Teoriile asociaţionisteInvatarea ca proces de elaborare a unor noi forme de

comportament

Cea mai veche conceptie in privinta teoriilor despre invatare şi cea care şi-a câştigat cei mai mulţi adepţi este categoria teoriilor asociaţioniste sau ale condiţionării, formulate în termenii relaţiei : S - R (stimul-răspuns).

De numele lui I.P.Pavlov este legată condiţionarea clasică, în care răspunsurile organismului pot apare:

- nu numai la stimularea prin agenţi absoluţi (reflex înnăscut, necondiţionat), - ci şi la agenţi care acţionează înainte sau simultan cu aceştia (reflex

condiţionat). Diferitele forme de condiţionare realizate experimental de către Pavlov şi

colaboratorii săi au permis descifrarea unor complicate mecanisme corticale care stau la baza învăţării animale şi umane.

Astfel, printr-un experiment realizat în 1927, Pavlov a constatat că dacă un semnal oarecare, de pildă o sonerie, este acţionat în momentul în care unui câine i se prezintă hrana şi, dacă acest ansamblu de evenimente se repetă de mai multe ori, câinele ajunge să saliveze numai la auzul soneriei.

În vreme ce salivarea la vederea hranei poate fi considerată un răspuns necondiţionat, salivarea la auzul soneriei trebuie însuşită ca un răspuns condiţionat.

J.B. Watson întemeietorul behaviorismului, şi-a bazat concepţia pe

condiţionare, prin stabilirea unei relaţii de tipul S – R dar care este mai mult expresia unui fenomen de transfer ce apare la nivelul comportamentului şi mai puţin al procesului fiziologic subiacent.

Watson a realizat un experiment - numit micul Albert, care era ataşat de un iepure alb şi a încercat să-i producă o fobie faţă de acest animal.

Experimentatorul a reuşit să facă acest lucru prin producerea unui zgomot puternic care l-a speriat pe Albert, ori de câte ori copilul se îndrepta spre animal. Putem exprima acest fapt în terminologia pavloviană, spunând că zgomotul puternic era stimulul necondiţionat care provoca un reflex de teamă; după ce zgomotul puternic a fost "asociat" cu iepurele de mai multe ori, Albert a manifestat

o frică faţă de animal; el a învăţat, printr-un proces de condiţionare, să se teamă de un obiect pe care îl îndrăgise mai înainte.

Watson a făcut, apoi, cea de a doua parte a experimentului său, aceea de a-l dezvăţa pe Albert de teama condiţionată.

Pentru aceasta, el a plasat animalul la o oarecare distanţă de copil, în timp ce-l hrănea pe cel din urmă cu ciocolata. Treptat, animalul a fost mutat tot mai aproape de Albert, până s-a atins un punct în care băiatul putea să tolereze o apropiere de animal.

Watson neagă categoric rolul dominant a activităţii nervoase superioare şi, întreg centrul de greutate al activităţii fiziologico-psihice este deplasat de la centru spre efector. Totul se reduce la mecanismul S - R, în afara căruia nu mai exista nimic, Watson ignora faptul că între S şi R se interpun o serie de procese nervoase intermediare care pot intensifica sau atenua reacţia.

E. C. Thorndyke (1913,1932) este cunoscut ca exponent al teoriei întăririi legăturilor, subliniind natura comportamentală a conexiunii S-R, formulând legea efectului ca factor principal al întăririi, în cazul unei stări de satisfacţie.

E.C. Thorndyke a caracterizat comportamentul de încercare-eroare, în care prima apariţie a actului întărit, deci învăţat, se produce ca urmare a diferitelor răspunsuri posibile la situaţia stimul (învăţarea prin selectare şi conexiune).

Confruntat cu o situaţie nouă şi dacă are şi motivaţia necesară, cel ce învaţă se angajează în diverse "încercări" în vederea obţinerii unei satisfacţii.

B.F. Skinner (1935, 1938) se situează tot pe poziţiile behaviorismului, ale faptelor observabile fizic, fără analiza substratului fiziologic. El împarte comportamentul în comportament de răspuns , când un stimul cunoscut produce un răspuns şi comportament operant , când apare un răspuns spontan pentru un stimul care nu se cunoaşte sau nu este controlat de experimentator.

În primul tip de comportament se aplică schema condiţionării clasice pavloviste, iar în cel de al doilea, unde condiţionarea răspunsului se leagă de întărire, condiţionarea este instrumentală sau operantă.

Un exemplu- pt acest tip de învăţare: animalul de experienţă este închis într-o cuscă unde se află un dispozitiv de declanşare a hranei. Când animalul acţionează (întâmplător) dispozitivul, apare hrana. După un număr de încercări el învaţă cum trebuie să acţioneze pentru a obţine hrana.

E. R. Gutherie (1935) prezintă una din teoriile cele mai simple ale condiţionării clasice, numită şi condiţionarea prin contiguitate.

Învăţarea nu provine din întărire , ci din contiguitate : un răspuns care a apărut în prezenţa unei combinaţii de stimuli va tinde să reapară într-o situaţie care produce stimulii respectivi.

Recompensa sau satisfacţia nu măreşte posibilitatea producerii răspunsului, dar reduce posibilitatea apariţiei unuia neadecvat. Învăţarea apare din stabilirea unui lanţ de conexiuni între stimuli şi ''patternurile" mişcărilor.

Clark L. Hull - teoria reducerii sistematice a tensiunii , pornind de la faptul că organismul se află într-o stare de dezechilibru cu ambianţa.

Tendinţa crează o stare de tensiune asociată cu trebuinţa, "energizând" organismul.

Învăţarea reprezintă, deci, consecinţa faptului că trebuinţa este satisfăcută, fie direct, fie indirect. În procesul învăţării performanţa poate suferi scăderi, ca urmare a inhibiţiei reactive, provocate de oboseală sau durere şi care dispare prin odihnă.

Spence (1956, 1960) - continuă concepţia lui Hull, considerând că reducerea tensiunii produce

creşterea potenţialului activităţii prin creşterea motivaţiei interne,

şi N. Miller (1967) consideră că învăţarea urmăreşte, în special, dezvoltarea unei căi efective de reducere a impulsurilor; unele dintre aceste impulsuri erau primare sau instinctive, cum ar fi foamea, setea sau apetitul sexual, în timp ce altele erau considerate secundare şi anume, cele dobândite sau învăţate.