Tema I. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Studiul etimologiei termenului “drept” şi sensurile variate în care poate fi înţeles

şi utilizat, atât în limbaj juridic, cât şi în limbajul specific altor ştiinţe: sensul originar şi evoluţia spre accepţiunea filosofico-juridică. Distincţia dintre accepţiunea filozofică şi accepţiunea juridică a termenului “drept”. Drept obiectiv. Drept subiectiv. Drept pozitiv. Drept material sau substanţial. Drept procesual sau procedural. Drept public şi drept privat – definiţii şi trăsături caracteristice. Ştiinţele juridice. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice.

Pentru explicarea noţiunii de “drept”, trebuie clarificată etimologia acesteia şi stabilirea unor sensuri de la care se poate încerca găsirea unui răspuns la întrebarea: Ce este dreptul?, ținând cont și de elementele pe care le considerăm inseparabile noțiunii de ”drept”.

Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc „directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material sau fizic de „linie dreaptă”, „unghi drept”, de ceva „direct” etc. O asemenea accepţiune a cuvântului „drept” este şi în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor specialităţi cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc. Totodată, la originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor.

De la acest înţeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni: una filosofică şi cealaltă juridică.

În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).

Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”) şi care, în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea exprima existenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau, putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiţia”, „jurisprudentia” etc.); sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”, „juris”, „justiţia” etc. (Tot de la Romani vine şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de drept.

În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit mai multe accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de

nespecialitate sau de specialitate juridică (A se vedea în acest sens şi accepţiunile termenului în Dicţionarul explicativ a limbii române).

În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: prin „drept” a început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii statale având caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului. Totodată termenul „drept” a mai fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor în înţelesul de „a face dreptate”, de „a înfăptui justiţia, dreptatea”. („Dreptul este - afirmau unii jurisconsulţi romani - arta binelui şi a dreptăţii” - jus est ars boni et aecqui).

În limbajul juridic de specialitate termenul “drept” este utilizat ca termen singular, de sine stătător, fie în asociere cu alţi termeni sau expresii exprimând astfel conţinuturi informaţionale diferite.

1. În sens juridic, prima distincţie se face între drept obiectiv şi drept subiectiv. Cel mai larg, mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept

obiectiv. Prin drept obiectiv se înţelege ansamblul normelor juridice dintr-o societate, ca

ansamblu de norme elaborate, instituite, sancţionate şi aplicate de organe competente ale statului, a căror respectare este obligatorie (sau general obligatorie) fiind garantate, la nevoie, prin forţa de constrângere a puterii de stat.

[Istrate Micescu: Drept obiectiv – ”ansamblul preceptelor, regulilor sau legilor care guvernează activitatea omenească în societate și a căror observare este sancționată, la nevoie, prin constrângere socială, în altfel numită forța publică” (Istrate MICESCU, Curs de drept civil, 2000, p. 42)].

Un alt sens al termenului „drept”, din perspectiva înţelesului de drept obiectiv, este cel de drept pozitiv.

Prin drept pozitiv se înţelege ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un anumit stat.

O altă accepţiune, cu totul diferită, este exprimată prin termenul sau expresia de drept subiectiv.

Prin drept subiectiv se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane, subiect al unui raport juridic concret de a deţine un bun, de a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect (sau celuilalt subiect al raportului juridic) să dea, să facă sau să nu facă ceva (sau s nu facă nimic de natură a aduce atingere drepturilor sale), în virtutea normelor dreptului obiectiv.

[Istrate Micescu: Drept subiectiv – ”prerogativa sau facultatea unui individ, de care el se poate prevala față de alții în exercițiul activității sale, sens în care cuvântul se uzitează mai mult la plural: drepturi, și în antiteză cu înțelesul dreptului obiectiv. (Istrate MICESCU, Curs de drept civil, București, 2000, p. 42)].

În accepţiunea generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit treptat şi în alte limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană - diritto, în limba franceză – droit; în germană - Recht, în limba română – drept ş.a.

În limba engleză distincţia e mai clară, astfel : - right – pentru dreptul subiectiv şi - law – pentru dreptul obiectiv.

2. O altă distincţie – în ceea ce priveşte sensurile termenului drept – se face între noțiunile de drept substanţial (sau drept material) şi, respectiv, drept procesual (sau drept procedural).

Prin drept substanţial (sau material) se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic.

Expresia drept procesual (sau procedural) exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material.

3. O a treia distincţie în ceea ce priveşte sensurile termenului drept se face între drept intern şi drept internaţional.

4. O a patra distincţie în ceea ce priveşte sensurile termenului drept se face între drept public şi drept privat.

Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (dintre stat sau organele (instituţiile) şi agenţii acestuia) cu persoanele fizice şi/sau juridice particulare, private.

Trăsături ale dreptului public: - normele de drept public sunt imperative, în sensul că nici una dintre părţile raportului juridic de drept public nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau prin convenţie între ele (excepție fac normele din sfera dreptului internaţional public);- în raporturile de drept public, întotdeauna, cel puţin unul dintre subiecte este organ sau agent al autorităţii de stat, care acţionează în această calitate a sa; - conţinutul specific al raporturilor de drept public situează subiectele sau părţile acelui raport pe poziție de subordonare (în sfera dreptului public raporturile se desfăşoară pe verticală); - prin normele dreptului public se asigură interesul general public; - prin normele dreptului public sunt reglementate acele raporturi sociale în care există – de regulă – o singură şi unilaterală manifestare de voinţă, aceea a autorităţii; - normele dreptului public au un grad de generalitate mai largă, reglementând conduita tuturor cetăţenilor sau străinilor aflaţi în spaţiul de suveranitate al statului.

În sfera dreptului public intră ramuri de drept cum sunt: dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul financiar, dreptul administrativ, dreptul mediului, dreptul internaţional public.

Dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care se stabilesc între persoane fizice şisau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii subiective.

Trăsături ale dreptului privat: - raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau subiectelor; - subiectele se află pe poziție de egalitate juridică (în sfera dreptului privat raporturile se desfășoară pe orizontală); - subiecte ale dreptului privat pot fi persoane fizice sau juridice private, precum și organe ale statului care, în acel raport, nu acţionează în calitate de “autoritate”, ci de titular al unor drepturi şi obligaţii subiective; - prin normele dreptului privat se asigură interesele proprii ale particularilor, realizarea unor drepturi şi obligaţii subiective ale părţilor; - prin normele dreptului privat sunt reglementate raporturile care au la bază acordul de voinţă al părţilor; - normele dreptului privat au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, vizând, de regulă, anumite categorii de persoane, titulare ale unor drepturi şi obligaţii subiective determinate.

În sfera dreptului privat intră ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat etc.

Bibliografie selectivă:- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, 2009 sau 2010. - Veronica REBREANU, Suport pentru seminarii, Editura Argonaut, 2009, 2010. - Ioan CETERCHI, Ion CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura

”All Beck”, Bucureşti, 1999; - Ion CRAIOVAN, Teoria generală a dreptului, Editura ”Sibila”, Craiova, 1999.- Ion DOGARU, D.C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a deptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;- H.L.A. HART, Conceptul de drept, CEU PRESS, Editura SIGMA, Chişinău, 1999. - Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Biblioteca studentului, Bucureşti, 1999.- Istrate MICESCU, Curs de drept civil, Editura ALL Beck, Seria Juridica, Colecția Restitutio, București, 2000, pp. 49-54.- Gheorghe C. MIHAI, Radu I. MOTICA, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Editura ”All”, Bucureşti, 1997.- Gheorghe MIHAI, Teoria Dreptului, ediţia 3, Editura ”C.H. BECK”, Bucureşti, 2008.

- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2001.- Carmen POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2001. - Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ”All Beck”, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2002. - Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 2005.- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, Editura All Beck, București, 2005, p. 4. - Sofia POPESCU, Teoria generală a dreptului, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2000.- Ioan SANTAI, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ”Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007. - Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007, pp. 45-47. - Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.- Romul Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura ”Lumina Lex”, Bucureşti, 2000.

Întrebări și teste de autoverificare:

1. Dreptul obiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):( ) ansamblul normelor care reglementează raporturi patrimoniale;( ) ansamblul normelor care reglementează raporturi din sfera existenţei sociale obiective;( ) ansamblul normelor sancţionate, instituite şi aplicate de organele statului, norme care au un

caracter obligatoriu şi care, dacă nu sunt respectate, atrag forţa de constrângere a statului.

2. Definiți și analizați noțiunea de drept obiectiv.

3. Dreptul pozitiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):( ) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi (conduite, acţiuni, fapte etc.) care sunt

în concordanţă cu interesele şi valorile sociale ale acelei societăţi;( ) ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un anumit stat;( ) ansamblul normelor juridice care obligă sau impun anumite conduite pozitive.

4. Dreptul subiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) prerogativa sau îndrituirea unui subiect concret într-un raport juridic concret,

respectiv ceea ce poate pretinde de la celălalt/ceilalţi subiecţi din cadrul aceluiaşi raport

juridic, în virtutea dreptului __________;( ) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi/sau

nepatrimoniale dintre subiectele persoane fizice sau juridice;( ) ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile subiectelor

unui raport juridic.

5. Ce este dreptul public şi prin ce se caracterizează? Care sunt ramurile de drept cuprinse în sfera dreptului public?

6. Ce este dreptul privat şi prin ce se caracterizează? Care sunt ramurile de drept cuprinse în sfera dreptului privat?