TEORII COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Conceptele cognitive-comportamentale provin din două tendințe relaționate ale lucrărilor

de psihologie. Din punct de vedere istoric, teoria învățăturii a apărut prima și a generat psihologia

clinică folosind o terapie comportamentală bazată pe cercetare psihologică. Sheldon (1995) exprimă

ideile marcante ale teoriei învățării ca o separare a comportamentului de rațiune, întreaga identitate

a psihologiei unei persoane.

Perspectiva psihodinamică și probabil convențională este că, de fapt, comportamentul își

are originea într-un proces care se petrece în mintea noastră. Aceasta are legătură cu concepte

filosofice cu privire la ce este mintea și dacă în aceasta rezidă umanitatea noastră, lucru pe care

creștinii îl numesc suflet. O întrebare asociată acestui lucru este dacă influențele mediului

înconjurător limitează libertatea oamenilor sau dacă ei sunt liberi să acționeze conform voinței lor, și

anume conform cu ceea ce mintea lor dorește. Teoria învățării nu neagă faptul că lucrurile ar putea fi

așa, dar demonstrează că noi nu putem ști ce este în mintea altor oameni. Așadar, putem analiza și

influența doar comportamentul pe care îl observăm. Cea mai mare parte a comportamentului o

învățăm, cu excepția unor reflexe înnăscute, însemnând că acesta își are originea în influențele din

exteriorul nostru. Prin urmare, putem învăța elemente noi de comportament pentru a ne satisface

nevoile sau pentru a înlocui comportamentul existent în cazu în care este generator de probleme.

Terapia, așadar, se concentrează pe a face lucrurile care în mod constant conduc la schimbări în

comportament. Nu este preocupată de schimbările c ear putea avea loc în mintea noastră în timpul

procesului.

Teoria învățării sociale (Bandura, 1977) extinde aceste idei dovedind că cea mai mare parte

a învățăturii este dobândită de percepțiile și găndirea oamenilor legate de ceea ce li se întâmplă. Ei

învață copiind exemple de la alți oameni din jurul lor. Susținerea acestui process poate îmbunătăți

terapia.

Teoria cognitivă reprezintă o parte a dezvoltării teoriei și terapiei comportamentale, mai

nou bazată în special pe teoria învățării sociale. S-a dezvoltat, de asemenea, din evoluția terapeutică

de natură pragmatic, gândită de autori precum Beck (1989) și Ellis (1962), care se ocupă cu tulburări

psihiatrice precum anxietatea nevrotică și depresia. În cadrul asistenței sociale, terapia realității

aparținând lui Glasser (1965) care își are originea în îngrijirea rezidențială a femeilor tinere, a fost

importantă. Deoarece inițiatorii terapiilor comportamentale s-au confruntat cu afecțiuni ale minții,

aceștia s-au îndreptat spre încorporarea modului de gândire în modelul correspondent de terapie.

Teoria cognitivă demonstrează că comportamentul este afectat de percepția sau interpretarea

mediului pe durata procesului de învățare. Aparent comportamentul inadecvat trebuie să apară din

cauza percepției și interpretării greșite. Terapia încearcă să corecteze înțelegerea greșită, pentru a ne

comporta adecvat în funcție de mediu. Conform afirmațiilor lui Scott (1989), aceste diverse

abordări includ percepția greșită pe care o avem noi înșine, despre viața noastră și viitor ce conduce

la depresie și anxietate, centrarea lui Ellie pe convingerile iraționale asupra lumii, și focalizarea lui

Meichenbaum (1977) pe amenințările pe care le experimentăm.

Gambrill (1995) numește principalele trăsături ale asistenței comportamentale după cum

urmează:

Se concentrează pe tipuri comportamentale specifice care privesc clienții și alte personae din

jurul lor. Dacă se schimbă comportamentul, problema este înlăturată.

Se bazeză pe principia comportamentale și teorii ale învățării.

Asistenții sociali fac o analiză clară și o descriere a problemelor, bazate pe observarea

directă.

Factorii care influențează comportamentul sunt identificați de factorii schimbării în anumite

situații și caută schimbările ce rezultă din aeștia.

Calitățile clienților sunt descoperite și utilizate.

Sunt implicați oameni importanți din mediile clienților.

Procesul este monitorizat folosind metode de evaluare subiective și obiective, comparând

date din prezent cu date despre situația dinaintea intervenției.

Asistenții sociali sunt preocupați de obținerea rezultatelor valorizate de către clienți.

Asistenții sociali ajută clienții să folosească comportamentele schimbate în numeroase

situații și să păstreze îmbunătățirile după ce intervenția a încetat.

Modelele practicii cognitiv-comportamentale fiind compatibile cu abordarea științifică

asistenței comportamentale, acestea întrebuințează un model liniar de interpretare: un lucru conduce

la un altul pe o linie dreaptă a interpretării. Acest lucru poate fi criticat din perspective realiste și ale

constructului social din cauza reducerii complexității interacțiunii factorilor sociali, în multe situații

ajungând la o simplificare extremă a moelului comportamental. Comportamentul este cauzat de

antecedente, adică de lucrurile care s-au întâmplat în trecut, și atunci când ne comportăm într-un

anume fel, aceasta are consecințe pentru noi, fapt ce creează antecedente pentru comportamentele de

mai târziu.

Teoria învățării sociale se concentrează pe felul în care noi învățăm din situațiile sociale

asimilând modul în care alții acționează cu success. Metodele cognitive-comportamentale sunt

proceduri terapeutice care se canalizează pe schimbarea concomitentă a gândurilor și a

sentimentelor, înlocuind sau fiind precursori ai schimbării comportamentelor. Behaviorismul radical

include gânduri și sentimente privite ca fiind comportamente, tratându-le ca fiind cauza altor

comportamente. Aceasta perspectivă evită să considere sentimentele ca fiind apărute din zone

ascunse ale minții. Neo-behavionismul este un tratament comportamental care are legătură în mod

special, cu tulburările de stres și ale anxietății.

Procese ale practicii cognitiv-comportamentale

Sheldon (1998) identifică o serie de idei importante, care stau la baza terapiei

comportamentale:

Condiționarea respondent sau clasică;

Condiționarea operantă;

Neputința învățată;

Modelarea și învățarea sociale;

Factorii cognitivi precum tulburări ale percepției și ale atribuirii și gândirea catastrofică.

Condiționarea respondent sau clasică se preocupă de comportamentul care răspunde la un

stimul. Condiționarea este procesul prin intermediul căruia comportamentul este învățat. Atunci

când am învățat un răspuns la un stimul, ne-am modificat comportamentul. De exemplu, dacă un

copil mic intră în bucluc pentru că se murdărește în parc, el s-ar putea să asocieze mersul în parc mai

mult cu dezaprobarea decât cu faptul de a se murdări.

Componentele sunt necondiționate atunci când ele se petrec în mod natural, de exemplu

ochii oamenilor lacrimează când vântul bate tare sau își retrag repede mâinile când se ard.

Componentele sunt condiționate când răspunsurile sunt asociate sau împerecheate cu

stimuli care în mod normal nu produc răspunsul. Un exemplu ar di dacă ochii noștri ar fi deprinși să

lăcrimeze când ni se dă de mancare. Denumim aceste chestiuni stimuli condiționați și răspunsuri

condiționate. Răspunsurile condiționate devin generalizate, adică persoana respectivă le folosește în

situații similare. Deci copilul care evită să meargă în parc datorită dezaprobării ar putea ajunge, în

cele din urmă, să nu mai fie scos afară decât cu dificultate. Astfel de răspunsuri reprezintă

mecanismul a numeroase fobii sociale și tulburări cauzate de stresul posttraumatic.

Extincția apare dacă asocierea dintre răspusurile condiționate și stimuli nu se păstrează.

Răspunsul condiționat își slăbește puterea și pierde legătura cu stimulul. De exemplu, copilul ar

putea fi dus în parc treptat pentru a învăța din experiență că nu există dezaprobare relaționată cu

aceasta.

Majoritatea comportamentelor nu se dezvoltă din stimuli necondiționati, iar condiționarea

operantă se ocupă cu un registru mai mare de comportamente. Acestea se ocupă cu comportamentul

într-un mediu și poate fi folosit cu un comportament atent gândit și complex. Conditionarea operantă

a fost forma original a practicii contemporane, conducând la noi consecințe. Asistenții sociali

administrează contingentele care afectează relația dintre comportament și consecințe, care întăresc

sau slăbesc comportamentul prin încurajare și pedeapsă. Încurajarea, pozitivă sau negativă, întărește

comportamentul iar pedeapsa, negativă sau pozitivă, limitează comportamentul. Pozitiv înseamnă să

daci mereu ceva, negative înseamnă să iei mereu ceva înapoi.

Extincția este, de asemenea, o tehnică operantă de învățare. Înseamnă îndepărtarea relației

dintre comportament și consecințele sale. Extincția ar fi putut fi folosită acolo unde evitarea scrierii

temei pentru acasă a dus la certuri între copii și părinți. Certurile reîntăresc în mod pozitiv lipsa

realizării temei, deoarece aceasta ocupă timp și energie emoțională care nu mai poate fi canalizată

spre realizarea temei. În loc să îl certe, părinții își pun copilul să își facă tema într-o cameră, astfel

retrăgând comportamentul de accentuare. Spre deosebire de extincția din condișionarea respondent,

aceasta nu evită numai emiterea unui răspuns. Este vorba de a înlătura în mod pozitiv relația dintre o

consecință și comportamentul care a dus la aceasta.

Încurajarea pozitivă este preferabilă de obicei sau ar trebui folosită cu alte tehnici.

Încurajarea pozitivă permite consolidarea comportamentului privilegiat de-a lungul existenței.

Comportamentul nedorit poate evolua temporar pentru a verifica noul răspuns și acesta este un lucru

căruia i se face face față cu dificultate, așadar încurajarea comportamentului util face procesul mai

ușor.

Procesul principal al învățării sociale este modelarea. Hudson și McDonald o descriu

astfel:

Un individ vede un altul desfășurând o acțiune și este atent la aceste;

Obeservatorii își fac o idee sau codifică în mintea lor cum se desfășoară comportamentul,

inclusive repetându-l în practică sau în gând;

Observatorii identifică circumstanțele în care comportamentul are loc și consecințele sale;

Când apare o situație propice, observatorii repetă comportamentul conform „ideii” pe care și-

au format-o.

Vederea unui comportament de care ei se tem desfășurat de un model îi ajută pe mulți

oameni să tragă concluzia că nu există consecințe negative. Sheldon (1998) subliniază că majoritatea

oamenilor nu învață din cititul cărților sau fiindu-le spus să o facă, primirea feedback-ului și a

încurajărilor sunt lucruri importante. Priesley și McGuire (1978, 1983) descriu proiecte practice

pentru a ajuta infractorii să dobândească abilități sociale mai bune pentru a evita confruntarea cu

situații dificile și să reacționeze într-o situație de conflict și în problem de relaționare și descriu

exerciții pe care asistenții sociali le pot folosi pentru a lucre cu oamenii folosind formarea

abilităților.

Sheldon (1998) rezumă factorii importanți ai programelor de formare a abilităților sociale

după cum urmează:

Specificarea problemelor acolo unde există o lacună în repertoriul comportamental al clientului

și metodele prin care alte comportamente l-ar putea ajuta să umple golurilr;

Divizarea problemei în component mici sau etape;

Ajutarea clienților să identifice gândirea eronată care i-ar putea stânjeni;

Explicarea comportamentului dorit apoi convingerea clientului sa îl repete;

Conectarea lanțurilor de comportamente mici pentru a crea component mai complexe;

Ajutarea clientului să înțeleagă cum să didâstingă între situații în care este util sau nu să

folosească comportamentul;

Introducerea de dificultăți din viața reală;

Stabilirea de misiuni în viața reală și determinarea clienților să comenteze asupra acestora.

CLASIFICARE TERAPII COGNITIV-COMPORTAMENTALE:

Abilități de coping conțin două elemente, o autoverbalizare, adică o autoinstruire și

comportamentul care rezultă din ea. Dificultatea înfruntării acestor situații poate veni dintr-o lipsă

de capacitate de a hotărî ce să facem ca să autoverbalizăm sau să acționăm conform instrucțiunilor

noastre.

Rezolvarea problemelor implică privirea vieții ca un proces de rezolvare a problemelor

existențiale. Rezolvarea problemelor seamănă mai mult cu o activitate centrată pe sarcini: clienții

sunt încurajați să izoleze și să definească o problemă, să dea soluții prntru rezolvarea ei, s-o aleagă

pe cea mai bună, să planifice modurile de a acționa și să analizeze progresul.

Restructurarea cognitivă este terapia cognitivă cea mai celebră, incluzând terapia cognitivă

a lui Beck și terapia comportamentală rațional-emotivă a lui Ellis. În terapia cognitivă clienții adună

informații despre cum interpretează situațiile și asistentul social le chestionează și testează evoluția.

Terapia cognitivă structural se ocupă cu trei credințe din mințile clienților:

- credințele esențiale reprezintă presupuneri despre noi înșine;

- convingeri intermediare sunt descrieri explicite pe care oamenii le crează despre lume;

- convingeri periferice sunt planuri de acțiune și strategii de rezolvare a problemelor folosite

zilnic.

Principalele obiective ale asistenței sociale comportamentale sunt creșterea numărului

comportamentelor dorite și reducerea numărului comportamentelor nedorite, astfel încât oameii

să răspundă în mod adecvat evenimentelor sociale. Aceasta crește capacitatea lor de a duce o

viață plină și fericită. Pătrunderea în interiorul problemelor oamenilor adeseori ajută deoarece

grăbește învățarea, dar nu există nici o dovadă că acest lucru este necesar sau eficient pentru a

determin oamenii să se schimbe.