Motto:”Actualele modele macroeconomice keynesieniste nu pot reprezenta un ghid demn de incredere pentru formularea politicii fiscale, monetare, etc. Nu exista nicio sansa ca o modificare majora sau minora a acestor modele sa duca la imbunatatirea semnificativa a gradului lor de siguranta.”(H. Lucas)

- CUPRINS -

1. Scopul studiului………………………………………………….. 3

2. Definirea obiectivelor…………………………………………… 5

3. Cuvinte cheie…………………………………………………….. 5

4. Introducere .................................................................................... 5

5. Partea teoretica.............................................................................. 6

6. Parte practica................................................................................. 8

7. Concluzii ........................................................................................17

8. Bibliografie....................................................................................... 18

2

1. Scopul studiuluiStudiul de fata isi propune sa prezinte teoria neoclasica si postkeynesismul. Teoria neoclasică îi are ca reprezentanţi de frunte pe R. Barro, R. Luca şi N. Walance, care

au adus critici atât teoriei veniturilor, cât şi monetarismului, apreciindu-le ca fiind depăşite. Preocupările lor vizează îndeosebi explicarea modificărilor care au loc în produsul naţional brut. Având în vedere comportamentul agenţilor economici, neoclasicii abordează într-o concepţie proprie teoria aşteptărilor şi mecanismul preţurilor, respectiv flexibilitatea acestora.

În ce priveşte teoria aşteptărilor, ei formulează părerea că agenţii economici nu iau decizii pe baza a ceea ce se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce aşteaptă să se întâmple. Decizia de investire depinde, în opinia lor, de faptul dacă aceasta va fi profitabilă şi dacă investitorul crede că se va produce acest lucru. Deci, pentru a prevedea cât se va investi trebuie să se cunoască modul în care agenţii economici îşi formulează aşteptările prin extrapolarea trecutului şi prin luarea în considerare a tuturor informaţiilor utile pentru proiectarea acestora în viitor.

În ce priveşte al doilea aspect şi anume mecanismul preţurilor, ei susţin flexibilitatea lor, fără a se lăsa ă se înţeleagă că trebuie să se modifice permanent. Dacă raportul dintre cerere şi ofertă nu se schimbă, atunci nici preţurile nu se modifică. Asta înseamnă că preţurile se repliază rapid în funcţie de schimbările care au loc în raportul cerere – ofertă. Dacă preţurile nu unt elastice şi rămân, de exemplu, prea înalte, atunci vânzătorii nu vor găsi cumpărători şi în consecinţă vor fi nevoiţi să le micşoreze.

O altă componentă a teoriei neoclasice o reprezintă şi mecanismul de ajustare a salariilor, modul de abordare fiind diferit de cel al keynesiştilor şi monetariştilor. Keyneiştii consideră că salariile şi preţurile trebuie ajustate foarte lent în raport cu scăderea cererii globale în condiţiile în care economia se confruntă periodic cu un şomaj ridicat timp de mai mulţi ani. Eventual, salariile şi preţurile ar putea să scadă suficient pentru a creşte tocul real de monedă, care să determine o reducere a şomajului, dar acest proces este de durată.

Spre deosebire de keynesişti, care consideră că între ajustările salariilor şi preţurilor există o discrepanţă relativ mare, monetariştii apreciază că aceasta este mult mai redusă. Spre deosebire de ei, neoclasicii consideră că diferenţa de ajutare este zero.Unii keynesişti consideră că între monetarism şi neoclasicism nu există deosebiri, referindu-se la ultimul ca la “un monetarism de mâna a doua”. O asemenea apreciere nu este convingătoare pentru că monetariştii susţin şi pun accentul mai mult pe politica monetară, în timp ce neoclasicii situează în primplan politica fiscală.

In ceea ce priveste post-keynesismul mulţi economişti au apreciat că în conceptele sale, Keynes a creat o anumită nesiguranţă în elaborarea deciziilor economice. De altfel, Keynes a făcut aprecieri privind comportamentul pieţei stocurilor, arătând că preţurile diferitelor active nu sunt numai rezultatul deliberărilor raţionale, ci ele depind într-o anume măsură şi de încredere şi speranţă.

Pornind de la aceste aprecieri, post-keynesiştii încearcă să explice implicaţiile pe care le are pragul înalt de incertitudine în care se iau deciziile asupra teoriei monetare. Ei resping modelul clasic de analiză a echilibrului utilizat multă vreme de ştiinţa economică. În concepţia lor, modificările cererii au rol minor în determinarea preţurilor pe perioade scurte de timp. Întreprinderile îşi stabilesc preţurile, adăugând o marjă fixă a cheltuielilor cu forţa de muncă, creşterea salariilor fiind determinată, îndeosebi, de factori sociologici şi politici. Ca atare, scăderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stăvilire a inflaţiei, motiv pentru care susţin că acest

3

lucru este posibil prin politica veniturilor apreciind-o ca eficientă, cu condiţia să facă parte dintr-un set compact de măsuri sociale care reduc inegalitatea în repartiţia veniturilor.

Un rol important în distribuţia mai puţin inegală a veniturilor îl are, în concepţia lor, promovarea unor politici monetare ciclice. Preţurile depind de atitudinea sindicatelor, iar producţia de speranţele care determină eficienţa marginală a capitalului. Prin urmare, în loc de a manevra rata dobânzii în perioada inflaţiei, banca centrală trebuie să menţină dobânzi scăzute, fapt ce ajută la reducerea şomajului şi face ca repartiţia veniturilor să fie mai echitabilă. Deci, în loc ca ritmul de creştere a masei monetare (oferta de monedă) să dirijeze cererea globală, situaţia este inversă. Acest fenomen are loc pentru că multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de monedă pe care indivizii doresc să o păstreze şi de nivelul rezervelor suplimentare pe care băncile doresc, de asemenea să îl menţină. Mai mult, chiar banca centrală modifică rezervele băncilor pentru a se adapta la modificările venitului. Dacă indivizii economisesc o parte din venituri şi constată că preţul diferitelor titluri financiare este în scădere, atunci pentru a elimina acest risc, vor păstra sub formă de lichidităţi aceste economii până când vor avea o imagine concretă asupra evoluţiei viitoare a acestora. Aşadar, este posibil ca cererea de monedă să depindă de extinderea nesiguranţei şi deci, să nu fie o funcţie previzibilă şi stabilă a venitului, a ratelor de dobândă sau a altor variabile măsurabile.

Ceea ce contează, de fapt, susţin post-keynesiştii, nu e volumul depozitelor care se evidenţiază în pasivul bilanţului unei bănci, ci activele sale. Când o bancă îşi creează un depozit, ea fie că face un împrumut, fie că achiziţionează titluri, astfel încât în activul bilanţului său vor creşte fie împrumuturile, fie plasamentele sub formă de titluri, odată cu creşterea depozitelor. Depozitele create prin efectuarea de împrumuturi generează, susţin ei, o creştere mai mare a produsului naţional brut decât depozitele pe care le creează prin cumpărarea de titluri de la public. Cei care primesc împrumutul îl cheltuieşte rapid şi are ca efect o creştere a cererii  globale. Dimpotrivă, cei care vând titluri băncii vor fi mai puţin tentaţi să cheltuiască banii pe bunuri şi servicii. Alţii vând titlurile aşteptând ca rata dobânzii să crească pentru a le răscumpăra la un preţ mai mic, ceea ce este, însă, o chestiune incertă.

Post-keynesiştii susţin, deci, că împrumuturile bancare reprezintă un ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra a ceea ce se va întâmpla cu cererea globală. Dealtfel, nu sunt singurii care consideră că moneda creată prin împrumuturi bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decât cea creată prin achiziţia de titluri de către bănci. Dar majoritatea economiştilor consideră că diferenţă, dacă există, este prea mică pentru a avea vreo importanţă. Banca centrală acţionează ca ofertant de împrumuturi de ultimă instanţă şi poate juca, deci, un rol important în stoparea sau susţinerea inflaţiei. Dincolo, însă, de multitudinea de curente şi opinii formulate de diferite şcoli de gândire monetară, esenţial este faptul că ultimele decenii au fost marcate de disputa dintre monetarişti şi keynesişti. Pe de o parte se află cei care susţin ideile lui M. Friedman, Potrivit cărora factorul cel mai puternic care influenţează viaţa economică este reprezentat de modificările care au loc în cantitatea de monedă. De partea cealaltă, se află discipolii lui Keynes care susţin că activitatea economică este condiţionată de factorii determinanţi ai cererii globale, considerând că modificarea cheltuielilor afectează nivelul venitului real independent de cantitatea de monedă. Primii neagă importanţa şi efectele politicii fiscale, ultimii susţin că atât politica monetară cât mai ales cea fiscală sunt capabile să exercite o influenţă substanţială asupra venitului şi producţiei.

4

2. Definirea obiectivelor - dobandirea de cunostinte cu privire la teoria neoclasica si post-keynesista- dobandirea de cunostinte in ceea ce priveste modalitatile de aplicare a acestor teori in practica economica

3.Cuvinte cheie - Teoria neoclasica - Salarii si preturi inghetate- Functia ofertei dupa Lucas- Ciclurile reale- Teoria post-keynesiană- Finanţe asigurate- Finanţe speculative- Finanţe Ponzi

4. IntroducereEconomia neoclasica se refera la o abordare generala in economie care pune accentul pe

determinarea preturilor, a productiei si a distributiei veniturilor in cadrul pietelor, prin intermediul cererii si ofertei.

Conform lui G.Grellet, un economist francez teoria neoclasica se intemeiaza pe date de pornire si un model de comportament. Datele de pornire sunt considerate a fi exogene : este vorba despre scarile de preferinta ale agentilor economici si despre cantitatile factorilor de productie la inceputul unei perioade. Maximizarea obiectivelor agentilor , in conditiile constrangerii, din cauza datelor de pornire constituie singira regula de comportament al agentilor. Aceasta se exprima pe piata prin intermediul functiei ofertei si cererii. Functionarea pietei permite sa se stabileasca nivelul cererii, ofertei, preturilor si folosirii (factorilor de productie si fortei de munca).Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor scoli economice, astfel ca exista mai multe pareri prvind semnificatiile acestui curent. Totusi este recunoscut ca bazele teoriei economice neoclasice au fost puse de Robert Lucas (Chicago), Thomas Sargent (Stanford) si Robert Barro (Harvard). Ea se aseamana mult cu abordarea clasica in privinta sublinierii rolului salariilor si preturilor flexibile, dar vine si cu ceva nou, asa numitele asteptari rationale,prin care se cauta sa se dea o explicatie unor constatari de genul curbei PhillipsPotrivit teoriei economice neoclasice:1. preţurile şi salariile sunt flexibile2. oamenii se folosesc de toate informaţiile disponibile

Aceste două postulate reprezintă esenţa concepţiei neoclasice despre activitatea macroeconomică.

Prima parte a acestei concepţii se apropie de ipoteza clasică a flexibilităţii preţurilor şi salariilor, ceea ce înseamnă pur şi simplu că ele se ajustează rapid pentru a echilibra cerere şi ofertă.

Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută, ea fiind inspirată de progresele înregistrate în ultimii ani în domenii precum statistică şi teoria comportamentului în condiţii de incertitudine. Potrivit acestei ipoteze oamenii îşi formează aşteptările pe baza celor mai bune

5

informaţii aflate la baza lor. Astfel statul nu-i poate păcăli pe cetăţeni deoarece ei sunt bine informaţi şi au acces la aceleaşi informaţii ca funcţionarii publici.

Economistii neoclasici acuză atât teoria keynesistă cât şi pe cea monetaristă de lipsa explicaţiilor riguros fundamentate date comportamentului raţional. O mare parte a acestei dispute se centrează asupra flexibilităţii preţurilor în opinia neoclasicilor.

În teoria neoclasică, modificarea cererii globale, percepută în mod corect, n-are influenţă asupra angajărilor şi producţiei, ci numai asupra preţurilor.Atâta timp cât atat firmele şi angajaţii au dificultăţi în a deosebi modificarea cererii globale de modificarea cererii relative apare un anumit somaj de tranziţie.

Ştiiţa macroeconomică tradiţională susţine că atunci când PNB se depărtează de valoarea sa de tendinţă, el începe să se deplaseze spre nivelul anterior. Teoreticienii ciclurilor reale de afaceri susţin că acest lucru nu corespunde datelor statistice.

În teoria ciclurilor reale de afaceri, modificările tehnologice dirijează PNB real. Modificările angajatorilor reflectă volumul de muncă pe care angajaţii doresc să-l efectueze pentru diferite niveluri ale salariilor reale.

Economiştii post-keynesişti consideră că economia noastră este inrent instabilă, că valurile de optimism şi pesimism conduc la modificarea eficienţei marginale a investiţiilor şi deci şi a PNB. Cerea de bani este şi ea sensibilă la modificarea aşteptărilor datorată cererii speculative de bani.

In teoria Post-keynesistă, oferta de bani nu joacă un rol cauzal: oferta de bani este în mod obişnuit de natură endogenă. Împrumuturile bancare constituie un indicator mai bun decât oferta de bani. În modelul lui Minskz, pe măsură ce expansiunile continuă, bilanţul firmelor se deteriorează iar finanţele speculative şi cele Ponzi iau locul finanţelor asigurate. În ultimă instanţăm acest lucru duce fie la o recesiune mai mare, fie la oferirea de garanţii de catre Fed cu consecinte inflaţioniste.

5. Partea teoreticăNoua scoala clasica reprezentata de R.Barro, H. Lucas si N.Ealace aduce critici, atat teoriei

veniturilor, cat si monetarismului, apreciindu-le ca fiind depasite.Preocuparile lor vizeaza indeosebi explicarea modificarilor care au loc in produsul national

brut.Avand invedere comportamentul agentilor economicu, neoclasicii abordeaza intr-o conceptie proprie teoria asteptarilor (anticipatii rationale) si mecanismul preturilor.

Potrivit teoriei asteptarilor ,indivizii actioneaza rational, luand decizii pe baza a ceea ce se asteapta sa se intample prin luarea in considerare a tuturor informatiilor utile.Teoria aşteptărilor raţionale a apărut pentru prima dată într-un articol al lui J.E. Muth(1961) despre piaţa asigurărilor şi piaţa bunurilor. Politicile keynesiene tradiţionale de dupăanii ’70 s-au dovedit ineficiente în rezolvarea problemelor economiei Statelor Unite aleAmericii. Astfel, economişti ca R.E. Lucas, T. Sargent sau N. Wallace au dezvoltat ideile luiMuth prin care se afirmă că, datorită evoluţiei imprevizibile a preţurilor, agenţii economici îşiformează anumite aşteptări cu privire la evoluţia acestora în viitor. Astfel, orice încercare deintervenţie sistematică a statului în economie va fi anihilată de anticipările agenţiloreconomici care vor prevedea atât evoluţia preţurilor cât şi a posibilelor politiciguvernamentale. Introducerea teoriei aşteptărilor raţionale a condus la utilizarea unui aparatmatematic complex, bazat pe variabile aleatoare, estimări econometrice, teste şi prognozeprobabiliste. Această teorie nu explică însă complet modul de formare a preţurilor, iar

6

principala critică ce i-a fost adusă este aceea că preţurile nu sunt întotdeauna suficient deflexibile pentru a “curăţi” piaţa (a o conduce către nivelul de echilibru).

In ceea ce priveste mecanismul preturilor, ei sustin flexibilitatea lor, insa a lasat sa se inteleaga ca trebuie sa se modifice permanent.Daca raportul dintre cerere si oferta nu se schimba, atunci nici preturile nu se modifica.Daca preturile nu sunt elastice si raman, de exemplu, prea inalte, atunci vanzatorii nu vor gasi cumparatori si in consecinta vor fi nevoiti sa le micsoreze.

Multi economisti au apreciat că, prin conceptele sale, Keynes a creat o anumita nesiguranţă în elaborarea deciziilor economice.De altfel, Keynes a făcut aprecieri privind comportamentul pietei stocurilor, arătând că preţurile deferitelor active nu sunt numai rezltatul deliberărilor raţionale, ci ele depind într-o anume măsură şi de încredere şi speranţe.

Pornind de la aceste aprecieri, post-keynesiştii încearcă să explice implicaţiile pe care le are gradul înalt de incertitudine în care se iau deciziile asupra teoriei monetare.Ei resping modelul clasic de analiză a echilibrului utilizat multă vreme de ştiinţa economică. În accepţia lor, modificarile cererii au un rol minor în determinarea preţurilor pe perioade scurte de timp. Întreprinderile îşi stabilesc preţurile adăugând o marjă fixă cheltuielilor cu forţa de muncă, creşterea salariilor fiind determinată, îndeseobi, de factori sociologici şi politici. Ca atare, scăderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stavilire a inflaţiei, motiv pentru care susţin că acest lucru este posibil prin politica veniturilor, apreciind-o ca eficientă, cu condiţia să facă parte dintr+un set compact de măsuri sociale care reduc inegalitatea în repartiţia veniturilor.

Un rol important în distribuţia mai putin inegală a veniturilor îl are, în concepţia lor, promovarea unei politici monetare ciclice.preţurile depind de atitudinea sindicatelor, iar producţia de speramţele care determina eficienţa marginală a capitalului.Prin urmare în loc de a manevra rata dobanzii în perioda inflaţiei , banca centrală trebuie să menţină dobânzi scăzute, fapt ce ajută la reducerea şomajului şi face ca repartiţia veniturilor să fie mai echitabilă.Deci, în loc ca ritmul de creştere a m,asei monetare ( oferta de monedă) să dirijeze cererea globală, situaţia este inversa. Acest fenomen are loc pentru că multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de monda pe care indivizii doresc să o păstreze şi de nivelul rezervelor suplimentare pe care băncile doresc , de asemenea, să-l menţină. Mai mult, chiar banca centrală modifică rezervele băncilor pentru a de adapta la modificarile venitului.

Dacă indivizii economisesc o parte din venituri si constată că preţul diferitelor titluri financiare este în scadere, atunci pentru a elimina acest risc, vor păstra sub formă de lichidităţi aceste economii până când vor avea o imagine copletă asupra evoluţiei viitoare a acestora.Aşsadar , este posibil ca cererea de monedă să depindă de extinderea nesiguranţei şi deci, să nu fie o funcţie previzibilă şi stabilă a venitului, a ratelor de dobandă sau a altor variabile măsurabile.

Ceea ce contează, de fapt, sustin post-keznesiştii, nu este volumul de pozitelor care se evidenţiază în pasivul bilanţului unei banci, ci activele sale. Când o bancă îşi creează un depozit, ea fie face un împrumut, fie achiziţionează titluri, astfel încât în activul bilanţului său vor creste fie împrumuturile, fie plasamentele sub formă de titluri, o data cu creşterea depozitelor. Depozitele create prin efectuarea de împrumuturi generează, susţin ei, o creştere mai mare a produsului naţional brut decât depozitele pe care le creează prin cumpărarea de titluri de la public. Cei care primesc împrumutul îl cheltuie rapid şi are ca efect o crestere a cererii globale. Dimpotrivă, cei care vând titluri bancii vor fi mai puţin tentaţi să cheltuie banii pe bunuri şi servicii. Altii vând titlurile aşteptând ca rata dobânzii să crească pentru a le răscumpăra la un preţ mai mic, ceea ce este, însă, o chestiune incertă.

7

Post-keznesiştii susţin, deci, că împrumuturile bancare reprezintă un ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra ceea ce se va întâmpla cu cerea globală. De altfel, nu sunt singurii care consideră că moneda creată prin împrumuturile bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decat cea creată prin achiziţia de titluri de către banci. Dar majoritatea economiştilor consideră că diferenţa, dacă există, este prea mică pentru a avea vreo importanţă. Banca centrală acşionează ca ofertant de împrumutri de ultimă instantă şi poate juca, deci un rol important în stoparea sau susţinerea inflaţiei.

Dincolo, însa, de multitudinea de curente şi opinii formultate de diferite şcolo de gandire monetară, esenţial este faptul ca ultimele decenii au fost marcate de sisputa dintre monetarişti si keynesişti. Pe de o parte, se află cei care susţin ideile lui M. Friedman, potrivit cărora factorul cel mai puternic care influenţează viaţa economică este reprezentat de modificările care au loc in cantitaea de monedă. De partea cealaltă, se află discipolii lui Keynes care susţin cp activitatea economică este condiţionată de facorii determinanţi ai cererii globale, considerând că modificarea cheltuielilor afectează nivelul ventului real independent de cantitatea de monedă-Primii neagă importanţa şi efectele politicii fiscale, ultimii susţin că politica monetară, cât mai ales cea fiscală, sunt capabile sa exercite o influenţă substanţială asupra venitului şi productiei.

5. Partea practică

Monetariştii sunt cei mai numerosi, dar nu si singurii critici ai teroriei standard a veniturilor si cheltuielilor.Nu ne putem referii la toate argumentele criticilor, dar două ne retin atenţia. Acestea sunt: teoria neoclasica, care include varianta cunoscută sub denumirea de ciclul real de afaceri şi teoriile post-keynrsiene.Teoria neoclasică

Un grup de economisti, condus de Robert Barro ( Universitatea Hardvard), Robesrt Lucas ( universitatea din Chicago), Thomas Sargent ( Institutul Hoover si Universitatea Standford) si Neil Wallace ( universitatea din Minenesota) au cristicat puternic teoria macroeconomica.Obiecţia lor este în parte de natură metodologică.Atât teoria standard a veniturilor şi cheltuielilor, cât şi monetarismul sunt teorii învechite.Propunerile lor se referă, în primul rând, la prevederea şi explicarea modificărilor PNB.

În timp ce doresc să facă acest lucru în concordanţă cu teoria economică, ei nu sunt preocupaţi numai de deducerea fiecărei propoziţii macroeconomice pe seama fundamentării microeconomice riguroase. Dimpotrivă, teoreticienii neoclasici iau în serios ideea comportamentului raţional care s-a infiltrat în ştiinţa microeconomică şi folosesc aceasta ipoteză pentru a construi teoria macroeconomică pe baza teoriei microeconomice.

Aşteptările rationale şi curatarea pieţei.Sa luam în considerare acum modul în care problema aşteptărilor şi flexibilitatea preţurilor

a fost aprobată de teoria neoclasică. Una dintre cela mai difcile şi importante probleme ale ştiinţei economice este cea a aşteptărilor oamnenilor.este importantă pentru că familiile şi firmele nu iau decizii pe baza a ceea ce se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce se aşteaptă să se întâmple.Decizia unei firme de a investi sau nu depinde de faptul dacă această investiţie va fi profitabilă şi dacă firma crede că va fi profitabila.Aşadar, pentru a preconiza cât se va investi va trebui să ştim modul în care firmele îşi formează aşteptările.Dar este foarte greu să aflam acest lucru exactitate, asa că va trebui să facem uz mai mult sau mai putin de regula „degetului mare”. Timp de mulţi ani, regula degetului mare a fost folosită atît de monetarişti, cît şi de keynesianişti pentru că ei

8

presupuneau că oamenii âşi formează aşteptările prin extrapolarea trecutului, utilizand modelul de învăţare a erorilor.

Economiştii neoclasici au scos în evidenţă că oamenii îşi formează aşteptările în mod simplu prin extrapolarea trecutului ceea ce denotă că ei ni-şi maximizează utilitatea sau profiturile.Dar utilitatea şi maximizarea profiturilor constituie esenţa teoriei economice.Aşadar, ei înlocuiesc modelul de învăţare a erorilor cu modelul aşteptărilor reţionale.Economiştii neoclasici susţin ca oamenii apelează nu numai la trecut, dar iau ăn considerare şi toate informatiile utile.Dar acest lucru nu conduce la tratarea aşteptărilor ca esenţa teoriei economice, ci în majoritatea cazurilor, duce la prejudicşii mai precise.Acest raţionament s-a dovedit a cel mai acceptat de cei mai mulţi economişti, fie ei keznesianişti sau monetarişti.In pofida dificultaţilor mari de a construi modeke economice care să încorporeze aşteptări raţionale, acesta este procedeul recomandat de teoria econimica.

Economiştii neoclasici au multă încredere în aşteptările raţionale; dacă aceasta ar fi totul , atunci majoritatea economiştilor ar accepta-o!Dar ei spun că este necesar şi ca preturile să fie foarte flexibile.Flexibilitatea preţurilor nu presupune ca ele să se schimbe tot timpul; dacă balanţa cererii şi ofertei nu se schimbă, atunci preţurile nu se modifică.Dar asta înseamnă că preţturile se ajustează rapid, astfel încât cumpărătorii pot cumpăra cât doresc la preţul prevăzut, iar vânzătorii, inclusiv vânzatorii de mână de lucru pot vinde atât cât doresc.Economiştii neoclasici susţin că piaţa se curăţă în acest del pentru că ei cred că acesta este singurul comportamnet al piatei corespunzător comportamentului raţional.Dacă preţurile nu sunt flexibile, şi ramân prea înalte, cei care vor să vândă, nu pot gasi cumpărători la aceste preturi si vor nevoiti să reducă preturile.

Dimpotrivă, keznesianiştii şi monetariştii presupun că unele preţuri, ân special salariile sunt „îngheţate” adică nu sunt suficient de dinamice pentru a curăţa piaţa.De ce se intâmplă acest lucru? Însusi Keynes a arătat că muncitorii suferă de „iluzia banilor”, că ei acordă importanţă în mod nejustificat salriilor lor nominale.Prin urmare, muncitorii neangajaţi refuză să lucreze pentru salarii mai mici, chiar daca odata cu scăderea preţurilor, salariile lor reale vor rămâne constante.Keynes a justificat acest lucru afirmând că muncitorii âşi compară salriile nominale, chiar atunci când preţurile scad, pentru că ei se indoiesc că alţi muncitori vor tien seama de aceste reduceri.

O astfel de afirmaţie „sociologică”, bună sau gresită, nu este prea răspândită în ştiinţa economică.Majoritatea keynesianiştilor explică „îngheţarea” salariilor intr-un alt mod astăzi. În primul rând, ei evidenţiază posibilitatea încheierii contractelor pe termen lung.Să presupunem că cererea globală scade.Angajaţii ale căror salarii sunt stabilete pe baza contractelor negociate anterior nu vor fi afectaţi de reducerea salariilor până ce contractele nu vor fi reînnoite. Economiştii neoclasici răspund că dacă un contract se dovedeşte a fi inficient pentru ambele părţi, el ca fi negociat. Dar criticii lor răspund că renegocierea contractelor nu este atât de usoară.

Chiar dacă existenţa contractelor de lungă durată explică de ce salariile rămân îngheţate în cadrul firmelor cu sindicate, ne întrebăm ce anume explică tendinţa de scădere a salariilor în timpul recesiunilor pentru pete trei pătrimi din forţa de muncă americană care nu face parte din sindicate?

Alta explicaţie a îngheţării salariilor, asa cum vom vedea, este că patroniinu vor să micşoreze salariile în perioada recesiunii.Ei angajează muncitorii la un salariu mai mic decât îşi plătesc forţa de muncă curentă sau încearcă să oblige pe angajati să accepte reducerea salariilor. Dar un astfel de comportament îi va înstrăina pe aceştia. Acest lucru afectează pe patroni pentru că ei nu pot dirija continuu munca angajaţilor lor. De aceea trebuie să recurgă la încheierea unui nou contract.Conform acestui contract, patronii care vor să-şi menţină cifra de afaceri nu trebuie să

9

oblige pe angajaţi sa accepte un salariu redus; angajaţii lor muncesc greu chiar atunci cand patronii le intorc spatele.

Existenţa acestui contract nu presupune că salariile nominale sunt ingheţate în totalitate.de exemplu, în 1980, salriile băneşti au fost reduse în anumite ramuri, cum sunt transporturile aeriene si rutiere , care au condus la perturbarea acestora. Era clar atat pentru patroni cat si pentru angajaţii lor că dereglarea creată de eliminarea stabilirii pretului de cartel a redus salariile pe care ramura trebuia sa le plătească.Dar în alte condiţii, reducerea salariilor poate fi un proces lent.

Oare acest contract constituie explicaţia convingătoare care stă la baza inflexibilităţii salariilor în ramurile fără sindicate?Criticii au arătat că contractele determină pe patroni să refuze angajarea muncitorilor pe măsură ce micşorează salariile. Desigur, ca patronii trebuie să obţină un beneficiu dar de ce acest beneficiu trebuie sa mărească salariile si nu să reducă sansa de a fi somer?

Keynesisniştii şi monetariştii răspund că, indiferent care este explicaţia acestui fapt, vom observa că salariile nominale şi preţurile se ajustează încet şi să tinem seama de acest lucru.

Teoria neoclasica în acţine Pentru a intelege mai bine teoria neoclasica, să presupunem, conform tezei neoclasice, că

salariile băneşti sunt flexibile. În acest caz, modificările cererii globale pe care le sesizează oamenii nu vor duce la somaj. Să presupunem, de exemplu, că eficienţa marginală a investiţiilor se reduce. În consecinţă, firmele vor investi mai puţin, dar cerea de forţă de muncă se va diminua. Patronii vor concedia muncitorii în afară de faptul că le vor reduce salariile nominale.Muncitorii vor accepta reducerea salariior pentru a-şi păstra serviciul.Şi fac acest lucru din doua motive. Primul, pentru trducerea salriului, spre deosebire de somaj, afectează mai puţin venitul nominal. Al doilea motiv este că muncitorii stiu că declinul investiţiilor şi implicit al cererii globale nominale va duce la scaderea preţurilor. Atât timp cât muncitorii se comportă raţional si sunt preocupaţi de salariile reale si nu de salariile baneşti, ei nu obiectează la micşorarea salariilor nominale.

Dacă reducerea investiţiilor micşorează productivitatea muncii, ceea ce înseamnă o reducere a salariilor reale, atunci unii muncitori se vor decide sa-si paraseasca serviciul.Dar ei nu devin someri in mod involuntar.Ei lucrează pentru că, pentru ei, utilitatea marginală a timpului liber depaşeşte utilitatea marginală a salariului care li se oferă. Ei preferă să ţină seama mai mult de timpul liber decât de salariul mai redus pentru că ei nu-şi folosesc timpul pentru căutarea de locuri de muncă mai bine platite.

În mod asemanător, să presupunem că oferta de bani se mareşte şi că publicul îşi dă seama de acest lucru. Obsevând că preţurile voe creşte, muncitorii vor cere salarii mai mari, dar patronii, ştiind ca-şă pot vinde producţia la preţuri mai ridicate, vor fi de acord să le plătească salarii mai mari. Angajările nu vor spori pentru că oamenii, temându-se că salariile mai mari corespund salariului real neschimbat, nu vor dori să muncească mai mult.

Daca este asa, atunci ce determină fluctuatiile somajului? Robert Lucas ne-a dat o explicatie, cunoscută drept Functia ofertei lui Lucas .El susţine că numeroasele modificări ale cererii globale nu sunt corect interpretate de oameni. Firmele cunosc preturile produselor pe care le realizează, dar nu sesizează la fel de repede şi de exact nivelul general al preţului. Deci, când cererea globală se reduce, fiecare firmă stie că preţul produsului său va scădea. Această scădere se datorează fie modificării cererii de produse ale firmei, fie reducerii cererii globale.Dar firmele nu ştiu precis care este cauza. Dacă se reduce cererea globală, atunci firmele îşi vor diminua preţul şi vor nebţine producţia. În acest fel, fiecare firmă îşi va menţine preţul constantîn raport cu preţurile altor mărfuri. Acesta este răspunsul corect pentru că cerea relativă de produse ale firmei este

10

neschimbată. Dar dacă se reduce preţul de producţie al firmei, acest lucru se datorează declinului cererii produselor sale, pentru că consumatorii si-au modificat gusturile şi, în orice caz, firma îşi va reduce producţia.

Neştiind dacă cerea globlă sau cererea de anumite produse s-a modificat, firmele stau în asteptare şi trag conluzii dacă cererea agregat se reduce, dar şi dacă cererea relativă de produse ale lor scade.Asadar, când cererea globala se micsorează, firmele îşi reduc atat productia cât şi preţurile.

Mulţi economişti au criticat această teorie.Una din obiectiile aduse se referă la faptul că erorile înregistrate cu ocazia efectuării comparaţiei între modificările preţurilor pe ansamblul economiei şi modificările preturilor relative nu sunt suficient de persistente pentru a explica recesiunile.Economiştii neoclasici afirmă că după ce procedează la reducerea producţiei ţi şomajului, ele pot reveni uneori la nivele anterioare. Astfel, înainte de a creşte angajările. Firmele trebuie sa-şi dezvolte inventarele care s-au acumulat în perioada dintre momentul reducerii cererii şi momentul în care si-au micşorat producţia. Dar oare aceste diferenţe de ajustare pot explica de ce în perioada Marii Depresiuni somajul a depăsit 20% timp de un deceniu?

O modalitate de a face deosebirea între economistii keynesieni, monetarişti şi neoclasici este compararea opiniilor lor privind ajustarea salariilor şi a altor preţuri. Keynesianiştii, consideră că salariile şi preţurile trebuiau ajustate foarte lent în raport cu scăderea cererii globale, dacă economia se confruntă periodic cu un somaj ridicat timp de mai mulţi ani. Eventual salariile şi preţurilear putea scădea sufficient pentru mult timp. Aşa cum scria odată Keynes despre procesul de ajustare în teoria cantităţii: “ pe termen lung, suntem cu toţii morţi”. Monetariştii consideră că există o discrepanţă între ajustările salariilor şi preţurilor, dar apreciază că ea este mult mai redusă decât cred keynesianiştii,în timp ce economiştii neoclasici consideră că deferenţa de ajustare este zero.

Ciclurile reale de afaceri Economiştii neoclasici au criticat explicaţia dată de keynesianişti şi monetarişti şomajului

involuntar, altul decât somjul fricţional. Dar aşa cum am spus, însăşi propia lor explicaţie era discutabilă. Teoria economică se dovedeşte a fi incapabilă să explice somajul.Aşadar, unii economişti neoclasici au creat o altă variantă a acestei teorii cunoscută sub numele de „Teoria ciclurilor reale de afaceri”.

Nu este adevarat că procedeele ştiinţifice bune ne indică totdeauna să renunţăm la teorie cand „faptele”, adică observaţiile empirice, o contrazic.Poate că aceste observaţii sunt greşite; poate că ele sunt prost interpretate. Să vedem acum dacă putem menţine teoria asupra agenţilor raţionali (familii si firme) care îşi maximizează utilitatea, arătând că de la o perioadă de timp la alta, există mai mult somaj general decât fricţional.Acesta este răspunsul dat de unii economişti neoclasici.

Comportamentul PNB real Graficul urmator prezintă schema ciclurilor de afaceri. Partea A a figurii arată ciclurile de

afaceri aşa cum su fost ele concepute tradiţional. PNB oscilează foarte putin în jurul tendintei sale. Monetariştii explică aceste oscilaţii mai ales prin intermediul modificărilor ratei de creştere a banilor. Keynesianiştii, pe de altă parte susţin că în timpul creşterii vertiginoase a preţurilor eficienţa marginală a investiţiilor se reduce temporar pe masură ce stocul de capital, şi în specia cel de inventare se măreşte şi astfel apare recesinea. În altă cazuri , recesiunea apare mai devreme sau mai târziu, întrucât rata creşterii monetare încetează a se mai reduce sau poate că eficienţa marginală a investiţiilor începe să crească din nou.Atunci economia revine la ocuparea locurilor de muncă şi la utilizarea întregii capacităţi. Diminuarea cererii globale a influentat reducerea

11

productiei numai temporar. Atât timp cât productia potenţială a continuat să crească cu o rată normală, noul vârf de producţie se bazeaza pe aceeaşi linie de tendinţă ca şi vârfurile anterioare.

Să ne imaginăm acum o situatie cu totul diferită. Să presupunem că este afectată capacitatea productivă a economiei. De exemplu, în 1973-1974. OPEC a mărit preţul petrolului şi ca urmare o parte din echipamentul de capital acre folosea la fabricarea produselor petrolifere n-a mai putut fi folosit mult timp în mod profitabil. Până reducerea preţului ţiţeiului, acest capital a fost distrus ca la cutremur. Astfel de stocuri pot fi permanente sau pe perioade mai lungi. Prin urmare, după ce un soc cu influenţe negative

asupra productivităţii a redus producţia, nu avem motive san e asteptăm ca producţia să crească din nou până la nivelurile anterioare. În mod similar, dacă apar socuri positive asupra productivităţii, producţia poate rămâne peste nivelulanterior până ce apar şocuri cu influenţe negative. PNB se va compara atunci ca în partea B a figurii.

Dar care dintre aceste doua imagini reprezintă mai bine economia?Este dificil de raspuns la aceasta intrebare.Pentru a vedea de ce, să privim la partea C a figurii.Se pare ca PNB are cicluri regulate, care se aseamănă cu cele din partea A şi că ar putea fi atribuite ciclurilor cererii globale. Dar de fapt, figura arată aceeasi tendinţă xa în

partea B, combinată cu socuri pur si simplu întâmplatoare care se pot datora atât modificărilor productivităţii cât şi modificărilor cererii. Partea C nu reflectă modificările ciclice la care ne-am aşteptat datorita interacţiunii dintre multiplicator şi accelerator sau datorită ratei de creştere a banilor.( Apariţia ciclurilor în serie intâplatoare în prezent este o iluzie optică obişnuită care îi susţine pe mulţi „experţi” în afacerile de pe piaţa stocului.)

Mult mai greu este să stabilim dacă partea A sau B din figura 19,1 constituie o imagine valabilă pentru lumea noastă . Nu s-a ajuns până acum la un răspuns concluziv, dar oricum parte B nu poate fi ignorată pentru fluctuatiile PNB din economie se pot datora mai ales modificărilor

12

productivităţii decât ale cererii globale.Astfel de fluctuaţiisunt cunoascute sub denumirea de cicluri reale de afaceri.

Teoria ciclurilor reale de afaceriTeoria ciclurilor de afaceri încearcă să dea sens fluctuaţiilor din partea B a ficurii 19,1.

Aceste fluctuaţii constau din modificări ale PNb care nu par a fi reversibile. Dacă PNB se măreşte, ulterior s-ar putea la fel de bine să crească sau să scadă.Deci, ignorând tendinţa, cea mai bună afirmaţie pe care o putem face pe seama comportării anterioare a PNB este să spunem că PNB va rămâne la nivelul său actual

Să considerăm o economie cu şomaj fricţional şi să presupunem că apare un oarecare şoc tehologic- să zicem o inovaţie care duce la mărirea productivităţii capitalului.Productivitatea marginală a muncii este acum mai înaltă, iar angajările vor creşte si ele. Angajările se vor menţine la acest nivrl ridicat atâta timp cât productivitatea muncii şi implicit salarariile vor fi ridicate. Dimpotrivă, să presupunem că socul tehnologic reduce productivitatea marginală a forţei de muncă.Salariile se vor reduce, la fel şi angajările.Obsevând aceste fluctuaţii ale angajărilor s-ar putea să gresim atribuindu-le modificărilor cererii globale; dar în realitate, fluctuaţiile angajărilor se datoarează numai faptului că oamenii lucreză mai mult în perioadele când salariile reale sunt mai înalte.

Teoria ciclurilor reale de afaceri prezintă, aşadar, un mod cu totul diferit de a privi economia. Atât kynesianiştii cât si monetariştii, consideră că atât fluctuaţiile producţiei cât şi ale şomajului se datorează modificarilor cererii globale. Productia se reduce atunci când cerea globala scade. Capacitatea de productie a economiei ramane neschimbată, dar ea este folosită mai putin atunci cand cerea globala se diminuează. Dimpotrivă, teoreticienii ciclului real de afaceri consideră că cerea globală este suficientă pentru cumpărarea tuturor mărfurilor si serviciilor pe care oamenii doresc a se produce.( Dacă nu este asa, salariile si preturile ar scadea, si in consecinţă, creşterea ofertei de bani reali va duce la mărirea cererii globale.) Recsiunile sunt simple perioade in care productivitatea din economie se află în declin. Odată ce productivitatea deci si salariile reale sunt mai reduse, putini oameni vor dori să muncească.Oamenii consideră că trebuie să lucreze mai putin în perioadele când salariile sunt mai mici si mai mult cand salariile reale sunt mai mari. De exemplu, angajaţii vor prefera să lucreze 5 ore peste program când salriile vor fi de 1,5 ori mai mari decat cele normale în cursul unei saptamâni şi să lucreze 5 ore mai putin în cursul săptămânii urmatoare.

Criticii teoriei ciclurilor reale de afaceri ridică o serie de probleme.Una se referă la faptul dacă există socuri tehnologice suficient de puternice pentru a declansa cicluri de afaceri la fel de mari ca cele observate in prezent. Teoreticienii ciclurilor reale de afaceri răspund că este suficientă simpla combinaţie a unor mici modicări.Altă problemă este că teoria ciclurilor reale de afaceri nu este valabila pentru doua caracteristici ale ciclurilor actuale de afaceri si anume, comportamentul prociclic al preturilor si banilor. Aşa cum au evidenţiat monetariştii, revenirile la punctele superioare ale ciclurilor de afaceri sunt precedate de reduceri ale ratei de creştere a banilor.

Aşa cum au evidenţiat monetariştii, revenirile la punctele superioare ale ciclurilor de afaceri sunt precedate de reduceri ale ratei de creştere a banilor. Este oare acest lucru o simplă coincidenţă ? Teoreticienii ciclurilor reale de aafaceri au dat răspunsul elaborând modele în care modificarea productivitaţii determină astfel de schimbări ciclice ale ratei de crestere a banilor şi preţurilor.

Altă temă dezbătută este că teoria ciclurilor reale de afaceri susţine că în timpul recesiunilor şomajul involuntar înalt constituie răspunsul raţional la reducerea salariilor reale din acel timp.Dar, spun criticii, datele nu arată că salriile reale sunt mault mai scăzute în timpul

13

recesiunilor.Mai mult decat atât, criticii spun că teoria ciclurilor reale de afaceri prezintă oameni dornici să lucreze mai putine ore în timpul recesiunilor, dar recesiunile se caracterizează mai puţin prin reducerea numărului mediu de ore de lucru decât prin creşterea numărului şomerilor.Teoreticienii ciclurilor reale de afaceri raspund că datorira cheltuielilor cu schimbarea şi a altor cheltuieli fixe referitoare la angajare, are sens ca muncitorii să lucreze peste program sau să nu lucreze deloc.Aşadar, în ciuda oamenilor care îşi reduc timpul de lucru, cei care anterior s-au aflat intr-o situaţie mai bună lucrând tot timpul, se decid acum să renunţe la slujbă, în timp ce alţii continuă să lucreze întregul timp de muncă.

O variantă diferită a teoriei ciclurilor reale de afaceri ne indreaptă atenţia asupra şomajului fricţional.Mulţi economişti susţin că şomajul fricţional este relativ constant. Dar nu aceasta este problema.Pot fi perioade cand cerea consumatorilor, tehnologia sau modificările comerţului exterior pot apărea după declinul unor ramuri şi dezvoltarea rapidă a altor ramuri. Muncitorilor le trebuie timp pentru a-şi căuta noi slujbe şi intre timp şomajul creşte.

Disputa asupra ciclurilor reale de afaceri este puternică şi astăzi e prea devreme să aflam când se va sfârşi.Dat chiar dacă teoreticienii ciclurilor reale de afaceri pierd în cadrul acestei dispute, munca lor este incă utilă pentru explicarea anumitor fluctuaţii care au apărut. Este foarte probabil să ne confruntăm cu ambele tipuri de fluctuaţii atat cu ciclurile de afaceri traditionale determinate de cere, căt si cu cele determinate de modificarea productivitătii. Problema care rămane critică este importanţa lor relativă

Teoria post-keynesistăTeoria neoclasică abordează cu mai multă seriozitate problema comportamentului raţional

şi arată că insensibilitatea cererii globale nu este o problemă atât de importantă cum susţin keynesianiştii şi monetariştii.Teoria post-keynesistă este radicaş diferită.

Incertitudinea si implicatiile saleKeynes a creat o mare nesiguranţă în elaborarea deciziilor economice.Acest aspect al

gandirii lui Keynes a fost preluat şi extins de post-keynesişti.Însuşu Keznes se referise la comportamentul dezordonat al pieţei stocului, arătând că preţurile active nu sunt numai rezultatul deliberărilor calme şi raţionale, ci depind şi de încredere şi speranţe, de valurile de optimism şi pesimism.Faţă de aşteptările post-keynesianiştilor aceste idei sunt departe de a fi raţionale.

Ei arată că gradul ridicat de incertitudine în care se iau deciziile economice are implicaţii importante asupra teoriei monetare.Prin păstrarea banilor, noi ameliorăm gradul de necunoaştere a viitorului care va veni, pentru că banii sunt cei care ne permit să luam decizii până ce vom şti mai bine ce se va întâmpla.Dacă aţi economisit o parte din veniturile dumneavoastră, şi vă pare rău că preţurile stocurilor, obligaţiunilor şi altor active vor scădea, puteşi elimina acest risc păstrându-vă economiile sub formă de bani până ce veţi avea o idee mai bună asupra evoluţiei viitoare a preţurilor stocului şi obligaţiunilor. Aşadar, ne aşteptăm ca cererea de bani să depindă de extinderea nesiguranţei şi deci să nu fie o funcţie previzibilă şi stabilă a venitului, ratelor dobânzii sau a altor variabile măsurabile.

Altă implicaţie sesizată de post-keynesianişti pe seama existenţei incertitudinii este că deciziile de investiţii sunt determinate atât de speranţe şi aspiraţii, de calcule raţionale cât şi ceea ce Keynes numea „spirite anumalice”.Deci şi investiţiile sunt instabile.Aşadar post-keynesianistii consideră nu numai că sectoarul privat este mult mai instabil decât cred monetariştii, ci şi mult mai instabil decât curentul principal de idei keynesianiste.

Banii sau creditul bancar?

14

Alt aspect al teoriei post-keynesiste este că ceea ce contează de fapt nu este volumul depozitelor (banii) care apar în pasivul bilanţului unei bănci, ci activele sale. Cand o bancă îşi creează un depozit, ea fie că face un împrumut, fie că cumpără o asigurare astfel încât în activul bilanţului său să fie împrumuturile, fie asigurările vor creşte cand depozitele vor creşte .dar post-keynesianiştii susţin că depozitele create prin efectuarea de împrumuturi generează o creştere mai mare a PNB decât depotitele pe care le crează banca prin cumpărarea de asigurări de la public. Cei care primesc împrumutul îl cheltuiesc rapid şi cererea globală va creşte.Dimpotrivă, cei care vand asigurari băncii vor fi mai putin tentaţi să+ţi cheltuiască banii pe mărfuri şi servicii.Alţii pot să-şi vândă asigurările aşteptând ca rata dobânzii să crească putând să-şi răscumpere atunci asigurările la un preţ mai mic ceea ce, asa cum am spus mai înainte, este o chestiune incertă. Sau poate că cineva îşi vinde asigurările pentru a cumpăra alte asigurări, iar vânzătorul accestor asigurări va păstra banii o anumită vreme. Deci post-keynesisştii susţin că împrumuturile bancare constituie un ghid mult mai valoros decât volumul depozitelor bancare şi deci al banilor asupra ceea ce se va întâmpla cu cererea globală. Acesta nu este cazul împrumuturilor bancare.

Post-keznesianiştii nu sunt singurii care cred că banii creaţi prin împrumuturile bancare au un efect mai mare asupra cererii globale decât banii creaţi prin cumpărarea de asigurprii de către bancă. Dar majoritatea economiştilor consideră că diferenţa, dăcă există, este prea mică pentru a avea vreo importanţă. În afară de aceasta, odată ce solicitanţii de împrumuturi păstrează balanţele compensatoare împotriva împrunuturilor, nu apare evident că se cheltuiesc mai mulţi „dolari Împrumutaţi”.

Curba ofertei globale şi politica de stabilizareÎn teoria post-keynesistă, modificările cererii joacă un rol minor în determinarea preţurilor

pe perioade scurte de timp. Firmele îşi stabilesc preţurile adăugând o marjă fixă cheltuielilor cu forţa de muncă. Aceste cheltuieli nu sunt determinate cu ajutorul curbei lui Phillips care face legătura între creşterea salariilor şi rata şomajului.Creşterea salariilor depinde mai ales de factori sociologici şi politici, cum ar fi atitudinea sindicatelor şi insatisfacţia muncitorilor faţă de distribuţia veniturilor. Aşadar, reducerea cererii globale nu constituie un mijloc eficient de oprire a inflaţiei. Ea generează mai mult sărăcie prin creşterea şomajului şi, de regulă, nu conduce la reducerea substanţială a ratei şomajului. Post-keynesiştii oresc să oprească inflaţia prin politica veniturilor.Ei cred că o astfel de politică poate fi eficientă, în special dacă face parte din cadrul unui „set complet de măsuri sociale” care reduc inegalitatea în repartiţia veniturilor.

Rolul politicii monetareAşadar, in teoria post-keznesistă se mentionează că politica monetară ciclică este salutară.

Preţurile depind de atitudinea sindicatelor, iar producţia, mai ales de speranţele şi credinţele care determină eficienţa marginală a capitalului. Prin urmare, în loc de a dirija ratele dobânzii în perioada inflaţiei, banca centrală menţine dobânda scăzută. Acest lucru ajută la reducerea şomajului şi face ca distribuţia venitului să fie mai putin inegală.

În loc ca rata de creştere a banilor să dirijeze cererea globală, cererea globală este cea care dirijează rata de creştere a banilor.Acest lucru se întâmplă, în parte pentru că multiplicatorul banilor depinde de cantitatea de valută pe care publicul doreşte să o păstreze şi la nivelul rezervelor suplimentare pe care băncile doresc să-l menţină. Mai mult chiar, în mod obişnuit banca centrală modifică rezervele băncilor pentru a se adapta modificărilor venitului. Să presupunem că salariiile încep să crească cu o rată mai rapidă.Banca centrală ştie că dacă va mentine rata de creştere a banilor la nivelul precedent, şomajul se va accentua, iar rata inflaţiei nu se va reduce. Prin urmare, nu trebuie să păstrăm bani suplimentari pentru a ne adapta creşterii salariilor şi a realiza armonia între aceştia.

15

Mai mult decât atât, structura financiară este adesea şubredă, odată ce un număr de instituţii financiare şi numeroase firme nefinanciare sunt închise datorită falimentului.Banca centrală se teme aşadar, că dacă rata dobânzii creşte, reducerea preţului asigurărilor şi deci a valorii portofoliilor instituţiilor financiare va conduce la criză financiară. Acelaşi lucru este valabil în cazul măririi dobânzilor pe care corporaţiile debitoare trebuie să le plătească. Aşadar, banca centrală acţionează ca un ofertant de împrumuturi de ultimă oră care împiedică apariţia crizei financiare. Dar conform celor susţinute de unii post-keznesişti, ca ofertand de ultimă oră, banca centrală devine totodată un susţinător al inflaţiei.Acest lucru reflectă instabilitatea sistemului capitalist.

De asemenea, mulţi post-keznesiţti sonsideră că cererea de bani este elastică la o dobăndă înaltă. Deci, chiar dacă banca centrală nu adaptează cererea de bani pe măsura ce salariile şi preţurile cresc, este suficientă o cât mai mică mărire a ratelor dobânzii pentru a creşte viteza, suficientă pentru a se adapta la preţuri mai mari.

Teoria post-keynesistă a ciclurilorVom descrie acum una dintre modalităţile în care ideile post-keynesiene explică ciclurile

de afaceri, modalitate folosită de Hyman Minsky de la Universitatea din Washington ( St.Louis). Spre sfârşitul perioadei de recesiune, pesimismul scade, iar firmele încep să investească mai mult. Creşterea veniturilor generează ulterior optimismul şi stimulează dince în ce mai mult investiţiile. Cu cât mai mult timp timp cu atât mai bine.Dar se petrece un lucru periculos şi anume, strucura financiară devine precară. Minsky deosebeşte trei categorii de finanţe: finanţe asigurate faţă de riscuri , finanţe speculative şi finanţe Ponzi. Finanţele hedge apar în situaţia în care solicitanţii de împrumuturi se aşteaptă să devină capabili să-şi plătească datoriile pe seama veniturilor încasate; de exemplu o familie care vinde o ipotecă sau o firmă care construieşte o uzină nouă va beneficia de reducerea cheltuielilor de producţie.

În cazul finantelor speculative, solicitantul de împrumut aşteaptă să vândă active pentru a-şi acoperi datoria, modalitate des întâlnită în „comerţul en gros”. Finanţele speculative sunt mai riscante decât cele asigurate pentru că dacă preţul activelor scade, solicitantul de împrumut nu va mai fi capabil să obţină fondurile de care are nevoie pentru a-şi plăti datoriile. Finanţele Ponzi sunt chiar mai rele. Ele apar în situaţia în care solicitantul îşi poate achita datoria numai dacă face un împrumut suplimentar. Acesta este tipul de finanţe care comportă cel mai mare grad de risc întrucaât nu trebuie să te bazezi niciodată pe un împrumut petru a-ţti achita datoriile făcute; ele te vor duce cu siguranţă la faliment.

Pe măsură ce optimismul creşte, din ce în ce mai numeroase firme trec de la finanţe asigurate la cele speculative sau de la acestea la finanţe Ponzi. Cu cât acest proces avansează mai mult, cu atât mai fragilă devine structura financiară. Mai devreme sau mai târziu, ea va ajunge în situaţia când cea mai mică reducere a venitului, cum se întâmplă adesea în timpul recesiunilor de mărime mijlocie, este suficienta petru ca numeroase firme să fie incapabile a-şi plăti datoriile şi chiar de a plăti dobânda aferentă acestora. Prin urmare, ele ajung în pragul falimentului. Creditorii încep să se teamă şi insistă asupra achitării împrumuturilor pe care, în alte condiţii, ar fi acceptat să le reînnoiască. Recesiunea conduce la un şomaj neobişnuit de puternic.

Minsky face distinţie intre situaţia dinaintea celui de-al doilea război mondial şi situaţia actuală. Înainte de război, din timp în timp apăreau colapsuri financiare care conduceau ocazional la falimentul bancar. Pe măsură de firmele erau forţate să sporeascăbanii cash petru a-şi achita datoriile pe care creditorii nu le mai suportau mult timp, ele au fost nevoite sa-şi vândă activele la preţuri derizorii. Reducerea preţurilor acestor active, n-a afectat numai firmele care le vindeau, ci

16

şi pe alţi deţinători ai unor astfel de active, al căror capital putea fi distrus de reducerea preţurilor altor active. Multe dintre aceste firme dau acum faliment.

Un astfel de proces nu este de durată pentru că Rezervele federale nu permit acest lucru. Ele vor proceda la mişcarea ratelor dobânzii şi vor impune băncilor să împrumute firmele mari, care altfel ar da faliment. Dar această politică, deşi previne recesiunea severă, are două mari dezavantaje. Primul, în trecut, panicile financiare au avut o funcţie importantă în sensul că au restabilit disciplina financiară.

O anumită vreme, firmele au refuzat să ia în considerare riscurile finantelor speculative sau Ponzi. Astăzi, această atitudine de a nu mai lua în considerare riscul excesiv nu mai există de mult timp şi, de fapt, nici nu se mai manifestă la fel de puternic ca altădată. Al doilea dezavantaj este că atunci când Fed actionează ca un ofertant de împrumuturi de ultimă oră pentru atenuarea panicii financiare incipiente prin creşterea rezervelor bancare, el crează premisele viitoarei inflaţii.

Concluzii

Economistii neoclasici acuză atât teoria keynesistă cât şi pe cea monetaristă de lipsa explicaţiilor riguros fundamentate date comportamentului raţional. O mare parte a acestei dispute se centrează asupra flexibilităţii preţurilor în opinia neoclasicilor.

În teoria neoclasică, modificarea cererii globale, percepută în mod corect, n-are influenţă asupra angajărilor şi producţiei, ci numai asupra preţurilor.Atâta timp cât atat firmele şi angajaţii au dificultăţi în a deosebi modificarea cererii globale de modificarea cererii relative apare un anumit somaj de tranziţie.

Ştiiţa macroeconomică tradiţională susţine că atunci când PNB se depărtează de valoarea sa de tendinţă, el începe să se deplaseze spre nivelul anterior. Teoreticienii ciclurilor reale de afaceri susţin că acest lucru nu corespunde datelor statistice.

În teoria ciclurilor reale de afaceri, modificările tehnologice dirijează PNB real. Modificările angajatorilor reflectă volumul de muncă pe care angajaţii doresc să-l efectueze pentru diferite niveluri ale salariilor reale.

Economiştii post-keynesişti consideră că economia noastră este inrent instabilă, că valurile de optimism şi pesimism conduc la modificarea eficienţei marginale a investiţiilor şi deci şi a PNB. Cerea de bani este şi ea sensibilă la modificarea aşteptărilor datorată cererii speculative de bani.

In teoria Post-keynesistă, oferta de bani nu joacă un rol cauzal: oferta de bani este în mod obişnuit de natură endogenă. Împrumuturile bancare constituie un indicator mai bun decât oferta de bani. În modelul lui Minskz, pe măsură ce expansiunile continuă, bilanţul firmelor se deteriorează iar finanţele speculative şi cele Ponzi iau locul finanţelor asigurate. În ultimă instanţăm acest lucru duce fie la o recesiune mai mare, fie la oferirea de garanţii de catre Fed cu consecinte inflaţioniste.

17

Bibliografie

1. Cezar Basno, Nicolae Dardac Constantin Florice - Moneda, Credit, Bănci

2. Thomas Mayer,James S. Duesenberry, Robert Z. Aliber - Banii, Activitatea bancara si Economia, Editura Didactica si pedagogica, 1993

3. Violeta elena Dragoi, Madalina Antoaneta Radoi – Moneda

4. www. wikipedia.org

18