebuie

refăcut după deschiderea moştenirii. Chiar şi executarea obligaţiei ce a fost asumată prin

pactul asupra unei succesiuni nedeschise nu va fi valabilă decât dacă se poate constata că

prin ea însăşi exprimă un nou consimţământ valabil3.

5.2. Interzicerea substituţiilor fideicomisare

Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prin care o persoană este chemată prin

actul de liberalitate-donaţie sau testament să fie beneficiarul acesteia, alternativ, în lipsa unei

alte persoane sau după aceasta. Beneficiarul liberalităţii este obligat de dispunător să

conserve bunurile primite şi să le transmită, la rândul său, după moartea sa, unei alte

persoane desemnate de acelaşi dispunător. Cel gratificat iniţial se numeşte instituit şi cel

desemnat să primească în cele din urmă se numeşte substituit, desemnat tot de dispunător.

Astfel, substituţia fideicomisară conţine o dublă liberalitate, care are acelaşi obiect:

prima liberalitate făcută în folosul celui dintâi gratificat (instituitul), a doua liberalitate în

folosul celei de a treia persoane (substituit), aceasta din urmă chemată să primeascăobiectul liberalităţii la moartea instituitului, dar care este dispusă tot de către primul testator.

Substituţia fideicomisară poate să meargă şi mai departe, fiind instituit în continuare

un al doilea substituit, al treilea substituit şi aşa mai departe, când se susţine că substituţia

este graduală. Când este făcută la infinit ea este veşnică, ceea ce a existat în dreptul feudal

de la noi în privinţa descendenţelor familiilor domnitoare.

1 Trib. jud. Salaj, dec. civ. nr. 3o6/1972, in R.R.D. nr. 1/1973, p. 160-161.



70



Scopul substituţiei fideicomisare este să reglementeze pentru viitor, de la bun început

devoluţiunea moştenirii în mod succesiv, a aceluiaşi bun sau mase de bunuri. Ea nu este

posibilă pentru că de la capul locului contravine principiului proprietăţii, amputând exercitarea

atributelor dreptului de proprietate, ceea ce este nefiresc, prin restrângerea drepturilor

titularului.

Condiţiile necesare pentru a fi în prezenţa substituţiei fideicomisare, şi care trebuie

întrunite cumulativ, sunt următoarele:

a) Dispunătorul trebuie să fi făcut o dublă liberalitate, sau mai multe liberalităţi,

succesive, care să aibă aceleaşi drepturi sau aceleaşi bunuri, făcute în folosul a două

persoane diferite. Condiţia nu este îndeplinită în cazul dublei liberalităţi, una constând

în nuda proprietate şi alta în uzufruct, pentru că obiectul juridic este diferit pentru o

liberalitate faţă de alta.

b) Cele două liberalităţi succesive cu privire la acelaşi bun să fie legate între ele printr-un interval de timp şi intermediat de moartea primului beneficiar („tractus temporis”).

Acest „tractus temporis” durează din momentul deschiderii moştenirii dispunătorului

prin testament până la moartea instituitului, pentru ca apoi substituitul să primească

bunurile după moartea instituitului. Cu alte cuvinte, instituitul să fie obligat de

dispunător să conserve bunul obiect al legatului şi să-l transmită la moartea sa

substituitului desemnat tot de dispunător (testator), neavând relevanţă dacă acesta

“există”, este conceput sau neconceput la momentul actului de liberalitate. Cele două

liberalităţi să vină una după alta, în succesiune.c) Să cuprindă obligaţia pentru instituit de a conserva bunul obiect al legatului şi de a-l

păstra toată viaţa pentru a fi predat la moartea sa în favoarea substituitului. Această

obligaţie să fie inserată în termeni imperativi şi să nu fie doar o simplă rugăminte,

dorinţă sau recomandare.

d) Dreptul substituitului să se nască în viitor, la moartea instituitului. Dispunătorul nu

dispune doar pentru cauza propriei sale morţi, ci şi aceea a urmaşului său pe care îl

instituie ca beneficiar al testamentului, ceea ce nu este de acceptat. Substituţia

fidecomisară este interzisă de legiuitorul român, pentru că dispunătorul nu are dreptulsă dispună decât pentru soarta bunurilor după propria sa moarte.

Sancţiunea aplicabilă substituţiei fideicomisare este nulitatea absolută. Ea se

răsfrânge atât asupra liberalităţilor făcute în favoarea instituitului cât şi a substituitului,

conform adagiului „tam quod substitututm quam quod institutum”. Nulitatea integrală este

prevăzută de articolul 803 din Codul civil şi nu poate fi acoperită prin confirmarea ei

ulterioară, de către moştenitorii care ar urma să execute legatele şi nici prin renunţarea la

legat a unuia dintre legatarii succesivi. Sancţiunea este necesară pentru că se suprapune

voinţei proprietarului, stabilind inalienabilitatea bunului şi scoţându-l din circuit civil, atâta

vreme cât durează proprietatea instituitului.

71



S-a admis, că dacă unul dintre legate devine caduc prin decesul unuia dintre legatarii

gratificaţi înainte de moartea testatorului, deoarece beneficiarul celuilalt legat va dobândi, la

deschiderea moştenirii, un legat liber de orice sarcini şi nu se mai pune problema unei

transmiteri duble-succesiv. Validitatea dispoziţiilor testamentare se va aprecia în raport de

situaţia reală existentă efectiv în momentul morţii testatorului, iar dispoziţiile sunt analizate

atunci când încep să îşi producă efectele. Adică, dacă instituitul este predecedat,

testamentul care a prevăzut o substituţie fideicomisară este valabilă, pentru că nu mai există

una din condiţiile acesteia, anume dubla liberalitate care să opereze una după alta, ci doar o

liberalitate obişnuită, care revine direct substituitului1.

Substituţia vulgară se deosebeşte de substituţia fideicomisară, pentru că este o

măsură de prevedere a dispunătorului pentru cazul când primul legat devine ineficace. Ea

reprezintă acea dispoziţie cuprinsă în actul de liberalitate (contract de donaţie sau testament)

prin care dispunătorul desemnează în subsidiar un al doilea gratificat (legatar sau donatar)care va primi liberalitatea, prin substituţie, în situaţia când primul gratificat nu ar putea sau ar

renunţa să primească bunul care face obiect al legatului (art. 804 Codul civil).

Substituţia vulgară este permisă de lege pentru că nu indisponibilizează bunul şi nu îl

scoate din circuitul civil2. Ea poate avea ca obiect universalitatea bunurilor, o fracţiune din

această universalitate sau bunuri determinate singular.

În cazul substituţiei vulgare sunt două liberalităţi alternative (iar nu succesive), numai

una dintre cele două liberalităţi se execută la data deschiderii moştenirii celui care a dispus

şi nu afectează bunul de inalienabilitate.Substituţia vulgară prezintă următoarele caracteristici:

a) Cele două liberalităţi având acelaşi obiect, nu sunt succesive, ele sunt alternative.

Prima liberalitate este pură şi simplă, iar cea de a doua este făcută sub condiţia

suspensivă a ineficacităţii celei dintâi;

b) Cele două drepturi - al substituitului cât şi cel al instituitului - se nasc la moartea

dispunătorului, fără să fie stabilită o ordine succesorală, dar numai unul dintre

legatarii aceştia primeşte bunul prevăzut în actul liberal;

c) Obiectul substituţiei vulgare nu este indisponibilizat în mâinile instituitului, nu devineinalienabil şi nu este scos nici un moment din circuitul civil.

În doctrină şi în jurisprudenţă este controversată în materie de fideicomis fără

obligaţie, legatul rămăşiţei şi dublul legat condiţional:

a) fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută gratificatului, fără obligaţia de a

conserva bunurile şi apoi să le transmită la moartea sa unei a treia persoane,

adresată numai ca o rugăminte şi numai dacă bunurile vor mai exista la moartea

instituitului;

1 Trib. Supr.: Dec. nr. 1838/1956, în C.D. 1956, vol. I, p. 367.

2 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 461.

72



b) legatul rămăşiţei prin care prin actul de dispoziţie se impune instituitului să transmită

substituitului numai ceea ce a rămas din bunurile legatului;

c) dublul legat condiţional constă în dispoziţia testatorului prin care acesta face două

liberalităţi, la persoane diferite, având acelaşi obiect, sub dublă condiţie, una

rezolutorie impusă instituitului şi alta suspensivă impusă substituitului. Dacă condiţia

rezolutorie se realizează, bunul este primit de substituit, fiind realizată condiţia

suspensivă sub care primeşte el bunul.

5.3. Interdicţia actelor juridice care încalcă rezerva succesorală

Cea mai importantă limitare adusă de legiuitor dreptului de a dispune prin acte

juridice cu titlu o constituie rezerva succesorală. Potrivit legii, orice persoană fizică poate

dispune liber de bunurile din patrimoniul său. Nimeni nu e obligat să lase o moştenire chiar

dacă are rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Actele cu titlu oneros şi cele dezinteresate nu

sunt supuse vreunei limitări. Liberalităţile între vii şi exheredările comportă anumite limitări

atunci când „de cujus” are moştenitori rezervatari. În acest caz moştenirea se împarte în

două părţi, rezerva şi cotitatea disponibilă. Rezerva succesorală reprezintă acea parte din

patrimoniul celui care lasă moştenirea la care moştenitorii rezervatari au dreptul în temeiul

legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi făcute în timpul vieţii sau pentru

cauză de moarte. Rezerva are menirea de a conserva pentru moştenitorii îndreptăţiţi o parte

din valoarea moştenirii şi nu anumite bunuri sau o parte din fiecare categorie de bunuri.

Cotitatea disponibilă reprezintă acea parte a patrimoniului lui „de cujus”, care excede

rezervei succesorale şi de care „de cujus” poate dispune în mod liber, prin liberalităţi.

Caracterele juridice ale rezervei succesorale. În primul rând, rezerva este o parte din

moştenire („pars hereditas”) în sensul că reprezintă o fracţiune din succesiune, iar nu din

fiecare bun individual determinat din averea defunctului („pars bonorum”). Nu are, cu alte

cuvinte, importantă din ce bunuri este formată ea în concret, cum nici cotitatea disponibilă, ci

este important să se asigure moştenitorilor rezervatari fracţiunea reglementată de lege din

succesiune. Defunctul are libertatea de a stabili, de pildă, ce anume bunuri revinmoştenitorilor rezervatari şi ce bunuri vor reveni legatarilor, cu condiţia, precizata mai sus, de

a se asigura moştenitorilor rezervatari fracţiunea valorică stabilită de lege din întregul

moştenirii, după un procedeu de calcul la care ne vom referi mai târziu1. În acest sens se va

avea în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morţii sale, ci şi donaţiile făcute în

timpul vieţii care se vor adăuga la activul net al succesiunii.

Din caracterizarea rezervei succesorale ca parte a moştenirii rezultă următoarele

consecinţe:

1 I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. p. 699.

73



a) rezerva nu poate fi pretinsă decât de acei moştenitori stabiliţi de legiuitor ca fiind

rezervatari dar care vin efectiv la moştenire. Cu alte cuvinte, vor culege rezerva

succesorală numai aceia dintre ei care având, prin clasă şi gradul de moştenitori din

care fac parte, chemare la acea moştenire, au capacitate succesorală, nu sunt

nedemni şi nu au renunţat la moştenire. De pildă, părinţii nu vor avea dreptul la

moştenire, şi deci nici la rezervă, deşi sunt determinaţi de legiuitor că moştenitori

rezervatari, dacă există descendenţi ai defunctului, care, făcând parte din clasa I-a de

moştenitori îi înlătura pe părinţi, care fac parte din clasa a II-a de moştenitori. Cum tot

astfel nepoţii în linie dreaptă ai defunctului nu vor culege moştenirea şi nici rezervă în

prezenţa copiilor acestuia, deşi fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori şi toţi sunt

moştenitori rezervatari, dar aceştia din urmă sunt rude de gradul I cu defunctul şi îi

înlătură pe nepoţii de fiu care sunt rude gradul II cu defunctul. Tot aşa vor fi înlăturaţi

şi aceea dintre moştenitorii rezervatari virtuali care sunt nedemni sau au renunţat lamoştenire;

b) mo tenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natura şi în plina proprietate, fără aș

putea fi obligaţi să primească numai contraechivalentul ei în bani. Acest lucru se

poate întâmpla cu titlu de excepţie numai, că de pildă atunci când bunul donat a fost

înstrăinat de către donatar mai înainte de deschiderea succesiunii. Moştenitorii

rezervatari sunt îndreptăţiţi a primi bunurile care alcătuiesc rezervă fără ca acestea

să fie afectate de sarcini că uzufructul, ei trebuind să se bucure de plenitudinea

atributelor dreptului de proprietate asupra lor 1

;c) rezerva se atribuie moştenitorilor în mod global, sau colectiv. Întinderea ei se

stabileşte după numărul moştenitorilor rezervatari, dar se atribuie după regulile

moştenirii legale în indiviziune. Din caracterul ei global nu se poate trage concluzia că

dacă unii din moştenitorii rezervatari renunţa la moştenire sau sunt nedemni, de

partea lor de rezervă ar profita ceilalţi moştenitori rezervatari căci, aşa cu am arătat,

ea se calculează în funcţie de numărul moştenitorilor care vin efectiv la moştenire.

Altfel spus, cine nu moşteneşte nu poate fi rezervatar 2. Numai soţului supravieţuitor

rezerva i se atribuie individual.d) rezerva ca parte a moştenirii este stabilită în mod imperativ de lege. Nici defunctul şi

nici prezumtivii moştenitori rezervatari nu pot modifica, de pildă, întinderea rezervei

cuvenită unuia sau altuia dintre moştenitorii rezervatari. Sunt, aşadar, interzise orice

dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze care ar aduce atingere rezervei succesorale, sub

sancţiunea nulităţii absolute3. Moştenitorii rezervatari nu pot nici să o accepte şi nici

1 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 760/1969, în R.R.D. nr. 8/1970, p. 118; D. Macovei, op. cit., p. 159.


3 C. S. J. sect. civ. dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995, p. 87.

74



să renunţa la ea înainte de deschiderea moştenirii căci ar săvârşi şi ei astfel pacte

asupra unei succesiuni viitoare lovite de nulitate absolută 1.

În al doilea rând, în literatură de specialitate se vorbeşte de carcaterul indisponibil al

rezervei afirmându-se că ea este relativ şi parţial lovită de indisponibilitate2, iar practica

judiciară declarând rezervă chiar ca fiind inalienabila şi insesizabilă3. Rezervă, s-a spus, este

relativ lovită de indisponibilitate, căci fiind o parte a moştenirii ea se cuvine de drept

moştenitorilor rezervatari. Altfel spus numai în prezenţa moştenitorilor rezervatari această

parte din moştenire este indisponibilă. Apoi de asemenea s-a precizat că ea este parţial

lovită de indisponibilitate pentru că, pe de o parte, indisponibilitatea se referă numai la o

parte din moştenire, iar pe de altă parte, pentru că vizează numai o anumită categorie de

acte juridice şi anume cele cu titlu gratuit. Actele cu titlu oneros nu sunt limitate în nici un fel4.

Aceste caracterizări ale rezervei, cum bine s-a precizat5, sunt de natură a creia

confuzii.Câtă vreme o persoană este în viaţa bunurile sale (sau o parte din ele) nu se poate

spune că sunt inalienabile şi insesizabile căci orice proprietar este îndreptăţit să le

înstrăineze, chiar şi cu titlu gratuit. Creditorii pot de asemenea urmării bunurile celor datornici

chiar şi după moartea lor. Abia după deschiderea succesiunii, dacă există moştenitori

rezervatari, ceea ce numai atunci se poate stabili, care au acceptat moştenirea şi nu sunt

nedemni, actele liberale ale defunctului, dacă prin ele se aduce atingere rezervei, sunt

supuse reducţiunii până la limita cotităţii disponibile.

Din dispoziţiile articolelor 841, 843 din Codul civil, şi articolele 1 şi 2 din Legea nr.319/1944 rezultă că moştenitorii rezervatari sunt: descendenţii defunctului, ascendenţii

privilegiaţi ai acestuia i soţul supraviaţuitor .ș

Întinderea rezervei succesorale este diferită în funcţie de clasa de moştenitori căreia

îi aparţine rezervatarul, precum şi în funcţie de numărul moştenitorilor rezervatari din clasa

respectivă, iar în cazul soţului supravieţuitor întinderea rezervei sale diferă şi în funcţie de

clasa de moştenitori legali cu care el vine la concurs .

a) Descendenţii :

− 1/2 din moştenire, dacă la aceasta vine un singur copil sau urmaşii acestuia;

− 2/3 din moştenire, dacă la aceasta vin doi copii sau urmaşii acestora;

− 3/4 din moştenire, dacă la aceasta vin trei copii ori mai mulţi sau urmaşii acestora.

1 Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 2336/1972, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 168.

2 C. Stătescu, op. cit. p. 196.

3 C.S.J. sect. civ. dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995, p. 87.

4

C. Stătescu, op. cit., p. 196-197.5 M. Mure an, în “Culegeri tematice de practică judiciară. Succesiuni” de M. Muresan, Kocsis Iozsef, Editura “Cordial Lex, Cluj-ș

Napoca, 1996, p. 64; Fr. Deak. op. cit., p. 341.

75



Între copii defunctului - descendenţii de gradul I - rezerva se împarte egal pe capete.

Dacă la moştenire vin şi descendenţi de gradul II sau mai îndepărtat, prin reprezentare,

rezerva se împarte pe tulpini; tot pe tulpini se împarte rezerva când la moştenire vin numai

descendenţi de gradul II, III, etc. în nume propriu.

b) Ascendenţii privilegiaţi:

− 1/2 din moştenire, dacă la aceasta vin şi tatăl şi mama defunctului;

− 1/4 din moştenire, dacă la aceasta vin numai tatăl sau numai mama defunctului.

Dacă defunctul a fost înfiat cu efecte restrânse, caz în care la moştenirea sa sunt

chemaţi atât părinţii fireşti cât şi înfietorii, cuantumul rezervei succesorale fiind de 1/4 din

succesiune, dacă la aceasta vine un singur părinte (firesc sau înfietor) şi respectiv 1/2 din

moştenire, dacă la aceasta vin doi sau mai mulţi părinţi.

c) Soţul supravieţuitor: 1/2 din partea succesorală ce i se cuvine ca moştenitor legal

(deci, o cotă fixă dintr-o cotă variabilă), adică:− 1/8 din moştenirea la care vine în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de

numărul acestora;

− 1/6 din moştenire în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi;

− 1/4 din moştenire în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii

privilegiaţi;

− 3/8 din moştenire în concurs cu ascendenţii ordinari sau cu colateralii ordinari;

− 1/2 din moştenire la care vine singur .

Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor nu se extinde asupra bunurilor

aparţinând gospodăriei casnice şi nici darurilor de nuntă .

Imputarea rezervei soţului supravieţuitor atunci când vine în concurs cu alţi

moştenitori rezervatari ridică anumite probleme, într-o primă opinie, majoritară în literatura de

specialitate şi aplicată şi de practica judecătorească, s-a admis că rezerva soţului

supravieţuitor se va imputa exclusiv asupra cotităţii disponibile, iar într-o altă opinie la care

subscriu, rezerva soţului supravieţuitor, atunci când vine în concurs cu alţi moştenitori

rezervatari se impută asupra moştenirii în întregul ei, soluţia fiind şi după părerea mea, mai

aproape în acest caz, de voinţa testatorului.

CAPITOLUL VI.Reglementarea mostenirii testamentare în Noul Cod Civil

76



Potrivit articolului 1034 din Noul Cod civil, testamentul este actul unilateral, personal

şi revocabil prin care testatorul dispune, întruna dintre formele cerute de lege, pentru timpul

când nu va mai fi în viaţă. Testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimonial succesoral

ori la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau indirectă alegatarului.

Testamentul mai poate conţine dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor

testamentare anterioare, exheredare, numirea de executori testamentari, sarcini impuse

legatarilor sau moştenitorilor legali, alte dispoziţii ce produc efecte după moartea testatorului.

În enumerarea dispoziţiilor ce pot fi cuprinse într-un testament, noul Cod civil nu a

prevăzut şi recunoaşterea unui copil, dat fiind că acesta este un act special, cu caracter

irevocabil şi care produce efecte, nu la moartea testatorului, ci imediat. Aceasta nu opreşte

testatorul, în opinia noastră, să recunoască, prin testament, un copil (art. 1048 alin. 2).Ca şi în reglementarea actuală, este interzis, sub sancţiunea nulităţii, testamentul

reciproc (art. 1036 Noul Cod civil), denumit şi conjunctiv.

Oricine pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament este obligat, potrivit

articolului 1037 alineatul 1 din Noul Cod civil, să dovedească existenţa şi conţinutul lui într-

una din formele prevăzute de lege. Validitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi

dovedite prin orice mijloc de probă, în cazul în care testamentul a dispărut printr-un caz

fortuit sau de forţă majoră, ori prin fapte ale unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în

timpul vieţii acestuia, dar fără ca el să-i fi cunoscut dispariţia.Bineînţeles că testamentul, ca act juridic, este valabil numai dacă testatorul a avut

discernământ, iar consimţământul său nu a fost viciat. Cât priveşte viciile de consimţământ,

reglementarea aplicabilă este cea generală, însă o reglementare specială priveşte, în noul

Cod civil (art. 1038 alin. 2), dolul, acesta putând atrage anularea testamentului chiar dacă

manoperele dolozive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu

au fost cunoscute de acesta.

Interpretarea testamentului se face potrivit regulilor de interpretare a contractelor,

dacă ele sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia (art. 1039).

Noul Cod civil se referă la următoarele forme ale testamentului, reglementarea fiind,

desigur, exhaustivă: testamentul ordinar, care poate fi olograf sau autentic, testamentul

privilegiat şi testamentul sumelor şi valorilor depozitate. Pe fond, reglementarea formelor

testamentului coincide, în bună măsură, cu cea actuală. A fost eliminat, însă, testamentul

mistic sau secret. Astfel, testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic.

Testamentul olograf trebuie, sub sancţiunea nulităţii, să fie scris în întregime, datat şi

semnat de mâna testatorului. Noua reglementare prevede că, înainte de a fi executat,

testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare; în

77



cadrul procedurii succesorale testamentul urmează a fi validat, iar deschiderea şi starea în

care se găseşte se constată prin proces-verbal (art. 1042).

Testamentul autentic este, potrivit articolului 1043 din Noul Cod civil, cel autentificat

de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit

legii. Testatorul poate fi asistat de unul sau doi martori, cu ocazia autentificării. În scopul

informării persoanelor ce justifică un interes legitim, notarul care

autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în registrul naţional notarial ţinut

în format electronic, potrivit legii.

Informaţii cu privire la existenţa unui testament nu se pot da decât după decesul

testatorului (art. 1046).

Testamentele privilegiate au în vedere situaţiile special în care asemenea testamente

se întocmesc şi în prezent, desigur, însă, cu adaptările corespunzătoare.

Asemenea testamente se întocmesc:a) în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii,

catastrofe, războaie ori alte asemenea situaţii excepţionale;

b) în faţa comandantului vasului ori a înlocuitorului acestuia, dacă testatorul se află la

bordul unui vas sub pavilion românesc, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale.

Aceleaşi condiţii sunt stabilite pentru testamentul întocmit la bordul unei aeronave;

c) în faţa comandantului unităţii militare ori a înlocuitorului acestuia, dacă testatorul este

militar, este salariat sau prestează servicii în cadrul forţelor armate şi nu se poate

adresa unui notar public;d) în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau al serviciului, ori, în lipsa

acestora, a medicului de gardă, cât timp testatorul este internat într-o instituţie

sanitară în care notarul public nu are acces.

În toate cazurile este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezenţa a doi

martori.

Încheiat în condiţiile arătate, testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data

când dispunătorul ar fi putut să întocmească un testament ordinar. Se exceptează dispoziţiile

testamentare privind recunoaşterea unui copil. Termenul de 15 zile se suspendă dacătestatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze.

Testamentul sumelor şi valorilor depozitate este prevăzut de noul Cod civil sub forma

unui simplu enunţ; acesta presupune aplicarea condiţiilor de formă prevăzute de legi

speciale referitoare la sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii

specializate, sume şi valori ce fac obiectul unor dispoziţii testamentare.

Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil, referitoare la revocarea voluntară a

testamentului, nu aduce inovaţii importante faţă de prevederile ce se aplică în prezent.

Trebuie, totuşi, semnalată necesitatea ca revocarea expresă a testamentului făcută prin act

78



autentic, ca şi retractarea unei dispoziţii revocatorii, să fie înscrisă, de îndată, de către notar,

în registrul naţional notarial reglementat prin articolul 1046 al Noului Cod civil.

Revocarea voluntară a testamentului (art. 1051 Noul Cod civil) poate fi expresă sau

tacită. În materia revocării testamentului noua reglementare nu aduce noutăţi esenţiale.

Revocarea voluntară expresă nu poate fi făcută decât prin act autentic, sau printr-un

testament ulterior; testamentul revocator poate avea o formă diferită faţă de cel revocat.

Revocarea voluntară tacită a unui testament olograf poate fi făcută şi prin distrugerea,

ruperea sau ştergerea sa.

Dispoziţia revocatorie poate fi retractată expres, prin act autentic ori prin testament.

Legatul poate fi universal, cu titlu universal ori cu titlu particular; cât priveşte legatul

cu titlu universal, noul Cod civil precizează că acesta conferă vocaţie la o fracţiune a

moştenirii; prin această fracţiune se înţelege:

a) fie proprietatea unei cote-părţi din moştenire;b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din

moştenire;

c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din

universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor.

Aceste precizări, cuprinse în articolul 1056 din Noul Cod civil, sunt de natură să pună

capăt unor controverse teoretice şi unor dificultăţi de ordin practic în domeniul moştenirii

testamentare.

Cât priveşte efectele legatelor, articolul 1060 din Noul Cod civil prevede că, în cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina care grevează legatul său, fără a depăşi valoarea

bunurilor primite, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile sau valoarea lor.

Noul Cod civil stabileşte şi soluţii pentru ipoteza în care legatul are ca obiect bunul

altuia şi nu se află în patrimonial succesoral la data deschiderii moştenirii. În ipoteza în care,

la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu-I aparţine, legatul este lovit

de nulitate absolută. Dacă, însă, testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu

executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea

acestuia de la data deschiderii moştenirii (art. 1064). Soluţia este cea consacrată prinarticolul 906 din Codul civil. Noul Cod civil consacră (art. 1067) un drept de preferinţă al

creditorilor moştenirii faţă de legatari, prevăzând că dacă legatele cu titlu particular depăşesc

activul net al moştenirii, ele vor fi reduse în măsura depăşirii. Iar în ipoteza în care un legat a

fost executat fără a se cunoaşte anumite datorii ori sarcini ale moştenirii, moştenitorul,

creditorii sau orice persoană interesată poate solicita restituirea de la legatarul plătit, în

măsura în care legatul urmează a fi redus.

Revocarea judecătorească a legatului a fost păstrată în noua reglementare şi poate fi

solicitată pentru neîndeplinirea culpabilă a sarcinii, ca şi pentru ingratitudine, în cazurile

enumerate de articolul 1069 alineatul 2 din Noul Cod civil, anume:

79



a) dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind

că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat. Este de observat că, în această

ipoteză, spre deosebire de cazul nedemnităţii, nu se cere ca legatarul să fi fost

condamnat penal pentru fapta respectivă;

b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de

testator ori la adresa memoriei acestuia.

Legatele sunt supuse dispoziţiilor legale privind revocarea voluntară a testamentului.

Potrivit articolului 1068 alineatul 2 din Noul Cod civil, orice înstrăinare a bunului ce face

obiectul unui legat, cu titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de

modalităţi, revocă implicit legatul pentru tot ce s-a înstrăinat.

Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de

un an de la data când moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine ori, după caz, de la data

când sarcina trebuia executată.Noua reglementare succesorală păstrează cazurile de caducitate a legatului (art.

1071): la data deschiderii succesiunii, legatarul nu mai este în viaţă ori este incapabil;

legatarul este nedemn sau renunţă la legat; legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei

suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea caracter pur personal; bunul ce face

obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate, din motive ce nu ţin de voinţa

testatorului, în timpul vieţii acestuia sau înainte de împlinirea condiţiei suspensive ce

afectează legatul.

Articolul 1073 din Noul Cod civil consacră expres soluţia aplicată şi în prezent câtpriveşte regimul juridic al legatului-sarcină, în sensul că acesta nu va deveni ineficace în

cazul în care legatul grevat devine ineficace ori este revocat judecătoreşte; într-o asemenea

situaţie moştenitorii ce beneficiază de dreptul de acrescământ au obligaţia executării

legatului-sarcină.

Dezmoştenirea (art. 1074 Noul Cod civil) reprezintă dispoziţia cuprinsă în testament

prin care testatorul înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, unul sau mai mulţi dintre

moştenitorii săi legali.

Dezmoştenirea poate fi directă, atunci când testatorul dispune înlăturarea unuia saumai multor moştenitori de la succesiune şi indirectă, când testatorul instituie unul sau mai

mulţi legatari.

Cât priveşte dezmoştenirea - sancţiune, recunoscută, în literatura de specialitate şi în

jurisprudenţa actuală, ca putând fi valabilă, considerăm că aceasta dispare din dreptul

nostrum succesoral prin aplicarea articolului 1009 din Noul Cod civil, potrivit căruia clauzele

testamentare prin care s-ar institui o asemenea sancţiune sunt considerate nescrise.

Socotind că dezmoştenirea reprezintă, ea însăşi, ca manifestare unilaterală de

voinţă, un act juridic, apare firesc ca dispoziţia testamentară ce o conţine să fie supusă

80



cauzelor de nulitate, absolută ori relativă, prevăzute de lege. Este ceea ce prevede articolul

1076 din Noul Cod civil.

Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea

necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul testamentar trebuie să aibă

capacitate deplină de exerciţiu şi să accepte misiunea prin declarative autentică notarială.

Executorul testamentar administrează patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult doi

ani de la deschiderea moştenirii. Puterile executorului nu pot fi transmise altei persoane.

Executorul testamentar administrează patrimonial succesoral, putând cere punerea

sigiliilor, inventarierea bunurilor moştenirii; va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea

bunurilor pentru obţinerea de sume necesare executării legatelor; va încasa creanţele

moştenirii şi, dacă este împuternicit prin testament, va plăti datoriile acesteia; va depune

diligenţe pentru executarea testamentului şi va apăra validitatea acestuia în caz de

contestaţie.Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă prin testament nu s-a prevăzut

o remuneraţie care să se plătească din moştenire. Executorul răspunde ca un mandatar

pentru executarea misiunii sale. La finele fiecărui an şi la încetarea misiunii sale executorul

testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa.

Noul Cod civil reglementează în general capacitatea de a dispune prin liberalităţi, fără

a distinge după cum acestea s-ar face prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.

Cât priveşte capacitatea de a dispune prin testament, în prezent această capacitate

este refuzată minorului care nu a împlinit 16 ani şi, bineînţeles, persoanei puse subinterdicţie judecătorească. Minorul care a împlinit 16 ani poate dispune prin testament, dar

numai de o jumătate din ceea ce ar putea dispune dacă ar fi major (art. 807 Cod civil).

Noul Cod civil (art. 968) prevede că cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu

capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi. Amintim,

totuşi, că minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu (art. 39), iar, cu

respectarea condiţiilor prevăzute la articolul 272 alineatul 2, minorul se poate căsători şi la

vârsta de 16 ani.

Precizăm, de asemenea că, potrivit articolul 40 din Noul Cod civil, pentru motivetemeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani,

capacitate deplină de exerciţiu.

Incapacităţile speciale sunt sancţionate cu nulitate relativă. Ele privesc liberalităţile

făcute medicilor, farmaciştilor şi altor persoane în perioada în care, direct sau indirect,

acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului;

incapacitatea se aplică şi cât priveşte preoţii sau alte persoane ce acordau asistenţă

religioasă.

Sunt, tot astfel, lovite de nulitate relativă legatele în favoarea notarului public care a

autentificat testamentul, interpretului şi martorilor ce au luat parte la procedura de

81



autentificare, agenţilor instrumentatori în cadrul testamentelor privilegiate, persoanelor ce au

acordat în mod legal asistenţă la redactarea testamentului. Aceste incapacităţi speciale,

prevăzute de articolul 991 din Noul Cod civil, sunt reglementate în premieră de noul Cod

civil.

Substituţiile fideicomisare sunt, în prezent, interzise sub sancţiunea nulităţii absolute

şi integrale.

Noul Cod civil prevede că „o liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în

obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul

liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător” (art.

994).

Sub denumirea de liberalităţi reziduale, noul Cod civil îngăduie dispunătorului să

stipuleze ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din

donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă (art. 1001).Aşa fiind, noua reglementare civilă nu numai că îngăduie substituţia fideicomisară în

materia legatului, dar o reglementează şi pentru donaţii. Trebuie să precizăm, totuşi, că

substituţia funcţionează numai la „prima generaţie”, dat fiind că, potrivit articolului 996

alineatul 3, substituitul nu poate fi supus obligaţiei de conservare şi transmitere a bunurilor.

O noutate în domeniul liberalităţilor sub condiţie sau cu sarcină priveşte (art. 1006)

posibilitatea revizuirii condiţiilor şi a sarcinilor, care poate fi cerută instanţei de judecată dacă,

din motive imprevizibile şi care nu-i pot fi imputate, condiţiile sau sarcinile au devenit extrem

de dificile sau excesiv de oneroase pentru beneficiar.Este consacrată expres (art. 1010) posibilitatea confirmării unei liberalităţi de către

moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului, aceştia renunţând la dreptul de a

opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate.

Confirmarea nu poate, desigur, să prejudicieze drepturile terţilor.

Revocarea voluntară a testamentului (art. 1051 şi urm.) se poate face, în tot sau în

parte, printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior (revocare expresă) ori

prin distrugerea sau ştergerea testamentului olograf (revocarea tacită).

Dispoziţia revocatorie poate, la rândul ei, să fie retractată expres, prin act autenticsau prin testament.

CAPITOLUL VII.

82



Jurisprudentă

Testament olograf. Condiţii de valabilitate. Lipsa menţiunii privind datarea actului.

Curtea de Apel Craiova, Sectia civilă, Decizia 376/2010.

Potrivit articolului 859 din Codul civil, omisiunea datării personal de către testator a

testamentului olograf se sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic unilateral pentru

cauza de moarte.

Dovada datei se poate completa sau rectifica în funcţie de elemente intrinseci sau

extrinseci ale actului, însă numai în măsura în care acestea derivă din elementele intrinseci

şi contribuie la consolidarea indicaţiilor ce decurg din conţinutul înscrisului de ultima voinţă.

Se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar eronate

aplicată de testator pe testament, dar nu şi în ipoteza inexistentei acestui element esenţial

pentru validitatea actului.

Reclamanta C.S. a chemat în judecată pe pârâţii C.D. şi G.L. pentru că prin hotărârea

ce se va pronunţa să se constate deschisă succesiunea defunctului C.G., decedat la data de

11.12.2007; să se constate calitatea de moştenitor testamentar a reclamantei asupra

bunurilor cuprinse în testamentul olograf, scris, semnat şi datat de mână autorului la data de

02.11.2007; ieşirea din indiviziune asupra bunurilor transmise prin moştenire legală rămase în moştenirea defunctului.

Pârâtul C.D. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate

nulitatea absolută a testamentului olograf invocat de reclamanta deoarece nu exprima voinţa

defunctului, fiind întocmit în urma presiunilor exercitate de reclamanta , în perioada în care

defunctul era foarte grav bolnav şi nu mai avea reprezentarea faptelor.

De asemenea, solicita nulitatea acestui act deoarece nu îndeplineşte condiţiile de

forma cerute de lege şi anume nu este datat personal de cel care l-a întocmit, arătând că

lipsa datei trecută de însuşi testator atrage nulitatea testamentului.

În urma analizării şi interpretării probelor solicitate de părţi, Judecătoria Drobeta

Turnu Severin a pronunţat încheierea de admitere în principiu din data de 16.09.2009 prin

care, a admis în parte şi în principiu acţiunea şi cererea reconvenţională.

A constatat deschisă succesiunea defunctul C.G., a constatat compunerea masei

succesorale, a constatat că moştenitorii defunctului sunt reclamanta, în calitate de soţie

supravieţuitoare şi cei doi pârâţi, în calitate de descendenţi.

83



S-a respins capătul de cerere privind constatarea calităţii de moştenitor testamentar

al reclamantei, s-a constatat nulitatea absolută a testamentului olograf, intitulat

"consimţământ scris".

Pentru evaluarea şi lotizarea bunurilor succesorale s-a dispus efectuarea unor

expertize în specialitatea construcţii, topo şi bunuri mobile.

Judecătoria a pronunţat sentinţa civilă nr. 1110/03.03.2009, prin care s-au omologat

rapoartele de expertiză întocmite în cauză, s-au atribuit bunuri părţilor, în proprietate

exclusivă.

Pentru a hotărî asupra cererii reconvenţionale, instanţă a reţinut că din declaraţiile

martorilor audiaţi a rezultat că defunctul avea intenţia, mai mult sau mai puţin influenţat, de a

întocmi un act soţiei pentru mai multe bunuri din moştenirea sa, acesta fiind lucid până în

momentul morţii sale, însă nici unul dintre martori nu a afirmat cu certitudine că a văzut sau a

luat parte la încheierea unui astfel de înscris. S-a reţinut totodată faptul că înscrisul

intitulat ,,consimţământ scris" a fost întocmit în tot, scris şi semnat de către testator, fapt

recunoscut de către parat la interogatoriu luat din oficiu de către instanţă cât şi de către părţi.

Datarea acestuia nu a fost făcută de mână testatorului, fapt recunoscut şi de către

reclamanta prin concluziile scrise, precum şi de către paratul C.D. la interogatoriu, această

dată a fost pusă de către parat ulterior întocmirii înscrisului, motiv faţă de care ,în baza art.

859 Cod civil, s-a constatat nulitatea testamentului olograf intitulat "Consimţământ scris" al

defunctului, pentru lipsa datei pusă de mâna testatorului.

Atât împotriva încheierii pronunţate la 16.09.2008 cât şi împotriva sentinţei civile a

declarat apel reclamanta, susţinând că în mod nelegal s-a constatat nulitatea absolută a

testamentului olograf pentru faptul că nu a fost datat de testator, întrucât dată nu este în mod

real un element de esenţa testamentului olograf. În condiţiile în care însuşi paratul C.D. a

înscris în testament dată întocmirii acestuia, nu mai are interes să invoce lipsa datei scrisă

de testator. Mai mult acesta a recunoscut că testamentul a fost întocmit în momentul în care

defunctul a ieşit din spital, moment care s-a dovedit cu biletul de ieşire din spital. Prin urmare

dată întocmirii testamentului a fost dovedită şi nu există nici o cauză de nulitate a

testamentului, defunctul nu a avut nici un moment în care să-şi piardă capacitatea de a

dispune;

Prin decizia nr.313/A din 29 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a

admis apelul cu privire l alte critici, referitoare la compunerea loturilor părţilor. S-au respins

criticile privind soluţionarea cererii reconvenţionale, reţinându-se că testamentul este lovit de

nulitate absolută pentru neîndeplinirea uneia dintre cerinţele de solemnitate, respectivdatarea acestuia de către testator.

84



Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, a declarat recurs reclamanta,

criticând-o pentru nelegalitate.

A susţinut că în mod greşit s-a dispus nulitatea absolută a testamentului olograf

pentru inexistenta datei întocmirii actului juridic, acest element nefiind în mod real de esenţa

testamentului olograf, practică judiciară şi doctrina admiţând că testamentul care nu poartănicio dată poate fi validat prin reconstituire parţială, dacă se dovedeşte că în decursul

perioadei în care testamentul a putut fi redactat testatorul nu a fost nici un moment în stare

de incapacitate şi nu a redactat un testament contrar. În cauză, s-a făcut dovada faptului că

testatorul nu şi-a pierdut vreun moment capacitatea de a dispune, şi în plus, intimatul parat,

care contestă testamentul, recunoaşte că a semnat actul în timpul vieţii testatorului, după ce

acesta a ieşit din spital.

Critica respectiva a fost considerată nefondată de către instanţă de recurs, pentruurmătoarele considerente.

Curtea a constat că instanţele de fond au apreciat în mod corect, în acord cu

dispoziţiile ar. 859 Cod civil, că omisiunea datării personal de către testator a testamentului

olograf se sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic unilateral pentru cauza de

moarte.

În speţă, manifestarea de voinţă a autorului C.G., materializata în cuprinsul înscrisului

intitulat " consimţământ scris, deşi îndeplineşte condiţiile de a fi scrisă şi semnată de mânătestatorului, nu este şi datată de acesta, iar menţionarea datei la care martorii au aplicat

semnăturile la finele actului nu îl validează şi nu acoperă omisiunea aplicării datei personal

de către testator.

Data testamentului olograf prezintă importanţă pentru a se determina dacă la

momentul întocmirii actului testatorul avea capacitatea de a dispune, şi pentru a se verifica

validitatea testamentului, în situaţia în care testatorul a lăsat mai multe testamente.

Este adevărat că dovada datei se poate completa sau rectifica în funcţie de elemente

intrinseci ale actului, rezultate din cuprinsul actului de ultima voinţa, sau de elemente

extrinseci, însă numai în măsura în care acestea derivă din elementele intrinseci, şi

contribuie la consolidarea indicaţiilor ce decurg din conţinutul înscrisului de ultima voinţă.

Altfel spus, se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar

eronate aplicată de testator pe testament, nu şi în ipoteza inexistentei acestui element

esenţial pentru validitatea actului.

85



Nu rezultă din niciunul dintre elementele intrinseci ale actului că data aplicată de

martori la finele testamentului coincide cu data exteriorizării manifestării de voinţă din partea

defunctului.

În consecinţă, testamentul olograf încheiat de către autor este nul absolut, caz în care

împărţirea bunurilor rămase la decesul acestuia urmează regulile devoluţiunii legale.

Sancţiunea care intervine este nulitatea absolută pentru lipsa unui element esenţial al

actului juridic, şi nu nulitatea relativă, aşa cum a susţinut recurenta reclamantă prin motivele

de recurs. Prin urmare, cauza de nulitate nu poate fi asanata prin confirmare de către partea

care ar fi avut interes să invoce ineficacitatea actului, fiind astfel lipsit de relevanţă juridică

faptul că unul dintre succesorii care au susţinut nulitatea testamentului a semnat actul în

calitate de martor.

86



CONCLUZII

Această lucrare încearcă să sintetizeze între paginile ei, instituţia testamentului, atât

sub aspectul ei teoretic cât şi sub practic, sprijinindu-se în întregul ei, pe cele mai importante

lucrări existente în literatura de specialitate în domeniu, dar şi pe o gamă largă de speţe .Viaţa este sursa inepuizabilă a dreptului, care prin relaţiile interumane prin care se

dezvoltă, permite individului uman să acumuleze bunuri, drepturi şi obligaţii, adică un

patrimoniu propriu, care la moartea fiecărui individ se deferă celor îndreptăţiţi a-i urma în

drepturi şi obligaţii în conformitate cu dispoziţiile legale sau în concordanţă cu voinţa lui „de

cujus”, voinţă exprimată în una din formele testamentare prevăzute de lege.

Materia testamentului este interesantă prin bogăţia şi complexitatea problemelor pe

care le ridică şi ca atare, ne-a permis o sintetizare unitară a instituţiei testamentului, printr-o

sintetizare a literaturii de specialitate din domeniu într-o formă armonioasă, perfectibilă însă,

ca orice lucru uman.

Pentru o mai bună înţelegere a problemelor din domeniu şi pentru o ilustrare practică

a ideilor teoretice din prezenta lucrare, am folosit o serie de speţe publicate în reviste de

specialitate şi în culegerile de decizii existente.

Romanii considerau că, pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular,

patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa şi că moştenitorii dobândesc un

drept nou, un drept de proprietate - putere . Mai târziu au acceptat principiul continuităţii

persoanei defunctului, şi astfel moştenirea avea un caracter religios, deoarece moştenitorul

avea menirea să continue cultul privat al celui dispărut, de a asigura un urmaş la scară

privată, devenind stăpân în locul defunctului.

În dreptul civil român regăsim o serie de forme şi principii privind moştenirea şi

moştenirea testamentară, în special, din dreptul roman.

Astfel şi în dreptul român principalul mod de dobândire a bunurilor pentru cauză de

moarte îl constituie moştenirea, care este şi ea de trei feluri: moştenirea testamentară;

moştenirea legală şi moştenirea convenţională, ultima deşi reglementată de Codul civil nu

este întâlnită în practica judecătorească.

Spre deosebire de dreptul roman unde moştenirea legală şi cea testamentară se

excludeau una pe alta, în sensul că atunci când exista testament, moştenirea legală nu mai

putea opera, în dreptul nostru cele două feluri de moştenire coexistă putându-se completa în

cazul în care testamentul nu a acoperit întreaga avere.

Astfel, din cuprinsul lucrării reiese faptul că o persoană poate alege orice formă

testamentară pe care o consideră potrivită şi sigură pentru dispoziţiile sale de ultimă voinţă,

însă pentru ca acestea să şi producă efectele dorite trebuie să fie întocmită cu respectareatuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.

87



Deşi moştenirea legală are o apariţie mult mai veche decât cea testamentară, ultima

este cea mai frecvent folosită în practică, încă din dreptul roman, căci, este normal ca,

dispunătorul să decidă el însuşi cu privire la persoana care să-l moştenească.

Criticată de unii autori care doreau o limitare a dreptului de a testa, moştenirea

testamentară are încă aplicabilitate, înlăturând în unele situaţii, în întregime sau parţial,

moştenirea legală .

Din timpurile vechi, moştenirea, sub toate formele sale, a prezentat o preocupare

deosebită pentru autorii domeniului juridic, fiindu-i atribuite numeroase lucrări care

analizează în întregime dar şi pe secţiuni această instituţie complexă şi importantă care este

moştenirea.

Prin proiectul noului Cod civil se promovează o concepţie monistă de reglementare a

raporturilor de drept privat, incorporând totalitatea reglementărilor referitoare la persoane, la

relaţiile de familie, şi cele comerciale, având în vedere în acest timp şi dispoziţiile de dreptinternaţional privat.

Precedat de un Titlu preliminar, Codul civil este structurat pe şapte cărţi: Cartea I

“Despre persoane”; Cartea a II-a “Despre familie”; Cartea a III-a “Despre bunuri”; Cartea a

IV-a “Despre moştenire şi liberalităţi”; Cartea a V-a “Despre obligaţii”; Cartea a VI-a “ Despre

prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor”; Cartea a VII-a “Dispoziţii de drept

internaţional privat”.

Cartea a IV-a, “Despre moştenire şi liberalităţi”, a revizuit instituţii precum

testamentul, rezerva succesorală sau raportul succesoral.S-a avut în vedere gruparea aspectelor comune tuturor tipurilor de succesiune, s-a

definit noţiunea de moştenire legală, determinându-i-se caracterul supletiv în raport cu

moştenirea testamentară.

S-a consacrat capacitatea anticipată de a moşteni, au fost reglementate cazurile de

nedemnitate absolută şi judiciară precum şi efectele nedemnităţii.

Au fost consacrate expres reguli în privinţa reprezentării, dându-se acestei

instituţii o reglementare unitară, au fost preluate în Cod dispoziţiile legale cu privire

la dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.S-a consacrat principiul potrivit căruia orice liberalitate trebuie să îmbrace

forma donaţiei sau a legatului. S-a reglementat expres instituţia darului manual, a fost

modernizată instituţia testamentelor privilegiate.

88



BIBLIOGRAFIE

A. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. Ciucă Liviu Bogdan, ”Drept civil. Succesiuni”, Editura Juridică Universitară,Bucure ti, 2010.ș

2. A. Ionaşcu, „Curs de drept civil. Succesiuni”, Cluj, 1948-1949.

3. C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu , Al.Băicoianu , „Tratat de drept civil roman”,

Vol. III , Bucureşti, 1998.

4. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, „Tratat de drept civil

român”, Vol. III, Bucure ti, 1928.ș

5. Camelia Toader, Romeo Popescu, Liviu Stănciulescu, Veronica Stoica,Francisc Deak, „Moştenirea testamentară, transmisiunea şi împărţeala

moştenirii”, Editura Actami, Bucureşti, 1996.

6. Corneliu Turianu, ”Institu ii de drept civil. Curs selectiv pentru examenul deț

licen ă 2005-2006”, Editura Universitară, Bucure ti, 2005.ț ș

7. D.Alexandresco, ”Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman”,

tom.III, partea a II-a Atelierele Socec, 1912.

8. D.Chirică, ”Drept civil. Succesiuni şi testamente”, Editura Rosetti, Bucureşti,

2003.

9. Dan Chirică, „Drept civil. Succesiuni”, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1998.

10.Dumitru Macovei, Marius Sebastian Striblea, „Drept civil. Contracte.

Succesiuni”, Editura Junimea, Iaşi, 2000.

11.E.Safta-Romano, ”Dreptul de moştenire în România. Doctrină şi

jurisprudenţă”, vol. I, Editura Graphix, Iaşi, 1995.

12.F.Deak, ”Tratat de drept succesoral”, Editura Actami, Bucureşti, 1999.

13.Gabriel Boroi, „Drept procesual civil”, vol. I, Bucureşti, 1993.

14.Gh. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului

civil”, Editura “ ansa”, Bucure ti, 1992.Ș ș

15.I.P. Filipescu, „Drept interna ional privat”, Editura Proarcadia, Bucure ti, vol. II.ț ș

16.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală”,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.

17.Julieta Manoliu , „Drept civil. Succesiuni”, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,

1995.

89



18.L.Stănciulescu, ”Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni”, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002.

19.Liviu Stănciulescu, „Drept civil. Dreptul la moştenire”, Editura Atlas Lex,

Bucureşti, 1996.

20.M. Eliescu, „Curs de succesiuni”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

21.M.B. Cantacuzino, „Elementele dreptului civil”, 1921.

22.M.Eliescu, ”Moştenirea şi devoluţiunea ei”, în dreptul R.S.R., Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966.

23.Macovei Codrin, „Drept civil. Succesiuni (suport de curs)”, Universitatea Al. I.

Cuza Ia i, 2009.ș

24.Popa Marin, „Drept civil. Succesiuni”, Editura Oscar Print, Bucure ti, 1995.ș

25.St.D. Cărpenaru, ”Drept civil, Drepturile de creaţie intelectuală, Succesiunile”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucure ti, 1971.ș

26.Stătescu C., „Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de crea ieț

intelectuală”. Succesiunile, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.

27.Şt.D.Săndulescu, ”Despre dreptul de succesiune”, Bucureşti, Tipografia

„Speranţa”, 1905.

28.T.Sâmbrian, ”Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman”, Casa de

Editură şi Presă ”Şansa” SRL, Bucureşti, 1994.29.V. Hanga, ”Drept privat roman”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1978.

30.Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol.II,

Editura Naţională, Bucureşti, 1997.

B. ARTICOLE ŞI STUDII DE SPECIALITATE

1. A.E. Giffard, ”Precis de droit romain”, Paris, 1938.2. Alexandru Bacaci, „Nulitatea testamentului pentru lipsa voin ei ori pentru viciileț

ei”, în R. R. D. nr. 7/1985.

3. Dig. – Digesta Iustiniani

4. E. Poenaru, “Recunoa terea prin testament a copilului dinafara căsătoriei”, înș

Justi ia Nouă nr. 3/1956.ț

5. Gaius – Institutele lui Gaius

90



6. Gh. Brenciu, V. Panturescu, „Reductibilitatea legatelor al caror obiect este

constituit de depunerile pe librete CEC asupra cărora defunctul titular a

prevăzut o clauză testamentară”, în R.R.D. nr. 1/1984.

7. I. Albu, Consideraţii „de lege lata” şi „de lege ferenda” privind calificarea

testamentului, în R.R.D. numărul 9/1975.8. Institutele lui Iustinian

9. Legea celor XII Table

10.Paul – Sentinţele lui Paul

11.Regulile lui Ulpian

12.Vismara Giulio, ”La norma e lo spirito nelle storia del diritto successorio”,

S.D.H.I., 31 (1965).

C. PRACTICA JUDICIARĂ

1. A. Dobrin, C. Iacomin, Nota la dec. civ. Nr. 1624/1966 a Trib. Reg. Argeș în

R.R.D. nr. 5/1968.

2. A. Ionascu, Nota la dec. civ. nr. 273/1958 a Trib. Supr. în L.P. nr. 12/1958.

3. Apel Craiova: S. civ., Dec. nr. 2569/1999, publicată în Studia U.B.B nr. 1/2001.

4. B. Diamant, Nota la sent. civ. nr. 1579/1955 a Trib. Pop. rai. Gura Humorului,

în Justi ia Nouă, nr. 2/1956.ț

5. C. S. J. sect. civ. dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995.

6. C.S.J. sect. civ. dec. nr. 1160/1992, în Deciziile C.S.J. 1990-1992.

7. C.S.J. sect. civ. dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995.

8. C.S.J. sect. civ. dec. nr. 2447/1991, în Dreptul nr. 7/1992.

9. Curtea Supremă de Justiţie, secţia civ.dec.nr. 1409/1992, în Deciziile Curţii

Supreme de Justiţie, 1990-1992.

10.Dec. nr. 1917/1974, în Repertoriu, anii 1969-1975.11.Dec. nr. 953/1978 în Repertoriu, pe anii 1975-1980.

12.M. Constantinescu, Nota la dec. civ. nr. 1661/1995 a Trib. reg. Cluj, în J.N. nr.

9/1966.

13.M. Mure an, în “Culegeri tematice de practică judiciară. Succesiuni” de M.ș

Mure an, Kocsis Iozsef, Editura “Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996.ș

14.T.S., s. civ., dec. nr. 1364/1980, în C.D. 1980.

15.T.S., S.civ. Dec.nr. 1629/1976 în Repertoriu 1975-1980.16.T.S., S.civ., Dec.nr. 1539/1979, în C.D.,1979.

91



17.T.S., S.civ., Dec. nr. 1347/1972, în Repertoriu de practica judiciară în materie

civilă pe anii 1969-1975.

18.Trib . Supr. , dec.nr. 28 din 24 aprilie 1979 , în Repertoriul de practică judiciară

în materie civilă pe anii 1975-1980.

19.Trib. Mun. Bucureşti, secţia a-III-a civ., dec.nr. 205/1977, cu Note deConstantin Buga şi Petre Marica, în R.R.D. nr. 6/ 1978.

20.Trib Supr., completul de 7 jud., dec. nr.61/1973, în C.D., 1973.

21.Trib. Arad, dec.civ.nr. 224/1955 în Legalitatea populară nr. 1/1956.

22.Trib. Jud. Bacău, dec. civ. nr. 239/1970, cu Notă de C.I.Floareş, A.Floareş în

R.R.D. nr. 9/1971.

23.Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, dec. civ. nr. 190/1974, în R.R.D. nr. 6/1975.

24.Trib. Jud. Bra ov, dec. nr. 1515/1984, în R.R.D. nr. 8/1985.ș25.Trib. jud. Cluj, dec. civ. nr. 1219/1983, în R.R.D. nr. 5/1984.

26.Trib. jud. Salaj, dec, civ. nr. 306/1972, în R.R.D. nr. 1/1973.

27.Trib. jud. Salaj, dec. civ. nr. 306/1972, in R.R.D. nr. 1/1973.

28.Trib. Reg. Brașov, dec. civ. Nr. 1228/1955, în Legalitatea Populară, nr.

8/1955.

29.Trib. reg. Cluj, dec. nr. 3887/1957, în L.P. nr. 1/1958.

30.Trib. reg. Suceava, dec, civ. nr. 535/1956, în Justi ia Nouă, nr. 8/1956.ț

31.Trib. Supr. , sect. civ. dec. nr. 2775/1984, in C. D. 1984.

32.Trib. Supr. col. civ. Dec. nr. 1792/1956, în Legalitatea Populară nr. 8/1957.

33.Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1196/1956, in C. D. 1956, vol. I.

34.Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1644/1956, in C. D. , 1956, vol. I.

35.Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1844/1956, în C.D., 1956, Vol. I.

36.Trib. Supr. col.civ. dec.nr. 2420/1955, în C.D., 1955, vol I.

37.Trib. Supr. col.civ.dec.nr. 264/1955, în C.D., 1955.

38.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1426/1979, în C.D. 1979.


40.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1426/1979.

41.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 144/1983, în R.R.D. nr. 2/1984.


43.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1558/1972, în C.D., 1972.

44.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990.



92



47.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 438/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990.

48.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 438/1989, în Dreptul, nr. 1-2/1990.



51.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 826/1978, în Repertoriu, anii 1975-1980.52.Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 875/1969, în C.D. 1969.


54.Trib. Supr., secţia civ.dec. nr. 2259/1977, în C.D. 1977.

55.Trib. Supr.: Dec. nr. 1838/1956, în C.D. 1956, vol. I.

56.Trib.Reg.Suceava, dec.nr.1569/1956, în J.N.nr.2/1957, cu Notă de B.Diamant.

57.Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.1129/1959, în C.D.1959, p. 193.

58.Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.393/1961, în C.D.1961.59.Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.594/1963, în C.D.1963.

60.V. Economu, Nota la sent. civ. Trib. Pop. rai. Sighișoara nr. 1856/1955 în

Legalitatea Populară, nr. 7/1956.

D. LEGISLAŢIE

1. C.Hamangiu, N.Georgean, „Codul civil adnotat”, vol. III.

2. Codul civil.3. Codul de procedură civilă.

4. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice i persoanele juridice.ș

5. Legea 287/2009 privind Codul Civil publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24

iulie 2009.

6. Legea 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale.

7. Regulamentul de punere în aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii

notariale.

E. DICŢIONARE

1. Cristina Muscalau, Emilia Vartic, ”Dicţionar de termeni juridici”, Editura

Universitară, 2008.

2. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.

3. Coordonator dr. Mircea N.Costin, „Dicţionar de drept procesual civil”, Editura

Ştiin ifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.ț

93

testamentul

Documents