Teoriile cognitiviste si teoriile pragmaticii emotionale

Teorii cognitiviste

Cele mai recente teorii ale afectivităţii acordă o importanţă deosebită cogniţiei. Aceste teorii iau în considerare dependenţa existentă între experienţele emoţionale şi interpretarea subiectivă a situaţiilor în generatoare.

Teoria Schachter, a celor doi factori. Staneley Schachter, autorul acestei teorii, consideră emoţia ca pe un rezultat a doi factori: arousal-ul fiziologic şi atribuirea unor cauze acetor trăiri la nivel fiziologic. Atunci când individul trăieşte emoţia la nivel fiziologic acesta este tentat să identifice şi sursa acestei generatoare a acestei stări. Atribuirea unei cauze acelei trăirii fiziologice particulare determină emoţia. Conform acestei teorii, atracţia interpersonală este explicată astfel: dacă cineva experimentează un intens arousal fiziologic în prezenţa unei persoane atrăgătoare, acesta poate să-i atribuie arousal-ul respectivei persoane, şi ca rezultat, să se simtă puternic ataşat de acestă persoană.

Teoria celor doi factori reia teoria James-Lange, prin considerentul că experienţa emoţională este consecutivă arousal-ului fiziologic. Dar diferă de această teorie susţinând că toate emoţiile implică patternuri similare de arousal fiziologic, asa cum sustine dealtfel si teoria Cannon-Bard. Însă în timp ce teoria Cannon-Bard presupune ca experienţa emoţională şi arousalul fiziologic se întâmplă simultan, teoria celor doi factori afirmă că emoţia este consecutivă atribuirii unei cauze arousalului fiziologic respectiv.

Cercetarea iniţială (1962) care a promovat teoria celor doi factori a evidenţiat că atunci când o persoană experimentează arousalul fiziologic, aceasta caută să identifice sursa, care, în schimb, va determina experienţa emoţională (Schachter şi Singer, 1962). Cercetările ulterioare au avut rezultate neconcludente. Luând în considerare asumţia iniţială a teoriei şi anume că arousalul fiziologic pentru care subiectul nu are o explicaţie poate pur şi simplu să determine atât bucurie cât şi tristeţe, în funcţie de modul de interpretare a sursei arousalului, o serie de cercetări au contrazis valabilitatea teoriei celor doi factori. Într-unul dintre aceste studii subiecţilor li s-au administrat injecţii cu epinefrină, o substanţă care activează sistemul nervos simpatic, fără a fi informaţi despre efectele acestei substanţe (tremor al

mâinilor, înroşirea obrajilor, palpitaţii, accelerarea respiraţiei).Subiecţii au manifestat tendinţa spre emoţii cu negative în privinţa anturajului. Chiar şi în prezenţa unei persoane care îşi manifesta bucuria, tendinţa s-a menţinut (Marshall şi Zimbardo, 1979). O revizuire recentă asupra teoriei celor doi factori stabileşte că singura supoziţie validă a acestei teorii este că arousalul fiziologic eronat-atribuit unui stimul exterior va intensifica experienţa emoţională. S-a evidenţiat experimental (Reisenzein, 1983) că eroarea de atribuire va cauza o experienţă emoţională.

Teoria evaluării cognitive. Cu toate că teoria celor doi factori a lui Schachter a obţinut din partea cercetătorilor un suport relativ scăzut, aceasta a stimulat interesul psihologilor în domeniul bazelor cognitive ale emoţiei.

Una dintre cele mai “pure” teorii ale emoţiei, din perspectiva cognitivistă, este teoria evaluării cognitive a psihologului Richard Lazarus (1991).

Similar teoriei celor doi factori, această teorie consideră că emoţia unei persoane, la un moment dat, depinde de interpretarea, de evaluarea făcută de acea persoană asupra situaţiei în care se află. Evaluarea subiectivă a unei situaţii generează arousalul emoţional mai degrabă decât situaţia obiectivă luată în sine. Dar, spre deosebire de teoria celor doi factori, elementul de noutate este oferit de diminuarea importanţei arousalului fiziologic.

Perspectiva cognitivistă asupra afectivităţii nu este un element de noutate. Puşi în aceeaşi situaţie, sau în faţa aceluiaşi eveniment, doi indivizi pot face evaluări diferite, evenimentele căpătând astfel, pentru fiecare în parte, semnificaţii şi “coloraturi afective” distincte. Persoanele care prin prisma meseriei lor se confruntă cu suferinţa umană, cu boala, durerea şi moartea consideră că abilitatea cognitivă de a reevalua situaţiile generatoare de discomfort psihic şi suferinţă, capacitatea de a căuta şi găsi o explicaţie chiar şi în cele mai teribile dezastre, le ajută să facă faţă emoţional acestor situaţii, reevaluarea cognitivă servind în aceste cazuri drept mecanism de coping emoţional (McCammon, Durham, Allison şi Williamson, 1988).

Cercetările de dată relativ recentă vin şi ele în sprijinul ideii că interpretarea unei situaţii afectează starea emoţională (Smith şi Ellsworth, 1985), după cum există şi contestatari ai acesteia.

Robert Zajonc (1984) insistă asupra ideii că evaluarea cognitivă nu ar fi esenţială pentru experienţa emoţiei.Simpatiile sau antipatiile apărute instantaneu faţă de o persoană străină, sau răspunsul

emoţional la stimuli de care nu suntem conştienţi, susţin această idee, ceea ce indică faptul că o persoană poate avea experienţe emoţionale şi fără o evaluare cognitivă conştientă a stimulului sau situaţiei. Această ipoteză este susţinută de cercetări în domeniul neuro-psihologiei şi neurologiei. Căile nervoase directe talamus-sitstem limbic par a fi explicaţia acestor constatări empirice. Aceste căi nervoase intersectează cortexul, motiv pentru care sunt posibile reacţii emoţionale la stimuli inconştienţi (Le Doux, 1986).

Teoriile pragmaticii emotionale

Aceste teorii considera ca emotiile nu sunt folositoare vietii umane, ele fiind doar un factor perturbator al ordinii interindividuale si intraindividuale. Au la baza opozitiile ratiune-pasiune si trup-suflet.

Cel mai de baza reprezentant al acestor teorii este considerat Charles Darwin, care enunta urmatoarele principii:

Principiul perenitatii obiceiurilor utile – pe parcursul evolutiei specieis-a dovedit ca exista un numar de comportamente utile pentru specie, printre care si expresiile emotionale, care s-au fixat, unele dintre ele devenind insa inutile.

Principiul expresiei antitetice a emotiilor opuse – trasaturile caracteristice emotiilor opuse sunt de asemenea opuse morfologic si in expresie.

Principiul actiunii directe a sistemului nervos – atunci cand excitatia este puternica, “forta nervoasa” se transmite in conformitate cu anumite cai predeterminate ale sistemului nervos

Un secol mai tarziu, N.H. Fridja (1969), propune,de asemenea, 4 principii de baza ale recunoasterii emotiilor:

Principiul activitatii relationale – activitatea relationala este aceea care stabileste, diminueaza sau neaga relatiile fizice si cognitive ale subiectului si mediului in care traieste.

Principiul eficacitatii interactive –componente expresive ce pot fi intelese ca actiuni ale subiectului care au ca scop modificarea relatiilor pe care le are cu mediul.

Principiul activarii – comportamente ce sunt intelese ca manifestari de activare sau diminuare comportamentala.

Principiul inhibitiei – unele comportamente sunt rezultate ale inhibitiei sau actiunii.