UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Andrei Cojuhari, Valentina Childescu

TEORIE ECONOMICĂ şi INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ

(curs de prelegeri)

Chişinău, 2011

1

Cursul de prelegeri "Teorie Economică şi Integrare Economică Europeană" este elaborat de

profesorii catedrei " Teorie Economică şi Marketing " al U.T.M. în conformitate cu cerinţele planului

de studiu (ciclul 1 - lincenţiat) şi este destinat pentru studenţii specialităţilor inginereşti.

Acest curs de prelegeri are menirea de a ajuta studenţii să cunoască mai profund actualele

probleme economice cu care se confrunţă societatea şi să fie capabili să analizeze în mod critic

problemele stringente ale economiei naţionale, să facă propuneri concrete de soluţionare ale acestora,

să analizeze necesitatea, căile şi avantajele de integrare a R. Moldova în Uniunea Europeană, să fie

pregătiţi de a se încadra cu profesionalism la locuri de muncă preferate.

Cursul de prelegeri "Teorie Economică şi Integrare Economică Europeană" este aprobat de

către senatul U.T.M. şi recomandat pentru publicare ( proces verbal Nr.... din..... octombrie 2011)

Recenzenţi: prof. univ.,dr. hab. Tatiana Manole

prof. univ.,dr. hab. Gheorghe Rusu

2

CUPRINS

pag.

Secţiunea I. Întroducere în TEORIA ECONOMICĂ

Tema 1. Economia şi ştiinţa economică

1.1. Esenţa şi structura economiei ..................................................................

1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice ..............................................

1.3. Metodologia ştiinţei economice ..............................................................

1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică ..................................

Tema 2. Activitatea economică, resursele şi bunurile economice

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor

umane..............................................................................................................

2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema

alegerii raţionale..............................................................................................

2.3.Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile

ei……………………………………………………………………………..

2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice................................................

Tema 3. Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice

3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economic ca subiecţi

ai proprietăţii...................................................................................................

3.2. Economia naturală şi economia de schimb .............................................

3.3. Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor ......................................................

Tema 4. Sistemele economice şi caracteristicile lor

4.1. Esenţa şi trăsăturile sistemului economic.................................................

4.2.Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera

concurenţă……………………………………………………………………

4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei.................................................

4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de

comandă……………………………………………..……………………...

Sectiunea II. Microeconomie

Tema5. Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare.

3

5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile...........................................................

5.2. Tipuri şi forme ale pieţei.........................................................................

5.3. Infrastructura pieţei contemporane…………....….................………....

Tema6. Piaţa bunurilor de consum.

6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea.............................

6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea...............................

6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru..............................

Tema7. Concurenţa şi preţul.

7.1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţa............................................

7.2. Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopolistice..................

7.3. Mecanismele de formare şi reglementare a preţurilor............................

Tema8. Teoria consumatorului.

8.1. Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele

consumatorului......................................................................................

8.2. Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului...............................

8.3. Protecţia drepturilor consumatorului......................................................

Tema9. Teoria producătorului şi activitatea de antreprenoriat.

9.1.Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei. Funcţiile

întreprinderii..........................................................................................

9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM în activitatea

economică.............................................................................................

9.3. Indicatirii de bază a activităţii întreprinderii. Sursele de finanţare a

afacerii...................................................................................................

Tema10. Factorii si costurile de productie.

10.1. Caracteristicile factorilor de producţie şi a neofactorilor......................

10.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Productivitatea şi

rentabilitatea factorilor de producţie.....................................................

10.3. Costurile de producţie şi tipologia lor. Căile de reducere a costurilor

de producţie...........................................................................................

Tema11. Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factorilor.

11.1. Piaţa muncii şi salariul..........................................................................

11.2. Piaţa capitalului real şi dobânda...........................................................

11.3. Piaţa funciară şi renta............................................................................

11.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale..............................

4

Secţiunea III. Macroeconomie.

12.1. Macroeconomia şi economia naţională. Economia tenebră..................

12.2. Avuţia naţională şi potenţialul economic..............................................

12.3. Produsul naţional şi indicatorii lui de bază. Metodele de estimare a

produsului intern brut. Sistemul conturilor naţionale....................

12.4. Consumul, economiile şi investiţiile.....................................................

12.5. Mecanismele de reglare a economiei naţionale....................................

Tema13. Echilibrul şi dezechilibrele economice.

13.1. Echilibrul economic general şi parţial. Formele dezechilibrului

economic............................................................................................

13.2. Cererea şi oferta agregata. Modelele AD-AS şi IS-LM........................

13.3. Şomajul şi formele lui de manifestare. Măsuri de reducere a

şomajului............................................................................................

13.4. Inflaţia şi consecinţele ei. Politici antiinflaţioniste...............................

Tema14.Creşterea economică şi ciclurile economice.

14.1. Creşterea economică: esenţa, factorii, politici......................................

14.2. Tipurile şi metodele de creştere economică..........................................

14.3. Fluctuaţiile creşterii economice. Ciclurile economice şi

caracteristicile lor...........................................................................................

14.4. Crizele economice şi particularităţile lor în R.Moldova.......................

Tema15. Interactiunea dezvoltarii economice si sociale.

15.1. Direcţiile politicii sociale ale statului....................................................

15.2. Calitatea vieţii şi nivelul de trai a populaţiei.........................................

15.3. Inegalitatea economică şi sărăcia..........................................................

15.4. Impactul dezvoltării economice asupra mediului ambiant...................

Tema16. Finanţele publice.

16.1. Finanţele publice şi bugetul naţional. Deficitul bugetar şi datoria

publică...................................................................................................

16.2. Sistemul bancar şi funcţiile lui..............................................................

16.3. Creditul şi politica monetar-creditară...................................................

16.4. Sistemul fiscal şi funcţiiile lui...............................................................

Tema17. Piaţa resurselor financiare.

17.1. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă.........................

17.2. Piaţa financiară şi structura ei...............................................................

5

17.3. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar.............................................

Secţiunea IV. Mondoeconomie.

Tema18. Economia mondială şi structura ei.

18.1. Conţinutul şi strustura economiei mondiale..........................................

18.2. Diviziunea muncii şi specializarea internaţională.................................

18.3.Circuitul economic mondial şi fluxurile economice internaţionale.....

18.4. Globalizarea: esenţa, trăsăturile, formele, consecinţele........................

Tema19. Relaţiile economice internaţionale.

19.1. Comerţul internaţional şi politici comerciale externe. Balanţa

comercială şi de plaţi externe.........................................................................

19.2. Sistemul Monetar Internaţional şi funcţiile lui.....................................

19.3. Migrarea internaţională a forţei de munca şi particularităţile ei în

R.Moldova......................................................................................................

Tema20. Cooperarea şi integrarea economică regională.

20.1. Cooperarea economică internaţională şi formele ei..............................

20.2.Necesitatea, etapele şi formele integrării economice regionale............

20.3.Avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale..............

SecţiuneaV. Uniunea Europeană.

Tema21. Continutul si evolutia Uniunii Europene.

21.1. Evoluţia procesului de formare a Uniunii Europene.............................

21.2. Constituirea Uniunii Vamale................................................................

21.3. Formarea pieţii commune (unice).........................................................

21.4. Formarea Uniunii Europene..................................................................

Tema22. Instituţiile şi politicile comunitare ale Uniunii Europene.

22.1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene şi funcţiile lui.......................

22.2. Procesul decizionale şi conţinutul politicilor comunitare.....................

22.3. Relaţiile economice a Uniunii Europene cu restul lumii......................

22.4. Criteriile de aderare la Uniunea Europeană..........................................

Tema23. Particularităţile integrării R.Moldova în Uniunea Europeană.

23.1.Necesitatea, evoluţia, avantajele şi dezavantajele integrării

R.Moldova.............................................................................................

23.2. Procedurile de aderare a R. Moldova la U.E. Acordul de Parteneriat

şi Cooperare..........................................................................................

23.3. Politica Europeană de Vecinătate. Planul de Acţiune U.E. – R.

6

Moldova................................................................................................

23.4. Acordul de Asociere a R. Moldova la U.E.......................................

Prefaţă

Actualul curs de prelegeri "Teorie Economică şi Integrare Economică Europeană" este destinat

studenţilor de la specialităţile inginereşti şi urmăreşte scopul să contribuie la aprofundarea

cunoştinţilor şi aptitudinilor practice în domeniul problemelor economice complicate cu care se

confruntă actualemente societatea. Ca obiectiv principal al lucrării este familizarea studenţilor cu

noţiunile de bază a economiei generale, cu problemele de ordin micro, marcro, mondoeconomic şi de

integrare în Uniunea Europeană.

Acestă lucrare deferă substanţial faţă de cursul de prelegeri " Teorie economică ", editată în

cadrul U.T.M. în a. 2004, atât prin conţinutul temelor şi aparatului statistic şi factologic reînnoit, cât

şi prin noua structură a cursului care cuprinde un nou compartiment - " Uniunea Europeana ", care

reflectă o prezentare generală a dezvoltării Uniunii Europene şi de funcţionare a instituţiilor acesteia.

În conformitate cu noua programă analitică ( pentru ciclul I de licenţă ), cursul de prelegeri

cuprinde cinci secţiuni structurate în 23 teme: prima sectiune – „Introducere în teoria economică”

( temele 1-4 ), a doua secţiune – „Microeconomie” ( temele 5-11), a treia secţiune –

„ Macroeconomie ” ( temele 12-17), a patra secţiune – „Mondoeconomie” ( temele 18-20), a cincia

secţiune – „ Uniunea Europeană ”( temele 21-23). Prin conţinutul problemelor abordate cursul de

prelegeri are o structură comparabilă cu cea a „Economix –urilor occidentale”.

Fiecare temă a cursului de prelegeri debutează cu enunţarea planului, scopului urmărit şi

obiectivele de studii pe care studenţii trebuie să le posede şi se finalizează cu cuvintele – cheie,

rezumat, probleme de recapitulare şi bibliografie, astfel încât să ajute studentul la însuşirea

materialului respectiv şi la pregătirea pentru susţinerea examenului la disciplina data. Fiecare

întrebare din temă include un răspuns scurt, care constituie pentru student un posibil model de

abordare a problemei în cauză. Desigur, în procesul studierii literaturii recomandate studentul poate

apela şi la alte variante de răspuns.

La elaborarea cursului de prelegeri „Teoria Economică şi Integrare Economică Europeană”

au participat : prof. univ. dr. hab. Andrei Cojuhari (Introducere şi temele 1-4, 12-17), conf. univ., dr.

Valentina Childescu (temele 5-11).Temele 18 – 23 au fost elaborate de V. Childescu şi A. Cohuhari

cu participarea conf. univ., dr. Andrei Gangan. La oformarea tehnică a lucrării a participat lect. univ.

Mariana Tertiuc.

7

Aducem mulţumire sinceră recenzenţilor , colectivului de redactare şi editare a U.T.M. şi

tuturor acelora care, direct sau indirect, au contribuit la realizarea acestei lucrării didactice.

Secţiunea I

Întroducere în „ Teoria Economică ”

Prima secţine a cursului de prelegeri cuprinde patru capitole şi urmăreşte scopul de a familiariza studenţii cu : noţiunile de bază ale econonomiei şi ştiinţei economice; categoriile, legile şi metodele de cercetare economică; rolul şi funcţiile teoriei economice; conţinutul şi fazele activităţii economice; conţinutul şi formele relaţiilor de proprietate; evoluţia de organizare a activităţii economice; sistemele economice şi în special - sistemul economiei de piaţă real mixt.

Tema 1. Economia şi ştiinţa economică

1.1. Esenţa şi structura economiei 1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice 1.3. Metodologia ştiinţei economice 1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică

Scopul temei: Studierea naturii şi domeniul economiei ca ansamblu de activităţi economice şi a proceselor de constituire şi dezvoltare a ştiinţei economice.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili.să definiţi noţiunea de „Economie” şi structura ei;să identificaţi problemele fundamentale ale economiei ce preocupă toate

societăţile umane;să determinaţi şi să explicaţi etapele evoluţiei ştiinţei economice;să cunoaşteţi categoriile şi legile economice;să cunoaşteţi metodele de cercetare economică şi posibilitatea aplicării lor în

practică;să explicaţi funcţiile teoriei economice;să apreciaţi impactul teoriei economice asupra politicii economice;să determinaţi şi să explicaţi locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor

economice.

1.1. Esenţa şi structura economiei

Ce reprezintă economia ? Economia reprezintă un ansamblu de activităţi umane legate de procesul de producţie, schimb, repartiţie şi consum a bunurilor

8

economice.La baza întregii economii se află bogăţia şi bunăstarea. Bogăţia unei ţări constă în stocul de resurse şi bunuri care pot fi folosote pentru a satisface nevoile umane. Bunăstarea reflectă nivelul de satisfacţie pe care o persoană sau societatea în ansamblu o obţine din consumul bunurilor şi serviciilor disponibile.

Economia poate fi privită în două aspecte: tehnologic şi social – economic.Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme: a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de

care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane;

b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă;

c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).

Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie.

Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură. Forţele de producţie includ: mijloacele de producţie, forţa de muncă şi ştiinţa, care contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea atât a mijloacelor de producţie, cât şi forţei de muncă.

Relaţiile de producţie reprezinţă relaţiile economice dintre oameni care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice sunt relaţiile de proprietate.

Economia cuprinde o gamă largă de probleme cu care se confruntă societatea în procesul administrării resurselor relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor nelimitate. Printre astfel de probleme pot fi menţionate:

costurile şi beneficiile creşterii şi dezvoltării economice; dinamica şi sistemul de preţuri şi rolul intervenţiei statului în

economie; determinarea preţului şi producţiei de bunuri şi servicii pe pieţele

concurenţiale şi monopoliste; impactul producţiei şi consumului asupra poluării mediului; dezavantajele şomajului şi a inflaţiei şi rolul statului în abordarea

acestor probleme; modalităţile de distribuţie a veniturilor şi bogăţiei şi cauzele sărăciei.

Care este problema fundamentală a economiei?Problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii este utilizarea

raţională a resurselor în scopul satisfacerii nevoilor umane. Economistul american

9

P.Samuelson, Laureat al premiului Nobel a formulat trei întrebări care reflectă problema fundamentală a economiei:

1) Ce şi cât să se producă? Prima întrebare solicită un răspuns cu privire la volumul de bunuri care pot fi produse în baza stocurilor de produse disponibile în societate.

2) Cum să producă ? A doua întrebare prevede selectarea formelor, metodelor, tehnicilor şi tehnologiilor necesare pentru a produce bunurile solicitate.

3) Pentru cine să se producă? A treia întrebare se referă la modul şi criteriile de distribuire a bunurilor economice între membrii societăţii.

În dependenţă de felul în care s- a reacţionat la întrebările sus menţionate, economiile s-au delimitat în diferite sisteme şi forme concrete de existenţă la care ne vom oferi în temele următoare.

Care este structura economiei? Structura economiei reflectă elementele ei componentele, natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care î-l joacă fiecare element , precum şi legăturile reciproce. Sunt cunoscute următoarele tipuri de stucturi ale economiei naţionale:

a) structura materială – reflectă compartimentul activităţilor corespunzător specialităţii producţiei în cadrul societăţii;

b) structura tehnică - completează structura materială, caracterizând nivelul tehnicii existent pe ramuri de activitate;

c) structura demoeconomică - pune în evidenţă gruparea populaţiei active sau ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate;

d) structura organizaţională - grupează activităţile pe domenii mari de activitate, constituindu-se în subsisteme ale economiei naţionale ( de exemplu, subsistemul productiv, neproductiv, comercial, monetat etc);

e) structura teritorială – reflectă compartimentul economiei naţionale pe zone şi regiuni economice ca părţi ale teritoriului ţării respective;

f) structura de proprietate, care pune în evidenţă structura economiei naţionale în dependenţă de forma de proprietate (sectorul public, privat, mixt).

Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie şi extraeconomie.

Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării individuale, bănci etc.).

Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ - teritoriale).

Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la întreaga economie privite ca agregate economice (produs intern brut, venit naţional, şomaj, inflaţie, balanţă de plăţi externe etc.).

10

Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (globalizarea economică, relaţiile economice internaţionale, fluxurile economice internaţionale, companiile transnaţionale, instituţiile economice internaţionale etc.).

Extraeconomia constă din procesele de utilizare a resurselor obţinute de la studierea cosmosului( economia cosmosului), studierea fundului mărilor şi oceanelor, cât şi a utilizării nanotehnologiilor contemporane.

Care sunt sectoarele economice? Economia ca unitate integrală întruneşte mai multe sectoare funcţionale :

1. sectorul economic primar, care include: (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul);

2. sectorul economic secundar, care include: (industria prelucrătoare, construcţiile, lucrările publice);

3. sectorul economic terţiar, care include: (serviciile bancare, asigurări, transport etc.);

4. sectorul economic cuaternar, care include: serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică.

În funcţie de relaţiile de proprietate economia la fel include: sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor şi organizaţiilor dirijate de către stat), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”.“ Ştiinţa economică ” analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele

economice, care parcurg în societate. Ştiiţna economică are următoarele caracteristici:a) ştiinţa economică este o ştiinţă care se autonomizează prin modul său de

abordare a activităţii economice, prin premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formează;

b) ştiinţa economică constituie un ansamblu de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universalizată şi generalizată a acestei realităţi. Ea nu se confruntă nici cu istoria economică, nici cu politica economică şi nici cu istoria gândirii economice. Ştiinţa economică exercită o analiză profundă (logică şi istorică ) a esenţei faptelor, actelor şi componentelor economice;

c) ştiinţa economică este bazată pe criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice. Atât producătorii, cât şi consumatorii se conduc în activitatea sa de obţinerea rezultatelor eficiente;

d) ştiinţa economică cercetează unitatea economică în ansambu, unele probleme fiind abordate din punct de vedere microeconomic, altele din cel macroeconomic.

11

Care sunt principiile ştiinţei economice? Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii:

Primul - interacţiunea dintre teorie şi practică. Teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria;

al doilea - unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică, care reflectă cele trei probleme fundamentale: ce de produs? cum de produc? pentru cine de produs?;

al treilea - istorismul real. Ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective.

Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă.

Ştiinţa Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea determină diagnosticul situaţiei economice şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică).

Ştiinţa Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele economice să se încadreze în normalitate.

1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice

Ştiinţa economică are o istorie relativ îndelungată. Ea a evoluat începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi a trecut prin următoarele etape:

1. Etapa antică , care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat modelul „statului ideal” şi stuctura lui. Aristotel primul a determinat utilitatea şi valoarea mărfii şi funţiile banilor.

2. Etapa medievală , care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Ideile economice în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii medivali au formulat două idei fundamentale: ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală; considerată ca muncă sfântă ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.

12

3. Etapa mercantilistă , care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de Economie Politică”, în care erau descrise relaţiile de comerţ.

4. Etapa fiziocrată , care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat de circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. Anume la această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay în lucrarea sa celebră „Tabloul economic” (1758) şi fiziocratul englez W. Petty în lucrarea „Aritmetica politică” (1681).

5. Etapa liberalismuluie economic clasic , care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. La această etapă apar lucările economice celebre a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) considerat ca părintele al ştiinţei economice, T.Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei”(1798), D.Ricardo „Despre principiile economiei politice şi impuneri”(1817), J.B.Say „Curs complet de economie politică” (1823), J. St. Mill „Principii de economie politică” (1848) şi altele. Anume la această etapă a fost pusă bazele analizei categoriilor economice: munca,valoare, preţul, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.

6. Etapa naţionalismului economic , care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună sfaturi concrete şi realiste.

7. Etapa marxistă , care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, considerat ca fondator a unei noi paradigme economice. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867, primul volul) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al ştinţei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi, cum ar fi: munca concretă, munca abstractă, plusvaloare absolută şi relativă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.

8. Etapa neoclasică , care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.

9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală

13

„Teoria generală a ocupării, mânii de lucru a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea intervenţiei statului în activitatea economiă şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 a sec. XX şi derulează până în prezent. Principalii reprezentanţi al acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor savanţi ai ştiinţei economice constau în următoarele: a) limitarea intervenţiei statului în activitatea economică; b) stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; c) reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; d) elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.

Aşadar, obiectul de studiu al ştiinţei economice (Teoriei economice) a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel:

a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate;

b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate; c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în

economia modernă şi funcţionează în economia contemporană.

1.3. Metodologia ştiinţei economice

Metodologia ştiinţei economice reprezintă ansambul metodelor, proceselor şi instrumentelor de cercetare în vederea cunoaşterii fenomenelor şi proceselor economice.Economista engleză J. Robinson a asociat metodologia cu o ladă de instrumente cu care operează cercetătorul.

În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces economic, categorie economică, lege economică, metodă de cercetare economică. Vom analiza succint aceste noţiuni.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct ( de ex., creşterea preţurilor, sporirea profiturilor, actele de vânzare – cumpărare a mărfurilor etc. ). Fenomenele economice incud mai multe tipuri de legături, cum ar fi :

a) legături cauzale , în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază şi determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;

b) legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un anumit fenomen, de exemplu preţul, influenţeată evoluţia altor fenomene cum sunt cererea şi oferta, care la rândul lor, modificându-se, vor determina schimbarea preţului;

14

c) legături funcţionale de covariaţie ( pozitivă şi negativă, liniară şi neliniară, singulară şi multiplă ), în baza cărora modificarea unui anumit fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene.

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi spaţiu (de ex., privatizarea patrimoniului de stat, modificarea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii într-un interval de timp sau într-o anumită localitate ).

Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din componentele relaţiilor economice. Ştiinţa economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, salariu, inflaţie, şomaj, preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe : prima - categorii economice imanente tuturor modurilor ( sistemelor ) de producţie ( producţie, repartiţie, consum, muncă etc.) ; a doua – categorii economice care funcţionează în unele moduri de producţie ( marfă, bani, dobândă, rentă ); a treia – categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie bazate pe relaţii de piaţă ( concurenţă, şomaj, inflaţie ).

Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.

Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice : primele au caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor ( de ex., legea valorii ), pe când legile juridice au caracter subiectiv şi sunt adoptate de organele legislative ( de ex., legea despre proprietate adoptată de către parlament ).

Legile economice diferă şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor

(de ex., legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii funcţionează indiferent de activitatea umană (de ex., legea schimbului anotimpurilor, legea atracţiei );

b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţilor respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.

Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari : legile economice generale comune tuturor sistemelor economice (de ex., legea economiei muncii, legea consumului şi altele); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cereii, legea ofertei, legea valorii etc.); legile economice specifice unui anumit sistem economic (de ex., legea concurenţiei, legea acumulării de capital si altele).

Cunoaşterea legilor economice permite formularea şi adoptarea deciziilor economice potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice, care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai mic. Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la deformări substanţiale în societate şi la pierderi de resurse materiale, financiare şi umane colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în sistemul economiei de comandă au dus la dezechilibru economic, care a avut un impact negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste.

15

O importanţă deosebită în ştiinţa economică le revin metodelor de cercetare. Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică reprezintă ansamblul modalităţilor de abordare, de principii, procedee şi tehnici de analiză a fenomenelor şi proceselor economice, de expunere a rezultatelor cercetării . Ştiinţa economică aplică atât metode generale, cât şi metode specifice de cercetare. Totalitatea metodelor, procedeelor, regulilor şi postulatelor utilizate în procesul cercetării ştiinţifice constituie metodologia cercetării economice . În ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în ştiinţa economică se includ : inducţia şi deducţia, abstracţia ştiinţifică, analiza şi sinteza, istorică şi logică, dialectică, metoda comparaţiei, analogiei, de experiment, modelarea economico – matematică. Vom analiza succint metodele sus menţionate.

Metoda inducţie – deducţie. Inducţia presune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale ( de la particular la general ). Metoda inductivă constă deci în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre evidenţierea conceptelor, teoriilor şi ipotezelor cu caracter de generalitate. Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare de la general la particular, de la teorie – la fapte concrete). Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la general la particular, în sensul că se aplică teoriile deja descoperite la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor economice reale. Cercetarea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi deducţiei, care se completează reciproc.

Metoda abstracţiei ştiinţifice, ca componentă a metodologiei ştiinţei economice, reflectă cercetarea unei laturi esenţiale a procesului sau fenomenului economic, făcând abstracţie de celelalte laturi relativ neesenţiale ale acestora. Metoda de abstracţie urmăreşte să se elimine ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se desprindă ceea ce este esenţial, general şi relevant pentru caracteristica fenomenului sau procesului economic respectiv, sub formă de concepte, principii, ipoteze, teorii şi legi economice. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete ( cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc. ).

Metoda de analiză şi sinteză. Analiza este o metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe divizarea unui proces sau fenomen economic în elementele lui componente şi studierea în parte a fiecăruia dintre acestea. Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic ( de ex., analiza procesului de privatizare care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate) ; b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfaşurare a fenomenelor economice ( de ex., salariul mediu lunar a unui salariat din R. Moldova în a. 2006 a constituit 1697,1 lei, iar în a. 2009 – 2747,6 lei ); c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat ( de ex., rata şomajului în R. Moldova a constituit în a. 2009 – 6,4 % ); d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp ( de ex., Produsul intern brut a crescut în R. Moldova de la 44,7 mlrd.

16

lei în 2006 la 60,0 mlrd. lei în a. 2009 ); e) analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei; f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii.

Metoda sintezei economice presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne ( cauzale şi funcţionale ). De ex., analizând scăderea volumului de producţie din industrie, agricultură, transport, construcţii şi din alte ramuri ale economiei naţionale, care a avut loc în R.Moldova în a. 2009 s-a făcut sinteză, că economia republicii se află în recesiune profundă. În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii până la un punc sinteza continuă acest proces desăvârşindu – l din punct de vedere al funcţionalităţii întregului. Astfel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală.

Metoda dialectică - contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice ( de ex., studierea cauzelor şi a condiţiilor de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a sistemului economiei de comandă ).

Metoda istorică şi logică. Metoda istorică – reflectă descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în timp şi spaţiu. Prin folosirea metodei istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor şi proceselor economice din evoluţia vieţii economice. Metoda logică – reflectă trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfă, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.

Metoda matematică – constă în reproducere schematică a unui proces economic sub forma unui sistem liniar sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.

Modelarea economico – matematică – reflectă analiza diferitor tipuri de existenţă a vieţei economice sub forma unor construcţii logico – matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Modelul economico - matematic este o construcţe logică, rezultat al unei abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între paramentrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. În funcţie de criteriile alese, deosebim : modele deterministe şi probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice, modele explicative şi modele normative ş.a.

17

Metoda statistică – reflectă un ansamblu de procedee prin care se observă fenomenele şi procesele vieţei economice, se înregistrează informaţiile necesare, se realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor, statistice, în vedera evidenţierii tendinţelor care se manifestă.

Metoda comparaţiei – reflectă cel mai general proceseu logic prin care se cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elementele cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare economică, se pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi procese etc.

Metoda analogiei – înseamnă un procedeu prin care se transferă însuşirile unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în scopul obţinerii unor concluzii, cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor asemănătoare. Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi deducţia, comparaţia etc. Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către F. Quesnay a lucrării sale celebre “ Tabloul economic ”, în care este analizat procesul de reproducţie la nivel macroeconomic

Metoda de experiment . Ştiinţa economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, prosese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Metoda de experiment presupune intervenţia conştientă în viaţa economică reală prin diferite acţiuni cu scopul de a verifica oportunitatea şi de a lua deciziile respective. Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul proprietăţii de stat şi planificării centralizate.

În procesul studierii fenomenelor economice trebuie şă fie evitate eroarele şi cursele economice . Eroarea poate fi de tip cauzal sau de compoziţie. Eroarea de cauzalitate apare atunci când o variabilă independentă este considerată ca o variabilă dependentă sau când se confundă cauza cu consecinţele fenomenului . De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei. Eroarea de compoziţie poate să apară atunci, când trăsăturile unei părţi a unui întreg sunt atribuite automat şi întregului. De ex., prezintă o eroare sintagma “ ceea ce e convinabil lucrătorului e convinabil şi societăţii “ . Această afirmare este greşită, deoarece majorarea salariului a unui lucrător este convinabilă pentru el, însă dacă se va majora concomitent salariul tuturor lucrătorilor ( fără a ţine cont de creşterea productivităţii muncii ), aceasta va duce la apariţia proceselor inflaţioniste, care vor influenţa negativ asupra tuturor lucrătorilor.

1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică

Teoria economică formează trunchiul de bază a ştiinţei economice. Teoria economică îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice, care prevede studierea, cunoaşterea, explicarea şi cercetarea fenomenelor economice, determinarea legităţilor economice şi formularea legilor economice. Teoria

18

economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor fundamentale al economiei ( Ce de produc? Cum de produs ? Pentru cine de produs ?), să explice cauzele şi consecinţele crizei economice, şomajului, inflaţiei, dificitului bugetar şi altor fenome negative cu care se confruntă actualmente economia naţională.

2. Funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza teoretico – metodologică a tuturor disciplinilor economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disiplinile economice. După expresia lui P.Samuelson “ , teoria economică este regina ştiinţelor ecomomice fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice “.

Teoria economică şi alte disiplini economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor economice . Sistemul ştiinţelor economice include: ştiinţele economice fundamentale, ştiinţele economice teoretico- aplicative şi ştiinţele economice de frontieră .

Figura 1.1.Locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor economice.

3.Funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice reale. În baza teoriei economice sunt determinate principlale scopuri ale societăţii în domeniul economic: asigurarea creşterii economice durabile şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă şi cu locuri de muncă a tuturora care doresc şi dispun de capaciţăţi de muncă; sporirea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi reducerea proceselor inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antrepenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea sa; repatiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o grupă socială a

19

Stiinţe economice fundamentale

Doctrine economice

Istoria gândirii economice

Economia mondiala

Contabilitatea Statistica s. a.

Ştiinţe economice teoretico – aplicative:

Finanţe, moneda, credit Managementul Marketingul

Economia muncii Economia agriculturii Economia industriei Economia comerţului Economia firmei si a.

Ştiinte economice de frontieră:

Geografia economică

Econometria Cibernetica

economică Sociologia

economică Economia

mediului Psihologia

economică si a.

Teoria Economică

populaţiei sa nu devină săracă; asigurarea socială a celora care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, invalizilor etc. ); asigurarea unei balanţe active comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe pozitive. Aceste scopuri stau în faţa oricărei ţări din lume.

Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică – reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective, ţinând cont de condiţiile existente şi de utilizarea mijloacelor materiale, financiare şi umane de care dispune statul. Politicile economice ale statului pot fi grupate în dependenţă de următoarele criterii:

a) în funcţie de nivelul obiectivelor majore politicile economice pot fi grupate în: politici economice naţionale, regionale, mondiale;

b) în funcţie de obiectivele finale politicile economice şi sociale pot fi divizate în: politici de creştere economică, politici de dezvoltare socială durabilă, politici de ocupare deplină a forţei de muncă şi de reducere a şomajului, politici anticriză, politici antiinflaţioniste etc.;

c) în funcţie de dimensiunile obiectivelor politicile economice şi sociale pot fi grupate în: politici bugetare, politicile privind protecţia mediului, politici de programare macroeconomică şi politici sectoriale;

d) în funcţie de orizontul de timp politicile economice pot fi divizate în: politici conjuncturale, politici de relansare economică şi de restructurare durabilă a aparatului tehnic de producţie, politici de recesiune etc.;

e) în funcţie de modul de influenţă a participanţilor la viaţa economică politicile economice pot fi grupate în: politici restricţioniste, de limitare şi restrîngere a unora sau altora din activităţi, politici de incitare, stimulare a agenţilor economici etc.;

f) în funcţie de orientarea doctrinară politicile economice se divizează în: politici liberale, politici neoliberale, politici keynesiene, politici neodirijiste şi altele;

g) în funcţie de instrumentele folosite politicile economice pot fi grupate în: politici fiscale directe şi politici fiscale indirecte.

Pentru a promova o politică economică raţională este necesar de utilizat acele analize economice care ne permit să determinăm care seturi de scopuri se bazează pe compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce condiţii de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile.

Cuvinte – cheie

analiză economică proces economic abstracţie ştiinţifică fenomen economic categorie economică forţă de producţie economie inducţie - deducţie economie naţională lege econommică economie normativă macroeconomie economie politică mezoeconomie

20

economie pozitivă microeconomie economie reproductivă mondoeconomie metodologia ştiinţei economice relaţii de producţie politica economică ştiinţă economică

Rezumat

1. Economia reprezintă un ansamblu de activităţi legate de procesul de producţie, schimb, repartiţie şi consum a bunurilor economice . Problemele fundamentale ale economiei sunt : Ce de produs ? Cum de produs ? Pentru cine de produs ?

2. Economia, ca unitate complexă include : microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia, mondoeconomia, extraeconomia . Sectoarele funcţionale ale economiei sunt : sectorul primar, secundar, terţiar, cuaternar, privat, public, mixt.

3. Economia nu trebuie confundată cu ştiinţa economică. Ştiinţa economică analizează procesele economice care parcurg în societate. Principiile ştiinţei economice: interacţiunea dintre teorie şi practică; unitatea dintre analiză micro şi macroeconomică, istorismul real. Ştiinţa economică poate fi privită în aspect pozitiv şi normativ.

4. Ştiinţa economică ( Teoria Economică ) a evoluat prin mai multe etape: etapa antică, medievală, mercantelistă, fiziocrată, clasică, marxistă, neoclasică, keynesiană, neoliberală.

5. Metodologia ştiinţei economice reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi instrumentelor de cercetare în vederea cunoaşterii fenomenelor, proceselor, categoriilor şi legilor economice. Principalele metode utilizate în cercetările economice sunt : inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, abstracţia ştiinţifică, istorică şi logică, dialectică, metoda comparaţiei şi analizei, metoda modelării economico – matematice, metoda de experiment.

6. Principalele funcţii ale teoriei economice sunt: funcţia cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice, funcţia metodologică şi funcţia practică . Teoria economică joacă rolul determinand în sistemul ştiinţelor economice. Sistemul ştiinţelor economice include : ştiinţele economice fundamentale, teoretico – aplicative şi ştiinţelor de frontieră.

7. În baza teoriei economice sunt elaborate diferite politici economice: de dezvoltare social – economică durabilă, de ocupare deplină a forţei de muncă şi de reducere a şomajului, de stabilire a preţurilor şi de reducere a inflaţiei, de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii de protecţie a mediului ambiant. Si altele.

8. Importanţa studierii „ Teoriei economice ” constă în următoarele : a înarma populaţia cu cunoştinţe necesare pentru a lua decizii juste în anumite situaţii economice; a argumenta şi a recomanda o anumită politică economică; a formula legile economice pentru a prevedea consecinţele acţiunilor oamenilor; a elabora unele recomandări oamenilor de afaceri cu privire la activitatea de antreprenoriat.

21

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea " Economie " în aspect tehnologic şi social – economic.2. Analizaţi structura economiei şi sectoarele ei funcţionale.3. Analizaţi problemele fundamentale ale economiei.4. Explicaţi noţiunile de " Ştiinţă economică pozitivă " şi " Ştiinţă economică

normativă ".5. Analizaţi etapele de dezvoltare a ştiinţei economice.6. Formulaţi obiectul de studiu al " Teoriei Economice ".7. Explicaţi noţiunile " Fenomen economic ", " Proces economic ", " Categorie

economică ", " Lege economică ".8. Analizaţi deosebirile dintre legile economice şi legile naturii, dintre legile

economice şi cele juridice.9. Analizaţi detaliat sistemul metodelor de cercetare aplicat în cercetările

economice.10.Analizaţi funcţiile " Teoriei economice " şi locul acestei discipline în sistemul

ştiinţelor economice.11.Analizaţi politicile economice bazate pe principiile " Teoriei economice ".

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti. Editura Economică 1997, p. 31-48.Dicţionar de Economie . Coordonator: Niţă Dobrotă. Bucureşti. Editura

economică. 1999, p. 32, 189, 299 – 301, 356.Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie Economică. Chişinău. U.T.M., 2004, p.

7 -16.Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006,

p. 11-27.Feuraş Eugenia. Teorie Economică ( micro – macroeconomie ). Editura ASEM.

Chişinău, 2007, p.7-14.Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia

politică modernă. POLIROM, Iaşi, 2002, p.19 -39.Andrei Cojuhari, Tatiana Lâsâi. Întroducere în obiectul de studiu al teoriei

economice. U.T.M. Chişinău, 2007, p. 3-45.

22

Tema 2. Activitatea economică, resursele şi bunurile economice

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema alegerii raţionale2.3. Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile ei.2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice

Scopul temei: analiza nevoilor umane, resurselor şi bunurilor economice şi a fazelor activităţii economice.

Obiectivele temei : După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să analizaţi trăsăturile nevoilor umane şi a legii creşterii nevoilor umane; să explicaţi structura piramidei lui A.Maslow referitor la nevoile umane; să analizaţi resursele economice şi legea rarităţii resurselor economice; să explicaţi problema alegerii raţionale şi a costului de oportunitate; să determinaţi clasificarea bunurilor economice; să analizaţi utilizarea şi valoarea mărfii; să analizaţi fazele activităţii economice; să explicaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie.

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane

Scopul final a oricărei activităţi economice este îndestularea nevoilor umane.Oamenii, pentru a exista şi funcţiona, au nevoie de bunuri materiale şi servicii:obiecte de consum, lociunţă, şcoală, spital, mijloace de producţie etc.

Nevoile umane reprezinţă cerinţele materiale , economice, sociale şi spirituale ale vieţei şi activităţii oamenilor. Nevoile umane pot avea caracter subiectiv sau obiectiv. Nevoile umane care apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor poartă caracter subiectiv, iar nevoile fixate în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor capătă un caracter obiectiv. Nevoile umane devin efective, în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie ale popoarelor şi indivizilor.

Pentru ca nevoile să devină nevoi economice este necesar să se respecte trei condiţii: să existe bunuri disponibile şi accesibile; bunurile să fie relativ rare; existenţa unei pieţe de confruntare a cererii şi ofertei.

23

Care sunt trăsăturile nevoilor umane?1. Multiplicitatea şi diversitatea nevoilor umane. Nevoile umane sunt

nelimitate la număr. Odată cu creşterea progresului tehnico - ştiinţific apar noi nevoi umane. De regulă, nevoile umane sunt reproductibile, deoarece satisfacerea uneia dă naştere altora. Creşterea şi diversificarea în continuu a nevoilor umane reprezintă o lege economică generală.

2. Intensitatea şi ierarhia nevoilor umane. Nevoile umane au diferită intensitate, iar ierarhia nevoilor umane oscilează de la un individ la altul şi de la o persoană la alta la acelaşi individ.

3. Stabilirea sau limitarea în capacitate a nevoilor umane. Nevoile umane sunt limitate în volum. Intensitatea unor nevoi descreşte pe măsura ce sunt satisfăcute (de ex., cele fiziologice), altele rămân stabile de ex., nevoile de caracter estetic, cum ar fi: literatura, arta, muzica etc.).

4. Interdependenţa nevoilor umane. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluează în sensuri identice, altele sunt substituibile (de ex., cafeaua naturală poate fi substituită cu cafea solubilă sau invers).

5. Stingerea nevoei umane prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou, deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.

Nevoile umane pot fi clasificate ( grupate) în funcţie de mai multe criterii.În funcţie de fiinţa umană tridimensională ( biologică, socială, raţională) nevoile umane se clasifică în:

o nevoi naturale sau fiziologice , care sunt necesare oricărui individ ( aer, apă, hrană, îmbrăcăminte);o nevoi sociale, de grup , care sunt resimţite de oameni, ca membri ai diferitor

socio – grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună (nevoi de comunicare, conveţuirre în societate, de organizare socială);

o nevoi raţionale, spiritual – psihologice (nevoi legate de formarea şi perfecţionarea profesională a oamenilor, de educaţie, cultură etc.).

În funcţie de importanţa nevoilor economistul englez A.Marshall divizează nevoile în:

nevoi inferioare şi superioare (inferioare – asigurarea cu hrană, îmbrăcăminte, locuinţă; superioare – instruire, cultură);

nevoi absolute şi relative (absolute – aer, apă; relative – studierea şi cucerirea spaţiului cosmic);

nevoi directe şi indirecte (directe – asigurarea cu locuinţă; indirecte – fregventarea teatrului);

nevoi actuale şi viitoare (actuale – primirea la timp a salariului, fregventarea permanentă de către studenţi a cursurilor şi seminarilor; viitoare – zborul la planete Venera sau nevoia de a termina universitatea cu diplomă de menţiune.

În funcţie de prioritate şi etapele de realizare economistul american A. Maslow divizează nevoile umane în 5 categorii (figura1).

24

Figura 2.1. Piramida lui A. Maslow cu privire la divizarea nevoilor umane.

În ansambul nevoilor umane rolul principal îl ocupă nevoile economice: cerinţele de bunuri materiale şi servicii. Anume nevoile economice şi necesitatea satisfacerii lor servesc ca motiv de bază în dezvoltarea producţiei. Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice.

Interesele economice reprezintă acele nevoi indirecte, imediate sau relativ îndepărtate – ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperrării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor. Deci, interesele reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în:

interese personale , care se manifestă la nivelul fiecărui individ în parte şi în legătură cu una din nevoile sale ( de ex., interesul de majorare a salariului);

interesele de grup, care se manifestă la nivelul socio – grupurilor constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare ( interesele ţăranilor fermieri, interesele micului business, interesele consumatorilor etc.);

interesele generale (publice) , care se manifestă la nivelul populaţiei unei ţări (interesele de prosperare a economiei naţionale, interesele de reducere a şomajului, inflaţiei);

interesele private, care se manifestă la nivelul unei firme (interesul de reducere a costurilor de producţie şi majorare a profitului);

25

interesele determinate de timp la care se referă: interesele curente, de perspectivă, periodice, permanent etc.

O anumită persoană poate să se manifeste, concomitent, ca purtătoare a mai multor interese: a intereselor sale individuale, ale sociogrupului căruia î- i aparţine, ale uniţăţii economice în care activează, ale ţării sale. În acelaşi timp, indivizii, firmele, grupurile sociale, unităţile de administrare publică şi locală au interesele sale economice specifice.

2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema alegerii raţionale

Orice activitate economică presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate respectivă (de ex.,pentru a construi o uşă sau un geam tâmplarul are nevoie de lemn, sticlă şi alte materiale).

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, condiţiilor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în producerea de noi bunuri în scopul satisfacerii nevoilor umane. Principalul izvor de formare a resurselor economice este natura, care constituie cadrul de existenţă şi activitate a oamenilor. Resursele economice constituie potenţialul material şi spiritual al procesului de producţie şi reproducţie de bunuri materiale şi servicii. Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale, umane şi informaţionale.

Resursele materiale includ:a) resursele naturale primare , care cuprind: fondul funciar, foristier, apa, flora, fauna, aerul, bogăţiile subterane pe care natura le-a creat sau le regenerează;b) resursele materiale derivate ( maşini, instalaţii, utilaj, tehnologii etc).În funcţie de caracterul utilizării resurselor economice naturale se clasifică în:- reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, fondul foristier, apa);- nereproductibile sau neregenerabile care nu se reproduc natural şi sunt

epuizabile (zăcămintele de petrol, gaze, cărbune, minereuri etc.).În funcţie de volum resursele naturale se clasifică în: abundente (aer, lumina

solară etc.) şi deficitare (aur, argint, cărbune etc.)În funcţie de gradul de recuperare şi refolosire resursele naturale se clasifică în

resurse recuperabile, parţial recuperabile şi nerecuperabile.Resursele umane reprezintă potenţialul de muncă al unei ţări şi includ:

a) resursele umane primare ( populaţia aptă disponibilă, populaţia activă);b) resursele umane derivate ( nivelul de instruire, starea de sănătate, ponderea diferitor categorii profesionale, descoperirile ştiinţifice, inovaţionale etc.).

Resursele informaţionale 1 , prin conţinutul şi modul lor de organizare, reprezintă informaţii utile şi disponibile pentru folosirea lor de către factorul uman în scopuri de cunoaştere, de luare a deciziei sau acţiune. Resursele informaţionale se manifestă sub formă de fişiere pe suport clasic, magnetic sau electronooptic, baze de date şi bănci de date gestionate cu calculatorul, colecţii documentare, registre informaţionale

1 Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.403

26

computerizate, fonduri de brevete, proiecte şi patente, precum şi informaţiile deţinute de subiecţii umani.

Constituirea şi utilizarea resurselor informaţionale pot fi considerate la nivel de organizaţie, de sector economic, de economie naţională, precum şi la scară internaţională. La nivelul firmelor de afaceri resursele informaţionale reprezintă o sursă majoră de avantaj concurenţial, care devine activă în funcţie de abilitatea cu care aceste resurse sunt gestionate pentru promovarea obiectivelor strategice urmărite.

Extinderea şi diversitatea nelimitată a nevoilor se confruntă cu raritatea şi limitele fizice ale resurselor (limita terenurilor arabile, apei potabile, zăcămintelor subterane si altele). Raritatea resurselor şi bunurilor economice devine o lege economică, o caracteristică generală a economiei.

Legea rarităţii resurselor constă în aceea, că volumul, structura şi calitatea resurselor evoluează mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Cu alte cuvinte, resursele (inclusiv bunurile economice) sunt limitate în comparaţie cu nevoile nelimitate. Legea rarităţii resurselor se manifestă cu intensităţi diferite în timp şi spaţiu pentru diferite grupe de agenţi economici. Gradul de intensitate şi tensiuni nevoi – resurse depinde de nivelul de eficienţă economică.

Legea rarităţii se manifestă în următoarele forme specifice de raritate:a) raritatea naturală, care ţine de vitregia naturii (de limita bogăţiilor subterane,

de calitatea solului, de calamităţile naturale etc.;b) raritate de penuire generată de scăderea accidentală a ofertei, ca urmare a unor

situaţii neanticipate de ordin social – economic şi comportamental;c) raritate a pieţelor de desfacere (raritate relativă), care apare în situaţia când se

înregistrează o creştere rapidă a cererii, iar oferta rămâne la nivelul anterior;d) raritatea artificială ( speculativă ) generată de reducerea voluntară a ofertei de

către producători pentru a obţine o creştere a preţurilor2. Legea rarităţii a generat o problemă de importanţă majoră de ordin micro şi

macroeconomic – problema utilizării raţionale a resurselor economice limitate. Utilizarea raţională a resurselor înseamnă: obţinerea de rezultate maxime cu cheltuieli minime de resurse la fiecare unitate de produs. De ex., actualmente în R. Moldova la fiecare unitate de produs se cheltuie resurse de materie primă şi surse energetice de 2-3 ori mai mult decât în ţările economice dezvoltate.

Raritatea resurselor fece ca orice alegere raţională să însemne în acelaşi timp sacrificarea unor şanse potenţiale. De ex., dacă într-o familie se cheltuie mai multe resurse pentru hrană, atunci mai puţine resurse rămân pentru îmbrăcăminte, instruire şi alte necesităţi. De aceea familia trebuie să aleagă varianta cea mai potrivită.

Costul alegerii sau costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un bun pentru consum. Pentru a alege o alternativă posibilă agenţii economici trebuie să ţină cont de trei condiţii:

a) de volumul de resurse de care dispune firma;b) de coraportul dintre cerere şi ofertă de piaţa respectivă;c) de rata profitului aşteptat.

2 Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.27527

2.3. Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile ei.

Resursele economice nu trebuie confruntate cu noţiunea de bunuri economice. Bunul economic este rezultat al utilizării resurselor economice, care satisface o anumită nevoie individală sau socială. Bunurile pot fi clasificate în următoarele grupe:

a) bunuri capital, care sunt utilizate în procesul de producţie şi se compun din maşini, utilaj, instalaţii, clădiri, echipamente de telecomunicaţii etc.

b) bunuri colective, care pot fi utilizate de un număr mare de oameni ( parcul public, iluminatul public, emisiunile de radio şi televiziune etc.).

c) bunuri complementare, utilizarea cărora nu poate avea loc fără consumul concomitent al altor bunuri ( de ex. Automobilul nu poate fi utilizat fără consumul de carburanţi).

d) bunuri de consum, care includ: bunuri de consum a produselor alimentare ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor umane ( individuale, de grup, colective ); bunuri de consum a produselor nealimentare de uz personal. Bunurile de consum pot fi: de unică folosinţă (cele alimentare); de folosinţă curentă ( îmbrăcăminte); de folosinţă îndelungată ( locuinţă, mobilă, televizor etc.).

e) bunuri economice sunt bunurile care îndeplinesc cumulativ două condiţii: capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între nevoia lor şi bunul apt să o satisfacă; raritatea – cantitatea limitată, insuficientă comparativ cu nevoile nelimitate. Bunurile economice pot fi clasificate după mai multe criterii:

- după forma de existenţă bunurile economice pot fi divizate în bunuri materiale (numite bunuri corparale şi bunuri nemateriale sau servicii;

- după forma de destinaţie bunurile economice pot fi grupate în bunuri de consum personal şi bunuri de consum productiv;

- după gradul de prelucrare bunurile economice se clasifică în: bunuri primare la care se referă bunurile desprinse din mediul natural (materia primă, energia solară); bunuri intermediare la care se referă bunurile care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape ale ciclului de producţie (făina pentru pâine, cementul pentru construcţii etc.); bunuri finale la care se referă bunurile care intră în consum direct fără a mai fi supuse prelucrării;

- după modul în care circulă în economie bunurile pot fi divizate în : bunuri marfare (comerciale ), cele care formează obiectul tranzacţiilor bilaterale de piaţă şi trec de la un agent la altul prin vânzare – cumpărare; bunuri nonmarfare, cele care trec de la un agent economic la altul în mod gratuit, fiind, de regulă, destinate autoconsumului;

- după forma de proprietate bunurile economice se divizează în : bunuri publice (apărarea naţională, protejarea mediului ambiant etc.); private ( firmele, instituţiile private); mixte ( întreprinderile cu participarea capitalului străin).

- după forma juridică bunurile economice se divizează în: bunuri mobiliare (active monetare, financiare, alte categorii de bunuri marfare) care sunt tranzacţionate pe piaţă şi trec relativ uşor de la un posesor la altu; bunuri imobiliare (clădiri în care sunt alocate investiţii etc), bunuri care sunt practic indivizibile în tranzacţii, iar trecerea de la un posesor la altul se face fără modificarea locului geografic.

28

f) bunurile libere sunt bunurile aflate în cantităţi disponibile şi corespunzătoare nevoilor umane . Bunurie libre sunt utile şi indispensabile omului ( aer, luina solară, apă etc.), dar nu au utilitate în sens economic pentru că folosirea lor nu generează sacrificii pentru obţinerea satisfacţiei ce rezultă din folosirea lor.

g) bunurile libere sunt bunurile aflate în cantităţi disponibile şi corespunzătoare nevoilor umane . Bunurie libre sunt utile şi indispensabile omului ( aer, luina solară, apă etc.), dar nu au utilitate în sens economic pentru că folosirea lor nu generează sacrificii pentru obţinerea satisfacţiei ce rezultă din folosirea lor.

h) bunurile substituibile sut bunurile care se pot înlocui unul cu altul atât în consum, cât şi în activitatea economică. De ex., cafeaua şi ciaiul sunt bunuri substituibile când este vorba despre consum; automobilul şi motocicleta sunt substituibile când apare problema transportului etc.

În economia de piaţă majoritatea bunurilor create sunt destinate pentru piaţă, pentru vânzare – cumpărare, primind forma de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor umane creat în baza utilizării factorilor de producţie si destinat pentru realizarea prin mecanismul de vânzare – cumpărare.

Principalele categorii de mărfuri sunt:- mărfuri corporale de consum personal (îmbrăcăminte, alimente, locuinţe) şi de

consum productiv ( maşini, utilaje, echipamente de producţie);- mărfuri incorporale, servicii şi informaţii destinate consumului personal şi

productiv (servicii de instruire , asistenţă medicală, de poştă, de transport, de telefon); - mărfuri în formă de capital real ( utilaje, construcţii );- mărfuri în formă de resurse naturale ( terenuri agricole, bogăţii subterane);- mărfuri în formă de resurse de muncă ( forţă de muncă);- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice ( brevete, patente de

inovaţie, programe de calculator);- mărfuri în formă de servicii manageriale şi de marketing ;- mărfuri în formă de monedă şi hîrtii de valoare ( valută, acţiuni, obligaţiuni,

cambii );Orice bun economic în formă de marfă are două proprietăţi (laturi) – utilitate

(valoare de întrebuinţare ) şi valoare (voloare de schimb).Utilitatea mărfii reflectă capacitatea reală de a satisface o nevoie umană prin

folosirea sa în consumul personal sau productiv final. Utilitatea mărfii poate să satisfacă cerinţele omului în mod direct ca obiect de consum ( hrana, îmbrăcăminte) sau în mod indirect – ca mijloc de producţie ( utilaj, instalaţii, maşini ). Utilitatea marfurilor are următoarele trăsături :

- utilitatea mărfurilor formează conţinutul material al avuţii, indiferent de forma de dominanţă a a relaţiilor de producţie (maşinile, utilajul, clădirele, cerealele şi alte mărfuri utile formează bogăţia în orice societate umană);

- utilitatea mărfurilor poate fi realizată numai în procesul de consum personal sau în procesul de producţie (consum productiv);

- utilitatea mărfii nu depinde de cantitatea de muncă sau de alţi factori de producţie încorporaţi în obiectul dat. De ex., o pereche de pantofi fabricaţi în condiţii

29

de muncă colectivă sau individuală va conţine diferite cheltuieli de factori de producţie, însă aceştea nu vor influenţa direct asupra utilităţii acestui bun;

- utilitatea mărfii depinde de calităţile naturale ale bunului. De ex., pîinea, carnea, fructele dispun de utilitate deoarece conţin în ele vitamine, grăsimi şi alte elemente naturale necesare vieţii omului;

- utilitatea mărfii are caracter istoric, deoarece rolul şi menirea ei se schimbă în urma apariţiei condiţiilor noi economice. De ex., mult timp petrolul era considerat numai ca combustibil, iar actualmente este folosit pentru producerea diverselor produse;

- utilitatea unor mărfuri satisface cerinţele individuale ale omului (hrana, îmbrăcămintea, locuinţa), iar alte mărfuri – satisfac cerinţele societăţii (protecţia mediului).

Măsura în care utilitatea bunului corespunde nevoilor individuale sau sociale reprezintă calitatea mărfii.Calitatea mărfii este determinată de factorii tehnico – economici, sociali, estetici, de gusturile şi preferinţele consumatorilor. Calitatea mărfii se află într-o legătură de interdependenţă cu utilitatea economică.

Utilitatea economică3 exprimă gradul, măsura în care consumarea unei cantităţi satisface una sau alta dintre nevoile umane. Utilitatea economică se manifestă în următoarele forme:

a) utilitatea unitară (individuală) este satisfacţia pe care o aduce o porţiune (doză) dintr-un bun consumat de către individ, acel segment al anumitei nevoi umane care poate fi acoperit şi satisfăcut prin consumarea unei cantităţi dintr-un bun (de ex., cantitatea de pîine consumată zilnic de o persoană);

b) utilitatea totală este satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată. De ex., dacă un consumator utilizează cinci doze dintr-un bun, iar utilitatea individuală medie resimţită este de trei doze, atunci utilitatea totală va constituii 15 doze;

c) utilitatea marginală este satisfacţia adiţională pe care un consumator dat o acordă unei unităţi suplimentare consumate dintr-un bun economic (de ex., primul pahar de apă va avea o utilitate pentru omul însetat mai mare decît al treilea pahar).

Utilitatea marginală are tendinţă să se reducă cu fiecare nouă utilitate consumată. La punctul de saturaţie, cînd nevoia pentru bunul dat este integral satisfăcută, utilitatea marjinală devine nulă. Această tendinţă reflectă conţinutul legii utilităţii marginare descrescânde. Legea utilităţii marginele descrescânde consă în următoarele: când cantitatea consumată dintr-un bun sporeşte, utilitatea marginală, adică utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate consumată, tinde să se diminueze până la zero corespunzător punctului de saturaţie, la care utilitatea marginală este nulă.

A doua proprietate (latură) a bunului economic ca marfă este valoarea (valoarea de schimb).

Valoarea de schimb reprezintă un raport cantitativ, o proporţie dintre utilităţile mărfurilor care se schimbă între ele, raport care variază permanent în funcţie de timp şi spaţiu . Valoarea de schim reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie. Exprimată în bani, valoarea de schimb devine preţ relativ.

3 Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura economică. Bucureşti, 1999, p.482 – 483.30

Valoarea de schimb bazată pe raportul dintre cerere şi ofertă poartă denumirea de valoare de piaţă.

Valoarea mărfii reprezintă cheltuirea factorilor de producţie întruchipate în bunul respectiv. Vapoarea mărfii are următoarele trăsături:

- valoarea este o însuşire a tuturor mărfurilor, care se manifestă numai în procesul schimbului acestora;

- valoare pot avea numai bunurile care dispun de utilitate;- nu orice utilitate are valoare.Dacă în bunul economic n-au fost întruchipaţi

factori de producţie, atunci acesta nu dispune de valoare (aerul, apa din mări şi oceane etc.).

- în unele cazuri cheltuielile de factori de producţie nu reflecă valoarea bunului (în caz când mărfurile nu corespund calităţii, modei sau sunt produse pentru autoconsum) ;

- valoarea exprimă relaţii economice nu între bunuri (obiecte), ci între producătorii şi consumatorii acestor bunuri.

În condiţiile economiei de piaţă marfă devine nu numai bunurile materiale şi serviciile, ci şi forţa de muncă. Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale lucrătorului, capacitatea lui de a munci. Ca şi restul mărfurilor forţa de muncă dispune de valoare şi utilitate. Valoarea forţei de muncă include: valoarea mijloacelor necesare pentru existenţa şi restabilirea fizică a lucrătorului (cheltuieli pentru hrană, îmbrăcăminte, spaţiu locativ etc.); valoarea mijloacelor necesare pentru întreţinerea familiei lucrătorului; cheltuielile pentru perfecţionarea sau reciclarea forţei de muncă; cheltuielile pentru dezvoltarea socială a lucrătorului. Suma de bani necesară pentru reproducţia forţei de muncă constituie preţul forţei de muncă. Preţul forţei de muncă oscilează în funcţie de coraportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii.

Specficul utilităţii forţei de muncă constă în accea, că posesorul ei (lucrătorul) are o capacitate de a crea o valoare mai mare, decît valoarea forţei de muncă proprie. Acest surplus de valoare în cea mai mare măsură este acumulată şi utilizată de societate şi de agenţii economici.

2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice

Activitatea economică reprezintă un complex de activităţi umane, care este orientat spre atragerea şi utilizarea resurselor economice limitate în scopul satisfacerii nevoilor şi interesor umane.

Activitatea economică privită în ansamblu cuprinde :activităţile de producţie, de organizare a schimbului de mărfuri, de repartiţie a bunurilor economice, de organizare a consumului personal şi productiv, de cercetare ştiinţifică, de protecţie şi ameliorare a mediului, de aparare naţională şi altele. Însă principalele forme de activităţi economice sunt cele de producţie, schimb, repartiţei şi consum, numite faze ale procesului de reproducţie şi între care există legături reciproce.

31

Figura 2.2. Fazele procesului de reproducţie

Principala fază în activitatea economică constituie faza de producţie, care condiţionează derularea celorlalte faze, la rîndul lor, celelalte faze ale reproducţiei influenzează activ producţia şi se intercondiţionează între ele.

Producţia este acea fază a activităţii economice a cărei funcţie esenţială constă în combinarea şi utilizarea factorilor matariali şi umani în vederea obţinerii de noi bunuri economice.

Producţia, privită în sensul larg al cuvântului, include producţia de bunuri materiale şi producţia de bunuri nemateriale (Fig 3. ). Producţia de bunuri materiale cuprinde astfel de domenii de activitate cum ar fi: industria, agricultura, sivilcutura, construcţia si altele. Producţia de servicii materiale include : transportul, comerţul, sistemul de deservire, telecomunicaţiile şi altele. Producţia de servicii nemateriale cuprinde: transportul de pasageri, serviciile medicale, serviciile de instruire, serviciile financiar – bancare, serviciile juridice si altele. Producţia de bunuri nemateriale include produsele de artă, literatură, muzică şi alte bunuri nemateriale.

32

Producţia

Repartiţia

SchimbulConsumul

Producţia

Producţia materială

Producţia de servicii

materiale

Producţia nematerială

Producţia de bunuri

materiale

Producţia de servicii

nemateriale

Producţia de bunuri

nemateriale

Figura 2.3. Structura fazei de producţie.A doua fază a activităţii economice este schimbul (circulaţia), care cuprinde

activităţile de distribuire în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vânzării – cumpărării, depozitarea şi păstrarea acestor bunuri, precum şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică (servicii comerciale, servicii de depozitare, servicii de comunicaţii şi telecomunicaţii). Schimbul este generat de diviziunea socială a muncii.

A treia fază a activităţii este repartiţia. Repartiţia ca proces economic cuprinde: - repartiţia (alocarea) resurselor (în aspect cantitativ, calitativ şi structural) are

loc pe ramuri, subdiviziuni, sectoare etc. Ea constituie puncul de plecare în desfăşurarea activităţii economice şi sociale, deoarece asigură factorii de producţie necesari;

- repartiţia veniturilor, care constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional sau a valorii adăugate între agenţii economici individuali şi agregaţi;

- repartiţia funcţională care constă în distribuirea veniturilor fundamentale obţinute de la realizarea factorilor de producţie (salariul pentru muncă, dobânda pentru capital, renta pentru pământ, profitul pentru abilitate şi spirit de întreprinzător);

- redistribuirea veniturilor prin sistemul de asigurări sociale (pensii, indemnizaţii, burse, ajutoare sociale) şi prin sistemul de fiscalitate (impozitele directe şi indirecte, taxe).

A patra fază a activităţii economice este consumul , act care verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi preferinţele oamenilor. Consumul poate accelera sau stopa restul fazelor de activitate economică (de ex., dacă bunurile nu sunt consumate atunci are loc reducerea producţiei, schimbului şi disribuirii bunurilor). Consumul poate fi:

- final, când bunul dat nu participă la crearea altor bunuri (de ex., frigiderul în gospodărie, autoturismul, televizorul etc.), ci este utilizat pentru satisfacerea directă a nevoilor umane; consumul final cuprinde consumul personal şi productiv;

- intermediar, când bunul dat este utilizat pentru producerea altor bunuri (de ex., strugurile de poamă pentru a produce vin, lemnul pentru a construi o casă etc.).

Principiul general al activităţii economice este obţinerea maximului de bunuri economice cu cheltuieli minime de resurse,adică obţinerea unui maxim de efect cu minim de efort. Pentru a realiza acest principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie.

Curba posibilităţilor de producţie reprezintă un instrument care pune în evidenţă diferite combinaţii posibile de producţie ( pe termen scurt ) a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a unui volum disponibil de resurse economice date. De ex., dacă R. Moldova ar putea să producă fie încălţăminte ( în ordine descrescătoare, în mii perechi : 3; 2,1; 0,5; ) fie cereale ( în ordine crescătoare în mii tone : 0,1; 1,5; 2, 3, 4 ), atunci curba posibilităţilor de producţie va lua forma celei de mai jos (figura 2. 4.).

33

Sfera de servicii

Încălţăminte,mii perechi

Figura 2. 4. Curba posibilităţilor de producţie.

Pe baza curbei posibilităţilor de producţie se pot forumula unele concluzii cu privire la costul oportun, la opţiunile şi comportamentelele producătorului şi consumatorului, la punerea în evidenţă a utilizării resurselor rare. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei probleme fundamnetate ale economiei. Ce de produc? Cum de produc? Pentru cine de produc?

Cuvintele – cheie

activitate economică resurse informaţionale consum economic resurse umane cost de oportunitate repartiţie bun economic schimb economic interese economice utilitate marfă valoare producţie valoare de întrebuinţare resurse economice valaoare de schimb resurse financiare

34

Rezumat

1. Nevoile umane reprezintă un ansambu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane sunt nelimitate.

2. Caracteristicile nevoilor umane sunt: multiplicitatea şi diversitatea,intensitatea şi ierarhia, stabilitatea sau limitarea în capacitate, interdependenţa nevoilor, stingerea prin satisfacţie.

3. Interesele economice reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. Interesele economice pot fi clasificate în: interese personale, de grup, private , publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

4. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în producerea de noi bunuri necesare satisfacerii nevoilor umane.

5. Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale , umane, informaţionale şi financiare etc.

6. Resursele economice au caracter limitat, sunt rare. Legea rarităţii resurselor constă în aceea, că volumul, structura şi calitatea resurselor evaluează în timp mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane.

7. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială şi se manifestă în mai multe forme : bunuri libere, bunuri economice, bunuri materiale, bunuri nemateriale (servicii), bunuri substituibile etc.

8. În economia de piaţă majoritatea bunurilr economice devin marfă. Marfa reprezintă un bun economic destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare- vânzare. Orice bun economic în formă de marfă dispune de două proprietăţi – utilitate ( valoare de întrebuinţare ) şi valoare (valoare de schimb ).

9. Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice şi cuprind patru faze ( faza de producţie, schimb, repartiţie şi consum ), care reflectă procesul de reproducţie în societate.

10. Principiul general al activităţii economice este obţinerea maximului de bunuri economice cu cheltuieli minime de resurse. Pentru a realiza acest principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie, în baza căreia se pot foruma decizii la nivel micro şi macroeconomic cu privire la realizarea celor trei probleme fundamentele ale economiei – Ce de produs? Cum de produs? Pentru cine de produs?

Probleme de recapitulare

35

1. Explicaţi conţinutul nevoilor umane şi metodele de clasificare a lor. Argumentaţi legea creşterii nelimitatea nevoilor.

2. Determinaţi legătura dialectică dintre nevoile umane şi interesele economice.3. Analizaţi deosebirile dintre resursele economice şi bunurile economice şi

clasificarea lor.4. Argumentaţi conţinutul legii rarităţii resurselor.5. Explicaţi problema utilizării raţionale a resurselor economice şi a costului de

oportunitate. 6. Analizaţi formele de manifestare a bunurilor economice în formă de marfă.7. Explicaţi conţinutul şi formele de manifestare a utilităţii mărfii şi a legii utilităţii

marginale descresânde .8. Determinaţi conţinutul şi trăsăturile valorii mărfii.9. Evidenţiaţi specificul utilităţii şi valorii forţei de muncă.10. Analizaţi conţinutul fazelor de activitate economică.11. Determinaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie pentru agenţii

economici şi pentru societate.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie Politică. Bucureşti. Editură Economică. 1997, p.16-26; 78-88.

Dicţionar de Economie. Coordonator : Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 42-43.

Cojuhari, T.Manole, T. Grunzu. Teorie Economică. Chişinău UTM., p. 17-22.Dumitru Moldovanu. Curs de Teorie Economică. Editura ARC. Chişinău. 2006,

p. 27-37. Feuraş Eugenia Teorie Economică (micro – macroeconomie). Editura ASEM.

Chişinău, 2007, p. 23-30. Philip Hardwick, Joh Landmead, Bahadur Khan. ,, Întroducere în economia

politică modernă”, POLIROM. Iaşi. 2002, p. 91 -109.

36

Tema 3 . Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice

3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii.3.2. Economia naturală şi economia de schimb.3.3. Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor.

Scopul temei: analiza relaţiilor de proprietate şi a formelor de organizare ale activităţii economice .

Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să analizaţi relaţiile de proprietate în aspect juridic şi în aspect economic; să analizaţi structura, tipurile şi formele de proprietate; să evidenţiaţi laturile pozitive şi dezavantajele proprietăţii private şi publice; să analizaţi agenţii economici ca subieţi ai proprietăţii; să determinaţi trăsăturile economiei naturale; să evidenţiaţi trăsăturile economiei de schimb ca formă universală de

organizare a activităţii economice; să analizaţi fazele de apariţie a banilor şi funcţiile lor; să cunoaşteţi principalele teorii ala banilor.

3.1. Proprietatea – baza activităţii economice . Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii.

Una din problemele – cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică în societate.

Ce reprezintă proprietatea? Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură, cu însuşirea bunurilor economice existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria „ proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic, filosofic.

În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: a) dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; b) dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; c) dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor.

În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie. Relaţiile economice de proprietate cuprind:

37

relaţiile de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale; relaţiile de realizare economică a proprietăţii ( figura 3.1.)

Sistemul relaţiilor de proprietate

Figura 3.1. Sistemul relaţiilor de proprietate

Relaţiile de însuşire a factorilor de producţie reflectă legăturile economice dintre oameni şi relaţiile fată de bunuri ca obiecte proprii ( de ex., acest apartament este al meu şi nimeni nu poate pretinde la el ). Contrar relaţiilor de însuşire există relaţii de înstrăinare, care apar atunci, când bunurile economice sunt create de unele persoane, iar însuşirea lor – de alte persoane, care dispun de mijloacele de producţie.

Relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile, când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, dar transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţii de concesii etc.).

Relaţiile de realizare economică a proprietăţii. Realizarea economică a proprietăţii are loc numai în cazul, dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.

În aspect filosofic omul se implică în relaţiile de proprietate şi se realizează ca fiinţă umană, manifestându-şi responsabilatea prin propritatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.

Privită în esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiectul proprietăţii reflectă relaţiile dintre oameni cu privire la însuşirea rezultatelor producţiei. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îsi exercită direct drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul, administraţiile publice locale, organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii

38

relaţii de folosireeconomică a mijloacelor

materiale

relaţii de însuşire afactorilor de producţie

relaţii de realizare economică a proprietăţii

reprezintă un bun economic în jurul căreia se crează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare şi altele. Toate obiectele de proprietate pot fi divizate în două grupe mari: factori de producţie şi rezultate ale activităţii de producţie.

Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe calea moştenirii şi pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democrat întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate, stat în care există supremaţia legii.

Care sunt tipurile şi formele de proprietate? În ţările bazate pe relaţiile de piaţă, inclusiv R. Moldova, există două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietatea mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate. Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată. Proprietatea privată este o formă de proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine subiecţilor ei (persoanele fizice sau juridice). Proprietatea privată se manifestă în trei forme (figura 3.2.)

Figura 3.2. Formele proprietăţii private.

Proprietatea privită (individuală) bazată pe munca proprie cuprinde gospodăriile mici meşteşugăreşti, fiermieri, întreprinderi comerciale minimarket, unităţi familiare ce prestează servicii etc. Proprietatea privată bazată pe munca salariaţilor cuprinde întreprinderi mici şi mijlocii, în special angajarea lucrătorilor de sezon. Proprietatea privată asociativă cuprinde întreprinderile bazate pe asocierea capitalului (societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, cooperative de producţie şi comerţ si altele ).

Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private:ea asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţa reală între agenţii economici; stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii

39

private: ea conţine tendinţe de concentrare a capitalului şi a producţiei şi formarea monopolului; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia direcţionată a statului în activitatea economică

Proprietatea privată constituie temelia economiei de piaţă contemporane . Ea nu exclude proprietatea publică şi mixtă, ci dimpotrivă, cooperează cu acestea în numele eficienţei şi raţionalităţii economice.

Proprietatea publică este proprietatea ce aparţine statului sau unităţilor administrativ – teritoriale locale. Proprietatea publică este prezentată în domeniile strategice ale economiei (bogăţiile subterane, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic, terenurile pe care sunt construcţii de interes public, căi ferate, aeroporturi, şosele etc.). Proprietatea publică la fel are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale ( de instruire, cultură, apărare naţională ); ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice : ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi(fiind susţinute prin subventii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor la monopol; ea favorizează elemente de birocratism.

Proprietatea mixta, care prezintă o combinare a proprietaţii private şi celei publice, se manifesta în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat( parteneriat public-privat).

Una din formele specifice de proprietate este proprietatea intelectuală. Proprietatea intelectuală-drept de proprietate asupra produselor intelectuale materializate în descoperirile stiinţifice ( brevete, inovaţii), în opere de artă, artistice, literatură, muzică, emisiuni de tele si radiodifuziune, invenţiile în toate domeniile de activitate umană1 (tabelul 3.1.).

Tabelul 3.1.Statistica registrării obiectelor cu drept de autor în R. Moldova.

Anii

2005 2006 2007 2008 2009 2010(sem.1)

Certificate de înregistare - total inclusiv: 176 283 355 330 360 157 opere literare 50 78 64 77 74 35 opere de artă plastică 13 44 61 63 29 20 inovaţii ştiinţifice 54 52 70 78 29 23 opere muzicale 6 13 14 5 4 4 programe audiovizuale 1 4 11 7 83 26 opere ornamentale şi aplicative 8 6 8 2 2 - fonograme 27 51 45 2 47 17

1 Экономическое обозрение нр.2б от 30 июля 2010г.40

programe de computator 6 28 57 4 21 15 alte obiecte cu drept de autor 11 7 25 92 54 17

Structura proprietaţii este diferită atât la nivelul produsului intern brut, cât şi la nivelul ramurilor economiei naţionale. De ex. în R. Moldova structura produsului intern brut în a. 2008 a constituit2 : proprietatea publică-23,7%, privată-54,5%, mixtă ( publică si privată ) fară participarea străină-2,7%, a întreprinderilor mixte si străine -18,1%. Schimbări esenţiale s-au produs în sectorul industrial ( tabelul 3. 2).

Tabelul 3.2.Structura proprietăţii în sectorul industrial al R. Moldova, %

Anii

2006 2007 2008 2009

Producţia industrială - % , din care:

100,0 100,0 100,0 100,0

Proprietate privată 41,2 42,9 51,4 53,7

Proprietate publică 10,9 11,0 11,2 12,5Proprietate mixtă ( publică şi privată ) fără participarea capitalului străin 18,6 14,7 12,2 10,7Proprietate mixtă ( cu participarea capitalului străin ) 21,7 22,2 16,7 15,4Proprietate străină 7,6 9,2 7,9 7,7

În ansamblul populaţiei ocupate din R.Moldova în a. 2009 ponderea celor încadraţi în sectorul privat a constituit 65,5%, în cel public - 27,8%, în sectorul mixt - 6,7%. Cea mai mare pondere o are sectorul privat în agricultură (circa 90% ).

Principalul subiect al proprietaţii şi al activitaţii economice este agentul economic. Agentul economic este o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice, care dispune, controlează sau utilizează factori de producţie, participă la viaţa economică. În actuala economie de piaţă agenţii economici sunt grupaţi în urmatoarele categorii:

a) agenţi economici producători de bunuri şi servicii funcţia cărora este producerea pentru piaţă şi obţinerea profitului. Aceşti agenţi sunt non-financiari, deoarece efectuează tranzacţii între purtatorii ofertei şi purtatorii cererii. La această categorie de agenţi economici se referă: societaţile pe acţiuni, societaţile cu raspundere limitată, cooperativele de producţie, înteprinderile individuale încadrate în producerea de bunuri materiale şi servicii pentru piaţă;

b) agenţi economici consumatori ( menajele )- unitaţi economice (persoane fizice), care exercită operaţiuni economice legate de viaţa lor proprie (menajul 2 Moldova în cifre .2010. Breviar statistic, p.16, 45, 48

41

propriu). La această categorie de agenţi economici se referă: menajele ordinare compuse din gospodarii familiare; menaje colective compuse din diferite comunităţi de producţie şi consum. Principalele funcţii ale menajelor privesc atât consumul cât şi producţia de bunuri şi servicii pentru consumul propriu.Veniturile principale ale menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferurile primite de la celelalte sectoare instituţionale.

c) agenţi economici financiari sunt reprezentaţi de instituţiile financiare şi de credit, cât şi de societaţile de asigurari. Aceşti agenţi, în funcţie de forma de proprietate, se pot manifesta ca unităţi instituţionale private, publice şi mixte. Agentul financiar serveşte ca intermediar între ceilalţi agenţi economici. El colectează, transformă şi redistribuie disponibilitaţile financiare ( băncile ), sau transformă resursele individuale în riscuri colective. Din aceasta grupă de agenţi fac parte: banca naţionala, băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare, societaţile de asigurări şi altele. Resursele principale ale acestor unitaţi sunt: depunerea la vedere şi la termen, bonurile de casă, dobânzile, primele de asigurări şi altele.

d) agenţi economici-administraţiile publice şi private. Administraţia publică, ca agent economic, exercită funcţia de redistribuire a veniturilor publice şi avuţiei pe baza serviciilor non-marfare prestate. Administraţia publică cuprinde: instituţiile guvernamentale ( ministere, departamente), administraţiile publice locale, instituţiile publice de învăţământ, cultură, sănătate, securitate publică şi ordine socială. Administraţia privată întruneşte organizaţiile, societaţile, fundaţiile şi alte instituţii private, care au ca funcţie principală prestarea de servicii non-marfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivitaţi. Resursele financiare provin din contribuţii voluntare, cotizaţii, sponsorizare şi a.

e) agentul economic-străinătatea, reprezintă un agent economic specific care influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de factori de producţie, de bunuri materiale şi servicii, de venituri şi cheltuieli generate de activitatea agenţilor economici autohtoni din străinătate, respectiv de rezultatele obţinute de la activitatea agenţilor economici străini care activează în ţară.

3.2. Economia naturală şi economia de schimb.

Există două forme (moduri) de organizare a activitaţii economice - economie naturală şi economie de schimb.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activitaţii economice în care nevoile de consum sunt satisfacute din rezultatele propriei activitaţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activitaţile - de la obţinerea diferitor materii prime pâna la transformarea lor în bunuri pentru consum. Deci, economia naturală este bazată pe autoconsum.

Economia naturală are urmatoarele trăsături:-în economia naturală producătorul, din punct de vedere al activitaţii sale, este

izolat;-producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru

înfaptuirea procesului de producţie;

42

-produsul creat în economia naturală este destinat pentru satisfacerea cerinţelor producatorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei;

-în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului;

-economia naturală e întemeiată pe tehnică rutină, deaceea nivelul ei de eficienţa economică este foarte jos;

-în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii;-relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă

transparentă, ca relaţii dintre aomeni şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor;-forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece, este

strict legată de o anumită unitate de producţie;-ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul

casnic.Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa

economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică întâlnim actualmente în unele ţari din Africa, Asia şi America Latină. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb.

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activitaţii economice în care agenţii economici produc bunuri materiale şi servicii în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satesfacerii nevoilor individuale şi sociale. Economia de schimb prezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

Germenii (condiţiile) economiei de schimb au apărut încă în perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială,

Economia de schimb are următoarele trăsături:1. Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se

caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A. Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi a chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic dispune de un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oaricare alt agent economic. Astfel, specializarea este prima condiţie şi trăsătură de bază a economiei de schimb, care contribuie la dezvoltarea cooperării economice şi sporirii progresului economic.

43

2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă, că agenţii au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia. Autonomia agenţilor economici este fundamentată pe proprietetea privată, pe interesul economic al producătorilor şi a libertăţilor economice.

3. Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici (între producători şi consumatori). Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic ( fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează şi orientează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct ( M-M, când o marfă este schimbată direct cu altă marfă ) sau indirect ( M-B-M, când schimbul de mărfuri este intermediate de bani, monedă). Actualmente majoritatea schimburilor de mărfuri se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară.

4. Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de piaţă majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei ( materie primă, utilaje, instrumente etc.) sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor ( produse alimentare, nealimentare, servicii etc.), destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile de piaţă.

5.Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri ( tranzacţii) de bunuri şi monedă de doua tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri ( donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.

Economia de schimb în evoluţia sa trece prin doua faze - inferioară şi superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau “mut” ( în economia primitivă ). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este intermediat de monedă. Faza superioară a economiei de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri.

Producţia de marfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economiei produc bunuri şi servicii pentru piaţă, pentru satesfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale şi nemateriale:

- producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale (servicii) create în societate, indiferent - în formă de mărfuri sau în formă de autoconsum;

- producţia de bunuri a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă.

Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri : producţia de mărfuri simplă ( mica producţie de mărfuri ) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncitorilor salariaţi. Mica producţie de

44

mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feudalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană.

3.3 Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor.

Apariţia banilor a însemnat o mare decoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitor în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca uneltă de comunicare dintre oameni.

Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb intermediat de monedă. Schimbul monetar cuprinde patru faze (etape):

a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau unele mărfuri mai fregvent solicitate (sarea, blănurile, vitele ş.a);

b) faza în care în calitate de echivalent de schimb serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, aramă etc.);

c) faza în care în calitate de echivalent al schimbului serveau monedele bătute (în China monedele bătute au apărut în sec.XI î.e.n., în Grecia - în sec.VIII î.e.n., în Roma - în sec.V î.e.n.). Monedele de aur şi argint au circulat până la primul răbzboi mondial;

d) faza în care în calitate de echivalent al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în Europa în sec.XVII şi circulau la rând cu monedele de aur şi argint. Ele puteau fi preschimbate pe aur la prima cerere a deţinătorului de bancnotă .Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur din băncile de emisie, ceea ce a contribuit la înlocuirea lor cu bani de hârtie. După primul război mondial, schimbul bancnotelor pe aur a încetat să mai aibă loc în toate ţările.

Care sunt formele de manifestare a banilor?-monede de aur bătute, emise şi garantate de autorităţile emitente. Banii de aur au

valoarea sa proprie şi sunt acceptaţi ca mijloc de schimb în orice ţară, ţinând cont de cantitatea de metal preţios pe care o conţin şi titlul acestuia;

-bancnote (bilete de bancă), puse în circulaţie de băncile comerciale care exprimă angajamentul băncii emitate de a plăti purtătorului, la cerere, suma de bani înscrisă pe el;

-bani de hârtie, emise de banca centrală (naţională) ca simboluri ale banilor cu valoare deplină, care îşi îndeplinesc funcţiile în baza încrederii populaţiei în posibilitatea lor de a suplini cu success banii cu valoare deplină;

-bani metalici sunt banii confecţionaţi din metale sau aliaje de metal. De regulă, banii metalici sunt divizionari a unei unităţi monetare;

-bani scripturali (bani de cont), sunt banii care aparţin unităţilor economice, persoanelor fizice şi juridice, aflaţi în cont la diferite bănci şi instituţii financiare sub forma depozitelor la vedere, soldurile creditare, depunerile la termen ş.a. Actualmente banii scripturali au cea mai mare pondere în masa monetară a unei ţări.

Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. În prezent, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă cu valoare intrinsecă. Ceea ce

45

numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată.

Care sunt funcţiile banilor?1. Funcţia de măsură a valorii şi a activităţilor economice. Banii, fiind etalonul

universal de măsură, exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi a serviciilor. Valoarea marfii exprimată în bani constituie preţul ei. Banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii în mod ideal (abstract).

2. Funcţia de mijloc de circulaţie (de schimb) universal care contribuie la circulaţia normală a bunurilor şi stingerea oricăror obligaţiuni economico-financiare. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real.

3. Funcţia mijloc de plată. Această funcţie a banilor apare în cazul, cînd actele de vindere şi cumpărare nu coincide în timp şi spaţiu. În acest caz vânzătorul devine creditor, iar cumpărătorul devine debitor. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată în procesul de remunerare a muncii,de restituire a împrumuturilor, de plată a arendei, chiriei etc. Actualmente, în calitate de mijloc de plată servesc: cambia -titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt în operaţiunile comerciale; cecurile- instrument furnizat de către o bancă, prin care se poate ordona băncii emitate să transfere o anumită sumă de bani din contul titularului către un bebeficiar; cartele magnitice3 ( numite ”bani electronici”), carduri în baza cărora sunt exercitate diferite plăţi pentru procurarea mărfurilor şi serviciilor.

4. Funcţia de acumulare şi de rezervă. În prezent banii pot fi acumulaţi şi păstraţi în băncile comerciale sau investiţi în obiecte ( apartament, autoturism, teren arabil) sau investiţi în afaceri. Acumularea de bani nu trebuie confundată cu rezervele de bani (rezervele de bani pentru consumul viitor al unei persoane) sau cu rezervele de bani ale Băncii Naţionale destinate pentru circuitul normal al mărfurilor, funcţionarea normală a sistemului creditar-bancar, pentru susţinerea cursului de schimb valutar şi a comerţului extern .

5. Funcţia de bani universali. Actualmente funcţia de bani universali o exercită DST (drepturi speciale de tragere a Fondului Monetar Internaţional), dolarul American, lira sterlină engleză, euro şi iena japoneză, care sunt utilizate în schimburile economice dintre ţări, în comerţul internaţional, în acordarea împrumuturilor şi investiţiilor străine, în deservirea turismului şi a altor operaţiuni financiare interne şi externe.

Care este rolul economic al banilor? După expresia lui P.Samuelson, fluxul de bani este sângele, care irigă sistemul

economic. Rolul banilor constă în următoarele:-banii servesc ca etalon general de schimb şi de măsură a valorii tuturor

mărfurilor şi serviciilor;-prin intermediul banilor are loc alocarea şi utilizarea factorilor de producţie

(munca, resursele naturale, capitalul etc.);

3 În SUA cartelele plastice unilaterale au apărut la începutul sec.XX. Aceste cartele dădeau posibilitate posesorului de a procura mărfuri de la o firmă anumită (firma care a eliberat aceste cartele). În anii ’50 a sec.XX tot în SUA au apărut cartelele magnitice universale, care permiteau posesorului de a procura mărfuri şi servicii nelimitate. Pentru a procura astfel de cartelă magnifică persoana respectivă trebuia să dispună de un venit anual nu mai jos de 15 mii dolari. În R.Moldova primele cartele magnitice au apărut în 1996, fiind elaborate de banca comercială “Eximbank”.

46

-prin intermediul banilor are loc reparaţia bunurilor create în societate ( prin intermediul venitului naţional, sistemului bugetar, sistemului fiscal);

-banii aflaţi în mâinile firmelor sau a organelor de decizie servesc ca mijloc de control asupra activităţii economice;

-banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii şi eficienţei economice la nivel micro şi macro-economic.

Care sunt atributele (cerinţele) faţă de monedă ? Moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:-moneda trebuie să fie acceptabilă (să fie acceptată ca mijloc de plată de către toţi

agenţii economici şi populaţie);-moneda trebuie să fie durabilă în timp (să aibă o viaţă naturală durabilă, cum de

ex., dolarul american, lira sterlină engleză ş.a);-moneda trebuie să fie convenabilă (să fie folosită fără restricţii în tranzacţiile

economice);-moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau

mică);-moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate, mărime, să

îndeplinească aceleaşi funcţii);-moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei

trebuie să fie stabilă timp îndelungat);-moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.Care sunt principalele teorii ale banilor? Referitor la conţinutul şi circulaţia banilor există mai multe teorii. Vom analiza

unele dintre ele.Teoria metalistă a cantităţii de bani în circulaţie potrivit căreia circulaţia banilor

depinde de volumul metalelor preţioase (aur, argint) întruchipate în monedă. Dacă volumul metalelor preţioase este înalt, atunci şi capacitatea de cumpărare va fi mai mare, şi invers.

Teoria nominalistă a banilor, potrivit căreia banii reprezintă o unitate nominală de calcul lipsită de orice conţinut material. Banii sunt creaţi de către instituţiile statale ca semne convenţionale iar mărimea cantităţii lor în procesul de schimb a bunurilor economice, depinde de deciziile organelor monetare respective.

Teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia valoarea banilor este determinată de cantitatea lor aflată în circulaţie. Dacă creşte cantitatea banilor în circulaţie, atunci scade valoarea lor, şi invers.

Teoria monetară a lui Irving Fisher , potrivit căreia cantitatea de bani aflată în circulaţie este determinată de raportul dintre volumul bunurilor cumpărate la un anumit nivel al preţurilor şi viteza de rotaţie a monedei. Formula:

unde:

M-cantitatea de monedă;P-nivelul preţurior;T- volumul tranzacţiilor de mărfuri;V- viteza de rotaţie a monedei.

47

Teoria monetaristă a lui M. Friedman, potrivit căreia creşterea cantităţii de monedă în circulaţie trebuie să corespundă ritmului de creştere a produsului intern brut.

Cuvinte – cheie

autoconsum funcţiile banilor bani proprietate bancnote proprietate privată bani electronici proprietate asociativă bani de hârtie proprietate publică bani metalici proprietate mixtă bani scriptulari proprietate intelectuală diviziunea muncii producţie de mărfuri economie naturală specializare economică economie de schimb

Rezumat

1. Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor economice. În aspect juridic proprietatea reflectă dreptul de a poseda, de a folosi şi de a administra bunurile. În aspect economic proprietatea reflectă relaţii economice de gospodărie, de însuşire şi de realizare economică a proprietăţii.

2. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele fizice şi juridice care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de prprietate.

3. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de proprietate ( privată şi publică) şi o combinare al acestora - proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate, inclusiv proprietate intelectuală.

4. Una din formele de organizare a activităţii economice este economia naturală în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la relaţiile de schimb.

5. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană în care agenţii economici produc bunuri în scopul vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii nevoilor.

6. Banii - una din marele descoperiri ale omenirii. Principalele funcţii ale banilor sunt: funcţia de măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, mijloc de acumulare şi funcţia de bani univerasli.

7. Rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca etalon general de schimb a tuturor bunurilor economice în societate, ca mijloc de alocare şi utilizare a factorilor de producţie, ca uneltă de repartiţie a bunurilor în societate, ca instrument de sporire a rentabilităţii şi eficienţei economice.

48

8. Principalele teorii ale banilor sunt: teoria metalistă, nominalistă, cantitativă, teoria monetară a lui I.Fisher, teoria monetaristă a lui M. Friedman.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi conţinutul proprietăţii ca categorie economică.2. Analizaţi aspectul economic şi juridic al proprietăţii.3. Caracterizaţi tipurile şi formele de proprietate din R. Moldova.4. Argumentaţi avantajele şi dezavantajele proprietăţii private şi publice.5. Analizaţi agenţii economici ca subiecţi a proprietăţii.6. Evidenţiaţi conţinutul economiei naturale şi analizaţi trăsăturile ei.7. Analizaţi conţinutul şi trăsăturile economiei de schimb.8. Explicaţi fazele de apariţie a banilor.9. Explicaţi prin exemple concrete principalele funcţii ale banilor.10.Analizaţi rolul economic al banilor.11.Analizaţi teoriile principale ale banilor.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p.49-64.Dumitru Moldoveanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006,

p.239-250.Andrei Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. U.T.M., Chişinău,

2004, p. 23-29.Fhilip Hardwick, John Landmead, Bahadur Khan . Introducere în economia

politică monetară. POLIROM Iaşi, 2002, p. 465-506.Andrei Cojuhari, Valentina Childescu. Evoluţia şi unele abordări metodologice

ale reformării relaţiilor de proprietate. U.T.M., Chişinău, 2007, p. 3-36.Legea nr.100-XV din 7.03.03. Despre privatizare. Monitorul oficial al R.

Moldova nr.51-53 din aprilie 2003.Legea nr.179-XVI din 10 iulie 2008 “Despre parteneriatul public-

privat”.Monitorul oficial al R. Moldova nr.165-166 din 2 septembrie 2008.

49

Tema 4. Sistemele economice şi caracteristicile lor

4.1. Esenţa şi structura sistemuli economic.4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă.4.3. Sistemul economiei mixte şi medelele ei.4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă.

Scopul temei: analiza esenţii, structurii, tipurilor şi modelelor de sisteme economice.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să analizaţi elementele principale ale sistemului economic; să evidenţiaţi criiteriile de diversitate a sistemelor economice; să analizaţi tipurile şi modelele sistemelor economice; să evidenţianţi trăsăturile sistemului economiei de piaţă bazat pe libera

concurenţă; să evidenţiaţi specificul sistemului economiei mixte (sistemul economiei

contemporane); să analizaţi sistemul economiei tradiţionale; să evidenţiaţi trăsăturile sistemului economiei de comandă.

4.1.Esenţa şi structura sistemului economic

Sistemul economic reprezintă un ansamblu de procese ( economice, de producţie, de consum, de organizare a activităţii economice ), care parcurg în societate în baza relaţiilor de proprietate existente.

Noţiunea de sistem economic are mai multe semnificaţii, fiind privit ca: - modalitate de organizare şi funcţionare a activităţii economice optime astfel

încât cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai amplu nevoile de consum ale populaţiei. În viziunea economistului american J.K.Galbraith, sistemul economic optim este acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii;

- curent ( doctrină ) de gândire economică , princiipile căruia sunt provocate de către stat în calitate de politică economică ( sistemul economic mercantilist, fiziocrat, liberal, neoliberal, clasic, neoclasic, marxist, keynesit etc.);

- sistem social – economic, ce se identifică în fond cu noţiunea de " formaţiune social – economică", al cărei nucleu îl formează " modul de producţie " (sistemul sclavajist, feudal, capitalist, socialist);

- ansamblu de reguli şi instrumente, utilizate în scopul de reglementare şi provocare a unor politici ( sistemul de retribuire şi de normare a muncii, sistemul comercial, sistemul fiscal etc.).

Economistul francez R. Barre, fost prim – ministru al Franţei, acordă sistemului economic semnificaţia unui ansamblu de trei componente: obiectivele activităţii economice sau mobilurile definitorii ale agenţilor economici; organizarea juridică şi socială a unei societăţi care în viaţa reală se prezintă sub cele mai diverse combinaţii;

50

tehnica şi tehnologia utilizată pentru obţinerea bunurilor materiale şi serviciilor necesare satisfacerii nevoilor umane. În viziunea lui R. Baree, omenirea cunoaşte cinci sisteme economice: sistemul economiei închise, sistemul economiei artizanale, sistemul economiei capitaliste (de piaţă), sistemul economiei colectiviste (socialiste) şi sistemul economiei corporatiste1.

Sistemul economiei închise era caracteristic pentru modul de producţie feudal ale cărui obiective erau: satisfacerea nevoilor ţăranilor şerbi din cadrul moşiei feudale; dependenţa juridică a ţaranilor de feudal; limitarea pieţelor de desfacere; tehnica de producţie rudimentară; existenţa puterii unice de decizie a feudalului.

Sistemul economiei artizanale, caracteristic pentru Franţa din sec. XIV- XV, avea următoarele obiective: satisfacerea nevoilor umane preponderent celor de mediul urban; profirurile erau limitate şi nu reprezentau un resort esenţial al activităţii economice; puterea se baza pe respectarea ierarhiei şi a tradiţiilor; la baza organizării juridice şi sociale se afla proprietatea privată asupra factorilor materiali de producţie, care se aflau în mîinele artizanilor (meşteşugarilor) independenţi; producţia meşteşugărească era destinată pentru o piaţă relativ limitată.

Sistemul economic cooperatist, apărut după primul război mondial în Italia, Franţa, Portugalia, Spania şi în alte ţări, avea următoarele obiective: evitarea anarhiei şi hausului economic, fără a cădea însă în terania sau incompetenţa economiei centralizate; exercitarea de către stat a funcţiei de arbitraj în interesul tuturor cetăţenilor; organizarea juridică şi socială consta în crearea şi funcţionarea unor grupuri profesionale care elaborau legi pentru fiecare domeniu de activitate.

Sistemul economiei capitaliste (de piaţă) şi sistemul economiei colectiviste (de comandă) vor fi analizate în următoarele compartimente ale temei.

Orice sistem economic privit în ansamblu include următoarele elemente : a) relaţiile social – economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra

resurselor şi rezultatelor economice;b) existenţa diferitor forme organizatorice de gospodărie (individuală,

colectivă, corporativă);c) existenţa mecanismelor economice specifice de reglare macroeconomică

(a ocupării forţei de muncă, a sistemului fiscal, a protecţiei sociale a populaţiei etc.);d) diversificarea relaţiilor şi legăturilor economice dintre subiecţii activităţii

economice (relaţii contractuale, relaţii de administrare şi altele).Sistemele economice, după conţinut, se deosebesc după următoarele criterii:- în funcţie de forma predominantă de proprietate (în sistemul economiei de

piaţă predomină proprietatea privată, în sistemul economiei de comandă prodomică proprietatea de stat); în funcţie de scopul urmărit de societate. Există sisteme economice în care motorul activităţii economice îl constituie profitul (sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă), în alte sisteme – bunăstarea şi eficienţa economică (sistemul economiei mixte);

1Dicţionar de economie. Coordonator : Niţă Dobrota. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.429

51

- în funcţie de modul de stabilire a relaţiilor dintre participanţii la activitatea economică (în economia mixtă predomină relaţiile de piaţă, iar în economia de comandă – relaţiile administrative);

- în funcţie de ramura principală a economiei sistemele economice se pot manifesta ca sisteme agrare, industriale ;

- în funcţie de nivelul de dezvoltare economică sistemele economice se pot clasifica în : sistem sclavagist, feudal, capitalist, socialist .

În ştiinţa economică contemporană sunt analizate mai multe tipuri de sisteme. În tema dată vom exercita o analiză amplă: a sistemului de economie de piaţă bazat pe libera concurenţă; a sistemului economiei mixte şi a modelelor acesteia; a sistemului economiei tradiţionale şi a economiei de comandă.

4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă

Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă, numit "sistemul capitalismului pur ", sa constituit în sec.XVIII în urma schimbărilor profunde generate de prima revoluţie industrială. Acest sistem a funcţionat în forma sa clasică pînă la începutul sec. XX. Fundamentele sistemului economiei de piaţă au fost definite de economistul englez A.Smith în lucrarea "Avuţia naţiunilor " ( 1776 ).

Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă reprezintă un mod specific de organizare a activităţii economice fundamentat pe proprietatea privată, libertatea economică şi concurenţa perfectă. Acest sistem se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. Proprietatea privată se află la baza tuturor activităţilor economice. Proprietatea este garantată şi asigură tuturor egalitate în drepturi şi obligaţii în faţa legii.

2. Îmbinarea interesului personal cu cel general . În viziunea lui A.Smith, cel mai bun mijloc de satisfacere a interesului general este de a permite fiecărui să- şi urmărească interesul personal: producătorii contribuie la creşterea producţiei globale anume atunci când obţin profituri înnalte. Această convergenţă între interesele personale şi bunăstarea socială este ilustrată de teoria lui A. Smith " mâna invizibilă ", potrivit căreia omul îşi urmăreşte propriul interes şi în acest domeniu, ca şi în altele, este condus de o mână invizibilă spre atingerea unor obiective care sunt străine intenţiilor sale, urmărindu-şi propriul interes, el serveşte deseori mai bine scopurile societăţii decât atunci când încearcă să o facă în mod intenţionat.

3. Mecanismele pieţei sunt singurele care tind să asigure echilibrul dintre cerere şi ofertă şi alocarea resurselor cu excluderea oricărei intervenţii a statului şi monopolurilor. În viziunea economistului elveţian L.Walras ( autorul teoriei echilibrului economic general ), echilibrul economic general poate fi atins numai în cazul dacă există echilibrul dintre cerere şi ofertă pe pieţele factorilor de producţie există concurenţă perfectă.

4. Raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în producţia bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie . În economia de piaţă indivizii consumatori fac alegeri care reflectă preferinţele lor, iar producătorii iau

52

decizii în scopul de a-si maximiza profiturile. Pentru a atinge acest scop, întreprinderile trebuie să producă bunurile dorite de consumatori, şi aceasta la un cost cât mai scăzut posibil. Economia de piaţă aduce astfel un răspuns la cele trei probleme fundamentale ale economiei în orice societate:

- " ce bunuri ar trebui produse şi în ce cantităţi "?, răspunsul este simplu: dacă doresc să obţină beneficii, producătorii trebuie să fabrice produsele sau să propună serviciile dorite de consumatori . Consumatorii î-şi exprimă preferinţele cheltuindu-şi veniturile; ei determină astfel bunurile care trebuie produse, cantităţile în care trebuie produse aceste bunuri şi modul în care trebuie utilizate resursele disponibile;

- " cum ar trebui produse bunurile "?, răspunsul este dat de producători, care, pentru a obţine profituri, trebuie să caute să furnizeze bunurile cerute la un cost relativ scăzut, înlocuind factorii de producţie costisitori cu resurse de producţie la un preţ mai jos;

- " pentru cine ar trebui produse bunurile şi serviciile"?, răspunsul este furnizat pe pieţele factorilor de producţie, deoarece plăţile efectuate de întreprinderi pentru a -şi procura aceşti factori constituie veniturile consumatorilor personali şi colectivi. Atribuirea bunurilor produse reflectă repartiţia veniturilor.

5. Concurenţa perfectă2, care reprezintă un mecanism al economiei de piaţă bazat pe libertatea economică a producătorilor şi consumatorilor. Concurenţa perfectă presupune o formă specifică de organizare a economiei cu reguli foarte stricte care au ca scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a condiţiilor pentru toţi agenţii economici. Concurenţa perfectă are următoarele trăsături:

- atomicitatea producătorilor şi consumatorilor, astfel încât nici unul dintre ei nu poate influenţa piaţa;

- transparenţa perfectă a pieţei – informarea producătorilor şi consumatorilor referitor la cererea şi oferta de bunuri şi servicii astfel încât să determine luarea deciziilor corecte în relaţiile cumpărare – vânzare;

- omogenitatea produsului – bunurile sunt identice, indiferent cine le produce şi ca urmare cumpărătorii pot obţine aceeaşi bun de la orice producător – vânzător;

- libertatea de a acţiona pe piaţă – lipsa restricţiilor care ar putea împedica agenţii economici să activeze pe piaţa respectivă;

- elasticitatea perfectă a cererii şi ofertei – adaptarea rapidă a cererii şi ofertei la schimbarea care se produc pe piaţa respectivă;

- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie – migrarea liberă a mărfurilor, capitalului şi forţei de muncă de la o piaţă la alta fără obstacole;

- raţionalitatea şi eficienţa economică – minimizarea costurilor de producţie şi sporirea profiturilor .

6. Preturile de echilibru se formează în baza confruntării cererii şi ofertei. Pe fiecare piaţă, producătorii şi consumatorii îşi iau deciziile în funcţie de preţurile relative; prin acţiunile lor combinate, ei determină structura acestor preţuri; schimbările intervenite în preţuri antrenează modificările ale comportamentelor

2 Dicţionar de economie. Coordonator : Niţă Dobrota. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.429

53

individuale, până când armonizarea lor permite realizarea unei stări de echilibru, adică a unei situaţii în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale.

7. Statul nu intervine direct în activitatea economică, ci se limitează numai la protejarea pieţei şi a instituţiilor acesteia. Economia de piaţă exclude la fel inplicarea monopolurilor şi sindicatelor în activitatea agenţilor economici. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă prevede descentralizarea completă a economiei şi autoreglarea sistemului în ansamblu.

Economiile contemporane se prezintă ca sisteme economice mixte, care se caracterizează prin îmbinarea elementelor economiei de piaţă liberă cu implicarea statului în economie.

4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei

Sistemul actual al economiei de piaţă reprezintă un sistem economic real mixt, care a apărut la începutul sec .XX şi s-a consolidat după al doilea război mondial în urma transformărilor cardinale în viaţa economică: dezvoltarea accelerată a progresului tehnico - ştiinţific; diversificarea formelor de concurenţă imperfectă; apariţia şi dezvoltare noilor forme de proprietate; dezvoltarea infrastructurii sociale; creşterea gradului de intervenţie a statului în activitatea economică şi altele.

Un sistem economic se consideră mixt atuci când sectorul privat şi sectorul public contribuie împreună la buna lui funcţionare, în mod coordonat sau concurenţial. În aspect microeconomic economia mixtă desemnează o întreprindere al cărei capital este deţinut în comun de stat şi de investitorii privaţi . În aspect macroeconomic o economie este mixtă, dacă statul joacă un rol important în economia globală, în paralel cu sectorul privat. Raportul dintre cheltuielile publice şi produsul intern brut este indicatorul de " mixitate ", care reflectă ponderea diferitor forme de proprietate în acest agregat economic. În Statele Unite al Americii ponderea sectorului public în produsul intern brut este de 35,8 % în Japonia – 36%, în Anglia – 40,4 %, în Franţa – 54%.

Elementele interdependente care caracterizează economia de piaţă, ca sistem conomic real mixt3, sunt :

- reglarea vieţii economice se realizează cu precadenţă prin mecanismele pieţei şi într-o măsură mai mică – prin intervenţia organelor statului democrat;

- alături de producţia de mărfuri, de economia de schimb monetar, continue să existe elemente ale economiei naturale şi schimbului direct de bunuri (barter);

- agenţii economici mici şi mijlocii coexistă cu marile corporaţii, care adesea ori au tendinţe monopoliste sau ologopoliste;

- sectorul privat – particular se întrepătrunde cu cel public, respectiv unităţile economice aparţinând celor două sectoare ce concurează între ele;

- statul, ca agent economic autonom, încearcă să reglementeze, în mod democratic, mecanismele economice de funcţionare, în general, să codifice comportamentele tuturor agenţilor economici, indiferent de tipul de proprietate.

Care sunt trăsăturile4 de bază a sistemului economic mixt ?3 Niţă Dobrată. Editura politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p.744 Dicţionar de economie. Coordonator : Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 185.

54

- pluralismul formelor de proprietate, în care proprietatea privată este preponderentă şi cuprinde majoritatea patrimoniului. Titularii fiecărei forme de proprietate sunt orientaţi spre obţinerea profitului şi îşi asumă dreptul de decizie în condiţiile de risc şi incertitudine. Instituirea unui sistem de concurenţă între o producţie privată şi o producţie publică prezintă cel puţin două avantaje : pe de o parte, producţia publică permite combaterea abuzurilor de poziţie dominantă pe pieţe, iar pe de altă parte, menţinerea unei producţii private este o sursă de informaţii valoroase pentru controlul costurilor întreprinderilor publice. În acelaşi mod parteneriatul privat / public în finanţarea întreprinderilor permite atât slăbirea constrângerilor care împedică uneori statul să-şi îndeplinească obligaţiile de acţionar ( datorită aportului de fonduri private ), cât şi aplicarea unei politici industriale sau de dezvoltare (datorită aportului de fonduri publice);

- pluralismul formelor de gospodărire, în care funcţionează gospodării individuale, cooperative de producţie şi consum, societăţi pe acţiuni, întreprinderi corporative etc., care activează în cadrul actelor legislative;

- îmbinarea mecanismelor de piaţă ( cererea, oferta, concurenţa, preţul ), cu mecanismele reglării de stat a economiei ( reglarea sistemului monetar, fiscal, a ratei dobânzii, a salariului minim etc. ). La nivel microeconomic ( la nivelul firmei ) larg este aplicat sistemul marketing de dirijare, iar la nivel macroeconomic – sistemul de programare şi planificare indicativă;

- descentralizarea economiei, bazată pe decizii individuale a căror coerenţă se asigură prin mecanismul pieţei, pârghiile economico – financiare şi cadrul legislativ;

- existenţa unui sistem de pieţe concurenţiale ( de monopol, monopoliste, oligopoliste ), care funcţionează pe principiile vaselor comunicante, bazate pe reguli clare care-i stimulează pe agenţii economici competitivi şi îi elimină pe cei necompetitivi şi inadaptabili la cerinţele pieţei. Piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice, cu toate că activităţile economice se derulează şi sub incidenţa conţinutului echităţii şi al justiţiei sociale;

- existenta unei structuri tehnico - economice modernă, componentă substantiala a unei înalte eficienţe, premisa satisfacerii decente a nevoilor pentru marea majoritate a cetaţenilor, a libertatilor economice şi juridice inclusiv a democraţiei ;

- existenta unui sistem financiar - bancar ramificat, modern echipat,care-şi asumă reglarea masei monetare şi orientarea acţiunilor agenţilor economici ;

- majoritatea preţurilor se formează prin negocieri libere între vînzători şi cumparători, fară intervenţii administrative din partea statului şi a altor centre de forţă economică ;

- interesul personal şi relaţiile de piaţă bilaterale, reprezintă impulsul activităţii economice, iar profitul este mobilul direct principal ;

- statul democrat de drept veghează respectarea regulilor de funcţionare a pieţei, cît şi asupra instituţiilor juridice şi economice: statul este agent economic; prin diferite organisme specializate el adoptă măsuri pentru completarea şi cînd este cazul, corectarea funcţionarii pieţii, prin folosirea cadrului legislativ, a pîrghiilor economico - financiare şi altor instrumente;

55

- în economia mixtă populaţiei şi agenţilor economii le sunt caracteristice anumite mentalităţi, cum ar fi: prevederea , iniţiativa, riscul, paternalismul etc.

- în economia mixtă funcţioneaza sistemul de protecţie socială. Pentru asigurările sociale sunt alocate în jurul la 40% din toate asigurările bugetare. Afară de asigurările de stat, protecţia socială este înfăptuită şi de firmă (asigurarea lucrătorilor firmei cu hrană, deservirea medicală, reciclare şi recalificarea lucrătorilor şi altele.).

Sistemul economiei de piaţă real mixt are un şir de avantaje şi dezavantaje. Avantajele acestui sistem: asigură dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale; contribuie la formarea preţurilor de echilibru în baza confruntării cererii şi ofertei; contribuie la concordanţa dintre cererea şi oferta agregată; stimuleaza utilizarea raţională a resurselor economice limitate; contribuie la dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific; asigură libertatea economică tuturor agenţilor economici; asigură protecţia socială a populaţiei. Dezavantajele sistemului economiei mixte: colaborarea dintre sectorul privat şi sectorul public poate genera coaliţii nefaste între anumite grupari de interese private (în căutarea unor "rente economice ") şi anumiţi conducători publici ( care doresc să manipuleze regulile conforme cu interesul general din raţiuni politice sau birocratice sau chiar pentru a-şi procura venituri din corupţie ); sistemul economiei mixte nu poate înlătura aşa numita " lege djungli " în economie, care duce la limitarea micului business, nu poate înlătura manopolismul în domeniul de producţie şi de realizare a mărfurilor, nu poate evita declinurile economice, şomajul, inflaţia şi alte dezechilibre economice.

Deşi sistemul economiei de piată real mixt dispune de unele neajunsuri, el sa dovedit cel mai adecvat sistem de organizare şi funcţionare a economiei din toate cele care au existat de-a lungul istoriei.

În cadrul sistemului economiei de piaţă real mixt există mai multe modele cu caracteristici specifice dintre care pot fi menţionate : modelul anglo-saxon, modelul vest-european paternalist, social de piaţă, nordic-european. Vom analiza succint trăsaturile modelelor sus menţionate.

Modelul anglo-saxon (neoliberal neoamerican) la care se referă: SUA, Anglia, Australia, Noua Zelandă, Canada şi alte ţari. Acest model are următoarele trăsături:

- nivelul relativ jos a ponderii sectorului public în produsul intern brut (15-30%);- creşterea rolului mecanismelor de piaţă în reglarea activităţii economice;- stimularea creşterii ofertei (în SUA, Anglia);- formarea preponderentă a preţurilor în dependenţă de mecanismele pieţei

(cerere, ofertă, concurenţă) ;- reducerea substanţială a impozitelor (în SUA impozitile au fost reduse de la

54% pîna la 28% pentru agenţii economici) ;- reglarea masei monetare aflate în circulaţie ;- gradul redus de securitate faţă de riscuri (crize, şomaj, inflaţie, sarăcie etc.).Modelul vest-european (model francez cu tentă derijistă), la care se referă Franţa,

Italia şi alte ţări . Acest model prevede :- extinderea sectorului public în baza naţionalizării întreprinderilor private şi în

deosebi a infrastructurii sociale ;

56

- extinderea tendinţtelor derijiste în activitatea economică ( programarea macroeconomică şi elaborarea programelor de stat de dezvoltare a sectoarelor economice );

- îmbinarea mecanismelor pieţei cu sistemul de planificare indicativă la nivel macroeconomic.

Modelul paternalist ( model japonez ), a aparut dupa cel de al doilea razboi mondial. Acest model prevede:

- dezvoltarea marilor corporaţii, a companiilor transnaţionale ( CTN ), care sunt susţinute de către stat (companiile Honda, Nisan, Miţubisi, Miţumoto ş.a );

- reglarea de stat a economiei prin programarea economică ( în Japonia există planuri de 5 ani la nivel macroeconomic ) ;

- creşterea cu ritmuri înalte a productivităţii muncii în raport cu sporirea salariului, ce contribuie la reducerea costurilor de producţie şi asigurarea competitivitaţii marfurilor pe pieţele internaţionale ;

- angajarea pe viaţă a lucrătorilor la firmele mari Japoneze ;- extinderea sentimentului de mîndrie naţională şi patriotism ( lucrul la firmele

Japoneze se începe de obicei cu exercitarea imnului ţării sau a firmei );- diferenţierea dintre veniturile diferitor categorii de lucrători este relativ mică şi

constituie cel mult de 17 ori a patronului faţă de lucrătorul simplu necalificat ;- clasa mijlocie este cea mai numeroasă şi constituie 85-90% din populaţia aptă a

ţării.Modelul social de piaţă ( modelul economiei de piaţă social orientată ), la care se

referă Germania, Austria, Olanda şi alte ţări . Acest model prevede :- îmbinarea organică a mecanismelor pieţii cu protecţia socială a populaţiei ( acordarea de pensii şi ajutoare sociale destul de înalte ) ;- creşterea ponderii sectorului de stat în economie ( în unele ţări constituie circa

30%) ceea ce permite ca asistenţă medicală şi sistemul de instruire să fie gratuit;- preţurile la mărfurile de primă necesitate sunt de regulă, stabilite de stat şi sint

relativ stabile şi joase ;- stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, cît şi a gospodăriilor de fermieri,ceea

ce contribuie la creştrea clasei mijlocii, care constituie circa 75% din populaţie ;- difernţa dintre salariul minim şi maxim constitui pîna la 24 ori.

Modelul nordic-european ( numit model” suedez ” ), bazat pe cooperare între sectorul privat - productiv şi cel public - prestator de servicii sociale, cuprinde Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca . Acest model prevede:

- asigurarea echităţii sociale şi reducerea inegalităţii în avere ;- stabilirea unor rate înalte de impozite în scopul acumulării resurselor necesare

pentru satisfacerea nevoilor sociale ( impozitele constituie 40-50% din nivelul veniturilor populaţiei ) ;- asigurarea gratuită a serviciilor medicale şi de instruire ;- susţinerea şi dezvoltarea sectorului cooperatist .

57

4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă.

Sistemul economiei tradiţionale a aparut dupa al doilea razboi mondial în urma destrămarii sistemului colonial şi obţinerii independenţei naţionale şi politice de către fostele ţări coloniale . Sistemul economiei tradiţionale are următoarele trăsături :

- acest sistem în mare masură este bazat pe muncă manuală şi pe un nivel jos de înzestrare tehnică şi tehnologică ;

- în acest sistem există mai multe forme de gospodărire ( gospodăria naturală, gospodării mărunte ţăraneşti şi meşteşugăreşti, cât şi întreprinderi mari industriale ;

- în acest sistem domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus ;

- în acest sistem predomină tradiţiile vechi, valorile religioase împarţirea societăţii în caste, dinastii de neam ce frînează progresul social – economic ;

- în economia tradiţională un rol activ îl joacă statul, care prin intermediul redestribuirii veniturilor bugetare, contribuie la dezvoltarea infrastructurii de producţie şi sociale .

Sistemul economiei de comanda reprezinta un tip de organizare centralizată a economiei în care toate deciziile economice în societate sunt luate de autoritatile centrale . Acest sistem iniţial a aparut în fosta U.R.S.S. (1917), iar mai tîrziu, după al doilea război mondial, s-a costituit în unele ţări din Europa de Est, Asia şi America Latină . Economia de comandă are următoarele trasături :

- stabilirea proprietaţii de stat asupra tututor mijloacelor de producţie şi a resurselor economice astfel încît majoritatea bunurilor materiale şi serviciilor sunt produse în cadrul proprietăţii de stat ;

- activităţile economice în toate domeniile sunt dirijate în mod centralizat prin intermediul unui plan general, al căror indicatori sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici ;

- preţutile la bunuri şi servicii de regulă, nu depind de cerere şi ofertă, ci se formează în mod planificat, centralizat ;

- în economia de comandă are loc dominanţi monopolistă de stat în toate ramurile şi domeniile de activitate, inclusiv în domeniul artei, literaturii, muzicii etc.;

- în economia de comandă concurenţa este exclusă în procesul de alocare a resursele economice în raport cu manifestarea liberă a cererii şi ofertei ;

- în acest sistem lipseşte stimularea materială a producătorului ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor ;

- în economia de comandă are loc dominanţi şi dictatura producătorului în raport cu suveranitatea consumatorului ;

- în acest sistem are loc un dezechilibru dintre producţie şi consum, dintre sectoarele şi ramurile economiei naţionale .

În economia de comandă, la fel ca şi în economia de piaţă reală, au existat mai multe modele printre care pot fi menţionate: modelul sovietic, modelul chinez, modelul iugoslav, modelul cubanez ş.a. Însă, după cum a demonstrat practica mondială, sistemul economiei de comandă a fost mai puţin eficient în comparaţie cu sistemul economiei de piaţă, fapt care a condus la destrămarea acestuia în majoritatea

58

ţărilor exsocialiste la sfirşitul sec.XX. Actualmente rămaşiţi al sistemului economiei de comandă s-au păstrat în Coreia de Nord, Cuba şi parţial în China .

Cuvinte - cheie

concurenţă perfectă model vest-european concurenţă imperfectă sistem economic economie de comandă sistem economic real mixt economie mixtă sistem economic de comandă economie de piaţă sistem al economiei de piată model anglo-saxon sistem economic tradiţional model nordic-european sistem economic artizanal model paternalist sistem ecomic închis model social de piaţă sistem economic corporatist

Rezumat

1. Sistemul economic reprezintă un ansamblu de procese economice şi de organizare a activităţii umane, care parcurg în societate în baza relaţiilor de proprietate existente.

2. Orice sistem economic include următoarele elemente : relaţiile social - economice bazate pe diferite forme de proprietate; plurarizmul formelor de gospodărire; existenţa mecanismelor specifice de reglare macroeconomică ş.a.

3. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă reprezintă un mod specific de organizare a activităţii economice fundamentat pe proprietate privată, concurenţă liberă ( perfectă ), libertate economică a producătorilor de a decide şi a consumătorilor de a alege, formarea liberă a preţurilor în baza confruntării cererii şi ofertei, autoreglarea economiei de piaţă .

4. Sistemul economiei mixte se caracterizează prin următoarele trăsături: pluralismul formelor de proprietate; pluralismul formelor de gospodărire; îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat; descentralizarea economiei; existenţa pieţelor concurenţiale; existenţa unui sistem financiar- bancar ramificat şi a unei structuri tehnico-economice moderne; intervenţia limitată a statului în activitatea economică; protecţia socială a populaţiei .

5. În cadrul sistemului economiei mixte există mai multe modele cu caracteristici specifice: modelul anglo-saxon, vest-european, paternalist, social de piaţă, nordic-european .

6. Sistemul economiei tradiţionale este bazat pe munca manuală şi un nivel jos tehnic şi tehnologic; în acest sistem predomină tradiţiile vechi, valorile religioase, divizarea societăţii în caste şi dinastii de neam; domină capitalul străin care utilizează la un preţ relative jos a resurselor materiale şi umane.

59

7. Sistemul economiei de comandă reprezintă un tip de organizare centralizată a economiei în care toate deciziile economice în societate sunt luate de autoritaţile administrative centrale şi locale.

8. Sistemul economiei de comandă se caracterizează prin următoarele: dominanţa proprietaţii de stat asupra tuturor mijloacelor de producţie şi a resurselor economice; stabilirea preţurilor de către organele statale; dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate; lipsa unei concurenţe reale între producătorii de bunuri; lipsa stimulării materiale a producătorului; dominanţa şi dictatura producătorului în raport cu suveranitatea consumatorului; desechilibrul dintre producţie şi consum, cât şi dintre sectoarele şi ramurile economiei naţionale.

9. În sistemul economiei de comandă au existat mai multe modele (sovietic, chinez, iugoslav, cubanez ş.a.) însa aceste modele au fost mai puţin eficiente în comparaţie cu cele din sistemul economiei mixte, fapt care a contribuit la destramarea acestuia la sfîrşitul sec.XX. Actualmente rămăşiţi al sistemului economiei de comandă s-au păstrat în Coreia de Nord, Cuba şi parţial în China.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi esenţa noţiunii de sistem economic şi semnificaţiile lui.2. Analizaţi elementele principale ale sistemului economic.3. Evidenţiaţi criteriile care stau la baza diferitor sisteme economice.4. Analizaţi trăsăturile sistemului economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă.5. Explicaţi trasăturile şi specificul concurenţei perfecte.6. Analizaţi condiţiile de apariţie a sistemului economiei mixte.7. Explicaţi conţinutul elementelor interdependente ale economiei mixte.8. Analizaţi detaliat trăsăturile sistemului economiei mixte.9. Analizaţi modelele sistemului economiei mixte şi specificul acestora.10.Determinaţi trăsăturile specifice ale sistemului economiei tradiţionale.11.Explicaţi trăspturile economiei de comandă.12.Analizaţi cauzele care au adus la destrămarea sistemului economiei de comandă.

Bibliografie.

Niţă Dobrotă.Economie politică. Bucureşti. Editura Economică. 1997, p.72-76.A.Cojuhari, T.Manole, T.Grunzu. Teorie economica. U.T.M. Chişinău, 2004,

p.29-31.Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006. p.38-54. Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.

Bucureşti,1999, p.119,185, 429. Feuraş Eugenia. Teorie Economică ( micro-macroeconomie ) Editura ASEM.

Chişinău, 2007, p.15-22.

60

SECŢIUNEA II

M I C R O E C O N O M I A

Din prima secţiune a cursului de prelegeri aţi aflat că o parte componentă a ştiinţei economice este microeconomia. În timp şi aceasta a devenit o ştiinţă consolidată, axată în mare parte pe: înţelegerea mecanismelor de derulare a activitatii economice, a modului de luare a deciziilor, a comportamentelor individuale ale agentilor economici; înţelegerea mecanismului pieţei, a formării echilibrelor în diferite situaţii de concurenţă; identificarea modului în care sunt satisfăcute interesele crescânde ale individului, întreprinderii, societăţii.

În literatura de specialitate se întâlnesc diferite definiţii ale microeconomiei4. În analiza fenomenelor economice vom opera cu următoarele definiţii:

- microeconomia este ştiinţa ce studiază legile economice şi mecanismul de funcţionare a agenţilor economici (consumatori individuali, întreprinderi, organizaţii);

- microeconomia este ştiinţa alegerilor raţionale în utilizarea resurselor economice disponibile. Alegerile raţionale sunt înfăptuite de întreprinderi, menaje, instituţii financiare, administraţii etc.;

- microeconomia, ca realitate economică, reprezintă ansamblul proceselor, fenomenelor, actelor şi comportamentelor agenţilor economici antrenaţi în fluxurile economice din ţară şi din exteriorul ei.

Studierea acestei secţiuni presupune realizarea următoarelor obiective:1. Formarea şi dezvoltarea mentalităţii economice contemporane, care reprezintă

un sistem de idei, concepţii asupra fenomenelor social-economice studiate;2. Crearea şi dezvoltarea aptitudinilor de utilizare a principiilor economice în

practică, consolodarea capacităţii de a studia, analiza, compara, clasifica, generaliza fenomenele social-economice, de a elabora de sine stătător decizii de comportament în calitate de producător şi de consumator.

În acestă secţiune a cursului de prelegeri se prevede studierea următoarelor teme: piaţa şi mecanismele ei de funcţionare; piaţa bunurilor de consum; concurenţa şi preţul; teoria consumatorului; teoria producătorului şi activitatea de antreprenoriat; factorii şi costurile de producţie; piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor fundamentale.

4 Valeriu Zbârciog, Natalia Zbârciog, Coordonata microeconomică a vieţii umane, ed. Ştiinţa, Chişinău 2001, p.13. 61

Tema 5: PIAŢA ŞI MECANISMELE EI DE FUNCŢIONARE

5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile.5.2. Tipuri şi forme ale pieţei.5.3. Infrastructura pieţei contemporane.

Scopul temei: analiza conţinutului, tipurilor şi mecanismelor funcţionării pieţei.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să caracterizaţi esenţa, trăsăturile şi funcţiile pieţei; să analizaţi diferite tipuri şi forme ale pieţei; să determinaţi mecanismele de funcţionare a pieţei; să evidenţiaţi elementele infrastructurii pieţei contemporane.

5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile.

Piaţa a apărut încă în antichitate, adică cu zeci de mii de ani în urmă. Ea este rezultatul evoluţiei schimbului de mărfuri. Ca factori care au provocat apariţia pieţei pot fi menţionaţi: diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a bunurilor materiale şi a serviciilor; autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza proprietăţii private; libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de produs?

Piaţa este astăzi instituţia centrală a economiei de piaţă, nucleul acesteia, determinând într-o proporţie însemnată deciziile şi comportamentele agenţilor economici. Piaţa ca categorie a economiei de schimb, în accepţiunea cea mai frecventă, desemnează un ansamblu coerent, un sistem sau o reţea de relaţii de vânzare-cumparare între părţi contractante care sunt pe de o parte, unite prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte se află în rapoturi de opoziţie. Piaţa este locul unde sunt efectuate tranzacţiile dintre cumpărător şi vânzător. Asemenea tranzacţii sunt înfăptuite la bursă, iarmaroc, licitaţie, târg etc. Piaţa include nu numai schimbul, dar şi producţia, repartiţia şi consumul, adică toate fazele activităţii economice.

În condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând marfă, "votează" cu banii săi "pentru" sau "contra" producţia acestei mărfi. Piaţa verifică, în ultima instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (cererii). Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi ofertă.

Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt: a) concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse; b) migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a capitalului între ramuri şi

regiuni;c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real corelaţia dintre

cerere şi ofertă.

62

Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa. Aceste mecanisme ale pieţei vor fi analizate în temele următoare.

În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii, consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi organele de administrare publică locală.

Fiind una din cele mai vechi instituţii ale activităţii economice, piaţa exercită un şir de funcţii, principalele dintre ele fiind:

1. Funcţia de intermediere. Piaţa îi pune faţă-n faţă pe producători şi pe consumatori, pe vânzători şi cumpărători, făcând astfel posibil schimbul. Ea oferă consumatorului posibilitatea de aşi alege producătorul optim din punctul de vedere al preţului, calităţii, modelului ales etc. Aceiaşi posibilitate de alegere o are şi producătorul.

2. Funcţia de reglementare. Apărută iniţial ca o punte de legătură între producători şi consumatori, treptat piaţa devine principalul mecanism de reglementare a vieţii economice. Ea îndeplineşte rolul unei „mâini invizibile”, care, după cum spunea A. Smith, îi „împinge” pe agenţii economici individuali să acţioneze în conformitate cu interesul general, determinând producătorii să confecţioneze bunurile de care are nevoie societatea la momentul dat.

3. Funcţia de formare a preţului. Deşi cheltuielile individuale pentru producerea şi desfacerea aceluiaşi bun sunt diferite, piaţa stabileşte un preţ unic, un preţ de echilibru, acesta fiind influenţat în mare parte de cerere şi ofertă într-o anumită perioadă de timp.

4. Funcţia de informare. Prin jocul liber al ratei profitului şi al ratei dobânzii, piaţa oferă agenţilor economici informaţia necesară despre mersul afacerilor în diferite domenii de activitate. Piaţa „semnalează” producătorilor despre produsele ce urmează a fi fabricate, despre calitatea şi volumul lor, despre profiturile ce pot fi obţinute.

5. Funcţia de diferenţiere a producătorilor. Piaţa îi îmbogăţeşte pe învingătorii în lupta de concurenţă şi, în acelaşi timp, penalizează până la falimentare întreprinderile necompetitive. În acest fel piaţa stimulează reducerea cheltuielilor de producţie, aplicarea noilor tehnologii, sporirea eficienţei producţiei. Impuse de concurenţă întreprinderile îşi perfecţionează activitatea permanent

Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă. Producătorii ce exercită cheltuieli individuale mai mici primesc un supliment, şi invers; piaţa contribuie la accelerarea progresului tehnic, deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice tehnică şi tehnologii noi; piaţa contribuie la migrarea liberă a factorilor de producţie şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo, macro şi mondoeconomic.

În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele probleme: în ce limite pot fi folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? cine sunt destinatarii acestor produse? e capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la schimbările din structura necesităţilor consumatorului, la modificările din resursele şi tehnologiile de

63

producţie. La aceste probleme fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă, care dispune de următoarele avantaje.

În primul rând, asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a economiei naţionale, contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de producţie (muncă, resursele naturale), între sferele şi ramurile economice, între producţie şi consum, între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei.

În al doilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de marfuri, aflându-se în interactiuni de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente.

În al treilea rând, sistemul de piaţă este capabil să schimbe operativ volumul şi structura ofertei, adaptând-o la satisfacerea cererii. Această adaptare se face pe contul schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării nivelului de preţuri. În sistemul de piaţă sunt fabricate numai produsele în urma vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă în primul rând cheltuielile de producţie, atingându-se profitul normal. Dacă produsele nu aduc producătorului de marfuri profit normal, ele nu se fabrică.

În al patrulea rând, economia de piaţă presupune o suveranitate a consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune producătorii şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul de piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum, deoarece el îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reiese din cheltuielile reale.

În al cincilea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific.

În al şaselea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi acelor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele.

În al şaptelea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele personale cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse în goană după profit majorează mereu volumul de producţie, fapt ce conduce la solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei cu mărfuri şi servicii).

Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva absolut toate problemele social-economice: somajul, declinul economic, inechitatea economică şi socială care pot fi rezolvate numai prin intervenţia statului.

Astfel, în condiţiile creşterii rolului economic al statului şi utilizării diferitelor modalităţi de programare economică, piaţa încetează a mai fi singurul instrument de reglementare a vieţii economice. Nivelul preţurilor, salariilor, precum şi mulţi alţi parametri ai activităţii economice, sunt reglementaţi, pe de o parte, de piaţă, pe de altă parte, de stat.

Dar chiar şi în aceste condiţii piaţa rămâne a fi principalul instrument de reglementare a vieţii economice.

64

5.2. Tipuri şi forme ale pieţei.

Având o istorie atât de îndelungată şi o importanţă atât de mare în dezvoltarea economică, piaţa rămâne a fi un fenomen mai mult sau mai puţin eterogen, care poate fi clasificat după mai multe criterii.

Iată câteva dintre criteriile de grupare a pieţelor şi tipurile de piaţă care se constituie în funcţie de acestea:

a) Conform naturii economice a bunurilor ce fac obiectul tranzactiei se disting:

- Piaţa bunurilor de consum (sunt supuse schimbului diverse bunuri de consum final – produse alimentare, îmbrăcăminte, încălţăminte ş.a.);

- Piaţa capitalului (se efectuiază tranzacţii cu diverse valori mobiliare , cele mai importante fiind acţiunile şi obligaţiunile);

- Piaţa muncii (locul unde se confruntă cererea şi oferta forţei de muncă);- Piaţa pământului şi a resurselor naturale (include tranzacţiile ce au la bază

vânzarea-cumpărarea terenurilor de pământ, a diferitor resurse naturale precum petrolul, zăcăminte minerale ş.a.);

- Piaţa valutară (are la bază vânzarea-cumpărarea diverselor valute);- Piaţa monetară (sistemul de relaţii interbancare);- Piaţa imobiliară (presupune tranzacţionarea diferitor proprietăţi imobiliare,

în R. Moldova ceea mai reprezentativă este vânzarea-cumpărarea locuinţelor);- Piaţa produselor intelectuale (presupune vânzarea-cumpărarea diferitor

proprietăţi intelectuale aşa ca brevete de invenţii, drept de autor, tehnologii noi ş.a.) b) După criteriul extinderii geografice, distingem:

- Piaţă locală;- Piaţă regională;- Piaţă naţională;- Piaţă mondială.

c) În dependenţă de modul de manifestare a concurenţei, piaţa se clasifică în:- Piaţă cu concurenţă perfectă sau pură (presupune existenţa unui număr

mare de vânzători şi cumpărători, fiecare având aproximativ aceeaşi putere economică);

- Piaţă de tip monopol (piaţa este dominată de un singur producător);- Piaţă cu concurenţă mopolistică (presupune existenţa unui număr mare de

vânzători ce propun pieţei produse de calitate şi preţ diferit);- Piaţa cu concurenţă tip oligopol (piaţa este dominată de 3-7 producători).

d) După nivelul corespunderii cu legislaţia în vigoare, pieţele pot fi:Legale şi ilegale (piaţa neagră).

e) După nivelul de dezvoltare:- Piaţă subdezvoltată (ansamblul de relaţii accidentale cu o pondere destul

de mare a relaţiilor de barter, adică are loc schimbul marfă – marfă);- Piaţă liberă (la această piaţă are acces orice vânzător şi cumpărător);- Piaţă reglementată (specifică, de regulă, economiilor mixte, unde statul

intervine cu scopul eliminării unor deficienţe ale pieţei).

65

f) În dependenţă de specificul pieţei distigem:- Piaţă în formă de burse (locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii,

marfa, însă, nu este prezentă; existenţa ei este confirmată prin documente);- Piaţă în formă de licitaţie (tip de vânzare în care mai mulţi agenţi economici

concurează pentru cumpărarea unui bun economic);- Piaţă în formă de tender (în cazul dat beneficiarul va accepta oferta acelui

agent economic care va propune produse sau servicii de o calitate mai înaltă decât concurenţii săi sau va cere un preţ mai redus pentru acestea).

Trebuie de remarcat că toate tipurile de pieţe menţionate mai sus se pot împărţi în segmente mai mici. Spre exemplu, piaţa bunurilor de consum se împarte în piaţa bunurilor alimentare, piaţa articolelor de vestimentaţie, piaţa automobilelor ş.a.

5.3. Infrastructura pieţei contemporane.

Termenul „infrastructură” are sensuri diferite, printre care „infrastructura economiei naţionale” şi cel de „infrastructură a pieţei”. Infrastructura economiei naţionale constituie totalitatea elementelor materiale, organizaţionale şi informaţionale cu ajutorul cărora sunt asigurate legăturile dintre diferite ramuri ale economiei şi care permit o funcţionare normală a vieţii economice. Din infrastructura economiei naţionale fac parte: drumurile auto şi căile ferate, aeroporturile, şcolile, spitalele, reţelele electrice ş.a., create, de obicei, din mijloacele administraţiilor publice locale sau centrale.

Infrastructura pieţei constituie ansamblul de instituţii, servicii, întreprinderi specializate, generate de însăşi relaţiile de piaţă, care la rândul lor asigură o funcţionare eficientă a pieţei.

Elementele-cheie ale infrastructurii pieţei sunt reprezentate în fig. 5.1.

Figura 5.1. Infrastructura pieţeiSursa: Adaptare după Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică, ed. ARC, Chişinău, 2007, p.120

66

Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui sistem de burse. Bursa reprezintă o piaţă specială organizată de stat sau de asociaţii private, unde se negociază operaţiuni de vânzare-cumpărare a mărfurilor (bursa de mărfuri), se vând hârtii de valoare (bursa de valori), se efectuează amplasarea lucrătorilor în câmpul muncii (bursa forţei de muncă). Deci, bursa e locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii în scopul încheierii diferitor tranzacţii.

Al doilea element al infrastructurii pieţei este crearea sistemului de bănci comerciale. Actualmente în Republica Moldova funcţionează 15 bănci comerciale, care exercită multiple operaţiuni financiare şi acordă diferite servicii clienţilor. Lista băncilor licenţiate din Republica Moldova:

Banca Comercială "COMERŢBANK" S.A. BANCA COMERCIALĂ "BANCA SOCIALĂ" S.A. Banca Comercială "VICTORIABANK" S.A. Banca comercială "MOLDOVA - AGROINDBANK" S.A. Banca Comercială "Moldindconbank" S.A. Societatea pe Acţiuni Banca de Economii Banca Comercială "EuroCreditBank" S.A. Banca Comercială "UNIBANK" S.A. "Banca de Finanţe şi Comerţ" S.A. Banca Comercială "Universalbank" S.A Banca Comercială "ENERGBANK" S.A. Banca Comercială "ProCredit Bank" S.A. Banca Comercială Română Chişinău S.A Banca Comercială "EXIMBANK - Gruppo Veneto Banca" S.A. Banca Comercială "MOBIASBANCĂ - Groupe Societe Generale" S.A.

Al treilea element important al infrastructurii pieţei contemporane este crearea sistemului de asigurare. Actualmente, în Republica Moldova funcţionează circa 24 de companii particulare, care oferă persoanelor fizice şi juridice diferite servicii de asigurare.

Cel de al patrulea – este sistemul de consulting care presupune oferirea unei game largi de servicii consultanţă în aşa domenii ca: contabilitate şi audit, juridic, marketing etc.

O premiză incontestabilă a infrastructurii pieţei este constituirea unui sistem de instruire a cadrelor, care vor putea acţiona fructuos în instituţiile economiei de piaţă. Actualmente pregătirea şi perfecţionarea cadrelor pentru economia de piaţă este exercitată în Republica Moldova în mai multe universităţi şi academii publice şi particulare.

Funcţionarea normală a pieţei e imposibilă fără elaborarea cadrului juridic: adoptarea legilor respective şi a actelor normative în diferite domenii de activitate a instituţiilor economiei de piaţă.

Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică, piaţa „tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea şi funcţionarea economiei de piaţă contemporane.

Cuvinte-cheie67

68

economie de piaţă infrastructura pieţei piaţă piaţă liberă piaţă reglementată rolul economic al pieţei

subiecţii pieţei sistem de burse sistem bancar sistem de asigurări trăsături ale pieţei tender

Rezumat

1. Piaţa este instituţia centrală a economiei de piaţă, este locul de întâlnire a vânzătorilor cu cumpărătorii în vederea efectuării tranzacţiilor de vânzare-cumpărare.

2. Principalele funcţii ale pieţei sunt: realizarea relaţiilor permanente dintre producătorii şi consumatorii de bunuri materiale şi servicii; asigurarea alocării şi utilizării eficiente a resurselor materiale, umane şi financiare; asigurarea echilibrului dintre cerere şi ofertă şi formarea preţurilor de echilibru.

3. Un rol deosebit are piaţa în viaţa economică a unui stat deoarece: ea asigură un schimb echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă.

4. Există diferite tipuri de pieţe care pot fi clasificate după anumite criterii, printre care: natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzactiei, extinderea geografică, modul de manifestare a concurenţei, corespundera cu legislaţia în vigoare, nivelul de dezvoltare, specificul acesteia.

5. Pentru funcţionarea eficientă a pieţei este necesar de creat anumite condiţii ce în ansamblu formează infrastructura pieţei. Printre aceste condiţii se numără: sistemul de burse, sistemul bancar, sistemul de asigurări, sistemul de consulting ş.a.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea pieţei.2. Susţineţi prin argumente adevărate afirmaţia „piaţa este instituţia centrală în

jurul căreia gravitează activitatea economică”.3. Ce funcţii îndeplineşte piaţa.4. Care sunt avantajele piaţei în viaţa economică a societăţii.5. Prezentaţi principalele criterii în raport cu care pot fi delimitate diferite tipuri

de piaţă.6. Menţionaţi care sunt elementele infrastructurii pieţei contemporane.7. Pregătiţi informaţii referitor la rolul companiilor de asigurări şi a celor de

consulting în funcţionarea eficientă a pieţei în condiţiile actuale.8. Expuneţi care este modul de funcţionare a bursei de mărfuri şi bursei de valori

în R. Moldova.9. Selectaţi tipurile de piaţă care pot fi grupate după natura economică a

bunurilor ce fac obiectul tranzactiei:

a) piaţa bunurilor de consumb) piaţa resurselor naturalec) piaţă liberăd) piaţa capitalului

e) piaţă de tip monopolf) piaţa valutarăg) piaţă în formă de tenderh) piaţa imobiliară

Bibliografie

A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 64 – 68.

Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 65 – 76, 153 – 163, 168 – 209.

D. Moldovanu, Curs de teorie economică. Chişinău, ed. ARC, 2007, p. 115 – 121.

D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.257 – 260.

Tema 6: PIAŢA BUNURILOR DE CONSUM

6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea.

6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea.6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru.

Scopul temei: evidenţierea importanţei studierii cererii şi ofertei ca principale mecanisme ale pieţei.

Obictivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să analizaţi cererea şi factorii care o determină; să analizaţi legea cererii şi elasticitatea acesteia; să evidenţiaţi factorii ce determină mărimea ofertei; să analizaţi legea ofertei şi elasticitatea acesteia; să analizaţi efectele deplasării curbei cererii şi curbei ofertei; să caracterizaţi echilibrul de piaţă.

6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea .

Alocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor bunuri necesare satisfacerii nevoilor de consum derivă din comportamentul consumatorilor, iar structura cheltuielilor de consum reflectă acest comportament. Preferinţele personale ale consumatorilor se concretizează în structura cererii acestora, cerere care se manifestă pe piaţa diferitor bunuri de consum. Teoria cererii stă la baza alocării veniturilor băneşti limitate de către consumatorii raţionali care se decid să cumpere diferite bunuri.

Cererea exprimă cantitatea dintr-un anumit bun pe care cumpărătorul doreşte şi poate să o procure într-un anumit interval de timp, la un anumit nivel al preţului. Însumând cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui anumit bun, rezultă cererea totală de pe piaţa acelui bun.

Trebuie menţionat faptul că preţul este factorul primordial ce condiţionează cererea. Între preţ şi mărimea cererii se află un raport invers proporţional, care este reflectat în legea generală a cererii: micşorarea preţurilor cauzează majorarea cantităţilor de mărfuri solicitate pe care le poate achiziţiona consumatorul şi invers – majorarea preţurilor micşorează cantitatea cererii.

Cererea pe piaţă se poate manifesta sub următoarele forme:cerere individuală;cerere de piaţă;cerere totală (agregată).

Tipurile cererii:1. Cererea negativă – în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu se

întreabă de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic de a le cumpăra. Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă, rămâne, adică piaţa nu este saturată.

2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes pentru o anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea.

3. Cererea camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona o marfă ce lipseşte pe piaţă. Există şi situaţii când mărfurile de un anumit fel există pe piaţă, dar ele nu satisfac cerinţele sporite ale consumatorilor, menţionându-se astfel cererea camuflată.

4. Cererea în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului pentru un anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită.

5. Cererea neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau anotimp.

6.Cererea de deplină valoare – când circulaţia comercială la întreprinderile ce satisfac piaţa este normală. De regulă, cererea de deplină valoare prevede responsabilitatea întreprinderii pentru calitatea producţiei fabricate, nivelul tehnologic şi de organizare a muncii la întreprinderea dată.

7. Cererea exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi nu e satisfăcută cererea pieţei. Dacă o întreprindere nu poate sau nu vrea să îndestuleze cererea pieţei, ea combate cererea prin diverse metode: prin majorarea preţului, restrângerea reţelei de exploatare, limitarea producerii de piese şi ansambluri de rezervă.

8. Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează sănătatea, deteriorând situaţia ecologică. În aceste cazuri se elaborează un sistem de măsuri şi acţiuni pentru a combate creşterea cererii iraţionale.

Pentru a reprezenta grafic curba cererii (fig.6.1) folosim datele din tab. 6.1, date ce exprimă interdependenţa preţ-cantitate cerută.

Tabelul 6.1Intrdependenţa preţ-cantitate cerută

Preţ, lei/buc 3.00 2.25 1.50 1.00Cerere (buc.) 125 150 225 325

Cererea este o mărime variabilă, ce se modifică în funcţie de preţ. Dar există un şir de alţi factori care pot afecta comportamentul consumatorilor şi, corespunzător, mărimea cererii. Principalii determinanţi ai mărimii cererii sunt consideraţi:

1. Modificarea veniturilor consumatorilor. Consumatorul trebuie să fie în stare să plătească pentru aşi satisface cererea la anumite mărfuri, venitul constituind astfel un al doilea factor important ce determină mărimea

cererii (primul fiind preţul). Majorarea veniturilor conduce, de obicei, la dorinţa cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate mai mare de diverse mărfuri. Modificarea venitului impune cumpărătorului modificarea felului şi calităţii mărfii procurate. Se evidenţiază două feluri de mărfuri: mărfuri normale (prestigioase),

cererea pentru care creşte odată cu creşterea de venituri, şi invers; mărfuri inferioare (cotidiane), cererea pentru care creşte numai în cazul când se micşorează venitul.

2. Gustul şi preferinţele individului. Asupra gustului şi preferinţelor acestora influenţează calitatea mărfurilor, publicitatea reuşită şi succesele activităţii de marketing, precum şi oferta de mărfuri noi. Când preferinţele pentru anumite mărfuri cresc, cererea pentru aceste mărfuri sporeşte, iar reducerea preferinţelor conduce la micşorarea cererii.

3. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare. Efectuând o alegere raţională, cumpărătorul înţelege că unele mărfuri au calităţi asemănătoare şi, prin urmare, pot fi substituite. Alte mărfuri se exploatează concomitent, şi consumatorul, cumpărând una din acestea, va cumpăra neapărat şi pe a doua, adică pe cea complementară. Din această cauză schimbarea preţului la una din mărfuri influenţează cererea şi pentru marfa care o substituie pe prima, deci, dacă preţul la o marfă din această categorie se majorează, atunci se măreşte şi cererea pentru marfa care o substituie. Preţul şi cererea pentru mărfurile complementare sunt în raport invers proporţional, adică în caz că se majorează preţul la o marfă, cererea pentru marfa complementară descreşte.

4. Aşteptările consumatorului. Asupra consumatorului influenţează şi factorul de aşteptare a unor eventuale modificări ale veniturilor sau ale preţurilor. În acest sens aşteptarea unei majorări sigure a venitului are efectul unei majorări realizate a venitului: se măreşte cererea pentru mărfurile normale şi scade cererea pentru mărfurile inferioare, şi din contra, aşteptarea unei scăderi a venitului determină consumatorul să evite efectuarea cumpărăturilor ce ar putea fi amânate. Dacă consumatorul sesizează că preţul la anumite mărfuri se va majora, cererea lor pentru aceasta creşte, şi invers, dacă consumatorul aşteaptă o scădere a preţului, cererea lui va fi în scădere.

5. Modificarea numărului şi a structurii consumatorilor. Spre exemplu, reducerea natalităţii presupune o reducere a cererii la produsele pentru copii, iar îmbătrânirea populaţiei sporeşte cererea de medicamente şi asistenţă socială.

Pentru economia de piaţă o importanţă deosebită o are analiza cererii agregate (cererii totale). Cererea agregată reprezintă valoarea totală a bunurilor economice cerute în cadrul celor trei sectoare – privat, public şi internaţional. Totodată, ea poate fi evidenţiată în termeni reali prin indicatorul macroeconomic – venitul naţional real. Cererea agregată cuprinde: cheltuielile prevăzute de populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum; investiţiile economice planificate de întreprinderile din sectorul privat; cheltuielile programate ale sectorului public; soldul dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor (exportul net). Nivelul cererii agregate poate fi modificat prin intermediul politicilor macroeconomice, în special prin politica fiscală. Curba cererii agregate poate fi ilustrată astfel (fig. 6.2).

Curba cererii agregate determină nivelul de echilibru a preţurilor şi a producţiei naţionale. Curba cererii agregate este influenţată de: atitudinea optimistă a consumatorilor în legătură cu starea economiei naţionale; reducerea taxelor şi a impozitelor; scăderea ratei dobânzii; creşterea ofertei monetare, creşterea exporturilor şi reducerea importurilor etc.

Modificările, care se produc în cerere în dependenţă de modificările care au loc în preţuri şi venituri, poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a venitului se numeşte coeficientul elasticităţii cererii.

Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea preţului are următoarea expresie:

Ecp = – = – , unde:

% ΔC – modificarea cererii, ΔC=C2 – C1; % ΔP – modificarea preţului, ΔP=P2 – P1;

C1, P1 – valorile iniţiale ale cererii şi preţului;C2, P2 – valorile modificate ale cererii şi preţului.În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate

înregistra următoarele forme:1. cerere elastică, când Ecp 1, procentul de creştere a cererii întrece procentul

de reducere a preţului;2. cerere inelastică, când Ecp 1, procentul de creştere a cererii este mai mic

decât procentul de reducere a preţului;3. cerere unitară, când Ecp 1, procentul de creştere a cererii coiencide cu

procentul de reducere a preţului;4. cerere perfect elastică, când Ecp , o modificare nesemnificativă a preţului

modifică foarte mult mărimea cererii;5. cerere perfect inelastică, când Ecp 0, reducerea preţului nu influenţează

cererea. Ultimele două forme au mai mult o valoare teoretică decât practică, ele

întâlnindu-se foarte rar şi numai în anumite condiţii de piaţă.În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu modificarea

veniturilor consumatorului. Aceasta exprimă sensibilitatea cererii consumatorului pentru bunul „x” când venitul se modifică (ceilalţi factori fiind neschimbaţi). Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea venitului se determină ca raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a venitului:

AD

Venitul naţional

Figura 6.2. Curba cererii agregate

Preţul

Ecvx= , unde:

% ΔC – modificarea cererii, ΔC=C2 – C1; % ΔV – modificarea preţului, ΔV=V2 – V1; C1, V1 – valorile iniţiale ale cererii şi venitului;

C2, V2 – valorile modificate ale cererii şi venitului.Când Ecvx are o valoare pozitivă putem presupune că este vorba de un bun

normal. Când Ecvx are o valoare negativă avem de-a face cu un bun inferior. Aici considerăm necesar încă odată să accentuăm că în teoria economică se

consideră normale acele bunuri pentru care cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul: creşterea venitului atrage după sine creşterea cererii pentru aceste produse, iar reducerea venitului – reducerea cererii.

Bunurile inferioare sunt considerate acelea pentru care cererea se modifică în sens contrar modificării venitului: creşte când venitul scade şi scade când venitul creşte.

Important! Conceptele „bunuri normale”, „bunuri inferioare” nu sunt ataşate pentru vreo categorie concretă de bunuri. Ele definesc situaţii relative, adică modul în care cererea individuală a diferitor menaje reacţionează în condiţii specifice de loc şi de timp, la modificarea veniturilor.

De exemplu, un menaj care realizează venituri lunare de 1000 lei achiziţionează în acest răstimp 6 litri de băutură răcoritoare „a”. Când venitul creşte la 2200 lei, acelaşi menaj este dispus să achiziţioneze, să presupunem, 8 litri din respectivul produs considerat bun normal. Dacă venitul lunar ar creşte de la 1000 la 5000 lei, atunci preferinţele acestui menaj se modifică: îşi restrânge achiziţiile pentru băutura respectivă şi va achiziţiona un alt produs, probabil natural, la modă sau care era inaccesibil la nivelurile anterioare de venit. În aceste condiţii prin trecerea de la venitul de 1000 lei la 5000 lei, bunul în discuţie trece din categoria bunurilor normale în cea de bun inferior pentru respectivul menaj.

Pentru bunurile normale se pot întâlni trei situaţii tipice:1. cerere elastică, când Ecvx 1, cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul,

dar mai intens. Este caracteristică bunurilor de lux, pentru servicii de instriure, pentru bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme, bunuri electrocasnice, locuinţe);

2. cerere inelastică, când Ecvx 1, cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul, dar mai lent. Ea se întâlneşte în cazul majorităţii bunurilor alimentare de bază, care se încadrează în categoria bunurilor de consum curent;

3. cerere unitară, când Ecvx 1, cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul şi cu aceeşi intensitate. Este caracteristică pentru bunurile nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă (articole de toaletă, lengerie, îmbrăcăminte).

6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea

Cantitatea oferită pe piaţa oricărui bun, ca şi în cazul cantităţii cerute, este determinată de nivelul preţului. Preţul este factorul principal care determină atât nivelul cererii cât şi a ofertei. Ambele forţe ale pieţei ilustrează comportamentul celor două categorii de participanţi la actul de vânzare-cumpărare. Însă, atunci când are loc o modificare a preţului, comportamentul lor este influenţat în mod diferit. Fenomenul de creştere a preţului reprezintă pentru consumatori un factor descurajator, în timp ce pentru ofertanţi constituie un stimulent. Aceştea din urmă tind să producă şi să vândă cantităţi mai mari, atunci când preţurile înregistrează o creştere.

Oferta – reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun sau mai multe bunuri pe care un agent economic sau un grup de agenţi economici o oferă pieţei la un moment dat, la un anumit preţ.

Oferta se poate realiza pentru un bun şi aceasta poate fi individuală şi totală, pentru orice ramură de activitate, firmă, iar bunurile diferite însumate formează oferta agregată.

Mărimea ofertei poate fi ilustrată pe baza tabelului şi curbei ofertei (tab. 6.2 şi fig. 6.3).

Tabelul 6.2Intrdependenţa preţ-cantitate oferită

Preţ, lei/buc 3.00 2.25 1.50 1.00Ofertă (buc.) 300 275 225 125

Tabelul ofertei şi curba ofertei reflectă interdependenţa dintre cantitatea de mărfuri propusă pentru realizare şi nivelul preţului. Raportul dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită de mărfuri şi servicii constituie conţinutul legii generale a ofertei. Legea generală a ofertei constă în următoarele: creşterea preţului determină creşterea cantităţii de bunuri

oferite, iar reducerea preţului determină reducerea cantităţii de bunuri oferite. Presupunând că ceilalţi factori care determină modificarea ofertei nu se schimbă, rezultă că între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie directă, pozitivă.

Oferta, ca şi cererea, se manifestă în trei forme: individuală, de piaţă şi agregată (totală).

Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune producătorul sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită perioadă de timp la preţuri curente. Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului pe piaţa respectivă. Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate şi de alţi factori, numiţi determinanţi:

1. Schimbarea costului de producţie. Între nivelul costului de producţie şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. Reducerea costului de producţie a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului duce la scăderea ofertei. Reducerea costului de producţie depinde: de aplicarea tehnologiilor noi în procesul de fabricare a bunurilor; de nivelul preţului la factorii de producţie (salariul, resursele materiale, materia primă etc.).

2. Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex., reducerea preţurilor la carne de vită inevitabil va duce la majorarea ofertei carnei de porc). Totodată, din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare. Dacă preţul bunului principal creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, oferta de pe piaţa bunului secundar va spori şi invers, dacă preţul se va reduce, oferta de pe piaţa bunului respectiv va scădea.

3. Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun. Dacă, de ex., la piaţa respectivă au apărut mai multe firme (vânzători), atunci evident oferta de bunul respectiv va creşte, însă dacă unele firme au dat faliment, atunci oferta de bunuri analogice va scădea.

4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subsidiilor. Majorarea impozitelor şi taxelor pe profitul firmelor va reduce oferta şi invers, micşorarea acestora va contribui la o creştere a ofertei. Subsidiile din bugetul statului acordate firmelor la fel contribuie la creşterea ofertei.

5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor). Dacă firma aşteaptă reducerea preţului în viitor, atunci ea va majora în prezent oferta, şi invers.

6. Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale la fel contribuie la modificarea ofertei în ambele direcţii.

Oferta agregată (totală) repzintă cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă de timp determinată. Mărimea ofertei agregate poate fi exprimată printr-un indicator macroeconomic real cum ar fi, de exemplu, venitul naţional. Preţurile majorate stimulează producătorii la producerea suplimentară de mărfuri şi servicii, iar preţurile joase, dimpotrivă, contribuie la micşorarea volumului de mărfuri în economia naţională. Curba ofertei agregate are următoarea expresie:

AB – segment orizontal sau keynesian;

BC – segment intermediar sau în creştere;

CD – segment vertical sau clasic.

Venitul naţional Figura 6.4. Curba ofertei totale

Segmentul AB – numit orizontal sau keynesian, reflectă situaţia de stagflaţie în economie, situaţia când o parte considerabilă de mijloace de producţie şi de resurse de muncă nu-s utilizate. Segmentul BC numit segment intermediar sau în

SAD

C

BA

Preţul

creştere, reflectă situaţia când creşterea volumului real al produsului naţional este însoţită de creşterea preţurilor asupra mărfurilor şi serviciilor. Segmentul CD numit segment vertical sau clasic, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă, utilizarea tuturor capacităţilor de producţie, funcţionarea economiei naţionale la nivelul potenţialului său productiv. Curba ofertei agregate determină nivelul de echilibru al venitului naţional.

Oferta agregată este influenţată de următorii factori: a) schimbarea preţurilor la resurse interne şi importate. Ieftinirea resurselor contribuie la majorarea ofertei agregate, iar scumpirea acestora duce la scăderea ofertei; b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic la fel contribuie la majorarea ofertei agregate; c) schimbările în actele normative în direcţia reducerii taxelor, ratei dobânzii la fel duc la creşterea volumului ofertei agregate.

Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei, care are următoarea expresie:

Eop = = , unde:

% ΔO – modificarea ofertei, ΔO=O2 – O1; % ΔP – modificarea preţului, ΔP=P2 – P1; O1, P1 – valorile iniţiale ale ofertei şi preţului;

O 2, P2 – valorile modificate ale ofertei şi preţului.În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei după preţ, formele ofertei

se prezintă astfel:a) oferta este elastică, dacă Eop >1, în valoare absolută;b)oferta este inelastică, dacă Eop < 1, în valoare absolută;c) ofertă unitară, dacă Eop = 1, în valoare absolută;d) oferta perfect elastică, dacă Eop = ∞, în valoare absolută;e) oferta perfect inelastică, dacă Eop = 0.

6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru.

Analizând cererea şi oferta, am presupus că atât cererea cât şi oferta se modifică sub influenţa schimbării preţului. Dar în realitate între preţ, pe de o parte, şi cerere şi ofertă, pe de altă parte, există o interdependenţă funcţională. De aici reiese că atât cererea, cât şi oferta influenţează mărimea preţului, adică preţul pe piaţă se stabileşte în urma confruntării cererii cu oferta.

Pe piaţă, practic, nu există o situaţie ideală câd cererea să fie strict egală cu oferta. De obicei se întâmplă că ori avem exces de cerere, numit deficit de mărfuri, ori exces de ofertă, numit surplus de mărfuri. De asemenea, există şi propuneri ale cumpărătorilor şi vânzătorilor privind mărimea preţului. Însă, în urma confruntării permanente dintre cerere şi ofertă şi, respectiv, dintre „preţul dorit” de cumpărător şi „preţul dorit” de vânzător, apare o situaţie în care cumpărătorii sunt dispuşi să procure un bun oarecare la un preţ care îi satisface şi pe vânzători. În această

situaţie, se stabileşte un preţ de echilibru, care şi poartă denumirea de preţ al pieţei. Astfel, preţul de echilibru se stabileşte atunci când la un preţ dat catitatea cerută pentru un anumit bun este egală cu cantitatea oferită. Pentru a ilustra interacţiunea dintre cerere şi ofertă vom prezenta tab.6.3

Tabelul 6.3Interacţiunea dintre cerere şi ofertă

Preţ, lei/buc 3.00 2.25 1.50 1.00Cerere (buc.) 125 150 225 325Ofertă (buc.) 300 275 225 125Surplus(+), deficit(-) +175 +125 0 -200

Analizând datele din tabel şi grafic observăm că atât preţul de 3.00 lei, cât şi cel de 1.00 leu nu pot fi preţuri de piaţă, deoarece la primul preţ cumpărătorii vor procura numai 125 buc. din produsul respectiv, restul fiind surplus. Iar cel de-al doilea preţ nu interesează vânzătorul care ve propune numai 125 buc. În acest caz pe piaţă apare deficit de bunuri. Preţul optim al pieţei, care ar satisface atât consumatorul, cât şi vânzătorul este cel

de 1.50 lei. Anume la un astfel de preţ cantitatea de mărfuri pe care cumpărătorii sunt în stare să le procure este egală cu cantitatea de mărfuri pe care vânzătorii le pot oferi pieţei. În rezultat, la piaţa respectivă nu va fi surplus şi nici deficit de marfă respectivă. Acest preţ este numit de echilibru sau preţ cliring. Deci, preţul de echilibru (Pe) este punctul în care se intersectează curba cererii cu cea a ofertei.

Să examinăm cum acţionează asupra pieţei şi preţului de echilibru modificările cererei. Dacă creşte cererea, atunci apare deficitul, fapt ce generează majorarea preţului de echilibru, iar reducerea cererii conduce la apariţia surplusului de mărfuri, ceea ce provoacă şi reducerea (Pe) (fig. 6.6).

Astfel, atâta timp cât piaţa se autoreglează, reacţia ei la diverse modificări poate fi prezisă: sporirea cererii va conduce inevitabil la majorarea preţului şi a cantităţii mărfii vândute, iar micşorarea cererii va conduce inevitabil la micşorarea preţului şi a cantităţii de mărfuri vândute.Să vedem acum ce impact are oferta asupra preţului de echilibru şi a pieţei. Reglarea pieţei de către

Preţul

Qe

SD

PE

Q3Q1

pe2

pe

pe1

CantitateaFigura 6.6. Impactul modificării

cereriiasupra preţului de echilibru

ofertă este o reacţie promptă la schimbările situaţiei în piaţă. Creşterea ofertei generează apariţia surplusului şi scăderea preţului de echilibru, iar reducerea ofertei conduce la apariţia de deficit şi la scăderea preţului de echilibru (fig. 6.7).

Deci şi în cazul ofertei, atâta timp cât piaţa îşi exercită funcţia de autoreglare, reacţia ei poate fi prevăzută.

Astfel, se pot face următoarele concluzii: pieţele se află în stare de echilibru în cazul când în condiţiile acţionării preţurilor curente cantitatea cererii este egală cu cantitatea ofertei prezentate;

reprezentarea grafică a acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a curbelor de cerere şi ofertă;

creşterea cererei poate fi reprezentată în mod grafic prin deplasarea curbei de cerere spre dreapta, ceea ce conduce la majorarea atât a preţului nou de echilibru cât şi a cantităţii noi de echilibru (în măsura deplasării punctului de echilibru spre dreapta pe curba ofertei);

creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin deplasarea curbei de ofertă spre dreapta, fapt ce conduce la o nouă creştere a cantităţii noi de echilibru şi la micşorarea noului preţ de echilibru (în măsura în care punctul de echilibru se deplasează spre dreapta pe curba cererii);

micşorarea cererii (deplasarea curbei cererei spre stânga) conduce atât la micşorarea preţului nou de echilibru, cât şi a cantităţii noi de echilibru;

micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga) conduce la creşterea preţului nou de echilibru şi la micşorarea cantităţii noi de echilibru.Prin urmare, în economia de piaţă modificarea preţului poate fi cauzată atât de

modificarea cererii, cât şi de modificarea ofertei.

Cuvinte-cheie

cerere cerere individuală cerere totală cerere elastică, neelastică determinanţii cererii determinanţii ofertei echilibrul pieţei

legea cererii legea ofertei oferta ofertă individuală ofertă totală ofertă elastică, neelastică preţ de achilibru

Preţul

Qe

SD

PE

Q3Q1

pe2

pe

pe1

Cantitatea

Figura 6.7. Impactul modificării oferteiasupra preţului de echilibru

Rezumat

1. Cererea pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care consumatorii doresc şi pot să o achiziţioneze într-o perioadă de timp. Cererea depinde de un număr de factori, cum ar fi: preţul bunului, venitul, preferinţele şi aşteptările cumpărătorilor, precum şi publicitatea făcută bunului respectiv.

2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii atunci când preţul se modifică. Elasticitatea în funcţie de venit măsoară modificarea cererii la o variaţie a venitului.

3. Oferta pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care firmele individuale sunt dispuse să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. Oferta depinde de: preţul bunului, preţul bunurilor alternative, preţul factorilor de producţie, costurile de producţie etc.

4. Curba oferetei ilustrează relaţia dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul bunului. În conformitate cu legea generală a ofertei curbele ofertei au pante pozitive, însemnând că o creştere a preţului conduce la o sporire a cantităţii de bunuri oferite.

5. Echilibrul de piaţă este definit ca o stare în care nu sunt generate forţe economice capabile să modifice starea existentă. Pe piaţa unui bun sau a unui serviciu se spune că s-a stabilit un echilibru atunci când cererea pentru bunul sau serviciul respectiv este egală cu oferta lui pe piaţă.

6. Analiza cererii şi a ofertei poate fi folosită pentru a ilustra interacţiunea dintre pieţe. De ex., o scădere a ofertei care face să crească preţul unui bun va fi de natură să mărească preţul bunurilor de substituţie şi să micşoreze preţul bunurilor complimentare. Scăderea ofertei va reduce, de asemenea, disponibilitatea bunurilor furnizate simultan şi va determina astfel creşterea preţurilor acestora.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi conţinutul legii generale a cererii.2. Ce factori influenţează asupra cererii?3. Analizaţi formele de elasticitate a cererii.4. Arătaţi de ce este importantă cunoaşterea elasticităţii cererii pentru ofertant.5. Dacă un bun este inclus în categoria bunurilor inferioare însemnă că bunul

respectiv se află sub standardele admise de calitate? Argumentaţi.6. Există diferenţă între cererea pentru bunurile substituibile şi cererea pentru

bunurile complementare? Explicaţi.7. Expilcaţi conţinutul legii generale a ofertei.8. Analizaţi factorii ce influenţează asupra ofertei.9. Analizaţi formele de elasticitate a ofertei.10. În situaţia în care oferta unei anumite mărfi este perfect inelastică la

modificarea preţului, nivelul coeficientului de elasticitate este:a) mai mare decât 1;b) egal cu 1;

c) mai mic decât 1;d) egal cu 0.

11. Într-o săptămână, preţul şi cantitatea oferită din marfa X se prezintă astfel:

Preţ unitar (u.m) 500 600 700Cantitatea oferită (buc.) 200 280 290Determinaţi coeficientul elasticităţii ofertei după preţ în cazul când preţul

mediu creşte de la 500 la 600 u.m. şi când preţul se reduce de la 700 la 600 u.m.12. Explicaţi conţinutul noţiunilor „preţ de echilibru” şi „echilibrul de piaţă”.13. Desenaţi şi explicaţi cauzele deplasării curbelor cererii şi ofertei.14. Explicaţi şi exemplificaţi stările de deficit şi surplus al pieţei.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p79 – 89, 114 – 123.

A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 68 – 78.

D. Moldovanu, Curs de teorie economică. Chişinău, ed. ARC, 2007, p. 121– 132.

D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.171 – 191, 239 – 257.

Tema 7. CONCURENŢA ŞI PREŢUL

7.1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă. 7.2. Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.7.3. Mecanisme de formare şi reglementare a preţurilor.

Scopul temei: aprecierea rolului concurenţei în economia de piaţă şi modul de formare a preţurilor în aceste condiţii.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să evidenţiaţi esenţai concurenţei şi metodele de luptă concurenţială; să analizaţi pieţele cu concurenţă perfectă şi imperfectă; să apreciaţi importanţa protecţiei concurenţei şi limitării monopolurilor; să evidenţiaţi esenţa, structura şi funcţiile preţului; să analizaţi diferite tipuri de preţuri; să analizaţi mecanismele de formare a preţului; să determinaţi căile de intervenţie a statului în formarea preţurilor.

7.1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă.

În procesul desfăşurării activităţii economice, între agenţii economici se stabilesc un număr infinit de relaţii. Caracterul acestor relaţii este uneori prietenesc, cooperant, de ajutor reciproc şi bună înţelegere, dar mai fregvent predomină relaţiile de rivalitate, de întrecere între actorii activităţii economice.

Pentru a dezvălui esenţa acestui mecanism important al pieţei, vă propunem unele definiţii întâlnite în literatura de specialitate:

Concurenţa este o rivalitate, o luptă, o confruntare permanentă dintre agenţii economici pentru atragerea de partea lor a clienţilor şi obţinerea, pe această cale, a unui profit cât mai mare posibil.

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă dintre agenţii economici vânzători-ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărători-solicitanţi). Ea exprimă, totodată, comportamentul specific, interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, comportament ce se realizează diferit, în funcţie de cadrul concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.

Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de proprietate, care, pentru a-şi atinge obiactivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea este o manifestare a liberei iniţiative.

Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut amploare diferită în timp şi spaţiu. Această amploare este influenţată de numeroase împrejurări ca:

- numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;- gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;- gradul de transparenţă a pieţei;- măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt

capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare;

- reglementările privind intrările/ieşirile de pe o anumită piaţă;- gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;- mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin.

Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită asupra dezvoltării economice atât o influenţă pozitivă, cât şi una negativă, efectele pozitive, totuşi, le depăşesc cu mult pe cele negative. Cele mai importante efecte pozitive sunt:

- concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor economici, duce la eliminarea industriilor învechite şi la extinderea celor noi, la afirmarea progresului în toate ramurile economiei naţionale;

- concurenţa reprezintă calea cea mai reuşită de satisfacere a intereselor producătorilor şi consumatorilor, deoarece ea impune producătorul să reducă costurile de producţie, să majoreze volumul capitalului în scopul obţinerii profiturilor majorate. Însă aceste acţiuni ale producătorului duc la creşterea volumului de producţie şi la îndestularea cerinţelor consumatorilor;

- concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu factori de producţie a întreprinderilor, întrucât fiecare agent economic este înteresat să aibă cheltuieli cât mai mici;

- concurenţa favorizează reducerea preţurilor, deoarece în lupta de concurenţă câştigă acel agent economic care oferă mărfuri la preţuri mai joase;

- concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate, deoarece calitatea serveşte ca instrument de luptă concurenţială între agenţii economici;

- concurenţa, prin mecanismul preţurilor şi acţiunii legilor generale a cererii şi ofertei, orientează activitatea economică, duce la repartizarea eficientă a resurselor economice pe ramuri şi localităţi şi utilizarea lor profitabilă.

După cum am remarcat concurenţa poate genera şi unele efecte negative, care trebuie cunoscute pentru a fi contracarate, prevenite şi minimalizate. Principalele efecte negative ale pieţei sunt:

Generează conflicte şi ciocniri de interese, care se manifestă deseori prin înlăturarea fizică a concurenţilor, prin şantaje, omoruri etc.

Provoacă risipirea resurselor prin distrugerea bunurilor materiale ale concurenţilor. Deseori firmele concurente sunt distruse, incendiate, discreditate etc.

În unele cazuri reducerea costurilor se face prin folosirea unor produse dăunătoare sănătăţii, prin poluarea mediului ambiant, fapt ce-i defavorizează pe consumatori.

Funcţiile şi rolul economic al concurenţei sunt ilustrate în figura 7.1

Figura 7.1. Interdependenţa concurenţă-eficienţă-progres economic.Sursa: adaptare după D. Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar. Ed.

Economică, Bucureşti, 2001, p.261

Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode: de natură economică şi de natură extraeconomică. Lupta de concurenţă de natură economică include: reducerea cheltuielilor de producţie; reducerea preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii mărfurilor şi serviciilor; acordarea unor facilităţi clienţilor; lansarea de noi produse; publicitatea; organizarea de servicii postvânzare. Lupta de concurenţă de natură extraeconomică include: furtul de informaţii de la concurenţi; răspândirea de informaţii false despre concurenţi; cumpărarea unor specialişti de la concurenţi şi utilizarea lor în interesul propriu; atragerea pe căi ilegale a unor surse de sponsorizare ş. a.

În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială, concurenţa poate fi divizată în: concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială prevede folosirea nediscriminatoare de către agenţii economici a metodelor luptei de concurenţă (concurenţa de natură economică). Concurenţa neloială prevede: descreditarea produselor concurentului; aplicarea informaţiei false faţă de concurent; organizarea spionajului industrial, corupţie, acte de diversiune etc.

În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă.

Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi vânzătorii (producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc, fără a-l influenţa.

Piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele trăsături: atomicitatea participanţilor, situaţia când există pe piaţă un număr mare

de vânzători şi cumpărători de putere concurenţială egală sau apropiată,

astfel încât nici unul din ei să nu poată influenţa în favoarea sa cantităţile de mărfuri oferite sau cerute, şi nici preţul la acestea;

omogenitatea produselor pe piaţa cu concurenţă perfectă. Produsele trebuie să fie omogene, pentru ca cumpărătorului să-i fie indiferent de la ce vânzător procură marfa;

intrarea liberă a noilor producători în ramură, să nu existe bariere juridice sau instituţionale de mobilitate a factorilor de producţie;

elasticitatea pieţei. Piaţa cu concurenţă perfectă trebuie să fie elastică, adică adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers în raport cu modificarea preţului;

transparenţa pieţei, situaţia când toţi participanţii pieţei sunt informaţi referitor la cerere, ofertă, calitate, preţ etc.

Piaţa cu concurenţă perfectă e considerată numai în cazul, dacă toate aceste cinci trăsături sunt prezente în mod simultan. Dacă cel puţin lipseşte una din trăsăturile sus-numite, atunci avem situaţie de piaţă cu concurenţă imperfectă sau impură.

Pe piaţa cu concurenţă perfectă preţul se formează la nivelul punctului de intersecţie dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite.

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de oligopol.

Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum. O întreprindere e considerată în situaţie de monopol atunci, când este singura producătoare a unui bun, nefiind concurată de alţi producători interni sau externi. Dacă pe piaţa unui bun sau serviciu omogen există un număr mare de producători, puşi în faţa unui singur cumpărător, care fixează volumul de producţie şi preţul de cumpărare, atunci apare situaţia de piaţă de monopson.

Monopolul apare în urma intensificării concurenţei imperfecte, concentrării şi centarlizării capitalului. Monopolul se manifestă în următoarele forme: monopoluri naturale (deţinerea sau controlul unor resurse cu calităţi deosebite); monopolul asupra mărcii comerciale; monopolul tehnologic (generat de proprietatea asupra patentului noului produs); monopolul reducerii costurilor de producţie (firmele concurente nu pot rezista la costuri de producţie marginale); monopolul instituţional, generat de funcţionarea unor firme supuse controlului de stat (apă, gaze, energie electrică etc.).

Piaţa de monopol are următoarele trăsături: existenţa unui vânzător la nivel de ramură. În realitate rolul de monopol îl

poate juca proprietarul unor izvoare de apă minerală, a unei fabrici de materiale de construcţie specifice, a unui lot de vii unicale etc.;

în piaţa de monopol lipsesc substituenţi adecvaţi. De ex., firma-monopol de dobândire şi prelucrare a diamantelor practic nu are alternative;

în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă, care, de regulă, acoperă costurile de producţie şi aduce un profit respectiv. Preţurile stabilite de firmă constituie preţuri de monopol. Preţurile de monopol pot fi în unele cazuri mai joase de preţul de echilibru al pieţei, deoarece firma obţine profituri ridicate în urma realizării unui volum mai mare de mărfuri;

în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate de a alege atât preţul, cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute;

piaţa de monopol, de regulă, blochează intrarea în ramura respectivă a altor firme. De ex., monopolul natural de asigurare a consumatorilor cu apă, gaze, energie electrică va bloca intrarea altor firme în acest domeniu de activitate.

Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe piaţă, când vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă, nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile. Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători.

Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături: pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi producători,

produsele cărora sunt similare, dar neomogene, fapt ce-i permite furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă. De ex., în industria de confecţii a S.U.A. există 32 de firme, care coasă costume şi paltoane pentru bărbaţi. Între aceste firme are loc o luptă de concurenţă monopolistică;

piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor în dependenţă de calitatea mărfurilor şi forma de deservire (prin utilitate, prin performanţele tehnico-economice, design etc.);

intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică este relativ uşoară, deoarece în ramură activează mai multe firme, fapt ce face imposibilă subordonarea lor reciprocă;

efectuarea unui control limitat asupra preţurilor. Consumatorii preferă să procure mărfuri şi servicii de la anumiţi vânzători, chiar dacă preţurile sunt relativ mai majorate;

concurenţa monopolistică se desfăşoară în temei în afara preţurilor (în dependenţă de nivelul costurilor de producţie, reclamei, calitatea mărfurilor, semnele de firmă etc.). Firma monopolistă poate exercita o putere de monopol datorită dreptului conferit de marca de fabricaţie.

Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică se obţine la acel volum al producţiei la care costul marginal este egal cu venitul marginal.

Analiza concurenţei monopoliste evidenţiază că în condiţiile actuale se extinde tot mai mult concurenţa prin produse, care asigură consumatorului cel mai înalt grad de satisfacţie.

Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă imperfectă, care, de regulă, cuprinde o ramură sau domeniu de activitate. O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de producători domină producţia şi vânzarea unui produs. Oligopolistă poate fi considerată orice firmă produsele căreia sunt omogene, iar unităţile economice sunt de dimensiuni mari (industria metalelor feroase, aluminiului etc.) sau care produce bunuri diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de ex., firmele mari din ramura de producţie a automobilelor).

Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături: piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de producători (3

– 7 firme), care deţin o parte importantă din piaţa de desfacere respectivă;

pătrunderea pe o piaţă de oligopol este, dacă nu imposibilă, cel puţin dificilă. Oligopolul se protejează prin diferite bariere şi restricţii;

în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al preţurilor, interdependenţa şi incertitudinea. În condiţiile de oligopol fiecare producător poate fixa volumul de produse şi volumul de vânzări, însă preţul de realizare şi profitul fiecăruia depinde de deciziile celorlalţi producători.

Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi oligopoluri antagoniste. Oligopolurile concentrate sunt întemeiate pe acorduri secrete şi se manifestă în formă de cartel (acorduri între producătorii de produse omogene referitor la nivelul de preţuri şi la divizarea pieţelor de desfacere). Oligopolurile antagoniste se află într-o concurenţă continuă atât prin jocul de preţuri, cât şi prin schimbări de caracteristici ale produsului.

7.2. Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste

Una din tendinţele obiective ale dezvoltării economice este concentrarea producţiei şi formarea marelor întreprinderi, care la un moment dat, prin semnarea a tot felul de înţelegeri de monopol, încep a domina anumite segmente ale pieţei. În asemenea condiţii, concurenţa, ca una din forţele motrice ale progresului economic, este strâmtorată sau dispare cu totul. Întrucât în confruntarea cu monopolul concurenţa nu se poate menţine de la sine, statul, prin intervenţia sa, este obligat s-o protejeze. Prima ţară care a elaborat o legislaţie eficientă în acest sens a fost Statele Unite ale Americii, care încă în anul 1890 a adoptat prima lege antimonopol, numită „Sherman Act”. Au urmat apoi, în 1914, 1938 şi 1950, alte acte legislative menite să protejeze concurenţa, fapt ce demonsrează o politică consegventă, axată pe apărarea virtuţilor pieţei.

În prezent, aproape toate ţările din lume au adoptat legi antimonopol. Ţările Uniunii Europene au pus în aplicare un sistem comun de protejare a pieţei chiar din momentul constituirii acestei uniuni, adică din 1957. În plus, fiecare ţară vest-europeană are propria sa legislaţie în acest domeniu. Astfel, în Franţa, în anul 1986 a fost creat „Consiliul concurenţei”, un organism independent atât de organele puterii de stat, cât şi de întreprinderi, compus din 16 magistraţi, care beneficiază de dreptul de a interveni cu sancţiuni în cazul în care o întreprindere oarecare deţine peste 25% din vânzări sau cumpărări. Consiliul poate aplica marilor întreprinderi ce încalcă legea importante sancţiuni financiare sau le poate obliga să se divizeze, adică să se separe în mai multe întreprinderi independente.

În Germania, potrivit legislaţiei antimonopol, o singură firmă nu are dreptul să controleze mai mult de o treime din piaţa unui produs, două-trei firme – nu mai mult de jumătate, iar patru-cinci întreprinderi – nu mai mult de două treimi din piaţa respectivă.

În anul 2000, în Republica Moldova a fost adoptată „Legea cu privire la protecţia concurenţei”. În fond, legislaţia antimonopol din ţara noastră nu diferă cu mult de legislaţia respectivă din Uniunea Europeană.

Conform legii, principalele căi de limitare a activităţii de monopol şi de protecţie a concurenţei sunt următoarele:

1. Interzicerea acţiunilor agentului economic cu o situaţie dominantă pe piaţă, precum şi a acţiunilor mai multor agenţi economici ce deţin în comun o astfel de situaţie care duc sau care pot duce la limitarea concurenţei şi (sau) la lezarea intereselor unor alţi agenţi economici, precum şi ale persoanelor fizice, inclusiv prin: menţinere a deficitului artificial de mărfuri pe piaţă pe calea reducerii, limitării sau întreruperii premeditate a producţiei, în pofida existenţei unor condiţii prielnice de producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de mărfuri sau pe alte căi; stabilire a unor restricţii la preţurile de revinzâre a mărfurilor; creare de obstacole în calea pătrunderii pe piaţa (ieşirii de pe piaţă) a unor alţi agenţi economici; stabilire a unor preţuri monopoliste joase (dumping); stabilire a unor preţuri monopoliste ridicate; renunţare neîntemeiată la încheierea de contract cu unii cumpărători (beneficiari) atunci când există posibilitatea producerii sau livrarii marfurilor respective.

2. Interzicerea a orice acord încheiat sub orice formă între agenţi economici concurenţi care deţin în comun o parte de peste 35 la sută pe piaţa unei anumite mărfi dacă aceste acorduri (acţiuni coordonate) au sau pot avea drept rezultat limitarea concurenţei, inclusiv sunt îndreptate spre: stabilirea (menţinerea) de preţuri (tarife), rabaturi, adaosuri (suplimente) pentru a leza interesele concurenţilor; majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor la licitaţii; efectuarea de licitaţii prin înţelegere secretă; divizarea pieţei după principiul teritorial sau în funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de sortimentul marfurilor comercializate sau de categoria vânzătorilor ori a cumpărătorilor (beneficiarilor); limitarea producţiei, livrării, inclusiv prin stabilirea de cote; limitarea accesului pe piaţă, înlăturarea de pe piaţă a altor agenţi economici în calitatea lor de vânzători de anumite mărfuri sau înlaturarea cumpărătorilor (beneficiarilor) lor; renunţarea nemotivată la încheierea de contracte cu anumiţi vânzători sau cumpărători (beneficiari).

3. Agentului economic i se interzice să efectueze acte de concurenţă neloială, inclusiv: să răspândească informaţii false sau neautentice care pot cauza daune unui alt agent economic şi (sau) pot prejudicia reputaţia lui; să inducă în eroare cumpărătorul privitor la caracterul, modul şi locul fabricării, la proprietăţile de consum, la utilitatea consumului, la cantitatea şi calitatea mărfurilor; să compare neloial în scopuri publicitare mărfurile produse sau comercializate de el cu mărfurile altor agenţi economici; să folosească neautorizat, integral sau parţial, marca comercială, emblema de deservire a altor obiecte ale proprietăţii industriale, să copieze forma, ambalajul şi aspectul exterior al mărfii unui alt agent economic; să obţină nelegitim informaţii ce constituie secretul comercial al unui alt agent economic, să le folosească sau să le divulge.

4. Autorităţile administratiei publice nu au dreptul: să interzică constituirea de noi agenţi economici într-un anumit domeniu de activitate, să stabilească interdicţii asupra practicării unor genuri de activităţi sau asupra producerii unor mărfuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie; să dea agentului economic indicaţii privitor la încheierea prioritară de contracte, la livrarea prioritară a unor mărfuri către anumite categorii de cumpărători, cu excepţia cazurilor prevazute de legislaţie; să acorde neîntemeiat unor agenti economici facilităţi fiscale sau de altă

natură, să le creeze o situaţie privilegiată faţă de alţi agenţi economici care activează pe aceeaşi piaţă de mărfuri; să stabilească alte condiţii discriminatorii sau de privilegiere pentru activitatea unor agenţi economici. De asemenea, se interzice formarea de ministere, departamente şi de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pentru monopolizarea producerii sau comercializării mărfurilor, precum şi investirea ministerelor, departamentelor şi a altor autorităţi ale administraţiei publice centrale cu împuterniciri a căror exercitare conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei.

În conformitate cu legislaţia moldovenească, se consideră monopolistă întreprinderea a cărei cotă de piaţă depăşeşte 35% şi care poate astfel exercita influenţă asupra formării preţurilor şi concurenţei pe piaţa naţională. Aceste întreprinderi sunt incluse în registrul de stat al agenţilor economici monopolişti ce acţionează pe piaţa Republicii Moldova. Aceste întreprinderi sunt obligate să declare orice modificare a preţurilor şi tarifelor. În acest registru sunt incluse asemenea întreprinderi considerate monopoliste ca: Moldtelecom, Franzeluţa, Efes-Vitanta-Intravest, Basarabia-Nord, Bucuria, etc.

Organul de stat care efectuează reglementarea antimonopol în Republica Moldova este Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei. Ea a fost creată pentru a promova politica statului în domeniul protecţiei concurenţei, pentru a limita şi reprima activităţile anticoncurenţă a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice, precum şi pentru a exercita un control asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei.

Pentru realizarea obiectivelor asumate Agenţia îndeplineşte următoarele funcţii: a) elaborează şi promovează politica de stat, orientată spre protecţia şi

dezvoltarea concurenţei şi spre limitarea activităţii monopoliste; b) dă explicaţii referitoare la legislaţia cu privire la protecţia concurenţei; c) elaborează şi prezintă propuneri şi proiecte de acte normative pentru

perfecţionarea legislaţiei privind protecţia concurenţei şi mecanismul ei de realizare, avize la proiectele de acte normative referitoare la funcţionarea pieţelor de mărfuri şi la dezvoltarea concurenţei;

d) elaborează, pentru autorităţile administraţiei publice, recomandări orientate spre dezvoltarea pieţelor de mărfuri şi concurenţei;

e) elaborează programe şi măsuri privind demonopolizarea producţiei şi circulaţiei mărfurilor, dezvoltarea concurenţei, coordonează şi controlează executarea lor;

f) constată situaţia dominantă pe piaţă; g) exercită controlul asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia

concurenţei; h) efectuează controale asupra modului în care agenţii economici,

autorităţile administraţiei publice şi factorii de decizie respectă legislaţia cu privire la protecţia concurenţei;

i) adopta, în limitele competenţei, decizii privind cazurile de încalcare a legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei;

j) emite pentru agenţii economici dispoziţii executorii privind încetarea încălcării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei şi (sau) lichidarea

consecinţelor ei, privind restabilirea situaţiei iniţiale, divizarea lor forţată sau separarea unor subdiviziuni din componenţa lor, privind rezilierea sau modificarea contractelor care contravin legislatiei cu privire la protecţia concurenţei, încheierea de contracte cu alţi agenţi economici, transferul la buget a venitului obţinut prin încalcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei;

k) emite pentru autorităţile administraţiei publice dispoziţii executorii privind anularea sau modificarea actelor ilegale adoptate de ele, încetarea încălcărilor, precum şi rezilierea sau modificarea contractelor care contravin legislaţiei cu privire la protecţia concurentei;

l) prezintă autorităţilor competente recomandări referitor la introducerea sau anularea licenţierii unor genuri de activităţi, la modificarea tarifelor vamale, precum şi la acordarea sau anularea facilităţilor fiscale, a creditelor preferenţiale şi a altor tipuri de asistenţă din partea statului;

m) prezintă autorităţilor competente recomandări referitoare la finanţarea măsurilor de extindere a producţiei de mărfuri deficitare pentru lichidarea situaţiei dominante pe piaţa a unor agenţi economici, atragerea de investiţii străine, constituirea de întreprinderi mixte şi pentru crearea de zone libere (zone ale antreprenoriatului liber);

n) emite decizii cu privire la aplicarea de amenzi agentilor economici şi conducătorilor acestora, factorilor de decizie din autorităţile administraţiei publice pentru acţiuni anticoncurenţă şi pentru neexecutare a dispoziţiilor Agenţiei, pentru alte încălcări ale legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei;

o) intentează acţiuni în instanţa judecătorească, participă la examinarea dosarelor legate de aplicarea şi încalcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei;

p) exercită control de stat prealabil şi curent asupra situaţiei de pe pieţele de mărfuri şi asupra demonopolizării producţiei agenţilor economici, dă recomandări privind divizarea şi separarea întreprinderilor cu diferite forme juridice de organizare;

r) contribuie la schimbul de informaţii cu alte state.

7.3. Mecanisme de formare şi reglementare a preţurilor

Încă din antichitate preţul a ocupat un loc deosebit în gândirea economică, unii specialişti considerându-l chiar conceptul cel mai important în ştiinţa economică. Căutarea unui preţ „corect” sau „just” s-a aflat în centrul preocupărilor lui Aristotel, şi ale scolasticilor medievali, ale lui A. Smith şi Walras, ale revoluţionarilor şi reformatorilor, ale diferitelor şcoli şi curente economice contemporane.

Dintotdeauna preţul a fost considerat o mărime relativă, adică ceva cu care se măsoară altceva. În această ordine de idei, noţiunea de preţ este simplă: preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie s-o plătească pentru a obţine un bun oarecare.

Să reamintim aici că noţiunea de preţ se referă nu numai la bunurile materiale, dar poate lua şi alte forme, ca de exemplu: tarif – în cazul serviciilor, taxă – în cazul plăţilor la bugetul de stat sau alte instuţii financiare, impozit – ca preţ al dreptului de a câştiga bani şi a deţine un anumit patrimoniu, comision – pentru agenţii comerciale, chirie – pentru utilizarea temporară a unui spaţiu, onorariu – în cazul unui liber profesionist, cotizaţie – pentru apartenţe la o organizaţie, amendă – pentru contravenienţi, penalizare – pentru nereguli, cauţiune – ca preţ al libertăţii temporare, rată – în cazul unei plăţi eşalonate, salariu – ca preţ al muncii, renta – plată pentru folosirea resurselor naturale, dobânda – ca preţ al banilor împrumutaţi, garanţii – pentru amanetare, mită – preţ al bunăvoinţei, favorizării.

În economia de piaţă preţul îndeplineşte mai multe funcţii, cele mai importante fiind:

1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice. Preţul serveşte ca instrument de analiză şi fundamentare a deciziilor privind introducerea noilor tehnologii, repartizarea şi utilizarea resurselor, participarea la ciclul economic mondial.

2. Funcţia informaţională. Preţul serveşte ca un „sistem de semnale” care coordonează deciziile agenţilor economici referitor la volumul resurselor limitate pentru producători şi a bunurilor de consum pentru consumatori. Anume preţul contribuie la elaborarea deciziilor privind alegerile producătorilor şi cumpărătorilor pentru soluţionarea problemei fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă, respectiv să achiziţioneze.

3. Funcţia de stimulare. Preţul poate contribui la dezvoltarea producţiei sau o poate stopa. Preţurile joase, care nu asigură o rentabilitate normală sau aduc pagube, nu-i cointeresează pe producători să majoreze volumul de producţie, şi invers.

4. Funcţia de recuperare a costurilor. Preţul trebuie să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.

5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între agenţii economici, ramuri şi sectoare ale economiei naţionale. Agenţii economici, ramurile şi sectoarele de activitate ale căror preţuri relative se micşorează înregistrează pierderi de venituri şi patrimoniu; situaţia este inversă la cei ale căror preţuri relative cresc.

După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:1. preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu

concurenţă pură sau perfectă, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa nivelul şi dinamica preţului. Cu alte cuvinte, preţurile libere sunt acelea, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei;

2. preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc.);

3. preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă (cerere, ofertă, concurenţă) şi a mecanismelor dirijiste de reglementare (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea nivelului de preţuri etc.).

În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri, care pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:

după natura şi obiectul pieţei există: preţuri la mărfuri corporale; preţuri ale serviciilor (tarife); preţuri ale factorilor de producţie; preţuri ale hârtiilor de

valoare (cursuri); după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale; preţuri

agricole; preţuri la obiectele de construcţie; preţuri la terenurile de pământ; după specificul tranzacţiilor există: preţuri de bursă (cotaţie), preţuri de

licitaţie, preţuri de tender; după stadiul schimbului există: preţuri cu ridicata (en gros) şi preţuri cu

amănuntul (en detail); preţ marginal, care acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei partide de

marfă absorbită de piaţa respectivă; preţ tare, care este aplicat în condiţiile încheierii contractelor comerciale

(preţul rămâne neschimbat în termenul contractului); preţ mobil, numit preţ de sezon (la produsele agricole, mărfuri industriale

de sezon); preţ riscant, preţ aplicat la utilizarea utilajului, unde cota de inovaţie e

substanţială; preţ închis, preţ care se formează pe piaţa tenebră.Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două tendinţe: de

creştere şi de scădere. Aceste tendinţe sunt influenţate de următorii factori: de nivelul şi dinamica costurilor; de cererea şi oferta de mărfuri destinate pentru realizare; de capacitatea de cumpărare a monedei; de evoluţia preţurilor mondiale.

În actuala economie de piaţă statul, în scopul prevenirii sau atenuării unor dificultăţi economice, asigurării stabilităţii economice, sporirii eficienţei utilizării resurselor, înlăturării unor tendinţe monopoliste şi oligopoliste, recurge la o serie de măsuri de reglementare juridică şi normativă a funcţionării pieţei şi a formării preţurilor la unele bunuri economice. Implicarea statului în procesul de reglementare a preţului are loc atât direct, cât şi indirect.

Intervenţia directă a statului se referă la fixarea autoritară a preţului în situaţii extraordinare (războaie, crize profunde şi durabile) şi la blocajul preţurilor unor produse, respectiv politica preţurilor minime şi maxime.

Stabilirea unui nivel minim al preţurilor reprezintă, de regulă, o modalitate de protejare a intereselor producătorilor. Preţurile minime se practică în condiţiile excesului de ofertă; nivelul lor, de regulă, este superior preţului de echilibru. Astfel de preţuri sunt larg aplicate în sectorul agrar.

Preţurile maxime, denumite şi preţuri plafon, se află sub nivelul celor determinate de preţul de echilibru. Asemenea preţuri sunt stabilite atunci când cantitatea cerută este superioară celei oferite, existând o penuire de produse. Eliminarea excesului de cerere şi asigurarea echilibrului pieţelor implică măsuri de ordin economico-financiar, care stimulează oferta pe termen lung (credite preferenţiale, scutiri fiscale, tarife vamale etc.).

Intervenţia indirectă a statului asupra procesului de formare a preţurilor se manifestă prin următoarele măsuri şi politici: achiziţionarea de către stat a unor produse şi stocarea lor; acordarea de facilităţi la exportul unor bunuri; practicarea unor politici selective de credite; acordarea diferitor subvenţii; acoperirea unei părţi a cheltuielilor de comercializare a bunurilor etc.

Cuvinte-cheie

concurenţă concurenţă perfectă concurenţă imperfectă piaţa de monopol piaţă de monopson piaţa cu concurenţă

monopolistică

piaţa cu concurenţă de oligopol protecţia concureţei preţ preţuri libere preţuri administrative preţuri minime, preţuri maxime

Rezumat

1. Concurenţa reprezintă un proces de confruntare specifică dintre agenţii economici (vânzători) pentru atragerea de partea lor a clientelei (cumpărătorilor).

2. Concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor economici, duce la eliminarea industriilor învechite şi la extinderea celor noi, la afirmarea progresului în toate ramurile economiei naţionale. De asemenea, concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate, deoarece calitatea serveşte ca instrument de luptă concurenţială între agenţii economici.

3. Există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă. Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi vânzătorii (producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc, fără a-l influenţa.

4. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de oligopol. Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum.

5. Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători.

6. Concurenţa de oligopol presupune existenţa unui număr mic de producători care domină producţia şi vânzarea unui produs din ramura respectivă. În condiţiile concurenţei de oligopol are loc recunoaşterea faptului, că dacă întreprinderea oligopolistă va modifica strategiile de preţ sau pe cele care nu privesc preţul, va trebui să facă faţă unei reacţii din partea rivalilor.

7. În fiecare stat, unde sunt puse pe prim plan principiile economiei de piaţă, un rol important se atribuie protecţiei concurenţei din parte autorităţilor. Pentru aceasta sunt luate un şir de măsuri, printre care elaborarea şi implementarea în practică a diferitor acte legislative în acest sens.

8. Preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie s-o plătească pentru a obţine un bun oarecare. Preţurile de piaţă sunt o consecinţă a raporturilor dintre cerere şi ofertă, adică ele se stabilesc printr-un dialog permanent dintre

vânzători şi cumpărători. În condiţiile pieţei contemporane de rând cu preţurile de piaţă se aplică şi preţurile administrative.

Probleme de recapitulare

1. Expuneţi rolul concurenţei în sporirea eficienţei economice şi progresului economic.

2. Ce condiţii sunt necesare pentru ca pe piaţă concurenţa să fie perfectă? 3. Explicaţi noţiunile de „concurenţă de monopol”, „concurenţă monopolistică” şi

„concurenţă de oligopol”.4. Enumeraţi metodele de luptă concurenţială? Care metode predomină în R.

Moldova?5. Care este specificul acţiunilor de protecţie a concurenţei în R. Moldova.6. Analizaţi conţinutul preţului şi formele lui de manifestare.7. Explicaţi conţinutul reglementării directe şi indirecte ale statului asupra preţurilor.

Bibliografie

A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 78 – 89.

Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 178-203.

Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC, Chişinău, 2007, p.133-146;

Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.260-288.

Constantin Gogoneaţă, Aura Gogoneaţă, Economie politică, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 100 – 120.

Legea cu privire la protecţia concurenţei, Nr.1103-XIV din 30.06.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166 – 168 din 31 decembrie 2000.

Tema 8: TEORIA CONSUMATORULUI8.1. Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele consumatorului. 8.2. Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului.8.3. Protecţia drepturilor consumatorului.

Scopul temei: studierea rolului consumatorului în activitatea economică.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să arăteţi esenţa noţiunii „consumator”; să grupaţi consumatorii în dependenţă de diferite criterii; să analizaţi preferinţele consumatorilor prin prisma curbelor de

indiferenţă; să examinaţi situaţia de constrângere bugetară şi de echilibru a

consumatorului;

să evidenţiaţi principalele direcţii folosite în R. Moldova privind protecţia drepturilor consumatorilor.

8.1. Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele consumatorului.

După cum s-a reţinut din temele precedente, analiza microeconomică este dedicată explicării comportamentelor individuale şi interacţiunilor lor. În centrul atenţiei este situat deci nivelul individual, reprezentat de omul aflat într-o permanentă căutare a satisfacerii nevoilor sale. El este privit în dubla sa ipostază, de consumator şi de producător. În calitate de consumator, individul se manifestă ca purtător al cererii de bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea satisfacerii nevoilor sale prin utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziţie.

În calitate de producător, individul se manifestă ca purtător al ofertei de bunuri şi servicii, pe care o produce prin combinarea factorilor de producţie, de fapt, prin consumarea acestora. Ca agent esenţial al producţiei, dar şi al pieţei, producătorul urmăreşte maximizarea rezultatelor obţinute, concretizate în diferenţa dintre veniturile încasate prin vânzarea bunurilor produse şi cheltuielile efectuate cu factorii de producţie consumaţi.

Orice producător este în acelaşi timp şi consumator. El trebuie să-şi satisfacă şi multitudinea nevoilor sale, ca orice alt individ. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre consumatorul purtător al cererii, întrucât există largi categorii ale populaţiei care sunt consumatoare de bunuri şi servicii fără a fi în acelaşi timp şi producătoare ale acestora.

Aici se cere menţionat şi următorul moment: teoria consumatorului îşi propune să explice maniera în care individul repartizează resursele sale pentru achiziţionarea diferitor bunuri şi servicii, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin consumul lor. Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor şi serviciilor procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează „bugetul” individual defineşte starea de echilibru a consumatorului.

Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici din ultima pătrime a secolului al XIX-lea5, pornindu-se de la premisa că individul raţional caută maximum de satisfacţie sau de utilitate. Aceştea au fost primii care au împărţit societatea în consumatori şi producători. Anume în jurul acestora se concetrează toată viaţa economică. Divizarea menţionată rămâne şi astăzi la temelia teoriei economice, în special a microeconomiei.

Consumatorul este un agent economic, căruia îi este caracteristică achiziţionarea şi consumul de bunuri, pornind de la un venit disponibil dat. El întreţine relaţii cu alţi agenţi economici prin intermediul unor diverse operaţiuni. Astfel, consumatorul este legat de întreprinderi prin munca pe care o prestează şi remunerările ce decurg din aceasta, dar şi prin intermediul cumpărării de produse şi al preţurilor pe care el acceptă să le plătească în schimbul acestora.

Dispunând de un venit limitat, consumatorul este constrâns să decidă în privinţa utilizării cât mai raţionale a acestuia, definind judicios structura cheltuielilor sale.

5 Printre care englezul Stanley Jevons, austriacul Karl Menger şi francezul Leon Walras.

Consumatorul poate fi o persoană fizică sau o comunitate (de exemplu, o familie), caz în care avem în vedere veniturile şi cheltuielile globale. Pentru a simplifica analiza, în cele ce urmează vom raţiona având în vedere întotdeauna o persoană fizică.

Consumatorul îşi utilizează venitul pentru a cumpăra unele bunuri şi a obţine prin consumul acestora o anumită satisfacţie. Problema care se ridică priveşte însă alegerea cantităţilor ce se cumpără din diferitele bunuri ce se oferă pe piaţă, în funcţie de gusturi, preferinţe şi bugetul disponibil.

Dintre nevoile pe care le poate avea un consumator, analiza microeconomică este interesată doar de nevoile economice, adică de nevoile care pot fi satisfăcute printr-o operaţiune economică. Astfel, a călători în timp nu este o nevoie economică, deoarece o asemenea nevoie nu poate fi satisfăcută prin nici o operaţiune economică la ora actuală. Dimpotrivă, a bea un suc de portocale este o nevoie economică, deoarece această nevoie poate fi oricând satisfăcută prin cumpărarea de pe piaţă şi consumul acestui suc.

Cât priveşte tipologia consumatorilor, putem menţiona că în literatura de specialitate există o gamă largă de criterii după care aceştea pot fi clasificaţi, noi, însă, ne vom referi la următoarele:

I. Criteriul demografic:vârstă (copii, adolescenţi, maturi, persoane în vârstă);sex;ocupaţie.

II. Criteriul psihologic:temperament (sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic);caracter, aici avem consumatori dificili, atotştiutori, economi, impulsivi, entuziaşti.

III. Criteriul conjunctural include condiţiile ambientale şi împrejurările specifice în care se realizează actele de vânzare-cumpărare. În acest caz consumatorii se grupează astfel:

consumatorul hotărât - persoana care ştie precis ce vrea, ştie că produsul se găseşte în magazinul respectiv; consumatorul nehotărât – persoana care fie nu ştie precis ce doreşte, fie nu ştie că produsul dorit se află în magazin; consumatorul nemulţumit – persoana care nu găseşte marfa dorită sau nu a fost servită potrivit aşteptărilor; consumatorul grăbit – persoana care, fiind în mare criză de timp în magazin, preferă să renunţe la cumpărături în caz de aglomeraţie.

Preferinţele consumatorului. Oamenii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod diferit predilecţiile pentru anumite bunuri. Ca atare, preferinţele vor fi diferite atât de la individ la individ, cât şi pentru unul şi acelaşi individ, în condiţii spaţio-temporale diferite. Practic, preferinţele se manifestă diferit în raport cu nivelul utilităţii totale. Satisfacerea diferitelor nevoi de bunuri pune, de cele mai multe ori, în evidenţă caracterul cvasisaturabil şi repetabil al nevoilor de consum. Cu toate acestea, există unele elemente cvasicomune pentru un anumit grup social legat de maniera în care sunt structurate predilecţiile pentru anumite bunuri sau servicii.

Ele se află, în general, sub semnul emblematic al unor tradiţii, obiceiuri, cutume, care depind de specificitatea unui anumit areal geografic sau de factori de natură psihosocială complexă care interferează cu gradul de cultură şi civilizaţie al unui grup social.

Bunurile de care are nevoie consumatorul sunt clasificate de acesta într-o anumită ordine a preferinţelor sale. Atunci când îşi alege „coşul” de consum, el dispune de un număr infinit de combinaţii. Totuşi, în alegerea sa, consumatorul este limitat de nivelul preţurilor şi de resursele băneşti de care dispune la moment. Astfel putem menţiona că constrângerea bugetară şi preţurile sunt două elemente esenţiale care limitează posibilităţile de alegere ale consumatorului. De aici şi necesitatea elaborării unui anumit program de consum, ce ar prevedea numeroase combinaţii posibile între bunurile ce urmează a fi cumpărate.

Instrumentul cu ajutorul căruia se analizează de obucei preferinţele consumatorului este curba de indifierenţă care constituie o reprezentare grafică a ansamblului de combinaţii de bunuri şi servicii de la care consumatorul aşteaptă să obţină aceeaşi utilitate totală (acelaşi nivel de satisfacţie). De regulă, curba de indiferenţă reprezintă mulţimea combinaţiilor a două bunuri X şi Y pe care consumatorul le consideră echivalente, deoarece îi aduc aceeşi satisfacţie.

Să presupunem că consumatorul îşi va limita alegerea la două bunuri: mere (X) şi portocale (Y). În funcţie de preferinţele sale, consumatorul poate efectua un număr nelimitat de combinaţii posibile ale bunurilor X şi Y. De exemplu, aceeaşi satisfacţie i-ar aduce acestui individ combinaţiile: 12 mere şi 7 portocale; 10 mere şi 8 portocale sau 7 mere şi 10 portocale etc. Fiecare din aceste combinaţii reprezintă un „coş” sau un program de consum.

Figura 8.1. Harta curbelor de indiferenţăSursa: Adaptare după D. Moldovanu, Curs de teorie economică, ed. ARC, Chişinău 2007, p.64.

Din fig. 8.1 rezultă că în cazul fiecăruia din cele trei curbe (AA'; BB'; DD') poate exista o infinitate de programe de consum. Acest fapt este reprezentat de fiecare punct de pe curba respectivă. Astfel, pe curba AA' punctul E presupune un „coş” format din 8 portocale şi 3 mere, care poate fi echivalent ca utilitate cu „coşul”

din punctul F, alcătuit din 2 portocale şi 10 mere. Combinaţia din punctul E (dar şi cea din punctul F) se află într-o relaţie de „indiferenţă”, de neutralitate cu orice altă combinaţie situată pe curba AA', deoarece orice altă combinaţie de pe curba respectivă va avea acelaşi nivel al utilităţii totale.

Totuşi, în raport cu utilitatea totală, există o anumită ierarhie a curbelor de indiferenţă. Astfel combinaţiile situate pe curba DD' oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate mai redus decât cele reprezentate pe curba AA'. În acelaşi timp, combinaţiile posibile pe curba BB' demonstrează un nivel de satisfacţie superior celui posibil pe curba AA'.

Totalitatea curbelor de indiferenţă care pot exista pentru un consumator şi care descriu preferinţele acestuia pentru anumite „coşuri” de consum constituie harta de indiferenţă. Fiecărui individ îi corespunde o „hartă a curbelor de indiferenţă” proprie.

8.2. Constrângerea bugetară . Echilibrul consumatorului.

Am văzut că prin curba de indiferenţă se formează preferinţele subiective ale consumatorului,indicându-ni-se doar modul în care indivizii sunt dispuşi să substituie diferite bunuri între ele. Ele ne sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului constă în atingerea curbei de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care exprimă cel mai ridicat nivel al utilităţii ce se poate obţine din combinaţia sau alegerea respectivă. Aceasta nu reprezintă decât o parte a problemei: ceea ce este dorit. Însă o teorie completă a consumatorului trebuie să mai permită şi confruntarea dezirabilului cu posibilul. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai preferinţele sau dorinţele sale. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura bunurile respective, posibilităţi care sunt limitate.

Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de preţurile celor două bunuri (Px şi Py). Toate aceste trei variabile sunt independente de deciziile de consum pe care le ia individul. Astfel, venitul depinde de preţul muncii individului (salariul), iar preţurile Px şi Py rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa celor două bunuri. Deci, restricţiile economice impuse alegerii consumatorului de mărimea venitului său, precum şi de nivelul preţurilor, reprezintă constrângerea bugetară. Semnificaţia practică a constrângerii bugetare este simplă: cheltuielile nu pot depăşi veniturile.

Instrumentul cu ajutorul căruia sunt analizate combinaţiile de bunuri şi servicii ce i-ar produce consumatorului un maxim de satisfacţie în limita resurselor de care dispune acesta este linia bugetară. Cu alte cuvinte, linia bugetului reprezintă totalitatea combinaţiilor posibile de alegere ale consumatorului în limita bugetului disponibil.

Cele menţionate mai sus pot fi ilustrate grafic utilizând următorul exemplu. Să presupunem că un consumator câştigă 1.000 u.m. pe lună şi-şi consacră integral venitul cumpărării a două bunuri: pâine şi carne. Preţul unei pâini este 2 u.m., iar preţul unui kilogram de carne este 10 u.m.

Posibilităţile de consum ale acestui consumator sunt:

Nr. pâini Kg carneCheltuieli

pentru pâine

Cheltuieli pentru carne

Cheltuieli totale

0 100 0 1000 100050 90 100 900 1000100 80 200 800 1000150 70 300 700 1000200 60 400 600 1000250 50 500 500 1000300 40 600 400 1000350 30 700 300 1000400 20 800 200 1000450 10 900 100 1000500 0 1000 0 1000

Alegerile posibile ale consumatorului pot fi reprezentate grafic, aşa cum se vede în figura 8.2.

Figura 8.2. Linia bugetară

Din figura 8.2. se vede că toate combinaţiile de produse aflate pe linia bugetară a individului sunt accesibile. Deci, se observă clar că aceste combinaţii depind nu numai de preferinţele consumatorului, ci şi de evoluţia preţurilor la produsele date.

Punctele de intersecţie a liniei bugetului cu axele se determină astfel:

şi .

Deci cantitatea maximă de pâine pe care o poate achiziţiona consumatorul cu venitul său este de 500 bucăţi (refuzându-se de carne) sau maxim 100 kg de carne (refuzând pâinea).

În general oamenii au multiple şi variate preferinţe, pentru satisfacerea cărora nu dispun însă decât de cantităţi limitate de resurse. Trebuie de evidenţiat că pentru

maximizarea satisfacţiei consumatorii vor alege la un moment dat acea combinaţie optimă care le va satisface simultan dorinţele (preferinţele) şi posibilităţile. Geometric acest lucru se va produce acolo unde preferinţele – descrise prin harta curbelor de indiferenţă – vor „întâlni” posibilităţile ilustrate de linia bugetului. Punctul în care se va produce această situaţie, este denumit în literatura de specialitate punct de echilibru al consumatorului.

Deci, echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una din curbele de indiferenţă (din familia curbelor de indiferenţă) este tangentă la linia bugetului.

Pentru a ilustra grafic acest moment unim graficile din figurile 8.1. şi 8.2.

Figura 8.3. Echilibrul consumatorului

Este evident că consumatorul va tinde să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibilă I1. El însă nu poate atinge acest obiectiv din cauza constrângerii bugetare. Cu venitul de care dispune individul ar putea să profite de un şir de combinaţii de pe curba I3, dar satisfacţia ar fi mult mai redusă (chiar dacă venitul nu este utilizat integral). Deci cea mai optimă situaţie este intersecţia curbei I2 cu dreapta AB în punctul C, în care consumatorul se află într-o stare de echilibru (satisfacţie maximă), putând să achiziţioneze 250 buc. pâine şi 50 kg de carne.

Pentru a sintetiza cele învăţate despre comportamentul consumatorului vă propunem următoarea tabelă:

ÎntrebareaProblema căreia îi

răspundeIlustrarea grafică

Ce vor consumatorii? Preferinţe Harta curbelor de indiferenţăCe pot consumatorii? Constrângeri Linia bugetului

Ce fac consumatorii?Alegerea combinaţiei optime de consum

Punctul de echilibru al consumatorului

8.3. Protecţia drepturilor consumatorului.

Într-o societate democratică drepturile omului trebuie să fie apărate prin lege. Drepturile omului în calitatea sa de consumator constituie o parte foarte importantă a legislaţiei şi merită o atenţie deosebită deoarece indiferent de vîrstă, profesie, viziuni politice, etc. zi de zi sîntem consumatori de produse şi servicii.

Protecţia consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promovate de către orice stat. Totodată, ea trebuie să se constituie într-o politică de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi insrumente proprii.

În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real partener de piaţă, ale cărui poziţii ocupate în cadrul pieţei se consolidează pe masura dezvoltării societăţii. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizaţii, organisme şi instituţii; de aceea, consumatorului îi este acordată o atenţie din ce în ce mai mare.

Relaţiile complexe dintre agenţii economici generează aspecte extrem de diverse care pot face obiectul unor programe de protecţie a consumatorilor. Atât guvernele, cât şi alte organisme ce activează în domeniul protecţiei consumatorilor îşi stabilesc anumite structuri şi domenii pentru programele lor de protecţie a consumatorilor. Dar sunt anumite domenii ale protecţiei consumatorilor asupra cărora s-au oprit toate guvernele, asociaţiile, instituţiile şi organismele cu implicaţii în protecţia consumatorilor. Aceste domenii sunt :

- îmbunatăţirea consumului populaţiei prin politicile sociale ale statelor;- asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor oferite spre vânzare în cadrul pieţei;- asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu cerinţele pieţei şi cu

calitatea produselor;- organizarea unui sistem de informare util pentru consumatori;- apărarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale agresive şi a

publicităţii mincinoase.Organizaţia Natiunilor Unite a stabilit prin rezoluţia 39/248 din aprilie 1985 o

serie de „principii directoare” pentru protecţia consumatorilor, menite să asigure guvernelor tuturor ţărilor un cadru care să poată fi folosit în elaborarea şi fundamentarea politicii şi legislaţiei pentru protecţia consumatorilor.

„Principiile directoare” privind protecţia consumatorilor, document adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1985, este rezultatul eforturilor pe plan internaţional ale Organizaţiei Mondiale a Consumatorilor (Consumers International) formată în 1960 de cele câteva asociaţii naţionale de consumatori existente la acea vreme.

În prezent, Organizaţia Mondială a Consumatorilor cuprinde peste 200 de organizaţii membre din aproape toate ţările lumii. Aceste organizaţii s-au întâlnit în noiembrie 1997 la Santiago, în cadrul celui de-al 15-lea congres mondial, sub deviza „Puteri sporite pentru consumatori în secolul 21. Consumatorii în societatea civilă”.

Potrivit opţiunilor Uniunii Europene este absolut necesar să se acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor, deoarece, pe masură ce consumatorii vor beneficia de graniţe deschise, lărgite şi de o piaţă competitivă la nivelul Uniunii,

trebuie să crească grija pentru protejarea şi promovarea pe scena europeană a drepturilor legitime ale acestora. În acest sens, au fost adoptate la nivelul Uniunii Europene o serie de directive care, la nivel naţional, se transpun în legi, în reglementări cu caracter obligatoriu, ce au în vedere, în principal, securitatea produselor, reclama înşelatoare, responsabilitatea producătorilor pentru produsele cu defecte, creditul pentru consumatori, denumirea şi etichetarea produselor.

În vederea realizării opţiunilor Uniunii Europene în asigurarea drepturilor şi a protecţiei consumatorilor, au fost create structuri instituţionale corespunzatoare care să răspundă de problemele consumatorilor, inclusiv de atribuirea unei competenţe generale şi orizontale în domeniul drepturilor consumatorilor unei singure autorităţi cu responsabilităţi şi iniţiative în domeniu şi care coordonează acţiunile întreprinse de autorităţi în aplicarea altor politici. În acelaşi timp, au fost create structuri consultative, fie generale, cum este Comitetul Consultativ al Consumatorilor din Uniunea Europeană, fie specifice, care reprezintă interesele consumatorilor şi asigură participarea acestora la procesul decizional. Directivele Uniunii Europene privind creditul de consum, clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, călătoriile cu preţ forfetar, dreptul de proprietate multiplă asupra bunurilor imobiliare cu divizarea duratei de folosinţă şi contractele încheiate în afara unităţilor comerciale impun noi obligaţii ale producătorilor, importatorilor şi vânzătorilor. Toate fac parte din responsabilităţile ce definesc mediul legal în care firmele trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe piaţă.

Rolul şi mai ales realizările Comunităţii Europene în apararea drepturilor şi asigurarea protecţiei consumatorilor se pot structura în trei principale domenii:

1. Întroducerea unui minim de reguli, de principii directoare, de norme cu caracter obligatoriu, atât pentru fiecare stat membru, dar şi pentru celelalte state europene, în condiţiile în care acestea din urmă ar dori să se integreze în Piaţa Europeană Unică, principii ce se constituie într-un însemnat suport în stabilirea obiectivelor specifice protecţiei consumatorilor.

2. Crearea la nivelul Uniunii Europene a unui cadru instituţional adecvat protecţiei consumatorilor, a unor organisme cu atribuţiuni în acest important domeniu şi, în felul acesta, crearea premiselor ca în fiecare stat în parte să funcţioneze organisme guvernamentale sau neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor.

3. Continua preocupare pentru amortizarea legislaţiei şi a cadrului instituţional in domeniul protecţiei consumatorilor, preocupare ce se regăseşte atât în activitatea de ansamblu a organismelor Uniunii europene cât şi a fiecărei ţări în parte.

În R. Moldova în domeniul protectiei consumatorilor  sunt reglementate urmatoarele acte normative:

1.Codul civil al Republicii Moldova2. Legea Republicii Moldova privind protectia consumatorilor Nr.105-XV din

13.03.2003 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.20033. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulilor de

comercializare cu amanuntul a unor tipuri de marfuri alimentare si nealimentare Nr.65 din 26.01.2001 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.11-13/101 din  01.02.2001

4. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulilor de inlocuire a produselor  nealimentare si a termenelor de garantie Nr.1465  din  08.12.2003 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.248-253/1530 din 19.12.2003

Drepturile fundamentale a consumatorilor sunt stabilite în art. 5 al Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor. Astfel conform acestei legi orice consumator are dreptul la:

a) protecţia drepturilor sale de către stat;b) protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar

putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime;

c) remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzatoare a preţului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzator;

d) informaţii complete, corecte şi precise privind produsele, serviciile achiziţionate;

e) instruire în domeniul drepturilor sale;f) organizare în asociaţii obşteşti pentru protecţia consumatorilor;g) adresare în autorităţile publice şi reprezentarea în ele a intereselor sale;h) sesizarea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi autorităţilor publice

asupra încălcării drepturilor şi intereselor sale legitime, în calitate de consumator, şi la înaintarea de propuneri referitoare la îmbunătătirea calităţii produselor, serviciilor.

Reieşind din necesitatea stabilirii direcţiilor prioritare în domeniul protecţiei consumatorilor pentru o perioadă mai îndelungată de timp Serviciul Standardizare şi Metrologie al RM , ca organ al administraţiei publice centrale, abilitat prin lege cu funcţie de promovare a politicii statului în domeniul protecţiei consumatorilor, a iniţiat în anul 2006 elaborarea Strategiei Naţionale în domeniul Protecţiei Consumatorilor.

La elaborarea Strategiei s-a ţinut cont de politicile europene pentru protecţia consumatorilor pentru perioada anilor 2007-2013, luînd în considerare condiţiile specifice ale ţării noastre. cît şi de experienţa preluată din alte strategii naţionale ale unor State Membre UE.

Elaborarea strategiei a constituit un proces îndelungat, care a constituit aproape un an, urmând toate etapele inclusiv: ancheta publică, prezentarea în cadrul mesei rotunde cu participarea asociaţiilor obşteşti pentru protecţia consumatorilor, examinarea repetată în cadrul Consiliului Coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor, examinarea de către organele administrării publice etc.

Trebuie de menţionat că proiectul Strategiei a fost elaborat şi cu asistenţa proiectului TACIS „Asistenţa de imimplementare APC, OMC şi a planului de acţiuni UE-Republica Moldova în cadrul politicii Europene de vecinătate” prin intermediul căruia proiectul Strategiei a fost examinat şi de experţi din Uniunea Europeană.

Prin analiza situaţiei existente s-a stabilit că puncte tari în domeniul protecţiei consumatorilor pot fi considerate: existenţa Legii privind protecţia consumatorilor în redacţie nouă, care cuprinde principiile internaţionale de reglementare a domeniului respectiv, instituirea de către Guvern a Consiliului coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor, experienţa acumulată etc.

Totodată punctele slabe (partea care trebuie dezvoltată şi perfecţionată) constituie un spectru mult mai larg de probleme.

Printre acestea se enumeră: cunoaşterea şi informarea insuficientă a consumatorilor despre drepturile lor; nivelul redus de acces al consumatorilor la sistemele de comunicaţii,

inclusive şi la internet; lipsa unui organ public de informare în masă referitor la activitatea de

protecţie a consumatorilor; imperfecţiunea sistemului de conlucrare între organele cu funcţii de control; capacităţi insuficiente ale laboratoarelor de încercări ale produselor; remunerarea neadecvată a personalului care activează în domeniu şi, drept

consecinţă- lipsa unui număr suficient de angajaţi calificaţi; lipsa alocărilor bugetare, destinate implementării unor programe

educaţionale atît de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, cît şi de asociaţiile obşteşti;

etc.Aceste probleme au constituit punctele de reper la elaborarea strategiei iar

trasarea obiectivelor strategiei a avut ca scop direcţionarea activităţii de protecţie a consumatorilor spre soluţionarea problemelor în domeniu.

Obiectivele de bază prevăzute în strategie sunt următoarele:1. Asigurarea unui nivel adecvat de protecţie a consumatorilor;2. Asigurarea aplicării eficiente a legislaţiei prin cooperare cu

societatea civilă, informarea şi educarea consumatorilor. Realizarea primului obiectiv (asigurarea unui nivel adecvat de protecţie a

consumatorilor) se va asigura prin: dezvoltarea cadrului legislativ şi instituţional; consolidarea capacităţilor de supraveghere a pieţei în conformitate cu

practicile UE.Realizarea obiectivului al doilea (asigurarea aplicării eficiente a legislaţiei prin

cooperare cu societate civilă, informare şi educarea consumatorilor) se va asigura prin:

dezvoltarea, susţinerea şi încurajarea iniţiativelor asociaţiilor obşteşti; sporirea accesului la informaţie şi educarea consumatorilor.

Merită de atras atenţie asupra unui moment interesant din această strategie referitor la educarea şi informarea eficientă a consumatorilor. Conform prevederilor acesteia, educarea consumatorilor este un element important pentru dezvoltarea nivelului de conştiinţă al unei societăţi civile democratice.

Educarea consumatorilor este direcţionată spre educarea copiilor, adolescenţilor şi adulţilor în rolul acestora de consumatori. Aceasta crează o stare emoţională şi predispunere spre cunoaştere, care sînt fundamentale pentru o asimilare eficientă a informaţiei pentru consumatori. O intenţie deosebită este de a schimba atitudinea, şi comportamentul consumatorilor, în scopul formării unei conştiinţe în spirit critic şi a unei responsabilităţi sociale.

Dezvoltarea procesului de educare a consumatorilor se va realiza prin:

elaborarea programelor de studii în domeniul protecţiei consumatorilor pentru instituţiile de învăţămînt. Protecţia consumatorilor trebuie inclusă ca un subiect obligatoriu sau facultativ în curricula în şcoli şi alte instituţii de învăţămînt. Această acţiune trebuie efectuată sub formă de subiecte interconectate (educaţie civică, ştiinţe politice, etc.).

dezvoltarea instrumentelor de informare şi educare a consumatorilor. Se are în vedere organizarea de campanii naţionale de informare a consumatorilor privind drepturile acestora, realizarea de emisiuni radio şi TV.

Cuvinte-cheie

consumator teoria consumatorului preferinţele consumatorului curba de indifierenţă

constrângere bugetară linie bugetară echilibrul consumatorului protecţia consumatorilor

Rezumat

1. Teoria consumatorului explică maniera în care individul repartizează resursele sale pentru achiziţionarea diferitor bunuri şi servicii, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin consumul acestora.

2. Indivizii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod diferit preferinţele pentru anumite bunuri. Instrumentul cu ajutorul căruia se analizează de obucei preferinţele consumatorului este curba de indifierenţă care constituie o reprezentare grafică a ansamblului de combinaţii de bunuri şi servicii de la care consumatorul aşteaptă să obţină aceeaşi utilitate totală (acelaşi nivel de satisfacţie).

3. Restricţiile economice impuse alegerii consumatorului de mărimea venitului său, precum şi de nivelul preţurilor, reprezintă constrângerea bugetară. Semnificaţia practică a constrângerii bugetare rezidă în: cheltuielile nu pot depăşi veniturile.

4. O atenţie deosebită în teoria consumatorului se acordă analizei echilibrului acestuia. Echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una din curbele de indiferenţă (din familia curbelor de indiferenţă) este tangentă la linia bugetului.

5. Consumatorul este un agent al pieţei şi, de rând cu ceilalţi, are anumite drepturi. În marea majoritate a statelor sunt elaborate un şir de programe, legi, strategii care prevăd protecţia drepturilor consumatorilor prin diferite instrumente. În R. Moldova drepturile consumatorului sunt stipulate în Legea privind protecţia consumatorilor. Astfel conform acestei legi orice consumator are dreptul la: protecţia drepturilor sale de către stat; protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime; informaţii complete, corecte şi precise privind produsele, serviciile achiziţionate; instruire în domeniul drepturilor sale ş.a.

Probleme de recapitulare

1. Cine poate fi numit consumator?2. Expuneţi conţinutul teoriei consumatorului?3. Menţionaţi criteriile de clasificare a consumatorilor.4. Ce este un program („coş”) de consum?5. Reprezentaţi grafic curba de indiferenţă.6. Ce este constrângerea bugetară?7. Reprezentaţi grafic linia bugetară.8. Când se află consumatorul în starea de echilibru?9. Ce acţiuni sunt întreprinse în R. Moldova privind protecţia drepturilor consumatorilor?

Bibliografie

Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 89 – 114;

Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC, Chişinău, 2007, p.55 – 67;

Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.149 – 164;

Constantin Gogoneaţă, Aura Gogoneaţă, Economie politică, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 45 – 54;

Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru, Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.59 – 93;

Legea Republicii Moldova privind protectia consumatorilor Nr.105-XV din 13.03.2003 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003.

Tema 9: TEORIA PRODUCĂTORULUI ŞI ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT

9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei. Funcţiile întreprinderii.9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM în activitatea

economică.9.3. Indicatorii de bază a activităţii întreprinderii. Sursele de finanţare a

afacerilor.

Scopul temei: evidenţierea rolului întreprinderii în viaţa economică a societăţii.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să prezentaţi esenţa întreprinderii; să evidenţiaţi funcţiile întreprinderii moderne; să analizaţi diferite forme de organizare a activităţii întreprinderilor în

R. Moldova; să evidenţiaţi trăsăturile specifice ale activităţii ÎMM în R. Moldova; să prezentaţi şi să explicaţi indicatorii economici ai activităţii

întreprinderii; să analizaţi principalele surse de finanţare a afacerilor.

Teoria producătorului presupune utilizarea unor instrumente de analiză, determinarea obiectivului sau a funcţiei scop şi construirea funcţiei ofertei. Teoria permite producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea celor mai avantajoase decizii economice în vederea atingerii scopului primordial de maximizare a profitului. Producerea bunurilor cu scopul satisfacerii nevoilor de consum, este posibilă în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de producţie.

9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei. Funcţiile întreprinderii .

Dezvoltarea producţiei de mărfuri în condiţiile de piaţă a făcut necesară crearea unor organizaţii economice corespunzătoare, numite întreprinderi (firme în terminologia anglo-saxonă), a căror organizare şi mod de funcţionare a evoluat în mod continuu odată cu evoluţia societăţii. În cadrul şi prin intermediul acestora se desfăşoară activitatea economică.

Întreprinderea este o unitate economică producătoare, care combină factorii de producţie în scopul obţinerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului întreprinderii un anumit profit.

Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.

Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori: nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii; nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor; gradul de autonomie de care dispune întreprinderea; gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale; competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii; modul de realizare a factorilor de producţie.Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de

produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.

Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele caracteristici:- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de

activităţi umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia;

- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii;

- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;

- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi;

- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.

Întreprinderea este o unitate multifuncţională, care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu foarte complex, îndeplinind mai multe funcţii de bază:

funcţia de cercetare-dezvoltare – prevede: cercetarea şi proiectarea produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;

funcţia de producţie – prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;

funcţia managerială – organizarea, coordonarea, dirijarea şi supravegherea activităţii în cadrul unităţii economice respective;

funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii;

funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie;

funcţia de aprovizionare – constă în procurarea bunurilor necesare pentru desfăşurarea activităţii economice şi gestionarea acestora;

funcţia de marketing – prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.

Deşi funcţia de marketing este plasată în ultimul rând, ea, totuşi, are un rol destul de important pentru asigurarea succesului întreprinderii. De ce? Pentru că abordarea corectă a principiilor de marketing, presupune mai întâi de toate studierea cerinţelor consumatorilor şi obţinerea siguranţei că întreprinderea are deja clientelă care aşteaptă acea marfă planificată spre a fi produsă.

9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM în activitatea economică.

În fiecare ţară există o multitudine de întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii:

a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice;

b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ;

c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte; d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport

etc.; e) după dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului social şi a

cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni,

societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi.În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme

de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:

1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.

2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor.

3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.

4. Societatea pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este în întregime divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii6. Patrimoniul societăţii se constituie ca rezultat al plasării acţiunilor, al activităţii sale economico-financiare şi în alte temeiuri prevăzute de legislaţie. Societatea poate fi înfiinţată de o singură persoană. În acest caz, decizia de înfiinţare a societăţii va fi luată de această persoană de sine stătător şi se va perfecta sub formă de declaraţie de fondare a societăţii. Societatea poate fi înfiinţată de un singur fondator (alcătuită dintr-un singur acţionar) numai în cazul în care fondatorul (acţionarul) nu este o altă societate comercială alcătuită dintr-o singură persoană. În societăţile pe acţiuni  de tip  închis7 (cu excepţia celor agricole) numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50.6 Legea R. Moldova Nr. 1134 privind societăţile pe acţiuni din  02.04.1997, cu modificări intrate în vigoare la 01.01.2008

Drept document ce confirmă dreptul de proprietate al acţionarului este acţiunea. Aceasta este o hârtie de valoare emisă de o companie pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu. Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul social.

Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la bursa de valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un moment dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:

, unde:

CA – cursul acţiunii;D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;d' – rata dobânzii.

De asemenea, compania poate emite şi un anumit număr de obligaţiuni. Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă. Obligaţiunile sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii, ca şi acţiunile, dar se deosebesc de acestea printr-o serie de caracteristici:

1. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi vânzarea acestora;

2. scadenţa acestora;3. dobânda, în general fixă, ca preţ al închirierii capitalului financiar;4. durata de viaţă.

Obligaţiunile pot fi şi ele realizate la bursă, unde se stabileşte preţul de piaţă al acesteia sau cursul obligaţiunii:

unde:

C – cursul obligaţiunii;

VN – valoarea nominală8;P – valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii.

5. Societate cu răspundere limitată reprezintă o întreprindere fondată de persoane juridice şi (sau)  persoane  fizice,  care  şi-au  asociat  bunurile  în  scopul desfăşurării  în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza  actului  de  constituire. SRL, la fel ca SA, este persoană juridică. Asociaţii societăţii poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în  limitele valorii cotelor care le aparţin. Societatea cu răspundere limitată poate fi înfiinţată şi de o singură persoană juridică sau fizică. În societăţile  cu răspundere limitată numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50.

Drept document ce confirmă dreptul de proprietate al asociatului este adeverinţa cotei de participaţie.

6. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală.

7. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului). Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.

8. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.

Conform datelor Registrului de stat la data de 01.11.10 în R. Moldova erau înregistrate 156 940 persoane juridice şi întreprinzători individuali, dintre care:

67 274 întreprinzători individuali 72 614 societăţi cu răspundere limitată 4 850 societăţi pe acţiuni 4 061 cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi

cooperative de întreprinzător) 1 472 întreprinderi de stat şi municipale 3 124 organizaţii necomerciale

3 545 altele (filiale, reprezentanţe, societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită, întreprinderi de arendă, întreprinderi intergospodăreşti, asociaţii de gospodării ţărăneşti şi alte întreprinderi).

Această structură este ilustrată în figura ce urmează.

Figura 9.1. Structura întreprinderilor din R. Moldova după forma organizatorico-juridică.

www.cis.md

După cum se poate lesne observa din fig. 9.1 o pondere importantă o au întreprinderile individuale. Aceasta denotă faptul că şi în R. Moldova un rol important în dezvoltarea economică este atribuit businessului mic şi mijlociu (sau Întreprinderilor Mici şi Mijlocii – ÎMM). Aceasta este astăzi o realitate unanim recunoscută. Relevarea efectelor lor economice şi sociale benefice au condus la considerarea sectorului IMM-urilor ca un domeniu de interes strategic pentru economie. Efectele pozitive generate de sectorul IMM-urilor, în general, într-o economie se concretizează în: îmbunătăţirea mediului concurenţial, individualizarea puternică a produselor şi serviciilor oferite de IMM-uri şi de eficienţa activităţii desfăşurate, generarea celui mai mare număr de noi locuri de muncă, receptivitatea sporită la nevoile pieţei, crearea de oportunităţi de dezvoltare şi adaptare a tehnologiilor, ocuparea nişelor de piaţă care nu sunt profitabile pentru întreprinderile de mari dimensiuni, ancorarea în economiile locale prin valorificarea resurselor locale (financiare, materiale, de forţă de muncă şi nu în ultimul rând informaţionale).

Societăţile clasificate oficial, conform definiţiei Uniunii Europene (UE), ca întreprinderi mici şi mijlocii sunt acele societăţi care au mai puţin de 250 de angajaţi şi sunt independente de societăţi mai mari. În plus, cifra lor de afaceri sau bilanţul anual nu pot depăşi 50 milioane €, respectiv 43 milioane €. Această definiţie este esenţială pentru stabilirea societăţilor care pot beneficia de programele comunitare dedicate IMM-urilor şi de anumite politici precum regulile de concurenţă specifice IMM-urilor. IMM-urile pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de mărimea acestora: microоntreprinderile au mai puţin de 10 angajaţi, întreprinderile mici au între 10 şi 49 de angajaţi, iar întreprinderile mijlocii au între 50 şi 249 de angajaţi (vezi tab.9.1).

Tabelul 9.1.Clasificarea IMM-lor conform definiţiei UE

CriteriiÎntreprinderi

microÎntreprinderi

miciÎntreprinderi

mijlociiNr.de angajaţi 1-9 10-49 50-249

Cifra de afaceri (mln. euro) ≤ 50 ≤ 10 ≤ 10Valoarea de bilanţ a activelor (mln. euro) ≤ 43 ≤ 2 ≤ 2

Sursa: www.aitt.md

În R. Moldova, conform legii „Cu privire la susţinearea întreprinderilor mici şi mijlocii” nr. 206 din 07.07 2006, sectorului ÎMM îi sunt atribuite următoarele categorii de întreprinderi: micro, mici şi mijlocii. Această clasificare a fost efectuată în baza următoarelor criterii: numărul de persoane încadrate, volumul anual al vânzărilor, valoarea de bilanţ a activelor (vezi tab.9.2.). Potrivit datelor Proiectului BIZPRO Moldova astăzi cca. 90 la sută din totalul de agenţi economici ai ţării

reprezintă întreprinderile micului business, dintre care 73 la sută sînt micro-

întreprinderi, iar 19 la sută sînt întreprinderi mici9.

Tabelul 9.2.Clasificarea IMM-lor în Republica Moldova

CriteriiÎntreprinderi

microÎntreprinderi

miciÎntreprinderi

mijlociiNr.de angajaţi 1-9 10-49 50-249

Volumul anual al vânzărilor(mln.lei) < 3 < 25 <50Valoarea de bilanţ a activelor(mln.lei) < 3 < 25 <50 Sursa: www.aitt.md

Nu se încadrează în categoriile de mai sus şi nu dispun de facilităţi:a) agenţii economici care deţin o poziţie dominantă pe piaţă;b) agenţii economici în al căror capital social cota membrului fondator

(asociatului, participantului, acţionarului) persoană juridică ce nu este subiect al sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii depăşeşte 35%, cu excepţia organizaţiilor necomerciale;

c) companiile fiduciare şi companiile de asigurare;d) fondurile de investiţii;e) agenţii economici importatori de mărfuri supuse accizului;f) băncile, organizaţiile de microfinanţare, asociaţiile de economii şi împrumut,

alte instituţii financiare;g) casele de schimb valutar şi lombardurile;h) întreprinderile din domeniul jocurilor de noroc.În Republica Moldova, sectorul IMM a apărut ca urmare a reformelor structurale

efectuate în procesul trecerii de la economia centralizată la cea de piaţă, ceea ce este caracteristic pentru majoritatea statelor în curs de dezvoltare. Pe parcursul acestor ani, micul business din Republica Moldova a atins un nivel de dezvoltare, chiar dacă în acelaşi timp se confruntă cu numeroase probleme de ordin financiar, al instabilităţii legislaţiei, birocraţiei excesive şi altele.

Rolul social-economic al micului business.În ţările dezvoltate din punct de vedere economic (unde micul business este

considerat promotor al dezvoltării economice graţie avantajelor pe care le oferă), micul business cunoaşte o dezvoltare accelerată mai ales în domeniile serviciilor şi a producerii mărfurilor de larg consum. Întreprinderile mici sînt mai flexibile şi reacţionează mai rapid la schimbările mediului de afaceri şi la cerinţele pieţei. Din aceast considerent investiţiile în micul business aduc venituri mai mari decît investiţiile în întreprinderile mari. De altfel, acestea din urmă beneficiază din plin de serviciile întreprinderilor mici şi într-un fel sînt dependente de ele. Micul business este orientat spre satisfacerea necesităţilor pieţei locale şi utilizează resursele şi forţa de muncă locală, avînd o contribuie substanţială şi în soluţionarea problemei şomaului. Spre exemplu, 50 la sută dintre populaţia aptă de muncă a Germaniei şi 60 la sută a SUA sînt antrenate anume în micul business. Iar în Republica Moldova, potrivit unor surse din cadrul Proiectului BIZPRO Moldova, doar în doi ani de zile

sectorul micului business a creat 40 de mii de locuri de muncă sau 70 la sută din cele 59 de mii în total pe economie.

Totodată, micul business oferă posibilităţi reale de a pune în aplicare aptitudinile creative ale întreprinzătorului, dar şi inventivitatea şi capacitatea de lider – calităţi foarte necesare şi utile.

Activitatea întreprinderilor mici şi mijlocii în Republica Moldova

Conform datelor Biroului Naţional de Statistică, în anul 2010 numărul întreprinderilor mici şi mijlocii a constituit 45,6 mii întreprinderi, sau cu 1,9 mii întreprinderi (cu 4,3%) mai mult faţă de anul 2009. Sectorul ÎMM reprezintă circa 97,7 % din numărul total de întreprinderi înregistrate în Republica Moldova. Evoluţia numărului ÎMM în anii 2006 – 2010 se prezintă astfel:

Figura 9.2. Evoluţia numărului ÎMM în anii 2006 – 2010.Sursa: www.statistica.md

Numărul persoanelor care activează în întreprinderile mici şi mijlocii în perioada de referinţă a constituit 309,4 mii persoane, deţinînd 58,8% din numărul total de angajaţi ai întreprinderilor. Veniturile din vînzări ale întreprinderilor mici şi mijlocii în această perioadă au însumat 65263,2 mil. lei sau 36,8% din venituri din vînzări în total pe economie.

Ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii în totalul întreprinderilor în anul 2010 pe principalii indicatori se prezintă astfel:

45.6

46.744.6

36.1

42.1

40.0 43.7

35.4

39.1

41.1

34

36

38

40

42

44

46

48

2006 2007 2008 2009 2010

Total

IMM

mii întreprinderi

Figura 9.2. Principalii indicatori a ÎMM în anul 2010Sursa: www.statistica.md

Evoluţia ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii în totalul întreprinderilor în anii 2006 – 2010 se caracterizează prin următorii indicatori:

Tabelul 9.3Dinamica principalilor indicatori a ÎMM în anii 2006 – 2010

Anii

Nr. de înreprinderi, mii Nr. de salarizaţi, mii persoane Venituri din vânzări, mil. lei

Total ÎMMPonderea ÎMM în total, %

Total ÎMMPonderea ÎMM în total, %

Total ÎMMPonderea ÎMM în total, %

2006 36,1 35,4 98,1 574,9 323,3 56,2 117372,4 49011,6 41,8

2007 40,0 39,1 97,8 574,1 327,4 57,0 148512,7 56738,3 38,2

2008 42,1 41,1 97,6 572,1 328,1 57,3 175058,4 64984,1 37,1

2009 44,6 43,7 97,8 539,2 316,2 58,7 146447,0 57480,0 39,22010 46,7 45,6 97,7 526,2 309,4 58,8 177503,2 65263,2 36,8

Sursa: www.statistica.md

Analiza ÎMM ne indică asupra creşterii dimensiunii întreprinderilor din sectorul dat. Astfel veniturile din vînzări în medie pe o întreprindere a constituit 1430,2 mii lei sau cu 114,9 mii lei (cu 8,7%) mai mult faţă de anul 2009. Veniturile din vînzări ale ÎMM în mediu la un salariat constituie 210,9 mii lei sau cu 29,1 mii lei (cu 16%) mai mult faţă de anul 2009. Numărul de salariaţi în mediu pe o întreprindere în anul 2010 a constituit 7 persoane, fiind la nivelul anului 2009.

Partea preponderentă a ÎMM îşi desfăşoară activitatea în domeniul comerţului, constituind în anul 2010 circa 18,7 mii unităţi, sau 41% din totalul întreprinderilor mici şi mijlocii. În industria prelucrătoare au activat 5 mii de ÎMM sau 10,9% din totalul ÎMM.

9.3. Indicatorii de bază a activităţii întreprinderii. Sursele de finanţare a afacerilor.

Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri materiale şi servicii şi se exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în formă bănească (valorică). Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor de măsurare natural fizice (metri, litri, perechi, tone etc.). Exprimarea bănească (valorică) a rezultatelor activităţii economice a întreprinderii se manifestă prin intermediul volumului de încasări băneşti în urma realizării mărfurilor şi serviciilor.

Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt:1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic,

reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţii financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară.

2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la nivel micro şi macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori de producţie, respectiv plăţile făcute către

furnizori. În componenţa valorii adăugate a întreprinderii intră: salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea; profitul. Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu include consumul intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se determină prin scăderea consumului intermediar din produsul global brut.

3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de producţie.

4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii, care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia în vigoare (dobânda la capitalul investit, chiria plătită pentru clădiri, arenda, partea destinată rezervelor, donaţiile pentru scopuri umanitare ş. a.).

Finanţarea reprezintă procesul de asigurare a unor fonduri băneşti necesare desfăşurării unor activităţi ale unei întreprinderi. Finanţarea poate fi realizată apelând la surse proprii sau la surse externe (din afara organizaţiei).

Sursele interne de finanţare pot fi:    - Contribuţiile proprietarilor sau ale membrilor organizaţiei;    - Resursele excedentare generate de activitatea organizaţiei (autofinanţare).

Sursele externe de finanţare pot fi: - Creditul;- Finanţarea nerambursabilă.

Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării diferitelor surse de finanţare?Sursele interne de finanţareAvantaje: menţinerea independenţei şi autonomiei financiare, deoarece nu se creează obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii); păstrarea capacităţii organizaţiei de a contracta credite; constituie un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale organizaţiei.

Dezavantaje: proprietarii dispun de fonduri mai reduse pentru a investi în alte activităţi mai profitabile decât activitatea care a generat excedentul financiar.

Sursele externe de finanţare Creditul   Avantaje: timp scurt de acces la resursele financiare necesare; este accesibil în orice moment; poate fi obţinut un volum variabil de resurse financiare, în funcţie de necesităţi; posibilitate de negociere a condiţiilor de rambursare.

Dezavantaje: apariţia unor obligaţii suplimentare (dobânda, garanţii); existenţa unor formalităţi obligatorii de îndeplinit (documentaţii, rapoarte periodice etc.).

Finanţarea nerambursabilă (subvenţii guvernamentale, programe de finanţare nerambursabilă publice sau private).

Avantaje: pot fi finanţate activităţi fără să se consume resurse proprii sau să se

contracteze credite; este pastrată independenţa şi autonomia financiară a organizaţiei.Dezavantaje: acces dificil (fondurile se acordă periodic, de regulă pe baza unor licitaţii); control strict al modului de utilizare a fondurilor de către finanţatori, inclusiv

prin colaborare cu alte instituţii de specialitate (Curtea de Conturi etc.).

Cuvinte-cheie

agent economic businessul mic cifra de afaceri cooperativă de producţie întreprindere întreprindere individuală întreprindere de arendă întreprindere de stat întreprindere municipală întreprinderi micro, mici, medii

şi mari

profitul brut profitul net societate în nume colectiv societate în comandită societate pe acţiuni societate cu răspundere limitată surse interne de finanţare surse externe de finanţare valoarea adăugată

Rezumat

1. Întreprinderea este o unitate economică producătoare, care combină factorii de producţie în scopul obţinerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului întreprinderii un anumit profit.

2. Întreprinderea ca unitate instituţională poate fi privită în mai multe aspecte: ca organism economic, social, tehnico-productiv, dinamic, scopul final al căreia este obţinerea profitului.

3. Ca unitate economică întreprinderea îndeplineşte următoarele funcţii: managerială, financiar-contabilă, personal, aprovizionare, producţie, cercetare-dezvoltare, marketing.

4. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare funcţionează următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi: întreprindere individuală, societate în nume colectiv, societate în comandită, societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată, cooperativă de producţie, întreprindere de arendă, întreprindere de stat, întreprindere municipală.

5. În multe state ale lumii, inclusiv şi în R. Moldova, un rol deosebit în dezvoltarea economică îl au ÎMM. Efectele pozitive generate de sectorul IMM-urilor, în general, într-o economie se concretizează în: îmbunătăţirea mediului concurenţial, individualizarea puternică a produselor şi serviciilor oferite de IMM-uri şi de eficienţa activităţii desfăşurate, generarea celui mai mare număr de noi locuri de muncă, receptivitatea sporită la nevoile pieţei, crearea de oportunităţi de dezvoltare şi adaptare a tehnologiilor, ocuparea nişelor de piaţă care nu sunt profitabile pentru întreprinderile de mari dimensiuni.

6. Principalii indicatori prin intermediul cărora este analizată activitatea economică a întreprinderii sunt: cifra de afaceri, valoarea adăugată, profitul brut şi profitul net.

7. Finanţarea – procesul de asigurare a unor fonduri băneşti necesare desfăşurării unor activităţi ale unei întreprinderi – poate fi realizată apelând la surse proprii sau la surse externe.

Probleme de recapitulare1. Explicaţi esenţa întreprinderii.2. Care sunt aspectele întreprinderii ca unitate instituţională?3. Caracterizaţi principalele funcţii ale întreprinderii.4. Numiţi criteriile de clasificare ale întreprinderilor.5. Analizaţi detaliat formele organizatorico-juridice ale întreprinderilor din

Republica Moldova.6. Explicaţi deosebirile dintre societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere

limitată.7. Ce venituri poate încasa posesorul unei acţiuni (sau a unui pachet de acţiuni)?8. Prin ce se deosebeşte acţiunea de obligaţiune?9. Explicaţi care sunt particularităţile activităţii ÎMM în R. Moldova.10.Explicaţi care sunt avantajele şi dezavantajele businessului mare şi

businessului mic.11. Analizaţi principalii indicatori economici ai întreprinderii.12.Care sunt principalele surse de finanţare a activităţii unei întreprinderi?

Bibliografie

A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 34 – 45.

Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 120 – 126;

Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC, Chişinău, 2007, p. 67-79;

Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru, Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.118-124

Legea Republicii Moldova „Despre antreprenoriat şi întreprinderi”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 21 – 22.

Tema 10: FACTORII ŞI COSTURILE DE PRODUCŢIE

10.1. Caracteristicile factorilor de producţie tradiţionali şi a neofactorilor.10.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Productivitatea şi

rentabilitatea factorilor de producţie.10.3. Costurile de producţie şi tipologia lor. Căile de reducere a costurilor de

producţie.

Scopul temei: determinarea direcţiilor de utilizare eficientă a factorilor de producţie şi a căilor de reducere a costurilor de producţie.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să analizaţi aspectul cantitativ şi calitativ al factorilor tradiţionali de producţie; să evidenţiaţi particularităţile neofactorilor de producţie; să determinaţi condiţiile, modul şi proporţiile în care se combină şi se substituie

factorii de producţie; să determinaţi productivitatea factorilor de producţie; să specificaţi tipologia costurilor şi cheltuielilor de producţie; să identificaţi căile de reducere a costurilor de producţie.

10.1. Caracteristicile factorilor de producţie tradiţionali şi a neofactorilor .

Pentru început trebuie de specificat că producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma resursele disponibile din societate corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de bunuri şi servici menite a intra în consum, în vederea satisfacerii diferitelor categorii de trebuinţe. Iar pentru ca procesul de producţie să aibă loc este necesară prezenţa unui şir de factori.

Generic, factorii de producţie reprezintă elementele de intrare în procesul de producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic, alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de către agenţii economici producători.

Factorii de producţie reprezintă, în această viziune, totalitatea elementelor de intrare în procesul de producţie, ceea ce se reflectă şi în denumirea atribuită lor în limba engleză, şi anume „input”.

O delimitare conceptual în acest sens este cea între noţiunea de „factori de producţie” şi cea de „resurse”. Aceste noţiuni desemnează două categorii de entităţi distincte din economia reală, deşi termenii, în sine, sunt utilizaţi deseori ca fiind sinonimi. În opinia noastră, noţiunea de „resurse” exprimă, în esenţă, starea de disponibilitate a unor bunuri (corporale, dar şi incorporale), fără a le asocial în mod univoc o anumită destinaţie de utilizare, cum ar fi producţia sau consumul. Ca atare,

resursele, prin simpla lor existenţă, au în raport cu procesul de producţie, caracterul unui potenţial productiv.

În anumite condiţii, prin decizii şi acţiuni adecvate, specifice ale agenţilor economici producători, resursele sunt activate prin atragerea într-o utilizare concretă, primind astfel o anumită destinaţie şi devenind factori de producţie. Deci, factorii de producţie reprezintă resurse aduse de către agentul producător într-o stare activă, proprie utilizării lor efective în procesul de producţie.

J. B. Say, reprezentantul şcolii clasice, sublinia în lucrarea sa „Tratat de economie politică” că la producerea bunutilor participă trei factori tradiţionali de producţie: munca, natura (pământul) şi capitalul. Munca şi natura sunt factori primari şi originari, întrucât reprezintă punctul de plecare al activităţii economice. Capitalul este un factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.

Pe măsura dezvoltării tehnicii şi tehnologiei au mai aparut o serie de neofactori: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul informaţional; capitalul uman; abilitatea întreprinzătorului.

În continuare vă propunem o descriere succintă a fiecărui factor.MUNCA este o activitate umană conştientă, un efort fizic şi intelectual, prin

care oamenii, acţionând asupra obiectelor din natură, obţin bunurile de care au nevoie. Munca este factorul determinant al oricărei activităţi economice.

Forţa de munca privită ca factor de producţie este reprezentată de capacităţile resurselor umane (fizice şi intelectuale) care sunt efectiv antrenate în activităţi economice.

Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:- ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii,

neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;- ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la

transformarea factorilor de producţie în bunuri economice;- munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea

este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;- munca are dimensiuni cantitative şi calitative.Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ şi calitativ.Dimensiunea cantitativă este determinată de: a) numărul de lucrători implicaţi în

procesul de producţie; b) durata săptămânii de lucru. Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia acestora care

este formată din urmatoarele grupe : populaţia adultă care se determină scăzând din populaţia totală a unei ţări

populaţia tânără şi populaţia în vârstă; populaţia activă care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia

adultă se scad adulţii inapţi de muncă; populaţia activă disponibilă cuprinde toate persoanele care rămân după ce

din populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii şi cei care satisfac stagiul militar obligatoriu;

populaţia ocupată care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă numărul şomerilor;

populaţia ocupată salarizată este cea care rezultă eliminând din populaţia ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.

Structura populaţiei Republicii Moldova poate fi cunoscută analizând datele Biroului Naţional de Statistică (tabelul 10.1).

Tabelul 10.1

Indicatori privind ocuparea forţei de muncă, mii pers.Indicatori 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Total populaţie

3635,1 3627,8 3618,3 3607,4 3600,4 3589,9 3581,1 3572,7 3567,5 3563,7

Populaţia economic

activă

1616,6 1615,0 1473,6 1432,6 1422,5 1357,1 1313,8 1302,7 1265,31235

Populaţia ocupată

1499,0 1505,1 1356,5 1316,0 1318,7 1257,3 1247,2 1251,0 1184,4 1143

Numărul şomerilor

117,7 109,9 117,1 116,5 103,7 100,0 66,7 51,7 81,0 92

- bărbaţi 70,1 64,4 69,9 70,1 59,8 61,7 41,5 30,0 50,8 57

- femei 47,6 45,4 47,2 46,4 43,9 38,2 25,2 21,8 30,2 35

Sursa: http://www.demografie.md

Caliatea muncii este condiţia fundamentală a ridicări eficienţei muncii (direct sau indirect) şi din această cauză trebuie urmărite anumite direcţii:

creşterea nivelului general de educaţie şi de pregatire profesională a resurselor de muncă;

promovarea unui sitstem eficient de motivare a lucrărilor; asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a populaţiei; asigurarea unei calităţi ridicate pentru ceilalţi factori de producţie.

NATURA – elementul de bază care asigură suportul material al oricărei activităţi economice, condiţionând nemijlocit desfăşurarea acesteia. Elementele întrunite sub denumirea de factor de producţie „natură” sunt: pământul, resursele minerale şi de combustibil, resursele de apă, pădurile, aerul.

Resursele naturale pot fi grupate după diferite criterii, printre care:1. după destinaţie:

- utilizate ca bunuri de consum, dar şi ca bunuri de producţie (aer, apă, energie solară);

- utilizate doar ca bunuri de producţie (diferite tipuri de minereuri, rezervele de uranium ş.a.)

2. după gradul de regenerare:- resurse parţial regenerabile (apa, aerul, fauna, etc.). Aceste resurse sunt

limitate cantitativ şi deteriorabile calitativ. Ele se pot diminua cantitativ datorită activităţilor umane ineficiente şi a fenomenelor naturale.

- resurse neregenerabilebile – create prin transformări naturale care nu se mai reproduc (zăcăminte de fier, zăcăminte de metale preţioase, zăcăminte de gaze şi petrol).

Principalul element al factorului natural este pământul.

În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar al unei ţări, care după structura poate să cuprindă:

terenuri agricole (pământuri arabile şi plantaţii multianuale, păşuni); terenuri cu destinaţie forestieră;

terenuri destinate localităţilor (construcţii cu destinaţie locativă, comercială, pieţe ş.a.);

terenuri cu destinaţie specială (căi de comunicaţii).Trebuie de menţionat aici că datorită ritmului extreme de dezvoltare a omenirii

în ultimul secol şi exploatării masive a zăcămintelor naturale, suntem astăzi martorii epuizării cu o repezeciune uimitoare a resurselor naturale. Pentru a rezolva problema oamenii sunt în căutarea altor surse alternative de energie, fiind luat în calcul şi aspectul ecologic.

Tabelul 10.2Repartizarea fondului funciar pe categorii de terenuri în R. Moldova, mii ha

Categoria de destinaţie a terenurilor

Suprafaţa totalăLa 1 ianuarie

2007La 1 ianuarie

2008La 1

ianuarie 2009

Terenuri cu destinaţie agricolă 1974,1 1978,9 1984,6Terenurile localităţilor 319,6 315,7 311,4Terenurile destinate industriei, transporturilor şi de altă destinaţie

58,4 58,6 58,5

Terenurile destinate protecţiei naturii, ocrotirii sănătăţii, activităţii recreative, terenuri cu valoare istorico-culturală, terenuri ale zonelor suburbane şi ale zonelor verzi

3,7 4,0 3,95

Terenurile fondului silvic 435,4 440,1 443,1Terenurile fondului apelor 84,8 85,2 86,0Terenurile fondului de rezervă 508,6 502,1 497,0Total terenuri 3384,6 3384,6 3384,6

Sursa: http://www.viitorul.org

CAPITALUL ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.

În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui K. Marx, capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.

După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de folosinţă îndelungată, produse, care sunt folosite în alte procese de producţie. Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva ani, pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a unui mijloc de producţie o constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al acestuia.

Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital tehnic”. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului tehnic el se grupează în: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.

Capitalul fix poate fi activ şi pasiv. Capitalul fix activ – masini, utilaje, instalatii s.a. – contribuie direct la crearea de produse noi, iar capitalul fix pasiv

include hale, cladiri, depozite şi alte elemente de infrastructură materială sau cu destinaţie social-administrativă.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic (Ex. materii prime, materiale, combustibil, energie de toate tipurile, apă ş.a.).

Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi a cele morale a acestuia.

Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.

Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.

O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate economic, acceptată şi de autorităţile fiscale, constă în stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de producţie a unor cote anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la constituirea unor fonduri de amortizare, care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri.

Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea anuală a amortizării se determină raportând valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare, în ani.

sau , unde:

A – suma anuală a amortizării;V – valoarea iniţială a capitalului fix;r – valoarea reziduală, adică valoarea recuperată după scoaterea din funcţiune a

capitalului fix;d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;T – timpul de funcţionare a capitalului fix.De asemenea, poate fi determinată şi rata amortizării, reieşind din formula de

mai sus:

unde:

A – suma anuală a amortizării;V – valoarea iniţială a capitalului fix.

Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la: modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice; îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii

manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual.

Se consideră că, în condiţiile actuale, o firmă îşi poate asigura viabilitatea tehnologică numai prin alocarea unei cote de cel puţin 8 – 10% din cifra sa de afaceri pentru acţiuni de cercetare dezvoltare.

Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).

Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi ce privesc: producerea informaţiilor, gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse.

Trăsăturilile sistemului informaţional modern: producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic nelimitat; stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu; informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă prin simpla

repetare a procesului de producţie, fiind un rezultat al actului creativ, intelectual); informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de gestionare, acces şi

protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizează prin licenţe,brevete, patente, mărci înregistrate etc.)

informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe vânzător de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari);

informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul informaţiei nu are un caracter distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă, cunoscând doar o uzură morală);

stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în fiinţa umană sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum sunt: hârtia, filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc.

Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire. Economiştii susţin că învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei, cea mai mare „industrie” a epocii noastre, atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale, cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate, îndeplinind funcţia de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.

Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura , munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului în activităţi economice. Un bun întreprinzător trebuie să întreunească următoarele calităţi: să fie un bun strateg, un administrator capabil, un excelent negociator,

psiholog, comerciant şi chiar executant sârguincios al unor acţiuni cu caracter operaţional. Economistul american C. McConnell atribuie acestui neofactor următoarele funcţii:

are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ, muncă şi capital – în producerea bunurilor şi serviciilor;

este cel care dirijează politica în firmă; este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse, tehnologii

şi instrumente sau de noi forme de organizare a întreprinderii; este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea sa poate

fi profitul, dar şi pierderea şi chiar falimentul.Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv

de progres, în măsura în care economia contemporană este bazată pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative. Comportamentul antreprenorial este tipul de comportament viabil şi legitim într-o economie sănătoasă. El nu poate şi nu trebuie confundat cu comportamentele speculative, care deformează conţinutul liberei iniţiative, prin încercarea de a obţine profituri din modificarea conjuncturii economice, mizându-se pe producerea unor anumite bunuri (servicii) în situaţii favorabile pentru speculator.

10.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Productivitatea şi rentabilitatea factorilor de producţie.

Întreprinzătorul întotdeauna caută să combine în aşa mod factorii de producţie, încât să obţină un efect maxim. El rămâne mereu în căutarea variantei celei mai favorabile de combinare, deoarece numai în asemenea caz va atinge obiectivul fundamental – maximizarea profitului.

Combinarea factorilor de producţie – operaţia tehnico-economică de unire a factorilor de producţie în care cantitatea şi calitatea fiecăruia sunt în funcţie de bunurile ce urmează a fi produse, de cantitatea acestora şi de alţi parametri, astel încât eficienţa lor să fie maximă.

Premisele combinării factorilor de producţie:- caracterul limitat al factorilor supuşi combinării;- caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul

activităţii;- conjunctura pieţelor factorilor de producţie.

Combinarea factorilor de producţie poate fi privită sub aspect cantitativ, structural şi calitativ şi se înfăptuieşte concomitent din punct de vedere tehnic şi economic. Aspectul tehnic presupune unirea unei cantităţi de factori/ muncă cu o anumită cantitate de maşini, utilaje, materie primă etc. (De exemplu, un aviator poate pilota în acelaşi timp numai un avion). Din punct de vedere economic, întreprinzătorul va încerca să combine factorii de producţie în asemenea cantităţi şi proporţii încât să cheltuiască cât mai puţini factori de producţie şi să obţină un rezultat cât mai mare.

În fosta URSS, dintr-o anumită cantitate de metal se confecţiona un tractor. Din aceeaşi cantitate de metal şi în aceeaşi perioadă în Germania se confecţionau patru tractoare. Această diferenţă este condiţionată de faptul că în economia de piaţă întreprinzătorul este motivat, dar şi „obligat” să combine factorii de producţie în aşa fel încât să producă bunuri cu o cheltuială minimă de resurse.

În procesul combinării factorilor de producţie, întreprinzătorul trebuie să ţină mereu cont de caracterul limitat al acestora, dar şi de alte circumstanţe – cum ar fi cunoaşterea şi folosirea celor mai performante tehnologii – , ce ar ţine cont de specificul factorilor de producţie folosiţi şi de conjunctura pieţei factorilor de producţie, pentru a recurge, la momentul oportun, la substituirea (înlocuirea) unui factor cu altul.

Substituirea este un proces de înlocuire a unei cantităţi dintr-un factor de producţie printr-o cantitate din alt factor.

Substituirea poate avea loc între factorul „muncă” şi factorul „capital” (zece muncitori sunt înlocuiţi cu o maşină, care face integral lucrul acestora), între factorul „natură” şi factorul „ capital” sau între diferite elemente componente ale aceluiaşi factor de producţie (înlocuirea unui utilaj cu altul sau a materie prime naturale cu materie primă sintetică) etc. Pentru a obţine acelaşi nivel de producţie, producătorul poate combina şi substitui factorii de producţie în proporţii diferite.

Ansamblul combinaţiilor de capital (K) şi muncă (L) în urma cărora se obţine acelaşi volum de producţie se numeşte curbă de izoproducţie sau izocuantă.

Izocuanta este o reprezentare grafică a unui ansamblu de substituiri ale factorilor de producţie, la un nivel dat al tehnicii, cu obţinerea unei cantităţi constante de bunuri.

Din fig. 10.1 se vede că pe aceeaşi izocuantă producţia este constantă, adică aceeaşi cantitate de produs se poate obţine prin combinarea a 6 unităţi de capital fix (K) cu o unitate de muncă (L), a 4 unităţi de K cu 2 unităţi de L, a 2 unităţi de K cu 4 unităţi de L etc.

Figura 10.1. Curbele de izoproducţie (izocuantele) cu variante de combinare a factorilor „muncă” şi „capital”.

Din fig. 10.1 se vede că poate exista o infinitate de izocuante. În acelaşi timp, fiecare izocuantă reprezintă o mulţime de combinaţii pentru obţinerea aceleiaşi cantităţi de produs. Curba Q1 reprezintă variantele de combinaţii pentru obţinerea unei

cantităţi mai mari de bunuri decât în cazul curbei Q0, corespunzător o catitate mai mică decât în cazul Q2. Izocuantele au o formă convexă şi descrescătoare. Aceasta înseamnă că o diminuare a factorului „capital” (K) poate fi compensată doar cu o cantitate mai mare (crescătoare) de muncă. Există o asemănare între curbele de indiferenţă, ce reprezintă alegerea consumatorului între două bunuri (X şi Y), şi izocuantele, ce reflectă combinaţiile posibile de utilizare a doi factori de producţie („muncă” şi „capital”) de către producător. Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi. În această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinarea în proporţii diferite a factorilor variabili.

La baza combinării factorilor de producţie stă legea randamentelor neproporţionale şi legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde.

Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse. Formele productivităţii:

productivitatea fizică – evaluiază randamentul factorilor utilizaţi în unităţi naturale (fizice) şi se poate exprima în tone, metri, litri ş.a.;

productivitatea valorică – exprimă randamentul factorilor utilizaţi în unităţi valorice (monetare);

productivitatea globală – exprimă eficienţa utilizării tuturor factorilor de producţie;

productivitatea parţială – reflectă doar eficienţa utilizării unui singur factor de producţie;

productivitatea medie – reflectă eficienţa utilizării unei unităţi dintr-un factor de producţie (formula de calcul este prezentată în rândurile de mai jos);

productivitatea marginală – reprezintă sporul de producţie ce poate fi obţinut în urma utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un anumit factor (formula de calcul este prezentată în rândurile de mai jos).

Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii naturali, tehnici, economici, sociali, psihologici, structurali, factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.

Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:

şi

Pentru a alege cea mai bună investiţie, trebuie să determinăm profitul corespunzător fiecărei variante pe care o avem la îndemână. Unul dintre cei mai utili indicatori îl constituie randamentul capitalului, acesta reflectând câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare investite. Profitul este venitul rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale.

Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect şi poate fi exprimat prin:

Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.

Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.

Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente crescătoare; randamente descrescânde. În cazul randamentelor constante, o anumită creştere a volumului de producţie necesită o creştere corespunzătoare a factorilor utilizaţi. În cazul randamentelor crescătoare o creştere proporţională a volumului producţiei cere o mărire mai puţină decât proporţională a cantităţii de factori de producţie utilizaţi. În cazul randamentelor descrescătoare, o mărire proporţională a volumului producţiei obţinute implică o creştere mai mult decât proporţională a cantităţii factorilor. Astfel, sporurile de producţie sunt diferite în raport cu creşterea factorilor, prin urmare există o funcţie de producţie, care leagă factorii de producţie şi volumul de bunuri. Dacă am presupune că în procesul de producţie sunt utilizaţi doi factori de producţie, apoi funcţia de producţie în acest caz ar putea fi exprimată prin: Q = f (L, K).

Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, potrivit căreia mărimea cantităţii factorului variabil (munca) duce la o creştere marginală a producţiei, care atinge un punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al producţiei până ce devine negativ. Această lege a fost cercetată de D.Ricardo şi de A.Turgot, referitor la producţia agricolă, pentru a explica noţiunea de rentă funciară.

Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, atunci când se utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte, productivitatea factorului variabil utilizat creşte până la un anumit nivel, după care începe să se reducă. Veridicitatea acestei legi este demonstrată de realitatea economică. Dacă ea nu ar fi adevărată, ar însemna că pe o suprafaţă de un ha s-ar putea obţine întreaga cantitate de produse agricole necesară populaţiei unei ţări.

Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa utilizării factorului respectiv şi poate fi exprimată prin productivitatea medie şi productivitatea marginală.

Productivitatea medie (W. M.) constituie, de fapt, producţia medie (P.M.) şi este egală cu raportul dintre producţia totală (Q) şi cantitatea factorului utilizat – număr de lucrători (L), unităţi de capital (K) etc.

Productivitatea marginală (Wmar.) a unui factor de producţie se determină prin raportarea modificării producţiei totale (ΔQ) la modificarea cantităţii factorului utilizat şi constituie, de fapt, producţia marginală.

Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne demonstrează că pot exista un număr foarte mare de combinaţii între factorii de producţie, dar realitatea ne arată că producătorul este ,de fapt, limitat.

Un rol important are perioada de timp. Într-o perioadă scurtă de timp, un anumit nivel de producţie poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix. Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi şi deci, un anumit nivel de producţie poate fi realizat printr-o combinare în proporţii diferite ale factorilor variabili. Dacă producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante de combinare a factorilor, alegerea variantei optime va avea în vedere, în primul rând, minimizarea costului fiecărui factor de producţie utilizat.

10.3. Costurile de producţie şi tipologia lor. Căile de reducere a costurilor de producţie.

Producerea şi desfacerea mărfurilor pe piaţă, precum şi prestarea de servicii, necesită, întotdeauna, un anumit consum de muncă şi mijloace de producţie. Existenţa producţiei de mărfuri şi acţiunea, pe această bază, a legilor obiective proprii economiei de piaţă, presupune examinarea acestor cheltuieli în formă bănească. Orice întreprinzător, înainte de a demara o anumită activitate productivă, recurge la un calcul, relativ simplu, strâns legat de urmatoarea întrebare: cât va costa produsul sau serviciul pe care intenţionează să-l ofere cumpărătorilor?

Răspunsul la această întrebare îl obţinem prin intermediul costului de producţie care este expresia bănească a consumului de factori de producţie.

Datorită complexelor şi variatelor aspecte pe care le reflectă, costul de producţie ocupă un loc deosebit de important în sistemul categorial al economiei politice, putând fi privit, în acelaşi timp, ca unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activităţii economice. Fiind expresia bănească a factorilor de producţie consumaţi cu prilejul producerii şi desfacerii unor bunuri materiale şi servicii, acest indicator reflectă, prin structura, mărimea şi evoluţia sa, gradul de eficienţă a activităţii unei firme. Din acest punct de vedere, costul de producţie reprezintă una din formele de manifestare a eficienţei economice, care este indiscutabil legată de mişcarea valorii şi preţurilor.

Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a. Costul economic include, în afară de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu).

Fiind un indicator de mare importanţă, costul îndeplineşte următoarele funcţii:1. de măsurare a cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui bun;2. este indicatorul principal pentru stabilirea preţului bunurilor oferite pe piaţă;3. realizează controlul şi reglarea activităţii economice (prin cost se determină

cât de eficient sunt utilizate resursele economice);4. permite determinarea nivelului de eficienţă economică a întreprinderii: în

cazul când preţul este cunoscut, mărimea profitului depinde de mărimea costului.

Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de producţie, care includ: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare; cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de amortizare; salariile şi contribuţiile asupra salariilor (actualmente în R. Moldova aceste contribuţii alcătuiesc decontările în Fondul Asigurărilor Sociale – 23% şi decontările în Fondul Asigurărilor Medicale – 3.5%), alte cheltuieli băneşti.

Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind: cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi circulant; cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată, efectuate după

depozitarea producţiei finite (păstrarea şi ambalarea, transportul şi expedierea către clienţi);

amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la întreprindere şi nu se includ în costurile de producţie) ş. a.

După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime, salarii directe etc.), cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte.

Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu şi includ: materiile prime şi materialele directe, salariile directe, impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul asigurărilor sociale de stat ş. a.

Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor produse sau de secţii de fabricaţie comune diferitor produse sau servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile, întreţinerile şi amortizările utilajelor, consumul de energie, combustibil, apă, salariile personalului de administrare, cheltuielile de poştă, telefon, corespondenţă etc.

În condiţiile economiei de piaţă, se folosesc mai multe categorii de costuri, încare se regăsesc, într-o formă sau alta, diferitele cheltuieli de producţie. În acest sens, există o tipologie a costurilor, în cadrul căreia se includ mai multe tipuri de costuri.

Costul global cuprinde ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. Ca elemente structurale, aici se disting costurile fixe, variabile şi totale.

1. Costul fix desemnează acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului administrativ etc.)

2. Costul variabil reprezintă acele cheltuieli care, la un nivel dat al productivităţii, se modifică proporţional cu volumul producţiei (materii prime, energie, apă, salariile muncitorilor etc.). Există şi unele cheltuieli variabile care nu se modifică strict proporţional cu modificarea producţiei (orele suplimentare sunt plătite la cote superioare celor normale etc.). Unele cheltuieli dintre acestea se schimbă strict proporţional cu producţia (de exemplu,cheltuielile de materii prime, salariile directe etc.).

3. Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. Modificarea costului total este determinată numai de schimbările costului variabil.

                                CT = CF + CV

Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi de asemenea fix, variabil şi total. Atunci când este vorba de costul mediu, costul fix devine şi el variabil; acesta scade pe măsura creşterii cantităţii de produse şi sporeşte atunci când producţia obţinută se micşorează.

Mărimea costului mediu este diferită în timp şi spaţiu de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia din factorii consumaţi, în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producător la altul; la unul şi acelaşi producător, de la o perioadă la alta în funcţie de modificările intervenite în dotarea tehnică, în nivelul de calificare al lucrătorilor, în organizare şi conducere,etc.

Costul fix mediu (CFM) se determină prin raportarea costului fix la cantitatea de produse.

.

Costul variabil mediu (CVM) se calculează raportând costul variabil la cantitatea de produse.

.

Costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total la cantitatea de produse.

.

Costul marginal (Cmg) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; la un moment dat el se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei.

Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărirea ofertei de bunuri. Venitul suplimentar ce se poate obţine prin vânzarea sporului de producţie, trebuie să fie mai mare decât costul suplimentar.

Costurile marginale au un dublu rol:- pe baza lor se iau decizii pentru stabilirea capacităţilor optime de producţie;- ele fac posibilă cea mai eficientă elaborare a programelor de producţie.Luarea în considerare a costurilor marginale privesc cu deosebire deciziile pe

termen scurt, pentru deciziile pe termen lung trebuie ţinută seama de costurile medii.Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de cantitatea de produse,

poate fi sugerat prin datele (ipotetice) cuprinse în tabelul ce urmează: presupunem că producătorul respectiv, în vederea fabricării unei cantităţi crescânde  din produsul ”A” , va trebui să suporte următoarele costuri:

Tabelul 10.3Costurile medii şi marginale pe termen scurt

Cantitatea de

produse(Q)

Cost fix    globa

l(CF)

Cost variabi

l global (CV)

Cost totalglobal

CT=CF+CV

Cost mediufix

CFM=CF/Q

Cost mediu    variabil

CVM=CV/Q

Cost mediutotal

CTM=CT/Q

Costmarginal

CMG=CT1

-CT0

1. 400 160 560 400 160 560 -

2. 400 280 680 200 140 340 1203. 400 360 760 133 120 253 804. 400 560 960 100 140 240 2005. 400 800 1200 80 160 240 2406. 400 1200 1600 66 200 266 400

 Datele din tabel pun în relief dependenţa categoriilor de costuri (cu excepţia

costului global fix) de producţia obţinută. Costul marginal se determină prin diferenţa dintre costul total global al producţiei curente şi cel al producţiei anterioare şi se raportează la sporul producţiei.

Necesitatea reducerii costului de producţie.   Cunoaşterea structurii costului de producţie, a modificării acestuia în timp şi spaţiu are o importanţă deosebită în orientarea acţiunilor de reducere a costului, acţionându-se cu preferinţă asupra cheltuielilor cu ponderea cea mai mare. Întotdeauna producatorii sunt interesaţi să obţină producţia cu costuri cât mai mici. În acest scop, ei analizează fiecare element din structura costului, stabilind măsuri de reducere, în concordanţă, însă, cu exigenţele competiţiei impuse de piaţă.

Pentru a obţine rezultate cât mai bune, profituri maxime, producătorii trebuie să tindă spre minimizarea costurilor de producţie. Pentru a atinge acest obiectiv trebuie evidenţiate unele momente. În primul rând, caracterul limitat al resurselor economice îndeamnă la raţionalitate în utilizarea lor. În acest context, se impun atenţiei cunoştinţele ştiinţifice referitoare la ingineria valorii, care presupune realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea, performanţele produsului.

Căile de reducere a costului de producţie sunt: reducerea cheltuielilor materiale; creşterea productivităţii muncii; utilizarea completă a capacităţilor de producţie; reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti; ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor; perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie, a

activităţii de administrare, şi de gestiune şi conducere; stimularea materială a angajaţilor.

În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna: restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea produselor competitive, conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare, având zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.

Cuvinte-cheie

amortizarea abilitatea întreprinzătorului capitalul capitalul fix

capitalul circulant capitalul uman costul de producţie costul total

costul fix costul variabil costul marginal costul unitar (mediu) factorii de producţie natura

neofactorii munca productivitate marginală uzura fizică uzura morală

Rezumat

1. Munca a fost dintotdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; prin intermediul ei sunt antrenaţi ceilalţi factori de producţie, se realizează combinarea şi utilizarea lor eficientă.

2. Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.

3. Capitalul – factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate, a căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.

4. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrumente ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.

5. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu economic.

6. Neofactorii de producţie: progresul tehnico-ştiinţific, sistemul informaţiilor, capitalul uman, abilitatea întreprinzătorului. Abilitatea întreprinzătorului este capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura, munca şi capitalul, creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, asumarea riscului în a întreprinde acţiuni economice.

7. Combinare factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.

8. Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Substituirea este reliefată de rata marginală de substituiri (RMS).

9. Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse. Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produs.

10. Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Există: costul total, care reprezintă cheltuieli minime ce trebuie efectuate pentru a produce o cantitate de bunuri; costul fix, care reprezintă cheltuieli ce trebuie efectuate chiar dacă nu se produce nimic (mărimea lui nu este influenţată de volumul producţiei); costul variabil, care reprezintă acele cheltuieli ale căror mărime variază

odată cu nivelul producţiei (cheltuielile cu materia primă, salariile şi combustibilul); costul marginal, care reprezintă costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs.

Probleme de recapitulare

1. Numiţi factorii tradiţionali de producţie.2. Expuneţi diferenţa dintre noţiunile „muncă” şi „forţa de muncă”.3. Arătaţi care este esenţa şi structura capitalului fix şi circulant.4. Esenţa şi formula de calcul a amortizării capitalului fix.5. Care din neofactorii de producţie îl consideraţi mai important? Pregătiţi un

raport pe marginea acestui subiect.6. Argumentaţi necesitatea combinării eficiente a factorilor de producţie.7. Esenţa izocuantelor.8. Prezentaţi esenţa şi formula de calcul a productivităţii factorilor de producţie.9. Ce este costul de producţie?10. Prezentaţi o informaţie succintă privind diversitatea metodelor de reducere a

costurilor.

Bibliografie

A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 45 – 64.

Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 123 – 150; 160 – 176;

Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. Ed. ARC, Chişinău, 2007, p. 82 – 115;

Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru, Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.143 – 154;

D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.203 – 235.

Tema11. PIAŢA FACTORILOR DE PRODUCŢIE ŞI FORMAREA VENITURILOR FACTORIALE

11.1. Piaţa muncii şi salariul. 11.2. Piaţa capitalului real şi dobânda.11.3. Piaţa funciară şi renta.11.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Scopul temei: obţinerea informaţiilor despre diversitatea pieţelor factorilor de producţie, precum şi determinarea principalelor forme de venit ce revin proprietarilor factorilor de producţie.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să determinaţi esenţa pieţei muncii; să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa muncii; să determinaţi criteriilor de formare a salariului; să evidenţieaţi formele de salarizare; să analizaţi particularităţile naţionale ale salariului şi dinamica salariului în

Republica Moldova; să determinaţi structura pieţei capitalului real; să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa capitalului real; să analizaţi dobânda şi factorii care o determină; să evidenţiaţi particularităţile pieţei funciare; să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa funciară; să analizaţi formele de manifestare a rentei funciare; să analizaţi preţul şi factorii care influenţează asupra preţului pământului; să evidenţiaţi conţinutul profitului şi formele lui de manifestare;

să analizaţi rata şi masa profitului şi factorii ce influenţează asupra dinamicii acestora.

11.1. Piaţa forţei de muncă şi salariul.

Munca este factorul de producţie primordial. Asemeni celorlalţi factori de producţie, munca se tranzacţionează pe o piaţă specifică: piaţa muncii. Aceasta este o piaţă aparte în care se întâlnesc şi se confruntă cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii se manifestă la nivel local, regional, naţional şi internaţional. Analiza pieţei muncii presupune studierea cererii şi ofertei de muncă în vederea realizării echilibrului dintre cele 2 componente ale pieţei.

Nevoia de muncă reprezintă volumul total de muncă necesară activităţilor ce se desfăşoară într-o economie pe o perioadă determinată, dar nu trebuie confundată cu cererii de muncă. Pentru ca nevoia de muncă să se transforme în Cererii de muncă este necesar ca nevoia de muncă să fie plătită, remunerată sau salarizată. Astfel, cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarizată care se formează la un anumit moment dat într-o economie şi se exprimă prin numărul de locuri de muncă (oferta de locuri de muncă salarizate).

Oferta de muncă este munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salarizate. Oferta de muncă se exprimă prin numărul populaţiei apte de muncă din care se scad anumite categorii de persoane ce prestează muncă nesalarizată (persoane casnice, elevi, studenţi, militari în termen, persoane care nu prestează muncă salarizată).

Cererea şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente pe de-o parte de dezvoltarea economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor economice şi ale acţiunilor sociale şi, pe de altă parte, de fenomenele şi procesele social-demografice.

Dezvoltarea economico-socială presupune atragerea populaţiei apte de muncă în activităţi economice, ea constituind din acest punct de vedere o sursa a cererii de munca. Populaţia este sursă a ofertei de munca. Între gradul de dezvoltare economică a unui stat şi populaţia ţării respective există o legatură indisolubilă, dezvoltarea economico-socială antrenând după sine şi dezvoltarea factorului muncă.

Atât cererea cât şi oferta de muncă, privite prin prisma raportului dezvoltare economică – populaţie, prezintă o serie de particularităţi:

ambele sunt mărimi dinamice;cererea de muncă pe termen scurt este relativ constantă deoarece crearea de

noi activităţi şi dezvoltarea celor existente se realizează în timp;oferta de muncă se realizează într-un orizont de timp îndelungat întrucat

sunt necesari cel puţin 16 ani pentru ca un individ să se poată încadra în câmpul muncii;

oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă, atât ca mişcare în spatiul geografic cât şi din punct de vedere al schimbării unei munci cu o alta muncă; oamenii sunt ataşaţi mediului socio-economic în care s-au format şi unde trăiesc;

oferta de muncă este influenţată de o serie de factori care nu sunt de natură economică: vârsta, sexul, starea de sănătate, starea psihologică, elemente de tradiţie,

condiţii de muncă;oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile pieţei

deoarece tinerii sunt formaţi pentru familie şi societate, ca oameni, nu pentru a deveni ofertanţi de muncă (salariaţi).

Conform teoriei factorilor de productie enunţată de economistul francez J. B. Say, fiecarui factor de producţie îi revine o recompensă pentru serviciile aduse în activitatea economică: factorului muncă îi revine salariul; factorului natură îi revine renta; factorului capital îi revine profitul.

Etimologic, “salariul” provine din “salarium” (lat.) şi reprezinta iniţial suma de bani pe care o primeau soldaţii romani pentru a-şi cumpara sarea necesară în alimentaţia lor. Deoarece se platea unor persoane dependente, salariul a devenit venitul unui om care nu munceşte pentru sine ci pentrut altcineva, faţă de care este dependent juridic şi/sau economic.

Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de muncă corespunde volumului ofertei de muncă (fig. 11.1).

Punctul de intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei indică nivelul de echilibru dintre cantitatea cerută şi cantitatea oferită de muncă, căruia îi corespunde salariul de echilibru.

Piaţa muncii joacă un rol semnificativ în stabilitatea şi dezvoltarea economiei naţionale: asigură orientarea ocupării eficiente a forţei de muncă la nivel de firmă, ramură şi economie naţională în ansamblu; oferă posibilitatea satisfacerii cerinţelor economiei naţionale în forţă de muncă; oferă informaţie privind concordanţa cererei cu oferta de muncă de care se ţine seama în elaborarea politicilor de pregătire a cadrelor, de orientare profesională a tineretului, de restructurare a învăţământului; influenţează asupra pieţei capitalului, pieţei bunurilor materiale şi a serviciilor şi a echilibrării în ansamblu a economiei naţionale.

Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii (salariul). În sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii. În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite domenii de activitate. Referitor la noţiunea salariului există diferite abordări. De ex., liberalii clasici consideră, că salariul natural reprezintă minimul necesar pentru existenţa salariatului şi familiei

Dm – cererea de muncă;Sm – oferta de muncă;Se – salariul de echilibru;E – punct de echilibru

sale, care nu poate fi depăşit în jos întrucât existenţa salariatului devine imposibilă, şi nici în sus, pentru că antrenează creşterea natalităţii, ceea ce ar conduce la creşterea ofertei de muncă şi ca urmare la o scădere a salariului la nivelul său natural. În viziunea liberalilor neoclasici salariul nu este plata pentru muncă, ci reprezintă o sumă ce corespunde unui anumit raport dintre utilitatea pe care o are munca pentru salariat şi pentru capitalist, când discutilitatea şi productivitatea sa marginală sunt egale. Actualmente este larg aplicată abordarea, că salariul reprezintă o expresie a raportului dintre sindicate, puterea politică şi presiunea şomajului.

Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii salariatului pentru firmă, ramură, societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi complicitatea muncii; cantitatea muncii; calitatea muncii; rezultatele muncii; acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă.

Trebuie de deosebit salariul nominal, disponibil şi real. Salariul nominal este cantitatea de bani care se calculează lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună, an) şi pentru cantitatea de produse obţinute. Mărimea salariului nominal depinde de: preţul forţei de muncă, care se creează pe piaţa muncii sub influenţa cererii şi ofertei; situaţia economică care se creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade, iar la faza avântului – creşte); politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare. Statul determină minimul salariului, iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de posibilităţile firmei.

Salariul disponibil reprezintă diferenţa dintre salariul nominal şi impozitele, taxele obligatorii de stat (impozitul pe venit, taxe sindicale, decontările pentru asigurarea socială şi medicală), cu alte cuvinte, este acea sumă de bani ce revine spre achitare angajatului.

Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în baza salariului disponibil. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului disponibil. Salariul real depinde de: mărimea salariului nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea impozitelor; capacitatea de cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi salariul nominal. De ex., salariul nominal poate să crească, însă salariul real poate să rămână la acelaşi nivel sau chiar să scadă, dacă vor spori preţurile la bunurile economice şi vor creşte impozitele şi alte plăţi obligatorii.

Salariul se manifestă în următoarele forme principale:1) salariul în regie este salariul prin care plata pentru muncă se face în funcţie

de timpul lucrat (oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul minim al unei ore de muncă.

2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. Salariul în acord poate fi exprimat: a)în acord direct, când salariul se stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când tariful pe unitate de produs se majorează în anumite proporţii în dependenţă de gradul de îndeplinire a sarcinii; c) în acord premial, când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în muncă; d) în acord global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum de lucru la termenul stabilit pentru care primeşte salariul respectiv;

3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi sindicate la nivel de ramură de activitate;

4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată pentru plata accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social.

Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de: inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi

intelectuale, după nivelul de instruire şi pregătire. Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;

neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci prestigioase şi mai puţin prestigioase, munci de inovaţie, conducere, organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor şi căror le corespund remuneraţii diferite;

inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre cererea şi oferta de muncă este diferit, ce inevitabil influenţează asupra diferenţierii salariului.

Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta, adică au loc deosebiri naţionale. Deosebirile naţionale ale salariului sunt condiţionate de următorii factori: a) nivelul diferit al valorii forţei de muncă (în ţările economic dezvoltate cheltuielile pentru reproducţia forţei de muncă sunt mai majorate decât în ţările subdezvoltate); b) nivelul diferit de intensitate a muncii (munca mai intensivă creează într-o unitate de timp o valoare mai mare, deci şi salariul este mai majorat); c) nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările dezvoltate productivitatea muncii e mai înaltă decât în ţările slab dezvoltate, deci şi salariul e mai ridicat); d) nivelul diferit de organizare a muncitorilor în sindicate (la întreprinderile mari, unde acţionează sindicatele, nivelul salariului e mai sporit decât la firmele unde organizaţiile sindicale lipsesc sau se manifestă insuficient).

În tabelul ce urmează sunt prezentate informaţii privind mărimea salariului în R. Moldova în ultimii trei ani, pe diferite tipuri de activităţi.

Tabelul 11.1Dinamica salariului în Republica Moldova (lei)

Genurile de activitate 2007 2008 2009 2010

Total 2065.0 2529.7 2747.6 2971.7Agricultura, economia vînatului şi silvicultura 1098.6 1484.4 1468.9 1638.6Piscicultura 1281.0 1367.7 1620.3 1620.1Industrie 2540.7 3041.7 3135.6 3430,9Construcţii 2967.6 3468.9 3057.3 3248,0Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul 2088.7 2530.7 2614.1 2792,7Hoteluri şi restaurante 1759.5 2111.9 2153.6 2315,0Transporturi şi comunicaţii 3039.5 3533.1 3653.5 3913,9Activităţi financiare 4648.3 5446.3 5637.7 6368,2Tranzacţii imobiliare 2583.6 3215.6 3417.2 3755,5Administraţie publică 2389.0 2802.4 3209.0 3204,8Învăţămînt 1351.2 1670.5 2135.6 2361,0Sănătate şi asistenţă socială 1703.2 2265.5 2718.2 2886,3Alte activităţi de servicii colective, sociale şi 1600.3 2013.9 2289.1 2394,3

personaleSursa: www.statistica.md

11.2. Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital.

Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate pentru funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru plata dobânzilor; mijloacele necesare pentru formarea de rezerve.

Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital include: economiile care se formează în perioada dată (la întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; capitalurile băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp.

Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital real, iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului, respectiv pieţele de credit şi titlurilor de valoare.

Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung. Piaţa capitalului pe termen scurt (numită piaţă monetară) cuprinde relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt (până la un an). Astfel de piaţă deserveşte operaţiunile interbancare şi efectuează operaţiuni cu active financiare care au scadenţă scurtă (cambii, bilete de ordin, certificate de depozit). Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară) cuprinde relaţiile în legătură cu atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Piaţa pe termen mijlociu şi lung include următoarele componente: piaţa financiară formată din piaţa acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung; piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul); piaţa ipotecară.

Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda. Dobânda se prezintă ca un excedent ce revine, sub formă de venit, oricărui

capital antrenat într-o activitate economică, aceste fiind sensul larg care se atribuie dobânzii. P. Samuelson spunea: „dobânda este preţul specific plătit pentru a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul”.

Dobânda mai are şi un sens restrâns, acela de excedent plătit pentru un capital luat cu împrumut. În legătură cu această accepţiune, toţi teoreticienii sunt de acord că dobânda a fost şi rămâne plata pentru o sumă de bani împrumutată. Dacă, într-o activitate, întreprinzătorul aduce şi capital, dobânda cu care este remunerat capitalul

şi-o însuşeşte el. Dacă acesta foloseşte capital străin, el o plăteşte celui de la care l-a împrumutat.

Indiferent din ce punct de vedere privim dobânda, ea reprezintă suma de bani pe care o plăteşte debitorul creditorului pentru dreptul de folosire temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. De fapt, dobânda este preţul renunţării la lichiditate, pretins de creditor debitorului, pentru procurarea lichidităţii.

Dobânda poate fi: simplă sau compusă.Când un credit se acordă pe o perioadă mai mică sau egală cu un an, avem o

dobândă simplă:

D = d ·C·t D/1 an = d ·C D/n luni = d ·C· D/n zile = d ·C·

Dobânda compusă se calculează atunci când creditul se acordă pe o perioadă mai mare de 1 an iar rambursarea se face la sfârşitul perioadei. Dobânda compusă se mai numeşte „dobânda la dobândă” sau „dobânda capitalizată”.

D = Sn – C

D = C·(1+ d)n - C

Sn = C·(1+ d)n

d – rata dobânzii, este raportul procentual dintre masa dobânzii şi capitalul

împrumutat: d = · 100%.

Rata dobânzii se află sub influenţa acţiunii unor factori subiectivi şi obiectivi, cei mai importanţi fiind:

1. productivitatea capitalului , care determină o anumită rată a profitului, mărimea d depinde de mărimea venitului global la nivel de întreprindere, dar şi de repartizarea acestuia între posesorii factorilor de producţie, în funcţie de raportul ce se formează între aceştia; în acest cadru se remarcă raportul dintre d şi rata profitului: dacă d este mai mare, agentul economic nu va mai avea interesul să investească, optând mai degrabă pentru obţinerea de dobândă decât de profit;

2. riscul creditorului şi bonitatea (încrederea) pe care o prezintă debitorul – pentru creditele acordate unor clienţi solvabili, banca percepe o dobândă mai mică decât de obicei;

3. timpul de acordare a creditului – cel mai scump este creditul pe termen scurt;

4. raportul dintre cererea şi oferta de capital împrumutat – creşterea cererii de capital determină o creştere a d , şi invers, iar creşterea ofertei de capital determină reducerea d , şi invers; modificarea cererii şi ofertei de capital pot fi în acelaşi sens sau în sensuri diferite, ceea ce se traduce într-o dinamică a d corespunzătoare celei mai mari modificări;

5. inflaţia influenţează d direct proporţional.

Rata dobânzii se modifică în timp şi diferă pe ţări, zone economice, chiar bănci. Aceste diferenţe au implicaţii asupra economiei naţionale şi a celei mondiale, avantajează sau dezavantajează pe debitori sau creditori, amplifică sau restrâng fluxurile interne de capital, cât şi pe cele internaţionale.

Din punct de vedere al recuperării valorii avansate, rata dobânzii poate fi aprecită ca rată nominală a dobânzii, care reprezintă rata dobânzii stabilită în contractul de creditare, şi ca rată reală a dobânzii, adică aceea care ţine cont de evoluţia preţurilor.

dreală = dnominală – Ri (rata inflaţiei)Pentru a ilustra starea de lucruri în acest domeniu în Republica Moldova, putem

menţiona că în decursul celor 20 de ani de independenţă şi de întronare a relaţiilor de piaţă în ţara noastră, rata dobânzii la creditele acordate de bănci au variat contiuu, având în general un trend negativ. De la începutul anilor '90 până în prezent rata dobânzii la creditele acordate în valută naţională s-a redus de la 40-50% anual până la 20-16%. Iar conform unor date mai noi publicate în presă, în 2010 creditele în ţara noastră au continuat să se ieftinească şi în luna noiembrie, înregistrînd un nou minim istoric. După ce, acum trei luni, au coborît sub 16%, acestea se apropie de un alt prag

psihologic: 15 la sută10. Potrivit datelor Băncii Naţionale a Moldovei făcute publice, băncile moldoveneşti au acordat în noiembrie împrumuturi în lei la o rată medie de 15,24%, o dobîndă cu 19,3 la sută mai mică faţă de luna noiembrie 2009. Pe parcursul acestui an, rata medie a dobînzii a coborît cu peste 10 la sută.

În luna noiembrie, cele mai ieftine au fost creditele în lei acordate de către bănci companiilor pe un termen de la 6 pînă la 12 luni, la o rată medie de 13,5%. Cel puţin 62% din totalul împrumuturilor în monedă naţională contractate în noiembrie de persoanele juridice, 898,3 milioane de lei, au fost luate pe o perioadă de peste un an.

Şi creditele în valută străină s-au ieftinit în 2010. În luna noiembrie, rata medie a dobînzii la creditele acordate de bănci a fost de 9,31%, cu puţin peste minimul istoric de 9,28%, înregistrat în luna august.

11.3. Piaţa funciară şi renta

În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa funciară (piaţa resurselor naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea, oferta, preţul, concurenţa. Însă spre deosebire de restul pieţelor, piaţa funciară este inelastică, deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele au caracter limitat.

Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice. Renta economică reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie neregenerabil. Renta funciară este plata pentru folosirea serviciilor legate de pământ. Renta apare ca o recompensă încasată de proprietarii respectivi pentru transferarea temporară a dreptului de folosinţă altor persoane. Realizarea rentei economice presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii: bunul respectiv să fie limitat cantitativ; bunul respectiv să nu poată fi înlocuit cu un alt bun; oferta bunului să fie inelastică în raport cu cererea.

Renta economică se manifestă în următoarele forme:1. Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie

feudal renta funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb era obligat să lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă de produse agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta funciară absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş, drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b) renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere. Arendaşii care arendează loturi de pământ mai fertile primesc un profit suplimentar, care este însuşit în formă de rentă diferenţială de proprietarii funciari. Acest supliment de profit apare în baza diferenţei dintre preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul individual de pe loturile bune. În sectorul agrar preţurile se formează pe baza cheltuielilor de pe

Ren

ta

loturile mai puţin fertile, deoarece loturile bune nu-s în stare să satisfacă în deplin cerinţele populaţiei în produse agricole. Despre mecanismul de formare a rentei diferenţiale ne mărturiseşte tab. 11.2

Tabelul 11.2Formarea rentei funciare diferenţiale

Cat

egor

ia d

e te

ren

Che

ltui

eli d

e fa

ctor

i de

pro

ducţ

ie

Vol

umul

pro

ducţ

iei

(ton

e)

Pro

fitu

l(u

nit.

mon

et.)

Preţul unei tone (un. mon.)

Preţul total al producţiei (un. mon.)

Ren

ta d

ifer

enţi

ală

indi

vidu

al

de p

iaţă

indi

vidu

al

de p

iaţă

slab 100 20 4 30 30 120 120 0mediu 100 20 5 24 30 120 150 30bun 100 20 6 20 30 120 180 60

Renta diferenţială pot obţine şi arendaşii terenurilor de pământ (indiferent de categoria terenurilor), care aplică cheltuieli suplimentare de factori de producţie pe terenurile respective.

2. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori (cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă, la un preţ de monopol relativ înalt.

3. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.

4. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a locuinţelor.

5. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.

Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. Pământul, ca şi orice alt factor de producţie, se vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de producţie. Preţul pământului este renta capitalizată la dobânda zilei. Formula preţului

pământului: Pp= , unde: Pp – preţul pământului; R – renta; d - rata

dobânzii. Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde de următorii factori:

– cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la ridicarea preţului asupra pământului şi respectiv a rentei funciare;

– cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a populaţiei şi a volumului de materie primă necesar pentru industria prelucrătoare. Creşterea cererii faţă de produsele agricole contribuie la sporirea preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea preţului asupra terenurilor de pământ;

– mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la ridicarea preţului la terenurile de pământ;

– posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion, bazin, cazino etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai mare decât anterior;

– rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu dinamica ratei dobânzii;

– ameliorarea poziţiei terenurilor agricole – investirea suplimentară de capital în sistemul de irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi agricole etc.

11.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Existenţa omului este condiţionată de desfăşurarea activităţii economice pentru producerea bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii nevoilor sale. Având în vedere că resursele sunt limitate iar nevoile umane sunt nelimitate, se impune să folosim eficient resursele economice rare. Deci, trăsătura definitorie a activităţii economice este raţionalitatea. Raţionalitatea economică stă la baza progresului şi dezvoltării economice a oricărei naţiuni. Indicatorul economic ce caracterizează raţionalitatea sau eficienţa oricărei activităţi economice este profitul iar obţinerea şi maximizarea lui este scopul esenţial al activităţii oricărui agent economic.

Profitul este considerat în primul rând o formă fundamentală de venit (alături de salariu, dobândă şi rentă), însă accepţiunile sale sunt multiple.

Din punct de vedere juridic şi statistic, profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile unei actuvităţi economice desfăşurate de un agent economic. Deci:

Profitul = încasări totale (CA) – cheltuieli totale (CT)Din punct de vedere contabil, profitul exprimă ceea ce rămâne unei firme după

ce s-au scăzut din venitul total plăţile datorate altor firme sau persoane individuale în legătură cu factori de producţie care i-au fost furnizaţi de aceştia. Din acest punct de vedere, profitul reprezintă avantajul realizat sub formă bănească dintr-o activitate economică.

Determinat ca diferenţă între încasările obţinute din vânzarea producţiei şi CT, profitul constituie mobilul oricărei activităţi economice.

Atunci când cheltuielile depăşesc veniturile obţinute, firma realizează un rezultat ne favorabil, numit pierdere sau profit negativ. De aceea profitul constituie dovada utilităţii unei activităţi economice, iar mărimea profitul reprezintă măsura acestei utilităţi.

În cadrul economiei de piaţă, profitul influenţează atât nivelul utilizării resurselor cât şi alocarea acestor resurse în funcţie de posibilităţile utilizării lor alternative. Ca urmare, profitul îndeplineşte 2 mari funcţii economice:

Stimulează investiţiile şi creşterea producţiei, în sensul că posibilitatea obţinerii profitului determină iniţiativa şi acceptarea riscului din partea firmelor. Posibilitatea obţinerii profitului determină firmele să inoveze, iar inovaţiile stimulează investiţiile, producţia totală, precum şi nivelul angajării factorului muncă;

Orientează alocarea resurselor. Motivaţia obţinerii profitului determină firmele să-şi crească raţionalitatea şi eficienţa activităţilor economice şi, totodată, se cultivă spiritul de economie. La nivel microeconomic, profitul reprezintă raţiunea de a exista a firmelor, cu influenţe benefice la nivel macroeconomic. Abordat la nivel macroeconomic, profitul este compatibil cu raţionalitatea socială, în sensul că, pe seama profitului obţinut de firme, se asigură în primul rând dezvoltarea firmelor respective, dar şi a economiei naţionale în general şi, totodată, profitul face posibilă existenţa şi funcţionarea altor activităţi economice şi sociale, conducând în final la progresul economico-social.

Profitul se manifestă în următoarele forme:1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie

total;2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru

desfăşurarea unei activităţi (salariul întreprinzătorului pentru munca proprie, dobânda la capitalul propriu, chiria pentru utilizarea încăperilor firmei etc.). Profitul normal, de regulă, este inclus în costul total al producţiei;

3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal. Profitul pur reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile impozitelor şi altor plăţi obligatoare;

4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele lor la preţuri de monopol;

5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni) din contul veniturilor societăţii pe acţiuni.

Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa profitului reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau economia naţională în ansamblu. Rata profitului reprezintă raportul dintre masa

profitului şi costul de producţie. Formula ratei profitului: p , unde: p –

rata profitului; P – masa profitului; CP – costul de producţie. În practica cotidiană sunt utilizate şi alte expresii ale ratei profitului, cum ar fi:

rata comercială a profitului: pc , unde: pc - rata comercială a

profitului; P – masa profitului; CA – cifra de afaceri;

rata economică a profitului: pe , unde: pe - rata economică a

profitului; P – masa profitului; ATF – activele totale ale firmei (proprii şi împrumutate);

rata financiară a profitului: pf , unde: pf - rata financiară a

profitului; P – masa profitului; AP – activele proprii ale întreprinderii.

Rata profitului mai este numită şi rentabilitate şi reflectă în mare parte eficienţa activităţii economice apreciată din prisma întregului sistem de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi pentru producerea şi comercializarea mărfurilor într-o anumită perioadă de timp.

Masa şi rata profitului (sau rentabilitatea) sunt influenţate de următorii factori:

nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai înaltă, cu atât mai mult firma majorează masa profitului;

de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul se află în raport invers proporţional: dacă creşte costul, atunci profitul scade, iar dacă costul de producţie se reduce, atunci creşte profitul;

de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc preţurile la mărfurile fabricate, iar costurile de producţie rămân neschimbate, atunci masa profitului va avea tendinţa de sporire, şi invers;

de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de nivelul activităţilor de marketing şi management;

de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii factorilor de producţie;

de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru aprovizionare, producere şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt, cu atât mai repede firma va obţine profitul aşteptat.

O atenţie deosebită acordă întreprinzătorii maximizării profitului, acest scop deseori este realizat prin reducerea costurilor, consumul eficient al factorilor de producţie, stabilirea unui nivel optim de producţie. Iar volumul de producţie de la care producătorul începe să obţină profit se numeşte prag minim de rentabilitate. În această situaţie încasările obţinute din vânzări sunt egale cu costul total al producţiei, iar profitul este egal cu zero.

Pentru a explica esenţa acestei noţiuni trebuie de reamintit că costul total este suma costului fix şi a celui variabil, ultimul fiind în funcţie de volumul producţiei.

CT = CF+CVProfitul se determină:

Pr = CA – CT

Iar în cazul în care CA = CT, Pr = 0. Acest fapt este reflectat în figura 11.3. CA – cifra de afaceri

CT – cost total

CV – cost variabil CF – cost fix

La nivelul producţiei de 300 unităţi se observă că costul total este egal cu totalul încasărilor. Până la acest nivel, încasările din vânzarea bunurilor produse de firmă sunt mai mici decât costul total, ceea ce nu permite acoperirea cheltuielilor, şi evident nici obţinerea de profit. În punctul Pr încasările încep să devanseze costul total. Acest punct şi reflectă pragul de rentabilitate al firmei, de la care firma începe să devină rentabilă, iar cu sporirea volumului de producţie la 400, 500 unităţi sporeşte masa profitului.

Pragul de rentabilitate în raport de volumul producţiei şi preţul acesteia are caracter dinamic de la o perioadă la alta, pe tipuri de firme, din diverse industrii, reflectând schimbările ce au loc în costuri şi în volumul, sortimentul, calitatea producţiei etc.

Cuvinte-cheie

cererea muncii dobânda dobânda nominală dobânda reală dobândă simplă dobândă compusă masa dobânzii masa profitului oferta muncii piaţa muncii piaţa capitalului real piaţa funciară prag de rentabilitate preţul pământului profit

profit economic profit normal profit brut profit net rata dobânzii rata profitului rentabilitate rentă economică rentă absolută rentă diferenţială salariu în acord salariu în regie salariu social salariu colectiv

Rezumat

1. Cea mai frecventă formă de venit a populaţiei este salariul – plata pentru munca executată de un angajat. Salariul poate fi calculat în dependenţă de timpul lucrat sau volumul de producţie fabricat.

2. Salariul împreună cu cererea şi oferta de muncă reprezintă principalele mecanisme ale pieţei muncii. Cererea de muncă reflectă cantitatea de muncă solicitată de agenţii economici, care dispun de locuri de muncă disponibile. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii care poate fi oferită de posesorii forţei de muncă într-o anumită perioadă de timp.

3. Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se constituie în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti. Piaţa capitalului cuprinde două componente: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen lung.

4. Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat şi la nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Oferta de capital reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la o anumită dobândă.

5. Un rol important în piaţa de capital joacă dobânda, care reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat.

6. Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor, însă spre deosebire de alte pieţe ea este inelastică deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele naturale au caracter limitat.

7. Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice, care reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie neregenerabil. Renta economică se manifestă în următoarele forme: renta funciară, de monopol, minieră, din construcţii, renta de raritate.

8. Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului, care are tendinţa de creştere. Sporirea preţului asupra terenurilor de pământ este cauzată de: creşterea cererii referitor la produsele agricole; evoluţia rentei; posibilitatea folosirii alternative a pământului; dinamica ratei dobânzii şi de ameliorarea terenurilor agricole.

9. Unul din rezultatele finale ale utilizării eficiente a factorilor de producţie este obţinerea profitului, care reprezintă un excident de venit obţinut de agentul economic peste costul de producţie.

10. Un indicator, prin care se apreciază eficienţa activităţii unui antreprenor, este rata profitului sau rentabilitatea. În general, ea se determină ca raport dentre masa profitului şi costul de producţie.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi conţinutul şi principalele mecanisme ale pieţei muncii?2. Ce este salariul şi care sunt formele sale?3. Cum explicaţi mărimea şi dinamica salariului?4. Ce influenţă are capitalul uman asupra nivelului salariului în R. Moldova?5. Caracterizaţi dinamica salariului în Republica Moldova.6. Ce reprezintă piaţa capitalului real şi care sunt mecanismele de funcţionare a acesteia?7. Ce reprezintă dobânda simplă şi dobânda compusă?8. Prezentaţi conţinutul pieţei funciare şi specificul de funcţionare a acesteia în R. Moldova.9. Ce este renta şi care sunt principalele forme de manifestare a acesteia?10. Numiţi şi descrieţi principalii factori care influenţează preţul la pământ.11. Ce este profitul şi care sunt caracteristicile lui în comparaţie cu celelalte venituri ale posesorilor factorilor de producţie?12. Prezentaţi şi analizaţi factorii care influenţează dinamica masei şi ratei profitului.13. Ce este rentabilitatea?14. Explicaţi esenţa şi modul de determinare a pragului de rentabilitate.

Bibliografie

A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 89 – 103.

Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 204 – 229, 264 – 297.

Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC, Chişinău, 2007, p. 166-196.

Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru, Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.252-288.

Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.355 – 366.

Strategia ocupării forţei de muncă. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 66 – 68 din 23 mai 2002.

Legea R.Mpldova privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului Nr.1308-XIII din 25.07.97 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.57-58/515 din 04.09.1997 (modificat prin Legea nr.81-XVI din 13.05.05, în vigoare 10.06.05).

7 Acţiunile ale unei socităţi de tip închis nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi nu pot fi tranzacţionate la bursă.8 Valoarea nominală este o valoare convenţională stabilită la emisiunea obligaţiunilor, calculată ca raport dintre mărimea împrumutului şi numărul obligaţiunilor emise.

9 www.mdn.md

10 www.moldpres.md

Secţiunea III

MACROECONOMIE

În secţiunea de faţă vor fi tratate principalele probleme macroeconomice pe baza cunştinţelor acumulate în prima parte a cursului de prelegeri, îndeosebi, în secţiunea consacrată microeconomiei. În secţiunea “Macroeconomie” accentul va fi pus pe analiza obiectivelor şi problemelor macroeconomice, cum ar fi: indicatori macroeconomici; echilibrul şi desechilibrele economice; creşterea economica şi ciclurile economice; interacţiunea dezvoltării economice şi sociale; finanţele publice şi politice fiscale; pieţele resurselor financiare.

Tema 12. Economia naţionala

12.1. Macroeconomia şi economia naţională. Economia tenebră.12.2. Avuţia naţionala şi potenţialul economic.12.3. Produsul naţional şi indicatorii lui de bază. Metodele de estimare a

produsului intern brut. Sistemul conturilor naţionale.12.4. Consumul, economiile şi investiţiile.12.5. Mecanismele de reglare a economiei naţionale.

Scopul temei: analiza structurii economiei naţionale şi a indicatorilor macroeconomici.

Obiectivele temei. Dupa studierea acestei temei ar trebui să fiţi capabili: să concepeţi noţiunea şi obiectivele macroeconomiei; să analizaţi indicatorii macroeconomici; să determinaţi structura economiei naţionale; să analizaţi cauzele şi formele economiei tenebre; să analizaţi structura avuţiei naţionale; să determinaţi formele de manifestare a produsului naţional; să analizaţi dinamica PIB în R. Moldova şi metodele lui de calcul; să analizaţi componentele Sistemului de Conturi Naţionale; să analizaţi consumul agregat şi legitaţile lui; să determinaţi continutul economiilor şi clasificarea lor; să evidenţiaţi structura investiţiilor şi să explicaţi multiplicatorul şi

acceleratorul investiţional; să explicaţi mecanismele de reglare a economiei naţionale.

12.1. Macroeconomia şi economia naţională. Economia tenebră

Noţiunea de macroeconomie poate fi privită în două aspecte: în aspectul economiei reale şi în aspectul ştiinţei economice.

În aspectul economiei reale macroeconomia include relaţiile dintre marimile globale, denumite agregate economice. Principalele agregate economice sunt: cererea şi oferta agregată; produsul global şi venitul naţional; ocuparea forţei de muncă şi şomajul; consumul şi economiile; circulaţia monetară şi inflaţia ş. a. Macroeconomia privită în acest aspect poate fi identificată cu noţiunea de economie naţională.

În aspectul ştiinţei economice macroeconomia reprezintă o componentă a ştiinţei economice, care se ocupă cu studierea structurii şi mecanismelor de funţionare a economiei în ansamblu ca sistem. Macroeconomia dă posibilitate ca în aspect sistemic de analizat: expansiunile şi recensiunile economice; consumul, economiile şi investiţiile; veniturile şi cheltuielile bugetare; inflaţia şi şomajul, balanţa de plăţi şi datoria publică ş.a.

Obiectivele (problemele) principale macroeconomice sunt: asigurarea ehilibrului economic general dintre cerere şi oferta agregată şi crearea condiţiilor de creştere economică durabilă; ocuparea deplină a forţei de muncă şi reducerea substanţială a ratei şomajului; determinarea masei monetare şi a structurii acesteia în corespundere cu cerinţele economiei naţionale şi a mişcării normale a fluxurilor financiare; elaborarea şi realizarea politicilor bugetare şi fiscale la nivelul administraţiei publice centrale şi locale şi asigurarea distribuirii rationale şi echitabile a mijloacelor bugetare; asigurarea, pe termen mediu, a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe echilibrate în scopul păstrării securităţii şi independenţei economice; integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare economică în baza programării şi prognozării agregatelor macroeconomice; alocarea eficientă a resurselor limitate materiale, umane şi financiare în economia naţională şi asigurarea competitivităţii reale a ţării. Aceste obiective macroeconomice stau în faţa oricărei ţări.

Principalii indicatori macroeconomici de rezultate sunt: Produsul global brut, produsul intern brut, produsul intern net, produsul naţional brut, produsul naţional net, venitul naţional, sistemul conturilor naţionale şi a. Aceşti indicatori economici de bază reflectă conţinutul economiei naţionale.

Economia naţională reprezintă ansamblul activităţilor economice şi sociale, privite în unitatea şi interependenţele lor dinamice, care se desfăşoară în cadrul naţional-statal, istoriceşte constituit, pe baza economiei naţionale. Economia naţională exprimă o formă specifică a diviziunii şi cooperării muncii, în interiorul unei naţiuni sau al unei ţării.

Spre deosebire de macroeconomie, economia naţională integrează sub aspect social-politic şi naţional-statal sistemele şi subsistemele de activităţi economice şi sociale. În cadrul economiei naţionale, sistemul activităţilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice ( primar, secundar, terţiar şi cuaternar), pe tipuri de agenţi economici (producători, consumatori, financiari, administraţii publice şi

private, agenţi economici străini), pe ramuri şi subramuri de activitate şi pe trepte de agregare verticală (micro, mezo şi macroeconomică).

În continuare vom da o caracteristică succintă a economiei naţionale a R. Moldova.

R. Moldova are o poziţie geografică avantajoasă, aflându-se în centrul Europei şi a căilor comerciale istorice. Ea dispune de condiţii climaterice favorabile pentru dezvoltarea agriculturii, de fertilitate înaltă a solului, de resurse materiale de construcţie şi altele. Principalele resurse naturale ale economiei naţionale a R. Moldova sunt considerate fondul funciar şi populaţia. Fondul funciar (terenurile) a constituit la 1 ianuarie 2011- 3384,6 mii hectare, inclusiv: terenuri cu destinaţie agricolă-2008, 7, terenuri ale localităţilor-312, 1, fondul de rezervă-466, 7, terenuri destinate industriei, transporturilor, comunicaţiilor şi cu alte destinaţii speciale-58, 9, terenuri ale fondului silvic şi destinate ocrotirii naturii-450, 9, terenuri ale fondului apelor-87, 3 mii hectare 1.

O resursă importantă de dezvoltare a economiei naţională o constitue resursele umane, la baza cărora se află populaţia. Populaţia R. Moldovei la 1 ianuarie 2011 a constituit: 3560,4 mii personae, inclusiv: bărbaţi-1712,1 (48%), femei- 1848, 3 mii (52%); populaţia urbană- 1481, 7 (41,4%), populaţia rurală- 2078,7 mii (58,6%). Populaţia economic activă a constituit 1235 mii persoane (35,4%), populaţia ocupată 1143mii (33,2%), şomeri - 92 mii persoane (6,4%). În sectorul public populaţia ocupată a constituit - 28,4%, în cel privat - 64,9% , în cel mixt - 6,7%.2

Economia naţională a R. Moldova include mai multe sectoare şi ramuri de producţie, principalele fiind: sectorul industrial, agroindustrial, investiţional, de transporturi şi comunicaţii, comercial, de prestare a serviciilor.

Sectorul industrial reprezintă ansamblul capacităţilor de producţie ale întreprinderilor care participă la producţia bunurilor materiale sau la prestarea serviciilor şi include ramurile industriei extractive şi industriei prelucratoare, cât şi activităţile legate de producerea energiei electrice şi termice, gazelor şi apei. Despre rezultatele funcţionarii sectorului industrial ne mărturisesc datele statistice din tabelul 12.1.

Tabelul 12.1.Volumul şi indicii producţiei industriale, pe forme de proprietate în R. Moldova.

2006 2007 2008 2009 2010

Mln. lei

% Mln. lei

% Mln. lei

% Mln. lei

% Mln. lei

%

TotalPropritate publicăPropritate privatăPropritate mixtă fără participarea stăinăPropritate străinaPropritate mixtă cu participarea străină

22370,72246,610431,2

2604,4

1612,0

1652,4

100,010,046,6

11,6

7,2

24,6

26173,52669,112633,9

3140,4

1856,8

4784,3

100,010,248,3

12,0

7,0

22,5

29988,43342,214687,2

3105,1

2230,5

5175,4

100,012,150,0

13,4

8,3

16,2

22643,93487,711579,9

2058,9

1885,1

3632,3

100,015,451,1

9,2

8,3

16,0

21644,53063,29377,6

2745,0

2060,6

4398,1

100,014,243,3

12,7

9,5

20,3

1 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p. 51.2 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p. 8, 14-15.

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2010. Chişinău 2010, p. 274. Moldova în cifre. Breviar statistic 2011, p. 46.

După cum rezultă din tabelul 12.1. volumul producţiei industriale s-a diminuat în anul de criză 2009 cu 22,5% faţă de anul precedent. Pentru ameliorarea sectorului industrial e necesar de evidenţiat şi de realizat un set de măsuri şi acţiuni prioritare, cum ar fi: utilizarea raţională a capacităţilor de producţie; aplicarea tehnologiilor avansate; încurajarea integrării întreprinderilor în reţelele şi lanţurile tehnologice internaţionale; susţinerea întreprinderilor în participarea la programe şi iniţiative europene în domeniul calităţii şi în obţinerea standardelor de calitate; crearea unei reţele de parcuri industriale în raioanele de frontieră; aplicarea noilor forme de organizare a producţiei şi a muncii; asigurarea securităţii energetice.

Sectorul agroindustrial cuprinde întreprinderile agricole şi industriale care se ocupă cu producerea, selectarea, păstrarea, prelucrarea şi comercializarea producţiei agricole. Rezultatele activităţii acestui sector al economiei naţionale sunt reflectate în tabelul 12.2.

Tabelul 12.2.Volumul şi structura producţiei agricole în R. Moldova

2006 2007 2008 2009 2010

Producţia agricolă, mln. lei din care:

- producţia vegetală- producţia animală- servicii

Structura producţiei agricole pe categorii de gospodarii, %

- întreprinderi agricole- gospodării de fermieri- gospodăriile populaţiei

13734

90794278377

100,028,220,251,6

12825

79414509375

100,028,117,954,0

16503

106005519384

100,035,621,842,6

13300

78614987452

100,030,521,647,9

19715

130056245465

100,0322048

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2010. Chişinău 2010, p. 319. Moldova în cifre. Breviar statistic 2011, p. 51-52.

Producţia globală agricolă în anul de criză din 2009 s-a redus cu 19,4% faţă de anul precedent. Aproape jumătate din producţia agricolă este obţinuţă în gospodăriile individuale ţarăneşti.

În domeniul sectorului agroindustrial pot fi considerate următoarele priorităţi: asigurarea securităţii alementare a ţării; stimularea modernizării sectorului agrar în vederea înzestrării tehnice a unităţilor agricole, extinderii sistemelor eficiente de irigare, creării unităţilor de aprovizionare cu input-uri moderne şi calitative pentru agricultură şi celor de colectare a produselor agricole; promovarea produselor de calitate înaltă şi ecologic pure; susţinerea dezvoltarii zootehniei şi creşterea ponderei acesteia în totalul producţiei agricole; eficientizarea sistemului de subvenţionare a agriculturii şi promovarea programelor multianuale; stoparea degradării resurselor funciare prin modernizarea şi extinderea sistemului de îmbunătăţiri funciare.

Sectorul investiţional reprezintă totalitatea cheltuielilor pentru achiziţionarea, crearea şi reproducerea mijloacelor fixe. Investiţiile de capital fix, după structura lor tehnologică, se compun din valoarea tuturor tipurilor de lucrări de construcţii: lucrărilor pentru montarea utilajului; uneltelor şi inventarului care intră în deviziile

pentru construcţii; maşinilor şi utilajului, cât şi altor lucrări şi cheltuieli capitale. Principalii indicatori ai activităţii investiţionale sunt reflectaţi în tabelul 12.3.

Tabelul 12.3.Indicatorii activităţii investiţionale în R. Moldova.

2006 2007 2008 2009 2010 Investiţii în capital fix-total, milioane lei din care: lucrări de construcţii montaj Investiţii în capital fix pe locuitor, lei Punerea în funcţiune a mijloacelor fixe, milioane lei Volumul lucrărilor în antrepriză, milioane lei

11012,3

5908,3

3146

7848,1

4107,3

15335,8

8630,0

4287

11210,6

5842,7

18224,8

10233,3

5104

14138,8

6484,0

10878,9

5908,3

3051

11285,2

3842,8

12927,4

6479,8

3629

8185,8

4011,8

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2010. Chişinău 2010, p. 363. Moldova în cifre. Breviar statistic 2011, p. 57, 59.

Criza economică din a. 2009 a afectat cel mai mult sectorul investiţional. Volumul investiţiilor de capital sau redus cu 40,4%, ceea ce au dus la stoparea construcţiei multor obiecte de menire productivă şi neproductivă. Pentru redresarea situaţiei se cere majorarea substanţială a investiţiilor în capitalul fix, atât din contul resurselor proprii ale agenţiilor economici şi mijloacelor bugetare, cât şi din contul atragerii investiţiilor de capital straine directe.

Sectorul de transporturi şi comunicaţii include subramurile transportului feroviar, auto, fluvial, aerian, poştă şi telecomunicaţii. Acest sector al economiei naţionale în ultimii ani, cu excepţia anului de criză 2009, a avut tendinţa de înviorare ( tabelul 12.4)

Tabelul 12.4.Dezvoltarea transportului şi comunicaţiilor în R. Moldova.

2006 2007 2008 2009 2010 Transporturi de mărfuri-total, mln. tone din care:

-feroviar-auto-fluvial-aerian

Transportul de pasageri-total, mln. din care:-feroviar-auto-fluvial-aerian

Numărul de expedieri poştale, miiNumărul aparatelor telefoanelor fixe, miiNumărul abonaţilor la reţeaua mobilă mii

16,7

11,15,4141,50,97318,15,310940,100,4038478,31004,21358,2

18,5

11,86,5166,51,0319,15,6103,20,120,4238314,41056,81882,8

17,7

11,06,5202,00,83326,15,8110,30,110,4740763,61088,22423,4

9,2

4,44,8182,00,83291,85,2105,80,120,4641174,31110,32784,4

10,1

3,96,1127,21,30232,350106,00,120,6541878,91123,73165,1

Sursa: Moldova în cifre. 2011, Breviar statistic. Chisinău, 2011 p. 61, 62, 63.

Sectorul de transporturi şi comunicaţii în ultimii ani a avut o tendinţă de stabilitate relativă, cu excepţia anului de criza 2009. O tendinţă de creştere accelerată în această perioadă au avut instituţiile informaţionale şi de comunicaţii. Pentru acest

sector de activitate problemele prioritare pe viitor pot fi: liberalizarea şi dezvoltarea pieţelor de transport şi comunicaţii; reabilitarea şi electrificarea căilor ferate şi racordarea lor la standardele europene; modernizarea infrastructurii de transport, în special a infrastructurii drumurilor şi conectarea la reţelele paneuropene; sporirea securităţii traficului rutier şi reducerea numărului de accidente rutiere; crearea infrastructurii de comunicaţii integrate şi eficiente, orientate spre creşterea competivităţii economiei naţionale şi asigurarea accesului tuturor categoriilor de utilizatori la serviciile societăţii informaţionale.

Sectorul comercial care include comerţul cu amănunte şi servicii cu plată şi comerţul exterior. Atât comerţul intern, cît şi cel extern au o importanţă majoră în dezvoltarea şi prosperarea economiei naţionale. Despre tendinţele acestui sector de activitate în R. Moldova ne mărturisesc datele statistice din tabelul 12.5

Tabelul 12.5.Dinamica comerţului intern şi exterior al R. Moldova

2006 2007 2008 2009 2010

Valoarea vânzărilor de mărfuri, total mln. lei, din care:

-produse alimentare-mărfuri nealimentare Servicii cu plată prestate populaţiei, milioane lei Exportul de marfuri şi servicii, mln. dolari Importul de murfuri şi servicii Balanţa comercială Gradul de acoperire a importurilor cu exporturi, %

23356,67178,416178,2

9964,0

1051,62693,1-1641,5

39,0

28220,19418,018802,1

11568,5

1341,73689,5-2347,7

36,3

34684,411301,223383,2

13152,5

1591,14898,8-3307,7

32,5

32143,011346,920796,1

14589,6

1283,03278,3-1995,3

39,1

38765,812634,026131,8

16669,8

1541,53855,3-2313,8

40,0Sursa: Moldova în cifre. 2011 Breviar statistic. Chisinău, 2011 p.64, 82, 83.

Una din problemele cheie ale acestui sector este diversificarea pieţelor de desfacere din interiorul şi exteriorul ţării, sporirea substanţială a calităţii produselor şi serviciilor prestate pentru realizare şi asigurarea competitivităţii produselor autohtone pe pieţele interne şi externe. Economia naţională privită în ansamblu, afară de sectoarele sus menţionate, include şi alte sectoare şi domenii de activitate (sectorul financiar, veniturilor şi cheltielilor populatiei, dinamicii preţurilor, ramurilor sferei sociale), care joacă un rol important în dezvoltarea economică şi socială a ţării, vor fi reflectate în alte teme ale actualului curs de prelegeri.

Menţionăm faptul că sectoarele şi domeniile de activitate, reflectate în statistica oficială nu reflectă în întregime rezultatele activităţii macroeconomice, deoarece paralel cu economia oficială există şi economia neoficială, numită economie tenebră sau subterană.

Economia tenebră reprezintă ansamblu activităţilor economice nedeclarate şi neînregistrate de organele fiscale şi alte organe de control. Economia tenebră cuprinde trei forme de activităţi:

- activităţi desfăşurate în marja sau în afara obligaţiunilor fiscale sau sociale (munca la negru, frauda fiscală şi variantele acestora);

- activităţi ilegale, criminale (trafic de fiinţe umane, droguri, prostituţie, furt, fraudă în asigurări ş.a);

- activităţi necomerciale, în special munca benevolă, schimbul gratuit de bunuri şi servicii între rude şi prieteni şi alte activităţi care nu sunt supuse controlului fiscal.

Principalele cauze al existenţei economiei tenebre sunt: creşterea presiunii fiscale, care influenţează negativ asupra activităţii economice a agenţilor economici; ascunderea veniturilor în scopul reducerii impozitelor; exercitarea unor activităţi ilegale în domeniul de producţie, comerţ şi prestare a serviciilor, care deseori produc marfuri contrafăcute; imperfecţiunea legislaţiei în vigoare, care nu atrage agenţii economici în câmpul legal de activitate; instabilitatea social-politică şi economică din ţară; intoleranţa populaţiei faţă de activităţile economice ilegale.

Cele mai fregvente forme de manifestare a economiei tenebre în R. Moldova sunt: corupţia, evaziunea fiscală, contrabanda sau tranzacţiile ilegale de import-export; confecţionarea şi comercializarea produselor falsificate; nerepartizarea valutei obţinute din operaţiunile de export; remunerarea ilicită a muncii (salariul în plicuri); scutirea ilegală a unor firme private de plata impozitelor ş.a. Demensiunile economiei tenebre deferă de la ţară la ţară. Astfel, în ţările industrial dezvoltate ponderea economiei tenebre vibreză între 6-30% din produsul intern brut; în ţările ex-socialiste acestă pondere constituie: în Kazahstan - 42%, Moldova - 45%, Rusia - 46%, Belarus - 47%, Ucraina - 50%, Georgia - 68%.

12.2. Avuţia naţională şi pontenţialul economic.

Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale create şi acumulate de societate, existente la momemtul dat într-o anumită ţară.

Structura avuţiei naţionale privită în ansamblu este reflectată în fig. 1.

Figura 12.1. Structura avuţiei naţionale

Resursele materiale naturale utilizate sau utilizabile în procesul de producţie includ: fondul funciar, fondul foristier, bogăţiile subterane, resursele de apă şi resursele energetice.

Avuţia naţională

Resursele umane

Resursele materiale acumulate (capitalul)

Resursele financiare

Resursele materiale naturale

Resursele de mediu

Potenţialul creativ

Resursele umane includ: populaţia totală, populaţia ocupată în câmpul muncii, populaţia ocupată în curs de pregătire şcolară şi universitară.

Resursele materiale acumulate prin muncă includ: capitalul fix şi circulant rezervele de metale preţioase, clădirile, bunurile populaţiei.

Resursele financiare includ: fluxurile financiare ale statului şi organelor de administrare publică locală concentrate în bugetul naţional şi mijloacele financiare ale agenţilor economici şi populatie.

Resursele de mediu includ: resursele naturale care reflectă interdependenţa benefică între activitatea umană şi mediul său fizic de existenţă (atmosfera, lumina solară, litosfera şi hidrosfera). Marele probleme de ordin ecologic cu care astăzi se confruntă omenirea (cum ar fi: degradarea mediului natural, încălzirea globală, efectul poluant al solului, apei şi atmosferei) influenteză direct asupra activităţii economice.

Potenţialul creativ include: patimoniul ştiinţific, cultural şi creativ (inovaţii ştiinţifice, stocul de cunoştinţe, opere de artă, literatură, muzică etc.).

Avuţia naţională cuprinde:a) avuţia individuală, care include bunurile aflate în proprietate privată

(bunuri materiale, mijloace băneşti ş. a.);b) avuţia colectivă, care incude bunurile ce aparţin întreprinderilor,

cooperativelor, diferitor organizaţii obşteşti;c) avuţie publică, care includ bunurile ce aparţin administraţiilor statale,

centrale şi locale.Avuţia naţională determină potenţialul economic al ţării. Potenţialul economic3

reprezintă un compex de resurse materiale, umane, ştiiţifice şi tehnologice de care dispune o ţară, la un moment dat şi care expirmă posibilităţile de dezvoltare şi progres ale acesteia. Potenţialul economic exprimă: o posibilitate încă nerealizată sau capacitatea de a fi, dar încă nepusă în valoare; o stare lentă, o inerentă capacitate de dezvoltare ori de punere în valoare. Potenţialul eonomic naţional cuprinde complexul de mijloace şi factori cu care este înzestrată o anumită ţară, mijloacele şi factori aflaţi pe teritoriul ţării respective şi care-i aparţin, precum şi cei aflaţi pe teritoriul altei ţări când se referă la investiţii de capital în întreprinderi mixte în stăinătate, creanţe.

Potenţialul economic al unei ţări depinde în principal de următorii factori: - marimea populaţiei ( pe grupe de vărstă, mediu urban şi rural, nivel de

calificare a forţei de muncă);- mărimea teritoriului şi configuraţia sa geografică;- bogăţiile solului şi subsolului (cantitatea şi calitatea fondului funciar, forestier,

a bogaţiilor subterane etc);- mărimea avuţiei naţionale şi a venitului naţional;- dimensiunile înzestrării tehnice şi ştiinţifice;- mărimea şi varietatea aparatului tehnic de producţie etc.În dependenţă de distincţie potenţialul economic poate fi anlizat ca maxim,

valorificabil şi atras. Potenţialul economic maxim ia în considerare întregul complex de factori economico-sociali, deci toate elementele sale componente , indiferent dacă

3 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura economică. Bucureşti, 1999, p. 360-361.

acestea pot fi utilizate în momentul respectiv sau nu. Potenţialul economic valorificabil ţine cont de posibilităţile de punere în valoare a complexului de factori , care reprezintă numai o parte din potenţialul economic maxim. Potenţialul economic atras în circuitul economic repezintă numai o parte din potenţialul economic valorificat.

12.3. Produsul naţional şi indicatorii lui de bază. Metodele de estimara a produsului intern brut. Sistemul conturilor naţinale.

Ansamblul rezultatelor activităţii econoice la nivel macroeconomic constituie produsul naţional. După conţinutul său produsul naţional este identic noţiunii de produs global. Produsul naţional include următorii indicatori macroeconomici de bază:

- produsu global brut(PGB) reprezintă un agregat macroeconomic, care însumează în expresia valorică, produsele şi serviciile unităţilor economice dintr-o ţară , într-o anumită perioadă de timp, cât şi soldul veniturilor din muncă şi din proprietate cu restul lumii. PGB include şi elementele consumului intermediar.(valoarea materiei prime, energiei, combustibilului ş. a.);

- produse intern brut (PIB), principalul agregat macroeconomic, exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost create în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIB-ul se determină ca o diferenţă între PGB şi consumul intermediar (PIB=PGB-C.);

- produsul intern net (PIN), agregat macroeconomic, exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor destinate pentru consumul final. PIN-ul, ca şi PIB-ul este creat în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIN-ul se calculează ca diferenţa între PIB şi consumul capitalului fix, adică a amortizării (A): PIN=PIB-A;

- produsul naţional brut (PNB), agregat macroeconomic, exprimă în formă bănească rezultatele activităţii agenţiilor economici autohtoni, care activează în interiorul ţării sau în străinătate. PNB poate fi mai mare sau mai mic decât PIB-ul în dependenţă de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul obţinut de agenţii economici străini din interiorul ţării şi agenţii economici autohtoni care activează în străinătate (PNB=PIB±SVAB(soldul valorii adăugate brute);

- produsul naţional net (PNN), agregat macroeconomic, exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni şi se determină prin scăderea consumului de capital fix (amortizarea) din PNB (PNN=PNB-A);

- venitul naţional (VN), agregat macroeconomic, include ansamblu veniturilor obţinute de agenţii economici de la utilizarea factorilor de producţie (VN=salariul+renta+profitul+dobânda), sau VN=PNN-Ii (impozitele indirecte).

Principalul indicator macroeconomic în economia naţională este considerat PIB-ul. PIB-ul nu include: plăţile publice transferate populaţiei în formă de pensii, ajutoare sociale, indemnizaţii, deoarece persoanele care se bucură de aceste plăţi nu participă la crearea PIB-ului; plăţile de transfer particular în formă de sponsorizare, binefacere, deoarece aceste plăţi au fost deja înregistrate în formă de venituri ale

agenţilor economici respectivi; afacerile cu hârtiile de valoare, cumpărarea şi vânzarea acţiunilor, care la fel nu majorează PIB-ul; realizarea obiectelor parţial utilizate, deoarece valoarea acestora a intrat în componenţa PIB-ul în anii precedenţi, când au fost fabricate aceste bunuri.

PIB-ul calculat în preţuri curente este numit PIB nominal, iar PIB-ul calculat în preţuri comparabile este numit PIB real. Raportul dintre PIB-ul nominal şi PIB-ul

real constituie deflatorul PIB-ului. Deflatorul PIB-ul reflectă modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor. Formula deflatorului PIB-ul:

DPIB= .

Care sunt metodele de calcul al PIB-ului? Există trei metode:

1. Metoda de producţie, potrivit căreia: PIB=VAB+IP+TV+SP, unde:-VAB (valoarea adăugată brută);-IP (impozite pe produs, inclusiv taxa pe valoarea adăugată);-TV (taxe vamale);-SP (subvenţii pe produs şi import).

2. Metoda de utilizare, potrivit căreia: PIB=CF+FBCF+VSM+E+I, unde:- Cf (cosumul final);- FBCF (formarea brută de capital fix);- VSM ( variaţia stocurilor de mărfuri);- E (exportul);- I (importul).

3. Metoda de venituri, potrivit căreia: PIB=RS+PB+IPI+SEI, unde:- RS (remunerarea salariaţilor);- PB (profitul brut);- IPI (impozite pe producţie şi pe import);- SEI (subvenţii de exploatare şi import).

Produsul intern brut din R. Moldova în ultimii ani a fost însoţit atât de creştere, cât şi de recesiune (tabelul 12.6).

Tabelul 12.6.Dinamica şi structura produsului intern brut în R. Moldova.

2006 2007 2008 2009 2010

PIB (în preţuri curente), mln.lei PIB pe locuitor-lei

Contribuţia pricipalelor activităţi economice la formarea PIB-ului-% Valoarea adăugată brută din care:

- agricultura- industria- construcţiile- comerţul- transportul şi comunicaţiile- alte tipuri de activităţi

Impozitele nete pe produse

44754,012483

100,0

83,414,514,74,0

11,5 11,8

29,416,6

53430,014937

100,0

83,110,014,34,8

12,6

12,331,416,9

62922,017625

100,0

82,38,813,94,9

13,012,131,717,7

6043016948

100,0

84,18,513,33,5

13,211,935,315,9

7184920171

100,0

83,411,913,33,2

12,911,432,716,6

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar Statistic. Chişinău, 2011, pag. 42, 44.

În legătură cu criza economică din a. 2009 produsul intern brut s-a diminuat faţă de anul precedent cu 4,0%.

În ţările Uniunii Europene nivelul PIB – ului este diferit în diferite ţări şi depinde de nivelul de dezvoltare economică (tab.12.7.)

Tabelul 12.7.PIB pe cap de locuitar în standardul puterii de cumpărare în Uniunea Europeană, 2007 ( dolari )

Ţara PIB în SPC Ţara PIB în SPC

1.Luxemburg 65700 15.Grecia 22900

2.Irlanda 34200 16.Slovenia 20700

3.Ţările de jos 30700 17.Cehia 18500

4.Austria 30000 18.Portugalia 17500

5.Danemarca 29600 19.Malta 18100

6.Belgia 28200 20.Ungaria 15300

7.Regatul Unit 27800 21.Estonia 16100

8. Suedia 29300 22.Slovacia 15000

9.Finlanda 27500 23.Lituania 13200

10.Germania 26900 24.Polonia 12300

11.Franţa 26300 25.Letonia 12600

12.Italia 24300 26.România 9100

13.Spania 24700 27.Bulgaria 8600

14.Cipru 21600 UE - 27 23500Sursa:European Commision, Eurostat, 2008

Unul din principalii indicatori de evaluare macroeconomică este Sistemul Conturilor Naţionale(SCN), numit ”Contabilitate Naţională”. Acest sistem măsoară fluxurile de bunuri materiale şi servicii, precum şi fluxurile financiare în interiorul unei ţări şi între ţara respectivă şi restul lumii.

SCN este compus din trei elemente de bază : agenţii economici (unităţile economice); operaţiunile efectuate de agenţii economici (fluxurile materiale şi fluxurile financiare); conturile, care însumează patru grupe de conturi :

contul “Producţie” – descrie operaţiile ce constituie procesul de producţie .El reflectă în partea de resurse - producţia de bunuri şi servicii, iar în partea de utilizatori – consumul intermediar, ceea ce permite ca prin diferenţa dintre ele să se determine valoarea adăugată brută;

contul de “Exploatare” – descrie modul de distribuire a valorii adăugate brute între diferiţi factori de producţie. În partea de resurse se înscrie valoarea adăugată brută, iar în partea de utilizări – salariile, impozitele şi subvenţiile legate de producţie . Acest cont mai este numit cont de consum, care reflectă cheltuielile făcute pentru consumul privat şi public ;

contul de “Capital”, numit cont de acumulare . Acest cont reflectă : finanţarea investiţiilor brute şi cheltuielile pentru creşterea stocurilor de capital; transferurile interne de capital; consumul de capital fix;

contul ”Restul lumii” – include importurile şi exporturile de bunuri şi servicii, transferurile curente şi tranzacţiile de capital pe plan extern.

12.4 Consumul, economiile şi investiţiile.

Scopul final al oricărei activităţi economice este consumul de mărfuri şi servicii. Consumul reprezintă acea parte din venitul naţional, care este cheltuită pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii, destinate satisfacerii directe a cerinţelor populaţiei şi societăţii, deci: C =V-E , unde C – consumul, V – venitul naţional, E – economiile(economisirile).

Cheltuielile pentru consum pot fi divizate în următoarele grupe: pentru alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă, igienă, sănătate, transport, telecomunicaţii, cultură, educaţie, sport, agrement etc .

Consumul se manifestă în următoarele forme: în dependenţă de structura consumului el se divizează în consum final şi

consum intermediar ; în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum privat

(consumul unei persoane, familiei, firmei) şi consum public (consumul din cadrul administraţiei publice centrale şi locale);

în dependenţă de obiectul consumului el se divizează în consum material (consumul de produse alimentare şi nealimentare) şi consumul nematerial (consumul de servicii) ;

în dependenţă de durata consumului el se divizează în consum de folosinţă curentă (pâine, lapte, fructe etc.) şi consum de folosinţă îndelungată (mobilă, televizor etc.);

în dependenţă de destinaţia consumului el se divizează în consum productiv (consum de mijloace de producţie) şi consum neproductiv ( consumul obiectelor de menire socială (şcoală, spital, teatru);

în dependenţă de modul de procurare el se divizează în consum de bunuri marfare (procurate în magazine) şi autoconsum (consumul bunurilor fabricate în gospodăria casnică ).

Consumul îndeplineşte următoarele funcţii :

a) consumul serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor oamenilor în obiecte şi servicii de consum;

b) consumul serveşte ca pârghie de influenţă asupra procesului de producţie (consumul poate accelera sau frâna procesul de producţie);

c) consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra gradului de utilizare a forţei de muncă şi altor factori de producţie;

d) consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra nivelului şi dinamismului economic .

Consumul este influenţat de două grupe de factori: obiectivi şi subiectivi .La factorii obiectivi se referă: mărimea, structura şi dinamica veniturilor (salariul, dobânda, profitul); nivelul şi evoluţia preţurilor; rata dobânzii; schimbările în politica fiscală (impozitele). La factorii subiectivi se referă: înclinaţia psihologică a oamenilor spre consum, considerată de J.M.Keynes ca lege fundamentală, potrivit căreia odata cu creşterea sau scăderea veniturilor are loc creşterea sau scăderea consumului, dar într-o măsură mai mică; previziunile referitor la venitul viitor; perspectiva schimbării preţurilor.

Pentru actualul consum sunt caracteristice trei tendinţe: a) scaderea ponderei cheltuielilor pentru produsele alimentare şi îmbunătăţirea structurii şi calităţii acestora; b)menţinerea relativ constantă a ponderei cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi comfort personal; c)creşterea ponderei cheltuielilor pentru servicii, în special acelor legate de instruire, sănătate şi cultură .În baza analizei acestor tendinţe economistul german E.Engel a formulat legea numită “Legea Engel” potrivit căreia “Partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare, cu cât venitul este mai mic, şi invers .”

Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa acestuia se exprimă prin înclinaţia medie şi marginală spre consum . Înclinaţia medie spre consum (rata medie a consumului) exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului şi valoarea totală a

venitului: , unde:

– rata medie a consumului; C – valoarea consumului;

V – valoarea venitului . Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumului) reprezintă

raportul dintre variaţia consumului şi variaţia venitului: .

Consumul de bunuri nu este uniform şi diferă de la ţară la ţară şi depinde de nivelul veniturilor populaţiei şi a tradiţiilor specifice din ţările respective . Despre nivelul consumului unor produse alimentare ne mărturisec datele statistice din tabelul 12.8.

Tabelul 12.8.Consumul produselor alimentare, calculat pe locuitor a. 2007.

R.Moldova Olanda Germania SUA

Carne şi produse din 30 85 86 120

carne -kgLapte şi produse lactate-kg

169 254 444 273

Ouă -bucăţi 162 184 209 251Cartofi-kg 59 75 75 118Legume- kg 106 92 99 119Fructe-kg 35 157 131 91Produse de panificaţie-kg 119 60 86

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova 2010.Editura “Statistica”.Chişinău, 2010, p.547

După cum rezultă din tabel, nivelul consumului pricipalelor produse alimentare (carne, lapte, fructe) în R.Moldova rămîne substanţial de la nivelul ţărilor dezvoltate .

Un rol important în economia naţională joacă economiile (economisirile). Economiile, privite la nivel macroeconomic, reprezintă acea parte din Venitul Naţional, care rămâne în urma cheltuielilor de consum, deci E = V – C, unde: E - economiile, V – venitul naţional, C –consumul. Aceste economii sunt numite economii nete. Dacă la economiile nete se adaugă amortizarea, atunci se formează economiile brute, deci , unde – economiile brute, – economiile nete, A – amortizarea .

Raportul dintre economiile nete şi venit se exprimă prin înclinaţiile spre economie (economisire) medie şi marginală . Înclinaţia spre economie medie (rata

medie a economiilor) exprimă raportul dintre economiile nete şi venit : ,

unde: e' – rata medie a economiilor; E -volumul economiilor; V –volumul venitului. Economia medie ne arată, cât se economiseşte dintr-o unitate de venit. Înclinaţia spre economie marginală (rata marginală a economiei) exprimă raportul dintre variaţia

economiilor şi variaţia veniturilor : , unde: – rata marginală a

economiei; – variaţia economiiilor; – variaţia venitului. Rata marginală a economiei ne arată cu câte unităţi vor creşte economiile în urma sporirii cu o unitate a veniturilor .

Economiile pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii: a) în dependenţă de forma de proprietate economiile pot fi grupate în economii private (la nivelul gospodăriilor, firmelor) şi economii publice (la nivelul statului şi administraţiilor publice locale); b) în dependenţă de sursele de formare economiile pot fi grupate în economii nete formate din contul venitului naţional şi economii brute (economiile nete + amortizarea); c) în dependenţă de modul cum se iau deciziile de economisire economiile pot fi grupate în economii libere şi economii forţate, legate de necesitatea rezistenţei la concurenţa dură sau de situaţii economice şi sociale complicate (criza economică, războaie, calamităţi naturale etc.) .

Principalele motive de formare a economiilor sunt : dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea de la

procurarea unor mărfuri acum, în scopul de a le procura pe viitor); dorinţa de îmbogăţire;

preferinţa pentru lichiditate (dispunerea de monedă pentru tranzacţiile curente);

zgîrcenia unor personae fizice şi juridice de a investi mijloacele băneşti în afaceri .

Economiile pot fi utilizate în trei forme : a) în formă de tezaurizare (păstrarea banilor în bănci sau transformarea lor în obiecte din metale preţioase); b) în formă de plasamente (cumpărarea hârtiilor de valoare şi obţinerea devidentelor); c) în formă de investiţii (investirea banilor în afaceri, în bunuri imobiliare etc.).

Acea parte din venitul naţional, care este cheltuită pentru formarea capitalului ca factor de producţie (formarea brută de capital fix), constituie investiţiile nete. Investiţiile nete luate în ansamblu cu amortizarea capitalului fix constituie investiţiile brute. Investiţiile brute sunt utilizate atât pentru înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi pentru creşterea capitalului ca factor de producţie. În viziunea lui J.M.Keynes, investiţiile trebuie să fie egale cu economiile. Ponderea investiţiilor în venitul naţional este diferită în diferite tări şi constituie 15-25 %

Care-i structura investiţiilor de capital?Structura investiţiilor de capital este determinată de următoarele criterii:1. În dependenţă de forma de utilizare investiţiile pot fi structurate în:

- investiţii în capital fix, care cuprind cheltuielile pentru construcţii capitale, procurarea de echipamente, utilaje, instrumente, care sunt folosite în mai multe cicluri de producţie;

- investiţii în capital circulant, care includ cheltuielile pentru procurarea materiei prime, energiei, combustibilului, care sunt utilizate într-un singur ciclu de producţie;

-investiţii de înlocuire, care includ cheltuielile pentru înlocuirea echipamentului, clădirilor şi utilajului uzat. Aceste cheltuieli sunt exercitate din contul fondului de amortizare;

- investiţii de dezvoltare, care includ cheltuielile destinate pentru extinderea capitalului fix în aspect cantitativ şi calitativ. Aceste cheltuieli sunt acoperite din contul investiţiilor nete şi brute .

2. În dependenţă de obiectul de destinaţie, investiţiile pot fi grupate în: - investiţii productive, care sunt orientate spre majorarea valorii capitalului

fix (investiţii în lucrări de construcţii, montaj, utilaje şi instrumente, în lucrări geologice);

- investişii neproductive, destinate pentru dezvoltarea infrastructurii de producţie şi sociale (construirea drumurilor, podurilor, şcolilor, spitalelor, cluburilor şi altor obiecte de menire social-culturală);

- investiţii în capital uman, destinate pentru pregatirea cadrelor, sporirea nivelului de cunoştinţe şi profesionalism, şi pentru aplicarea în producţie a experienţei avansate.

3. În dependenţă de forma de proprietat, investiţiile pot fi divizate în: - investiţii private, exercitate de către întreprinderile de stat şi cele municipale; - investiţii publice, exercitate de către întreprinderile din sectorul privat; - investiţii mixte, exercitate de întreprinderi cu şi fără participarea capitalului

străin.

4. În dependenţă de ramura de aplicare, investiţiile pot fi divizate în: - investiţii industriale; - investiţii agrare; - investiţii în construcţii; - investiţii în cercetări ştiinţifice.

5. În dependenţă de originea geografică, investiţiile pot fi divizate în: - investiţii interne, exercitate de agenţii economici şi de către stat; - investiţii externe (investiţii directe şi de portofoliu ) obţinute din străinătate.Decizia de a investi se bazează pe luarea în considerare a următoarelor criterii şi

factori economici: - raportul dintre valoarea prezentă a venitului obţinut prin investiţii şi costul

investiţiilor. Potrivit acestui criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă este mai mare sau egală cu mărimea costului investiţional;

- raportul dintre venitul net actualizat şi rata reală a dobânzilor (costul de oportunitate a investiţiilor ). Potrivit acestui criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă rata venitului net actualizat este mai mare decât rata reală a dobânzii;

- ritmul progresului tehnico-ştiinţific, care prevede sporirea continuă a noilor tehnologii în baza majorării investiţiilor de capital;

- conjunctura economiei mondiale. Dacă pe piaţa mondială apare situaţia de recesiune economică, atunci investiţiile interne şi externe de capital se vor reduce (ceea ce s-a întîmplat în a. 2009), iar dacă economia mondială va fi în creştere, atunci vor spori şi investiţiile de capital.

- situaţia economică şi social-politică din ţară la fel serveşte ca factor de încurajare a creşterii investiţiilor (la faza de expansiune economică) sau, dimpotrivă, serveşte ca motiv de reducere a investiţiilor (la faza de declin economic).

Rolul economic al investiţiilor constă în următoarele: investiţiile contribuie la sporirea şi modernizarea capitalului ca factor de producţie; investiţiile servesc ca sursă materială în crearea noilor locuri de muncă; investiţiile contribuie la sporirea productivităţii factorilor de producţie; investiţiile contribuie la sporirea înzestrării tehnice a muncii şi la aplicarea tehnicii moderne în producţie; investiţiile contribuie la creşterea economică şi la majorarea venitului naţional.

Finanţarea investţiilor de capital are loc din contul a mai multor surse (tabelul 12.9)

Tabelul 12.9.

Sursele de finanţare a investiţiilor de capital în R. Moldova2006 2007 2008 2009 2010

mln.lei

% mln.leile

% mln.lei % mln.lei

% mln.lei

%

Investiţii în capital fix – total din care, finanţate din contul:

11012,3 100,0 15335,8 100,0 18224,8 100,0 10878,9 100,0 12927,4 100,0

- bugetului de stat 853,5 7,7 1610,3 10,5 1768,5 9,8 723,3 7,3 646,5 5,0

-bugetelor unităţilor administrativ -

589,1 5,4 414,1 2,7 534,3 2,9 353,1 4,0 453,3 3,5

teritoriale-mijloacelor proprii ale întreprinderilor

5820,7 52,8 7499,2 48,9 9101,4 49,9 5558,3 54,0 7380,8 57

-mijloacelor populaţiei 196,3 1,8 212,8 1,4 274,0 1,6 365,9 3,4 302,1 2,3

-mijloacelor investitorilor străini

2088,3 19,0 3097,8 20,2 3727,3 20,4 2347,0 19,0 2242,1 17,3

- altor surse 1464,4 13,3 2501,6 16,3 2809,2 15,4 1531,4 12,3 1902,6 14,9

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p.58

După cum rezultă din tabelul 12.9, principala sursă de finanţare a investiţiilor de capital sunt mijloacele proprii ale întreprinderilor. În a. 2009 volumul investiţiilor în capitalul fix a constituit 10,8 mlrd. lei, inclusiv în construcţia caselor de locuit - 17,6%, în cladiri şi instalaţii de producţie - 26,8 %, în maşini şi utilaje - 32,9 %, în mijloace de transport - 5,7% , în alte domenii - 17,0%

Eficienţa economică a investiţiilor este reflectată în rata investiţiilor. Rata investiţiilor reprezintă raportul dintre formarea brută de capital fix (FBCF) şi

produsul intern brut (PIB), deci . Rata investiţiilor constituie: în SUA

– 15-20 %, Franţa -20-25 % , Moldova -15-20 %, China -30-40 % , Coreia de Sud -35-40 % .

Între investiţii şi venit există relaţii de interdependenţă, care sunt exprimate în multiplicatorul şi acceleratorul investiţional . Multiplicatorul investiţional (K) reprezintă raportul dintre creşterea venitului (V) şi creşterea investiţiilor (I), deci K =

. Multiplicatorul arată în ce măsură creşte venitul în urma sporirii cu o unitate a

investiţiilor. Acceleratorul investiţional reprezintă raportul dintre creşterea

investiţiilor şi sporirea venitului, deci . Acceleratorul arată în ce măsură cresc

investiţiile în urma sporirii cu o unitate a venitului.

12.5 Mecanismele de reglare a economiei naţionale.

Reglarea economică reprezintă modalitatea de funcţionare a economiei naţionale, prin intermediul căreia variabilele ansamblului economic se ajustează .

Există trei tipuri de mecanisme de reglare a economiei la nivel macroeconomic: reglarea economică spontană (prin piaţă ); reglare economică dirijată şi reglare economică mixtă .

Reglarea economică spontană ( prin intermediul pieţei ) reprezintă o modalitate de funcţionare a economiei în virtutea căreia variabilele ansamblului economic se ajustează reciproc, datorită confruntării cererii şi ofertei.

Reglarea economică dirijată, reprezintă o modalitate de funcţionare a economiei, potrivit căreia elementele ansamblului economic (sau o parte a acestora )

sunt influenţate de stat prin politica generală de stat şi prin existenţa unui sector public semnificativ.

Reglarea mixtă, reprezintă o combinare a mecanismelor de reglare economică spontană şi dirijată. Actualmente, în tările dezvoltate economic ( ţările cu sistem economic mixt ), funcţionarea economiei este bazată pe reglarea mixtă.

Mecanismul reglării mixte a economiei naţionale îşi găseşte expresia în elaborarea şi realizarea diferitor politici economice, care pot fi clasificate după următoarele criterii:

în dependenţă de domeniul de aplicare politicile economice se clasifică în: politici de creştere economică; politici de ocupare a populaţiei; politici antiinflaţioniste şi altele;

în dependenţă de instrumentele folosite statul elaborează: politici de reglare indirectă a economiei (politica monetară, politica bugetară); politici de reglare directă a economiei (politica de preţuri, politica de venituri);

în dependenţă de durata de extindere a politicii statul elaborează: politici conjuncturale (politici anticiclice, antişomaj ); politici structurale (politici de restructurare a economiei naţionale );

în dependenţă de influenţa statului asupra agenţilor economici statul elaborează: politici de reducere a impozitelor; politici de reducere a ratei dobânzii; politici de acordare a subvenţilor;

în dependenţă de amploarea domeniului de activitate statul elaborează: politici globale (politica economică externă ); politici sectoriale ( politici de susţinere a micului business; politici de combatere a sărăciei );

în dependenţă de orientarea doctrinară statul elaborează: politici economice liberale (politici de liberalizare a activităţii economice); politici dirijiste; politici de orientare socială şi protejare a păturilor vulnerabile ale populaţiei.

Mecanismul de reglare a economiei naţionale mixte se manifestă în următoarele forme concrete:

1. Reglarea cadrului juridic de funcţionare a economiei naţionale, care include: adoptarea de către Parlament a actelor legislative referitor la activitatea economică; elaborarea de către Guvern a actelor normative cu privire la funcţionarea agenţilor economici; elaborarea normativelor referitor la condiţiile de muncă a lucrătorilor.

2. Reglarea activităţii monopoliste, care prevede: controlul strict asupra preţurilor de monopol (apă, gaz, energie electrică ); protejarea concurenţei loiale; crearea mediului concurenţial.

3. Reglarea administrativă, care prevede: înregistrarea întreprinderilor; determinarea standartelor şi normativelor ce reflectă masurile de volum, greutate şi calitate a mărfurilor şi serviciilor.

4. Reglarea proceselor de stabilizare şi relansare macroeconomică, care prevede: asigurarea creşterii permanente a agregatelor macroeconomice; ocuparea deplină a forţei de muncă; stabilitatea preţurilor şi reducerea ratei inflaţiei; aplicarea unei politici fiscale orientată spre stimularea activităţii agenţilor economici; stimularea investiţiilor de capital şi crearea noilor locuri de muncă; reglarea ciclului economic.

5. Reglarea de stat în calitate de antreprenor. Statul este proprietar a mai multor întreprinderi, deţinând majoritatea pachetului de acţiuni al acestora. În calitate de antreprenor statul: cumpără şi vinde mărfuri şi servicii; construieşte întreprinderi noi cu destinaţie strategică.

6. Reglarea bugetară, care prevede: formarea veniturilor bugetare; distribuirea cheltuielilor bugetare pentru necesităţile economiei naţionale; reglarea deficitului bugetar şi datoriei bublice interne şi externe.

7. Reglarea creditară şi monetară, care prevede: reglarea ratei dobânzii pentru refinanţare; reglarea ratelor obligatoare de rezerve la băncile comerciale; reglarea masei monetare aflate în circulaţie; reglarea emisiei de monedă naţională.

8. Reglarea de stat a resurselor necesare pentru funcţionarea normală a economiei naţionale: asigurarea securităţii de stat cu produse alimentare; asigurarea economiei naţionale cu resurse naturale (gaz, petrol, cărbune, surse energetice); limitarea utilizării resurselor, care aduc daună mediului ambiant.

9. Reglarea de stat a ramurilor şi sectoarelor economiei naţionale, care prevede: reglarea ramurilor industriale (elaborarea programelor de dezvoltare a industriei); reglarea complexului agroindustrial (elaborarea programelor de înzestrare tehnică a agriculturii; a programelor de realizare a produselor agricole; de subvenţionare a agriculturii); reglarea reţelelor de dezvoltare a tuturor tipurilor de transport; reglarea ramurii de costrucţii capitale; reglarea infrastructurii de producţie şi sociale.

10. Reglarea de stat a veniturilor, care prevede: reglarea salariului mimin în economia naţională; reglarea nivelului de salarizare în sfera bugetară; reglarea mărimii pensiilor, indemnizaţiilor, burselor şi altor ajutoare sociale; reglarea nivelului minim a mijloacelor de existenţă a populaţiei.

11. Reglarea relaţiilor economice externe, care prevede: reglarea comerţului extern; reglarea relaţiilor şi fluxurilor valutare cu străinătatea; licenzarea agenţilor economici, care exercită operaţiuni de export şi import de mărfuri şi servicii; reglarea tarifelor vamale; reglarea balanţei de plăţi externe şi altel.

Cuvinte-cheie

agregat macroeconomic potenţial economic avuţie naţională produs global accelerator investiţional produs naţional consum produs intern brut economii (economisire) produs intern net economie naţională produs naţional brut economie tenebră produs naţional net investiţie netă rata medie a consumului investiţie brută rata marginală a consumului macroeconomie rata medie a economiilor microeconomie rata marginală a economiilor multiplicator investiţional reglarea macroeconomică

Rezumat

1. Macroeconomia, privită în aspectul economiei reale, include relaţiile dintre mărimile globale, denumite agregate economice, iar în aspectul ştiinţei economice – reprezintă o componentă a stiinţei economice, care se ocupă cu studierea structurii şi mecanismelor de funcţionare a economiei în ansamblu ca sistem.

2. Economia naţională reprezintă ansamblu activităţilor economice şi sociale, private în unitatea şi interdependenţele lor dinamice, care se desfăşoară în cadrul statului naţional. Principalele resurse naturale de care dispune economia naţională a R.Moldova sunt fondul funciar şi resursele umane.

3. Sectoarele de bază ale economiei naţionale a R.Moldova sunt: sectorul industrial, agroindustrial, investiţional, de transporturi şi telecomunicaţii, comercial şi de prestare a serviciilor. Aceste sectoare în ultimii ani au avut tendinţe pozitive de creştere, cu excepţia a. 2009, an de criză aprofundată.

4. Economia tenebră reprezintă ansamblul activităţilor economice nedeclarate şi neînregistrate de organele fiscale şi alte organe de control. Cele mai fregvente forme de manifestare a economiei tenebre sunt: evaziunea fiscală, corupţia, contrabanda sau tranzacţiile ilegale de import – export, confecţionarea şi comercializarea produselor falsificate, traficul de fiinţe umane, droguri şi a.

5. Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale create şi acumulate în societate, existente la momentul dat în ţara respectivă. Avuţia naţională include: resursele naturale, umane, de mediu, de capital, financiare şi creative. Avuţia naţională serveşte ca bază a potenţialului economic.

6. Ansamblul rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomic sunt însumate în noţiunea de produs naţional, care după conţinut este identic noţiunii de produs global brut. Produsul naţional reflectă principalii indicatori macroeconomici: produsul intern brut, produsul intern net, produsul naţional brut, produsul naţional net, venitul naţional.

7. Principalul indicator macroeconomic îl constituie produsul intern brut, care exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor create în societate în timp de un an. Metodele statistice de calcul al produsului intern brut sunt: metoda de producţie, metoda de utilizare şi metoda de venituri.

8. Unul din principalii indicatori de evaluare macroeconomică este sistemul Conturilor Naţionale, numit “Contabilitate Naţională”. Acest sistem include patru conturi: contul “Producţia”, contul ”Exploatare ”, contul ”Capital” şi contul ”Restul Lumii”.

9. Consumul reprezintă acea parte din venitul naţional, care este cheltuită pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii, destinate satisfacerii nevoilor populaţiei şi societăţii. Tendinţele consumului sunt reflectate în legea Engel.

10. Economiile, privite la nivel macroeconomic, reprezintă acea parte din venitul naţional, care rămâne în urma cheltuielilor pentru consum. Economiile sunt utilizate în formă de tezaurizare, de plasament în hârtii de valoare sau în formă de investiţii în diferite afaceri.

11. Investiţiile reprezintă acea parte din venitul naţional, care este cheltuită pentru formarea capitalului ca factor de producţie. În R. Moldova principalele surse de finanţare a investiţiilor de capital sunt mijloacele proprii ale întreprinderilor (54%) şi mijloacele investitorilor străini (19%) .

12. Economia naţională a R. Moldova este reglată în baza combinării mecanismelor pieţei (cerere, ofertă, concurenţă, preţ ) şi a mecanismelor reglării de stat ( în baza elaborării politicilor economice şi a mecanismelor concrete de reglare şi dirijare a diferitor activităţi economice ).

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi aspectele noţiunii de “macroeconomie”.2. Determinaţi obiectivele principale ale macroeconomiei.3. Explicaţi noţiunea de “economie naţională” şi deosebirea ei de

macroeconomie.4. Caracterizaţi, în baza cifrelor statistice, principalele sectoare şi domenii de

activitate ale economiei naţionale.5. Analizaţi cauzele existenţei şi formelor de manifestare a economiei tenebre

în R. Moldova.6. Analizaţi structura avuţiei naţionale.7. Explicaţi noţiunea de “potenţial economic” şi determinaţi componentele

acestuia.8. Explicaţi conţinutul noţiunior de PGB, PIB, PIN, PNB, PNN, VN.9. Analizaţi metodele de calcul al PIB-ului.10. Analizaţi dinamica şi structura PIB-ului în R.Moldova11. Analizaţi conturile principale ale SCN.12. Explicaţi noţiunea de consum şi analizaţi tendinţele consumului în baza

legii lui E. Engel.13. Explicaţi rata înclinaţiei medii şi marginale a consumului în baza datelor

concrete.14. Explicaţi noţiunea de “economii”, ”economii nete”, ”economii brute”.15. Analizaţi motivele de formare a economiilor.16. Determinaţi conţinutul şi structura investiţiilor.17. Explicaţi formulele multiplicatorului şi acceleratorului investiţional.18. Analizaţi mecanismele de reglare a economiei naţionale.

Bibliografie

Niţă Dobroţă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti. 1997, p. 287 - 296; 339 - 355.

Dumitru Moldoveanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău. 2006, p. 197-238; 283-289.

Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie economică UTM. Chişinău, 2004, p.137-148.

Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 399 - 417.

Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 123, 188, 283, 360.

Feuraş Eugenia. Teoria economică (Micro-Macroeconomie). Editura ASEM. Chişinău, 2007, p. 101-120. Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011. Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2010. Chişinău, 2010.

Tema 13. Echilibrul şi dezechilibrele economice

13.1. Echilibrul economic general şi parţial. Formele dezechilibrului economic.13.2. Cererea şi oferta agregată. Modelele AD-AS şi IS-LM.13.3. Şomajul şi formele lui de manifestare. Măsuri de reglare a şomajului.13.4. Inflaţia şi consecinţele ei. Politici antiinflaţioniste.

Scopul temei: analiza formelor de manifestare a echilibrului economic general, parţial şi a dezechilibrelor economice.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să cunoaşteţi noţiunea de echilibru economic general şi parţial şi forme lor de

manifestare; să cunoaşteţi formele de manifestare a dezechilibrelor economice; să analizaţi conceptele referitor la echilibrul economic general; să analizaţi şi să explicaţi curbele cererii şi a ofertei agregate; să explicaţi modelele AD-AS şi IS-LM. să analizaţi formele şomajului şi măsurile de reducere a şomajului; să cunoaşteţi cauzele şi formele inflaţiei; să evidenţiaţi consecinţele inflaţiei şi să analizaţi politicile antiinflaţioniste.

13.1. Echilibrul economic general şi parţial. Formele dezechilibrului economic.

În economie, ca şi în natură, trebuie să existe un anumit echilibru. Echilibrul economic reflectă o tendinţă de echilibrare a diferitor mărimi micro şi macroeconomice. Echilibrul economic se manifestă în două forme: echilibru general şi echilibru parţial.

Echilibrul economic general reflectă acea stare a economiei spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa capitalului şi piaţa muncii, spre o concordanţă relativă a cererii şi ofertei. Teoria echilibrului economic general pentru prima dată a fost elaborată de economistul francez Leon Walras.

Echilibrul economic general prevede următoarele scopuri: a) asigurarea creşterii economice pozitive; b) ocuparea deplină a forţei de muncă; c) stabilitatea generală a preţurilor; d) asigurarea soldului pozitiv al balanţei de plăţi externe; e) repartiţia echitabilă a veniturilor în societate.

Echilibrul economic parţial reflectă tendinţa de echilibrare a cererii şi ofertei în cadrul unor mărimi de nivel micro sau macroeconomic (unor pieţe, sectoare, domenii etc.). Teoria echilibrului economic parţial pentru prima dată a fost elaborată de economistul englez Alfred Marshall. Echilibrul economic parţial se manifestă în următoarele forme:

echilibrul microeconomic, care reflectă concordanţa dintre cerere şi ofertă la nivelul unui produs (de ex., echilibrarea cererii şi ofertei la produsele de vinificaţie);

echilibrul mezoeconomic, care reflectă concordanţa relativă dintre diferite ramuri ale economiei naţionale (de ex., concordanţa dintre sectorul agrar şi sectorul de preluare a produselor agricole);

echilibrul macroeconomic, care reflectă concordanţa relativă dintre resursele economice limitate şi nevoile social-economic crescânde;

echilibrul economic material, care reflectă concordanţa relativă dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor materiale şi cantitatea, calitatea şi structura nevoilor de consum final;

echilibrul monetar, care reflectă concordanţa relativă dintre expresia bănească a fondului de mărfuri existente pe piaţă şi cantitatea de monedă aflată în circulaţie;

echilibrul financiar, care reflectă concordanţa relativă între sursele financiare disponibile şi necesităţile de plată ale agenţilor economici şi populaţie;

echilibrul bugetar, care reflectă concordanţa relativă dintre veniturile şi cheltuielile bugetare;

echilibrul valutar, care reflectă concordanţa relativă între încasările şi plăţile de valută în relaţiile cu străinătatea (de ex., balanţa de plăţi externe);

echilibrul resurselor de muncă, care reflectă concordanţa relativă dintre cantitatea, calitatea şi structura resurselor de muncă disponibile şi necesităţile în forţă de muncă ale agenţilor economici;

echilibrul comercial, care reflectă concordanţa relativă dintre exportul şi importul de mărfuri şi servicii (balanţa comercială).

Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru se cere de respectat următoarele trei cerinţe: prima – e necesar, ca oferta agregată de mărfuri şi servicii să fie egală cu cererea agregată al acestora; a doua – e necesar, ca oferta monetară agregată să fie egală cu cererea monetară agregată; a treia – e necesar, ca oferta agregată de locuri de muncă disponibile să fie egală cu cererea agregată de locuri de muncă. De regulă, în orice economie de piaţă există surplusuri sau deficite de mărfuri, monedă, resurse de muncă. Astfel, economia este dominată de dezechilibre.

Dezechilibrul economic reflectă neconcordanţa dintre cerere şi ofertă atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel mezo şi macroeconomic. Principalele forme de dezechilibre macroeconomice sunt:

recesiuni economice (crize), care reflectă dezechilibru între cererea şi oferta agregată de mărfuri şi servicii;

şomajul, care reflctă dezechilibru între forţa de muncă disponibilă şi locurile de muncă libere(dezechilibrul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii);

inflaţia, care reflectă dezechilibru între volumul de mărfuri şi servicii şi masa monetară aflată în circulaţie;

balanţa de plăţi negativă, care reflectă dezechilibru între încasările şi plăţile externe;

diferenţierea nejustificată între veniturile diferitor categorii sociale ale populaţiei.

Referitor la echilibrul economic general există mai multe concepte. Vom examena unele din acestea.

Conceptul liberalilor clasici (A. Smith, J.B.Say), potrivit căruia cererea şi oferta totală se echilibrează automat şi nu este nevoie de implicarea statului în asigurarea echilibrului economic general.

Conceptul liberalilor neoclasici (L.Walras), potrivit căruia echilibrul economic general poate fi atins numai în condiţiile concurenţei perfecte, dacă există un echilibru concomitent dintre cerere şi ofertă pe toate pieţele. Echilibrul economic general, în viziunea lui L.Walrds, poate fi obţinut numai pentru o perioadă scurtă de timp.

Conceptul keynesian (J.M.Keynes), potrivit căruia echilibrul economic general nu poate fi stabilit în mod automat, deoarece pe pieţele muncii, capitalului şi a monedei există dezechilibre permanente. Pentru a asigura echilibrul economic general este nevoie de intervenţia statului. În viziunea lui J.M.Keynes, cererea

globală trebuie să fie egală cu oferta globală, iar volumul economiilor trebuie să fie egal cu volumul investiţiilor. Schematic conceptul keynesian este reflectat în figura 13.1.

Figura 13.1. Variabilele modelului keynesian a echilibrului economic general.Sursa:Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura economică. Bucureşti, 1997, p.308

Conceptul monetarist (M.Friedman), potrivit căruia echilibrul economic general poate fi obţinut în baza a trei ipoteze: stabilitatea ofertei de monedă; funcţionarea liberă a pieţelor de mărfuri, muncă şi capital; intervenţiei limitate a statului în activitatea economică.

13.2. Cererea şi oferta agregată. Modelele AD-AS şi IS-LM

Cererea agregată (AD) reprerzintă totalitatea cheltuielilor destinate achiziţionării de bunuri produse în cadrul economiei naţionale într-o anumită perioadă de timp (de regulă, un an). Ea reflectă volumul venitului naţional pe care consumatorii sunt dispuşi să-l procure. Cererea agregată include următoarele componente:

a) consumul personal (C), cuprinde cheltuielile efectuate de populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum;

b) achiziţiile guvernamentale (G), cuprind cheltuielile administraţiei centrale şi locale destinate pentru procurarea de produse şi servicii de necesitate publică;

Preferinţa pentru lichiditate (L)

Cantitatea de monedă măsurată în unităţi de salariu

Condiţiile fizice ale ofertei (echipamente actuale)

Randamentul scontat al capitalului

Factori obiectivi

Factori subiectivi

Rata dobânzii

Eficienţa marginală a capitalului

Înclinaţia spre consum

Determinarea fluxului de investiţii (I)

Determinarea fluxului de cheltuieli(D)

Venitul naţional şi ocuparea

c) investiţiile private brute (I), efectuate de agenţii economici din sectorul privat;

d) exportul net (E) – diferenţa dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor.Aşadar, cererea agregată = C+G+I+E şi reprezintă valoarea totală a bunurilor

economice cerută de agenţii economici şi populaţie. Cea mai mare pondere în cererea agregată o deţine consumul populaţiei. În concepţia keynesiană cererea agregată are rolul determinant în creşterea economică.

Factorul principal care influenţează mărimea cererii agregare este nivelul mediu al preţurilor. Între cererea agregată şi nivelul mediu al preţurilor există un raport invers proporţional: dacă cresc preţurile atunci scade cererea agregată, iar dacă scad preţurile atunci creşte cererea agregată. Această lege generală a cererii este reflecată în curba cererii agregate (figura 13.2).

P3 AD

P2

P1

V2 V1 V

AD – curba cererii agregateP – preţul generalV – venitul naţional

Figura 13.2. Curba cererii agregate.

Cererea agregată, afară de nivelul preţurilor, este influenţată şi de alţi factori, care contribuie la deplasarea curbei cererii la dreapta sau la stânga (Figura 13.3.)

P AD2 AD0 AD1

P2

P0

P1

V2 V0 V1 V

Figura 13.3. Deplasarea curbei cererii agregate.

Creşterea cererii agregate este redată de mutarea curbei cererii agregate spre dreapta (AD1, în figura 13.3). Ea este determinată de următorii factori: creşterea economiei naţionale, reducerea taxelor şi a impozitelor; scăderea ratei dobânzii; creşterea ofertei monetare.

Reducerea cererii agregate este redată de deplasarea curbei cererii agregate spre stânga (AD2, în figura 13.3). Aceasta este influenţată de următorii factori: reducerea consumului populaţiei în urma depresiunilor economice; creşterea taxelor şi a impozitelor; scăderea ofertei monetare; creşterea ratei dobânzii; creşterea importurilor şi reducerea exporturilor etc.

Oferta agregartă(AS) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care agenţii economici le pot oferi pentru realizare într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al preţurilor. Mărimea ofertei agregate reflectă volumul venitului naţional real. Oferta agregată evidenţiază relaţia directă între venitul naţional real şi nivelul mediu al preţurilor. Dacă preţurile bunurilor economice înregistrează o tendinţă de creştere sau scădere, atunci volumul ofertei va spori sau se va diminua în acelaşi raport direct (figura 13.4).

P3 AS

P2

P1

V1 V2 V

Figura 13.4. Curba ofertei agregate.

Oferta agregată nu este o mărime constantă, ci o mărime dinamică, care mereu se modifică în dependenţă de dinamica preţurilor şi altor factori, cum ar fi: costurile de producţie; sistemul de impozite şi taxe; productivitatea muncii; tehnologiile de

fabricaţie. Aceşti factori influenţează direct asupra deplasării curbei ofertei agregate la drapta sau la stânga (figura 13.5.)

P AS2 AS0 AS1

P1

P0

P AS2

AS0 AS1

P1

P0

P2

V2

V0 V1 V

P2

V2 V0 V1 VFigura 13.5. Deplasarea curbei ofertei agregate.

Curba ofertei agregate se deplasează spre dreapta (spre creştere) în condiţiile creşterii preţurilor la bunuri şi servicii, reducerii costurilor de producţie, micşorării impozitelor şi taxelor, sporirii productivităţii muncii, aplicării noilor tehnologii de producţie. Reducerea ofertei agregate şi deplasarea curbei ofertei agregate spre stânga are loc în cazurile de scădere a preţurilor, de creştere a costurilor de producţie, de majorare a impozitelor şi taxelor şi scăderii productivităţii muncii.

Intersecţia curbelor cererii agregate şi ofertei agregate determină nivelul venitului naţional real de echilibru şi nivelul de echlibru al preţurilor (figura 13.6)

N

ivel

ul p

reţu

rilo

r

AD AS

P0 E

V0 Venitul naţional real

Figura 13.6. Echilibrul macroeconomic (modelul AD-AS)

Curbele AD şi AS se intersectează în punctul E, în care volumul producţiei de echilibru este V0 şi nivelul de echilibru al preţurilor este P0. Punctul E reprezintă volumul şi nivelul preţurilor spre care tinde economia naţională. Modelul AD-AS, descris în figura 13.6 este folositor pentru că ne oferă posibilitatea realizării unor predicţii cu privire la consecinţele asupra producţiei, utilizării forţei de muncă şi asupra preţurilor. Modelul AD-AS reflectă sectorul real al economiei naţionale.

Echilibrul între sectorul real şi sectorul monetar al economiei este reflectat în modelul IS-LM. Sectorul real reprezintă acea parte a economiei naţionale, care curpinde tranzacţiile cu bunuri şi servicii. Sectorul monetar reprezintă acea parte a economiei naţionale, care cuprinde activele, instituţiile şi pieţele financiare (încluzând cererea şi oferta de monedă).

Componentele de bază ale modelului IS-LM sunt: curba IS (ce reprezintă raportul ”investiţii(I) – economii(S)”) şi uneşte toate acele combinaii dintre rata dobânzii şi nivelul venitului pentru care sectorul real se află în echilibru; curba LM (ce reprezintă raportul dintre cererea (L) şi oferta (M) de monedă) şi uneşte acele combinaţii ale ratei dobânzii şi venitului naţional pentru care sectorul monetar este la echilibru. Dacă curba IS reflectă condiţiile necesare pentru stabilirea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor în sectorul real al economiei, apoi curba LM reflectă condiţiile în care se va stabili echilibrul pe piaţa monetară.

Aşadar, modelul IS-LM include două curbe: curba IS care reprezintă echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi curba LM care reprezintă echilibrul pe piaţa monetară. Punctul de intersecţie dintre curbele IS şi LM determină rata de echilibru a dobânzii şi a venitului naţional de echilibru (figura 13.7.).

d’ IS LM

d1 E

0 V1 V

Figura 13.7. Echilibrul general în modelul IS-LM.

Echilibrul general este atins atunci, când atât sectorul real, cât şi cel monetar se află în stare de echilibru.

Modificările permanente care au loc în diferite sectoare ale economiei naţionale pot influenţa deplasările curbelor IS şi LM în dreapta sau în stânga. De ex., creşterea investiţiilor, consumului şi cheltuielilor publice deplasează curba IS spre dreapta, iar

scăderea investiţiilor, creşterea economiilor şi impozitelor deplasează această curbă spre stânga. Creşterea ofertei monetare şi scăderea cererii monetare deplasează curba LM spre dreapta, iar scăderea ofertei monetare şi creşterea cererii monetare deplasează această curbă spre stânga. Când curba IS se deplasează spre dreapta, datorită unei creşteri a investiţiilor autonome, atât rata de echilibru a dobânzii, cât şi venitul naţional de echilibru vor creşte. Când curba LM se deplasează spre dreapta, datorită unei creşteri a ofertei monetare, rata de echilibru a dobânzii scade, iar venitul naţional de echilibru creşte.

13.3. Şomajul şi formele lui de manifestare. Măsuri de reducere a şomajului.

Una din problemele fundamentale care stă în faţa oricărei ţări este asigurarea ocupării depline a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă înseamnă încadrarea în cîmpul muncii a populaţiei apte de muncă. Acea parte din populaţia aptă de muncă care nu este atrasă în cîmpul muncii (din diferite motive) constituie şomajul.

Şomajul reprezintă un fenomen social-economic, un dezechilibru dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii. Potrivit legislaţiei în vigoare din R.Moldova şomer e considerată persoana care corespunde următoarelor condiţii: este aptă de muncă; are vârsta cuprinsă între 16 ani şi 62,5 ani pentru bărbaţi şi 57,5 ani pentru femei; nu dispune de loc de muncă; caută activ un loc de muncă şi este disponibil să înceapă lucru; este înregistrată în agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă. Există şomer de scurtă durată (persoana care nu şi-a găsit un loc de muncă în decursul anului) şi şomer de lungă durată (persoana care n-a reuşit să se angajeze în cîmpul muncii mai mult de un an).

Statut de şomer îi se acordă persoanei odată în an, în baza unei cereri personale cu prezentarea documentelor respective. Durata de şomer constituie: 26 săptămîni, pentru unele categorii de persoane – 36 săptămâni sau un an. Ca şomeri sunt considerate persoanele care: au pierdut locul de muncă în urma eliberării din funcţie; au părăsit binevol locul de lucru; s-au prezentat pentru prima dată la piaţa muncii (absolvenţii instituţiilor de învăţămînt); s-au prezentat la piaţa muncii după întreruperea activităţii de muncă (persoanele care au fost afectate de boli profesionale, de schimbarea locului de trai). Coraportul dintre aceste categorii de persoane pe piaţa muncii este diferit şi depinde de fazele ciclului economic.

Şomajul se manifestă în mai multe forme, principalele fiind: şomaj fricţional (şomaj de căutare), care cuprinde persoanele ce se află în

căutarea sau aşteptarea locurilor noi de lucru. Şomajul fricţional este generat de migrarea permanentă a forţei de muncă dintr-o localitate în alta şi de imperfecta informaţie pe piaţa muncii referitor la locurile de muncă disponibile;

şomaj structural, care apare în urma dezechilibrului dintre cererea şi oferta de muncă, generat de restructurare a economiei pe activităţi, forme de proprietate, managerială, geografică etc., care are loc sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific, crizei economice şi diferitor fenomene economice şi sociale;

şomaj ciclic (şomaj conjunctural), care este generat de fazele ciclului economic (declin, depresiune) sau de alte situaţii de conjunctură, ce se manifestă în anumite perioade de dezvoltare economică;

şomaj tehnologic este generat de înlocuirea tehnicii şi tehnologiilor vechi cu altele noi, superioare. Resorbirea acestui gen de şomaj este destul de complicată, deoarece presupune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu noile cerinţe ale tehnicilor şi tehnologiilor implementate;

şomaj tehnic ese generat de întreruperea activităţii unor întreprinderi din lipsa de comenzi, surse energetice, materie primă etc. Persoanele întreprinderii nu sunt înregistraţi în oficiile de forţă de muncă şi şomaj, ci primesc îndemnizaţie de şomaj de la întreprinderea respectivă. Şomajul tehnic poartă caracter temporar şi încetează odată cu reluarea activităţii întreprinderii;

şomaj voluntar, formă de şomaj, care apare în cazul când persoana, din motive pur subiective, nu doreşte să fie încadrat în câmpul muncii, deoarece nu-şi găseşte un loc de lucru acceptabil, după specialitate şi un nivel înalt al salariului. În unele cazuri, persoana preferă să nu lucreze deloc, decât să îndeplinească o muncă puţin productivă şi rău plătită;

şomaj involuntar, care cuprinde persoanele neocupate şi care sunt disponibile şi doresc să lucreze pentru un salariu acceptabil în orice condiţii de muncă. Şomajul involuntar apare atunci când se înregistrează o scădere globală a cererii de muncă în economie, astfel încât este imposibil ca toţi cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă să fie angajaţi;

şomaj sezonier, care cuprinde persoanele ce şi-au pierdut locul de muncă ca urmare a diminuării cererii de forţă de muncă într-o anumită perioadă a anului (în ramurile agriculturii, de construcţii, turismului);

şomaj parţial, care cuprinde persoanele ce sunt angajate în cîmpul muncii cu un regim redus de lucru (cu o durată redusă a zilei sau a săptămînii de lucru);

şomaj la negru, cuprinde persoanele care sunt angjate în cîmpul muncii şi concomitent primesc indemnizaţii de şomer;

şomaj natural, reprezintă nivelul şomajului într-o economie naţională în condiţiile în care piaţa muncii este în echilibru pe termen lung. Şomajul natural constituie 4-5% din populaţia aptă de muncă şi însumează şomajul fricţional, structural, sezonier şi rezidual1. Şomajul natural practic nu afectează eficienţa economiei naţionale.

Nivelul şomajului poate fi apreciat ca mărime absolută şi ca mărime relativă. Ca mărime absolută nivelul şomajului e determinat de numărul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Ca mărime relativă nivelul şomajului e determinat de rata şomajului. Rata şomajului reprezintă raportul dintre numărul şomerilor şi

populaţia aptă de muncă (ş′= ) sau raportul dintre numărul şomerilor şi

populaţia ocupată (ş′= ). Dacă rata şomajului depăşeşte nivelul natural al

şomajului, atunci societatea suportă costuri de ordin social, financiar şi economic.

1 Şomajul residual reprezintă grupul de şomeri care suferă de la tulburări psihice ori incapacităţi fizice, ceea ce poate limita numărul de slujbe aflate la dispoziţia lor.

Costul social al şomajului este incalculabil. Pentru orice persoană şomajul are un efect demoralizator. Şomajul pe termen scurt nu are consecinţe serioase asupra individului, însă cel pe termen lung este devastator. Potrivit unor studii, mulţi şomeri (în special cei în vârstă) pierd încredere de a-şi mai găsi vreodată o slujbă; mulţi dintre şomeri pe termen lung devin plictisiţi, indiferenţi, apatici, î-şi pierd prietenii şi suferă stări depresive; cresc tensiunile în familie ajungând la violenţă şi divorţ; şomajul duce la un stadiu avansat de degradare socială şi la o existenţă în condiţii mizere a familiilor implicate.

Costul financiar al şomajului suportat de societate este mult mai uşor de calculat decât costul social. Costul financiar include trei componente: a) ajutoare care trebuie plătite şomerilor; b) pierderea unor venituri rezultate din impozite, care, altfel, ar fi încasate (pierderea unor impozite directe şi indirecte), determinate de reducerea cheltuielilor; c) pierderea contribuţiilor la asigurările sociale, care, altfel, ar fi încasate.

Costul economic al şomajului reflectă pierderea producţiei potenţiale. Rata înalta a şomajului duce la scăderea produsului intern brut. Corelaţia dintre nivelul natural al şomajului şi rata şomajului este reflectată în legea economistului american Artur Okun. Potrivit acestei legi, dacă rata şomajului ciclic întrece nivelul natural al şomajului cu un punct procentual, atunci volumul produsului intern brut se va reduce cu 2,5% faţă de nivelul producţiei potenţiale. Admitem cazul, ca PIB-ul este preconizat în volum de 750 mln. dolari, nivelul natural al şomajului constitue 4%, iar rata şomajului ciclic – 8%. În acest caz costul economic va fi de 75 mln. dolari.

Despre nivelul şi structura şomajului în R. Moldova ne mărturisesc datele statistice din tabelul 13-1.

Tabelul 13.1Dinamica şi structura şomajului în R. Moldova

2006 2007 2008 2009 2010Şomeri înregistraţi – total mii persoaneŞomeri înregistraţi pe grupe de vîrstă: - sub 25 ani - 25 de ani şi pesteŞomeri înregistraţi după nivelul de studii: - primare - secundare generale - secundare profesionale - medii de specialitate - superioareRata şomajului pe grupe de vîrstă - % - sub 25 ani - 25 de ani şi peste

51,8

15,536,3

– 29,213,34,94,47,417,16,1

48,4

13,734,7

–27,812,44,53,75,114,44,0

46,2

13,332,9

0,425,511,34,44,64,011,23,1

79,2

7,761,5

2,443,219,37,07,36,415,45,2

81,5

17,164,4

3,345,319,86,26,97,417,86,1

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p. 17 – 18

Care sunt măsurele de reducere a şomajului?Principalele măsuri de reducere a şomajului pot fi divizate în patru grupe.

La prima grupă se referă măsurile de prevenire a şomajului stipulate în legislaţie:

–în cazul lichidării, reorganizării sau reprofilării întreprinderii patronul este obligat să informeze (în scris), cu două luni până la lichidarea întreprinderii, agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă şi pe fiecare lucrator care va fi eliberat din lucru;

–patronul, cu trei luni înainte de închiderea întreprinderii, trebuie să obţină aviz de la sindicate şi de la autorităţile publice referitor la posibilitatea angajării lucrătorilor eliberaţi;

–patronul este obligat să exercite reorientarea profesională în cadrul întreprinderii în scopul reangajării a persoanelor destituite din funcţie.

La a doua grupă de măsuri se referă măsurile active de stimulare a ocupării forţei de muncă. Printre astfel de măsuri pot fi menţionate:

stimularea patronului pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi crearea a locurilor noi de muncă (acordarea subvenţiilor);

stimularea întreprinderilor pentru angajarea în câmpul muncii al absolvenţilor instituţiilor de învăţământ (absolventul este remunerat suplimentar cu un salariu minim timp de un an);

acordarea asistenţei speciale şi consultanţei şomerilor pentru iniţierea unei activităţi de antreprenoriat (acordarea serviciilor juridice, financiare, de marketing etc.);

orientarea profesionalâ şi reciclarea şomerilor în dependenţă de cererea pe piaţa muncii;

acordarea informaţiei necesare privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de angajare;

organizarea târgurilor locurilor de muncă vacante pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ;

organizarea lucrărilor publice pentru şomeri (de întreţinere a infrastructurii, de ecologizare şi de realizare a unor lucrări de folos public, organizate de autorităţile administraţiei publice;

stimularea întreprinderilor care reduc programul de lucru şi nu reduc numarul de lucrători angajaţi.

La grupa a treia se referă măsurile pasive de protecţie socială a şomerilor:a. acordarea ajutorului (indemnizaţiilor) de şomaj (în a. 2011 în R. Moldova au

primit ajutor de şomaj 14% din totalul şomerilor înregistraţi);b. alocaţia de integrare sau de reintegrare profesională, care prezintă o sumă

lunară de 15% din salariul mediu pe economie acordat şomerilor timp de 9 luni (la această grupă se referă persoanele la care le-a expirat termenul de invaliditate, de îngrijire a copilului, a militarilor trecuţi în rezervă).

La grupa a patra se referă măsurile care prevăd pe înşişi angajaţi:organizarea în cadrul întreprinderii a cursurilor de reciclare în legătură cu

aplicarea tehnicii şi tehnologiilor avansate;angajarea parţială a şomerilor în cadrul întreprinderii (de ex., o zi pe

săptămână);

limitarea angajării în cîmpul muncii a persoanelor străine, care fac concurenţă lucrătorilor autohtoni.

13.4 . Inflaţia şi consecinţele ei. Politici antiinflaţioniste.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic între masa monetară aflată în circulaţie şi volumul de mărfuri şi servicii destinate pentru realizare . Inflacţia reflectă: creşterea generală a preţurilor; deprecierea puterii de cumpărare a monedei; creşterea costurilor de producţie.

Însă, nu orice creştere a preţurilor reflectă procese inflaţioniste. De ex., creşterea preţurilor la unele mărfuri de calitate înaltă sau la unele produse noi, nu pot fi considerate ca procese inflaţioniste.

Inflaţia trebuie deosebită de deflaţie şi stagflaţie. Deflaţia reprezintă un proces monetar – real de reducere sau blocare a creşterii preţurilor pe baza micşorării masei monetare aflate în circulaţie. Stagflaţia reflectă acea situaţie din economia naţională când concomitent are loc creşterea inflaţiei, şomajul şi stagnarea sau chiar scăderea volumului de producţie.

Inflaţia este generată de următoarele cauze:–cauza monetară (inflaţia prin monedă), care reflectă creşterea masei monetare

peste limitele necesare, ceea ce duce la creşterea preţurilor şi deprecierea monedei;–cauza cererii (inflaţie prin cerere), care reflectă un proces de sporire a cererii

agregate de mărfuri şi servicii ce depăşeşte oferta agregată al acestora. Acest proces inevitabil duce la majorarea generală a preţurilor. În condiţii economice normale cererea trebuie să stimuleze creşterea producţiei (ofertei). Inflaţia prin cerere mai este generată şi de sporirea cu un ritm mai înalt al salariului în raport de ritmul de creştere a productivităţii muncii, cât şi de majorarea achiziţiilor de stat;

–cauza creşterii costurilor de producţie (inflaţie prin costuri). Creşterea costurilor de producţie este provocată de sporirea preţurilor la factorii de producţie (muncă, capital, resurse naturale);

–cauza importului (inflaţia prin import), care este determinată de liberalizarea comerţului internaţional (importul la un preţ înalt al gazelor naturale, petrolului, energiei electrice, îngrăşămintelor minerale etc.) şi care influenţează creşterea generală a preţurilor.

În funcţie de ritmul de modificare al preţurilor, există următoarele forme de inflaţie:

a) inflaţie latentă (sau târâtoare), care se caracterizează printr-o creştere neesenţială a preţurilor (până la 3-4% anual);

b) inflaţie moderată (sau declarată), care se caracterizează printr-o creştere anuală a preţurilor între 5-10%;

c) inflaţie rapidă, care reflectă creşterea anuală a preţurilor între 11-20%;d) inflaţie galopantă, care reflectă creşterea anuală a preţurilor între 21-50%;e) hiperinflaţie, care reflectă creşterea anuală a preţurilor de sute şi mii de ori.

Hiperinflaţia are loc în cazul, când ritmul de creştere lunară a preţurilor întrece pragul de 50% în timp de cel puţin de jumătate de an.

Există şi alte forme de inflaţie cum ar fi:

inflaţie echilibrată (situaţia când concomitent cu creşterea preţurilor sporesc veniturile şi salariile populaţiei) şi inflaţie neechilibrată (situaţia când preţurile cresc în unele ramuri, iar veniturile rămân constante);

inflaţie anticipată (situaţia când procesele inflaţioniste sunt preconizate de către stat) şi inflaţie neanticipată (situaţia când inflaţia nu este preconizată de stat şi preţurile cresc spontan);

inflaţie controlată (situaţia când statul poate stopa sau accelera sporirea preţurilor) şi inflaţia necontrolată (situaţia când statul nu dispune de pârghii economice reale de control asupra proceselor inflaţioniste).

Care sunt instrumentele de măsurare a nivelului inflaţiei? Principalele instrumente de măsurare a mărimii inflaţiei sunt indicile preţuri lor de consum. Indicile preţurilor de consum includ preţurile la principalele produse alimentare, nealimentare şi servicii, care alcătuesc aşa numitul “coş de consum” Formula

indicilor preţurilor de consum: IPC = , unde: IPC – indicile preţurilor de

consum; P1 – preţurile bunurilor de consum în perioada curentă; P0 – preţurile bunurilor de consum în perioada anterioară de bază. În R. Moldova indicile preţurile de consum constitue media ponderată a preţurilor produselor de consum: la produsele alimentare – 50%, la mărfurile nealimentare – 28%, la serviciile prestate – 22%. Despre evoluţia indicilor preţurilor de consum în republică ne mărturisesc datele statistice din tabelul 13.2.

Tabelul 13.2.

Evoluţia indicilor preţurilor de consum în R. Moldova(decembrie anul precedent = 100)

2006 2007 2008 2009 2010Produse alimentareMărfuri nealimentareServicii

109,5115,7120,1

111,0113,1114,3

115,6108,3116,5

94,499,7108,2

105,7107,3109,1

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2011, p. 24.

Indicile preţurilor de consum sunt folosite pentru calcularea ratei inflaţiei.

Formula ratei inflaţiei: i1 = , unde i1 – rata inflaţiei; IPC1 – indicile

preţurilor de consum în perioada curentă; IPC0 – indicile preţurilor de consum în perioada de bază.

Rata inflaţiei în anii de independenţă a R. Moldova a fost însoţită de recensiuni permanente şi mai puţin de expansiuni economice. De ex., în a. 1991 rata inflaţiei a constituit 94,8%, în a. 1993 – 384%, în a. 2000 – 16,8%, în a. 2011 – 8,1%.3

Care sunt consecinţele inflaţiei? Inflaţia are consecinţe pozitive şi negative. La consecinţele pozitive se referă:

3 Dinamica ratei inflaţiei în R. Moldova în anii 1991 – 2009: 1991 – 94,8%; 1992 – 358,8; 1993 – 384,0; 1995 – 21,6; 1996 – 14,4; 1997 – 10,8; 1998 – 16,8; 1999 – 36,0; 2000 – 16,8; 2001 – 6,0; 2002 – 4,4; 2003 – 15,7; 2004 – 12,5; 2005 – 12,0; 2006 – 14,1; 2007 – 13,1; 2008 – 7,3%; 2009 – 7,3%, 2010 – 8,1%.

a) inflaţia până la 5% are o influenţă pozitivă asupra investiţiilor de capital, deoarece întreprinzătorul întoarce împrumutul primit de la bancă cu o capacitate a monedei mai scăzută;

b) inflaţia generează o ieftinire a mărfurilor autohtone măsurate în valută străină, ce stimulează exportul de mărfuri.

Consecinţele negative ale inflaţiei pot fi divizate în două grupe: consecinţe economice şi consecinţe sociale.

Consecinţe economice au ca efect: agravarea dezechilibrelor dintre ramurile economiei naţionale şi dintre structurile cererii şi ofertei agregate; deprecierea investiţiilor de capital şi stoparea construcţiilor capitale; sporirea costurilor de producţie; devalorizarea veniturilor bugetare; deprecierea monedei naţionale etc.

Consecinţele sociale ale inflaţiei au ca efect: reducerea consumului populaţiei, deoarece creşterea preţurilor duce la micşorarea volumului mărfurilor şi serviciilor procurate de consumatori; deprecierea acumulărilor băneşti ale populaţiei; redistribuirea veniturilor şi diferenţierea socială a populaţiei; aprofundarea inegalităţii economice dintre diferite pături ale societăţii; reducerea nivelului de ocupare a forţei de muncă.

Care sunt politicile antiinflaţioniste?Polticile antiinflaţioniste pot fi divizate în două grupe: politici de ordin strategic

şi politici de ordin tactic.La politicile antiinflaţioniste de ordin strategic se referă:

– reducerea cererei agregate în baza: micşorării cheltuelilor publice; reducerii deficitului bugetar; reducerii datoriei publice; majorării inpozitelor asupra veniturilor;

– stimularea ofertei de mărfuri şi servicii în baza: stimulării producţiei de mărfuri autohtone; atragerii investiţiilor străine directe; reducerii impozitelor şi taxelor asupra agenţilor economici; acordării subventelor agenţilor economici;

– reducerea masei monetare aflate în circulaţie în baza: reducerii emisiei de bani de către Banca Naţională; reducerii înprumuturilor străine destinate pentru acoperirea deficitului bugetare; majorarea de către Banca Naţională a rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale; “îngheţarea” preţurilor şi a salariilor.

La politicile antiinflaţioniste de ordin tactic se referă măsurile de protecţie a populaţiei:

– indexarea veniturilor populaţiei (salariilor, pensiilor, burselor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor sociale) în raport cu dinamica ratei inflaţiei;

– fixarea preţurilor la produsele de prima necesitate (păine, lapte);– privatizarea întreprinderilor de stat nerentabile;– simularea importului de mărfuri care nu se produc în ţară;– mărirea ratei dobânzii la depunerile populaţiei în băncile comerciale şi

corelarea ei cu dinamica ratei inflaţiei.

Cuvinte-cheie

cerere agregată indicile preţurilor de consum ofertă agregată indexarea veniturilor echilibru economic rata inflaţiei echilibrul general şomer echilibrul parţial şomaj dezechilibru şomaj natural inflaţie şomaj fricţional inflaţie latentă şomaj structural inflaţie moderată şomaj ciclic inflaţie rapidă şomaj tehnic inflaţie galopantă şomaj tehnologic hiper inflaţie şomaj voluntar inflaţie anticipată şomaj involuntar inflaţie neanticipată şomaj parţial inflaţie echilibrată şomaj la negru inflaţie neechilibrată şomaj sezonier inflaţie controlată cost social al şomajului inflaţie necontrolată cost economic al şomajului

Rezumat

1. Echilibru economic general reflectă acea stare a economiei spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa capitalului şi piaţa muncii, spre o concordanţă relativă a cererii şi ofertei agregate.

2. Echilibrul economic parţial reflectă tendinţa de echilibrare a cererii şi ofertei în cadrul unor mărimi de nivel micro, mezo sau macro economic.

3. Dezechilibrul economic, reflectă neconcordanţa dintre cerere şi ofertă la diferite nivele ale activităţii eonomice. Principalele forme de dezechilibre economice sunt: crizele economice, şomajul şi inflaţia.

4. Cererea agregată (AD) reprezintă totalitatea de bunuri şi servicii solicitate de agenţii economici şi populaţie într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al preţurilor. Cererea agregată reflectă volumul venitului naţional pe care consumatorii sunt dispuşi să-l procure.

5. Oferta agregată (AS) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care agenţii economici le pot oferi pentru realizarea într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al preţurilor. Mărimea ofertei reflectă volumul produsului naţional real.

6. Modelul AD-AS reflectă coraportul dintre cererea şi oferta agregată de bunuri şi servicii, nivelul venitului naţional real de echilibru şi nivelul de echilibru al preţurilor. Modelul IS-LM reflectă echilibrul între sectorul real şi sectorul monetar al economiei naţionale.

7. Şomajul reprezintă un dezechilibru macroeconomic între cerere şi ofertă agregată pe piaţa muncii. Principalele forme de şomaj sunt: şomaj fricţional, structural, ciclic, tehnilogic, voluntar, involuntar şi a.

8. Şomajul, ca mărime absolută, e determinat de numărul persoanelor aflate în căutarea unul loc de muncă, iar, ca mărime relativă, este determinat de rata şomajului.

Rata şomajului reprezintă raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia aptă de

muncă (ş′= ) sau raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată (ş′=

).

9. Inflaţia reprezintă un dezechilibru macro economic între masa monetară aflată în circulaţie şi volumul de mărfuri şi servicii destinate pentru realizare. Inflaţia reflectă creşterea generală a preţurilor, deprecierea puterii de cumpărare a monedei şi creşterea costurilor de producţie.

10.În funcţie de nivelul preţurilor inflaţia poate fi latentă, moderată, rapidă, galopantă, hiperinflaţie. Principalele instrumente de măsurare a mărimii inflaţiei sunt indicile preţurilor de consum care sunt folosite pentru calcularea ratei inflaţiei

( i1 = ).

11.Inflaţia are consecinţe negative economice şi sociale. Pentru înlăturarea acestor consecinţe negative sunt aplicate politici antiinflaţioniste de ordin strategic (reducerea cererii agregate, reducerea masei monetare, stimularea ofertei de mărfuri şi servicii) şi de ordin tactic (indexarea veniturilor populaţiei, fixarea preţurilor la produsele de prima necesitate, privatizarea întreprinderilor publice nerentabile, majorarea ratei dobânzii la depunerele populaţiei în băncile comerciale şi corelarea cu dinamica ratei inflaţiei.

Probleme de recapitulare

1. Analizaţi conţinutul şi obiectivele echilibrului economic general.2. Explicaţi formele de manifestare a echilibrului economic parţial.3. Determinaţi condiţiile de revenire la echilibrul economic general.4. Caracterizaţi formele dezechilibrelor economice.5. Analizaţi conceptele referitor la echilibrul economic general.6. Analizaţi structura cererei agregate.7. Evidenţiaţi factorii care influenţează deplasarea curbei cererii agregate spre

dreapta sau spre stânga.8. Explicaţi conţinutul şi structura ofertei agregate.9. Analizaţi factorii care deplasează curba ofertei spre dreapta sau spre stânga.10. Explicaţi modelele AD-AS şi IS-LM.11. Analizaţi formele de manifestare a şomajului.12. Analizaţi costul social, financiar şi economic al şomajului.13. Analizaţi dinamica şi structura şomajului în R. Moldova.14. Analizaţi măsurile de reducere a şomajului.15. Explicaţi noţiunile de inflaţie, deflaţie şi stagflaţie.16. Analizaţi formele de manifestare a inflaţiei.17. Analizaţi indicile preţurilor de consum şi dinamica ratei inflaţiei în R. Moldova.18. Explicaţi consecinţtele economice şi sociale ale inflaţiei.19. Analizaţi politicile antiinflaţioniste de ordin strategic şi tactic.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p. 297-310; 401-414; 439-465.

Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişnău, 2006, p. 268-283; 328-340; 340-355.

Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie economică. UTM. Chişinău, 2004, p. 181-194.

Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică modernă. POLIROM, Iaşi, 2002, p. 594-634.

Feuraş Eugenia. Teorie economică (Micro – Macroeconomie). ASEM, 2007, p. 121-142; 174-194.

Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2011.

Tema 14. Creşterea economică şi ciclurile economice

14.1. Creşterea economică: esenţa, factorii, politici.14.2. Tipurile şi modelele de creştere economică.14.3. Fluctuaţiile creşterii economice. Ciclurile economice şi

caracteristicile lor.

14.4. Crizele economice şi particularităţile lor în R. Moldova.

Scopul temei: analiza factorilor, tipurilor şi modelelor de creştere economică şi caracteristica fazelor ciclurilor economice.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să explicaţi diferenţa diintre creşterea economică şi dezvoltarea

economică ; să analizaţi factorii direcţi şi indirecţi care influenţează creşterea

economică; să descrieţi dinamica creşterii economice în R. Moldova ; să identificaţi politicile în domeniul creşterii economice; să definiţi tipurile şi modelele de creştere economică; să evidenţiaţi formele fluxurilor economice; să explicaţi fazele ciclurilor economice; să evidenţiaţi particularităţile crizelor economice din R. Moldova.

14.1. Creşterea economică: esenţa, factorii, politici.

Creşterea economică poate fi definită ca o majorare a capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin sporirea venitului naţional real în decursul mai multor ani. Creşterea economică reflectă modificările pozitive reale, care au loc în sporirea rezultatelor activităţii la nivel macroeconomic într – o perioadă relativ îndelungată de timp.

Creşterea economică poate fi: a) pozitivă, situaţia când sporirea produsului intern brut este însoţită de creşterea de bunuri economice ce revin la un locuitor ; b) negativă, situaţia când cantitatea de bunuri ce revin la un locuitor se micşorează în urma creşterii cu un ritm mai înalt a populaţiei ; c) zero, situaţia când ritmul de creştere a produsului intern brut şi a populaţiei coiencid.

Creşterea economică pe termen lung, de regulă, este însoţită de expansiuni şi recesiuni economice.

Figura 14.1. Panta creşterii economice.

Creşterea economică nu trebuie confundată cu noţiunile " dezvoltare economică " şi " progres economic ". Dezvoltarea economică a unei ţări reflectă ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce au loc în structurile social – economice, tehnico – ştiinţifice, în mecanismele economice şi în comportamentul oamenilor. Dezvoltarea economică şi creşterea economică sunt, în mod evident, strâns interdependente. Totodata, dezvoltarea economică reprezintă un întreg, iar creşterea economică – o parte componentă al acestui întreg. Dacă creşterea economică reflectă latura cantitativă a activităţii macroeconomice ( creşterea produsului intern brut), apoi dezvoltarea economică reflectă latura calitativă a schimbărilor structurale ale economiei naţionale ( creşterea nivelului de trai a populaţiei, modernizarea producţiei etc.) . Progresul economic al unei ţări reprezintă un proces de avansare a economiei naţionale într – o anumită perioadă de timp de la inferior la superior. Progresul economic este influenţat de mai mulţi factori : factorul uman; nivelul de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii; gradul de integrare a economiei naţionale în diviziunea internaţională a muncii etc.

Asupra creşterii economice influenţează două grupe de factori : direcţi şi indirecţii. La factorii direcţi se referă :

- factorul uman ( creşterea forţei de muncă ). Oferta de forţă de muncă în creştere permite societăţii să producă mai multe bunuri şi servicii. Creşterea forţei de muncă depinde, la rândul ei, de sporul natural al populaţiei, de migrarea internaţională a forţei de muncă şi de rata de ocupare a forţei de muncă din ţara respectivă;

- factorul natural ( volumul şi calitatea bogăţiilor subterane de care dispune ţara data, calitatea solului, calitatea fondului foristier, sursele hidroenergetice etc.);

- factorul capital ( volumul capitalului fix şi productivitatea lui; volumul capitalului circulant; gradul de utilizare a capacităţilor de producţie);

- factorul progresului tehnic . Efectul progresului tehnic asupra creşterii economice a unei ţări decurge din schimbări profunde în calitatea factorilor de producţie şi în combinarea lor spre a fi utilizaţi ca eficientă sporită ;

- factorul informaţional, care joacă un rol esenţial în funcţionarea sistemelor economice, intervenind în procesele de gestiune economică, de cunoaştere ştiinţifică a realităţii economice şi de formulare a politicilor economice;

- factorul ştiinţifico – tehnic ( cercetările ştiinţifice fundamentale şi aplicative, invenţiile şi brevetele ştiinţifice contribuie substanţial la creşterea economică ).

La factorii indirecţi a creşterii economice se referă : volumul cererii şi ofertei agregate; volumul investiţiilor de capital; dinamica ratei dobânzii; politica bugetar – fiscală şi monetară, climatul economic şi social din ţară; sistemul legislativ din ţara respectivă.

Nivelul de creştere economică a unei ţări este determinat, de regulă, de rata creşterii economice, care reflectă raportul dintre mărimea produsului intern brut la începutul şi sfârşitul anului :

; unde:

- rata creşterii economice; - mărimea produsului intern brut la începutul anului;

- mărimea produsului intern brut la sfârşitul anului.În R. Modova în ultima decenie rata creşterii economice a fost neuniformă11.Creşterea economică presupune anumite beneficii şi anumite costuri22.

Beneficiile creşterii economice: - creşterea economică conduce la un nivel de trai ridicat, întrucât ea are drept

rezultat o creştere a venitului real pe cap de locuitor şi la dispoziţia consumatorilor de a procura o cantitate mai mare de bunuri şi servicii de o calitate mai bună ;

- creşterea economică poate reduce nivelul sărăciei, deoarece ea contribuie la sporirea veniturilor păturilor vulnerabile ale populaţiei ;

- creşterea economică contribuie la redistribuirea veniturilor în societate şi respectarea principiului de echitate socială în distribuirea acestora .

Costurile creşterii economice . Creşterea economică impune anumite costuri societăţii :

- creşterea presupune modificări care pot atrage beneficii pentru unii şi efecte negative pentru alţii ( de ex., progresul tehnologic crează noi locuri de muncă, dar, în acelaşi timp, duce la dispariţia altor locuri de muncă, şi produce surplusuri de forţă de muncă (şomaj);

- creşterea are un cost de oportunitate. Atunci când creşterea economică se realizează prin investirea resurselor în bunurile de capital, costul de oportunitate al creşterii este reprezentat de consumul curent de care s-ar fi putut beneficia. De fapt consumul curent va fi sacrificat pentru a se obţine o rată mai mare a consumului în viitor;

- creşterea continuă nu poate fi posibilă pe termen lung. Resursele Terrei sunt limitate, în cea mai mare parte, neregenerabile. De aceea, este posibil ca în viitorul apropiat rata de creştere economică să diminueze;

- creşterea provoacă externalităţi negative, care generează costuri mari legate de poluarea mediului ambiant.

Care sunt politicile de creştere economică? Principalele politici sunt: - politică a cererii ( politică dirijistă inspirată de J.M.Keynes ), care prevede

stimularea cererii agregate în baza sporirii cheltuielilor publice, ca condiţie de creştere economică;

- politică a ofertei ( politică de inspiraţie liberală ), care prevede stimularea ofertei agregate în baza reducerii impozitelor şi a ratei dobânzii, condiţii care favorizează creşterea economică;

- politică monetară, prevede realizarea unor măsuri de influenţă asupra creşterii economice orientate spre sporirea sau reducerea ofertei de bani. Autorităţile monetare aplică, de regilă, trei măsuri : emisie suplimentară de monedă; controlul direct al masei monetare aflate în circulaţie; exercită operaţiuni de Open – market ( vânzarea şi cumpărarea de titluri de valoare de stat prin operaţiuni pe piaţa liberă );

11 Rata de creştere economică în anii 1999-2009 a constituit în R. Moldova : 1999 - 3,4%; 2000 + 2,1%; 2001 + 6,1%; 2002 + 7,8 %; 2003 + 6,6 %; 2004 + 7,3 %; 2005 + 6,8 %; 2006 + 4,8 %; 2008 + 7,2 %; 2009 – 7,3%, 2010 + 6,9.

22 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 554 – 555

- politica fiscală, prevede realizarea unui set de măsuri şi instrumente ale statului privind impozitele directe şi indirecte şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor publice, ca instrumente de stimulare a creşterii economice. La baza politicii fiscale se află criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea de randament cât mai mare al acestuia (mobilizarea unor venituri publice cât mai mari, în condiţiile stimulării investiţiilor de capital );

- politică anticriză, prevede un set de măsuri întreprinse de stat şi sistemul bancar, orientate să corecteze fazele ciclului economic . În faza de expansiune se aplică măsuri de stabilizare a creşterii economice, iar în faza de recesiune se aplică politica de relansare economică;

- politică a ocupării, prevede menţinerea şi creşterea gradului de ocupare a populaţiei active prin acţiuni directe sau indirecte menite să asigure noi locuri de muncă şi creşterea economică. Există două tipuri de politică a ocupării : politică keynesiană, care se bazează pe relansarea cererii agregate ce conduce la creşterea producţiei şi la sporirea numărului locurilor de muncă; politica liberală, care prevede scăderea costurilor salariale şi angajarea unui număr mai mare de salariaţi.

14.2. Tipurile şi modelele de creştere economică

Actualmente în literatura de specialitate sunt evidenţiate şi analizate mai multe tipuri de creştere economică. În compartimentul de faţă vor fi succint analizate cinci tipuri de creştere economică: extensiv, intensiv, intermediar, consolidat şi echilibrat.

Creşterea economică extensivă prevede sporirea produsului intern brut ( peste 55 ) din contul extinderii cantitative a factorilor de producţie utilizaţi ( majorarea numărului de lucrători; a cantităţii de maşini şi utilaje; de materii prime; de terenuri arabile etc.). De ex., pentru a majora volumul PIB – ului cu 10% este necesar de majorat volumul factorilor de producţie cu 10%. Creşterea economică extensivă actualmente este limitată din cauza rarităţii ( limitei ) resurselor naturale.

Creşterea economică intensivă prevede sporirea produsului intern brut ( peste 55% )din contul perfecţionării calitative a factorilor de producţie ( sporirea productivităţii muncii; creşterea randamentului capitalului fix; sporirea gradului de valorificare a materiilor prime şi energiei; reducerea costurilor de producţie etc.).

Creşterea economică intermediară, tip de creştere aflat la graniţa creşterii extensive şi intensive. Acest tip de creştere economică prevede contribuţii egale la sporirea PIB – ului şi altor indicatori macroeconomici ( 50% sporeşte PIB – ul din contul factorilor extensivi şi 50 % - din contul factorilor intensivi ).

Creştere economică consolidată 33 este caracteristică pentru ţările dezvoltate, care prevede trecerea la asigurarea în dinamică a compatibilităţii criteriilor eficienţei economice, impuse de piaţă, cu cele de eficienţă social – umană, ecologică, impuse de necesitatea creării permanente a condiţiilor pentru egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă în societate. Acest tip de dezvoltare economico – socială este bazat pe

33 Dicţionar de economie .Coordonator : Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 148.

nivelulcererii

de consum

nivelulinvestiţiilor de

capital

nivelulCereriiefectiveagregate

nivelul

producţiei

nivelul utilizării

ferţeide muncă

compatibilitatea dinamică a mediului creat de om cu mediul natural, a eficienţei economice cu justiţia socială.

Creşterea economică echilibrată se caracterizează prin egalitatea producţiei ce poate fi obţinută cu potenţialul productiv de care dispune producţia cerută de piaţă. La baza creşterii economice echilibrate se află egalitatea dintre valoarea bunurilor produse în economia naţională şi suma cheltuielilor pentru consum şi investiţii, sau dintre economii şi investiţii. Dacă economiile sunt mai mari decât investiţiile, atunci economia naţională nu înregistrează creştere, ci declin economic.

Care sunt modelele de creştere economică? Cele mai importante modele de creştere economică sunt: modelul clasic, neoclasic, keynesian, modelul Rostow, modelul Harrod – Domar, (model neokeynesian), modelul Hansen, modelul Samuelson, modelul monetarist.

Modelul clasic prevede creşterea economică din contul factorilor de producţie : munca şi pământul. În viziunea lui A. Smith, creşterea avuţiei naţionale depinde de sporirea numărului de lucrători ocupaţi în sfera de producţie materială.

Modelul neoclasic ( reprezentat R. Solow, economist american, Laureat al Premiului Nobel ), prevede creşterea economică din contul acumulărilor de capital şi a schimbărilor tehnologice. Sporirea acumulărilor de capital contribuie la înzestrarea tehnică a forţei de muncă şi la sporirea productiviţăţii muncii şi a randamentului capitalului.

Modelul keynesian, prevede creşterea economică în baza sporirii cereri agregate şi a volumului investiţiilor de capital destinate creării noilor locuri de muncă ( figura 14.2 )

Figura 14.2. Modelul keynesian de creştere economică.

Modelul Harrod – Domar4 ( model neokeynesian ), prevede creşterea economică în dependenţă de trei factori: sporirea productivităţii muncii; creşterea populaţiei; volumul capitalului acumulat. Modelul are următoarele elemente definitorii: evidenţiază rolul investiţiilor ca acumulare de capital şi componentă a cererii agregate; încorporează o funcţie simplă de accelerare a investiţiilor bazate pe veniturile reale aşteptate; coeficientul aşteptat al capitalului este constant ca urmare a unei rate a dobânzii presupusă constantă pe termen lung; economiile au o pondere 4 Dicţionar de economie . Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.310.

constantă în venitul real; forţa de muncă creşte cu o rată determinată exogen, ce poate fi sporită efectiv prin progres tehnic.

În viziunea lui R. Harrod, există trei rate de creştere economică: - rata garantată, care prevede utilizarea deplină a stocului de capital. Această

rată îi oferă întreprinderii rentabilitate şi îi asigură menţinerea investiţiilor ;- rata naturală, care este determinată de cantitatea şi calitatea forţei de muncă,

de progresul tehnic şi de sporirea productivităţii muncii ;- rata de facto, care reflectă rata reală de creştere economică. Dacă rata de

facto este mai mare decât rata garantată, atunci are loc tendinţa de expansiune econonomică, iar dacă rata de facto este mai mică decât rata garantată, atunci apare situaţia de recesiune economică.

Modelul Rostow ( economist american ). W. Rostow a elaborat teoria stadiilor de creştere economică, potrivit careia societatea, în evoluţia sa istorică, trece prin cinci stadii de dezvoltare: a) sociateatea tradiţională ( precapitalistă ), care este bazată pe producţia agricolă şi tehnica rutină, iar rata de acumulare a capitalului constituie până la 5%; b) societatea de tranziţie, care cuprinde etapa de pregătire a condiţiilor pentru mişcarea spre societatea industrială. La această etapă are loc creşterea substanţială a productivităţii muncii în agricultură, se extind ramurile producţiei industriale, iar rata acumulării capitalului atinge 10%; c) societatea industrială, care este bazată pe o industie dezvoltată, iar rolul principal îl joacă industria grea. Rata de acumulare a capitalului constituie 20%; d) societatea consumului de masă, stadiul în care potenţialul economic al naţiunii este orientat cu precădere spre consum, iar sectorul prioritar în economie devin ramurile ce produc obiecte de consum de menire îndelungată; e) societatea calităţii înalte a vieţii, în care rolul decesiv în economie îl joacă sfera de servicii. În viziunea lui W. Rostow, la baza stadiilor de dezvoltare a societăţii se află criteriul de " maturitate tehnologică ".

Modelul Hansen (A. Hansen, economist englez), potrivit căruia creşterea economică este asigurată din contul bugetului de stat.

Modelul P. Samuelson ( economist american, Laureat al Premiului Nobel ), potrivit căruia creşterea economică depinde de politica fiscală. Dacă se reduc impozitele, atunci cresc investiţiile de capital şi sporeşte volumul de producţie.

Modelul monetarist ( reprezentantul principal este M. Friedman, economist american, Laureat al Premiului Nobel ), potrivit căruia creşterea economică depinde de masa monetară aflată în circulaţie. În viziunea lui M. Friedman, ritmul de creştere a masei monetare trebuie să corespundă ritmului de sporire a PIB – ului.

14.3. Fluctuaţiile creşterii economice. Ciclurile economice şi caracteristicile lor.

Economia naţională în orice ţară se dezvoltă neuniform, fluctuant. Periodic economiile naţionale sau unele ramuri ale acestora cunosc stări de criză sau de expansiune. Deci, evoluţia economiei nu este liniară, ci ondulatorie, cu perioade de expansiune urmate de încetiniri, stagnări şi chiar regrese. În evoluţia economiei naţionale apar următoarele tipuri de fluctuaţii:

- fluctuaţii sezoniere determinate de calamităţi naturale ( secetă, inundaţi, cutremuri, alunecări de teren şi etc.,). Aceste fluctuaţii, de regulă, durează până la un

an. Ele sunt însoţite de reducerea volumului de producţie, a ocupării forţei de muncă, a scăderii activităţii economice în general;

- fluctuaţii întâmplătoare generate de factori sociali ( războaie, tensiuni sociale şi alte fenomene );

- fluxuri ciclice, repetabile la anumite intervale de timp, cauzate, de regulă, de factori economici. Astfel de fluctuaţii se repetă permanent, începând din prima jumătate a sec. XIX. Aceste fluctuaţii reflectă dezvoltarea ciclică a economiei.

Ciclicitatea este o formă firească, normală a activităţii economice. Ea este rezultatul interdependenţelor dintre factorii naturali, tehnici, economici, psihologici, socio – politici. Ciclicitatea economică reprezintă un proces de schimbare permanentă a creşterii şi scăderii activităţii economice care reflectă : oscilaţia nivelului de producţie; schimbările în nivelul de ocupare a forţei de muncă; dinamica ratei inflaţiei.

Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp, care se scurge de la începutul unei crize până la începutul crizei următoare. Ciclul economic cuprinde anumite faze, care se deosebesc una de alta, dar care se reproduc într- o anumită succesiune. Anume ciclul economic reflectă fluctuaţiie în domeniul economic. Principalele forme ale ciclurilor economice sunt: ciclul economic lung sau secular; ciclul economic mediu sau decenal; ciclul economi scurt. Ciclurile economice lungi sau seculare, numite cicluri Kondratieff (N. Kondratieff economist rus) au o durată de 40 – 60 ani. Aceste cicluri reflectă: dinamica economiei; schimbarea factorilor şi neofactorilor de producţie; modificarea rezultatelor activităţii economice. Ciclurile economice lungi reflectă un anumit sistem tehnic de producţie. El corespunde, după durată, revoluţiilor tehnologice. Ciclurile economice lungi cuprind două faze: faza ascedentară şi faza descedentară ( tabelul 14.1.) .

Tabelul 14.1.Evoluţia ciclurilor lungi

Durata ciclului Faza ascedentară Faza descedentarăI. 1790 – 1844II. 1845 – 1900III. 1901 – 1948IV. 1949 – 2000V. 2011 - 2050

1790 – 18101845 – 18721901 – 19281949 – 1973

1811 – 18441873 – 19001929 – 19481974 – 2000

Cauza principală a ciclurilor lungi o constituie revoluţia tehnico – ştiinţifică şi inovaţiile tehnologice care provoacă schimbări structurale în economie.

Faţa ascedentară a ciclului lung are următoarele trăsături: - prosperarea economică;- ritmul relativ ridicat de creştere a venitului naţional;- creşterea investiţiilor de capital;- creşterea profiturilor agenţilor economici;- creşterea nivelului de trai a populaţiei.

Faza descedentară se caracterizează prin următoarele trăsături:- reducerea ritmului de creştere a investiţiilor de capital;

- scăderea ritmului de creştere a producţiei;- scăderea profiturilor;- creşterea şomajului;- creşterea inflaţiei;- scăderea nivelului de trai a populaţiei.

Ciclul mediu sau decenal, numit ciclu Juglar, a fost analizat pentru prima dată de economistul francez Climent Juglar în anul 1860. Acest ciclu are o durată medie de 8 – 10 ani şi se caracterizează prin următoarele trăsături: regularitate; simultaneitate (în aproape toate ţările dezvoltate); amplitudine între maximul fazei de expansiune şi minimul celei de depresiune; amploare (afectează toate domeniile de activitate). Ciclul decenal include patru faze: expansiune (boom economic), criză (declin economic), depresiune (contracţie economică), reluare (înviorare economică). Vezi (figura 14.3.)

Figura 14.3. Ciclul decenal şi fazele lui.Faza de expansiune , are următoarele trăsături:

- tendinţa generală de creştere a producţiei;- majorarea investiţiilor de capital;- creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă;- reducerea şomajului;- creşterea masei monetare în circulaţie;- creşterea salariilor, profiturilor şi a dobânzii.

Faza de criză ( declin economic ), se caracterizează prin :- reducerea ratei dobânzii;- majorarea stocurilor de mărfuri nerealizate;- reducerea volumului de investiţii;- reducerea creditelor bancare ca consecinţă a nerambursării la timp a

creditelor primite;- scăderea activităţii antreprenoriale.

Faza de depresiune , ( contracţie economică ) are următoarele trăsături:- stagnarea sau reducerea producţiei;- creşterea numărului de falimente a întreprinderilor afectate de criză;- creşterea costurilor de producţie;- scăderea ratei profitului;- scăderea nivelului de trai a populaţiei.

Faza de reluare ( înviorare economică ), se caracterizează prin:- creşterea treptată a volumului de producţie;

- sporirea investiţiilor de capital;- reducerea şomajului;- creşterea veniturilor populaţiei şi a agenţilor economici;- creşterea cererii agregate.

Menţionăm faptul, că condiţiile de trecere de la o fază la alta se crează în cadrul fazei anterioare ale ciclului. Ciclul decenal se desfăşoară în cadrul ciclului secular şi are o regularitate permanenta5. Cele mai accentuate şi profunde faze de recesiune ale ciclurilor decenale sunt considerate cele din anii 1929 – 1933 şi 2008 – 2009, care au cuprins majoritatea ţărilor.

Ciclul scurt, numit ciclul Kitchin are o durată de la 6 luni până la 3-4 ani şi se încadrează în interiorul ciclului decenal, între două crize şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii, respectiv a fazei de contracţie a ciclului decenal. Ciclul scurt cuprinde două faze: faza de expansiune şi faza de contracţie.

Faza de expansiune se caracterizează prin: creşterea treptată şi fermă a investiţiţiilor în domeniul; oferta devansează cererea, generând reducerea ratei profitului şi a preţurilor; creşterea stocurilor de mărfuri.

Faza de contracţie este caracteristică prin: reducerea investiţiilor de capital; cererea este mai mare ca oferta ce contribuie la sporirea preţurilor şi a profiturilor; scăderea stocurilor de mărfuri.

Aceste decalaje au caracter periodic şi reflectă neconcordanţa dintre cerere şi ofertă. Ca exemple de cicluri scurte pot fi considerate: ciclul investiţional, ciclul variaţiei stocurilor de mărfuri; ciclul inflaţionist; ciclul energetic; ciclul alimentar etc.

14.4. Crizele economice şi particularităţile lor în R.Moldova.

Una din fazele ciclului decenal este faza de criză, numită declin economic. Criza economică reflectă o stare de dereglare în activitatea economică care se manifestă în: încetinirea, stagnarea sau scăderea activităţilor economice; dezechilibru dintre producţie şi consum; dintre cererea şi oferta agregată, cu efecte directe asupra preţurilor, gradului de ocupare a forţei de muncă şi a utilizării factorilor de producţie. Crizele economice se manifestă în trei forme: crize de subproducţie; crize ciclice de supraproducţie; crize neciclice.

Crizele de subproducţie reflectă deficitul sau insuficienţa de produse, lipsa de bunuri cauzată de fenomene naturale (secetă, inundaţii) sau de fenomene sociale (războaie, tensiuni religioase, interetnice). Astfel de crize au fost tipice până la începutul sec. XIX, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, în deosebi în tările subdezvoltate.

Crizele de supraproducţie, numite crize ciclice, reflectă situaţia, când mărfurile fabricate nu pot fi realizate, ceea ce duce inevitabil la scăderea producţiei. Astfel de crize au demarat în prima jumătate a secolului XIX şi se repetă până în zilele noastre. Crizele de supraproducţie se desfăşoară în cadrul ciclurilor decenale.

Crizele neciclice reflectă stări de dereglare şi nu au o anumită repetabilitate. Unele dintre acestea sunt parţiale, altele intermediare sau agrare.

5 Regularitatea ciclurilor decenale (începutul ciclului ): 1815; 1825; 1836; 1847; 1857; 1866; 1873; 1882; 1890; 1900; 1907; 1920; 1929; 1937; 1948; 1957; 1963; 1973; 1980; 1991; 2001; 2009.

Crizele neciclice parţiale cuprind una sau mai multe ramuri şi domenii de activitate (industria, construcţiile şi a. ). Ele se manifestă prin: reducerea volumului de producţie; scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă; modificarea volumului şi structurii consumului; schimbarea modului de combinare a factorilor de producţie etc.

Crizele intermediare sau structurale, reflectă insuficienţa unor resurse în raport cu posibilitatea de producţie şi creştere nejustificată a preţurilor. Astfel de crize sunt: crize de materie primă; crize energetice; crize valutar-financiare; crize ecologice etc. Crizele intermediare cuprind mai multe ramuri conexe. Ele întrerup temporar faza de expansiune sau cea de reluare a creşterii economice.

Crizele agrare apar în economiile slab dezvoltate şi în cele cu exploatări agricole fărămiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice învechite. Aceste crize au o durată de 20-30 de ani şi au efecte negative asupra înregii economii: scad veniturile agricultorilor şi nivelul lor de trai; se reduce consumul alimentar; cresc preţurile asupra produselor agricole, ce afectează în mare măsură populaţia urbană cu venituri relativ mici. Crizele agrare pot fi atenuate prin diversificarea producţiei agricole, dezvoltarea transportului şi comerţului mondial cu produse agricole şi trecerea la agricultura intensivă.

În decursul anilor de independenţă şi suveranitate economică naţională R.Moldova a cunoscut şi s-a confruntat cu două valuri mari de criză economică: anii 1991-2000 şi 2009-2010. Vom analiza succint particularităţile şi consecinţele economice ale acestor crize.

Criza economică din anii 1991-2000 a avut următoarele particularităţi: faza crizei economice din R. Moldova a avut o durată de 10 ani (1991-2000); criza din R.Moldova a avut un caracter sistemic, deoarece a cuprins întregul

sistem social-economic (activitatea economică, sistemul politic, sfera social-culturală etc.). Criza s-a desfăşurat în perioada de tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă.

criza economică a adus la scăderea tuturor indicatorilor macroeconomici: PIB -ul s-a micşorat mai mult de două ori; producţia industrială a scăzut cu 20 %; producţia agricolă s-a micşorat cu 50%; investiţiile de capital s-au redus de 8 ori; şomajul a crescut de 10 ori; inflaţia a crescut de sute de ori;

criza economică a adus la scăderea nivelului de trai a populaţiei şi la divizarea ei în bogaţi şi săraci, raportul dintre care a constituit, în a. 2000, 1:13.

Care sunt consecinţele crizei economice din R. Moldova din anii 2009-2010? Criza economică din a. 2009 a apărut pe fondalul crizei economico-finanţare

mondiale şi are următoarele consecinţe:4

reducerea produsului intern brut în a. 2009 - cu 7,3% faţă de anul 2008;diminuarea principalelor indicatori macroeconomici: cererea agregată s-a

redus cu 18,9%; consumul agregat s-a redus cu 7%; acumularea brută de capital fix s-a redus cu 38,4%; volumul de credite s-a micşorat cu 7,1% ;

4 Moldova în cifre. 2010. Breviar statistic. 2010, p. 18; 44; 48; 53; 59; 66; 85.

scăderea substanţială a volumului producţiei industriale cu - 22,2 %, inclusiv: industria de prelucrare – cu 21,4 %; industria de alimentaţie – cu 20,4 %; producţia de confecţii – cu 26,0 %; producţia încălţămintei – cu 50,9 %; producţia maşinilor şi utilajului – cu 43,3 % .

scăderea volumului producţiei agricole – cu 9,9 %, inclusiv: producţia de cereale s-a redus cu 32,5 %; producţia sfeclei de zahăr – cu 65,1 % ;

rata de ocupare a forţei de muncă a coborât de la 45 % la 35 %; numărul şomerilor a întrecut cifra de 80mii persoane; rata şomajului a crescut până la 8 % ;

scăderea bruscă a investiţiilor în capital fix – cu 35 %, ce au dus la stoparea construcţiei multor obiecte de menire productivă şi neproductivă;

creşterea deficitului bugetar de la 1% în anul 2008 până la 9% în anul 2009. Acest deficit a constituit în anul 2009 – 6,5 mlrd. lei;

scăderea volumului comerţului internaţional: exportul s-a redus cu 18%; importul s-a micşorat cu 30%; balanţa comercială s-a redus cu 40%, devenind deficitară;

reducerea remitenţelor valutare de transferuri din străinătate – cu 30% (de la 1,7 mlrd. dolari în a. 2008 – la 1,1 mlrd. dolari în a. 2009);

criza a influenţat negativ asupra nivelului de trai a populaţiei.Cuvinte-cheie

ciclul economic creştere consolidată ciclul secular criză economică ciclul decenal criză ciclică ciclul scurt criză neciclică creştere economică criză agrară ceştere pozitivă criză de subproducţie creştere negativă criză de supraproducţie creştere zero criză intermediară creştere extensivă declin economic creştere intensivă depresiune economică creştere intermediară dezvoltare economică creştere echilibrată expansiune economică

Rezumat

1. Creşterea economică reflectă modificările pozitive reale, care au loc în sporirea rezultatelor activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă relativ îndelungată de timp.

2. Dezvoltarea economică reflectă ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce au loc în structurile social- economice, tehnico- ştiinţifice, în mecanismele economice şi în comportamentul oamenilor.

3. Creşterea economică şi dezvoltarea economică este influenţată de factori direcţi (factorul uman; natural; capital; informaţional; progres tehnico- ştiinţific) şi

factorii indirecţi (crerea şi oferta agregată; volumul investiţiilor de capital; rata dobânzii; politica bugetar- fiscală şi monetară; climatul economic şi social din ţară).

4. Principalele politici de creştere economică sunt: politica a cererii şi ofertei, monetară, fiscală, anticriză, politică a ocupării forţei de muncă.

5. Tipurile de creştere economică: creştere extensivă, intensivă, intermediară, consolidată, echilibrată. Cele mai importante modele de creştere economică sunt: modelul clasic, neoclasic, keynesian, modelul Rostow, modelul Harrod-Domar, modelul Hansen, modelul Samuelson, modelul monetarist.

6. Economia în orice ţară se dezvoltă fluctuant. Fluctuaţiile economice pot fi : sezoniere, întâmplătoare, ciclice. În dependenţă de durată ciclurile economice se clasifică în cicluri lungi (ciclul Kondratieff), cicluri medii sau decenale (ciclul Juglar) şi cicluri scurte (ciclul Kitchin).

7. Una din fazele ciclului decenal este faza de criză (declin economic), care reflectă o stare de dereglare în activitatea economică. Crizele economice se manifestă în trei forme: crize de subproducţie; crize ciclice de supraproducţie; crize neciclice (crizele parţiale, intermediare sau structurale şi agrare).

8. În R.Moldova în anii de independenţă au avut loc două crize economice aprofundate: 1991-2000 şi 2009-2010, care au condus la scăderea tuturor indicatorilor macroeconomici şi au afectat nivelul de trai a populaţiei.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunile de „creştere economică”, „dezvoltare economică”, „progres economic” şi evidenţiaţi deosebirile dintre aceste noţiuni.

2. Analizaţi factorii direcţi şi indirecţi care au impact asupra creşterii economice.

3. Analizaţi beneficiile şi costurile creşterii economice.4. Definiţi politicile de creştere economică şi explicaţi conţinutul lor.5. Analizaţi şi explicaţi tipurile de creştere economică.6. Descrieţi modelele de creştere economică.7. Caracterizaţi conţinutul fluctuaţiilor economice.8. Analizaţi şi explicaţi ciclurile economice şi fazele lor.9. Analizaţi şi explicaţi crizele ciclice şi neciclice.10. Evidenţiaţi particularităţile şi consecinţele crizelor economice din

R.Moldova din anii 1991-2000 şi 2008-2009.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, pag. 311-338; 369-382. Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău,

2006, p. 319-327; 356-376. Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie economică. UTM.

Chişinău, 2004, p. 149-157.

Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 202, p. 533-574.

Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 148; 310.

Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011. Feuraş Eugenia. Teorie economică (Micro-Macroeconomie). Editura ASEM.

Chişinău, 2007, p. 169-176; 195-202.

Tema 15. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale.

15.1. Direcţiile politicii sociale ale statului .15.2. Calitatea vieţii şi nivelul de trai a populaţiei.15.3. Inegalitatea economică şi sărăcia.15.4. Impactul dezvoltării economice asupra mediului ambiant.

Scopul temei- analiza direcţiilor, politicii sociale ale statului şi a problemelor legate de calitatea vieţii şi a nivelului de trai a populaţiei.

Obiectivele temei : După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să însuşiţi noţiunile de bunăstare economică şi bunăstare socială; să analizaţi direcţiile politicii sociale ale statului din R. Moldova; să determinaţi principalele componente ale calităţii vieţii; să evidenţiaţi factorii care influenţează calitatea vieţii; să analizaţi, în baza datelor statistice, nivelul de trai în R. Moldova; să determinaţi cauzele inegalităţii în venituri; să determinaţi criteriile săraciei şi nivelul ei în R. Moldova.

15.1. Direcţiile politicii sociale ale statului.

Activităţile economice în orice ţară sunt orientate spre creşterea economică şi în baza acesteia sporirea bunăstarii economice şi sociale ale populaţiei.

Bunăstarea economică reflectă nivelul general al standardului de viaţă dintr-o societate şi care depinde de: volumul de producţie de bunuri materiale şi servicii disponibile; de relaţiile de distribuţie a veniturilor; de impactul externalităţilor interne şi externe.

Bunăstarea economică include, prin uramare, o varietate de factori obiectivi şi subiectivi, care contribuie la o alocare optimă a resurselor economice. O anumită alocare a resurselor, în viziunea economistului italian V. Pareto, poate fi optimă atunci când nu este posibilă nici o altă realocare care să producă avantaje pentru unii fără să-i dezavantajeze pe alţii. Pentru ca această stare de optim (sau de eficienţă economică) să fie obţinută, sunt necesare trei cerinţe importante1:

- optimul în producţie, care înseamnă că economia trebuie să angajeze toţi factorii de producţie în combinaţii eficiente, astfel încât aceasta să se situeze pe limita posibilităţilor de producţie şi nu în interior;

- optimul schimburilor, care înseamnă că trebuie să fie imposibil să se redistribuie un stoc dat de bunuri şi servicii într-un fel în care să producă avantaje pentru cineva fără ca în acelaşi timp să dezavantajeze pe altcineva;

- optimul mix-ului de produse finale, care înseamnă că este imposibil să se schimbe combinaţia deja existentă de bunuri şi servicii produse astfel încât să avantajeze pe cineva fără să dezavantajeze pe altcineva.

În viziunea lui A. Pareto, orice modificare în organizarea producţiei şi distribuţiei de care beneficiază cineva fără a dezavantaja pe altcineva va spori bunăstarea economică.

Bunăstarea socială constituie totalitatea de bunuri şi servicii sociale şi modul lor de distribuie între membrii societăţii. Bunăstarea socială depinde de politica socială promovată de către stat în acest domeniu.

Politica socială a statului constă din activităţi în sfera economică, cultură, educaţională, sănătate, demografie etc. Ea include un set de instrumente de analiză prin care statul realizează repartizarea normativă a resurselor publice, distribuirea veniturilor destinate sferei sociale.

Politica socială cuprinde trei niveluri:- nivelul naţional, care prevede rezolvarea problemelor sociale la nivel

macroeconomic (apărarea naţională, securitatea economică, susţinera ramurilor sferei sociale);

- nivelul administrativ- teritorial, care prevede rezolvarea problemelor la nivelul localităţilor;

- nivelul individual, care prevede rezolvarea problemelor sociale la nivelul fiecărui individ.

Principalele obiective ale politicii statului sunt:- politica de promovare a unor bunuri publice ( infrastructura socială, educaţia,

cultura, sănatatea, ştiinţa);- politica de protejare a păturilor vulnerabile a populaţiei ( bătrâni, invalizi,

şomeri);- politica de acordare a garanţiilor sociale (la muncă, sănătate, asigurare socială,

la grevă).Care sunt direcţiile politicii sociale ale statului?Cele mai importante direcţii sunt:

1 Philip Hardwik, John Langmead. Bahadur Khan. Întroducere în economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 165.

- crearea condiţiilor necesare pentru sporirea veniturilor populaţiei (a salariilor, pensiilor, burselor, indemnizaţiilor);

- creşterea volumului de investiţii în sfera socială, crearea noilor locuri de muncă şi reducerea şomajului;

- fixarea unui salariu minim garantat ( în R. Moldova în a. 2010 salariul minim garantat a constituit 900 lei la oraşe şi 700 lei în localităţile rurale );

- reducerea inegalităţii economice a populaţiei şi a nivelului de sărăcie;- asigurarea unui nivel înalt al calităţii vieţii şi al nivelului de trai a populaţiei;- exercitarea protecţiei sociale a populaţiei defavorizate ( acordarea ajutoarelor

sociale, indexarea salariilor, pensiilor, compensarea cheltuielilor comunale şi a.); - asigurarea şi garantarea drepturilor economice, sociale şi politice a cetăţenilor

(dreptul la alegeri, dreptul la informaţie, dreptul la întrunire în mişcări şi partide politice, dreptul la proprietate etc.)

O componentă importantă în politica socială o are echitatea sociala . Conceptul de echitate se refereă la o întrebare privind alocarea: pentru cine se produce şi astfel aparţine mai degrabă economiei normative decât celei pozitive, deoarece modul în care ar trebui împărţit venitul naţional şi bogăţia între diferiţii membri ai societăţii este bazat în mod necesar pe judecăţi de valoare. Echitatea, în ceea ce priveşte distribuţia veniturilor şi a bogăţiei, este o chestiune morală şi socială şi reflectă diferite opinii referitor la corectitudinea şi modalitatea prin care se ajunge la obţinera ei în societate.

În practică, nici o măsură politică nu este neutră în efectele pe care le are asupra distribuţiei veniturilor şi bogăţiei între membrii societăţii. Unele politici îi favorizează pe unii, în defavoarea altora ce duce la neechitatea socială. De ex; o taxă antipoluoare pe vehicule ar aduce beneficii rezidenţilor din vecinătatea unei străzi aglomerate, dar iar dezavantaja pe posesorii de vehicule.

Care sunt criteriile2 de echitate? Există un numar de criterii de echitate care pot fi aplicate problemei

redistribuirii veniturilor şi bogăţiei şi influenţei acesteia asupra bunăstării sociale.Printre astfel de criterii pot fi menţionaţi:- standardul egalitarist, care reiese din ipoteză că toţi oamenii au aceeaşi valoare

în societate. Potrivit acestui standard, distribuţia venitului şi bogăţiei este cu atât mai mult mai echitabilă cu cât este mai aproape de „idealul” egalităţii absolute, că toţi cetăţenii ţării, indiferent de venit sau de avere, trebuie să aibă acces liber la serviciile puse la dispoziţia lor de către stat şi finanţate din taxe, cum ar fi educaţia şi sănătatea. Astfel de standard de echitate socială a fost încercat în fosta U.R.S.S, însă el a fost ineficient, deoarece nu ţinea cont de cerinţele şi de preferinţele individuale ale membrelor societăţii;

- criteriul de selectivitate, care presupune ca beneficiile sociale să fie orientate către anumite grupuri sociale cum ar fi persoanele cu venituri mici sau cele cu handicap. Însa, şi această abordare a distribuirii echitabile a veniturilor şi bogăţiei nu este perfectă şi are un efect discurajant prin nivelul ridicat al taxelor, ceea ce ar duce

2 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p.176-177

la o scădere a venitului naţional destinat redistribuirii. Un exemplu pozitiv de politică selectivă poate fi direcţionare unor fonduri de către programele de reorientare profesională destinate celor rămaşi fără locuri de muncă, programe cunoscute sub denumirea „bunăstare prin muncă”;

- standardul “intergeneraţii”, aplicarea căruia presupune luarea în considerare a modificărilor ce vor surveni în timp în ceea ce priveşte distribuţia veniturilor şi a bogăţiei. Actualmente este acceptată ideia, că modul în care o generaţie decide ce şi cum să producă afectează, într-un fel sau altul, bunăstarea generaţiilor viitoare. De asemenea, deşeurile ( în special nucleare) depozitate necorespunzător vor avea efecte negative asupra bunăstării generaţiilor viitoare. În acelaşi timp, generaţiile viitoare vor avea de câştigat dacă vor primi ca „ moştenire” realizări în domeniul ştiinţei şi tehnicii şi a stocurilor de capital.

15.2 Calitatea vieţii şi nivelul de trai a populaţiei.

Una din principalele componente ale bunăstarii economice şi sociale este calitatea vieţii. Calitatea vieţii reprezintă totalitatea condiţiilor de ordin economic, social, ecologic, spiritual care asigură integritatea şi echilibrul vieţii biologice, sociale şi spirituale ale fiinţei umane.

Principalele componente3 ale calităţii vieţii sunt: - nivelul de trai, care reflectă gradul de satisfacere a nevoilor directe ale

oamenilor;- calitatea mediului de viaţă, care cuprinde relaţiile individului cu familia,

colectivitatea şi societatea ;- calitatea mediului de muncă, care reflectă relaţiile angajatului cu grupul

profesional, patronatul, sindicatele, cointeresarea materială şi morală;- calitatea mediului social şi politic, care include relaţiile de integrare socială şi

participarea la actul decizional social şi politic, caracterul democratic al manifestării sale ca fiinţă socială responsabilă;

- calitatea mediului natural, care reflectă relaţiile dintre om şi natură, viziunea ecologistă a existenţei individului în cadrul mediului şi respectarea cerinţelor mediului înconjurător;

- bunăstarea colectivă, care reflectă tipul de repartiţie a resurselor şi mijloacelor în care toţi membrii colectivităţii au acces, la o cantitate minimă de bunuri şi servicii considerată decentă sau normală pentru viaţă;

- existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.Calitatea vieţii este influenţată de următorii factori: de calitatea resurselor

naturale de care dispune ţara respectivă (calitatea solului, bogăţiilor subterane, calitatea pădurilor); dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific şi economic; mărimea, structura şi dinamica venitului naţional; mărimea veniturilor diferitor categorii ale populaţiei; starea mediului înconjurător; gradul de dezvoltare a bazei tehnico-materiale a sferei sociale.

3 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 83- 84.

Componenta principală a calităţii vieţii îl constituie nivelul de trai a populaţiei. Nivelul de trai reprezintă un indicator economico-social care exprimă ansamblul de bunuri şi servicii necesare pentru satisfacerea necesităţilor vitale ale populaţiei unei ţări, a unui grup social sau a unei persoane din contul veniturilor disponibile. Pentru a caracteriza nivelul de trai a populaţiei din diferite ţări Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat un sistem de indicatori, care reflectă diferite aspecte ale vieţii şi activităţii umane. În continuare vom analiza unii din indicatorii de bază a nivelului de trai în R. Moldova.

Un indicator important al nivelului de trai este durata medie de viaţă (tabelul 15.1), care este influenţată de o serie de factori economici, sociali, demografici, culturali etc.

Tabelul 15.1.Speranţa de viaţă la naştere în R. Moldova

2006 2007 2008 2009Ambele sexe-ani 68,4 68,8 69,4 69,3Masculin – ani 64,6 65,0 65,6 65,3Femenin - ani 72,2 72,6 73,2 73,4Sursa: Anuarul Statistic al R. Moldova. 2010. Chişinău, 2010, p.40.

În R.Moldova durata medie a vieţii rămâne substanţial în urmă faţă de ţările

dezvoltate. De ex:, în Japonia durata medie pentru bărbaţi constituie 78,6 şi pentru femei -85,6, în Suedia 78,1 şi 82,5 ani, în Germania- 76,2 şi 81,8 ani, în Canada- 77,6 şi 82,6, în S.U.A- 74,8 şi 80,2 ani, în Franţa – 76,0 şi 83,1 ani, în Elveţia – 77,8 şi 83,4 ani.

Un alt indicator, care reflectă nivelul de trai a populaţiei este mişcarea naturală a populaţiei ( tabelul 15.2.).

Tabelul 15.2.Mişcarea naturală a populaţiei în Republica Moldova

2006 2007 2008 2009 2010Născuţi- oameni 37584 37973 39018 40803 40474din care:băieţi 19310 19646 20098 21089 20781fete 18277 18327 18920 19714 19693Decedaţi 43137 43050 41948 42139 43631Spor natural -5550 -5077 -2930 -1336 -3157Rata mişcării naturale a

populaţiei la 1000 locuitori:născuţi 10,5 10,6 10,9 11,4 11,4decedaţi 12,0 12,0 11,8 11,8 12,3spor Natural -1,5 -1,4 -0,9 -0,4 -0,9 Sursa: 6)Moldova în cifre. 20011. Breviar statistic. 2011, p.10.

Dupa cum rezultă din tabelul 2, în R.Moldova au loc procese de populaţie, situaţie când sporul populaţiei este negativ. Cel mai jos nivel al sporului natural se observă în Ucraina - 7, 6; Federaţia Rusă - 5, 9; Bulgaria - 5, 6; Letonia - 4, 9.Cel mai înalt nivel al sporului natural are loc în Tadgikistan +21,8;Kîrgîztan +14,2; Turcia +12,7; Irlanda +8,84.

Nivelul de trai depinde în mare masură de starea de sănătate a populaţiei ( tabelul 15.3. )

Tabelul 15.3. Morbiditatea populaţiei, pe principalele clase de boli în R.Moldova. 2006 2007 2008 2009 2010

Numărul de cazuri la 1000 locuitori 351,1 325,5 323,3 361,5 346,6 din care: -boli infecţioase şi parazitare 31,0 29,3 38,2 30,1 28,2 -tumori 4,3 3,7 3,8 3,8 3,7 -boli ale sistemului nervos 25,2 22,6 22,3 21,9 21,9 -boli ale aparatului circulator 22,3 19,7 16,9 16,8 15,4 -boli ale aparatului respirator 107,1 99,8 88,5 133,9 108,5 -boli ale aparatului digestiv 20,3 19,6 18,5 19,7 23,7 -leziuni traumatice 42,0 38,1 45,4 44,4 52,1Sursa: Moldova în cifre. 2011.Breviar statistic, p.33.

Datele statistice din tabelul 15. 3. ne mărturisesc, că cele mai multe cazuri de înbolnăvire a populţiei sunt bolile infecţioase, bolile aparatului respirator şi leziunile traumatice.

Un indicator de bază a nivelului de trai este accesul la instruire a populaţiei ( tabelul 15.4.)

4 Anuarul statistic al R. Moldova. 2007. Chişinău, 2010, p.542.

Tabelul 15.4.Accesul la instruire în R. Moldova.

2006/07 2007/08 2008/09 2009/10 2010/11Numărul de şcoli de zi, gimnazii, licee din acestea, nestatale

153923

153422

151922

151220

148919

numărul de elevi - mii 491,5 461,0 434,3 413,7 396,5din aceştea, învaţă în instituţii nestatale 4,3 4,2 4,0 3,9 3,6Instituţii de învătământ profesional 78 75 75 75 75Numărul de elevi - mii 23,7 24,5 24,3 22,2 21,4Colegii 49 49 47 47 48din acestea, nestatale 7 6 6 6 6numărul de elevi - mii 30,2 31,3 32,7 32,2 32,2Instituţii de învăţământ superior 31 31 31 33 33Din acestea, nestatale 14 14 14 14 14numărul de studenţi - mii 128,0 122,9 114,9 109,9 107,8Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011, p. 28.

În R. Moldova, practic toţi copii de vârstă şcolară au acces la instruire în diferite şcoli de învătămât ganeral şi profesional. Totodată, unii copii de vârstă şcolară în anul de studiu 2010/2011, din motive materiale, n-au fost încadraţi în procesul de instruire.

Ca indicator important al nivelului de trai îl constituie gradul de ocupare a forţei de muncă ( tabelul 15.5.)

Tabelul 15.5.

Gradul de ocupare a forţei de muncă în R. Moldova.2006 2007 2008 2009 2010

Total populaţie – mii persoane 3585 3577 3570 3566 3562

Populaţie economic activă 1357 1314 1303 1265 1235Populaţie ocupată 1257 1247 1251 1184 1143

Populaţie ocupată în activităţi neagricole 835 839 862 851 829Şomeri 100 67 52 81 92

Gradul de ocupare a forţei de muncă în totalul populaţiei - %

37,8 36,7 36,4 35,5 32,0

Gradul de ocupare a populaţiei economic active - %

92,6 94,9 96,0 93,6 92.6

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011, p.14-15.

Condiţiile şi spaţiul locativ al populaţiei la fel constituie un indicator de bază al nivelului de trai ( tabelul 15. 6.)

Tabelul 15.6.Darea în folosinţă a caselor de locuit, pe medii în R. Moldova, mii de

suprafaţă totală2006 2007 2008 2009 2010

Total 579 558 680 502 348

în mediul urban 483 464 585 428 274

în mediul rural 96 94 95 74 75

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011, p.27.

Actualmente, în R. Moldova la un locuitor revin în mediu 22,5 locuinţe, practic la o persoană revine o cameră de locuit. Concomitent, după unele date statistice, aproape o treime din familii cu trei şi mai multe persoane au la dispoziţie numai o singură cameră de locuit. În localitatea rurală au acces la reţeaua de apă potabilă numai 37% din casele de locuit, la gaz – 29%, două treimi din populaţie sătească se încălzesc de la sobe.

Numărul de apartamente construite în mediu pe an la 10 mii locuitori în R. Moldova constituie numai 19 unităţi faţă de 62 apartamente în Belarus, 60 – în Norvegia, 58 – în Filanda, 55 – în Elveţia5.

Un indicator important al nivelului de trai sunt veniturile şi cheltuielile populaţiei pentru consum ( tabelul 15.7.).

Tabelul 15.7.Structura veniturilor disponibile ale populaţiei din R. Moldova, %.

2006 2007 2008 2009 2010

Venituri disponibile – lei (lunar)inclusiv venituri provenite din : %

839,6 1018,7 1188,6 1166,1 1273,7

- activitate salariată 41,6 43,8 42,9 43,9 42,6

- activitate individuală agricolă 18,6 15,2 10,5 10,9 9,8

- activitate individuală non – agricolă

7,8 5,3 7,5 6,3 6,8

- proprietate 0,2 0,2 0,3 0,2 0,1

- prestaţii sociale 13,2 13,2 14,9 16,9 18,7

- alte venituri 18,7 22,2 23,9 21,8 22,0Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011, p.20 - 21. Anuarul statistic al R. Moldova.

Structura cheltuielilor de consum în anul 2010 au constituit: cheltuieli pentru produse alimentare şi băuturi nealcoolice – 40,8%, îmbrăcăminte, încălţăminte – 10,8 %, întreţinerea locuinţei – 17,8%, sănătate - 6,4%, transport – 5,0%, comunicaţii –

5 Anuarul statistic al R. Moldova. 2010. Chişinău, 2007, p. 565.

4,6%, hoteluri, restaurante, cafenele – 2,2 %, băuturi alcoolice şi tutun – 1,8%, învăţământ – 1,3%, alte bunuri şi servicii – 3,8%6.

Asupra nevelului de trai o influenţă majoră o are modificarea permanentă a preţurilor asupra mărfurilor şi serviciilor ( tabelul 15.8.).

Tabelul 15.8.Evoluţia salariului real şi a indicilor preţurilor

de consum în R. Moldova ( anul precedent = 100 ).2006 2007 2008 2009 2010

Evoluţia salariului real 114,2 108,4 108,7 108,6 108,1

Indicile preţurilor de consum la mărfuri şi servicii

112,7 112,3 112,7 100,0 107,4

- produse alimentare 109,1 111,0 115,6 94,4 105,7- mărfuri nealimentare 116,4 113,1 108,3 99,7 107,3

- servicii 114,7 114,5 116,5 108,2 109,1

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011, p.19 - 24.

După cum rezultă din tabelul 15. 8, salariul real a spori în anii 2006 – 2010 cu 48,0%, indicile preţurilor de consum au crescut: la produsele alimentare – cu 41,4%, la mărfurile nealimentare – cu 45,1%, iar la servicii – cu 63,0%. Astfel, nivelul de trai în această perioadă de timp practic a ramas la acelaş nivel.

Printre alţi indicatori al nivelului de trai a populaţiei pot fi menţionaţi:- numărul mediu de ore de muncă pe zi şi pe săptămână, care, în conformitate cu

indicaţiile Biroului Internaţional al Muncii, constituie: 8 ore – ziua de lucru şi 40 ore – săptămâna de lucru;

- durata timpului de deplasare la locul de munca, care nu trebue să dureze mai mult de 1 oră;

- concedii anuale plătite ( în R. Moldova concediile anuale plătite pentru diferite categorii de lucrători constituie de la 24 pănâ la 62 zile calendaristice );

- timpul liber şi modul de utilizare al acestuia ( utilizarea timpului liber pentru dezvoltarea spirituală, pentru sport şi altor utilităţi raţionale );

- nivelul sărăciei ( în R. Modova ponderea persoanelor care au un nivel a veniturilor mai jos de minimul de existenţă 1373,4 lei în anul 2010 ) constituie circa 20%;

- gradul de poluare a aerului, solului, apei;- nivelul zgomotului ( în deosebi în localităţile urbane );- numărul infracţiunilor şi teama pentru siguranţa personală. În anul 2010 în R.

Moldova au fost înregistrate 33,4 mii infracţiuni, comise de 16,5 mii de persoane ( furturi, jafuri şi tâlhării, omoruri, viol, infracţiuni legate de droguri, huliganism si altele ), au fost comise 2921 accidente rutiere în urma cărora au suferit 4187 persoane (dintre care au decedat 452 persoane). Pentru infracţiunile săvârşite au fost condamnaţi 7815 persoane7.

6 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2010, p.22.7 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic.Chişinău, 2011, p.40 – 41.

15.3. Inegalitatea economică şi sărăcia

Inegalitatea economică se manifestă preponderent în venituri şi avere. Veniturile calculate la o persoană sau la o familie pot fi exprimate în trei forme:

- venit nominal, care reprezintă cantitatea de bani de care dispune o persoană sau o familie într-o anumită perioadă de timp ( săptămâmă, lună, an );

- venit disponibil, care reprezintă suma de bani care poate fi utilizată pentru consumul personal şi pentru acumularea de economii. Venitul disponibil este mai mic decât venitul nominal, deoarece el nu include impozitele şi alte plăţi obligătoare;

- venit real- reprezintă acea cantitate de mărfuri şi servicii pe care persoana sau familia dată le poate procura în baza venitului disponibil.

Veniturile disponibile se formează din următoarele surse:a) veniturile obţinute de la utilizarea factorilor de producţie tradiţionali ( de la

muncă, capital şi de la utilizarea resurselor naturale ), exprimate în formă de salariu, rentă şi profit );

b) veniturile băneşti obţinute de la operaţiunile financiar – creditare, exprimate în formă de dobânzi şi dividente;

c) veniturile obţinute din contul programelor sociale, exprimate în formă de pensii, indemnizaţii, compensaţii, ajutoare sociale şi altele.

Coraportul dintre venitul disponibil şi valoarea minimului de existenţă din R. Moldova este reflectat în tabelul 15.9.

Tabelul 15.9.

Coraportul dintre venitul disponibil şi minimulde existenţă din R. Moldova.

2006 2007 2008 2009 2010Venit disponibil ( medie lunară pe o persoană) - lei 839,6 1018,7 1188,6 1166,1 1273,7Salariu mediu – lei 1697,1 2065,0 2529,7 2747,6 2971,7

Pensie medie lunară – lei 442,3 548,3 646,4 775,5 809,1Minimul mediu lunar de existenţă – lei 935,1 1099,4 1368,1 1187,8 1373,4

Coraportul dintre venit disponibil şi minimul de existenţă - % 87,4 94,6 87,4 91,8 90,9Corapotul dintre salariu şi minimul de existenţă - % 181,4 187,8 184,9 213,3 216,3Coraportul dintre pensia medie lunarăşi minimul de existenţă - % 47,2 49,8 47,2 65,2 58,9Sursa: Anuarul statistic al R. Moldova. 2010, p. 104. Moldova în cifre. 1011, p. 19, 23.

Din analiza tabelului 15.9 se poate conclude, că ritmul de creştere a venitului disponibil rămâne substanţial în urmă faţă de ritmul de sporire a salariului, ce se reflectă negativ asupra nivelului de trari a populaţiei.

Care sunt cauzele inegalităţii în veniturile populaţiei? Inegalitatea economică este provocată de o serie de factori de ordin economic,

social, politic, cultural religios. Printre factorii de ordin economic pot fi menţionaţi:

inegalitatea în avere.Deţinerea averii nu se referă doar la posesia unor bunuri, ci şi la un statut special, la securitate şi puterea potenţială de a cheltui în viitor. Economisirile din timpul vieţii sunt o sursă importantă de avere, dar ele pot proveni şi din daruri, moşteniri, venituri din capital şi altele. În ţările dezvoltate averea poate fi deţinută sub formă de active fizice, precum pământul, clădirile sau bunurile casnice, ori financiare ( de ex., numerar, acţiuni, poliţe de asigurare etc. );

inegalitatea în capacităţile fizice, intelectuale şi estetice. Oamenii se nasc cu anumite talente, care pot fi realizate în dependenţă de muncă şi mediul înconjurător;

inegalitatea în nivelul de instruire şi profesionalism a oamenilor. De regulă, nivelul diferit de instruire î-i fac pe unii bogaţi, iar pe alţii- săraci;

inegalitatea locurilor de muncă. Există locuri de muncă prestigioase cu salarii ridicate şi locuri de muncă mai puţin prestigioase cu salarii mai reduse;

ineligalitatea în funcţionarea pieţelor. De ex., pe piaţa muncii, regulile sindicale afectează nivelurile de salarizare, numărul de ore de muncă, perioada de ucenicie şi vârsta de pensionare. Studiile confirmă faptul, că muncitorii din sectorul sindical câştigă mai mult pentru o muncă similară cu aceea prestată de un lucrător neafiliat la sindicat.

Pentru a determina mărimea inegalităţii dintre venituri întreaga populaţie este divizată, de regulă, în cinci grupe ( quintile ), astfel, poate fi determinat procentul din venitul total ce revine fiecărei grupe ( tabelul 15.10.).

Tabelul 15. 10.Distribuţia pe quintile a veniturilor disponibile

ale populaţiei din R. Moldova, %2005 2006 2007 2008 2009

Total - % 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

Inclusiv pe grupe ( a câte 20%)de quintile ale populaţieiI 4,7 6,2 6,3 6,4 6,0

II 10,4 11,5 11,7 11,6 11,5

III 15,8 16,0 15,9 15,9 16,2

IV 22,3 22,5 22,4 22,4 23,1

V 46,7 43,8 43,7 43,7 43,2

Coeficientul concentrării veniturilor ( coeficientul Gini) 0,403 0,371 0,371 0,367 0,370Raportul dintre veniturile disponibile a 20% din populaţia mai bine şi mai puţin asigurată, ori 9,9 7,1 7,0 6,8 7,2Sursa: Anuarul statistic al R. Moldova. 2007, p. 119.

După cum rezultă din tabelul 15.10, cea mai mare diferenţă între veniturile populaţiei din grupa a cincea întrecea veniturile din prima grupă mai mult de 7 ori.

Un alt mod de ilustrare a inegalităţilor economice este curba Lorenz. ( figura 15.1)

100

8060

40

20

0 20 40 60 80 100 Ponderea familiilorFigura 15.1. Curba Lorenz

Curba Lorenz (după numele statisticianului american M. O. Lorenz) descrie distribuţia procentuală a veniturilor sau a avuţiei în rândurile unei populaţii. În general, se reprezintă venitul cumulat procentual (pe ordonată) în funcţie de procentajul cumulativ al populaţiei (pe abscisă). Abaterea curbei de prima bisectoare a axelor de coordonate (sub un unghi de 45 ) pune în evidenţă gradul de inegalitate a distribuţiei veniturilor.

Inegalitatea veniturilor inevitabil duce la apariţia sărăciei. Sărăcia reprezintă situaţia de lipsă materială inferioară pragului minim de existenţă.

Pragul minim de existenţă semnifică nivelul foarte redus al consumului unor familii şi persoane, nivel ce asigură doar satisfacerea nevoilor de bază. În R. Moldova pragul minim de existenţă a constituit în anul 2010 suma medie de 1373,4 lei, inclusiv: în localitatea urbană – 1498,1 lei; în localitatea rurală – 1285,2 lei; pentru bărbaţi – 1536lei; pentru femei – 1366,1 lei; pentru copii – 1258,1lei; pentru pensionari – 1184,3 lei8.

Sărăcia nu este o problemă individuală, ci una socială care atinge în mod grav demnitatea şi drepturile fundamentale ale omului. Sărăcia se manifestă în formă absolută şi în formă relativă. Sărăcia absolută exprimă statutul persoanei sau familiei, care nu dispune de condiţii minime de viaţă ( hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.). Sărăcia absolută stă la baza definirii pragului minim de existenţă. Sărăcia relativă exprimă un nivel insuficient de resurse pentru un trai normal, comparativ cu posibilităţile existente în societate, şi cu alte categorii de indivizi.

Criterile principale ale sărăciei sunt: - nivelul scăzut al venitului unei persoane sau a familiei ( mai jos de pragul

minim de existenţă ); - numărul mare de membri ai familiei inapţi de muncă ( copii, invalizi, bătrâni); - nivelul jos de dezvoltare economică a ţării, ce nu asigură satisfacerea

cerinţelor minime ale întregii populaţii.Nivelul sărăciei este diferit în diferite ţări şi depinde de nivelul de dezvoltare

economică şi de politica socială a statului în domeniul de distribuire a veniturilor. Astfel, în ţările dezvoltate limita sărăciei este de 11 dolari la o persoană pe zi, în ţările în curs de dezvoltare – 4 dolari pe zi.

În R. Moldova fenomenul sărăciei are unele particularităţi:

8 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2010, p. 23.

- sărăcia îmbină venituri şi consumuri mici pentru majoritatea populaţiei;- rate înalte ale mortalităţii şi morbidităţii;- acces redus la serviciile subvenţionate de ocrotire a sănătăţii şi educaţie;- gradul înalt al sărăciei în localităţile rurale;- participarea limitată a păturilor sărace la procesul de luare a deciziilor.Pentru a reduce nivelul sărăciei este necesar de a asigura o creştere economică

durabilă, de a majora volumul investiţiilor de capital, în special în ramurile agriculturii, de a perfecţiona politica de distribuire echitabilă a bunurilor economice în societate.

15.4. Impactul dezvoltării economice asupra mediului ambiant.

Una din problemele economice actuale este impactul dezvoltării economice asupra mediului ambiant. Menţionăm faptul, că între mediul natural (înconjurător) şi producţia de bunuri economice există o interdependenţă directă, care are consecinţe atât pozitive cât şi negative.

Mediul natural reprezintă ansamblul factorilor fizici, chimici şi biologici care condiţionează existenţa vieţei pe Pământ. Mediul natural influenţează direct asupra tuturor activităţilor economice: asupra diviziunii muncii; localizării activităţilor economice; aşezărilor umane; utilizării resurselor naturale, externalităţilor etc.Calitatea mediului ambiant reprezintă elementul central al calităţii vieţii. Buna calitate a mediului influenţează pozitiv creşterea economică, deoarece acţionează favorabil asupra principalului factor de producţie – forţa de muncă şi contribuie la asigurarea şi activarea factorilor naturali de producţie – pământul cu întrega paletă a bogăţiilor sale. Însă, în ultimele decenii mediul ambiant este grav afectat de poluare9, ca urmare a întroducerii în mediu reziduurilor consumului productiv şi ale celui neproductiv, precum şi a efectelor ecologice naturale. Poluarea afectează atât atmosfera, cât şi resursele de apă, solul, pădurile etc.

Poluarea se manifestă în mai multe forme: poluare fizică (pulberi de la fabrica de cement); poluare chimică (gaze de la diverse industrii, pesticide); poluare biologică (rezultă din infectarea mediului cu germenii patogeni din filtrarea apelor); poluare radioactivă ( ca urmare a exploatărilor nucleare, a scurgerilor de la centralele atomice). Pe lingă consecinţele imediate ale poluării, anumite forme ale sale au efecte pe termen lung (efectul de seră, degradarea stratului de ozon din atmosferă şi ploile acide). Principalele domenii care au efecte poluante asupra mediului natural sunt: industria – lizarea promovată a produselor fără a se ţine seama de considerentele ecologice; producerea şi consumul de energie; urbanizarea şi dezvoltarea inecologică în general.

Despre nivelul de poluare a mediului ambiant din R. Moldova ne mărturisese datele din tabelul 15.11.

Tabelul 15. 11.

9 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. 1999. Bucureşti, p. 339, 378.

Poluarea mediului ambiant în R.Moldova.2006 2007 2008 2009

Degajarea substanţelor dăunătoare în aerul atmosferic de către sursele staţionare – mii tone, total : 19,6 16,8 16,7 15,7 din care:

- solide 5,3 4,6 4,6 4,3

- gazoase şi lichide 14,3 12,2 12,1 11,4

din acestea:

dioxid de sulf 1,9 1,7 1,5 1,6

oxid de azot 2,9 2,0 2,0 1,8

oxid de carbon 6,1 5,4 4,7 3,9

Sursa: Anuarul statistic al R. Moldova. 2010. Chişinău, 2010, p. 24.

Pentru a reduce sfectele negative ale poluării mediului ambiant în majoritatea ţărilor lumii sunt elaborate acte legislative şi normative de protecţie a mediului ambiant. Protecţia mediului natural ( ambiant) presupune:

- cunoaşterea interacţiunilor dintre sistemul social – economic şi sistemele naturale, prevederea consecinţelor mai apropiate şi mai îndepărtate ale acestor interacţiuni;

- utilizarea raţională şi cu eficienţă maximă a resurselor naturale, indiferent de originea lor;

- prevenirea şi combaterea atît a degradării mediului, provocată de om, cât şi a celei produse de cauze naturale;

- armonizarea intereselor imediate, de lungă durată şi permanente ale societăţii umane în utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună, rezervaţii şi monumente ale naturii, peisaj.

Protecţia mediului ambiant cere un efort colosal tehnic, ştiinţific, economic financiar, cultural-educativ. Investiţiile în protecţia mediului ambiant sunt productive şi aduc venit considerabil. Una din consecinţele interdependenţei dintre producţia de bunuri economice şi mediul natural sunt externalităţile. Externalităţile sunt acele câştiguri sau pierderi suportate de oamnei ca urmare a acţiunilor generate de producători sau consumatori şi pentru care nu se plăteşte nici o compensaţie. De ex., externalitate poate fi considerată acţiunea unei firme de produse chimice, care aruncă deşeuri într-un râu, ce provoacă dispariţia peştelor. Pentru aceste pierderi nu este plătită nici o compensaţie. Externalităţile se manifestă în două forme: externalităţi pozitive şi negative.

Externalităţile pozitive reprezintă efecte generate de activităţi de producţie sau consum care aduc avantaje. Daca o externalitate are ca efect o creştere netă a consumului şi a surplusului de producţie, atunci este cazul de o externalitate pozitivă şi statul trebuie să susţină aceatsă activitate. De ex., o fabrică de ciment oferă locuri de muncă, ce duce la îmbunătăţirea situaţiei materiale a lucrătorilor.

Externalităţile negative sunt acele activităţi de producţie care au ca efect reducerea consumului, a volumului de producţie şi afectează mediul ambiant. De ex., aceeaşi fabrică de ciment elimină praf şi pune în pericol sănătatea angajaţilor şi

locatarilor din zona fabricii. În acest caz statul trebuie să ia măsuri de reducere a poluării sau să interzică activitatea acestei întreprinderi.

Cauzele externalităţilor:- interacţiunea dintre activitatea economică şi mediul ambiant. De ex., agenţii

economici utilizează materie primă şi materiale în urma căreia apar deşeuri, care poluează aerul, apa şi solul;

- lipsa pieţelor pentru depozitarea deşeurilor. Producătorii şi consumatorii privesc adesea ori mediul ambiant ca pe un loc gratuit pentru depozitarea deşeurilor. Această problemă este actuală atât pentru municipii, cât şi pentru oraşele R.Moldova;

- interdependenţa dintre producţie şi consum. De ex., fabrica de ciment generează externalităţi pozitive atât pentru întreprindere, cât şi pentru consumatori, fără a ţine cont de efectele de poluare a aerului;

- dreptul de proprietate incomplet. De ex., pescuitul în ocean este liber în zonele neutrale. Însă pescuitul exagerat poate avea, în urma dreptului de proprietate incomplet, consecinţe negative: scăderea resurselor de peşte şi reducerea consumului produselor de peşte.

Care sunt metodele de combatere a externalităţilor negative interne? Există o serie de metode pe care administraţiile locale sau guvernele naţionale le

pot folosi în încercarea lor de a controla poluarea şi efectele ei. Acestea includ:a) taxele de poluare, care îi obligă pe producătorii generatori de poluare să

includă în preţul bunurilor vândute de ei întregul cost social al producţiei, inclusiv „plata pentru poluare”. În faţa fiecărui producător de externalităţi negative apare delema: ori să plătească pentru poluare, ori să instaleze un echipament tehnologic, care va reduce gradul de poluare;

b) controlul direct sau legislativ, care prevede elaborarea standardelor minime de mediu referitor la calitatea apei, aerului, zgomotului, iar inspectoratele ecologice sunt obligate să exercite un control strict cu privire la respectarea standardelor calităţii mediului ambiant;

c) aplicarea licenţelor de emisie a noxelor sau a permiselor transferabile. În ultimii ani se acordă o mare atenţie utilizării licenţelor de emisie (sau permiselor transferabile) care pot fi tranzacţionate între producătorii generatori de poluare. De ex., producătorii de energie pentru care costul reproducerii poluării este ridicat pot cumpăra licenţe suplimentare la licitaţie, în loc să instaleze echipamnete de desuflurizare. Pe de altă parte, companiile de producere a energiei pentru care costul reducerii poluării este scăzut pot vinde o parte din licenţele lor altor producători. Avantajele licenţelor de emisie transferabile sunt: eficienţă prin costuri (realizarea controlului poluării prin costuri mici este principalul avantaj al licenţelor); stimularea reducerii poluării (dacă o firmă găseşte metode mai eftine de reducere a emisiilor poluante, ea va putea să-şi mărească profiturile vânzând o parte din licenţe altor firme; flexibilitatea (această metodă are avantajul că în cazul în care guvernul îşi modifică politica privind nivelul admisibil de poluare, agenţia abilitată poate să răscumpere licenţele sau să suplimenteze emiterea lor10.

10 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 295, 298, 300.

Externalităţile cuprind nu numai nivelul naţional, ci şi nivelul global (internaţional), numite externalităţi transfrontaliere. Externalităţile transfrontaliere se manifestă în următoarele forme:

1. Ploi acide, care sunt, de regulă, generate de emisiile de oxizi de sulf în atmosferă. O externalitate transfrontalieră are loc datorită faptului că oxizii de sulf emişi prin aredrea combustibilului dintr-o ţară pot contribui la apariţia ploilor acide în alte ţări. Această externalitate se manifestă prin efecte negative asupa solului şi apei, asupra peştilor din lacuri şi râuri şi asupra pădurilor.

2. Încălzirea globală a atmosferei pământului şi modificarea climei la nivel global, generate de emisiile unor gaze cum ar fi bioxidul de carbon, monoxidul de carbon şi metanul în atmosferă. Emisia şi concentrarea acestor gaze în atmosferă rezultă din activităţile de producţie şi consum nu ale unei singure ţări, ci ale mai multor ţări care ard carburanţii fosili. Utilizarea crescândă a resurselor de cărbune, petrol, gaze în ramurile industriale (în special în vederea producerii energiei electrice) constituie principala cauză a încălzirii globale, numite efect de seră. Potrivit unor estimări a Comisiei ONU, în sex. XXI atmosfera pământului se va încălzi cu 3 0 C.

3. Rarefierea stratului de ozon, generată de sporirea consumului clorofluoruii de carbon, care contribuie la subţierea gradată a stratului de ozon, ameninţând astfel viaţa de pe pământ. Se ştie doar că stratul de ozon protejează oamenii de efectele nocive ale razelor solare. Subţierea acestui strat poate avea drept rezultat creşterea cazurilor de cancer al pielii.

4. Criza resurselor naturale la nivel planetar. Resursele regenerabile (pădurile, terenurile agricole) sunt exploatate neraţional. Defrişarea pădurilor afectează „plămânii planetei”, duce la dispariţia unor specii de animale. Resursele neregenerabile (petrolul, cărbunele, gazele naturale) sunt exploatate extensiv şi sunt însoţite de sporirea costurilor de extragere al acestora.

Care sut metodele de combatere a externalităţilor globale (internaţionale)? a) acordurile dintre state privind încălzirea globală. Un astfel de acord a fost

semnat la Summit-ul asupra Terrei de la Rio în anul 1992, a Convenţiei Cadru asupra Modificării Climaterice. Convenţia a stablit ca obiectiv pentru toate ţările dezvoltate stabilizarea pâna în anul 2000 a emisiilor de bioxid de carbon la nivelul celor din 1990. Însă nu toate ţările au ratificat convenţia respectivă.

b) conferinţa de la Kyoto privind Modificările Climaterice (Japonia, 1997). Ţările dezvoltate s-au angajat să reducă emisia de bioxid de carbon şi altor gaze nocive în anul 2010 cu 6% faţă de nivelul înregistrat în anul 1990;

c) reducerea treptată a clorofluorurii de carbon. În anul 1990 la Conferinţa Naţiunilor Unite, care a avut loc la Londra, s-a căzut de acord în privinţa reducerii treptate a gazelor toxice în ţările în curs de dezvoltare. Pentru a rezolva această problemă a fost înfiinţat Fondul Multilateral Interimar, menit să ajute ţările în curs de dezvoltare în privinţa reducerii emisiilor respectivelor gaze şi să încurajeze transferul de tehnologie de la ţările dezvoltate la cele în curs de dezvoltare.

Cuvinte cheie

bunăstare economică politică socială bunăstare socială poluare calitatea vieţii pragul sărăciei curba Lorenz protecţia mediului economia mediului sărăcie echitate socială sărăcie absolută externalitate pozitivă sărăcie relativă externalitate negativă speranţă de viaţă externalităţi transferabile subzistenţă externalităţi transfrontaliere venit disponibil inegalitate economică venit nominal mediul ambiant venit real nivel de trai

Rezumat

1. Bunăstarea economică reflectă nivelul general al standardului de viaţă dintr-o societate şi depinde de nivelul de producţie de bunuri şi servicii, de

relaţiile de distribuţie a veniturilor între mebrii societăţii şi de impactul externalităţilor naţionale şi internaţionale.

2. Bunăstarea socială constituie totalitatea de bunuri şi servicii şi modul lor de distribuţie echitabilă. Bunăstarea socială depinde de politică socială promovată de către stat.

3. Politica socială include următoarele direcţii: crearea condiţiilor pentru sporirea veniturilor populaţiei; sporirea investiţiilor de capital în sfera socială; reducerea inegalităţilor economice a populaţiei; asigurarea unui nivel înalt al calităţii vieţii; protejarea socială a populaţiei defavorizate; garantarea drepturilor economice, politice şi sociale ale cetăţenilor.

4. Principalele componente ale calităţii vieţii sunt: nivelul de trai, calitatea mediului natural, de viaţă şi de muncă; calitatea mediului social şi politic; existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.

5. Inegalitatea economică se manifestă în venituri şi avere. Cauzele inegalităţii economice: inegalitatea în capacităţile fizice şi intelectuale ale oamenilor; în nivelul de instruire şi pregătire profesională; inegalitatea locurilor de muncă; inegalitatea în funcţionarea pieţelor.

6. Inegalitatea în venituri şi avere duce la apariţia sărăciei. Criteriile sărăciei: nivelul scăzul al venitului unei persoane sau a familiei; numărul mare de membri ai familiei inapţi de muncă; nivelul jos de dezvolatre a ţării.

7. Fenomenul sărăciei în R.Moldova are unele particularităţi: gradul înat al sărăciei în localitatea rurală; rata înaltă a mortalităţii şi sporul negativ al creşterii populaţiei; acces redus la serviciile subvenţionate de ocrotire a sănătăţii şi educaţiei; venituri joase şi consum redus a majorităţii popuaţiei.

8. Mediul ambiant reprezintă ansamblul factorilor fizici, chimici şi biologici care condiţionează existenţa vieţii pe Pământ. Buna calitate a mediului influenţează pozitiv asupra creşterii economice şi a nivelului de trai a populaţiei.

9. Între mediul natural şi producţia de bunuri şi servicii există o interdependenţă directă care generează externalităţi negative şi pozitive. Dacă o externalitate are ca efect o creştere a volumului de producţie şi de consum, atunci e cazul de externalitate pozitivă, iar dacă această externalitate duce la afectarea mediului ambiant, atunci e considerată ca externalitate negativă.

10. Externalităţile negative se manifestă atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional. Pentru combaterea externalităţilor interne sunt prevăzute: taxele de poluare; controale directe şi legislative referitor la standardele minime ecologice; aplicarea licenţelor de emisie a noxelor sau a permiselor transferabile.

11. La nivel internaţional externalităţile negative, numite transfrontaliere, se manifestă în formă de: ploi acide; încălzire globală a atmosferei pământului şi modificarea climei; rarefiere a stratului de ozon; defrişarea pădurilor; exploatarea extensivă a resurselor naturale.

Probleme de recapitulare

1. Formulaţi şi explicaţi direcţiile politicii sociale ale statului.2. Explicaţi conţinutul noţiunilor de bunăstare economică şi bunăstare socială.3. Analizaţi noţiunea de echitate socială şi determinaţi criteriile de echitate.4. Analizaţi componentele calităţii vieţii.5. Evidenţiaţi şi analizaţi indicatorii economici şi sociali a nivelului de trai.6. Analizaţi formele de venituri ale populaţiei şi sursele lor.7. Analizaţi şi explicaţi cauzele inegalităţii în venituri şi avere ale populaţiei.8. Explicaţi fenomenul sărăciei şi pragul minim de existenţă.9. Evidenţiaţi specificul sărăciei în R. Moldova.10. Explicaţi interacţiunea dintre mediul natural şi producţia de bunuri materiale

şi servicii.11. Analizaţi externalităţile naţionale şi internaţionale.12. Analizaţi măsurile de protecţie a mediului ambiant la nivel naţional şi

internaţional.

Bibliografie Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p. 356-368;

415-432; 266-278. Andrei Cojuhari; Tatiana Manole; Tatiana Grunzu. Teorie economică. UTM.

Chişinău, 2004, p. 194-198. Philip Hardwick, John Langead; Bahadur Khan. Introducere în economia politică

modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 294-310, 703-716. Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă.Editura Economică. Bucureşti,

1999, p.83-84, 338, 378. Anuarul statistic al R.Moldova, 2010. Chişinău, 2010. Moldova în cifre, 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011.

Tema 16. Finanţele publice

16.1 Finanţele publice şi bugetul naţional. Deficitul bugetar şi datoria publică.16.2 Sistemul bancar şi funcţiile lui.16.3 Creditul şi politica monetar-creditară.16.4 Sistemul fiscal şi funcţiile lui.

Scopul temei: analiza structurii finanţelor publice, a sistemului bancar şi a sistemului de impozitare.

Obiectivele temei: după studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să determinaţi structura şi funcţiile finanţelor publice; să analizaţi Bugetul Naţional şi componentele lui; să evidenţiaţi veniturile şi cheltuielile bugetare; să analizaţi structura datoriei publice interne şi externe; să analizaţi tipurile, formele şi funcţiile creditului; să evidenţiaţi structura şi funcţiile sistemului bancar; să determinaţi specificul politicii monetar-creditare din R. Moldova; să determinaţi principiile şi funcţiile sistemului fiscal; să analizaţi impozitele directe şi indirecte; să determinaţi presiunea fiscală în R. Moldova.

16.1 Finanţele publice şi bugetul naţional. Deficitul bugetar şi datoria publică.

În orice ţară bazată pe relaţii de piaţă există un anumit sistem de finanţare, care include următoarele componente:

- finanţele publice (de stat şi ale administraţiilor publice locale), care sunt destinate pentru cerinţele publice;

- finanţele întreprinderilor, care sunt utilizate pentru producerea şi reproducerea de bunuri şi servicii la nivelul microeconomic;

- finanţele populaţiei, care cuprind mijloacele băneşti obţinute în urma activităţii de muncă în diferite domenii;

- finanţele organizaţiilor obşteşti (mijloacele băneşti ale sindicatelor, a societăţilor de binefacere, a partidelor politice).

Finanţele publice reprezintă ansamblul veniturilor şi cheltuielilor statului şi administraţiilor publice locale. Principalele instrumente de formare şi redistribuire a finanţelor publice sunt Bugetul Naţional şi sistemului fiscal. Politica statului în domeniul finanţelor publice este numită politica bugetar-fiscală.

În procesul de formare şi redistribuire a finanţelor publice apar următoarele relaţii financiare:

a) relaţii financiare între stat şi întreprindere. Aceste relaţii apar în cadrul achitării de către întreprinderi a diferitor impozite şi plăţi obligatorii, pe de o parte, a obţinerii unor subvenţii de stat, pe de altă parte;

b) relaţii financiare între agenţii economici privaţi şi publici. Aceste relaţii sunt bazate pe contracte încheiate între astfel de întreprinderi;

c) relaţii financiare între întreprinderi şi bănci. Aceste relaţii au loc în cadrul acordării creditelor bancare şi plata dobânzilor respective de către întreprinderi.

d) relaţii financiare între stat şi populaţie. Aceste relaţii se manifestă în acordarea pensiilor, burselor, indemnizaţiilor băneşti de către stat şi plata impozitelor directe şi indirecte de către populaţie.

e) relaţii financiare între diferite niveluri a organelor de dirijare publică. Astfel de relaţii apar între organele centrale şi cele locale de administrare publică (transferuri financiare, ajutoare financiare unor raioane etc.);

f) relaţii financiare între organizaţiile obşteşti şi stat, care se desfăşoară, în cadrul achitării impozitelor şi plăţilor obligatorii.

Finanţele publice îndeplinesc următoarele funcţii:- funcţia de reproducţie, care constă în deservirea circuitului şi rotaţiei

capitalului real. În calitate de surse de finanţare a procesului de reproducţie servesc mijloacele băneşti proprii ale întreprinderilor, cât şi subvenţiile din buget;

- funcţia de repartiţie, care constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional. Astfel de redistribuire are loc prin intermediul impozitelor directe şi indirecte cât şi prin politica de distribuire a veniturilor promovată de către stat;

- funcţia de stimulare, care constă în stimularea progresului tehnico-ştiinţific, sporirii productivităţii muncii şi altor activităţi utile pentru societate;

- funcţia de control, care constă în exercitarea controlului strict asupra procesului de formare şi utilizare a finanţelor publice la nivelul micro şi macroeconomic.

Principala componentă în cadrul sistemului de finanţe îl constituie Bugetul Naţional, care reprezintă un document juridic, elaborat de guvern şi adoptat de parlament şi care reflectă ansamblul veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării (tabelul 16.1).

Tabelul 16.1

Dinamica bugetului naţional al R. Moldova2006 2007 2008 2009 2010

Venituri – mln.leiîn % faţă de PIBCheltuieli - mln.leiîn % faţă de PIBDeficit – mln.leiîn % faţă de PIB

17827,239,8

17973,940,2-146,7-0,3

22292,041,7

22415,642,0-123,6-0,2

25516,940,6

26146,941,6-630,0-1,0

23517,738,9

27354,345,3-3836,6-6,3

27550,938,3

29328,940,8-1778,0-2,5

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p.83.

Bugetul Naţional din R. Moldova include:

- bugetul de stat, principalul instrument financiar, care cuprinde veniturile mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora pe categorii de cheltuieli. În a. 2011 ponderea bugetului de stat în structura bugetului naţional a constituit 63%. Veniturile în bugetul de stat au constituit 19,0 mlrd.lei, cheltuielile – 20,3 mlrd.lei, deficitul bugetar – 1,2 mlrd.lei;

- bugetele locale includ veniturile obţinute din impozite şi taxe locale, cât şi din transferuri din bugetul de stat şi cheltuielile pentru satisfacerea nevoilor locale. Ponderea bugetelor locale în bugetul naţional a constituit în a. 2011 – 14%;

- bugetul asigurării sociale de stat, care includ veniturile şi cheltuielile legate de formare şi distribuire a fondului de pensii, de ocrotire a familiei şi copilului, de susţinere a şomerilor, de acordare a diferitor ajutoare sociale pentru păturile populaţiei defavorizate. Ponderea acestui fond în bugetul naţional a constituit în a. 2011 – 19%;

- bugetul de asigurare medicală, veniturile căruia sunt formate din cotizaţiile obligatoare ale întreprinderilor (3,5% din venituri) şi a populaţiei (3,5% din venituri), cât şi din transferurile din bugetul de stat. Veniturile obţinute sunt direcţionate pentru deservirea medicală a populaţiei. Ponderea bugetului de asigurare constituie 4% din bugetul naţional.

Procesul de elaborare a bugetului naţional este bazat pe următoarele principii:a) anualitatea, care prevede elaborarea bugetului pe un termen de un an. În

unele ţări se încercă de a elabora bugetul pe un termen mai îndelungat (de ex., în Federaţia Rusă – 3 ani);

b) previzionalitatea, care prevede planificarea din timp atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor pentru anul viitor;

c) universalitatea, care prevede includerea în buget a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice; echilibrul bugetar, care prevede echilibrarea cheltuielilor în dependenţă de sursele de venituri;

d) publicitatea, care prevede discutarea publică a surselor de venituri şi a direcţiilor de cheltuieli a bugetului naţional.

În dependenţă de soldul bugetar, bugetul poate fi:- buget echilibrat, când cheltuielile sunt egale cu veniturile, iar soldul bugetar

este egal cu zero;- buget excedentar, când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, iar soldul

bugetar este pozitiv;- buget deficitar, când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, iar soldul

bugetar este negativ. Pentru anul 2011 deficitul bugetului naţional este planificat în volum de 1,2mlrd.lei.

Deficitul bugetar are urmări negative pentru economia naţională, deoarece duce la stagnarea investiţiilor de capital, la sporirea datoriei publice interne, la extinderea proceselor inflaţioniste. Pentru a reduce sau a exclude deficitul bugetar pot fi aplicate următoarele măsuri: recurgerea la împrumuturile interne de la Banca Naţională şi de la populaţie (emisia obligaţiunilor respective); utilizarea veniturilor de la privatizarea întreprinderilor nerentabile de stat; emisa de către Banca Naţională a unei cantităţi suplimentare de bani; atragerea împrumuturilor externe.

Totalitatea sumelor împrumuturilor de stat nerambursate formează datoria publică. Datoria publică include datoria internă şi datoria externă.

La datoria internă se referă împrumuturile guvernului de la Banca Naţională şi datoriile faţă de populaţie. La anul. 2011 datoria internă a constituit în R. Moldova peste 5,6 mlrd.lei.

La datoria externă se referă creditele obţinute de guvern şi de către agenţii economici de la alte state şi de la organizaţiile financiare internaţionale. La anul. 2011 datoria externă a R. Moldova a constituit 1,2 mlrd.dolari .

Gradul de îndatorare străină reprezintă raportul dintre datoria externă globală şi

volumul produsului intern brut: , unde GÎS – gradul de îndatorare

străină; DE – datoria externă globală; PIB – produsul intern brut.

16.2 Sistemul bancar şi funcţiile lui.

Banca reprezintă o instituţie care efectiv utilizează mijloacele băneşti disponibile a întreprinderilor şi a populaţiei. Prima bancă modernă a apărut în a. 1609 în Amsterdam.

Actualul sistem bancar include următoarele componente: banca centrală(naţională); băncile comerciale; instituţiile financiar – creditare. Prima componentă a sistemului bancar este Banca Naţională.

Banca Naţională (centrală) exercită următoarele funcţii:- emisia de monedă, care constă în emisia şi punerea în circulaţie a monedei

naţionale;- reglementarea activităţii tuturor instituţiilor financiar-bancare. Banca

Naţională elaborează acte normative obligatorii pentru toate instituţiile sistemului bancar;

- acumulează şi păstrează fondurile de rezervă ale statului şi fondurile de rezervă obligatorii ale băncilor comerciale;

- acordă împrumutări guvernului pentru acoperirea necesităţile curente (de regulă, pentru acoperirea deficitului bugetar);

- monitorizează activitatea băncilor comerciale şi previne falimentul acestora;- exercită operaţiuni financiar-creditare cu instituţiile financiare internaţionale;- elaborează politica monetar – creditară şi reglează cursul valutar din ţară.

A doua componentă a sistemului bancar o constituie băncile comerciale. Despre activitatea băncilor comerciale din R. Moldova ne mărturisesc datele din (tabelul 16.2).

Tabelul 16.2.

Activitatea băncilor comerciale din R. Moldova (situaţia la 28.02.2010) mln.lei

Denumirea băncilor Active-total

Capital normativ

Capital statutar

Active lichide

Depozite -total

Depozite a persoan. fizice

Credite -total

1. Banca de Economii 5539,6 827,3 117,3 1701,8 4004,7 2812,5 3065,32. Banca Socială 2909,0 442,0 100,0 664,1 1849,6 1074,0 2189,43. BCR, Chişinău 994,9 231,7 562,7 340,7 681,4 150,3 574,94.Victoriabank 7198,0 870,3 250,0 3164,6 6227,8 3956,7 4138,95.EuroCreditBank 409,7 161,3 108,0 241,3 223,0 91,8 153,36. Comerţbank 496,0 189,0 102,0 226,5 301,9 129,7 235,47. Mobiasbank 2793,3 597,4 100,0 1102,6 1913,0 1089,1 1561,08. Moldingcombank 5658,5 633,5 110,0 1827,2 4194,5 3036,0 3514,09.Moldova - Agroindbank 8943,6 1385,2 194,6 2803,2 5913,7 4412,8 5785,210. ProCreditbank 1513,7 229,2 263,1 323,4 455,5 346,5 1169,411. Unibank 435,4 174,9 122,0 255,3 255,2 162,7 177,312. Universalbank 433,4 106,7 144,2 90,5 260,1 200,5 246,213. Fincombank 1611,8 250,6 131,5 572,7 1015,2 782,8 896,214. Eximbank 3385,8 653,6 635,0 884,2 1806,8 816,2 2537,415. Energbank 1491,5 266,3 100,0 536,6 1049,7 796,6 820,5Total 44105,5 7019,6 3041,5 14705,5 30152,6 19838,7 27065,1

Sursa: Datele Băncii Naţionale a R. Moldova.

Băncile comerciale îndeplinesc mai multe funcţii, printre care pot fi menţionate: funcţiile de acordare a creditelor persoanelor fizice şi juridice; de deservire a conturilor bancare; de operaţiuni cu hârtii de valoare; de primire a depozitelor bancare de la clienţi; de acordare a cardurilor bancare; de deservire a plăţilor comunale şi multe alte funcţii.

Operaţiunile băncilor comerciale pot fi divizate în două grupe: pasive şi active.La operaţiunile pasive se referă:- formarea mijloacelor proprii ale băncii;- primirea depozitelor pe conturile clienţilor;- exercitarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi a instituţiilor.La operaţiunile active se referă:- acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice;- investiţiile bancare, care constau în procurarea acţiunilor şi obligaţiunilor ce

aduc băncii dividende şi dobândă;- operaţiunile de factoring, care constau în procurarea dreptului la furnizarea

mărfurilor şi încasarea plăţilor în urma realizării lor. În operaţiunea factoring participă banca, care cumpără dreptul de furnizator, creditorul şi debitorul;

- operaţiunile de leasing reprezintă o formă de arendare de către bancă a patrimoniului şi acordarea acestuia solicitanţilor la o anumită plată. Există leasing operativ şi financiar. Leasingul operativ prevede cumpărarea de către bancă a utilajului şi darea lui în arendă. Banca, în acest caz, exercită şi serviciile de reparaţie,

care deseori nu aduc profit. Leasingul financiar presupune, că arendatorul singur să-şi aleagă utilajul, iar banca exercită numai plata de tranzacţie;

- operaţiuni de trast sunt operaţiunile legate de decontarea cambiilor. Cambia reprezintă un titlu de credit, utilizat ca instrument de plată pe termen scurt, prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească necondiţionat la ordinul acesteia o sumă, la scădenţă, unei a treia persoane, numită beneficiar;

- alte operaţiuni active, cum ar fi: repartizarea profitabilă a hârtiilor de valoare; analiza situaţiei financiare a întreprinderii; păstrarea obiectelor preţioase a clienţilor şi a.

Pentru exercitarea operaţiunilor active băncile comerciale încasează de la clienţi dobândă sau comision, iar pentru operaţiunile pasive băncile plătesc clienţilor anumite dobânzi. Diferenţa dintre dobânzile încasate şi cele plătite de către bănci constituie profitul bancar brut. Dacă din profitul bancar brut se scad cheltuielile de administrare şi impozitele respective, atunci ceea ce rămâne constituie profitul net bancar.

A treia componentă a sistemului bancar sunt instituţiile financiar-creditare, care reprezintă societăţi cu răspundere limitată (SRL) a căror funcţie principală este microfinanţarea persoanelor fizice şi juridice, care se află în căutarea surselor financiare pentru plasarea în anumite afaceri. Resursele acestor instituţii constau în principal din fonduri provenite din depozite şi din angajamente financiare contractate. În R. Moldova în a. 2009 au funcţionat 29 de instituţii financiar-creditare, care au acordat credite în sumă de 1360 mln. lei, obţinând un profit de 77,1 mln. lei. Printre cele mai profitabile instituţii financiar-creditare pot fi menţionate: ”Prime Capital” SRL, care în a. 2009 a acordat credite în sumă de 295,9 mln. lei, obţinând un profit de 32,7 mln. lei, „Microinvest” SRL respectiv 238,1 mln. şi 4,2 mln. lei, „Nordic Capital” SRL – respectiv 5.2 mln. şi 14,3 mln. lei, „EASY Credit” SRL – respectiv 102,6 mln. şi 12,9 mln. lei1.

În componenta a treia a sistemului bancar sunt la fel incluse şi companiile de asigurare, funcţiile cărora sunt orientate spre asigurări obligatorii şi facultative a bunurilor, patrimoniului şi persoanelor fizice şi juridice. În R. Moldova în a. 2009 au fost înregistrate 26 companii de asigurare, care dispuneau de: active – 1535 mln. lei; fonduri de asigurare – 487 mln. lei; profit – 145,6 mln. lei; au plătit despăgubiri – 361,2 mln. lei. Cele mai mari companii de asigurare sunt: Moldasig SRL care deţine 31,2% din piaţa de asigurări, ASITO SA- 22%, GRAWE CARAT Asigurări SA – 10,7% şi DONARIS-GROUP SA – 6,5%2.

Potrivit legii cu privire la asigurări (aprilie 2007) companiile de asigurare trebuie să dispună de un capital social nu mai mic de 4 mln. lei – peste un an de la data intrării în vigoare a legii; 6 mln. lei – peste 2 ani; 9 mln. lei – peste 3 ani; 12 mln. lei – peste 4 ani şi respectiv 15 mln. lei – peste 5 ani de la data intrării în vigoare a legii. Potrivit Comisiei Naţionale a pieţii financiare, la începutul a. 2010- 12 din cele - 26 de companii de asigurare aveau un capital statutar achitat sub 8,5 mln. lei, iar unele – chiar de 4 mln. lei.1 Datele Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare din R. Moldova.2 Экономическое обозрение. Нр. 12, от 2 апреля 2010 г.)

16.3. Creditul şi politica monetar-creditară.

Creditul reprezintă o operaţiune prin care persoana fizică sau juridică (numită creditor) acordă un împrumut în formă bănească sau în formă de marfă altei persoane (numită debitor) pe bază de restituire şi plăţii unei dobânzi.

Creditul a apărut în antichitate în urma constituirii proprietăţii private. Iniţial creditul era acordat în formă naturală (cereale, vite), iar mai târziu – în formă bănească. De ex., în Babilonul Vechi pentru creditul acordat în formă naturală se plătea 30%, iar în formă bănească – 20%.

Care sunt sursele creditului?a) mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderii (fondul de amortizare, fondul

de salarizare, rezervele de asigurare);b) mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat (investiţiile capitale şi alte

mijloace disponibile);c) mijloacele băneşti disponibile a populaţiei aflate în conturile bancare;d) mijloacele băneşti disponibile a diferitor fonduri publice şi extrabugetare

(fonduri de binefacere, fonduri de susţinere a educaţiei, culturii, sănătăţii şi a.).Care sunt funcţiile creditului?- funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile;- funcţia de transformare a acumulărilor băneşti în investiţii de capital, deoarece

aceste mijloace pot fi utilizate în construcţii capitale;- funcţia de susţinere a micului business. Pe baza creditului întreprinderile mici

relativ uşor pot fi reorientate la cererea pieţei;- funcţia de reducere a masei monetare aflate în circulaţie, deoarece operaţiunile

de credit se exercită prin virament;- funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor, deoarece în

majoritatea sa mărfurile sunt realizate în credit;- funcţia de îmbunătăţire a consumului, deoarece multe mărfuri de uz casnic sunt

realizate în formă de credit;- funcţia de extindere a activităţii economice externe, deoarece relaţiile de

schimb între ţări în mare măsură sunt exprimate în formă de relaţii de credit;- funcţia de reducere a deficitului bugetar, deoarece guvernul adeseori apelează

la creditul de la Banca Naţională pentru a acoperi cheltuielile neprevăzute.Care sunt formele de credit? Principalele forme de credit sunt: creditul bancar, acordat în formă băneasca de

către instituţiile bancare persoanelor fizice sau juridice în diferite scopuri, considerate realizabile de către bănci; creditul comercial, acordat în formă de mărfuri şi servicii de către unii agenţi economici altora (vânzarea în credit a cerealelor, petrolului şi a.).

Care sunt tipurile de credit?1. În dependenţă de forma de proprietate creditul se distinge în:

- credit public acordat statului sau organelor acestuia de către Banca Naţională, populaţie sau instituţiile internaţionale;

- credit privat acordat agenţilor economici privaţi sau persoanelor fizice.2. În dependenţă de durata creditului el poate fi:

- credit pe termen scurt (până la 1 an);- credit pe termen mediu (până la 5 an);- credit pe termen lung (mai mult de 5 ani);- credit fără termen (credit de încredere)

3. În dependenţă de destinaţie creditul poate fi:- credit de trezorerie, acordat pentru acoperirea unor plăţi curente care decurg

din funcţionarea normală a întreprinderilor;- credit de export destinat pentru a finanţa exportul;- credit de import, garantat prin remiterea la bancă a documentelor care atestă

proprietatea asupra mărfurilor importate;- creditul pentru construcţii sau alte obiecte de investiţii;- creditul pentru consum, acordat de societăţile comerciale nefinanciare,

îndeosebi persoanelor fizice, menajelor pentru a-şi cumpăra cu plata în rate bunuri de folosinţă îndelungată şi în special, bunuri de consum;

- credit de menire productivă, acordat pentru dezvoltarea ramurilor producţiei materiale;

- credit neproductiv, acordat pentru dezvoltarea ramurilor sferei sociale.4. În dependenţă de modul de garanţie creditul poate fi:

- credit personal, acordat sub autoritatea unei persoane;- credit real, garantat prin valori materiale;- credit lombard, acordat de către o bancă pe baza unui gaj constituit din titluri

care pot fi uşor şi rapid negociate (acţiuni, obligaţiuni) sau acordate de instituţii nonfinanciare pe baza unor obiecte preţioase;

- credit ipotecar, garantat cu terenuri agricole;- credit pe amanet, garantat pe imobilor (casa de locuit, autoturism şi a.).

5. În dependenţă de realizarea teritorială creditul poate fi:- credit intern;- credit extern;- credite regionale;- credite internaţionale.

Despre evoluţia structurii creditului în R. Moldova ne mărturisesc datele statistice din ultimii ani (tabelul 16.3).

Tabelul 16.3.Soldul creditelor din R. Moldova (la sfârşitul anului)

2006 2007 2008 2009 2010

Soldul creditelor-total, mln.lei din care:- credite pe termen scurt- credite pe termen

mediu şi lung

13767,8

2599,6

11168,2

20883,8

4905,6

15978,2

25122,6

6375,9

18746,7

23884,1

5364,6

18519,5

26915,5

5624,5

1291,0

Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2011, p.83.

După cum rezultă din tabelul 16-3, volumul creditelor în R. Moldova a avut tendinţa de creştere, cu excepţia anului de criză 2009.

Care sunt instrumentele creditului? Principalele instrumente utilizate în operaţiunile de credit sunt:- creanţă – titlu de credit prin care se certifică dreptul creditorului de a primi la

termenul indicat o sumă de bani sau alte bunuri de la debitor. Creanţa constituie un activ pentru creditor şi un pasiv pentru debitor;

- bilet de ordin – titlu de credit negociabil, utilizat ca instrument de plată, prin care o persoană numită emitent î-şi asumă obligaţia de a plăti într-un termen stabilit altei persoane, numită beneficiar, o sumă anumită de bani;

- trată – titlu de credit pe termen scurt, utilizat ca instrument de plată. Spre deosebire de cambie, trata poate fi transferată prin operaţiunea de andosare (gir), poate fi scontată la o bancă sau poate fi păstrată în portofelul beneficiarului până la scadenţă;

- gaj – bun economic depus de debitor la dispoziţia creditorului, pe baza căruia se garantează plata pentru împrumut. În cazul în care debitorul nu plăteşte la timp obligaţia asumată, creditorul poate vinde bunul depus drept gaj.

Care este politica monetar – creditară elaborată şi promovată de Banca Naţională?

Politica monetar – creditară reprezintă ansamblu de măsuri aplicate de Banca Naţională pentru a influenţa asupra masei monetare şi activelor financiare în scopul asigurării echilibrului economic general. Politica monetar – creditară are următoarele scopuri:

- stabilizarea preţurilor şi reducerea inflaţiei;- corelarea volumului masei monetare cu volumul de mărfuri şi servicii aflate în

circulaţie;- reglarea ratei dobânzii în scopul stimulării investiţiilor de capital;- sporirea puterii de cumpărare a monedei naţionale;- asigurarea protecţiei deponenţelor de la falimentarea băncilor sau de la crizele

financiare (în R. Moldova ea constituie până la 5000 lei);- evitarea riscurilor în sistemul monetar şi creditar.Politica monetară, pe plan intern, se realizează prin reglarea cererii de monedă

de schimb şi de plată. Politica monetară, pe plan extern, se realizează prin echilibrarea balanţei de plăţi externe şi prin reglarea intrării sau ieşirii fluxurilor de capital.

Principalele instrumente ale politicii monetar – creditare sunt:

a) reglarea masei monetare aflate în circulaţie prin mecanismele de emisie sau de retragere a monedei din circulaţie;

b) reglarea de către Banca Naţională a cotelor obligatorii de rezervă a băncilor comerciale ;

c) reglarea ratei dobânzii de refinanţare la creditele obţinute de către băncile comerciale de la Banca Naţională;

d) aplicarea, în dependenţă de cazuri concrete, a politicii de bani ieftini şi „bani scumpi” (bani ieftini – când rata dobânzii pentru credit este joasă; bani scumpi – când rata dobânzii este înaltă).

16.4 Sistemul fiscal şi funcţiile lui.

Sistemul fiscal reprezintă un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor, care cuprinde ansamblu legilor, regulilor şi practicilor privind fundamentarea, calcularea şi perceperea impozitelor. Sistemul de impozitare include următoarele operaţiuni: determinarea obiectului de impozitare, precizarea bazei de impunere fiscală; calcularea sumei impozitului; plata şi respectiv încasarea impozitului.

Impozitul reprezintă o plată obligatoare încasată de stat de la persoanele fizice şi juridice.

Care sunt principiile sistemului fiscal?Principiile sistemului fiscal pentru prima dată au fost formulate de A. Smith în

lucrarea „Avuţia Naţiunilor”. A. Smith a formulat următoarele patru maxime asupra impozitelor în general: „I. Trebuie ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, la susţinerea statului, în raport cu posibilităţile lor respective, adică în raport cu venitul de care ei se pot bucura. II. Impozitul pe care fiecare persoană este obligată să-l plătească, trebuie să fie bine precizat şi nu arbitrar. Modalitatea de plată şi suma de plată trebuie să fie clare şi evidente, atât pentru contribuabili cât şi pentru altă persoană. III. Orice impozit trebuie să fie perceput la timpul şi în modul care reiese a fi cel mai convinabil pentru contribuabili să-l plătească. IV. Orice impozit trebuie să fie astfel concept încât să scoată şi să înstrăineze din buzunarele populaţiei cât mai puţin posibil, peste atât cât poate aduce în tezaurul public al statului.3”

Actualul sistem fiscal din R. Moldova este bazat pe următoarele principii: posibilitatea reală de plată a impozitelor; progresivitatea impozitului pe măsura creşterii venitului; unitatea impozitului; caracterul obligatoriu al impozitului; simplicitatea impozitului; mobilitatea impozitului. Persoanele fizice şi juridice care plătesc impozite sunt numiţi „contribuabili”.

Impozitele îndeplinesc următoarele funcţii:- funcţia economică, care constă în stimularea activităţii antreprenoriale, în

special stimularea investiţiilor şi înviorarea conjucturii economice,- funcţia fiscală, care constă în formarea veniturilor bugetare (în R. Moldova –

aproximativ 90% din bugetul public) şi finanţarea cheltuielilor publice;- funcţia socială, care constă în redistribuirea veniturilor în favoarea păturilor

sărace;- funcţia de reglare economică, care constă în reducerea impozitelor în faza

declinului economic şi mărirea lor în faza de expansiune economică.Ca subiecţi ai impozitării sunt: persoanele fizice; persoanele juridice; salariaţii.

Ca obiecte de impozitare sunt: veniturile persoanelor fizice; veniturile persoanelor juridice; profitul obţinut de la operaţiunile cu hârtii de valoare; veniturile de la utilizarea resurselor naturale; averea persoanelor fizice şi juridice; averea căpătată prin moştenire.

Care sunt formele impozitelor? Principalele forme sunt: impozitele directe şi impozitele indirecte.

3 Adam Smith. Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Chişinău, Universitas. 1992. vol. II. p. 242 – 243-

Impozitele directe sunt impozitele încasate direct de la veniturile contribuabililor şi care nu se transferă asupra preţurilor. Impozitele directe includ:

- impozitul pe venit de la persoanele juridice, care în R. Moldova constituie 18%;

- impozitul pe venit de la persoanele fizice, care constituie 7% - de la venitul anual până la 25200 lei; 18% de la venitul anual de peste 25200 lei; scutirea personală – 8100 lei pe an;

- impozite sociale: contribuţii de asigurări sociale – 29% (din care: 23% plătesc antreprenorii; 6% - plătesc salariaţii); contribuţii de asigurări medicale – 7% (din care: 3,5% plătesc antreprenorii; 3,5% - plătesc salariaţii);

- impozitul privat, care constituie în R. Moldova – 0,03 – 0,05 de la valoarea patrimoniului;

- impozitul funciar, care depinde de gradul de fertilitate a solului;- impozitul de la realizarea bunurilor imobiliare;- impozitul pentru folosirea resurselor naturale;Impozitele indirecte sunt impozitele încasate de la realizarea mărfurilor şi

serviciilor. Acest impozit reprezintă un adaos la preţul de realizare şi nu depinde de mărimea veniturilor cumpărătorului. Impozitele indirecte includ:

a) taxa pe valoarea adăugată (TVA), impozit indirect care este stabilit şi perceput asupra valorii adăugate în fiecare stadiu al producţiei şi al distribuţiei bunurilor economice. TVA are un caracter universal deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor realizate atât din activitatea curentă de exploatare, cât şi din activitatea financiară de fructificare a capitalurilor disponibile. În R. Moldova în a. 2010 taxa pe valoarea adăugată constituie 20%, cu excepţia unor produse la care TVA este mai mică (la produsele agricole – 8%, la gaze naturale – 6%);

b) acciziile – impozit indirect care se include în preţul de vânzare a unor mărfuri determinate, cum ar fi: produsele petroliere, băuturile alcoolice, ţigările, autoturismele de lux, parfumuri, obiectele din metale preţioase, blănuri şi a. De ex., în R. Moldova acciza la autoturismul de lux constituie cel puţin 5250 euro;

c) taxa vamală – impozit indirect care se aplică asupra mărfurilor trecute peste graniţa vamală a unei ţări. Taxa vamală cuprinde exportul şi importul de mărfuri, cât şi mărfurile de tranzit. În R. Moldova mărimea taxelor vamale variază între 5 şi 15% din valoarea mărfurilor declarate la vamă. Taxa vamală are următoarele scopuri: fiscal, orientat spre majorarea veniturilor bugetare; protecţionist, orientat spre limitarea importului de mărfuri care pot fi fabricate în ţară; preferenţial, orientat spre stimularea importului sau exportului unor grupe de mărfuri; politic, orientat spre a influenţa situaţia economică şi politică din alte ţări;

d) taxele locale, care sunt determinate de administraţiile publice locale (taxele pentru amenajarea teritoriului, pentru unităţile comerciale şi de prestări de servicii şi a.).

Actualmente în ţările cu industrie dezvoltată este aplicat un impozit specific, numit „impozitul pigovian”, care prezintă o formă de fiscalitate aplicată unei activităţi generatoare de externalităţi negative, astfel în cât costurile private ale activităţii să fie egale cu costurile sociale ale acestuia, asigurându-se astfel

internalizarea externalităţilor negative. Cu alte cuvinte, astfel de impozite reflectă plata pentru poluarea mediului ambiant.

Impozitele au avantaje şi dezavantaje. Avantajele impozitelor directe: nivelul jos al impozitelor directe stimulează activitatea investiţională şi lărgeşte baza de impozitare. Dezavantajele impozitelor directe: impozitele mari nu stimulează activitatea antreprenorială, contribuie la ascunderea veniturilor şi la extinderea economiei tenebre. Avantajele impozitelor indirecte: aceste impozite sunt invizibile şi nedureroase, fiind incluse în preţurile de realizare a mărfurilor şi serviciilor. Dezavantajele impozitelor indirecte: aceste impozite sunt încasate de la toţi consumatorii, fără a ţine cont de nivelul de venituri al acestora (atât persoana bogată, cât şi cea săracă plăteşte aceleaşi impozite procurând o marfă sau un serviciu).

În dependenţă de modul de încasare impozitele pot fi divizate în:- impozit unic proporţional, când taxa procentuală a impozitului este stabilită

unică, indiferent de mărimea venitului. Astfel de impozit este aplicat în Estonia, Letonia, Lituania, Rusia, Serbia, Ucraina, Georgia, România, Polonia şi în alte ţări;

- impozit progresiv, când taxa impozitului creşte odată cu sporirea venitului. Actualmente astfel de impozit funcţionează în R. Moldova şi în multe alte ţări. De ex., în S.U.A. impozitul până la 27050 dolari pe an constituie 15%, între 27051 -65550 – 27,5%, între 65551 – 136750 – 30,5%, între 136751 – 297350 – 35.5%, peste 297351 dolari – 39,1%;

- impozitul regresiv, când taxa de impozitare se reduce în urma creşterii venitului faţă de nivelul maxim de impozitare;

- impozit negativ, forma de redistribuire sau de transfer de venit, de la cei bogaţi la cei săraci, în vederea garantării unui venit minim acestora din urmă. Impozitul negativ este considerat o formă de ajutor social, de alocaţie informală pentru cei cu venituri mici.

Raportul între încasările fiscale şi produsul intern brut constituie presiune

fiscală. Formula: unde PF – presiunea fiscală; I – impozitele; PIB –

produsul intern brut. Presiunea fiscală serveşte la stabilirea sarcinilor fiscale, la evoluarea schimbării, în timp, a impozitelor, la comparaţii internaţionale. În R. Moldova presiunea fiscală constituie circa 30%. Presiunea fiscală joasă stimulează creşterea economică şi contribuie la mărirea încasărilor fiscale, iar presiunea fiscală înaltă are ca consecinţe negative: evaziuni fiscale, fraudă fiscală, reducere a PIB - ului, scădere a încasărilor fiscale. Este important de a determina rata optimă de presiune fiscală, care reprezintă acel prag de impunere la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe. Acest optim al presiunii fiscale este reflectat în curba lui A. Laffer, economist american (figura 16.1).

Venitul de la impozitare

În curba prezentată rata optimă de presiune fiscală este de 40%

10 30 40 60 80 Rata de impozitare

Figura 16.1 Curba Laffer

Gradul de presiune fiscală depinde în mare măsură de politica fiscală promovată de stat. Politica fiscală cuprinde un ansamblu de măsuri ale statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare şi în stimularea creşterii economice.

În ţările europene presiunea fiscală este diferită (tabelul 16.4).

Tabelul 16.4.Presiunea fiscală în ţările Uniunii Europene, anul 2009

Impozitul pe venitul persoanelor fizice (%)*

Impozitul pe profitul companiilor (%)**

Suedia 56 Malta 35Belgia 54 Franţa 34Olanda 52 Belgia 34Danemarca 52 Italia 31Austria 50 Estonia 30Marea Britanie 50 Germania 30Finlanda 49 Luxemburg 29Germania 47 Marea Britanie 28Franţa 46 Portugalia 27Italia 45 Suedia 26Estonia 43 Finlanda 26Portugalia 42 Olanda 26Irlanda 41 Danemarca 25Slovenia 41 Austria 25Ungaria 41 Grecia 24Luxemburg 39 Estonia 21Malta 35 Ungaria 21Polonia 32 Slovenia 20Cipru 30 Cehia 19Letonia 26 Polonia 19Estonia 21 Slovacia 19Slovacia 19 România 16România 16 Lituania 15Cehia 15 Letonia 15Lituania 15 Irlanda 13Bulgaria 10 Bulgaria 10

Cipru 10Sursa: Economist, 4 august 2010, p.14

*Tabelul reflectă cele mai ridicate cote de impozite pe veniturile persoanelor fizice, ajustate conform modelului de calcul al Comisiei Europene ( C.E.)

** Sistemele de taxare diferă de la un stat la altul ( baza de impunere, deduceri, rate) Cifrele au fost calculate de CE pentru a obţine rezultate comparabile.

Obiectivele politicii fiscale ale R. Moldova pentru anii 2011 – 2013 sunt orientate spre perfecţionarea sistemului de impozitare în următoarele direcţii:

- în domeniul impozitului pe venitul persoanelor fizice se prevede menţinerea în anii de referinţă a sistemului de impozitare progresivă a veniturilor persoanelor fizice. Venitul impozabil de până la 25200 lei va continua să fie impozitat cu 7%, iar venitul mai mare de 25200 lei – cu 18%. Scutirea personală anuală se va majora la 13704 lei, ce va corespunde nivelului minim de existenţă;

- în domeniul impozitului pe venitul persoanelor juridice se prevede: reintroducerea, începând cu a. 2012, a impozitului pe venitul agenţilor economici în mărimea de 10%; introducerea impozitului pe activitatea reprezentanţelor; introducerea unui impozit asupra activităţii băncilor, diferit de cel plătit de alţi agenţi economici; introducerea sistemului de impozitare a transferurilor efectuate de persoanele fizice şi juridice în zonele off-shore;

- în domeniul impozitelor sociale se prevede ca cota contribuţiilor de asigurări sociale (29%)şi medicale (7%) să fie menţinută pe termen mediu, iar în anii 2012 – 2013 – să fie redistribuită cota de asigurare socială între angajator şi angajat, de la 23% : 6% la 22% : 7%;

- în domeniul taxei pe valoarea adăugată se prevede ca: plafonul de înregistrare a subiecţilor impozabili cu TVA să fie majorat de la 300 mii lei la 500 mii lei; reintroducerea cotei standard TVA de 20% la zahăr (faţă de 8% în a. 2010);

- în domeniul accizelor se prevede ajustarea cotelor accizelor stabilite în sumă fixă, la nivelul şi dinamica ratei inflaţiei din perioada de referinţă;

- în domeniul impozitului pe bunuri imobiliare se prevede: impozitarea, potrivit valorii de piaţă, a terenurilor agricole şi construcţiilor amplasate pe ele, cât şi bunurile imobiliare cu destinaţie locativă (case de locuit individuale, inclusiv case de locuit şi vile de lux) din localităţile rurale;

- în domeniul taxelor locale se prevede: majorarea taxei de amplasare a publicităţii de la 500 la 1000 lei anual pe fiecare metru patrat; a taxei pentru prestarea serviciilor de transport auto şi călători; taxa pentru parcare; revederea mărimii cotei taxei pentru patentul de întreprinzător şi a.

Cuvinte - cheie

acciză creditor bancă datorie publică bilet de ordin debitor

buget naţional deficit bugetar buget de stat factoring buget local finanţe publice buget de asigurări sociale fiscalitate buget de asigurări medicale impozite directe credit bancar impozite indirecte credit comercial impozite proporţionale credit de consum impozite progresive credit internaţional impozite negative credit lombard presiune fiscală credit public taxă vamală

Rezumat

1. Finanţele publice reprezintă totalitatea veniturilor şi cheltuielilor statului şi administraţiilor publice locale. Principalele instrumente de formare şi redistribuire a finanţelor publice sunt bugetul naţional şi sistemul fiscal.

2. Bugetul Naţional al R. Moldova include: buget de stat, bugetele locale, bugetul asigurării sociale de stat, bugetul de asigurare medicală. În funcţie de soldul bugetar, bugetul poate fi: echilibrat, excedentar, deficitar.

3. Totalitatea sumelor împrumuturilor de stat nerambursate formează datoria publică, care include datoria internă şi datoria externă a statului. Gradul de îndatorare străină reprezintă raportul dintre datoria externă şi volumul produsului intern brut.

4. Sistemul bancar din R. Moldova include: Banca Naţională, băncile comerciale şi instituţiile financiar – creditare.

5. Banca Naţional al R. Moldova îndeplineşte următoarele funcţii: emisia de monedă; reglementarea activităţii tuturor instituţiilor financiar – bancare; acumularea şi păstrarea fondurilor de rezervă ale statului; monitarizarea activităţii băncilor comerciale; elaborarea şi promovarea politicii monetar – creditară şi reglarea cursului de schimb valutar şi a.

6. În R. Moldova actualmente funcţionează 15 bănci comerciale, care dispun de active de peste 40 mlrd. lei, având capital normativ de circa 6,7 mlrd. lei. Principalele funcţii ale băncilor comerciale sunt: acordarea creditelor persoanelor fizice şi juridice; deservirea conturilor bancare; exercitarea operaţiunilor active şi pasive şi a.

7. Creditul reprezintă un împrumut acordat în formă bănească sau în formă de marfă pe bază de restituire şi plăţii unei dobânzi. Funcţiile creditului: de distribuire a mijloacelor băneşti disponibile; de transformare a acumulărilor băneşti în investiţii de capital; de susţinere a micului business; de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor; de reducere a deficitului bugetar.

8. Principalele forme de credit sunt: creditul bancar şi creditul comercial. Ca instrument al creditului servesc: creanţa; biletul de ordin; trata; gajul.

9. Sistemul fiscal reprezintă un sistem de încasare a impozitelor şi taxelor de la contribuabili. Principalele forme de încasare a impozitelor sunt: impozitele directe şi

impozitele indirecte. În dependenţă de modul de încasare, impozitele pot fi: proporţionale, progresive, regresive şi negative.

10. Raportul între volumul impozitelor şi volumul produsului intern brut constituie presiunea fiscală. Rata optimă de presiune fiscală este reflectată în Curba Laffer.

Probleme de recapitulare

1. Determinaţi structura sistemului de finanţe.2. Analizaţi conţinutul finanţelor publice şi relaţiile financiare.3. Explicaţi funcţiile finanţelor publice.4. Analizaţi sursele de venituri şi direcţiile de cheltuieli ale bugetului naţional pentru a. 2011.5. Evidenţiaţi căile de reducere a deficitului bugetar.6. Analizaţi în baza datelor statistice datoria internă şi externă a R. Moldova în a. 2011.7. Analizaţi funcţiile Băncii Naţionale al R. Moldova.8. Analizaţi activitatea băncilor comerciale din R. Moldova în a. 2010.9. Analizaţi activitatea instituţiilor financiar - creditare din R. Moldova în a. 2011.10. Explicaţi conţinutul, sursele şi funcţiile creditului.11. Analizaţi formele şi tipurile de credit.12. Analizaţi principiile şi funcţiile sistemului fiscal.13. Analizaţi impozitele directe şi indirecte din R. Moldova.14. Analizaţi presiunea fiscală din R. Moldova.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economia politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p. 415 – 420; 466 – 476.

Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. ARC. Chişinău, 2006, p. 254 – 262; 302 – 318.

Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie economică. UTM. Chişinău, 2004, p. 163 – 180.

Philip Hardwic, Iohn Langmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 312 – 333.

Adam Smith. Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzilor ei. Chişinău. Universitas, 1992. Vol. 2, p. 24.

Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2011, p. 84. Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.

Bucureşti, 1999 p. 72, 146, 211, 238.

Tema 17. Piaţa resurselor financiare

17.1. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă17.2. Piaţa financiară şi structura ei17.3. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar

Scopul temei: analiza structurii şi mecanismelor de funcţionare a pieţei monetare, financiare şi valutare.

Obiectivele temei: după studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

să determinaţi noţiunea de piaţă monetară şi obiectele de tranzacţie pe astfel de piaţă; să determinaţi factorii care influenţează cererea agregată de monedă; să explicaţi conţinutul agregatelor monetare; să explicaţi curba cererii agregate şi deplasarea ei; să analizaţi factorii de influenţă asupra ofertei agregate; să explicaţi curba ofertei agregate şi deplasarea ei; să analizaţi multiplicatorul monetar; să analizaţi structura pieţei financiare şi obiectele de tranzacţie pe astfel de piaţă; să evidenţiaţi şi să analizaţi mecanismele de funcţionare a pieţei valutare; să determinaţi factorii care influenţează cursul de schimb valutar.

17.1. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă

Piaţa monetară reprezintă locul unde se confruntă cererea şi oferta agregată de monedă. Obiectul tranzacţiei pe piaţa monetară îl constituie moneda în numerar şi banii în cont, numiţi bani scripturali.

Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor de plată pe care le deţin agenţii economici dintr-o ţară, precum şi plasamentele lor financiare care pot fi transformate în mijloace de plată rapid şi fără pierderi importante. Masa monetară include trei agregate monetare (M1, M2 şi M3), fiecare avînd funcţii speciale şi relevanţă prin fluxurile reale pe care le mijlocesc instituţiile financiar-bancare ce îl gestionează.

Agregatul M1 – cuprinde mijloacele de plată imediat utilizabile pentru realizarea tranzacţiilor economice pe teritoriul ţării, formată din bilete de bancă şi monedă metalică (divizionară) existente în circulaţie, depuneri în conturi bancare utilizabile (la vedere).

Agregatul M2 – cuprinde agregatul M1, depozite la termen şi alte plasamente care pot fi mobilizate fără risc şi aproape imediat (instrumente ale pieţei monetare).

Agregatul M3 – cuprinde M2 şi depozite în valută străină.Dinamica masei monetare şi componentelor sale constituie substanţa fluxurilor

monetare dintr-o economie în decursul unei perioade de timp (tabelul 17.1).

Tabelul 17.1.

Dinamica masei monetare în Republica Moldova, mln lei

M3 M2 M1

Depozite la termen

Instrumente ale pieţei monetare

Total Depozite în valută străină

TotalMonedă în numerar

Depozite la vedere

Total

2006 5145,8 3122,4 8268,2 4202,0 15,0 12485,2 7072,8 19558,0

2007 6664,9 4258,6 10923,6 7455,9 17,3 18396,7 8947,4 27344,2

2008 7578,7 4030,5 11609,2 10148,0 16,9 21774,1 9906,7 31680,7

2009 6189,1 3464,2 9653,2 7726,3 3,6 17383,1 11442,5 28825,6

Sursa: Date statistice ale Băncii Naţionale ale Repbulicii Moldova.

După cum rezultă din tabelul 17.1, în ultimii ani agregatele monetare au avut o tendinţă de creştere, cu excepţia anului 2009 – an de criză. În anul 2009, transferurile de valută din străinătate au constituit 1182 mln dolari, inclusiv în dolari – 54,1%, în euro – 40,6%, în ruble – 5,3%.

Principalele mecanisme ale pieţei monetare sunt: cererea agregată de monedă, oferta agregată de monedă şi preţul monedei (rata dobânzii).

Cererea agregată de monedă reprezintă cantitatea de monedă solicitată de agenţii economici, stat şi populaţie într-o anumită perioadă de timp. Cererea agregată de monedă depinde:

–de volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii, de nivelul preţurilor şi

viteza de rotaţie a unităţii monetare: M= ; unde M – cererea de monedă; T-

volumul de mărfuri şi servicii; P – nivelul preţurilor; V – viteza de rotaţie a unităţii monetare;

–de volumul creditului de consum şi de raportul dintre vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă. Cu cât mai multe mărfuri şi servicii vor fi realizate în credit, cu atît se va reduce masa monetară în circulaţie;

–de rata dobânzii. Creşterea ratei dobânzii duce la scăderea cererii agregate de monedă, iar reducerea ratei dobânzii duce la sporirea cererii de monedă;

–de înclinaţia agenţilor economici spre lichidităţi. Preferinţele pentru lichidităţi se bazează pe următoarele mobiluri concrete: mobilul venitului – tendinţa agenţilor economici de a păstra bani lichizi pe măsura încasării lor; mobilul afacerilor – păstrarea unei sume de bani în aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor; mobilul prudenţei – dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute; mobilul speculaţiei – situaţia când banii lichizi sunt utilizaţi pentru tranzacţii speculative.

Cererea agregată poate fi ilustrată astfel:

AD

unde:AD – cererea agregată de monedă; – rata dobânzii

d1

1

M – masa monetarăd

1

2

Depunerea initială de monedă; rezerve-10%

Împrumut

rezerve-100lei

Împrumut

rezerve-90 lei

Împrumut

rezerve – 81 lei

M2

Figura 17.1. Curba cererii agregate de monedă

Oferta agregată de monedă – reprezintă totalitatea de monedă oferită de instituţiile financiar – bancare statului, agenţilor economici şi populaţiei într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al ratei dobânzii. Oferta agregată de monedă are tendinţa de creştere, fiind influenţată de următorii factori: de sporirea volumului de mărfuri şi servicii destinate vânzării; de reducere a vitezei de rotaţie a unităţii monetate; de creşterea deficitului bugetar; de mărimea ratei dobânzii.

Oferta agregată de monedă are următoarele surse de formare:a) Banca Naţională oferă monedă pentru sisţinerea nevoilor de resurse

financiare ale statului, în cazul bugetului deficitar; sporeşte masa monetară de fiecare dată când cumpără valută obţinută prin exporturile de mărfuri efectuate de agenţii economici;

b) Băncile comerciale oferă monedă de cont prin acordarea de credite agenţilor economici;

c) Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferitele bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi subscrise de aceste bănci. Toate conturile agenţilor economici sunt înregistrate în trezorerie, care exercită controlul strict asupra procesului de executare a conturilor respective;

d) Multiplicatorul monetar, care contribuie la majorarea ofertei banilor scripturali (bani de cont). Mecanismul multiplicatorului banilor scripturali este următorul: A B C

1000lei 900lei 810lei

Multiplicatorul monetar reflectă raportul între volumul noilor depozite şi noilor

rezerve. El se calculează după formula: unde: multiplicatorul

monetar; D – depozite la vedere; R – rezerve obligatorii, r – rata rezervelor.

În cazul nostru, .

Oferta agregată monetară poate fi ilustrată grafic astfel:

d AS

d 2

d 1

M1 M2 Munde: AS – oferta agregată de monedă; - rata dobânzii; M - cantitatea de monedă oferită

Figura 17.2. Curba ofertei agregate de monedă

Punctul de intersecţie dintre cererea agregată de monedă şi oferta agregată de monedă la o rată a dobânzii unică constituie echilibrul pieţei monetare ( figura 17.3.)

d

AD AS

d1e E

Me M

unde: - rata dobânzii; E – echilibrul pieţei monetare; AD – cererea agregată; AS – oferta agregată; M – masa monetară.

Figura 17.3. Echilibrul pieţei monetare

Pentru echilibrarea pieţei monetare statul elaborează diferite măsuri şi politici de reglare a masei monetare aflate în circulaţie, printre care pot fi menţionate: a) suplimentarea ofertei de bani prin emisia de bancnote; b) controlarea directă asupra deţinerilor de bani de către sectorul monetar; c) operaţiuni de Open – market, care prevăd cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare de stat prin operaţiuni pe piaţa

liberă; d) stabilitatea puterii de cumpărare a monedei; e) evitarea riscului în operaţiunile financiar – creditare; f) asigurarea protecţiei deponenţilor şi a.

17.2 Piaţa financiară şi structura ei

Piaţa financiară reprezintă piaţa în cadrul căreia are loc vânzarea-cumpărarea titlurilor de proprietate şi de credit. Ea mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei, ale companiilor de asigurări, ale societăţilor pe acţiuni şi ale altor unităţi economice în hârtii de valoare sau valori mobiliare pe termen lung şi fără termen (acţiuni şi obligaţiuni) emise de societăţile pe acţiuni şi de administraţiile publice.

Prin intermediul pieţei financiare are loc acumularea resurselor băneşti ale persoanelor fizice şi juridice şi ale statului, care sunt utilizate pentru investiţiile capitale în sfera productivă şi neproductivă.

Piaţa financiară este compusă din următoarele pieţe: a acţiunilor, care deţine ponderea principală în structura pieţei financiare; ipotecară, în cadrul căreia au loc operaţiuni de vânzare-cumpărare a terenurilor de pământ; a obligaţiunilor emise de societăţile pe acţiuni; a obligaţiunilor emise de administraţiile publice.

Principalii subiecţi ai pieţei financiare în Republica Moldova sunt: Comisia Naţională a Pieţei Financiare; statul; brokkerii şi casele de brokkeraj; bursele de valori.

Piaţa financiară poate fi: primară şi secundară. În cadrul pieţei primare au loc tranzacţii cu hârtii de valoare mobiliare nou emise. Titlurile de valoare sunt emise şi scoase prima dată în vânzare prin intermediul băncilor comerciale. Mijloacele obţinute de la realizarea hârtiilor de valoare sunt folosite pentru finanţarea întreprinderilor care au emis aceste titluri de valoare.

În cadrul pieţei secundare se efectuează cumpărarea-vânzarea hârtiilor de valoare emise anterior. Pe piaţa secundară are loc schimbarea proprietarului hârtiei de valoare. Formele principale ale pieţei secundare sunt bursele de valori şi piaţa extrabursieră.

Hârtiile de valoare pot fi clasificate în:a) hârtii de valoare pe termen scurt, prin care se fac plasamente pe un termen

până la un an (aici se referă cambiile comerciale, certificatele bancare şi alte hârtii de valoare cu o scadenţă de până la un an);

b) hârtii de valoare pe termen lung, care asigură plasamentul pe un termen mai mult de un an ( acţiuni, obligaţiuni );

c) hârtii de valoare cu venituri fixe (obligaţiuni şi acţiuni nominale şi privelegiate);

d) hârtii de valoare cu venituri variabile (acţiuni simple, ordinare).Ca obiecte de tranzacţii pe piaţa financiară servesc:

– acţiunea – este un titlu de proprietate, o hârtie de valoare pe termen lung, emisă de societatea pe acţiuni, care atestă deţinătorului dreptul la o parte din capitalul statutar al societăţii pe acţiuni şi primirea unui venit în formă de dividend şi acordă dreptul de vot la adunarea acţionarilor. Acţiunea se vinde şi se cumpără la bursa de valori. Preţul la care se vinde sau se cumpără acţiunea este numit cursul acţiunii.

Formula cursului acţiunii: CA= , unde: CA-cursul acţiunii; D – dividendul;

d’ – rata dobînzii;– obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung, o hârtie de valoare emisă

de societatea pe acţiuni pentru o anumită perioadă de timp. Posesorul obligaţiunii primeşte o dobîndă fixă anuală (numită cuponul obligaţiunii), iar la expirarea termenului obligaţiunii, societatea pe acţiuni răscumpără obligaţiunea la preţul nominal. Obligaţiunea are numersoase indicaţii: număr de ordine, valoare nominală, termene de plată, modul în care se achită dobânda, condiţiile de rambursare. Formula

de calculare a randamentului obligaţiunii: P = ; unde: P – preţul obligaţiunii; C

– cuponul obligaţiunii; e – randamentul obligaţiunii; n- termenul de scadenţă;– bonul de tezaur, este un gen de obligaţie emisă de către stat pe termen de până

la un an pentru finanţarea deficitului bugetar şi pentru alte necesităţi curente. Bonul de tezaur atestă, că posesorul acestuia a plasat mijloace băneşti la buget şi că are dreptul de a încasa, în termenul prevăzut de obligaţie, un anumit procent (dobândă) şi valoarea nominală a bonului de tezaur;

– certificat bancar, este o hârtie de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a depus mijloace băneşti la bancă şi posesorul certificatului are dreptul să primească la expirarea termenului fixat, depozitul şi dobânda stabilită.

Care sunt instituţiile pieţei financiare?1

În cadrul pieţei financiare funcţionează următoarele instituţii:1) Comisia Naţională a pieţei financiare care îndeplineşte astfel de funcţii cum

ar fi: coordonarea activităţii tuturor instituţiilor din cadrul pieţei financiare, înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare emise pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de emisiune; atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi controlul activităţii acestora; controlul activităţii burselor de valori, precum şi aprobarea instituirii noilor burse de valori.

2) casele de brokeraj, care constituie o instituţie specifică pieţei financiare şi care cuprinde trei niveluri: brokerul ca persoană fizică; asociaţiile de brokeri; casele de brokeraj, ca intermediar între cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare. Funcţiile caselor de brokeraj: întroduc noile emisiuni pe piaţa primară; fac tranzacţii pe pieţele secundare, efectuează tranzacţii pe cont propriu (dealing); se ocupă cu gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare; acordă consultanţă în probleme de investiţii financiare.

3) Bursa de valori este o piaţă publică (fictivă) organizată pentru a mijloci tranzacţii cu hârtii de valoare pe termen lung, emise anterior de către cele mai importante societăţi pe acţiuni, precum şi de către autorităţile publice. În cadrul bursei de valori: preţurile sunt stabilite zilnic ca balanţă a anticipărilor; preţurile se formează în cadrul şedinţelor de licitaţii, pe baza cererii şi ofertei care se egalează zilnic; licitaţia se desfăşoară într-un loc anumit, în zile şi la ore programate; şedinţele la licitaţie se organizează în baza câtorva principii: tranzacţiile se realizează în conformitate cu ordinile de vânzare şi cumpărare, care cuprind trei tipuri de preţuri – minim de vânzare, maxim de cumpărare şi preţul zilei; în cadrul unei şedinţe de

1 Niţă Dubrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p. 358, 361-363

licitaţie se stabileşte un preţ fix (al zilei) pentru fiecare categorie de hârtii de valoare; fiecare hârtie de valoare beneficiază de serviciile unui broker specialist.

În cadrul bursei de valori are loc formarea cursului hîrtiilor de valoare. Nivelul şi dinamica cursului hârtiilor de valoare pe termen lung se stabileşte în dependenţă de următorii factori: cererea şi oferta pe piaţa respectivă; mărimea dividendului asigurat; dinamica preţurilor; rata dobânzii.

Operaţiunile bursiere se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Operaţiunile la vedere presupun livrarea imediată, în limitele regulamentului, a titlurilor de valoare la cursul (preţul zilei) acceptat de agenţii participanţi. Operaţiunile la termen sunt acelea în care contractarea, înţelegerea privitoare la numărul titlurilor tranzacţionate la cursul de schimb şi la data scadenţei se va realiza la un moment dat, efectuarea tranzacţiei urmând a se derula ulterior, la data fixată, numită zi de scadenţă. Operaţiunile la termen au o tentă speculativă, deoarece unul dintre agenţii contractanţi câştigă, iar altul pierde, în dependenţă de mărimea cursului contractat şi cel existent în ziua derulării contractului.

Care este rolul bursei de valori în economia contemporană?2 Bursa de valori: stimulează procesul investiţional, transformând activele

financiare în investiţii de capital; acţionează pozitiv asupra pieţei muncii, asupra pieţei bunurilor şi serviciilor de consum şi de capital prin preferinţa menajelor pentru patrimoniul financiar; transformă rapid, operativ, capitalul bănesc în capital real şi invers; favorizează libera intrare pe piaţă a capitalului şi înalta sa mobilitate; stimulează procesul de concentrare a puterii economice, de preluare a controlului asupra unor societăţi pe acţiuni prin deţinerea pachetului acţiunilor de control; este un barometru extrem de sensibil al stării economiei; scăderea bruscă a cursurilor prevesteşte declanşarea unei crize, ridicarea cursurilor, dimpotrivă, este un semn al expansiunii economice; operaţiunile speculative la bursă sustrag însă, disponibilităţi băneşti însemnate de la procesele economice reale.

Despre activitatea bursei de valori a R.Moldova ne mărturisesc datele statistice din tabelele 17.2. şi 17.3.

Tabelul 17.2.Statistica tranzacţiilor bursiere, iulie 2010

Tipul tranzacţiei Cantitate Volum Ponderea (în volum), %

Număr tranzacţii

Agenţia Proprietăţii Publice 1752767 26645784 88,05 12Licitare cu strigare 191360 1770094 5,85 31Oferta public 98591 1026182 3,39 9Vînzare- cumpărare 90986 792825 2,62 77

2172028 30263629 100 130Sursa:Economist. Nr.31, din 18 august 2010, p.10

Rulajul bursier cumulat în luna iulie 2010 a fost de 30,2 mln. lei, numărul de tranzacţii a constituit 130, iar cantitatea de acţiuni tranzacţionată a atins cifra de 2,1 mln. unităţi.

2 Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura economică, Bucureşti 1997, p.263-264

Capitalizarea bursieră calculată după metodologia Agenţiei de Consultanţă „EVM Consulting”, a atins la finele lunii iulie nivelul de 14,7 mlrd. lei – clasamentul lunar al acţiunilor cu cea mai mare valoare pe piaţă este condus de acţiunile amise de BC Moldova Agroindbank SA

Tabelul 17.3. Top -10 acţiuni după capitalizarea bursieră, iulie 2010

№ Denumirea SA Capitalizarea, lei

1 Moldova Agroindbank 1 234 784 460

2 Victoriabank 540 800 800

3 Moldinconbank 332 728 200

4 Banca Socială 195 000 000

5 ASITO 130 242 952

6 Interpares Prim 49 890 800

7 Nord-Zahăr 30 942 635

8 Floare-Carpet 30 735 355

9 Franzeluţa 30 257 042

10 JLC-Invest 21 548 307

Sursa: Economist. Nr.31, din 18 august 2010, p.10

După cum rezultă din tabelul 17.3, cele mai importante locuri în clasament, după BC Moldova Agroindbank, le ocupă Victoriabank, Moldinconbank, Banca Socială şi compania de asigurări ASITO. Aşadar, clasamentul este dominat de sectorul bancar.

17.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de cumpărare - vânzare de valută straină şi de diferite titluri de credit (acreditive, cecuri, cambii şi a.). Piaţa valutară include un sistem de relaţii care se formează între bănci şi casele de schimb valutar şi clienţii lor, prin intermediul cărora se efectuează operaţiunile de valută sau devize.

Piaţa valutară poate fi: naţională şi internaţională.Piaţa valutară naţională include:- piaţa valutar –bancară rezervată operaţiunilor de vânzare - cumpărare de

valută, desfăşurate de persoane juridice;- piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor de cumpărare -

vânzare de valută, desfăşurate de persoane fizice.Piaţa valutară internaţională reprezintă un sistem de relaţii valutare dintre ţările

economice dezvoltate. Principalele pieţe internaţionale sunt considerate cele din New- York, Boston, Cicago, Paris, Tokio, Roma, Londra ş.a.

Ca subiecţi ai pieţei valutare sunt: a) subiecţii care generează cererea şi oferta de valută (agenţii economici ce exercită activităţi de comerţ internaţional); b) subiecţii care concentrează cererea şi oferta de valută, stabilesc cursul de schimb valutar,

efectuează tranzacţii cu valuta (bursa valutară, băncile comerciale, brokerii, casele de schimb valutar).

Obiectele de tranzacţie pe piaţa valutară sunt: a) vânzarea - cumpărarea devizelor convertibile; b) vânzarea - cumpărarea monedei de cont (DST – drepturi speciale de tragere); c)schimbarea devizelor convertibile (dolarul, lira sterlină engleză, euro, iena japoneză) pe valută în cont sau invers.

Pe piaţa valutară se cofruntă cererea de valută cu oferta de valută. Cererea de valută reprezintă cantitatea de valută solicitată de agenţii economici şi populaţie într-o anumită perioadă de timp la nivelul cursului de schimb valutar. Cererea de valută este generată de următorii factori: de operaţiunile de import (importul de bunuri materiale şi servicii); de necesitatea procurării utilajului, materiei prime şi altor echipamente de producţie din străinătate; de necesitatea dezvoltării turismului; de necesitatea protecţiei cursului de schimb valutar (Banca Naţională a Moldovei adesea ori cumpără ori vinde valuta straină în scopul reglării cursului de schimb valutar); de necesitatea formării rezervelor valutare.

Oferta de valută reprezintă cantitatea de valută care poate fi oferită de insituţiile financiar – bancare agenţilor economici şi populaţiei într-o anumită perioadă de timp la cursul de schimb valutar în vigoare. Oferta de valută se formează în baza următoarelor surse: din contul depozitelor bancare ale agneţilor economici persoanelor fizice şi juridice care activează în diferite domenii ale economiei naţionale; din contul transferurilor de valută a persoanelor care activează peste hotare; din contul exportului de mărfuri şi servicii; din contul investiţiilor străine care intră în ţară; din contul creditelor şi împrumuturilor din strainătate.

Funcţionarea normală a pieţei valutare presupune convertibilitatea modenei naţionale. Convertibilitatea reprezintă capacitatea monedei naţionale de a se schimba, în diferite proporţii, cu monedele altor ţări. Regimul de monedă convertibilă îmbină mai multe elemente ca: un curs valutar real; stabilitate financiară în economia naţională, printr-o inflaţie slabă; liberalizarea judicioasă a preţurilor; eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării respective; crearea rezervelor valutare ale ţării ş. a. După cum prevede Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), monedele ţărilor care nu îndeplinesc exigenţele formulate de F.M.I. sunt considerate neconvertibile.

F.M.I.a determinat patru grade de convertibilitate a monedelor naţionale:- convertibilitate parţială, limitată numai la unele operaţiuni, care desemnează

schimbul monedei unei ţări pe alte monede, pentru asigurarea mijlocelor de plată externe necesare realizării anumitor categorii de operaţiuni, cum ar fi operaţiuni de transport, turism ş. a.;

- convertibilitate limitată internă, care prevede schimbul monedei naţionale pe alte monede străine numai în interiorul ţării (de ex., leul moldovenesc);

- convertibilitate deplină, care prevede schimbarea monedei naţionale pe alte monede străine fără restricţii. Actualtmente dispun de convertibilitate deplină astfel de monede, cum ar fi: francul elveţian; crona norvegiană; crona suedeză; dolarul australian şi a.;

- convertibilitate externă totală dispun monedele liber utilizabile, care sunt utilizate în proporţii mari la decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţi

însemnate pe cele mai importante pieţe valutare. Actualtmente dispun de convertibilitate externă totală dolarul american, euro, lira sterlină engleză şi iena japoneză.

Unul din mecanismele pieţei valutare este stabilirea cursului de schimb valutar. Cursul de schimb valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă cu care se compară valoric. Stabilirea cursului valutar are denumirea specifică de cotare. Cursul de schimb valutar este de cumpărare şi de vânzare.

Cursul de schimb valutar poate fi: a) curs valutar de piaţă, la care se efectuează cele mai multe operaţiuni pe pieţele valutare. El corespunde preţului de echilibru; b) curs valuta flotant, cursul flexibil ce se formează liber în funcţie de cerere şi ofertă, fără nici o intervenţie din partea băncii naţionale (flotare pură) sau cu o intervenţie minimă (flotare impură); c) curs valutar reprezentativ, raportul valoric dintre monedele ţărilor membre ale F.M.I. şi Drepturile Speciale de Tragere (DST). Acest curs se foloseşte de F.M.I., stabilindu-se pe o perioadă mai îndelungată, servind pentru tranzacţii şi operaţiuni F.M.I., ca şi pentru evaluarea activelor Fondului în monedele ţărilor membre3.

Cursul valutar depinde de două grupe de factori:- factori interni, la care se referă: ritmul de creştere a PIB-ului; evoluţia

preţurilor la mărfuri şi servicii; volumul masei monetare aflată în circulaţie; nivelul şi dinamica ratei dobânzii; situaţia social-politică din ţară;

- factori externi, la care se referă: raportul dintre cerere şi ofertă de valută pe pieţele valutare internaţionale; starea balanţei de plăţi externe; conjunctura economiei mondiale.

Exprimarea cursului valutar se face atât prin metoda de cotare directă, cât şi prin metoda de cotare indirectă. Cotarea directă constă în faptul, că preţul unei unităţi de monedă straină se exprimă în monedă naţională (de ex. 1 dolar= 12,5 lei). Cotarea indirectă constă în faptul, că preţul unei monede naţionale se exprimă în monedă straină (de ex. 1 leu = 2,5 ruble ruseşti).

Cursul valutar poate fi: oficial, stabilit de către Banca Natională şi de piaţă, format liber în urma confruntării dintre cererea şi oferta de valută.

Care este evoluţia cursului de schimb valutar? În decursul secolelor XIX - XX s-au conturat 3 tipuri de cursuri de schimb:a) cursul de schimb valutar fix bazat pe etalonul aur-monedă, care a apărut în

Anglia la începutul sec. XIX. În cadrul acestui sistem, valoarea fiecărei monede era stabilită în raport cu aurul pe care o reprezenta. Acest curs mai era numit „paritate metalică”. Întrucît aurul circula liber între ţări, iar băncile erau obligate să schimbe în aur, după un curs fix, orice cantitate de monedă naţională, acest sistem asigura, în mod automat, stabilitatea ratelor de schimb.Aurul era considerat ca singurul mijloc de plată internaţională;

b) cursul de schimb valutar fix bazat pe etalonul aur-devize, care a fost instituit în anul 1944 la Conferinţa Mondială de la Bretton Woods (SUA). Acest sistem prevedea convertibilitatea în aur a dolarului american, deoarece SUA deţinea

3 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.160.

în acea perioadă de timp cea mai mare pondere de rezerve de aur. Rolul de etalon de schimb valutar era realizat atât în aur,cât şi de dolarul american, care era considerat ca valută de rezervă. Numai dolarul american era convertit în aur după un curs fix: 1 uncie aur – 35 dolari americani. Celelalte monede naţionale se schimbau între ele după un curs fix, în dependenţă de dolarul american. Pentru a asigura funcţionarea normală al acestui sistem de schimb valutar la Conferinţa menţionată s-a decis de creat Fondul Monetar Internaţional în scopul de a oferi credite statelor-membre ale FMI pentru echilibrarea balanţelor de plăţi externe şi pentru a menţine stabilitatea cursului de schimb a monedelor naţionale. Tot la această conferinţă s-a luat decizia de a institui Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (numită ulterior Banca Mondială), cu statut de sociatate pe acţiuni a statelor – membre, având ca scop - acordarea împrumuturilor pe termen lung ţărilor în curs de dezvoltare. Sistemul „etalon aur-devize” s-a prăbuţit în anul 1971, când SUA a încetat să mai schimbe dolarul în aur după cursul stabilit, deoarece cantitatea de dolari aflaţi în circulaţie întrecea substanţial rezervele de aur de care dispunea SUA;

c) cursul de schimb valutar flotant bazat pe devize a fost întrodus în 1976 la Conferinţa Internaţionlă de la Kingstone (Jamaica). În calitate de devize erau considerate următoarele valute: dolarul american, lira sterlină engleză, marca germană, francul francez şi iena japoneză. Cursul de schimb valutar se formează în dependenţă de cererea şi oferta de valută, iar statul poate influenţa acest curs prin mecanismul de cumpărare - vânzare a valutei respective.

Cuvinte-cheie

acţiune curs valutar flotant broker convertibilitate bursă de valori obligaţiune case de brokeraj ofertă de monedă cerere de monedă ofertă de valută cerere de valută piaţă financiară curs valutar de piaţă piaţă monetară curs valutar fix piaţă valutară

Rezumat

1. Piaţa monetară reprezintă locul unde se confruntă cererea şi oferta agregată de monedă. Obiectul tranzacţiei pe piaţa monetară îl constituie moneda în numerar şi banii scriptuali.

2. Principalele agregate ale masei monetare sunt: M1, M2 şi M3.

3. Cererea agregată de monedă depinde de: volumul schimburilor de mărfuri şi servicii; volumul creditului de consum; rata dobânzii; înclinaţia agenţilor economici spre lichidităţi.

4. Oferta agregată de monedă are următoarele surse de formare: Banca Naţională, care oferă monedă pentru dezvoltarea social-economică a ţării; băncile comerciale, care oferă credite clienţilor; trezoreria, care oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferite bănci comerciale; multiplicatorul monetar, care contribuie la majorarea ofertei banilor scripuali.

5. În cadrul pieţei financiare are loc vânzarea - cumpărarea titlurilor de proprietate şi de credit. Prin intermediul pieţei financiare are loc acumularea resurselor băneşti disponibile şi transformarea lor în investiţii de capital. Piaţa financiară include piaţa primară şi piaţa secundară a hârtiilor de valoare.

6. Ca obiecte de tranzacţii pe piaţa financiară servesc: acţiunile, obligaţiunile, bonul de tezaur şi certificatul bancar.

7. Principalele instituţii ale pieţei financiare sunt: Comisia Naţională a pieţei financiare; casele de brokeraj; bursa de valori. În cadrul bursei de valori are loc formarea cursului hârtiilor de valoare.

8. Piaţa valutară cuprinde tranzacţiile de cumpărare - vânzare de valută straină şi de diferite titluri de credit. Piaţa valutară poate fi naţională şi internaţională.

9. Cererea de valută este generată de: operaţiunile de import şi export; dezvoltarea turismului; protecţia cursului de schimb valutar.

10. Oferta de valută se formează din contul: depozitelor valutare ale persoanelor fizice şi juridice; transferurilor de valută; exportului de mărfuri şi servicii; investiţiilor străine; creditelor şi împrumuturilor din străinătate.

11. Unul din mecanismele pieţei valutare este cursul de schimb valutar, care reprezintă preţul monedei naţionale exprimat într-o altă monedă străină. Cursul valutar poate fi: cursul de piaţă, flotant, reprezentativ.

12. Cursul de schimb valutar este influenţat de factori interni şi externi. Exprimarea cursului valutar are loc prin două metode: cotare directă şi cotare indirectă.

Probleme de recapitulare

1. Definiţi conţinutul pieţei monetare.2. Analizaţi agregatele monetare din R.Moldova.3. Evidenţiaţi factorii care influenţează cererea agregată de monedă.4. Determinaţi sursele de formare a ofertei agregate de monedă.5. Explicaţi echilibrul pieţei monetare în baza analizei curbelor cererii şi ofertei

agregate de monedă.6. Analizaţi structura pieţei financiare.7. Formulaţi criteriile de clasificare a hârtiilor de valoare.8. Analizaţi obiectele de tranzacţie pe piaţa financiară.9. Analizaţi funcţiile instituţiilor pieţei financiare.10. Analizaţi activitatea bursei de valori din R. Moldova.11. Explicaţi conţinutul, subiecţii şi obiectele pieţei valutare.

12. Analizaţi cererea de valută şi factorii ce o influenţează.13. Analizaţi sursele de formare a ofertei de valută.14. Analizaţi formele de convertibilitate a monedei.15. Analizaţi factorii care influenţează asupra stabilirii cursului de schimb

valutar.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p. 356-368;

415-432; 504-512.Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău 2006, p. 239-267; 400-405.Andrei Cojuhari; Tatiana Manole; Tatiana Grunzu. Teorie economică. UTM.

Chişinău, 2004, p. 104-136.Philip Hardwick, John Langead; Bahadur Khan. Introducere în economia

politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 638-657.Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă.Editura Economică.

Bucureşti, 1999, p.160.

Secţiunea IV

MONDOECONOMIA

Tema 18. Economia mondială şi structura ei.

18.1. Conţinutul şi structura economiei mondială.18.2. Diviziunea muncii şi specializarea internaţională.18.3. Circuitul economic mondial şi fluxurile economice internaţionale.18.4. Globalizarea: esenţa, trăsăturile, formele, consecinţele.

Scopul temei: evidenţierea conţinutului şi structurii economiei mondiale şi a impactului proceselor de globalizare asupra dezvoltarii economice la nivel naţional şi global.

Obiectivele temei: - dupa studierea acestei teme ar trebui sa fiţi capabili: să analizaţi etapele de formare a economiei mondiale; să determinaţi componentele structurale ale economiei mondiale;

să evidenţiaţi trăsăturile specifice ale economiei mondiale; să grupaţi ţările lumii în dependenţă de dezvoltarea economică; să analizaţi factorii indogeni şi exogeni, care au impact asupra economiei

mondiale; să analizaţi şi să explicaţi formele diviziunii muncii; să selectaţi şi să analizaţi formele de specializare internaţională a muncii; să definiţi noţiunea de circuit economic mondial şi să determinaţi structura lui; să analizaţi direcţiile de mişcare a fluxurilor economice internaţionale; să analizaţi formele proceselor de globalizare şi consecinţele lor pozitive şi

negative.

18.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale.

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale aflate în relaţii de interdependenţă generate de diviziunea internaţionala a muncii.

Se ştie, că relaţii economice între state au existat înca în antichitate. Insă, nici în antichitate şi nici în evul mediu nu a existat economie mondială. Economia mondială s-a format în cadrul unui proces istoric îndelungat, în corelaţie cu formarea pieţei mondiale şi a diviziunii internaţionale a muncii.

Procesul de formare a economiei mondiale a trecut prin urmatoarele etape:1.etapa de creare a premiselor de formare a economiei mondiale, care cuprinde

sec XVI-XVII şi care se caracterizează: prin trecerea de la relaţiile feudale la relaţii capitaliste de producţie; prin marele descoperiri geografice care au impulsionat schimburile de marfuri dintre ţări; prin cuceririle coloniale care au contribuit la consolidarea pieţelor naţionale.

2.etapa de formare a economiei mondiale, care cuprinde sec. XVIII-XIX şi care se caracterizează prin extinderea relaţiilor comerciale dintre state generate de prima revoluţie industrială (sec XVIII). Odata cu apariţia producţiei maşinizate a sporit substanţial productivitatea muncii şi posibilitatea exportului de marfuri în alte ţări ale lumii. La această etapă are loc specializarea ţărilor în producerea de mărfuri ţinând cont de condiţiile naturale ale ţărilor respective şi de avantajul relativ în comerţul internaţional.

3. etapa dezvoltarii economiei mondiale, care cuprinde sfrârşitul sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX. La această etapă are loc procesul de finisare a formării economiei mondiale. Această etapă se caracterizează:prin formarea pieţei mondiale a mărfurilor şi seviciilor; prin extinderea pieţei mondiale a capitalului, a forţei de muncă şi a sistemului valutar-financiar mondial. Economia mondială devine un organism unic bazat pe crearea unor norme juridice speciale, a unei anumite ordini internaţionale şi a unor instituţii internaţionale.

4. etapa economiei mondiale contemporane, care cuprinde a doua jumatate a sec. XX şi sec. XXI. La această etapă toate ţările lumii devin ca subiecţi al economiei mondiale între care există relaţii de interdependenţă profundă.Actuala economie mondială cuprinde urmatoarele componente structurale:

- economiile naţionale, care constituie unitaţi de bază ale economiei mondiale eterogene după orânduirea politică şi socială, cât şi după înzestrarea cu factori de producţie şi nivelul de dezvoltare economică;

- organizaţiile economice internaţionale, cum ar fi: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia Mondială a Muncii şi altele, importanţa cărora în relaţiile economice internaţionale se află mereu în creştere;

- companiile transnaţionale(CTN), la care se referă întreprinderile care sunt naţionale după provinienţa capitalului, dar internaţionale după sfera activităţii lor. La baza CTN se află firma mamă, aflată în una din tările dezvoltate şi un număr mare de filiale dependente, plasate în mai multe ţări. Ca exemple de CTN pot servi: Ford, Fiat, Coca-Cola, Panasonic, Philipps, Toyota şi.a;

- grupările integraţioniste regionale, numite adeseori organizaţii economice interstatale, cum ar fi: Uniunea Europeană(UE), Comunitatea Statelor Independente(CSI), Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA), Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) şi a.

- fluxurile economice internaţionale, cum ar fi: fluxurile de mărfuri şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă, monetare şi finaciare.

Economia mondială contemporană în ultimele decenii ale sec. XX a fost însoţită de mai multe transformări social-economice planetare, care substanţial au modificat conţinutul acesteia. Printre astfel de modificări pot fi menţionate : destramarea sistemului socialist mondial şi integrarea fostelor ţări socialiste în economia mondială; menţinerea unor ritmuri înalte şi relativ stabile de creştere economică pe plan mondial; sporirea dependenţei dezvoltării economiilor naţionale de factorul extern; trecerea treptată a ţărilor Terei la societatea informaţională.

Actuala economie mondială are următoarele trăsături specifice: creşterea numărului de state suverane, subiecte ale relaţiilor economice

internaţionale, în deosebi după al doilea război mondial în urma destrămării sistemului colonial şi a sistemului socialist. Dacă în anul 1850 în lume erau numai 44 de state independente, iar în 1938 – 60 ţări, apoi in a. 2011 Organizaţia Naţiunilor Unite întrunea deja 193 state independente;

intensificarea proceselor de cooperare şi integrare regională economică a statelor independente în scopul sporirii eficienţei economice şi rezistenţei la lupta concurenţială;

principalele subsisteme ale actualei economii mondiale au devenit: diversificarea pieţii mondiale; diviziunea şi specializarea internaţionala a muncii; circuitul economic mondial;

creşterea rolului instituţiilor economice internaţionale şi a companiilor transnaţionale în reglarea relaţiilor economice dintre ţările lumii;

în cadrul actualei economii mondiale predomină trei centre de putere economică: America de Nord, Uniunea Europeana şi Asia de Sud-Est în frunte cu Japonia şi China, cărora le revine majoritatea producţiei industriale.

In actuala economie mondiala 65% din PIB-ul mondial este concentrat în următoarele 10 tări industrial dezvoltate: SUA-21,0%, China-12,6%, Japonia-7,0%,

India-5,7%, Germania-4,5%, Franţa-3,21%, Anglia-3,18%, Italia-3,0%, Brazilia-2,75%, Rusia-2,25%;

în economia mondială contemporană are loc aprofundarea decalajului dintre nivelul dezvoltării economice a ţărilor industrializate şi a ţărilor slab dezvoltare.

Potrivit unui top realizat de Global Finance în anii 2008-2010 R.Moldova, după volumul PIB-ului pe cap de locuitor, a ocupat locul 131 din 182 de ţări investigate. Potrivit topului menţionat, unui locuitor din R.Moldova î -i revineau în medie în a. 2010 un PIB de 2.937 dolari, din România-12.131 dolari, din Rusia-15.738 dolari.În primele 10 ţări al acestui top au intrat urmatoarele state:Qatar- 90.149 dolari, Luxemburg- 78.395 ,Norvegia- 52.964, Singapore- 52.840, Brunei- 48.714, SUA – 47.702, Hong Cong – 44.840, Elveţia – 43.903, Olanda – 40.601, Australia – 39.841 dolari. Cele mai sărace ţări din lume sunt considerate :Congo – 342 dolari PIB pe cap de locuitor, Zimbabwe – 365 dolari şi Burundi -410 dolari, potrivit aceluiaşi top menţionat.

În dependenţă de volumul PIB-ului care revine la un locuitor ţările lumii pot fi divizate în:

- ţări cu venit scăzut-până la 785 dolari pe an, la care se referă unele ţări din Africa şi Asia;

- ţări cu venit mediu -785-3125 dolari pe an, la care se referă ţările în curs de dezvoltare, inclusiv R.Moldova;

- ţări cu venit peste mediu -3126-9655 dolari pe an, la care se referă circa o treime din ţările lumii;

- ţări cu venit înalt- peste 9656 dolari pe an, la care se refera ţările industrial dezvoltate.

Economia mondială ca sistem global, este influenţată de mai mulţi factaori exogeni şi endogeni printre care pot fi menţionaţi:aprofundarea crizelor economico-financiare (1973-1974; 1997-1998; 2008-2009); agravarea crizei datoriilor externe care a cuprins nu numai ţările în curs de dezvoltare,dar şi ţările industrial dezvoltate; schimbarea raportului dintre creşterea economică şi consumul de resurse; schimbarea coraportului de putre economică între SUA, Uniunea Europeană, China şi Japonia; confruntarea ţărilor lumii cu problemele globale ale omenirii (încălzirea globală, poluarea mediului ambiant şi a.).

Economia mondială, privită ca un ansamblu de interdependenţe între economiile naţionale, reprezintă un sistem dinamic bazat pe mai multe legităţi, printre care pot fi menţionate următoarele:dezvoltarea rapidă a relaţiilor comerciale dintre ţările subiecte ale economiei mondiale; aprofundarea diviziunii intrenaţionale a muncii în ramurile ce determină progresul tehnico-ştiinţific (construcţia de maşini, microelectronică, radiotehnică, telecomunicaţii, nanatehnologii etc.); extinderea proceselor de globalizare în domeniul industriei, agriculturii, telecomunicaţiilor, turismului,ştiinţei, culturii, sportului etc.; concentrarea forţelor de producţie într-un număr limitat de ţări puternic dezvoltate;extinderea fluxurilor de capital, forţă de muncă, financiare, monetr- creditare şi de tehnologii avansate între ţările lumii.

18.2 . Diviziunea muncii şi specilizarea internaţională

Una din trăsăturile actualei economii mondiale este diviziunea muncii şi specializarea internaţională.

Diviziunea muncii, privită în sens larg, reprezintă divizarea unui proces sau a unei funcţii în părţi importante, fiecare parte fiind executată de o singură persoană sau unitate economică. Ea evocă ideile de specializare, de cooperaree, de eficienţă, de randament, de productivitate. Diviziunea muncii îmbracă mai multe forme, printre care pot fi menţionate:

1.Diviziunea tehnică- o diviziune în interiorul unei întreprinderi sau a unei ramuri de activitate. Odata cu dezvoltarea manufacturilor în Anglia în sec.XVII, diviziunea tehnică începe sa fie asociată problemelor de organizare, de costuri de producţie, de comparare internaţională a preţurilor, precum şi de progresul şi de aplicarea tehnicii performante. Diviziunea tehnică contribuie la sporirea calităţii produselor, la economisirea de materie primă, la economia de timp obţinută în procesul de producţie şi de utilizare raţionala a aparatului productiv.

2.Diviziunea socială a muncii-reprezintă un proces istoric de diferenţiere, desprindere şi separare a diferitor genuri de activiatăţi şi fixarea acestora ca domenii distincte, de sine stătătoare prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi speciallizate5.Una din variantele diviziunii sociale a muncii este “organizarea ştiinţifică a muncii”, numită “taylorism”, concepută de F.W. Taylor la sfârşitul sec.XIX.6

Diviziunea sociala a muncii reflecta totalitatea activitatilor specializate existente în societate şi se concretizează în ramurile şi subramurile economiei naţionale, ocupaţiile (meseriile şi profesiunile) practicate în societate.

Diviziunea socială a muncii depinde de nivelul de dezvoltare a societăţii şi de diversificare a nevoilor, de dimensiunile pieţei, de natura muncii şi a activităţii lor, de gradul de libertate economică. Avantajele diviziunii sociale a muncii: permite perfecţionarea factorilor de producţie; creşterea volumului de producţie; contribuie la îndemânarea, perceperea şi chibzuinţa lucratorului; duce la creşterea efienţei şi utilizării efective a tehnicii şi tehnologiilor moderne. Totodată, ea poate genera şi unele dezavantaje, cum ar fi :creşterea riscului de şomaj; monotonie; pierderea dexterităţii în obţinerea unui bun, fiecare specializându-le în efectuarea unei operaţiuni, proces, lucrări, etc.

3.Diviziunea naturala a muncii (numită diviziunea muncii dupa sex) există în orice societate, fiind generată de diferenţele dintre bărbaţi şi femei şi existenţa familiei, cu consecinţele pe care le antrenează ea. Familia,după cum se ştie, exercită diverse funcţii:fizice (reproducere, economie, protecţie); culturale şi sociale

5 Dicţionar de Economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică . Bucureşti, 1999, pag. 175

6 Taylorism-sistem de organizare ştiintifică a muncii industriale în cadrul căruia normele de muncă se stabilesc prin controlul timpului de executate şi eliminarea gesturilor inutile, precum şi de remunerarea lucrătorilor. Normele de muncă se stabilesc la nivelul muncitorilor cu randamentul cel mai ridicat. Sarcinile de producţie sunt decupate în gesturi elementare simple, care pot fi astfel controlate cu rigurozitate, eliminându-se pierderile de timp ale muncitorilor şi asigurând o sporire a productivităţii muncii. Taylorismul a fost completat in anul 1910 de către H.Ford prin utlizarea benzilor de producţie, perfecţionânduse în acest fel diviziunea tehnică şi sociala a muncii, ceea ce a asigurat un adevărat truimf în dezvoltarea producţii industriale după cel de al doilea război mondial.

(instruire, educaţie, socializare, bunăstare). Fiecare membru a familiei dispune de anumite funcţii şi drepturi în activitatea familiară. Cea mai simplă formă de diviziune naturală este :activitatea casnică –pentru femeie şi activităţile exterioare-pentru bărbaţi.Rolurile pot fi schimbate:de exemplu, îndeplinirea anumitor sarcini nu mai este asigurată de către femeie, ci încredinţată cuiva din exterior.

4.Diviziunea internţională a muncii reprezintă un proces de specializare a ţărilor lumii în producerea şi comercializarea de mărfuri în dependenţă de condiţiile economice favorabile de care dispun (surse naturale, forţă de muncă, tehnologii avansate etc.).

Diviziunea intenaţională a muncii, numită şi diviziunea teritorială sau geografică,este legată de comerţul internaţional şi de amplasarea geografică a activităţilor umane şi se caracterizează prin următoarele:

ea reprezintă un proces prin care se caută cea mai bună repartizare posibilă a resurselor rare între naţiuni în vederea obţinerii celui mai bun rezultat posibil;

ea implică o selecţie a activităţilor între naţiuni (abondonarea unora, punerea accentului pe altele) şi o realocare a factorilor de producţie sau chiar o deplasare a lor dintr-un sector în altul ;

ea urmareşte o mai mare eficacitate, o diminuare a costurilor şi o creştere a producţiei.

Cu privire la diviziunea internaţională a muncii există mai multe teorii şi abordări, printre care pot evidenţiate:

a) teoria avantajului absolut, formulată de A.Smith, potrivit căreia, dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea cu o parte a produsului activităţii noastre,utilizată într-un mod în care putem trage oarecare folos. Pe baza avantajului absolut ţările fac schimburi de bunuri ca urmare a diferenţei absolute între costurile de productie;

b) teoria avantajului relativ, formulată de D.Ricardo potrivit căreia fiecare ţară se specializează în producerea şi exportul acelor bunuri pe care le fabrică cu costuri relativ mai scăzute şi a căror eficienţă este relativ mai mare, comparativ cu alte ţări si invers, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri pe care le produce la costuri mai mari şi a căror eficienţă este relativ mică comparativ cu a altor ţări. Deci, esenţa principală al acestei teorii constă în următoarele: a) o ţară optează pentru producerea unei mărfi A, pentru care, în comparaţie cu o altă marfă B, cheltuielile nete sunt comparative mai mici; b)pe această bază, schimburile comerciale internaţionale pot fi reciproc avantajoase tuturor partenerilor; c)premisa şi corolarul avantajului relativ este liberul schimb, deplina libertate concurenţială între ţări, indiferent de potenţialul lor economic;

c) teoria marxistă , elaborată de R. Luxemburg, potrivit căreia specializarea nu este nici pe departe o alegere, ci rezultatul acaparării resurselor de aprovizionare şi a debuşeilor. Astfel, se ajunge în mod schematic la o lume formată din două ansambluri de naţiuni, industrializate şi neindustrializate, primele exploatându-le pe cele din urmă, schimbul fiind integral, iar condiţiile schimbului – defavorabile acestora din urmă;

d) teoria neoclasică Heckscher – Ohlin – Samuelson explică avantajul comparativ prin dotările inegale cu factori, naţiunile specializându-se în producţia

pentru care sunt cele mai dotate. Fiecare ţară trebuie să se specializeze în domeniile în care dotarea sa cu factori de producţie este mai bună, importând mărfurile produse din factori pe care îi posedă în cea mai mică cantitate. Ţările mai avansate tehnologic dispun de un avantaj în exportul de bunuri care necesită o tehnică nouă şi importă bunuri care necesită tehnici mai simple sau mai vechi. Această teorie explică deplasarea activităţilor industriale spre ţările mai puţin dezvoltate în dependenţă de gradul de dotare cu factori de producţie.

Diviziunea internaţională a muncii stă la baza proceselor de specializare internaţională a economiilor naţionale. Specializarea internaţională reprezintă un proces de adaptare şi dezvoltare a potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă internă, la cerinţele pieţei mondiale, în vederea valorificării cât mai bune a condiţiilor naturale, a tradiţiilor, a forţei de muncă şi a capitalurilor din ţara respectivă.

Specializarea internaţională a economiei naţionale depinde de următorii factori:a) condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (petrol, cafea,

fructe etc.); b) mărirea teritoriului şi a populaţiei (ţările cu un număr mare de populaţie se

pot specializa în producerea unor mărfuri care cer mai multă forţă de muncă);c) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare (depinde de

nivelul de calificare a forţei de muncă, de volumul de capital etc.); d) tradiţiile naţionale, care pot stimula specializarea în producţia anumitor

mărfuri; e) factori extraeconomici (războaie, asuprire colonială, păstrarea unor rămăşiţe

tradiţionale din sistemele vechi de gospodărire).Principalele direcţii de specializare internaţională a muncii sunt: - specializarea generală a muncii, care reflectă divizarea ţărilor în dependenţă

de principalele funcţii de producţie (ţări industriale, ţări agrare, ţări extractive şi ţări de prelucrare a materiei prime);

- specializarea parţială a muncii, care reflectă specializarea ţărilor în fabricarea anumitor produse finale;

- specializarea specifică a muncii, care reflectă specializarea anumitor ţări la fabricarea unor piese specifice, semifabricate, ansambluri sau module ce vor fi utilizate în fabricarea altor produse.

Actualmente, în literatura de specialitate cel mai frecvent sunt analizate următoarele forme de specializare internaţională7:

1. specializare intrasectorială (sau verticală), care a apărut în urma primei revoluţii industriale (sec. XVIII) şi care a contribuit la divizarea ţărilor lumii în ţări industriale şi ţări agrare. Ţările agrare au devenit furnizătoare de materie primă, iar ţările industriale s-au specializat în prelucrarea produselor agricole importate. Această formă de specializare şi-a păstrat rolul de dominantă până în prima jumătate a sec. XX.

2. specializarea interramurală presupune specializarea ţărilor în anumite ramuri ale industriei, cum ar fi : industria grea, industria de construcţie a maşinilor, industria chimică, industria uşoară etc. Specializarea interramurală se realizează de 7 Dumitru Moldovanu. Curs de Teorie Economică. Editura. ARC.Chişinău, 2006, pag. 385- 387.

obicei între ţările care se află aproximativ la aceleaşi nivele de dezvoltare economică şi au o structură a economiilor naţionale mai mult sau mai puţin similară.

3. specializare intraramurală se efectuează la nivelul subramurilor, adică în cadrul aceleiaşi ramuri. De exemplu, trei ţări se specializează în producţia de tractoare: Statele Unite - produce şi exportă tractoare de dimensiuni mari; Anglia – produce tractoare de dimensiuni medii; Germania – produce tractoare de dimensiuni mici.

4. specializarea organologică presupune specializarea ţărilor nu în producerea unui bun finit, ci doar a unor părţi componente ale acestuia, a unor detalii. Actualmente, în volumul comerţului internaţional scade ponderea produselor finite şi creşte substanţial ponderea produselor semifabricate, detalii, părţi componente, agregate etc. Multe detalii pentru un anumit bun (televizor, frigider, automobil, avion etc.) se produc în diferite ţări, iar asamblarea lor în produs finit are loc în anumite ţări.

5. specializarea intrafirmă a apărut în ultimele decenii al sec. XX în urma constituirii companiilor transnaţionale (CTN). Schimburile dintre filialele aceleiaşi firme dislocate în diferite ţări au la temelie anume exploatarea avantajelor relative ale unei sau altei ţări, dar deja în cadrul unei singure întreprinderi, fie că ea aparţine unui proprietar individual sau colectiv. Specializarea intrafirmă contribuie atât la extinderea proceselor de globalizare a producţiei şi comerţului, cât şi la specializarea unor funcţii importante, cum ar fi contabilitatea, managementul resurselor umane, cercetarea – dezvoltarea etc.

6. specializarea tehnologică este una din formele noi de specializare internaţională a muncii. Ea reflectă deplasarea treptată a capacităţilor industriei tradiţionale (metalurgică, textilă, chimică, constructoare de maşini) din ţările occidentale în ţările în curs de dezvoltare. Obiectul specializării tehnologice constituie dezvoltarea prioritară a ştiinţei şi tehnicii, elaborarea tehnologiilor noi în domeniile strategice de dezvoltare social - economică. Printre ţările aflate în fruntea specializării tehnologice se află Statele Unite ale Americii, Japonia, Franţa, Anglia, Germania, Suedia.

În prezent ţările lumii, din punct de vedere al specializării internaţionale, pot fi divizate în două grupe mari. La prima grupă se referă ţările care se bazează pe tehnica modernă, care au o specializare internaţională de înaltă eficienţă, ceea ce le permite să deţină o pondere substanţială din totalul exporturilor mondiale, iar la a doua grupă se referă ţările slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în PIB însumate ale ţărilor în exporturile mondiale. Aceste grade diferite de specializare internaţională reflectă, în esenţă, potenţialul economic al statelor lumii.

Vorbind despre tendinţele din economia mondială contemporană este necesar de a menţiona, că în ultimele decenii s-a schimbat esenţial situaţia în domeniul specializării internaţionale a ţărilor. Are loc refuzul de sistemul de două trepte în clasificarea ţărilor: în ţări industriale şi ţări ce furnizează materii prime agricole sau naturale. În prezent s-a constituit un nou sistem de clasificare a ţărilor, care include trei grupe de ţări :

1. Ţări ce deţin monopolul asupra cercetărilor ştiinţifice şi a tehnologiilor avansate (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie etc.);

2. Ţări exportatoare de materii prime naturale şi agricole(Cuveit – petrol, Sinegal – arahide);

3. Ţări specializate în asamblarea şi fabricarea mărfurilor cu un nivel înalt al manoperei, sau consum de materiale (China, Cehia, Singapore, Cipru).

Specializarea internaţională are la bază în primul rând nu schimbul de produse finite, dar producţia şi schimbul de semifabricate, piese şi ansambluri de piese. Are loc specializarea pe anumite etape şi stadii ale procesului tehnologic. Sistemul de specializare cel din anii optzeci poate fi denumit „Conveier unic mondial”.

Cauza principală a acestor transformări a constituit creşterea dependenţei ţărilor înalt dezvoltate de furnizorii de materii prime minerale şi agricole. Mai ales aceasta s-a evidenţiat odată cu declanşarea crizei energetice din anii '70.

Ţările dezvoltate au fost nevoite să implimenteze urgent programe naţionale privind reducerea consumului de resurse naturale şi mai ales a celor energetice, pentru a reduce dependenţa de importul de resurse. Ţările cu nivel redus de dezvoltare, folosindu-se de ocazia prielnică, au început să atragă investiţii în ramurile care au devenit neatrăgătoare pentru ţările dezvoltate, cum ar fi ramurile prelucrătoare, servicii etc.

Ca rezultat s-a format un sistem economic mondial nou, in care dependenţă economică dictatorial al ţărilor dezvoltate s-a transformat într-un parteneriat economic interstatal. Ţările occidentale tind să obţină profituri economice nu prin presarea partenerilor mai slabi, dar prin sporirea ciclului tehnologic de producţie şi apropierea partenerilor la nivelul liderilor economici.

18.3. Circuitul economic mondial şi fluxurile economice internaţionale

Circuitul economic poate fi privit şi analizat la nivel naţional şi la nivel mondial. La nivel naţional circuitul economic reflectă fluxurile reale şi monetare care concretizează interacţiunile de natură tranzacţională dintre agenţii economici componenţi ai unei economii naţionale. Circuitul economic naţional asigură desfăşurarea neîntreruptă şi articulată a activităţilor din economie.

Circuitul economic naţional include: - activităţi economice care constituie cauza tranzacţiilor economice ce se referă

la totalitatea operaţiunilor economice;- subiecţii tranzacţiilor economice, care sunt agenţii economici;- obiectele tranzacţiilor economice, care reprezintă bunurile economice,

serviciile factorilor de producţie şi activele financiare.Tranzacţiile principale, care au loc în cadrul circuitului economic naţional, sunt

fluxurile reale ( de mărfuri şi servicii) şi fluxurile monetare.Circuitul economic privit la nivel internaţional (mondial) reprezintă ansamblul

fluxurilor internaţionale de natură economică, privite în strânsa lor interdependenţă. El reprezintă o formă de împletire a schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale.

Asupra circuitului economic internaţional influenţează mai mulţi factori, printre care pot fi menţionaţi : gradul de aprofundare a diviziunii mondiale a muncii; stadiul şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice internaţionale, care pot stimula sau frâna diferitele fluxuri economice internaţionale. În acelaşi timp, circuitul economic internaţional poate avea impact asupra relaţiilor politice internaţionale, cât şi asupra economiilor naţionale şi în ansamblu asupra economiei mondiale.

Actuala practică mondială confirmă faptul, că există o strânsă corelaţie, pe de o parte, între potenţialul economic al unei ţări şi participarea ei la circuitul economic internaţional, iar pe de altă parte, între nivelul dezvoltării economice şi intensitatea antrenării economiei naţionale în circuitul economic internaţional. Cu cât nivelul dezvoltării este mai ridicat, cu atât legăturile economice externe sunt mai intense. Ţările dezvoltate deţin ponderea cea mai mare în circuitul economic internaţional8

Circuitul economic internaţional, privit în ansamblu, dispune de următoarele caracteristici: a)are caracter obiectiv, deoarece fiecare ţară simte necesitatea participării la fluxurile economice internaţionale;b) are caracter istoric, deoarece formele şi mecanismele de interdependenţă – dintre state diferă de la o perioadă la alta; c) are caracter dinamic, deoarece ritmurile de sporire a fluxurilor reale şi monetare internaţionale sunt destul de înalte; d)are caracter complex, deoarece rezultă din diversificarea tot mai mare a fluxurilor economice componente şi din creşterea interdependenţelor dintre ele.

Circuitul economic internaţional, după cum s-a menţionat mai sus, include diferite fluxuri economice mondiale. Fluxurile internaţionale (mondiale) reprezintă mişcarea valorilor materiale, financiare şi spirituale dintre ţări diferite, precum şi migraţia populaţiei dintr-o ţară în alta. Fluxurile economice internaţionale pot fi clasificate în baza următoarelor criterii:

1. Din punct de vedere al obiectului relaţiilor economice dintre ţări, pot fi evidenţiate:

- fluxuri comerciale internaţionale, determinate de exporturi şi importuri de mărfuri dintre ţări;

- fluxuri de prestări şi servicii, cum ar fi :servicii de turism, transport, consulting, servicii bancare etc.

- fluxuri de investiţii directe de capital şi de portofoliu;- fluxuri de cunoştinţe tehnico- ştiinţifice şi tehnologice ( sub formă de

brevete, licenţe, utilaje, engineering, leasing etc.);- fluxuri de cooperare economică internaţională, care au la bază efortul

comun al diferitor ţări pentru realizarea anumitor obiective comune;- fluxuri de forţă de muncă dintre ţări, atât organizate şi reglementate, cât

şi neorganizate (migrare ilicită internaţională);- fluxuri valutar- financiare internaţionale, generate de mişcarea banilor şi

a creanţelor din diferite ţări.2. Din punct de vedere geografic fluxurile economice pot fi grupate în :

- fluxuri dintre ţările dezvoltate cunoscute sub denumirea de fluxuri Nord – Nord şi care cuprind ţările Uniunii Europene, Statele Unite ale Americii, Japonia şi alte state dezvoltate;

8 Dicţionar de Economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică.Bucureşti, 1999, pag. 105.

- fluxuri de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele aflate în curs de dezvoltare, cunoscute sub denumirea de fluxuri Nord – Sud;

- fluxuri de schimb dintre ţările occidentale şi cele din Est, numite fluxuri Est – Vest;

- fluxuri de schimb între ţările în curs de dezvoltare, cunoscute sub denumirea de fluxuri Sud – Sud.

3. Din punct de vedere al gradului de modificare în fluxurile economice internaţionale pot fi evidenţiate următoarele tendinţe :

- diminuarea ponderei fluxurilor materiale şi creşterea ponderei serviciilor prestate;

- amplificarea fluxurilor de cunoştinţe tehnico – ştiinţifice şi de tehnologii noi;

- scăderea volumului de fluxuri a produselor finite şi creşterea fluxurilor de materii prime, semifabricate, piese şi ansambluri de piese;

- creşterea considerabilă a fluxurilor de cooperare economică regională;- creşterea intrerdependenţelor dintre fluxurile economice internaţionale.

Extinderea fluxurilor economice tradiţionale şi apariţia noilor fluxuri netradiţionale în cadrul circuitului economic internaţional au contribuit în mare măsură la aprofundarea proceselor de globalizare a economiei mondiale.

18.4. Globalizarea : esenţa, trăsăturile, formele, consecinţele.

Spaţiul economic mondial actualmente reprezintă locul unde se întâlnesc două serii de actori: pe de o parte, naţiunile, care sunt stabilite în limitele unor teritorii şi tind să se regrupeze în organizaţii regionale, iar pe de altă parte, întreprinderile care produc şi înfăptuiesc cea mai mare parte a relaţiilor economice dintre aceste teritorii, favorizând transferurile tehnologice şi difuzarea cunoştinţelor tehnico – ştiinţifice. Anume aceste întreprinderi devin actualmente pilonul de bază a proceselor de globalizare.

Globalizarea reprezintă un proces de aprofundare a interdependenţelor dintre economiile naţionale, de aprofundare a globalizării activităţii companiilor transnaţionale, pe baza liberalizării fluxurilor internaţionale de mărfuri, de capital, de forţă de muncă şi de tehnologii.

Actualmente, astfel de probleme de importanţă majoră, cum ar fi : creşterea economică regională şi mondială, explozia demografică în ţările slab dezvoltate, alimentaţia la nivel global, poluarea, echilibrul ecologic, exploatarea spaţiului cosmic şi a oceanelor etc., pot fi rezolvate numai la scară globală în procesul globalizării. Procesul de globalizare cuprinde mai multe variante de domenii de activitate umană : economică, politică, culturală, ecologică, securitate etc.

În evoluţia sa, procesul de globalizare intensivă a trecut prin trei valuri (etape) consecutive:

Primul val de globalizare cuprinde anii 1870 – 1914 şi este legată de constituirea economiei mondiale. La această etapă are loc reducerea substanţială a costurilor de transportare a mărfurilor, cauzate de crearea unei reţele mondiale de căi ferate şi de înlocuire a navelor cu pânză cu nave cu motor cu abur; intensificarea

exportului de mărfuri şi de capital; migrarea masivă a forţei de muncă din ţările cu venituri joase în ţările cu venituri mai înalte. Pe parcursul acestei perioade volumul comerţului internaţional a crescut de două ori, atingând cifra maximală în 1913, care nu a fost depăşită decât în 1970.

Al doilea val de globalizare cuprinde perioada anilor 1945 – 1980 şi este generat de apariţia instituţiilor internaţionale cum ar fi : Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Internaţională a Comerţului (GATT), Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii, care au contribuit la intensificarea proceselor de globalizare. La această etapă are loc : reducerea considerabilă a tarifelor vamale şi a barierelor în comerţul internaţional; liberalizarea fluxurilor de capital; dezvoltarea companiilor transnaţionale.

Al treilea val al globalizării începe cu anii 90 al sec. XX şi este determinat de : declanşarea revoluţiei informaţionale; destrămarea sistemului socialist de economie; dezvoltarea tehnologiilor informaţionale; perfecţionarea organigramei companiilor transnaţionale şi formarea întreprinderii – reţea9.

Actuala etapă al globalizării are următoarele trăsături :a) expansiunea companiilor transnaţionale pe pieţele internaţionale ale

factorilor de producţie şi deplasarea filialelor şi unităţilor de producţie în aspect global;

b) internaţionalizarea capitalului şi valorificarea lui eficientă în dependenţă de existenţa resurselor şi a pieţelor de desfacere;

c) generarea procesului de formare a oligopolurilor mondiale în baza concentrării capitalului în centrele economice internaţionale (SUA, Uniunea Europeană, Japonia, China);

d) intensificarea proceselor de integrare economică internaţională (UE, CSI, NAFTA, şi altele);

e) extinderea interdependenţelor dintre state în urma dezvoltării accelerate a sistemului informaţional, serviciilor de transport şi telecomunicaţii şi a serviciilor financiar – bancare;

f) globalizarea concurenţei în aspect planetar, care contribuie la raţionalizarea proceselor de producţie şi la mişcarea fluxurilor economice reale şi monetare în ansamblul economiei mondiale.

Principalele forme de manifestare a globalizării sunt: globalizarea comerţului, care constă în creşterea ponderei exportului de

bunuri în PIB-ul ţărilor economic dezvoltate. De exemplu, ponderea exportului de bunuri în PIB- ul Belgiei constituie 74 %, Olandei- 53 %, Canadei – 52 %.

globalizarea industriei în baza principiului: a utiliza resursele de oriunde; a localiza producţia oriunde; a comercializa produsele finite oriunde. În baza acestor principii activează actualmente majoritatea companiilor transnaţionale.

globalizarea spaţiului financiar, care reflectă creşterea împrumuturilor pe pieţele internaţionale de capital şi sporirea gradului de integrare a pieţelor financiare. Ca piloni de baza a globalizării spaţiului financiar servesc actualmente Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.9 Întreprinderea – reţea este un ansamblul de întreprinderi care stabilesc intre ele relaţii după modelul parteneriatului şi al cooperării, de la transformarea materiilor prime până la consumul final.

globalizarea serviciilor de transport, turism, telecomunicaţii, de informaţie, poştă etc.

globalizarea activităţii companiilor transnaţionale. Actualmente în lume există peste 50 mii de CTN cu 280 mii de filiale în care sunt angajate circa 100 mln. de lucratori şi care controlează circa 40% din activele private mondiale. Printre principalele CTN sunt: Exon (SUA), Mitsubisi (Japonia), Daimler Benţ (Germania).

globalizarea (uniformizarea) activităţii social-culturale (activitatea de reclamă, modă, sport, filme, muzică, literatură, artă etc.).

Globalizarea are consecinţe pozitive şi negative. La consecintele pozitive se referă:

- extinderea investiţiilor de capital directe atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare, ce stimuleaza creşterea economică. Investiţiile de capital străin au permis ţărilor rămase în urma să se integreze mai eficient şi mai rapid în circuitul economic mondial (Singapore, Coreea de Sud, Mexic);

- modificarea structurii comerţului internaţional, în care începe a domina comerţul intraramural, bazat pe specializarea intraramurală a ţărilor lumii;

- dezvoltarea şi modernizarea ţărilor subdezvoltate economic în baza delocalizării masive a unor activităţi de producţie industrială din ţările dezvoltate şi implementarea tehnologiilor mai performante;

- crearea noilor locuri de muncă şi sporirea nivelului de trai în ţările în curs de dezvoltare în urma activităţilor de producţie şi realizare a mărfurilor de către CTN.

Pe lângă laturile pozitive globalizarea este însoţită şi de consecinţe negative printre care pot fi menţionate următoarele:

- globalizarea a contribuit la aprofundarea polarizării lumii prin divizarea ei în ţări foarte bogate şi ţări foarte sărace;

- globalizarea, în deosebi la etapa a treia, a dus la instabilitatea economico-financiară a economiilor naţionale şi regionale (crizele economice din anii 1991, 1998, 2008-2009);

- globalizarea, în unele cazuri, duce la afectarea suveranităţii ţărilor aflate în curs de dezvoltare în urma creşterii dominaţiei economice a CTN şi a instituţiilor financiare internaţionale;

- globalizarea aprofundează decalajul de salarizare a muncii calificate din ţările dezvoltate şi din ţările în curs de dezvoltare în care forţa de muncă este mai ieftina.

În pofida acestor consecinţe negative globalizarea, privita în ansamblu, este un proces pozitiv, care stimulează radical creşterea economica. Actualmente toate ţările lumii, indiferent de dimensiune teritorială, de nivel de dezvoltare economică sau de regim politic sunt atrase în procesul globalizării.

Cuvinte-cheie

circuitul economic mondial; fluxuri economice reale; companii transnaţionale; globalizarea economică; diviziunea mondială a muncii; specializarea intrafirmă; diviziunea naturală a muncii, specializarea internaţională; diviziunea socială a muncii; specializarea intersectorială;

diviziunea tehnică a muncii; specializarea intraramurală; economie mondială; specializarea interramurală; fluxuri economice internaţionale; specializarea organologică; fluxuri economice monetare; specializarea tehnologică.

Rezumat

1. Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale aflate in relaţii de interdependenţă generate de diviziunea internaţională a muncii.

2. Componentele structurale ale economiei mondiale sunt: economiile naţionale, instituţiile şi organizaţiile economice internaţionale, companiile transnaţionale, grupările integraţioniste regionale, fluxurile econnomice internaţionale.

3. Trăsăturile principale ale economiei mondiale : creşterea numărului de state independente antrenate în sistemul economiei mondiale; intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică regională; sporirea rolului instituţiilor internaţionale şi a CTN în reglarea relaţiilor economice internaţionale; extinderea proceselor de globalizare economică; aprofundarea decalajului economic dintre ţările lumii.

4. Diviziunea internaţională a muncii reprezintă un proces de specializare a ţărilor în producerea şi comercializarea bunurilor economice în funcţie de condiţiile favorabile economice şi naturale de care dispun ţările respective.

5. Formele principale de specializare internaţională: specializare intersectorială, interramurală, intraramurală, organologiccă, intrafirmă, tehnologică.

6. Circuitul economic internaţional(mondial) reprezintă ansamblul fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă. Circuitul economic are caracter: obiectiv, istoric, dinamic, complex.

7. Principalele fluxuri economice internaţionale sunt: fluxuri de bunuri materiale, de servicii, de investiţii de capital, de forţă de muncă, fluxuri valutar- financiare.

8. Globalizarea reprezintă un proces de aprofundare a interdependenţelor dintre economiile naţionale şi de extindere a activităţii CTN, generată de liberalizarea fluxurilor economice internaţionale.

9. Formele principale de manifestare a globalizării sunt: globalizarea comerţului, industriei, serviciilor, spaţiului financiar, activităţii CTN, activităţii social-culturale etc.

10. Procesul de globalizare privit în ansamblu, necătând la unele consecinţe negative, este un proces pozitiv care stimulează substanţial creşterea economică atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi conţinutul economiei mondiale şi etapele ei de formare.2. Analizaţi structura economiei mondiale. 3. Evidenţiaţi trăsăturile principale ale economiei mondiale.4. Analizaţi conţinutul diviziunii internaţionale a muncii.

5. Selectaţi şi analizaţi principalele forme de specializare internaţională.6. Determinaţi conţinutul noţiunii de “circuit economic internaţional”.7. Analizaţi principalele fluxuri economice internationale;8. Explicaţi noţiunea de globalizare economică şi analizaţi factorii care o determină.9. Analizaţi principalele forme de manifestare a proceselor de globalizare.10. Analizaţi laturile positive şi negative ale globalizării.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti. 1997, pag. 483-486.

Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006, pag. 379-387; 411-416.

Mihai Grosu. Economie politică. Editura Evrica. Chişinău, 2001, pag. 180-184.

Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. UTM. Chişinau, 2004, pag. 548-550; 849-851.

Dicţionar de ştiinţe economice. Editura ARC.Chişinău, 2006, pag. 548-550; 849- 851.

Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, pag. 105, 188, 174, 214-215.

Tema 19. Relaţiile economice – internaţionale .

19.1.Comerţul internaţional şi politici comerciale externe. Balanţa comercială şi de plăţi externe.19.2.Sistemul monetar internaţional şi funcţiile lui.19.3.Migrarea internaţională a forţei de muncă şi particularităţile ei în R. Moldova.

Scopul temei: analiza comerţului internaţional, sistemului monetar internaţional şi a migrării internaţionale a forţei de muncă.

Obiectivele temei – după studierea acestei teme ar trebui sa fiţi capabili: să determinaţi gradul de deschidere al economiilor naţionale; să analizaţi structura comerţului internaţional; să evidenţiaţi tendinţele de dezvoltare a comerţului internaţional; să analizaţi formele pieţelor mondiale şi mecanismele de formare al preţurilor pe aceste pieţe; să explicaţi balanţa comercială a R. Moldova; să analizaţi balanţa de plăţi externe al R. Moldova; să determinaţi structura Sistemului Monetar Internaţional; să analizaţi obiectivele şi funcţiile FMI şi BM; să evidenţiaţi etapele de migrare internaţională a forţei de muncă; să analizaţi formele şi consecinţele migrării forţei de muncă; să determinaţi particularităţile migrării forţei de muncă în R. Moldova.

19.1. Comerţul internaţional şi politici comerciale externe. Balanţa comercială şi de plăţi externe.

Economia oricărei ţări, privită din punct de vedere al relaţiilor cu străinătatea, poate fi considerată ca economie închisă sau economie deschisă. Economie închisă e considerată economia ţării, în care comerţul exterior are o pondere relativ mică în PIB – ul ţării. Economia deschisă e considerată economia ţării, în care comerţul exterior are o pondere înaltă în PIB- ul ţării respective.

Gradul de deschidere a economiei naţionale depinde de următorii factori: de raportul dintre volumul importului şi mărimea PIB – ului; de raportul dintre volumul exportului şi mărimea PIB- lui; de mărimea exportului de bunuri care revine la un locuitor; de volumul investiţiilor străine directe în economia ţării, inclusiv care revin

la un locuitor; de mărimea datoriei externe. Rata economiei deschise reflectă raportul

dintre volumul exportului şi mărimea PIB- ului. Formula: , unde:

- rata economiei deschise; - volumul exportului; PIB- produsul economiei deschise. De exemplu, în R. Moldova în a. 2010 volumul exportului a constituit 1.582 mln. dolari, iar mărimea PIB –ului a atins cifra de 6.247 mln. dolari. Rata de deschidere economică a fost de 25,3 %. În astfel de ţări, cum ar fi : Belgia, Olanda, Elveţia, Danemarca rata de deschidere economică spre exterior constituie 60-70%.

Rata economiei deschise depinde în mare măsură de gradul de integrare a economiei naţionale în comerţul internaţional.

Comerţul internaţional nu trebuie confundat cu comerţul exterior. Comerţul internaţional (mondial) reprezintă totalitatea tranzacţiilor de bunuri economice pe ansamblul ţărilor lumii. Comerţul exterior ale unei ţări reflectă exporturile şi importurile de mărfuri şi servicii ale unei economii naţionale cu străinătatea.

Un rol de frunte în sistemul relaţiilor economice internaţionale şi a fluxurilor de schimb îl ocupă comerţul internaţional. Comerţul internaţional a apărut încă în antichitate, însă până la începutul sec. XVIII el a jucat un rol secundar în economiile naţionale. Revoluţia industrială din sec. XVIII a contribuit la extinderea schimburilor de mărfuri dintre ţări şi la dezvoltarea comerţului internaţional. Comerţul internaţional are următoarea structură:

- schimburile de mărfuri şi servicii efectuate de agenţii economici;- exportul şi importul internaţional de capital;- serviciile de transporturi şi de expediţii;- circulaţia internaţională a forţei de muncă;- acţiunile de proiectare şi executare a lucrărilor de construcţie;- relaţiile valutar – financiare internaţionale;- serviciile de asistenţă tehnică în dependenţă de folosirea brevetelor de

invenţii;- serviciile de reprezentanţă comercială;- prestaţiile şi serviciile turistice;- alte acte de comerţ efectuate între agenţii economici din diferite ţări. Actualmente în comerţul internaţional s-au conturat mai multe tendinţe, printre

care pot fi menţionate: creşterea accelerată a exporturilor mondiale; sporirea ponderii exportului de mărfuri în produsul naţional brut în ţările dezvoltate; intensificarea diversificării comerţului mondial (apariţia de noi pieţe de microprocesoare, roboţi industriali, videotehnică etc.); creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale, care actualmente constituie 70% din totalul exporturilor; aplicarea unor noi restricţii tarifare şi netarifare de limitare a comerţului internaţional (aplicarea taxelor vamale majorate, restricţii la import, ambalaj, calitate etc.); creşterea ponderii ţărilor noi industriale în comerţul internaţional (Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan etc.); instituţionalizarea schimburilor internaţionale (crearea unor instituţii de reglare a comerţului internaţional, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului).

Comerţul internaţional este influenţat de următorii factori:- specializarea ţărilor în fabricarea unor grupe de produse în dependenţă de

condiţiile favorabile naturale, economice şi tradiţionale;

- integrarea economică regională atât în Europa, cât şi în alte zone ale lumii;- extinderea societăţilor şi companiilor transnaţionale (de ex. firma italiană

“Fiat” are filialele sale în 24 de ţări);- repartizarea planetară a capitalului, resurselor naturale şi a forţei de muncă;- dezvoltarea rapidă a transporturilor şi telecomunicaţiilor, a instituţiilor

valutar-bancare.Dezvoltarea comerţului internaţional a contribuit la constituirea pieţei mondiale.Actualmente în cadrul economiei mondiale există mai multe forme de pieţe

internaţionale: a) burse internaţionale, care se divizează în burse generale şi burse specializate. Bursele generale efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de mărfuri, precum şi tranzacţii de hârtii de valoare şi valute. De regulă, bursele generale funcţionează în centrele comerciale (Paris, Chicago, Londra, Zürich etc.). Bursele specializate se divizează în trei grupe: burse pentru anumite produse (cafea, zahăr, bumbac, animale etc.); burse de valori, care efectuează operaţiuni legate de realizarea hârtiilor de valoare şi a metalelor preţioase; burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional (operaţiuni de asigurări şi navluri); b) pieţe zonale ale unor produse industriale (mărfuri electronice, video-audio-vizuale); c) pieţe internaţionale de licitaţie; d) târguri internaţionale (Plovdiv, Drezden ş. a.).

Preţurile aplicate pe piaţa mondială pot fi grupate după următoarele criterii:- în dependenţă de felul mărfurilor destinate pentru comerţul extern se disting

preţuri mondiale ale mărfurilor corporale (materii prime, produse prelucrate) şi preţuri mondiale ale serviciilor (preţurile la serviciile de transport, la serviciile turistice etc.);

- în dependenţă de direcţia fluxurilor comerciale externe preţurile se divizează: în preţuri de import şi în preţuri de export;

- în dependenţă de poziţia celor care le stabilesc, preţurile pot fi grupate în: preţuri de acord (acorduri internaţionale); preţuri fixate de producător (de ex., preţurile stabilite de OPEC); preţuri fixate de cumpărător; preţuri de monopol;

- în dependenţă de tehnica de comercializare a mărfurilor se disting: preţuri sau cotaţii la bursele internaţionale de mărfuri; preţuri de licitaţie; preţuri ajustate (preţuri care pot fi corectate în funcţie de conjunctura pieţei);

- preţuri de listă sau catalog, care sunt stabilite de exportatori şi sunt difuzate importatorilor în vederea negocierii contractelor de vânzare-cumpărare (astfel de preţuri pot fi modificate în dependenţă de starea pieţei);

- preţuri director, care se formează pe piaţa principală a unui produs sau pe piaţa cu cel mai mare volum de desfacere (cafea, bumbac);

- în dependenţă de etapele tranzacţiilor preţurile pot fi divizate în: preţuri de ofertă, preţuri de negociere, preţuri de tranzacţie (de vânzare-cumpărare).

În ultimii ani în dinamica preţurilor mondiale s-au conturat două tendinţe: creşterea preţurilor la mărfurile industriale şi scăderea lor la cele primare (materia primă), fiind determinate de conjunctura economică pe piaţa mondială.

În domeniul comerţului internaţional s-au conturat două forme de politici comerciale: politica liber-schimbistă şi politica protecţionistă. Politica liberului schimb constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între

state. Politica protecţionistă constă în stimularea producătorilor autohtoni şi limitarea importurilor de mărfuri străine, care pot fi confecţionate în ţara dată. Protecţionismul comercial se realizează prin aplicarea tarifelor vamale ridicate şi a măsurilor netarifare (politici de dumping, aplicarea normelor sanitare de ambalare a mărfurilor etc.).

În politica comerţului internaţional larg este aplicată “clauza naţiunii celei mai favorizate”, care constă în faptul, că statele semnatare îşi oferă reciproc toate privilegiile pe care le acordă ţărilor terţe (în domeniul taxelor vamale, eliberării licenţelor de import sau export, tranzitului, navigaţiei maritime şi fluviale). Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată atât în cadrul bilateral, cât şi multilateral, prin Organizaţia Mondială a Comerţului. Republica Moldova, ca membru al acestei organizaţii internaţionale, se bucură de clauza naţiunii cele mai favorizate în baza contractului încheiat cu Statele Unite ale Americii.

În actualul sistem al comerţului internaţional rolul de regulator exclusiv în schimbul de mărfuri şi servicii dintre state îl joacă Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)10, care a fost constituită în 1995 în baza Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), care a funcţionat din a. 1948. Ţările care sunt membre ale OMC sunt obligate să respecte, în relaţiile dintre ele, anumite reguli şi principii, menite să reducă taxele vamale şi să înlăture restricţiile cantitative din calea schimburilor comerciale pentru ca acestea să contribuie substanţial la relansarea durabilă a economiei mondiale.

Principiile fundamentale care stau la baza activităţii OMC sunt.- principiul nediscriminării în relaţiile comerciale, părţile contractante trebuind

să- şi acorde clauza naţiunii celei mai favorizate;- interzicerea restricţiilor cantitative şi a altor bariere ca efecte multiple la

importul şi exportul de mărfuri;- eliminarea subvenţelor de export;- aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative, dacă se acceptă, prin

divagare, de la principiul anterior, a unor astfel de restricţii;- protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină numai cu ajutorul

taxelor vamale;- folosirea consultărilor ca metodă fundamentală pentru evitarea prejudicierii

intereselor comerciale ale părţilor;- adoptarea deciziilor prin consens general.

Un rol important în comerţul internaţional îl are balanţa comercială. Balanţa comercială reprezintă tabloul statistico-economic în care se înregistrează şi se compară în formă bănească exportul şi importul de bunuri economice, efectuate de o anumită ţară pe durata unui an. Balanţa comercială are două componente: exportul, care formează activele şi importul, care formează pasivele. Balanţa comercială este activă, dacă exportul depăşeşte importul, este pasivă, dacă importul depăşeşte exportul şi este echilibrată, dacă importul şi exportul sunt egale. Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul legăturilor externe ale unei ţări;

10 Dicţionar de Economie. Coordonator : Niţă Dobrotă. Editura Economică. B ucureşti, 1999, pag. 338.

parţială, atunci când reflectă relaţiile import-export ale unei ţări sau grup de ţări. Despre dinamica balanţei comerţului exterior al Republicii Moldova ne mărturisesc cifrele de mai jos (tab. 19.1).

Tabelul 19.1.Dinamica comerţului exterior al Republicii Moldova (mln. dolari)

2005 2006 2007 2008 2009 2010

Export - total 1091,5 1051,6 1341,7 1591,1 1287,5 1541,5

din care:

în ţările C.S.I. 551,4 424,1 550,2 623,0 490,4 624,0

în ţările U.E- 27. 443,3 537,6 679,3 820,0 668,4 728,9

în alte ţări 96,5 89,8 112,2 148,0 128,6 188,6

Importul-total 2292,2 2693,1 3689,5 4898,7 3278,3 3855,3

din ţările C.S.I. 905,2 1020,8 1333,7 1737,2 1140,4 1256,9

în ţările U.E- 27. 1038,7 1218,5 1680,9 2105,3 1422,6 1704,2

în alte ţări 348,3 453,9 674,8 1056,2 715,3 894,2

Soldul balanţei comerciale-total -1201,0 -1641,6 -2347,8 -3307,6 -1990,7 -2313,8

Gradul de acoperire a importurilor cu exporturi – total, %

47,6 39,0 36,4 32,4 39,2 40,0

Sursa:Moldova în cifre. Breviar statistic. 2011. Chişinău, 2011, pag.64

După cum rezultă din tabelul 19.1. ponderea exportului în ţările CSI a constituit în a 2010 – 40,4%, în ţările UE – 47,2%, în alte ţări -12,4%, iar importul în aceste grupe de ţări a constituit respectiv – 32,6, 44,2, 23,2%.

77% din exportul R. Moldova a fost exercitat în 10 ţări ( Rusia, România, Italia, Ucraina, Turcia, Anglia, Belarus, Germania, Polonia, Kazahstan) În structura exportului primul loc ocupă produsele alimentare (26,3%), articolele manufacturate – mobilă, îmbrăcăminte, încălţăminte (22,7%), băuturi alcoolice şi tutun (13,0%), maşini şi echipamente (12,7%). 75,3% din bunuri în a. 2010 au fost importate din următoarele 10 ţări: Rusia, Ucraina, România, China, Germania, Italia, Turcia, Belarus, Polonia, Grecia. În structura importului au predominat : maşini şi echipamente (20,9%), combustibil (20,5%), mărfuri manofactoriale (19,1%), produse chimice (13,5%), produse alimentare şi fructe (10,6)11.

În anul 2010 R.Moldova a avut sold pozitiv cu următoarele ţări: Anglia – 29,5 mln., dolari, Kazahstan – 14, 7 mln., Georgia – 11, 6 mln., Irac - 10, 2 mln., Siria – 9,9 mln., Azerbaidjan – 7,3 mln., Albania – 6,6 mln., Liban – 4,5 mln., Libia – 4,0 mln., Uzbekistan – 0,8 mln. dolari. Î n acelaşi an R. Moldova a avut sold negativ în comerţul exterior cu Ucraina – 436,9 mln. dolari, China – 317,9 mln., Germania – 219,3mln., Rusia – 182,3 mln., România – 129, 4 mln., Turcia – 123, 3 mln., Italia – 122, 6 mln., Grecia – 69,8 mln., Polonia – 58, 4 mln., Ungaria – 55, 7mln. dolari.

Un rol important în relaţiile de schimb internaţional îl are balanţa naţională de plăţi externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic,

11 Moldova în cifre. Breviar statistic. 2011. Chişinău, 2011, pag. 66-69; 71 -73.

în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an). În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea.

În conformitate cu actele normative ale Fondului Monetar Internaţional balanţa de plăţi externe cuprinde două grupe de indicatori:

Grupa I, numită Balanţa curentă sau Contul curent, include:- balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică încasările din export şi

plăţile pentru importul de mărfuri corporale;- balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii

internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism, tranzit, operaţiuni bancare etc.;- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlul de venituri

(dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc.);

- balanţa transferurilor curente, care reflectă transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţări, ajutoarele publice sau private.

Grupa II, numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital şi financiar, include:

- transferuri de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un an:

- investiţii directe de capital pe termen lung, care reflectă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub formă de investiţii;

- investiţii de portofoliu sub formă de titluri de creanţă şi titluri de angajamente;

- activele de rezervă ale statului, care reflectă rezervele valutare ale statului.Balanţa de plăţi externe poate fi: echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile externe; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale

sunt mai mari decât plăţile respective; deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile

către străinătate.Balanţa de plăţi externe joacă un rol important în viaţa economică: ea reprezintă

un instrument de bază prin care se înfăptuieşte politica valutară şi de comerţ exterior al unei ţări; balanţa de plăţi reprezintă un document de sinteză privind relaţiile economice internaţionale ale unei ţări, reflectând volumul şi structura încasărilor şi plăţilor în valută în relaţiile cu străinătatea pe o anumită perioadă de timp; balanţa de plăţi reflectă multiple aspecte economice, financiare şi chiar politice ale ţării. O balanţă activă poate reflecta faptul că mărfurile produse sunt competitive; balanţa de plăţi pe o perioadă mai îndelungată reflectă tendinţele care se manifestă în activitatea economico-socială a ţării. Despre dinamica balanţei de plăţi al Republicii Moldova ne mărturisesc următoarele date statistice (tab. 19.2).

Tabelul 19.2.Dinamica balanţei de plăţi a Republicii Moldova (mln. dolari)

2005 2006 2007 2008 2009

Contul curentBalanţa comercialăBalanţa serviciilorBalanţa veniturilorTransferuri curenteContul de capital şi financiarTransferuri de capitalInvestiţii directeInvestiţii de portofoliuActive de rezervă ale statului

-225,81-1191,50-20,74410,89575,5447,56-3,83190,86-6,95-128,62

-387,86-1582,70-21,98402,53814,29310,62-22,78240,65-4,79-140,76

-674,05-2298,07-24,67416,411232,28556,80-7,96516,26-4,51-528,86

-987,13-3223,17-1,36598,601638,80900,97-14,61696,696,38-452,01

-464,61-1944,19-43,98302,931220,63406,84-17,54124,08-5,82200,55

Sursa:Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2010. Chişinău, Statistica, 2010, pag. 511-519.

19.2. Sistemul monetar international şi fun cţiile lui.

Sistemul monetar internaţional- reprezintă totalitatea de reguli şi principii,care reglementează relaţiile monetare internaţionale.

În procesul dezvoltării sale sistemul monetar internaţional a evoluat în corelaţie cu dezvoltarea economiei mondiale şi a pieţei mondiale, trecând consecutiv prin trei etape:

La prima etapă (sec XIX-prima jumatate a sec.XX) sistemul monetar internaţional a fost bazat pe etalonul de aur. Aurul a devenit ca moneda universală. Toate reglementările internaţionale se efectuau în aur.Etalonul-aur a devenit un adevărat instrument necontestat al schimburilor internaţionale. Prezenţa aurului în decontările internaţionale şi convertibilitatea liberă a monedelor naţionale în aur pe baza unor mecanisme spontane a asigurat acestui sistem mobilitatea necesară şi variabilitatea parităţii monedelor naţionale, respectiv, condiţii relativ egale pentru toate ţările pe piaţa mondială.

La a doua etapă (1944-1976) sistemul monetar internaţional a fost bazat pe etalonul de aur devize. Acest sistem a fost constituit în anul 1944 la Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods (SUA) la care au participat 44 de ţări. La această conferinţă s-a decis ca în calitate de bani universali să fie atât aurul, ca pivot al sistemului cât şi dolarul american şi lira sterlină engleză, considerate ca reprezentante ale aurului. În cadrul relaţiilor economice internaţionale aceste monede-devize au îndeplinit rolul de valute-cheie. Ca urmare,ţările, prin băncile lor de emisiune, puteau păstra ca rezerve monetare, pe lângă aur, dolari şi lire sterline. Dacă în sistemul etalon-aur, cursul de schimb valutar se abătea de la paritatea oficială doar în limitele aşa-numitelor puncte-aur, apoi în cazul etalonului aur-devize acest curs se abătea substanţial de la paritatea fixată de conferinţa monetară menţionată. Ca urmare a politicii monetar-valutare a SUA, cursul de

schimb oficial al dolarului era menţinut la un nivel de peste două ori mai mare decât capacitatea lui reală de cumpărare, ceea ce a contribuit la înlocuirea sistemului etalonului aur-devize prin sistemul etalon-devize.

La a treia etapă(1978-până în prezent) sistemul monetar internaţional este bazat pe etalon-devize. Potrivit Conferinţei monetare internaţionale de la Kingston (Iamaica-1976) începând cu anul 1978 s-a trecut practic la un nou sistem monetar-valutar, care dispune de următoarele trăsături: a)scoaterea aurului în afara sistemului monetar; b)funcţiile valutare ale aurului sunt atribuite D.S.T(Drepturi Special de tragere) şi monedelor naţionale convertibile; c) introducerea cursurilor valutare liber fluctuante; d)diversificarea continuă a mijloacelor de decontare internaţională şi aşezarea D.S.T-urilor în centrul întregului sistem de decontări şi de plăţi internaţionale.

Sistemul etalon-devize a avut şi are un caracter tranzitoriu, deoarece actualmente rolul principal în reglarea fluxurilor monetar-valutare îl joacă instituţiile internaţionale, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional(FMI) şi Banca Mondială (BM).

Fondul Monetar Internaţional-este principala instituţie multilaterala internaţională, creat în anul 1945 în conformitate cu decizia Conferinţei Monetare Internaţionale de la Bretton-Woods (SUA, 1944), în scopul de a construi o noua ordine monetară internaţională, menită să favorizeze liberalizarea schimburilor comerciale şi creşterea economică mondială. FMI asigură funcţionarea coordonată a sistemului monetar pentru a evita crizele economice majore.

Obiectivele principale ale FMI sunt:1. Promovarea cooperării monetare internaţionale.2. Favorizarea expansiunii armonioase a comerţului internaţional.3. Menţinerea unui regim monetar si valutar ordonat.4. Instaurarea unui sistem multilateral de dezvoltare a tranzacţiilor curente.5. Reducerea dezechilibrelor balanţelor de plăti.6. Punerea de lichidităţi la dispoziţia statelor-membre în caz de dificultăţi

conjuncturale.FMI are o vocaţie universală, fiind alcătuit din 182 de state membe,

reprezentate în general de miniştrii lor de finanţe în Adunarea Generală a Fondului1 Gestiunea curentă este exercitată de un Consiliu de administrare format din 24 membri, dintre care 8 sunt permanenţi (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Anglia, Marea Britanie, Arabia Saudită, Rusia şi China). Comitetul monetar şi financiar internaţional, compus din 24 membri, este o instanţă mondiala esentială, la care participă atât ţările dezvoltate, cât şi ţările în curs de dezvoltare, şi a cărei atribuţie este acordarea împrumuturilor.

Sistemul de finanţare a FMI este bazat pe cota-parte a ţărilor-membre şi pe rezerva internaţională FMI(DST), creată în anul 1969. Ţara care aderă la FMI depune o cotă-parte care reflectă situaţia economică relativă a ţării date, exprimată în DST. Numărul de DST determină valoarea cotezaţiei anuale, numărul de voturi în adunarea generală, valoarea maximă a resurselor financiare conjuncturale la care statul-1 Dicţionar de ştiinţe economice. Editura ARC. Chişinău, 2006, p. 398-399. R. Moldova a aderat la FMI în a. 1992.

membru poate avea acces. DST are şi rolul de unitate de cont. FMI la nivel global este finanţat de marile puteri economice, cum ar fi: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană.

Una din funcţiile de bază a FMI este prevenirea, supavegherea şi reglementarea crizelor financiare (din 1973-1974, 1980-1982, 1998, 2008-2009), care au cuprins majoritatea ţărilor lumii. FMI acţionează prin acordarea de împrumuturi pe termen scurt si mediu băncilor centrale ale ţărilor care sânt afectate de o criză de lichidităţi.

O altă funcţie majoră a FMI este reglementarea regimului valutar. Cele trei monede mondiale importante-dolarul, euro şi yenul fluctuează una în funcţie de cealaltă într-un sistem de cursuri flotante. Cu toate acestea, multe alte monede au legături rigide cu una dintre aceste trei monede. De aici rezultă un sistem global care combină cursuri fixe şi cursuri flotante prin intermediul unor benzi de fluctuaţie.

O funcţie prioritară a FMI este intervenţia de corelare şi restabilire a echilibrului macroeconomic în ţările –membre ale acestei instituţii. În acest scop experţii FMI, împreuna cu guvernele ţărilor respective, semnează diferite planuri de ajustări structurale, preconizează diferite măsuri şi politici de austeritate nepopulare, uneori în detrimental cheltuielilor de educaţie şi sănătate. Ca exemplu de măsuri structurale şi politici de austeritate poate servi Memorandumul încheiat între FMI şi R.Moldova din 24 martie 20112,care prevede pentru anii 2011-2012 urmatoarele:

- în domeniul bugetar: reducerea dificitului bugetar până la 4,55% din PIB în anul 2011 şi 3,5% în anul 2012; utilizarea resurselor bugetare suplimentare pentru investiţiile în infrastructură şi în asistenţa socială bine direcţionată; plafonarea numărului angaţilor în sectorul public până la 212 mii persoane;

- in domeniul finanţelor publice şi responsabilităţilor fiscale se preconizează să fie elaborate planuri operaţionale privind eficentizarea controalelor, executării silite a obligaţiuniilor fiscale, activităţilor de informare şi educare a persoanelor fizice cu venituri mari;

- în domeniul învătământului se prevede: optimizarea mărimii claselor (30-35 elevi în şcolile mari şi 25-30 elevi în restul şcolilor; optimizarea reţelei şcolare (prin închiderea şcolilor cu clase mici şi asigurarea transportului pentru elevi spre şcolile de circumscripţie); reducerea personalului non-didactic şi a poziţiilor vacante;

- în domeniul privatizării se prevede :deetatizarea companiei Moldtelecom, companiei Air Moldova, privatizarea Băncii de Economii şi altor companii publice mari.

Una din instituţiile de bază ale sistemului monetar internaţional este Banca Mondială(BM)3.Banca Mondială reprezintă un sistem bancar format din următoarele componente :Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare(BIRD), Corporaţia Financiară Internaţională (I.F.C.), Asociaţia pentru Dezvoltarea 2 Economist, nr. 26 din 27 iulie 2011, p. 63 Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.56.

Internaţională (I.D.A.) şi Asociaţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.).R.Moldova a aderat la Banca Mondilă în anul 1992.

Principalele obiective ale BM sunt :a)sprijinirea ţăriilor în curs de dezvoltare pentru creşterea standardului lor de viaţă prin utilizarea resurselor financiare provenite din ţările dezvoltate; b)finanţarea externă suplimentară în scopul reducerii poverii datoriei externe al ţărilor în curs de dezvoltare; c)asigurarea asistenţei tehnice a instituţiilor BM la realizarea programelor de dezvoltare tehnico-ecomică a acestor ţări.

Principala componentă din cadrul Bancii Mondiale este Banca Internaţională pentru Reconstrucţia şi Dezvoltare (BIRD), care a fost constituită în anul 1946 prin acordul a 44 de ţări. Actualmente BIRD întruneşte 178 de ţări, care sunt în acelaşi timp şi membre a FMI. Resursele financiare ale BIRD se constituie din : subscrieri ale ţărilor – membre; venituri nete din operaţiuni bancare; fonduri obţinute din vânzarea de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţioanale şi din alte împrumuturi mobilizate de pe aceste pieţe. Resursele accumulate de către BIRD sunt destinate pentru dezvoltarea social-economică a ţărilor-membre.BIRD exercită urmatoarele funcţii:

- acordă împrumuturi directe guvernelor sau cu garantarea guvernamentală pe termen scurt sau pe termen lung(până la 20 de ani) cu perioade de graţie de 5 ani pentru realizarea unor programe de investiţii şi pentru susţinerea programelor de dezvoltare;

- participarea la programele de confinanţare alături de alte instituţii financiare internaţionale;

- garantarea creditelor obţinute de statele- membre de pe piaţa financiară internaţioanală, având un rol de catalizator al investiţiilor de capital extern;

- coordonarea ajutoarelor internaţionale pentru dezvoltare şi oferirea asistenţei economice şi tehnice membrilor săi.

- acordarea de credite cu scopul echilibrării ;balanţei de plăti externe a ţărilor în curs de dezvoltare . De regulă, aceste împrumuturi sunt condiţionate de adoptarea unor politici economice specificate de BIRD.

După cum urmează din analiza FMI şi a BM, principala misiune a Sistemului Monetar Internaţional este acordarea de împrumuturi şi investiţii de capital directe şi de portofoliu, atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor aflate în curs de dezvoltare.

Investiţiile directe constă în plasarea de capitaluri de către investitorii străini pentru înfiinţarea de firme industriale, agricole, de construcţii, transporturi, societăţi bancare. Rezultatul investiţiilor străine este formarea de capital real, care poate fi o firma cu capital integral străin sau o societate mixtă. Investiţiile străine în capitalul social al întreprinderilor din R.Moldova este reflectat în tabelul 19.3.

Tabelul 19.3.

Investiţiile străine în capitalul social al întreprinderilor din Moldova, 2010.

nr. Ţara Nr. între-prinderilor

Capitalul investit (mil.lei)

%

1. Cipru 250 930,0 15

2. Olanda 112 917,9 14

3. Rusia 750 865,3 13

4. S.U.A. 382 415,3 6

5. Germania 339 371,6 6

6. România 1057 360,6 6

7. Marea Britanie 173 332,8 5

8. Spania 56 308,7 5

9. Turcia 823 197,1 3

10. Insulele Virgine Britanice 58 192,1 3

11. Ucraina 571 179,0 3

12. Belgia 92 154,5 2

13. Italia 762 151,0 2

Altele 1036 17

Total 6461 5393,7

Sursa: Biroul Naţional de statistică a R. Moldova.

Investţtiile de portofoliu constă în achiziţionarea de către investitorii străini de acţiuni ale unor firme deja existente. Dacă investiţia directă îmbină plasamentul financiar cu investiţia reală, investiţia de portofoliu reprezintă, în esenţă, un plasament financiar, o investiţie în titluri financiare tranzacţionale pe piaţa capitalului.

Despre evoluţia poziţiei investiţionale a R. Moldova ne mărturisesc datele statistice din tabelul 19.4.

Tabelul 19.4.Poziţia investiţională internaţională a R. Moldova.

2005 2006 2007 2008 2009Investiţiile directe în economia naţională 1020,18 1258,23 1843,65 2566,56 2649,59Investiţii de portofoliu 46,08 51,05 53,87 56,87 49,27Derivate financiare 1,17 1,48 1,53 2,53 2,95Alte investiţii 1813,02 2183,52 2814,81 3390,98 3711,32

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2010. Chişinău, 2010, p. 522 – 523.

Actualmente, cea mai mare parte a investiţiilor străine directe îşi au atât originea, cât şi destinaţia în ţările dezvoltate, care generează circa 90% şi receptează, în medie, 70 – 75% din fluxurile internaţionale de investiţii străine directe.

19.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă şi particularităţile ei în R. Moldova.

Un loc important în circuitul economic mondial ocupă migrarea internaţională a forţei de muncă.

Migrarea forţei de muncă reprezintă un proces social – economic care presupune deplasarea populaţiei active dintr-o regiune în alta. Migrarea forţei de muncă include două procese simultane : emigrarea forţei de muncă dintr-o ţară şi imigrarea forţei de muncă în ţara respectivă.

La baza procesului de migrare a forţei de muncă stau următoarele motive: Motive economice – determinate de nivelul diferit de dezvoltare economică

dintre diferite ţări, nivelul diferit al preţurilor, nivelul diferit al salarizării, numărul locurilor de muncă etc. Ca rezultat populaţia activă caută un loc de trai care ar asigura un nivel respectiv al necesităţilor economice.

Motive de educaţie – determinate de necesitatea populaţiei de perfecţionarea nivelului de cunoştinţe, de a face studii, de a face schimb de experienţă şi de realizarea cunoştinţelor acumulate.

MotivE familiare – determinate de căsătoria a două persoane din ţări diferite, reîntregirea familiilor din care un membru al familiei a emigrat la lucru în altă ţară etc.

Motive politice – determinate de instabilitatea politică dintr-o ţără sau a unui regim politic ce oprimă posibilitatea de liberă exprimare a ideilor şi conceptelor politice etc.

Motive religioase – de regulă în ţările cu un regim politic instabil sau dictatorial sunt limitate de asemenea posibilităţile de exprimare liberă a atitudinilor faţă de diferite concepte religioase.

Motive de sănătate – determinate de condiţiile nocive pentru sănătatea anumitor pături de populaţie dintr-o ţară sau de imposibilitatea reabilitării capacităţilor de muncă, pierdute în ţara de origine.

Pe plan mondial putem evidenţia patru etape de bază în procesul migrării internaţionale a forţei de muncă:

prima etapă – includ secolele XVII-XIX. La această etapă avea loc emigrarea forţei de muncă din ţările Europene către ţările de pe continentele americane, unde avea loc dezvoltarea întreprinderilor industriale şi agricole, care condiţiona o creştere sporită a necesităţii în forţă de muncă;

a doua etapă – cuprinde sec. XIX şi începutul sec. XX. La această etapă are loc migrarea populaţiei din ţările coloniale către metropole, adică către Marea Britanie, Franţa, SUA;

etapa a treia – cuprinde anii ’50-’80 ai sec. XX. La această etapă are loc migrarea forţei de muncă în ţările Europei Occidentale, unde se dezvoltă economia şi se simte un deficit acut al forţei de muncă, în ţările Orientului Mijlociu şi ţările Americii Latine în scopul valorificării zăcămintelor subterane şi anume a celor petroliere. În această perioadă are migrarea forţei de muncă calificată din ţările dezvoltate în cele slab dezvoltate pentru a realiza problema valorificării resurselor energetice şi asigurării cu acestea a ţărilor dezvoltate;

a patra etapă include anii 90 ai secolului XX şi începutul sec. XXI. În această perioadă are loc migrarea intensivă a populaţiei din ţările Europei de est către ţările dezvoltate din America de Nord (S.U.A., Canada), Europa occidentală (Franţa, Italia, Grecia, Germania, etc.) şi alte ţări ale lumii (Izrael, Turcia, Japonia).

Migrarea forţei de muncă se manifestă în mai multe forme. Conform diferitor surse bibliografice putem evidenţia următoarele clasificări a procesului de migrare a forţei de muncă:

1. În aspect juridic deosebim următoarele forme: Migrare legală – determinată de imigrarea anumitor persoane în baza

contractelor de muncă care asigură condiţiile de muncă, de salarizare, de asistenţă socială şi medical etc.

Migrare ilegală – determinată de imigrarea persoanelor fără contracte de muncă în ţările în care conform acordurilor şi tratatelor încheiate între şări sunt prevăzute anumite restricţii.

Migrare nereglementată – determinată de imigrarea persoanelor în anumite ţări în care nu sunt prevăzute condiţii specifice de angajare a acestor persoane.

2. În dependenţă de dinamica procesului de migrare deosebim: Migrare permanentă – cere presupune imigrare într-o anumită ţară cu

acceptarea tuturor restricţiilor legislative din ţara respectivă, inclusiv cu acordarea cetăţeniei acestei ţări.

Migrare periodică – cere presupune imigrarea periodică anumitor persoane la perioade nedeterminate de timp în ţări diferite cu acceptarea anumitor restricţii legislative.

Migrare sezonieră – care presupune migrare anumitor persoane pentru executarea anumitor lucrări ce au un caracter sezonier (agricultură, turism, construcţii).

Migrare accidentară – care presupune migrare de o singură dată a persoanelor pentru a obţine anumite venituri şi care nu presupune în viitor deplasarea acestor persoane peste hotare.

3. În dependenţă de conţinut deosebim: Migrare tehnico-ştiinţifică – care presupune migrarea forţei de muncă

calificate la locurile de muncă de calificare respectivă. Migrare non-calificare – care presupune migrarea forţei de muncă la

lucru necalificat indiferent de specialitatea şi calificarea lucrătorului.

Către începutul secolului XXI circa 130 mln. de persoane locuiesc în afara ţărilor de origine. Anual aceasta cifră creşte cu circa 2%. Conform OMC numărul emigranţilor către anul 2025 poate să depăşească 500 mln. persoane. La etapa contemporană migrarea forţei de muncă are loc din şăr slab dezvoltate către ţările înalt dezvoltate. Cele mai solicitate ţări pentru emigranţi sunt: SUA, Germania, Canada, Australia. În prezent circa 8% din populaţia Americii de Nord şi a Europei occidentale sunt constituie din persoane cu cetăţenia altor state.

Migrarea forţei de muncă nu întotdeauna este privită cu ochi buni, deoarece ea afectează diferite categorii de persoane din diferite ţări. Pe de altă parte, ea aduce un şir de avantaje pentru participanţi.

Consecinţele social-economice pentru ţările de origine ale fluxurilor de emigranţi:

1. parţial se rezolvă problema ocupării forţei de muncă neîncadrată în câmpul muncii, se reduce şomajul, în unele domenii poate apărea deficit al forţei de muncă;

2. agenţii economici pentru a angaja cadrele necesare şi a menţine persoanele deja angajate sunt nevoiţi să sporească nivelul salariilor, ceea ce duce la sporirea costului de producţie şi reducerii profiturilor;

3. creşte nivelul veniturilor şi al bunăstării populaţiei în urma sporirii salariilor şi al remitenţilor de peste hotare, condiţionează creşterea nivelului consumului, respectiv stimulează comerţul şi sfera serviciilor;

4. emigranţii nu participă la proiectele sociale din ţările de origine cum ar fi: asigurările sociale, asigurările medicale, învăţământ şi altele, aceasta formează în prezent şi vor forma în viitor o problemă.

Pentru ţările importatoare a forţei de muncă situaţia diferă într-o anumită măsură:

1. ţările ce acceptă imigranţii fac economii considerabile în pregătirea acestor cadre calificate;

2. este un avantaj pentru agenţii economici, deoarece plătesc salarii mai mici imigranţilor în raport cu muncitorii autohtoni, ce reduce cheltuielile de producţie şi sporesc profiturile;

3. pentru forţa de muncă locală imigranţii aduc numai necazuri: scade nivelul salariilor, creşte şomajul, scade consumul, etc.

Migrarea forţei de muncă în Republica Moldova, ca fenomen social economic, poate fi observat începând cu destrămarea URSS şi poate fi divizat în trei perioade;

Prima perioadă 1989-1993 a avut loc primul val de migrare masivă a populaţiei. Această migraţiune a avut la bază motive etnice. Astfel în această perioadă au emigrat circa 300 mii persoane de origine germană, rusă, evrei, bulgari şi alte etnii, care au plecat în ţările de origine (Germania, Rusia, Israel, Bulgaria).

A doua perioadă cuprinde anii 1998-2006. În această perioadă are loc al doilea val de emigrare din ţară. Conform diferitor surse cifra emigranţilor de muncă a variat în această perioadă între 300 de mii şi 1000 de mii de persoane. Cauza de bază a fost căutarea unui loc mai bine plătit şi asigurarea unui nivel de viaţă pentru persoanele rămase în ţară.

A treia perioadă începe cu anul 2008. Din acest an se începe cel de al treilea val de emigrare din Moldova la baza cărora stau motivele sociale, şi anume reîntregirea familiilor– copii maturizaţi, care si-au finalizat studiile, soţii, părinţii pleacă către persoanele aflate peste hotare, care şi-au găsit loc de muncă, casă, şi-au format un cerc de prieteni etc. Acest val este cel mai periculos pentru republică, deoarece majoritatea participanţilor nu se vor întoarce înapoi.

Pentru Republica Moldova migrarea forţei de muncă a avut următoarele consecinţe pozitive:

1. Emigrarea forţei de muncă a contribuit la scăderea nivelului şomajului în ţară, deoarece populaţia neocupată în câmpul muncii şi-a găsit loc de muncă peste hotare;

2. A crescut nivelul de bunăstare a unei părţi a populaţiei, datorită remitenţilor transferurilor în ţară de către imigranţi către rudele rămase în ţară (în a. 2010 – 1244 mln dolari)

3. Au crescut veniturile bugetare în urma creşterii volumului taxelor vamale încasate de la importul de mărfuri, acoperite de remitenţele imigranţilor.

4. Au crescut rezervele valutare ale ţării în urma achiziţiei surplusului de valută pe piaţă.

Pe de altă parte migraţia forţei de muncă a condiţionat un şir de consecinţe negative:

1. În urma emigrării forţei de muncă calificate în unele ramuri se simte un deficit acut de personal calificat (industria uşoară, construcţiile civile şi industriale, prelucrarea metalelor).

2. Remitenţele transferate de către imigranţi de peste hotare influenţează în mod negativ asupra pieţei valutare, pieţei mărfurilor industriale, pieţei imobiliare etc., ca rezultat are loc creşterea nivelului de preţuri, creşte inflaţia, creşte volumul tranzacţiilor speculative ş.a.

3. A crescut considerabil dependenţa bugetului de importuri. Pe parcursul ultimilor ani circa 60% din veniturile bugetului sunt constituite din taxele şi impozite vamale, în anul 2010 aceste venituri au constituit 81,8% din veniturile bugetului naţional.

Dimensiunile mari ale migrărilor internaţionale a forţei de muncă condiţionează aplicarea unor măsuri de reglare şi reglementare al acestui proces complicat: elaborarea şi implementarea în practică a legilor juridice şi a actelor normative referitor la migrarea internaţionale a forţei de muncă; încheierea acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la reglementarea migraţiei de muncă; interzicerea migrării ilegale a forţei de muncă.

Cuvinte – cheie

balanţa comercială; export de mărfuri; balanţa de plăţi externe; fond monetar internaţional; bancă mondială; import de mărfuri; comerţ exterior; investiţie directă;

comerţ internaţional; investiţie de portofoliu; cont de capital şi financiar; migrare internaţională a

capitalului; cont current; migrare internaţională a forţei de

muncă; economie deschisă; piaţa mondială; economie închisă; politică protecţionistă; etalon-aur; politică liberschimbistă; etalon aur-devize; preţ mondial; etalon devize; sistem monetar internaţional.

Rezumat

1. Economia oricărei ţări poate fi considerată deschisă, dacă ponderea comerţului exterior în PiB este înaltă şi respectiv închisă, dacă această pondere este relativ mică.

2. Comerţul internaţional reprezintă totalitatea tranzacţiilor de bunuri economice pe ansamblul ţărilor lumii.

3. Structura comerţului internaţional: schimburile de mărfuri şi servicii dintre ţări; exportul şi importul de capital; migrarea internaţională a forţei de muncă; serviciile de transport şi de expediţii; serviciile de asistenţă tehnică; serviciile turistice ş.a.

4. Principalele pieţe internaţionale: bursele internaţionale; pieţe zonale ale unor produse industriale; pieţe internaţionale de licitaţie; târguri internaţionale.

5. În comerţul internaţional, de regulă, sunt aplicate două tipuri de politici: prima – politica liberului schimb, care asigură mişcarea liberă a bunurilor economice între state; a doua – politica protecţionistă, care stimulează producătorii autohtoni şi limitează importul de mărfuri străine.

6. Balanţa comercială reprezintă tabloul statistico – economic în care se înregistrează şi se compară în formă valorică exportul şi importul de bunuri economice, efectuate de o anumită ţară pe durata unui an.

7. Balanţa de plăţi externe include toate fluxurile valorice cu străinătatea ale unei ţări. Ea include contul curent şi contul de capital şi financiar.

8. Sistemul Monetar Internaţional (SMI) reprezintă totalitatea de reguli şi principii, care reglementează relaţiile monetare internaţionale. Principalele instituţii ale SMI sunt: Fondul Monetar Internaţional şi Banca mondială. Principala misiune a SMI este acordarea de împrumuturi şi investiţii de capital directe şi de portofoliu, atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor aflate în curs de dezvoltare.

9. În sistemul relaţiilor economice internaţionale un loc important î-i revine migrării internaţionale a forţei de muncă, care este generată de mai multe motive (economice, politice religioase, instruire, integrare familială, sănătate etc.).

10.Migrarea internaţională a forţei de muncă se manifestă în diferite forme: legală, ilegală, nereglementată, permanentă, periodică, sezonieră, tehnico-ştiinţifică ş.a.

11.Migrarea internaţională a forţei de muncă în Republica Moldova a avut consecinţe pozitive (reducerea şomajului, creşterea remitenţilor, sporirea rezervelor valutare ale ţării) şi consecinţe negative (creşterea deficitului de cadre calificative în unele ramuri, creşterea preţurilor la mărfuri de lungă durată ş.a.).

Probleme de recapitulare

1. Determinaţi criteriile de deschidere a economiei naţionale.2. Analizaţi structura comerţului internaţional.3. Evidenţiaţi tendinţele de extindere a comerţului internaţional.4. Determinaţi structura comerţului internaţional.5. Analizaţi formele principale ale pieţei mondiale.6. Explicaţi conţinutul politicilor comerciale aplicate în domeniul comerţului

internaţional.7. Analizaţi criteriile formării preţurilor pe piaţa mondială.8. Analizaţi dinamica balanţei comerciale a Republicii Moldova.9. Analizaţi balanţa de plăţi externe a Republicii Moldova.10. Determinaţi structura Sistemului Monetar Internaţional.11. Analizaţi obiectivele Fondului Monetar Internaţional şi influenţa lui asupra

economiei Republicii Moldova.12. Selectaţi principalele funcţii ale Băncii Mondiale.13. Evidenţiaţi motivele şi direcţiile migrării internaţionale a forţei de muncă.14. Analizaţi şi explicaţi consecinţele pozitive şi negative a migrării forţei de

muncă pentru Republica Moldova.

Bibliografie

Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006, pag. 388-396, 396-400, 405-409.

A.Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. UTM. Chişinău, 2004, pag. 213-219, 223-224.

Mihai Grosu. Economie politică. Evrica. Chişinău, 2001, pag. 184-188. Philip Hardwick ş.a. Introducere în economia politică modernă. Polirom. Iaşi,

2009, pag. 635-638, 669-685. Dicţionar de ştiinţe economice. Editura ARC. Chişinău, 2006, pag. 68-69,

398-399. Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.

Bucureşti, 1999, pag. 54-56, 112, 217. Moldova în cifre. Breviar statistic. 2011. Chişinău, 2011, pag. 64, 66-69, 71-

73. Anuarul statistic al Republicii Moldova 2010. Chişinău 2010, pag. 511-519.

Tema 20. Cooperarea internaţională şi integrala economică regională

20.1. Cooperarea economică internaţională şi formele ei. 20.2. Necesitatea, etapele şi formele integrării economice regionale. 20.3. Avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale.

Scopul temei: analiza cooperării economice internaţionale şi a integrării economice regionale.

Obiectivele temei - după studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să determinaţi noţiunea de cooperare economică internaţională la nivel micro şi

macroeconomic; să evidenţiaţi formele de cooperare economică internaţională; să explicaţi noţiunea de integrare economică regională;

să analizaţi cauzele integrării economice regionale; să analizaţi şi să explicaţi etapele proceselor de integrare economică regională; să analizaţi şi să explicaţi etapele proceselor de integrare economică regională; sa evidenţiaţi obiectivele Uniunii Economice şi Monetare din Europa Centrala; sa cunoaşteţi şi să analizaţi avantajele şi dezavantajele integrării economice

regionale.

20.1. Cooperarea economică internaţională şi formele ei.

Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de colaborare dintre state, care se efectuează pe bază contractuală în diferite domenii de activitate. Scopul cooperării economice internaţionale este unire a eforturilor materiale, financiare, umane şi tehnologice ale partenerilor pentru efectuarea în comun a unor activităţi reciproc avantajoase.

Cooperarea economică internaţională poate fi exercitată la nivel

macroeconomic, care se desfăşoară între state prin relaţii interguvernamentale (între guverne, ministere, departamente) şi la nivel microeconomic, care se extinde între firme şi unităţi de cercetare tehnico-ştiinţifica.

Un rol important în procesul de cooperare economică internaţională joaca acordurile încheiate între state sau grupe de ţări (subiecte de drept internaţional), care prevăd: precizarea principiilor care urmează să guverneze conduita părţilor în relaţiile reciproce şi în raporturile cu terţii; măsurile ce vor fi adoptate de statele partenere în vederea facilitării şi impulsionării relaţiilor de cooperare; domeniile economico-sociale ale cooperării; mecanismele instituţionale a căror menire este de a asigura buna derulare a tranzacţiilor de cooperare.

Cooperarea economică internaţională cuprinde următoarele forme de activităţi:

1. Cooperare în domeniu de producţie, care include:- specializarea interstatala a producţiei;- construirea de obiecte prin livrarea de utilaje, tehnologii şi documentaţii

tehnice;- construirea în comun a obiectelor de destinaţie productiva;- cooperarea în domeniu explorării şi exploatării resurselor naturale - construirea în comun a obiectelor de infrastructura productiva(căi ferate,

aeroporturi, magistrale de transport a petrolului , gazelor etc. ).

2. Cooperarea în domeniul tehnico - ştiinţific, care include:- cooperarea în cadrul unor organizaţii internaţionale(ONU, UE, OCDE şi a. )

în domeniu cercetărilor şi inovaţiilor tehnico - ştiinţifice;- cooperarea în cadrul unităţilor şi programelor comune de cercetare ;- cooperarea în domeniu de acordare a asistenţei tehnice;- cooperarea în domeniul schimbului de informaţie tehnico - ştiinţifică.

3. Cooperarea în domeniul comercializării şi activităţilor de marketing, care include:

- cooperarea pe terţe pieţe;- schimbul reciproc de informaţie comercială;- studierea în comun a pieţelor externe şi a conjuncturii internaţionale;- elaborarea programelor comune de marketing;- exercitarea acţiunilor comune de reclamă;- realizarea mărfurilor sub o singură marcă a produselor fabricate de firme

cooperate;- înţelegeri între firme privind specializarea în comercializare;- crearea societăţilor mixte de comercializare şi a.

4. Cooperarea în sfera serviciilor, care include:- cooperarea în construirea unor obiecte turistice de menire internaţională

(hoteluri de lux, cazinouri, săli specializate pentru jocuri);- schimb de servicii turistice între firmele din diferite ţări;- folosirea în comun a mijloacelor de transport;- cooperarea în domeniul asigurărilor internaţionale;- cooperarea în domeniul serviciilor de poşta, telecomunicaţii, culturale etc.

5. Cooperarea în domeniul activităţilor financiare-bancare, care include:- crearea instituţiilor internaţionale pentru finanţarea dezvoltării economice a

ţării (FMI, BIRD, BRI, BEI, BERD şi a. );- crearea băncilor mixte şi a consorţiilor bancare;- cooperarea instituţiilor internaţionale şi regionale în acordarea creditelor de

dezvoltare economică;- cooperarea în domeniul factoringului internaţional (servicii specializate

privind finanţarea , creditul, încasările);- cooperarea în domeniul leasingului internaţional.

O instituţie specifica internaţională de cooperare este Organizaţia de cooperare şi dezvoltare economică (O. C. D. E. )4, grupare de state realizata la Paris (a. 1961), de către 19 state europene, membre ale fostei Organizaţii Europene de Cooperare Economică (Anglia, Australia, Belgia, Danemarca, Germania, Franţa, Finlanda, Grecia, Irlanda, Italia, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Elveţia, Suedia, Turcia) şi de către cinci ţări de pe alte continente (Australia, Canada, SUA, Japonia şi Noua Zeelandă).

Scopul principal al OCDE este promovarea politicii de dezvoltare a statelor membre şi a ţărilor în curs de dezvoltare. OCDE cuprinde 16% din populaţia mondiala, asigurând 2/3 din totalul exporturilor şi 4/5 din ajutorul economic acordat ţărilor în curs de dezvoltare. OCDE mai este numita “Club al ţărilor dezvoltare”sau “bogate”.

4 Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Bucureşti, Editura Economică. 1999, pag. 337

Obiectivul declarat a OCDE este de a realiza cea mai puternica dezvoltare economică şi sociala în zona respectiva prin coordonarea politicilor statelor membre, precum şi de a-si armoniza eforturile în direcţia sprijinirii ţărilor în curs de dezvoltare.

In cadrul OCDE exista mai multe direcţii specializate, cum ar fi: direcţia afacerilor economice şi statistice; direcţia cooperării pentru dezvoltare; direcţia ştiinţei, tehnologiei şi educaţiei, cit şi diverse organisme autonome şi semiautonome, printre care: Comitetul de sprijinire a dezvoltării; Agenţia internaţională pentru energie; Agenţia pentru energia nucleara; Centru pentru cooperarea cu economiile europene aflate în tranziţie. OCDE efectuează studii economice anuale asupra fiecărei ţări membre, analize generale sub forma rapoartelor bianuale asupra perspectivelor economice şi recomandări privind anumite domenii de activităţi economico-financiare.

20. 2. Necesitatea, etapele şi formele integrării economice regionale.

Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale contemporane, care se bazează pe o treapta calitativă nouă, superioară a interdependentelor şi specializărilor între economiile diferitor state. La nivel regional ea se manifesta prin formarea pe baza a doua sau mai multe economii naţionale, a unui spaţiu economic şi promovarea unor politici interstatale coordonate.

Integrarea economică nu trebuie confundata cu noţiunea de globalizare, care se manifestă în:internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiilor avansate; globalizarea pieţelor de mărfuri şi de servicii; internaţionalizarea fluxurilor financiare.

Necesitatea integrării economice regionale este generată de următoarele cauze:1. Apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale. 2. Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalului şi a forţei de munca, pe de altă parte. 3. Necesitatea capitalurilor din ţările situate intr-o anumita zona de a-şi promova “în comun” interesele ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici. 4. Constituirea firmelor gigantice (de stat sau mixte), care prin activitatea lor, depăşesc graniţele naţionale. 5. Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu fostele ţări coloniale devenite independente. 6. Epuizarea resurselor naturale tradiţionale şi căutarea noilor surse energetice atât tradiţionale, cât şi netradiţionale. 7. Modificările climaterice din ultimii ani (secetă, inundaţii, ploi acide şi alte calamităţi naturale) contribuie în mare măsură la integrarea economiilor naţionale în scopul rezolvării problemelor sus menţionate.

Integrarea este un proces multiaspectual şi depinde de mai multe criterii: a)în dependenţă de conţinut integrarea poate fi: economică, politică, culturală, ştiinţifică; b) în aspect teritorial integrarea poate fi: regională, internaţională, globală (dintre ţările lumii, indiferent de nivelul de dezvoltare şi importanţa lor în economia mondială); c) în dependenţă de gradul de integrare zonală de comerţ liber; integrare vamală şi a.

Principalele modalităţi de integrare sunt:- colaborarea-reprezintă o modalitate de unire a eforturilor a două sau mai multe state pentru soluţionarea unor probleme comune (colaborarea în domeniul cercetărilor ştiinţifice, învăţământului, soluţionării problemelor legate de cataclisme naturale etc. );- cooperarea-reprezintă o modalitate de unire a eforturilor a mai multor ţări, care dispun în exclusivitate anumite resurse economice, în soluţionarea anumitor probleme comune pe care în mod particular ţările nu le pot rezolva;- specializare-reprezintă o modalitate de activitate a ţărilor, care presupune limitarea asortimentului de produse în scopul sporirii efortului investiţional reducerii costurilor de producţie şi respectiv sporirii competitivităţii pe piaţa internă şi cea externă a anumitor produse.

Etapele proceselor de integrare economică regională:

Prima etapa a cuprins anii ’50 a sec XX şi s-a extins în următoarele regiuni:a) în Europa Occidentală integrarea a demarcat în anul 1951 în urma semnării Tratatului de la Paris cu privire la constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) la care au aderat 6 ţări (RFG, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg). Scopul acestei comunităţi regionale consta în unirea eforturilor în vederea scoaterii din criză a industriei carbonifere şi ale celei siderurgice şi crearea unei pieţe pentru ramurile respective;

b) în Europa Răsăriteana în anul 1949 a luat fiinţă Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), care a întrunit: Bulgaria,Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS, iar ulterior au aderat Albania, RDG, Mongolia, Cuba şi Vietnam. Scopul CAER-ului era să contribuie şi să coordoneze eforturile membrilor săi în vederea accelerării progresului economic şi tehnic în aceste ţări, îndeosebi prin ridicarea nivelului de industrializare a ţărilor cu o industrie mai puţin dezvoltată şi creşterea productivităţii muncii, egalizarea treptata a nivelului de dezvoltare economică. În anul 1991 CAER-ul,in urma prăbuşirii URSS, s-a autodizolvat;

c) pe continentul Americi de Nord, în aceiaşi perioadă de timp, a demarat procesul de integrare economică între SUA şi Canada, însă spre deosebire de cele din Europa, nu a avut la baza acorduri între state. Integrarea s-a realizat preponderent prin întrepătrunderea unor mari întreprinderi din cele doua ţări şi, în mod deosebit, prin extinderea sferei de acţiune a capitalurilor din aceste ţări.

A doua etapa de integrare economică regională cuprinde perioada anilor ’60 a sec. XX. La aceasta etapa procesul de integrare economică a cuprins:

a) în Europa Occidentală în a. 1952 la Roma au fost semnate doua tratate cu privire la comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comuna), la ele participând acelaşi şase ţări ca şi în cadrul CECO, iar în a. 1972 au aderat la piaţa comuna Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, ca o reacţie la CEE5 s-a format Asociaţia Europeana a liberului schimb (AELS), care a întrunit:Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Spania, iar ulterior au aderat Finlanda,Irlanda şi Leichtenstein;

b) pe continentul American, prin tratatul de la Montevideo(a. 1960) a fost constituită Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (ALACL)6, iar prin tratatul de la Monagua (a. 1960) a fost creată Piaţa Comună din America Centrală, la care au aderat:Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Uruguay, Peru, Columbia, Ecuador, Venezuela şi Bolivia;

c) în Africa în a. 1963 a luat fiinţă Comunitatea Economică a statelor din Africa de Vest (CEDEAO) şi Uniunea Vamală şi Economică a Africii Centrale (UDEAC), la care au aderat:Camerun, Republica Africa Centrală, Republica Populară Congo, Gabon şi Ciad;

d) în Asia în 1967 a luat fiinţă Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)7, care a întrunit Filipine, Îndonezia, Malaysia, Singapore, Thailande la care ulterior a aderat Brunei.

A treia etapa de integrare regională a cuprins perioada anilor ’70 a sec. XX. La această etapă de integrare economică pot fi evidenţiate următoarele procese:

a) în Europa Occidentală în a. 1973 a fost semnat la Paris tratatul de fuziune a celor trei comunităţi(CECO, EUROATOM şi CEE). Caracteristic pentru această etapă de integrare vesteuropeană este: creşterea considerabilă a numărului de ţări “asociate”la CEE (cu drepturi limitate) de la 18 ţări în a. 1963 până la 64 ţări în a. 1975; trecerea la sistemul de securitate economică colectiva;

5 CEE Comunitate Economică Europeana, având ca scop unirea eforturilor pentru promovarea cercetării ştiinţifice comune, îndeosebi ceea ce priveşte utilizarea paşnica a energiei nucleare, precum şi constituirea unei”pieţe comune”pentru materiale şi echipamente nucleare. A încheiat un acord de cooperare tehnica cu SUA şi Marea Britanie.

6 ALACL- grupare economică regională care urmarea scopul de accelerare a ritmurilor de dezvoltare industriala şi folosirea mai buna a resurselor astfel incit să se creeze o piaţa comuna pentru ţările membre. Obiectivele acestei grupări regionale au fost: reducerea treptata şi lichidarea(in decurs de 12 ani) a ţărilor vamale; armonizarea politicilor naţionale referitoare la regimul capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor provenite din afara asociaţiei; mărfurilor şi serviciilor provenite din afara asociaţiei; asigurarea unor condiţii de concurenta egale; crearea unor economii reciproc complimentare, îndeosebi în domeniul producţiei industriale.7 ASEAN- organizaţie economică internaţională, cu caracter regional. Obiectivele generale ale asociaţiei sunt: accelerarea creşterii economice; progresul social şi dezvoltarea culturala în regiune; coordonarea proiectelor de dezvoltare industriala regională (construcţii de maşini, chimia, siderurgia, industria alimentara, celuloza şi hârtia), reducerea de taxe vamale pentru aproximativ 6. 500 de produse

b) în zona Caraibilor în a. 1973 a fost constituită Piaţa comună (CARICOM)

A patra etapa de integrare economică regională a cuprins perioada anilor ’80-90 a sec. XX şi este marcată de schimbările profunde, care au avut loc în trei regiuni importante ale lumii:

a) în Europa Occidentală prin aderarea la CEE a Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei (1986) numărul ţărilor membre a ajuns la 12; în a. 1995, prin aderarea Austriei, Finlandiei şi Suediei, numărul ţărilor membre s-a ridicat la 15.In a.1993, prin Tratatul de la Maastricht, a fost înlocuită denumirea de CEE ( Piaţa Comuna) cu cea de Uniunea Europeana(UE);

b) pe continentul Americii de Nord, începând cu 1994, a intrat în vigoare Acordul Liberului Schimb Nord - American (ALENA), care a întrunit SUA, Canada şi Mexic, creându-se astfel una dintre cele mai mari pieţe integrate din lume. Specific este faptul că în noua situaţie integrarea economica se realizează pe baza unui acord de state între SUA,Canada şi Mexic; c) în Asia din regiunea Pacific în a.1960 s-a format una din cea mai mare organizaţie integraţionistă internaţională Cooperarea Economica a Asiei - Pacific (OPEC), care iniţial a întrunit 5 ţări (Irac, Kuweit, Arabia Saudită, Iran si Venezuela), la care ulterior au aderat încă şapte state (Gabon, Indonezia, Libia, Abu Dhabi, Algeria,Nigeria si Ecuador). Scopul OPEC-ului: coordonarea politicelor petroliere ale statelor membre; apărarea intereselor acestor state; stabilizarea preţurilor petrolului pe plan mondial la niveluri echitabile; asigurarea unor raporturi echitabile între ţările posesoare de zăcăminte petroliere. OPEC-ul actualmente deţine controlul asupra unei părţi considerabile din rezervele mondiale ale acestei resurse de energie.Etapa a cincea de integrare economică regională cuprinde sfârşitul secolului XX şi începutul sec. XXI. La această etapă are loc aprofundarea proceselor de integrare economică regională, de consolidare a grupărilor integraţioniste şi de apariţie a noilor grupări regionale:

a) în Europa Occidentală are loc procesul de extindere a UE: în a.2004 au aderat la Uniunea Europeană Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polinia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, iar în a.2007 au devenit membre ale UE Bulgaria şi România. Astfel UE actualmente întruneşte 27 de ţări cu o populaţie de 490 mln. locuitori. Forma organizatorică şi funcţională a UE va fi analizata în capitolul 21 ale acestui Curs de prelegeri;

b) în Europa de Răsărit a demarat în a.2009 procesul de construire a Uniunii Vamale (Federaţia Rusă, Belarus şi Kazahstan);

c) în Asia la începutul sec XXI a început să funcţioneze Acordul de colaborare şi liber schimb a ţărilor din grupul Şanhai (China, Federaţia Rusă, India, Uzbekistan, Kazahstan, Turcmenistan şi alte ţări).

Principalele forme de integrare economică regională sunt :1.Crearea unei zone de liber schimb, care reprezintă un spaţiu economico-geografic în limitele căruia se aplică o înţelegere între state privind următoarele obiective: desfiinţarea taxelor vamale; eliminarea restricţiilor cantitative la mărfurile industriale; dezvoltarea economică a ţărilor semnatare în concordanţă cu obiectivele lor strategice; stabilitatea monetar-fiscală; independenţa nivelului de protecţie şi regulile ce se aplică schimburilor sale cu ţări exterioare zonei . Cele mai cunoscute acorduri de liber schimb în vigoare sunt8.- în Europa : Asociaţia Europeană de Liber Schimb (AELS), care întruneşte :Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia;Acorduri de liber schimb ale Comunităţii Europene cu Estonia, Islanda, Izrael, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Norvegia, Elveţia; Acord de Liber Schimb pentru Europa Centrala (ALSEC), care cuprinde : Ungaria, Polonia, Slovecia, Cehia, Slovenia, România;

- în America de Nord: Acordul de Liber Schimb Nord American (ALSNA/Nafta), care întruneşte SUA, Canada, Mexic ;

- în Asia : Acordul Comercial de Apropiere Economică Australo-Neozelandeză(ACAEANZ); Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ANASE), care întruneşte: Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore, Thailanda, Brunei, Vietnam, Myanmar;

- în America Latina : Asociaţia Latino Americană de integrare (ALADI), care include: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela.

2.Uniune Vamală, care reprezintă un mod de integrare economică internaţională, care constă în desfiinţarea taxelor vamale între statele membre, precum şi stabilirea unui tarif vamal extern comun faţă de ţările terţe. Efectele Uniunii Vamale: extinderea sferei de acţiune a firmelor; creşterea dimensiunii pieţei; facilitatea accesului firmelor la zona randamentelor crescătoare datorită unei mai bune specializări şi creşterea gradului de concurenţă pe piaţă. Toate aceste elemente luate în ansamblu conduc la o reducere a costurilor de producţie, la o creştere a diversificării produselor în caz de concurenţă imperfectă, deci la o mai mare probabilitate de câştig net pentru naţiune, precum şi un surplus de creştere economică pe termen mediu şi lung.

Cele mai cunoscute Uniuni Vamale care sunt:- în Europa Centrală :Uniunea Vamală care a apărut in 1968 şi a întrunit

Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Italia, Germania;

- în America Latina : Mercosur, care întruneşte Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay;

- în Africa de Est :Comunitatea EST Africană, care întruneşte Kenya, Tanzania, Uganda.

- în Europa Răsăriţeană: Uniunea Vamală la care se referă: Federaţia Rusă,

8 Dicţionar de ştiinţe economice. Editura. ARC, 2006, P. 951.

Belarus, Kazahstan, Uzbekistan.

3.Piata Comună (Piaţa Unică) reprezintă o componenţă esenţială a integrării economice internaţionale, care prevede: lichidarea tarifelor vamale în interiorul comunităţii; libera circulaţie a mărfurilor şi a forţei de munca. Avantajele economice ale pieţei comune: stimulează creşterea productivităţii muncii şi a nivelului de trai a populaţiei; consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute, de o mai mare varietate de bunuri şi calitate superioară în baza concurenţei intense; permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie; contribui la optimizarea investiţiilor de capital; folosirea mai raţională şi eficienţă a forţei de munca9.

In ultimele decenii în diferite regiuni ale lumii au apărut diferite forme de pieţe comune, printre care pot fi menţionate:

- în Europa Occidentala: CEE(Comunitatea Economică Europeană)a apărut în 1957, iar în anul 1986 a fost adoptat Actul Unic European, care prevedea realizarea, începând cu a. 1993 a unei mari pieţe fără frontiere interioare în care să fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;

- în America Centrală: Piaţa Comună Central Americană, care întrunea: Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama;

- în Africa: Piaţa comună (Uniunea Maghreb), care întrunea: Maroc, Algeria, Mauritania, Tunisia, Libia.

4. Uniunea economică reprezintă o înţelegere dintre mai multe ţări prin care se stabilesc tarifele vamale comune faţă de terţi şi politici comerciale, menite să reducă restricţiile din calea exporturilor – importurilor din ţările membre. Uniunea economică se realizează etapizat, pornind de la înţelegeri pe diferite domenii, până la amortizarea politicilor industriale si sociale ale ţărilor participante şi la aplicarea unor politici comune în domeniul monetar şi valutar. Actualmente astfel de integrare economică regională constituie Uniunea Europeană.5. Uniunea Economică şi Monetară (UEM) reprezintă cea mai înaltă formă de integrare economică regională. Actualmente astfel de formă de integrare există numai în Europa Centrală în persoana Uniunii Europene, care întruneşte 27 ţări Europene 10.Punctul culminant al integrării economice europene a devenit crearea Uniunii Monetare şi introducerea de la 1 ianuarie 1999 moneda unică – euro.

Principalele obiective ale Uniunii Economice şi Monetare sunt:- coeziunea economică prin care fiecare membru al U.E. depune eforturi de

a elabora şi promova politici economice şi sociale convergente cu partenerii din comunitate, beneficiind şi de sprijin comunitar;

- recunoaşterea mutuală în domeniul comercial şi al concurenţei, care presupune recunoaşterea măsurilor şi reglementărilor speciale ale partenerilor după regula „Un bun produs şi comercializat legal într-un stat

9 Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 34910 Numele de Uniune Europeană datează de la tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993.

membru beneficiază de libera circulaţie pe marea piaţă unică ”;

- amortizarea politicii sociale la nivelul U. E. M., prin posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi a urmări implementarea în toate ţările membre a reglementărilor în domeniul social în baza conceptului „spaţiu fără frontiere” potrivit căruia : orice cetăţean comunitar poate circula fără formalităţi în spaţiul geografic comunitar, poate munci şi învăţa oriunde fără discriminări la nivel comunitar;

- coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologice ale ţărilor membre, inclusiv pe baza unui sprijin comunitar multilateral, logistic şi financiar;

- consolidarea Sistemului Monetar European (S.M.E.) şi extinderea domeniului de utilizare a EURO, atât ca Unitate Europeană de Cont, cât şi ca monedă de circulaţie liberă în relaţiile comerciale din interiorul şi exteriorul Uniunii Europene11.

20.3. Avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale.

În ultimele decenii tot mai aprigi sunt discuţiile cu privire la necesitatea integrării economice regionale. Discuţiile sunt orientate asupra avantajelor şi dezavantajelor acestui proces.

Adepţii procesului de integrare regională operând cu avantajele afirmă ca acest proces este benefic şi inevitabil, iar oponenţii operând cu dezavantaje argumentează că ţările şi societatea trebuie să depună efort pentru a stopa acest proces.

Cele mai frecvent utilizate argumente pentru integrarea economică regională sunt:

1. Pentru investitori şi oameni de afacere:

- oportunităţi de afaceri mai mari;

- accesul la o piaţă mult mai mare de desfacere a produselor şi a serviciilor,

- accesul la o piaţă mult mai mare de aprovizionare cu materie primă, utilaje şi echipamente;

- accesul la investiţii străine;

- creşterea eficienţei datorită unui cod comun de reguli şi a unor standarde ridicate;

- transfer de tehnologie, know- how şi experienţă;

- posibilităţi mult mai mari de a alege;

11 Dicţionar de Economie. Coordonator :Niţă Dobrotă. Bucureşti, 1999, p. 16-17.

- acces la fonduri structurale.

2. Pentru cetăţeni:

- ofertă mult mai variată de mărfuri şi servicii;

- preţuri mai mici;

- dreptul de a circula liber şi fără restricţii;

- posibilităţi mult mai mari de a găsi loc de muncă atât în ţară cât şi peste hotare.

3. Pentru toată societatea, inclusiv ONG-uri şi administraţie:

- creşte posibilitatea de acces la fondurile structurale care se îndreaptă spre regiunile nedezvoltate, educaţie, politici de mediu şi infrastructură;

- valorificarea oportunităţilor legate de participarea la acordurile comerciale preferenţial;

- creşterea veniturilor în urma sporii comerţului internaţional;

- sporirea imaginii ţării şi atragerea investiţiilor străine;

- crearea de noi întreprinderi, a locurilor noi de muncă;

- scăderea ratei inflaţiei şi al şomajului;

- creşterea bunăstării populaţiei şi a societăţii în ansamblu.

Oponenţii procesului de integrare economică regională operează cu următoarele argumente care constituie dezavantajele procesului integraţionist: 1. Deschiderea pieţei interne către producătorii externi poate duce

la substituirea producţiei autohtone cu cea de import.

2. Intensificarea luptei de concurenţă va avea impact la creşterea numărului de întreprinderi, care vor da faliment.

3. Va creşte numărul populaţiei neîncadrate în câmpul muncii sau încadraţi cu un program de muncă redus

4. Vor scădea veniturilor populaţiei.

5. Vor creşte tendinţele migraţioniste ale populaţiei.

6. Vor creşte cheltuielile sociale ale statului.

7. Va creşte nivelul de sărăcie în ţară.

8. Creşte nivelul de interdependenţă a economiei naţionale de economiile ţărilor partenere.

9. Pentru ţările cu diferit nivel de dezvoltare poate să crească diferenţa în nivelul de dezvoltare, etc.

Dacă la timp nu sunt luate măsuri de înlăturare a neajunsurilor procesului integraţionist, acestea pot degrada în crize social economice, demografice sau de altă natură, atât în ţările slab dezvoltate cât şi în cele dezvoltate.

Cuvinte - cheie

Banca Mondială; Integrare economică regională; Comunitate Economică

Europeană; Piaţa comună;

Cooperarea Economică Internaţională,

Uniune economică,

Cooperare financiar – bancară; Uniune economică monetară; Cooperarea serviciilor; Uniune Europeană; Cooperare tehnico – ştiinţifică; Uniune Vamală, Fond Monetar Internaţional; Zonă de liber schimb.

Rezumat1. Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de colaborare dintre state

având scopurile de unire a eforturilor materiale, financiare, umane şi tehnologice ale partenerilor pentru efectuarea în comun a unor activităţi reciproc avantajoase.

2. Principale forme de cooperare economică internaţională: cooperare în domeniul de producţie tehnico – ştiinţific, comercializări şi activităţilor de marketing, în sfera serviciilor, în activităţile financiar – bancare şi în alte domenii.

3. Integrarea economică reprezintă un proces complex de dezvoltare economică regională şi internaţională care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor economice ale diferitor state.

4. Necesitatea integrării economice regionale este determinată de mai multe cauze: de sporirea volumului de producţie şi limita capacităţilor pieţelor naţionale; concentrarea producţiei şi a capitalului şi restricţiile mişcării libere a capitalului şi a forţei de muncă; apariţia companiilor transnaţionale, care prin activitatea lor depăşesc graniţele naţionale; epuizarea resurselor naturale tradiţionale şi căutarea noilor surse energetice; modificările climaterice din ultimii ani care argumentează necesitatea integrarea ţărilor lumii în prevenirea şi soluţionarea acestor probleme dificile.

5. Procesul de integrare economică regională cuprinde cinci etape şi reflectă diferite niveluri şi forme de integrare a ţărilor de pe diferite continente ale lumii.

6. În evoluţia sa procesele de integrare economică regională şi internaţională se manifestă în următoare forme: zonă de liber schimb; uniune vamală, piaţă comună; uniune economică; uniune economică şi monetară.

7. Avantajele integrării economice regionale: pentru investitori şi oameni de afaceri ( oportunităţi de afaceri mai mari; accesul la o piaţă mult mai mare de desfacere; accesul la investiţii străine; transfer de tehnologii noi; acces la fonduri structurale etc.); pentru cetăţeni (sporirea variaţiei de mărfuri şi servicii; preţuri mai reduse; dreptul de a circula liber şi fără restricţii; posibilităţi reale de angajare în câmpul muncii); pentru societate (accesul la fondurile de educaţie, politici de mediu şi infrastructură; participarea la acordurile comerciale preferenţial; sporirea veniturilor, a imaginii ţării şi atragerii investiţiilor străine; scăderea ratei inflaţiei şi ale şomajului; creşterea bunăstării populaţiei).

8. Dezavantajele proceselor de integrare economică regională: substituirea producţiei autohtone cu cea de import; intensificarea luptei de concurenţă şi falimentarea agenţilor economici necompetitivi; creşterea tendinţelor migraţioniste ale populaţiei; sporirea cheltuielilor sociale ale statului; creşterea nivelului de interdependenţă a economiei naţionale de economiile ţărilor partenere, etc.

Probleme de recapitulare

1. Definiţi noţiunea de cooperare economică internaţională.2. Analizaţi formele de cooperare economică internaţională.3. Explicaţi noţiunea de integrare economică regională şi internaţională.4. Evidenţiaţi şi explicaţi cauzele integrării economice regionale.5. Determinaţi modalităţile de integrare economică regională.6. Analizaţi etapele proceselor de integrare economică regională în aspect

geografic.7. Analizaţi conţinutul etapei a cincia a integrării economice internaţionale.8. Analizaţi şi explicaţi formele de integrare economică regională.9. Analizaţi Uniunea Economică şi Monetară ca cea mai înaltă formă de integrare

economică regională.10.Analizaţi avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale.

Bibliografie

Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006, pag. 418 -422.

Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. Editura UTM. Chişinău, 2004, pag. 219 -244.

Mihai Grosu. Economie politică. Chişinău. Evrica, 2001, pag. 188 -192. Ph. Hardvick şi a. Introducere în economia politică modernă. POLIROM. Iaşi,

2002, pag. 686 – 688. Dicţionar de ştiinţe economic. Editura ARC. Chişinău, 2006(traducere din

franceză), pag.919 -924; 950.

Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă .Editura Economică. Bucureşti. 1999, pag. 13-14; 135; 249 – 251; 337 -339, 480 – 481; 498.

Secţiunea V

UNIUNEA EUROPEANĂ

Tema 21: Conţinutul şi evoluţia Uniunii Europene21.1. Evoluţia procesului de formare a Uniunii Europene.21.2. Constituirea Uniunii Vamale.21.3. Pieţa Unică/Internă a Uniunii Europene.21.4. Formarea Uniunii Economice şi Monetare.

Scopul temei: studierea conţinutului şi procesului de formare a Uniunii Europene.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să prezentaţi etapele de evoluţie a Uniunii Europene; să cunoaşteţi esenţa şi condiţiile de funcţionare a Uniunii Vamale; să cunoaşteţi esenţa şi diferenţa dintre noţiunile „piaţă comună” şi „piaţă

unică”; să expuneţi cele patru libertăţi care asigură funcţionarea eficientă a Pieţei

Unice; să prezentaţi premisele care au condiţionat formarea Uniunii Economice

şi Monetare; să expuneţi conţinutul şi etapele formării Uniunii Economice şi Monetare.

21.1. Evoluţia procesului de formare a Uniunii Europene.

Ideea de Comunitate Europeană datează de aproape două milenii. Roma era atunci centrul lumii şi a promovat ceea ce este cunoscut în istorie sub numele de pax romana. Treptat, puterea ei politică a fost subordonată de puterea religiei creştine, locul deţinut de pax romana luându-l pax christiana. A venit apoi rândul primului mare unificator european, regele francilor, Carol cel Mare, să realizeze un imperiu care avea întinderea de azi a Franţei, Germaniei, Italiei, Austriei şi o mare parte din Polonia.

În anul 1645, Maximillien de Bethune, ministru al regelui Henry al-IV-lea, plecând de la neînţelegerile confesionale între catolici şi protestanţi propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste, având în componenţă cele 14 state principale: Franţa, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Boemia, Statele Papale, cantoanele Elveţiei, Belgia, Veneţia, alte state italiene, în timp ce Rusia, considerată încă de pe atunci un stat semiasiatic, putea fi primită în federaţie doar ca simplă aliată. Principele federaţiei nu putea fi ales de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi familie.

Adunarea electivă a acesteia trebuia să cuprindă 66 de membri reînnoiţi din 3 în 3 ani, se înfiinţau 6 consilii regionale numite tribunale de arbitraj, pentru judecarea diferitelor pricini confesionale. Se fixa un efectiv de 75.000 oameni pentru armata federaţiei al căror singur scop era de a-i alunga pe turci din Europa. Toate aceste idei le-a grupat în lucrările Sages et regales economies d'Etats domestiques, politicuess et militaires d'Henri le Grand şi în Le grand desseign, pe care le putem considera ca prime reflecţii metodologice cu privire la unificarea europeană.

Începutul secolului XIX aduce în prim plan pe generalul Napoleon Bonaparte, cel care a "încercat să realizeze o Europă unită sub un singur sceptru" preconizând printre primii necesitatea unor instituţii europene comune. Astfel, el declara atunci: "avem nevoie de un cod european, de o curte de casaţie europeană, de o monedă unică, de aceleaşi măsuri şi greutăţi, de aceleaşi legi. Trebuie să facem din toate popoarele europei un popor". Există opinia că aceste aspiraţii l-au sacrificat pe Napoleon Bonaparte.

În 1889 Liga Internaţională pentru Pace şi Libertate, în adunarea de la Lausanne a adoptat un proiect de federaţie europeană care ar fi trebuit să fie realizat după modelul SUA. Toate aceste demersuri, cu finalizări mai mult sau mai puţin complete au reprezentat efectiv un prim pas în procesul de unificare economică pe continentul european.

Deschiderea „şantierului european”, după afirmaţiile unor istorici, este legată de zdrobirea Germaniei fasciste în primăvara anului 1945 şi intenţia celor doi învingători (SUA şi URSS) de a diviza continentul în două poluri diametral opuse.

În aceste condiţii, oamenii politici din Europa Occidentală au avut o obsesie: cum să organizeze în mod durabil pacea, cum să refacă rolul şi influenţa Europei în lume, cum să facă să renască economiile devastate de război? Şi astfel „ideea europeană” – prezentă mai ales în cercurile intelectuale şi universitare – devine o idee foarte populară.

Voinţa de unificare a Europei de Vest a progresat repede. Discursul ţinut, la 19 septembrie 1946, de fostul premier britanic Winston Churchill – aflat la acea dată în opoziţie – la Universitatea din Zürich, reprezenta prima luare de poziţie oficială a

unui om de stat în favoarea unificării europene. „Trebuie – spunea acesta – să construim un fel de Statele Unite ale Europei … De ce nu ar exista o grupare europeană, care ar da popoarelor, îndepărtate unul de celălalt, sentimentul unui patriotism mai larg şi a unui fel de naţionalitate comună? ….Şi de ce o grupare europeană n-ar putea ocupa locul ce-i revine în mijlocul altor mari grupări, contribuind la conducerea bărcii umanităţii ?”.

Mişcările europene se regrupează şi organizează, în mai 1948, un Congres la Haga unde se afirmă un puternic curent federalist. Ulterior, „ideea europeană” a fost însuşită rapid de guvernele vest-europene, iar construcţia europeană a devenit, esenţialmente, o preocupare interguvernamentală. Motivaţia principalelor state vest-europene pentru a participa sau nu la „construcţia europeană” era diferită:

- Franţa era încă ezitantă între renunţarea la statutul de mare putere colonială pe care-l deţinea şi voinţa de a fi motorul principal al integrării europene;

- Marea Britanie favoriza mai degrabă o alianţă cu SUA decât să renunţe la politica sa insulară, printr-o integrare cu vechiul continent;

- Germania şi Italia urmăreau să iasă din izolarea impusă de statutul lor de ţări învinse în război;

- Ţările Benelux, respectiv Belgia, Olanda şi Luxemburg, organizate, din 1948, într-un sistem de liber-schimb comercial, se pronunţau pentru integrare, inclusiv pentru a fi protejate de tendinţele dominatoare ale marilor vecini: Franţa şi Germania.

În continuare vom analiza procesul de formare şi evoluţie a Uniunii Europene din prisma următoarelor etape.

Prima etapă (1951 – mijlocul anilor '70), considerată şi „veacul de aur al Comunităţii”. În 1947, odată cu eşuarea conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe a URSS, Franţei şi Marii Britanii începe un proces real de divizare a Europei în două blocuri diametral opuse. Procesul a fost accentuat în iulie 1947 când Uniunea Sovietică şi ţările satelit din Europa Răsăriteană au refuzat să accepte planul Marshall şi să adere la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) înfiinţând în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

În aceste condiţii, SUA şi Marea Britanie îi conferă Franţei sarcina de a lua iniţiativa în privinţa Germaniei. Astfel s-a putut afirma „planul Schumann” – pe atunci, ministrul de externe al Franţei.

În ce consta acest plan? Elaborat de Jean Monnet, planul este prezentat ministrului francez de externe, Robert Schuman la 29 aprilie 1950 care, la rândul său, l-a făcut public, la 9 mai 1950, printr-o Declaraţie a Consiliului de Miniştri al Franţei. De aceea, nu întâmplător data de 9 mai este sărbătorită, azi, ca „Ziua Europei”.

Planul Schumann prevedea plasarea industriei cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania, sub o înaltă autoritate comună, care stabilea şi libera circulaţie a celor două producţii, reglementând astfel nivelurile de producţie din Ruhr. Propunerea franceză a fost acceptată de Germania, Italia şi cele 3 ţări din Benelux, care semnează, la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

În acest plan trebuie remarcată mai ales semnificaţia sa politică: CECO va stabili o egalitate în drepturi şi îndatoriri între ţări învingătoare şi ţări învinse în sânul unei

organizaţii noi, supranaţionale fondată pe delegarea liber-consimţită de suveranitate de la statele membre la Comunitate. Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi punctul de plecare pentru Europa comunitară. Aceasta substituie relaţiilor diplomatice tradiţionale, fondate pe cooperarea interguvernamentală, un sistem juridic original unde se articulează apărarea interesului naţional cu promovarea interesului comun, exprimat prin instituţiile supranaţionale.

Un alt moment remarcabil al acestei etape este semnarea la 25 martie 1957, la Roma a Tratatului de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Tratatului de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Misiunea CEE se baza pe promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în comunitate şi crearea temeliei unei uniuni, asigurarea unui nivel înalt de angajare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea nivelului de trai etc. Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene includea principalele mecanisme care urmau să contribuie la realizarea acestuia şi anume: Uniunea Vamală şi Piaţa Comună (acestea vor fi analizate în continuare); şi instituţiile care urmau să asigure funcţionarea CEE: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie.

A doua etapă (mijlocul anilor '70 – începutul anilor '90). În perioada dată construcţia europeană era limitată numai la integrarea economică, dar pentru o Europă puternică, aceasta nu era destul. Aceasta trebuia completată cu dimensiunea politică. Crearea Uniunii Europene n-ar fi fost însă posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie 1985, care a hotărât reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra Tratatului de la Roma şi a dispoziţiilor privind cooperarea politică. Toate aceste amendamente au fost cuprinse în „Actul Unic European”, semnat de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987. Actul Unic European a consacrat:

- Instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare a Comunităţii;

- Introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului de Miniştri, pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică şi socială şi politica cercetării. Introducerea votului majoritar în Consiliu va permite scoaterea CEE din impas şi adoptarea a cca. 300 directive privind crearea, în perspectivă, a Pieţei Interne;

- Întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi membri şi acordurile de asociere;

- Înfiinţarea „Tribunalului Primei Instanţe”, alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ);

- Creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică şi socială;

- Stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor,

libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale.).

Acestă perioadă mai este remarcată şi prin discutarea la Maastricht, cu prilejul Consiliului European din 9 – 11 decembrie 1991, a TRATATULUI UNIUNII EUROPENE, cu alte cuvinte a fost primită decizia ca Comunitatea Europeană să se transforme în Uniune Europeană.

A treia etapă (1992 - 2004). Deşi a fost discutat la sfârşitul anului 1991 Tratatul asupra Uniunii Europene a fost însă semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993. Intrarea în vigoare a Tratatului a permis transformarea Comunităţii Europene într-o Uniune politică, ca şi într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM). Obiectivele fixate în acest Tratat sunt următoarele:

de a promova progresul economic şi social, de a ajunge la o dezvoltare echilibrată şi durabilă prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coieziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare şi a unei monede unice;

de a afirma identitatea europeană pe scena internaţională şi prin punerea în practică a unei politici externe şi a unei securităţi comune;

de a întări protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor din statele membre, prin instaurarea unei cetăţenii a UE;

de a menţine şi de dezvolta Uniunea ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în cadrul căreia este asigurată libera circulaţie a persoanelor;

de a menţine integral acquis-ul comunitar.Potrivit articolului 6 UE „Uniunea este fondată pe principiile libertăţii,

democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca şi a statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”. www.scribd.com/doc/38808065/1-Istoricul-Constituirii-Uniunii-Europene

Un alt eveniment important al acestei etape îndreptat spre adâncirea integrării europene este semnarea Tratatului de la Amsterdam la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999. Acest tratat a avut drept scop întărirea celor trei piloni stabiliţi anterior în Tratatul de la Maastricht şi anume: pilonul comunitar; al doilea pilon bazat pe Politica Externă şi de Securitate Comună şi al treilea pilon ce avea la bază cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (vezi figura 21.1). În legătură cu aceasta au fost fixate următoarele obiective principale ale acestui tratat:

eliminarea treptată a ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii, întărirea securităţii şi a justiţiei;

afirmarea drepturilor cetăţenilor europeni sublinierea rolului acestora; politică externă coierentă; creşterea eficienţei structurii instituţionale UE în vederea primirii de noi

membri.

Uniunea Europeană

Figura 21.1. Cei trei piloni pe care se bazează construcţia Uniunii Europene.Sursa: adaptare după Cezar Bîrzea, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, 2000, p.45.

Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea timpului. De aceea, Tratatul a lăsat deschise câteva probleme precum: adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală şi de Est şi unele aspecte ale politicii externe. De aceea trebuie de menţionat că următorul Summit ce a avut loc la Nisa în februarie 2001 a avut un mandat foarte clar şi anume acela de a pregăti şi reforma structura Uniunii Europene pentru o nouă extindere.

Deciziile finale de la Nisa reflectă într-un mod corespunzător cerinţele cu privire la:

- Reprezentarea fiecărui stat membru printr-un comisar în cadrul Comisiei Europene;

- Determinarea numărului de voturi în Consiliu prin reflectarea criteriului demografic;

- Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un număr de noi domenii în care se apreciază că acţiunea la nivel comunitar este mai raţională şi mai eficientă decât la nivel naţional.

Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reformă a instituţiilor europene, necesară evitării unei blocări a instituţiilor europene – Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European.

Un eveniment remarcabil al acestei perioade este intrarea în circulaţie la 1 ianuarie 2002 a monedei unice în cele 12 ţări participante la zona euro.

A patra etapă (2004 – prezent). Reforma constituţională începută destul de timid prin tratatul de la Nisa, trebuia continuată. În acest sens, la 15 decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken (Belgia) a adoptat „Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”. Prin acest document se exprima nevoia ca Uniunea să devină mai democratică, mai transparentă şi mai eficientă, prin elaborarea unei Constituţii, care să răspundă aspiraţiilor popoarelor europene.

De ce o Constituţie Europeană? În primul rând, pentru că textele care stăteau la baza Uniunii Europene (Tratatul

Uniunii, Tratatul Comunităţii Europene şi Tratatul privind EURATOM-ul) păreau a fi depăşite, nemaifiind în măsură să traducă coerenţa ce caracteriza Uniunea. În aceste condiţii, elaborarea unui text UNIC, respectiv Constituţia Europeană, a dorit să

Pilonul comunitar

Politica Externă şi

de Securitate Comună

Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne

marcheze unitatea noii structuri, exprimând atât nivelul atins în construcţia europeană, cât şi noile sale orizonturi.

În al doilea rând, pentru că se simţea nevoia regrupării într-un singur text a tuturor regulilor şi normelor de drept, proprii sistemului juridic comunitar, în măsură să asigure o bună funcţionare a Uniunii.

În al treilea rând, o Constituţie Europeană era necesară – în condiţiile unei acuze privind „deficitul democratic” – pentru apropierea Uniunii de cetăţean. S-a dorit o Constituţie redactată cu cetăţeni şi pentru cetăţeni, ceea ce ar fi exprimat democratizarea Uniunii. Pentru aceasta se impunea un text lizibil şi inteligibil care să opereze cu noţiuni şi termeni folosiţi, în mod curent, de cetăţenii de rând şi nu numai de specialişti.

Constituţia Europeană a fost semnată de şefii de stat sau de guvern, la Roma, la 29 octombrie 2004. Dar până în prezent nu a fost ratificată de toate statele membre.

21.2. Constituirea Uniunii Vamale.

Procesul de formare şi consolidare a spaţiului european presupune o serie de transformări ale structurilor economice şi socio-politice. Convenţional procesul de integrare economică europeană poate fi prezentat în felul următor:

1. Uniunea Vamală;2. Piaţa Comună; 3. Piaţa Unică;4. Uniunea Economică şi Monetară;5. integrarea economică completă.În continuare vom descrie fiecare din aceste trepte parcurse de comunitatea

europeană pe calea integrării economice. Crearea Uniunii Vamale a fost unul dintre principalele obiective formulate în

documentele din anii '50 a sec. XX semnate de Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care au pus bazele instituţionalizării spaţiului integrat european:

- Tratatul de la Paris de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – CECO, semnat în 1951;

- Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Europene pentru Energia Atomica – EURATOM, semnat la 25 martie 1957;

- Tratatul de la Roma de creare a Comunităţii Economice Europene – semnat la 25 martie 1957.

Dintre acestea, semnificaţia cea mai mare pentru crearea uniunii vamale o are tratatul de la Roma. În bazele acestui tratat crearea uniunii vamale a însemnat un proces complex de liberalizare progresivă, dar completă a schimburilor comerciale reciproce, de creare a unui teritoriu vamal unic şi de reglementare uniformă a fluxurilor comerciale cu ţările terţe. Ultimele două aspecte presupuneau:

- adoptarea unei politici comerciale comune faţă de statele terţe; - adoptarea unui tarif vamal comun.

În textul său, Tratatul de la Roma cuprindea un calendar relativ precis al măsurilor vizând crearea uniunii vamale, însoţit de prevederi mai generale referitoare la uniunea economică şi monetară, şi în perspectivă şi politică. Astfel, în linii mari,

uniunea vamală urma să fie înfăptuită în perioada de tranziţie a creării CEE, prevazută a se extinde pe parcursul a 12-15 ani.

Dacă avem în vedere că Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dar primele măsuri de aplicare a lui au fost promovate începând cu 1 ianuarie 1959, uniunea vamală urma să fie înfăptuită cel mai devreme până în 1971. Faţă de prevederile tratatului, această perioadă a fost redusă la 10 ani, încheindu-se la 1 iulie 1968. Conform prevederilor din tratat, uniunea vamală s-a creat prin aplicarea unor măsuri care vizau pe de o parte comerţul intracomunitar, iar pe de altă parte comerţul cu ţările terţe.

Dintre măsurile care au vizat comerţul intracomunitar sunt de menţionat:- desfiinţarea taxelor vamale de export încă din 1960;- reducerea treptată, până la eliminarea completă la 1 iulie 1968 a taxelor vamale

de import;- eliminarea, în aceeaşi perioadă a restricţiilor cantitative şi a altor bariere

netarifare din schimburile reciproce.Dintre măsurile referitoare la comerţul cu ţările terţe mai importante sunt:- adoptarea de către ţările membre, în conformitate cu angajamentele asumate de

CEE în GATT, a unor contingente tarifare, care stabileau plafoane cantitative sau valorice în limita cărora puteau fi efectuate importuri din ţările terţe cu scutiri sau reduceri de taxe vamale;

- ajustarea treptată a tarifelor vamale naţionale în vederea adoptării tarifului vamal comun. Potrivit prevederilor tratatului, nivelul taxelor din tariful vamal comun urma să se situeze la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale în vigoare în statele membre la 1 ianuarie 1957. Către acest nivel au fost realizate trei ajustări succesive: prima cu 30% la 1 ianuarie 1961, a doua cu 30% la 1 iulie 1963 si ultima cu 40% la 1 iulie 1968;

- ca urmare, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal comun faţă de ţările terţe.

Se poate aprecia că 1 iulie 1968 este data finalizării în linii generale a creării uniunii vamale. Spunem în linii generale întrucât alte măsuri stipulate în tratat care vizau direct sau indirect realizarea liberei circulaţii a marfurilor urmau sa fie aplicat ulterior. Printre acestea se înscriu:

- instituirea unui regim fiscal comun între ţările membre;- armonizarea legislaţiilor vamale şi administrative a ţărilor membre;- elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind concurenţa pe plan

intracomunitar, etc.La acestea adaugăm şi faptul că în schimburile comerciale reciproce au persistat,

chiar mult după expirarea perioadei de tranziţie o serie de bariere netarifare şi restricţii, atât în comerţul cu produse manufacturate, cât mai ales în cel cu mărfuri agricole.

După 1 iulie1968 elaborarea legislaţiei vamale comunitare a fost impulsionată pentru a fi siguri că oriunde ar fi mărfurile importate în UE, se aplică aceleaşi reguli. A fost elaborat un cadru legal pentru a acoperi chestiuni importante precum:

- asigurarea că tariful comun este aplicat uniform de-a lungul frontierelor externe ale UE;

- introducerea unei abordări comune asupra procedurilor de depozitare a mărfurilor;

- facilitarea mişcării mărfurilor în regim de „tranzit vamal”.Toate regulele sus-menţionate au fost introduse într-un singur act normativ,

Codul Vamal Comunitar, care a fost adoptat în 1992.Odată cu semnarea Tratatului de la Roma din 1957 şi iniţierea procesului de

creare a Uniunii Vamale s-a purces la crearea condiţiilor de funcţionare a Pieţei comune în cadrul ţărilor membre a comunităţii europene. În articolul 2 se arată: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care aceasta le reuneşte”.

Piaţa comună desemna o arie geografică unică, subtituită diversităţii ariilor geografice naţionale pe care le fuziona şi în care se aplicau regulile economiei de piaţă. Totodată, după cum reiese din analiza jurisprudenţei Curţii de Justiţie, piaţa comună presupunea eliminarea tuturor obstacolelor intracomunitare, în scopul fuziunii pieţelor naţionale într-o piaţă unică, prezentând condiţii cât mai apropiate de cele ale unei adevarte pieţe interne.

Piaţa comună, obiectivul principal al Tratatului de la Roma, viza contopirea economiilor statelor membre cât de mult posibil prin:

uniune vamală cu un tarif extern comun; libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor (în special al lucrătorilor), a

serviciilor şi, într-o anumită măsură, a capitalului; eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

Realizarea condiţiilor de creare a Pieţei comune a permis desfiinţarea cotelor, libertatea fiecărui cetăţean al comunităţii de a căuta şi găsi un loc de muncă într-un alt stat membru în aceleaşi condiţii ca şi orice alt cetăţean al statului respectiv şi armonizarea fiscală odată cu introducerea a TVA comune. Cu toate acestea au existat un şir de probleme printre care: existenţa controlului mărfurilor şi persoanelor la oficiile vamale interne; continua să funcţioneze o întreagă serie de norme naţionale, ce nu erau întotdeauna în concordanţă cu normele comunitare; menţinerea impozitelor indirecte la rate foarte diferite, conducând la formalităţi de trecere a frontierei greoaie şi costisitoare.

Lipsa progresului şi stagnarea în realizarea pieţei comune, a avut un cost economic considerabil. De aceea, la mijlocul anilor '80 a sec. XX s-a decis să se ia în considerare o abordare mai profundă a obiectivului de îndepărtare a barierelor comerciale prin crearea Pieţei Interne (Unice).

21.3. Piaţa Unică /I nternă a Uniunii Europene.

Pentru desemnarea „Pieţii Interne” în literatura de specialitate, se folosesc termeni diferiţi, având însă acelaşi conţinut. Englezii vorbesc despre „Internal Market” (Piaţă Internă) sau „Single Market” (Piaţă Unică). Francezii spun „Marché Interieur” sau „Marché Unique”. Pentru simplificare, noi vom folosi, în cursul de faţă

noţiunea „Piaţa Internă a Uniunii Europene” (pentru a o deosebi de piaţa internă a statelor membre).

Premiza principală în calea creării Pieţei Unice este considerată existenţa unui şir de obstacole sofisticate şi camuflate sub formă de reglementări care îngreunau schimburile. Acestea erau diverse specificaţii tehnice, norme de sănătate şi securitate, de control al calităţii sau reglementări referitoare la mediu ş.a.. Complexitatea, numărul şi diversitatea acestora le transforma în obstacole greu de trecut. Era nevoie, aşadar, de eforturi legislative serioase şi o voinţă politică mai fermă pentru înlăturarea barierelor protecţioniste. În plus, criza petrolieră din 1973 a accentuat tentaţiile protecţioniste în defavoarea integrării europene.

De aceea, în 1985, noul preşedinte de atunci al Comisiei Europene, francezul Jacques Delors, a propus ca ţintă realizarea Pieţei Interne. Era însă nevoie de reformarea instituţiilor europene care să facă posibilă înlăturarea unor bariere legislative. Aceasta s-a realizat prin Actul Unic European, semnat, la Luxemburg, în februarie 1986 şi intrat în vigoare în iulie 1987. Actul Unic European a stabilit ca data de 31 decembrie 1992 să marcheze crearea Pieţei Interne a Uniunii Europene. Constituirea sa presupunea adoptarea a 300 de noi reglementări. Actul Unic a permis ca, prin modificarea Tratatului de la Roma, două treimi din hotărârile necesare creării marii pieţe să fie luate în Consiliul de Miniştri cu majoritate calificată şi nu cu unanimitate.

Ce este Piaţa Internă a Uniunii Europene ? „Piaţa internă” este definită ca un spaţiu fără frontiere interne, în care este

asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Este o piaţă care are o dimensiune socială şi în care concurenţa activă este încurajată. Crearea „Pieţei Interne” reprezintă poate cel mai mare proiect de integrare economică adoptat vreodată. Într-o perioadă de 7 ani (între 1985 şi 1 ianuarie 1993), Comunitatea Europeană şi statele sale membre au transformat 12 pieţe naţionale separate într-o singură unitate.

Câteva considerente: această piaţă are la ora actuală circa 500 milioane locuitori care dispun de

libertatea şi de mobilitatea de a lucra, a trăi şi a face cumpărături nu numai în propria ţară, ci în oricare altă ţară membră a Uniunii Europene. În calitate de consumatori, ei profită de pe urma ofertei sporite de bunuri, la preţuri concurenţiale;

Piaţa Internă reprezintă unul din principalele instrumente de care dispune Uniunea Europeană pentru a atinge o serie de obiective, precum: o creştere durabilă, echilibrată şi care să respecte mediul înconjurător, o rată înaltă de ocupare a locurilor de muncă şi a protecţiei sociale; o mai mare coeziune economică şi socială. Piaţa Internă îmbunătăţeşte performanţa economică a statelor membre ale Uniunii Europene. Integrarea economică într-o piaţă fără frontiere – cum este Piaţa Unică a UE – este mai profundă decât alte forme de cooperare economică, cum ar fi zonele de liber-schimb, uniunile vamale şi pieţele comune care menţin frontierele fizice;

Piaţa Internă a reprezentat fundamentul pentru faza următoare a integrării UE şi anume realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM), precum şi condiţia esenţială pentru ieşirea Europei din recesiune şi reluarea creşterii economice;

în ciuda obiectivului declarat de a integra economiile naţionale ale ţărilor membre, Piaţa Internă nu urmăreşte eliminarea diferenţelor naţionale în ceea ce priveşte limba, cultura, identitatea sau tradiţiile. Dimpotrivă, ea se bazează pe recunoaşterea de către ţările membre a reglementărilor naţionale din orice altă ţară. Aceasta recunoaşte, de asemenea, principiul subsidiarităţii, potrivit căruia deciziile sunt luate la nivelul cel mai apropiat de cetăţean;

crearea Pieţei Interne a fost un proces complex care a însemnat adoptarea unei legislaţii detaliate într-o serie întreagă de zone de natură să ducă la îndepărtarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale dintre statele membre.

Piaţa Internă a UE reprezentă – în condiţiile globalizării – elementul esenţial care face din această structură un „actor global” (global player) în măsură să joace un rol mai important pe scena politicii mondiale.

În cadrul procesului de formare a Pieţei Interne o atenţie deosebită a fost acordată perfecţionării condiţiilor de realizare a celor patru libertăţi stabilite iniţial prin Tratatul de la Roma, încă în 1957 şi anume: libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.

Libera circulaţie a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-comunitare. În momentul de faţă, nu mai există personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele verificări care se mai fac ad-hoc, în diverse puncte sunt pentru droguri şi arme de foc. Cetăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Internă a UE le oferă posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale Uniunii, fără a plăti taxe de import sau a trebui să îndeplinească formalităţi la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul produselor supuse accizelor, există o serie de limite în ce priveşte „consumul propriu”: 800 ţigări, 90 de litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri de băuturi aperitive şi 10 litri băuturi tari. Aceste limite pot fi depăşite dacă există dovada că ele vor face obiectul consumului propriu.

Firmelor, Piaţa Unică le oferă 500 milioane de potenţiali cumpărători odată cu transformarea operaţiilor de comerţ exterior în operaţii de comerţ interior. Marea „revoluţie” din 1989 cu privire la TVA a constat în scutirea de obligaţia de a plăti TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind ca TVA să se plătească o singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru firme, aceasta a însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce trebuiau întocmite într-un an pentru astfel de operaţiuni.

Libera circulaţie a persoanelor. Aceasta înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate în privinţa angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de muncă. Excepţii erau prevăzute doar în cazul funcţionarilor publici, sau în cazuri justificate de argumentul securităţii sau sănătăţii publice.

Libera circulaţie a serviciilor. Prevăzută încă în art. 52 şi 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat că firmelor dintr-o ţară comunitară le este suficientă licenţa de operare din ţara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul UE.

Deşi sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din UE (60%), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulaţiei bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piaţa internă la 1 iulie 1994, iar cele privind investiţiile, la 1 ianuarie 1996. În momentul de faţă se lucrează la liberalizarea a două sectoare esenţiale ale serviciilor: telecomunicaţiile şi transporturile.

În 1994 a fost adoptată o directivă pentru a oferi garanţii depunătorilor şi investitorilor, în cazul unui faliment internaţional de proporţii, precum cel al Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional, când mii de depunători europeni şi-au pierdut banii economisiţi. Directiva prevedea ca într-un astfel de caz, depunătorii să fie despăgubiţi cu până la 20.000 de ECU.

Libera circulaţie a capitalului. Implică abolirea controlului asupra tranzacţiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu armonizarea taxelor naţionale pe capital, pentru a asigura o concurenţă corectă între ţările cu fiscalitate redusă şi cele cu fiscalitate ridicată. Liberalizarea mişcării de capital a fost prima din cele patru libertăţi realizate. O directivă de desfiinţare a controlului pe capital a fost adoptată în 1998. Ea a fost urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor bancare şi financiare. Un element esenţial, încă nefinalizat datorită divergenţei de opinii între statele membre, se referă la modul de impozitare a economiilor.

Un alt moment important în calea creării pieţei unice este adoptarea Cărţii Albe în iunie 1995. Aceasta a fost adoptată cu scopul de a sprijini ţările asociate să devină compatibile cu Piaţa Internă a UE. Pe lângă Acordurile Europene (AE) de asociere şi dialogul structurat între aceste ţări şi instituţiile UE, acest document a reprezentat unul din componentele strategiei de pre-aderare la UE.

Cartea Albă s-a dorit a fi un ghid al măsurilor pe care ţările asociate la UE ce aspiră să adere la aceasta trebuiau să le adopte pentru a fi capabile să participe la o componentă primordială a UE, Piaţa Internă. Cartea Albă a stabilit care sunt caracteristicile fundamentale ale Pieţei Interne ce au dus la eliminarea barierelor fizice, tehnice, fiscale şi tarifare dintre statele membre ale UE. Pentru a adapta pieţele naţionale ale ţărilor asociate astfel încât ele să poată face faţă pieţei unice în perspectiva aderării lor, Cartea Albă a prevăzut domeniile în care aproximarea legislaţiei este o condiţie obligatorie pentru realizarea Pieţei Interne, precum şi măsurile/instituţiile de implementare şi control al respectării acestei legislaţii. Cartea a oferit un ghid cu ordinea logică de prioritate în armonizarea legislaţiei în diferite sectoare ce concură la crearea Pieţei Interne.

În fine, Cartea a reprezentat fundamentul programelor finanţate prin UE – PHARE, de sprijinire a ţărilor asociate în efortul lor de asimilare a unei părţi a legislaţiei comunitare, cea referitoare la piaţa unică. Piaţa Internă reprezintă cel mai mare proiect de integrare economică adoptată vreodată de Uniunea Europeană, reuşind să transforme 12 pieţe naţionale separate într-o singură unitate. Dar fără îndoială are şi acest proces unele deficienţe care ar putea fi înlăturate prin:

O mai bună implementare şi respectare a legislaţiei comunitare. Transpunerea greoaie a directivelor comunitare în legislaţia naţională a statelor

membre a creat goluri majore în cadrul Marii Pieţe Unice. Era necesară o mai bună colaborare între Comisia Europeană şi statele membre pentru aplicarea, la timp şi corectă, a legislaţiei U.E. Printre domeniile unde transpunerea incorectă a legislaţiei comunitare a creat probleme pot fi amintite: industria muzicală – dificultăţi datorită incorectei aplicări, în unele state membre, a directivei privind comerţul electronic; în industria alimentară producătorii şi-au exprimat nemulţumirile privind nerespectarea de către statele membre a Directivei privind Ambalarea.

Un cadru legislativ mai eficient. Birocraţia excesivă, volumul enorm de „legi” comunitare, au determinat critici din partea mediului de afaceri european.

O mai mare atenţie acordată de organismele comunitare pentru asigurarea pe Piaţa Unică a unui mediu „prietenos” atât pentru inovaţie cât şi pentru accesul unor noi actori. Asigurarea unui mediu concurenţial autentic la nivelul Pieţei Unice este o condiţie esenţială pentru redresarea procesului de atingere a obiectivelor Strategiei de la Lisabona, prin care Uniunea Europeană îşi propune să devină cea mai puternică economie a lumii bazată pe cunoaştere.

Asigurarea unui răspuns adecvat la transformările globale. Organismele comunitare trebuie să ţină seama de noile coordonate ale mediului global, astfel încât legislaţia U.E. asupra Pieţei Interne să nu creeze dezavantaje competitive pentru societăţile transnaţionale europene ce au o dimensiune mondială.

21.4. Formarea Uniunii Economice şi Monetare.

Evoluţiile negative petrecute la scara economiei mondiale spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 a sec. XX au condus, în final, la prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods. Constituirea unor rezerve în dolari la băncile centrale din ce în ce mai consistente, creşterea fără precedent a deficitului înregistrat în tranzacţiile curente americane dar şi diminuarea stocului de aur al SUA sunt fenomenele ce au determinat o scădere accentuată a încrederii faţă de dolar în perioada menţionată.

În Europa de Vest, marca germană şi francul francez cunoşteau evoluţii oscilante, stabilitatea celorlalte monede europene fiind astfel ameninţată. Pe acest fond, deşi Tratatul de la Roma nu cuprindea nici o prevedere cu privire la unificarea monetară, la nivelul Comunităţii Economice Europene se conturează pentru prima dată ideea unei uniuni economice şi monetare.

Planul Barre (februarie 1969) şi apoi raportul Werner (1970) constituie primii paşi către uniunea monetară. Interdependenţa între integrarea economică şi cea monetară, convergenţa performanţelor economice, coordonarea politicilor bugetare şi monetare sunt principalele prevederi ale Planului Barre12

Reacţionând la provocările de pe plan mondial, Comunitatea Economică Europeană solicită unui comitet de experţi, condus de prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner, să realizeze un raport la nivel înalt care să analizeze posibilitatea creării unei uniuni monetare. Publicat în 1970, Raportul Werner susţinea ideea realizării unei Uniuni Monetare Europene, aceasta urmând a fi realizată în trei etape, până în 1980. Printre principalele concluzii ale Raportului pot fi amintite: mişcările

12 Raymond Barre îndeplinea la momentul respectiv funcţia de Comisar european al economieişi finanţelor, fiind în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei Europene.

de capital între statele membre trebuie să fie totale şi fără restricţii; crearea unei monede comune; fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede.

Schimbările profunde în plan monetar la nivel internaţional (suspendarea, de către administraţia Nixon, la data de 15 august 1971, a covertibilităţii în aur a devizei americane), ce au condus, în final, la colapsul Sistemului de la Bretton Woods, au creat o conjunctură nefavorabilă punerii în aplicare a concluziilor Raportului Werner.

Ca urmare, singurul rezultat a fost crearea "sistemului european al limitelor înguste ale cursului valutar", supranumit şi "şarpele valutar", prin care statele membre îşi luau angajamentul de a nu permite fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai ample de +/− 2,25 procente. Evoluţia oscilantă, marcată de intrările şi retragerile succesive din sistem ale statelor membre (cele mai notabile fiind cele două retrageri ale francului francez), s-a încadrat în starea de stagnare generală a procesului de integrare europeană manifestată la sfârşitul anilor '70, cunoscută şi ca perioada de "euroscleroză".

Pe acest fundal de stagnare, reluarea procesului de integrare monetară a fost considerată de către autorităţile politice marcante ale Europei de Vest din acea perioadă (cancelarul german H. Schmidt şi preşedintele francez V. Giscard D'Estaing) ca fiind necesară pentru ieşirea din impas. Demersurile franco- germane au condus, în 13 martie 1979, la crearea Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv principal îl constituia crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Pricipalele componente ce urmau să stea la baza Sistemului au fost:

Mecanismul ratelor de schimb, o continuare a "şarpelui monetar existent", autorităţile monetare ale statelor membre obligându-se să intervină în cazul în care fluctuaţiile monedelor ameninţau să depăşească marja de fluctuaţie de +/- 2,25%;

ECU (European currency unit) - folosit ca bază pentru exprimarea cursurilor centrale ale monedelor statelor participante la Sistem. Creat în 1975, ca urmare a deciziei Consiliului de Miniştri, ECU avea ca echivalent media ponderată a valorii monedelor din ţările membre de la acea dată. Scopul iniţial căruia ECU îi fusese destinat a fost acela de a putea exprima valoric ajutoarele acordate ţărilor din ACP (Africa, Caraibe, Pacific). În cadrul SME, ECU avea un rol multiplu: ca activ de rezervă (statele membre depuneau la FECOM – Fondul European de Cooperare Monetară – 20% din rezervele lor în aur şi USD contra ECU); bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă a cărui funcţie era de a se putea determina dacă una dintre monedele participante devenea "divergentă", caz în care autorităţile monetare din ţara respectivă trebuiau să ia măsuri (nespecificate cu precizie, însă); instrument de exprimare a operaţiunilor de creditare a statelor membre.

Mecanismele de creditare în ECU pentru statele membre. Perioada de stabilitate ce a caracterizat evoluţia Sistemului Monetar European la sfârşitul anilor '80 a determinat un nou avânt în rândul promotorilor integrării monetare. Un rol esenţial în acestă direcţie l-a jucat preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors. Raportul Delors prevedea realizarea unei uniuni economice şi monetare, ca o continuare firească a împlinirii Marii Pieţe Unice, în trei etape. Pe baza acestui Raport, se stabilea ca prima etapă să înceapă la data de 1 iulie 1990, fapt ce coincidea cu liberalizarea completă a mişcării capitalurilor. A doua fază a Uniunii

Economice şi Monetare, în care se prevedea crearea Institutului Monetar European, a fost prevăzută să înceapă (conform hotărârii Consiliului European de la Roma din 1990), în ianuarie 1994. Cea de-a treia fază urma să coincidă cu introducerea monedei unice şi realizarea stadiului de Uniune Economică şi Monetară (UEM).

În expresia sa cea mai sintetică, UEM se reduce la înfiinţarea şi utilizarea de către membrii săi a unei monede unice, care să înlocuiască monedele naţionale. În practică, atingerea acestui obiectiv final trebuia susţinută de un ansamblu mai vast de măsuri:

- Promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autorităţi monetare – Banca Centrală Europeană – dotată cu un grad substanţial de independenţă;

- Urmărirea de către ţările participante, a unor linii directoare comune de politică economică, pe baza recomandărilor Consiliului Uniunii Europene;

- Gestionarea, în fiecare ţară membră, a finanţelor publice de o manieră compatibilă cu asigurarea stabilităţii macroeconomice.

Realizarea Uniunii Economice şi Monetare nu a constituit un scop în sine, ci doar mijlocul de a genera efecte benefice în plan economic şi financiar. Prin aceasta s-a urmărit:

Eliminarea fluctuaţiilor în evoluţia cursurilor de schimb. Prin trecerea la o monedă unică, dispare definitiv incertitudinea legată de evoluţiile cursurilor de schimb ale monedelor naţionale din interiorul UE. Această incertitudine poate transmite semnale eronate în funcţie de care sunt orientate deciziile investiţionale ale agenţilor economici. Un climat de siguranţă are, de asemenea, efecte benefice în sensul reducerii costului capitalului (prin reducerea primelor de risc). Trecerea la o monedă unică avea în vedere şi economisirea unor importante sume plătite cu titlu de comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o monedă în alta.

Asigurarea stabilităţii preţurilor. Contractarea presiunilor inflaţioniste este mai lesnicioasă dacă formularea politicii monetare este încredinţată unei bănci centrale, ale cărei obligaţii legate de asigurarea stabilităţii preţurilor sunt consacrate printr-un tratat internaţional. Caracterul multilateral al acestor obligaţii reduce riscul exercitării de presiuni asupra autorităţii monetare în sensul relaxării măsurilor antiinflaţioniste.

Ameliorarea competitivităţii UE la scară mondială. O monedă comună înlătură segmentarea naţională a pieţelor de capital, încurajând dezvoltarea unei singure pieţe de capital, de vaste dimensiuni.Ţinând seama de importanţa deosebită a UE în producţia şi comerţul mondial, o asemenea piaţă face ca un mare volum de titluri de valoare, exprimate în alte monede (în principal, dolarul SUA) să fie exprimate în moneda comunitară. O mai mare proporţie a portofoliului mondial de active lichide exprimate în moneda comunitară se traduce într-un nivel mai mic al dobânzilor în Europa, cu corolarul obţinerii unei dinamici economice superioare, potenţial creatoare de locuri de muncă.

Întărirea identităţii europene. O singură monedă la scara Uniunii Europene dă cetăţenilor săi un sentiment mai pronunţat al unei apartenenţe comune, în ciuda faptului că vorbesc limbi diferite şi nu împărtăşesc aceeaşi memorie istorică.

Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit că înainte de a intra în UEM, economiile naţionale trebuie să fie pregătite spre a face faţă tuturor exigenţelor sale. Această pregătire urmează să fie apreciată în funcţie de o serie de criterii (numite „criterii de convergenţă”). Principala raţiune de existenţă a acestor criterii o constituie evitarea posibilităţii ca Uniunea Economică şi Monetară să fie destabilizată, ca urmare a admiterii premature a unei ţări ale cărei fundamente economice nu sunt încă compatibile cu o monedă stabilă. Cele cinci criterii de convergenţă sunt următoarele:

1. Deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din Produsul Intern Brut (PIB);2. Datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB;3. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % media ratelor inflaţiei a

celor trei membri UE cu cele mai slabe preţuri; 4. Dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 % media

dobânzilor corespunzătoare înregistrate în cele trei ţări cu cea mai redusă rată; 5. Moneda naţională să fie integrată în Sistemul Monetar European şi să fi

rămas timp de cel puţin 2 ani în limitele marjelor de fluctuaţie ale acestuia. Toate aceste criterii urmăresc garantarea echilibrelor şi asigurarea stabilităţii

monedei unice, care reprezintă faza finală a Uniunii Economice şi Monetare. Pentru a le respecta, statele membre sunt nevoite să procedeze la reduceri bugetare drastice şi să promoveze o disciplină financiară fermă.

Calendarul constituirii UEM. Trecerea la moneda unică – EURO.Trecerea la UEM nefiind o simplă formalitate, Tratatul de Maastricht a prevăzut

trei etape în care această uniune să se desăvârşească. Prima etapă a debutat în 1990 prin coordonarea politicilor economice ale

statelor membre şi asigurarea liberei circulaţii a capitalurilor; A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994, în care statele trebuiau să facă

eforturi pentru a îndeplini criteriile de convergenţă şi să ia măsuri pentru asigurarea independenţei băncilor centrale naţionale. A fost creat Institutul Monetar European (IME) cu misiunea de a pregăti trecerea la cea de a treia etapă a constituirii UEM, de a asigura suprareglarea Sistemului Monetar European şi coordonarea politicilor monetare ale statelor membre;

Cea de a treia etapă a fost declanşată la 1 ianuarie 1999. Tratatul de la Maastricht stabilise data de 1 ianuarie 1997 pentru trecerea la moneda unică, dacă majoritatea statelor îndeplinesc criteriile de convergenţă. În caz contrar aceasta urma să se petreacă, în mod automat, la 1 ianuarie 1999 doar pentru acele state care îndeplineau respectivele criterii. Consiliul European extraordinar din 3 mai 1998 a stabilit lista ţărilor admisibile în faza a III-a a UEM. Situaţia statelor membre era următoarea: 11 state îndeplineau criteriile; Grecia, care, în 1998, nu îndeplinea condiţiile, a recuperat întârzierea şi a prins din urmă grupul „celor 11” în 2001; Danemarca, Marea Britanie şi Suedia au refuzat să participe la moneda unică.

Cea de a treia fază a UEM se defineşte prin două elemente: A instaurat o monedă unică: EURO. Aceasta devine moneda statelor

participante şi înlocuieşte ECU în cadrul comunitar. Un EURO a devenit echivalentul a 6,55957 Franci francezi. Bancnotele şi monedele, în EURO şi eurocenţi, au fost

puse în circulaţie la 1 ianuarie 2002 şi au înlocuit monedele naţionale ale ţărilor respective.

A creat un Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC) format din Banca Centrală Europeană, care înlocuieşte Institutul Monetar European, şi băncile centrale naţionale.

Cuvinte-cheie

Actul Unic European Cartea Albă Comunitatea Economică Europenă (CEE) Comunitatea Economică a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO) criterii de convergenţă libera circulaţie a bunurilor libera circulaţie a persoanelor

libera circulaţie a serviciilor libera circulaţie a capitalurilor Piaţă Comună Piaţă Internă (Unică) Planul Schumann tarif comun Uniune Europeană Uniune Economică şi Monetară Uniune Vamală

Rezumat

1. Ideea de Comunitate Europeană datează de aproximativ două milenii. Însă activităţi concrete de implementare a acestei idei au fost desfăşurate în cea de a doua jumătate a secolului XX şi continuă până astăzi. Procesul de evoluţie a Uniunii Europene este convenţional divizat în patru trepte:

I. 18 aprilie 1951 – crearea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi 25 martie 1957 – la Roma este semnat Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE);II. 1 iulie 1987 – intră în vigoare Actul Unic European;III. 7 februarie 1992 şi 1 noiembrie 1993 – semnarea şi, respectiv, ratificarea Tratatul asupra Uniunii Europene;IV. din 2004 se lucrează asupra elaborării şi ratificării Constituţiei Europene.

2. Pentru a răspunde pe scurt la întrebarea ce este Uniunea Europeană astăzi, putem spune că aceasta reprezintă – prin organizare şi obiective – cea mai complexă structură politică şi economico-monetară, existentă pe continentul European, este o structură fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului.

3. Un obiectiv important al Tratatului de la Roma din 1957 a fost crearea Uniunii Vamale. În bazele acestui tratat crearea uniunii vamale a însemnat un proces complex de liberalizare progresivă, dar completă a schimburilor comerciale reciproce, de creare a unui teritoriu vamal unic şi de reglementare uniformă a fluxurilor comerciale cu ţările terţe.

4. Odată cu iniţierea procesului de creare a Uniunii Vamale s-a purces la crearea condiţiilor de funcţionare a Pieţei Comune în cadrul ţărilor membre a comunităţii europene. Piaţa Comună desemna o arie geografică unică, subtituită diversităţii ariilor geografice naţionale pe care le fuziona şi în care se aplicau regulile economiei de piaţă.

5. Lipsa progresului şi stagnarea în realizarea pieţei comune, a avut un cost economic considerabil. De aceea, la mijlocul anilor '80 s-a decis să se ia în considerare o abordare mai profundă a obiectivului de îndepărtare a barierelor comerciale prin crearea Pieţei Interne (Unice). Piaţa Internă este definită ca un spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor,

persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Este o piaţă care are o dimensiune socială şi în care concurenţa activă este încurajată.

6. O altă treaptă cucerită de Comunitatea Europeană în calea evoluţiei sale este realizarea Uniunii Economice şi Monetare. Privită ca o etapă superioară a integrării multinaţionale, Uniunea Economică şi Monetară este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării şi presupune: politică monetară comună; strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre; monedă unică; liberalizarea fluxurilor de capital; un sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica monetară.

Probleme de recapitulare

1. Ce este Uniunea Europeană? Când a fost creată?2. Care sunt părinţii fondatori ai Comunităţii Economice Europene şi care a

fost contribuţia acestora?3. Când a fost semnat şi care este semnificaţia Tratatului de la Roma?4. Care sunt cei trei piloni ai UE, conveniţi prin Tratatul de la Maastricht?5. Care este semnificaţia Tratatului de la Nissa pentru reforma Uniunii ?6. Esenţa şi diferenţa dintre noţiunile „piaţă comună” şi „piaţă unică”.7. Enumeraţi şi expuneţi esenţa celor patru libertăţi ale funcţionării eficiente a

Piaţei Unice.8. Ce este Uniunea Economică şi Monetară?9. Care sunt cele cinci criterii de convergenţă?10.Tratatul de la Roma a fost semnat de:

a) 5 state; b) 10 state; c) 6 state.

Bibliografie Ion Ignat, Uniunea Europeană, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 33-53; Pascariu Gabriela Carmen, Uniunea Europeană, ed. Economică,

Bucureşti,1999, p. 59-72; Prisăcaru Ghiorghi, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, ed. Universitatea

„Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006, p. 27-37; Wallas Helen, Wallas William, Procesul politic în Uniunea Europeană, ed.

Arc, Chişinău, 2004, p.91-121; Willem Molle, Economia integrării europene, ed. Epigraf, Chişinău, 2009,

p. 292-315.

Tema 22: Instituţiile şi politicile comunitare ale Uniunii Europene

22.1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene. Funcţiile instituţiilor publice ale Uniunii Europene.

22.2. Procesul decizional în UE.22.3. Tipologia şi conţinutul politicilor comunitare.

22.4. Criteriile de aderare la UE. Extinderea UE.

Scopul temei: cunoaşterea structurii şi procesului de funcţionare a sisitemului instituţional din cadrul Uniunii Europene.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să prezentaţi principalele instituţii care asigură funcţionarea eficientă a mecanismului comunitar european; să cunoaşteţi care sunt funcţiile principalelor instituţii publice ale Uniunii Europene; să puteţi analiza algoritmul procesului decizional comunitar; să prezentaţi politicile de bază elaborate şi implementate de diferite instituţii ale UE; să comentaţi conţinutul şi eficienţa politicilor desfăşurate în cadrul UE; să menţionaţi crare sunt criteriile conform cărora este permisă aderarea altor state la UE; să expuneţi în mod cronologic paşii executaţi de UE în direcţia extinderii (lărgirii).

22.1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene. Funcţiile instituţiilor publice ale Uniunii Europene.

Cadrul instituţional al Uniunii Europene, stabilit în cadrul diferitelor Tratate, are la bază „triunghiul instituţional” (Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European şi Comisia Europeană), care sunt actorii procesului de decizie, şi Consiliul European, care defineşte orientările politice generale. Pe măsură ce competenţele Uniunii s-au extins, instituţiile s-au dezvoltat şi au devenit mai numeroase.

Parlamentul European (PE) este organismul parlamentar al Uniunii Europene. A fost creat în 1958, prin Tratatul de la Roma, fiind format, la vremea respectivă, din 142 de parlamentari desemnaţi de parlamentele naţionale, reprezentând cele 6 ţări membre ale Comunităţilor Economice Europene (CEE). Iniţial s-a numit „Adunarea Parlamentară Europeană”, iar din martie 1962 se numeşte „Parlamentul European”.

În iunie 1979, Parlamentul European a fost ales pentru prima dată prin vot universal direct, când au fost aleşi 410 parlamentari. Întreaga istorie a Parlamentului European a fost marcată de o luptă permanentă pentru consolidarea prerogativelor şi sporirea competenţelor. Competenţele sale sunt:

a) legislativă. Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997) au conferit Parlamentului European atribuţii sporite în sfera deciziilor legislative, marcând transformarea lui dintr-o adunare cu rol consultativ într-o adunare legislativă ale cărei puteri sunt comparabile, în bună măsură cu cele ale parlamentelor naţionale.

Cu majoritate absolută, Parlamentul European îşi dă avizul privind: aderarea de noi membri şi încheierea de acorduri de asociere cu terţe ţări, precum şi în alte

chestiuni care privesc acordurile internaţionale cu implicaţii instituţionale, bugetare şi legislative; constituirea de fonduri structurale; crearea fondului de coeziune; anumite dispoziţii instituţionale în cadrul Uniunii economice şi monetare, în special cele privind Banca Centrală Europeană.

b) bugetară. Parlamentul European constituie, alături de Consiliu, una din cele două componente ale autorităţii bugetare, adoptând în fiecare an bugetul Uniunii, buget care nu intră în vigoare decât atunci când este semnat de Preşedintele PE.

Parlamentul are decizia finală în ceea ce priveşte cheltuielile administrative, cele alocate dezvoltării regiunilor (cca. 27,5% din bugetul Uniunii), combaterii şomajului, programelor culturale şi educative, energeticii şi cercetării. În cazul altor categorii de cheltuieli (precum cele în domeniul agricol), PE poate propune modificări, dar decizia finală aparţine Consiliului.

Dacă Parlamentul European şi Consiliul nu reuşesc să se pună de acord asupra sumei cheltuielilor, după două lecturi ale proiectului de buget, PE are dreptul de a respinge întreg bugetul şi procedura trebuie reluată.

Prin intermediul comisiei sale de control bugetar, PE controlează modul de gestionare a creditelor, acţionează în vederea prevenirii, depistării şi combaterii fraudelor, evaluează efectele finanţărilor operate din bugetul comunitar.

c) de control democratic. Parlamentul European exercită un control democratic asupra ansamblului activităţilor comunitare (desfăşurate la nivelul Comisiei, Consiliului, organelor de cooperare politică).

Parlamentul European participă la desemnarea preşedintelui Comisiei şi aprobă, prin vot, componenţa acesteia, după audierea candidaţilor la postul de Comisar. PE are dreptul de a cenzura Comisia prin intermediul „moţiunii de cenzură” care, odată adoptată, îi obligă pe membrii Comisiei să demisioneze.

În general, controlul PE se exercită prin intermediul unui mare număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia are obligaţia de a i le înainta. Totodată, deputaţii pot adresa întrebări scrise şi orale.

Extinderea puterilor atribuite PE în materie bugetar şi legislativă a sporit influenţa sa asupra Consiliului. Procedura co-deciziei a contribuit în mod special la o repartizare echilibrată a puterii legislative între cele două instituţii.

Procesul electoral. Nu există procedură electorală uniformă. Fiecare stat îşi determină liber regimul electoral pentru alegerea europarlamentarilor, adoptând, în acest sens, legi electorale proprii. În baza Tratatului de la Amsterdam (1997), Parlamentul European a adoptat, în 1998, o Rezoluţie cuprinzând o serie de principii comune pentru toate statele membre:

- Alegerea deputaţilor europeni să aibă loc pe baza scrutinului de listă, proporţional;

- Constituirea de circumscripţii electorale în statele membre cu peste 20 milioane de locuitori;

- Stabilirea unui prag de maximum 5% din sufragiile exprimate; - Începând cu alegerile din 2009, 10% din mandatele în Parlamentul European

sunt alocate pe baza scrutinului de listă proporţional în cadrul unei circumscripţii unice, formată din teritoriul statelor membre ale UE;

- Mandatul de deputat în Parlamentul European este incompatibil cu mandatul de deputat sau senator în Parlamentul Naţional (începând cu 2004).

Mandatul unui europarlamentar este de 5 ani care poate fi reînnoit. Deputaţii europeni nu pot exercita, simultan, anumite profesii şi nu pot ocupa anumite funcţii (magistrat, ministru, conducător al unei întreprinderi de stat, ş.a.). Ei sunt remuneraţi la fel ca membrii parlamentului naţional din ţara respectivă. Remuneraţiile sunt plătite de fiecare stat membru.

Numărul de deputaţi pentru fiecare stat membru este stabilit prin Tratate. PE are 732 de membri, împărţiţi în grupuri politice (reprezentând peste 100 de partide politice naţionale, precum şi deputaţi „neafiliaţi”).

Europarlamentarii se reunesc lunar – cu excepţia lunii august - în sesiune plenară, pe durata unei săptămâni, la Strasbourg, unde se află sediul Parlamentului European. Pot fi organizate sesiuni suplimentare, la Bruxelles. Reuniunile comisiilor au loc, de obicei, la Bruxelles (pentru facilitatea contactelor la nivelul Comisiei şi Consiliului), pe parcursul a două săptămâni, în fiecare lună.

Cea de-a patra săptămână a lunii este dedicată reuniunilor grupurilor politice. În cadrul PE funcţionează 17 comisii permanente. Pot fi create sub-comisii,

comisii temporare şi comisii de anchetă. Consiliul European s-a format din practica întâlnirilor la nivel înalt, ale

şefilor de stat sau de guvern din ţările membre ale UE. O primă întâlnire de acest gen a avut loc, la Paris, în anul 1961.

Cu prilejul întâlnirii de la Paris, din decembrie 1974, şefii de stat sau de guvern din ţările membre au hotărât instituţionalizarea acestor contacte sub denumirea de „Consiliul European”şi reunirea sa periodică.

Consiliul European a fost, apoi, consacrat din punct de vedere juridic prin Actul Unic European din 1986, iar Tratatul de la Maastricht (1992) i-a precizat funcţiile.

Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale UE şi preşedintele Comisiei. În principiu, se organizează 4 reuniuni ale Consiliului pe an; în cazuri excepţionale, Consiliul se poare reuni şi în sesiuni extraordinare. Până la intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional, când Uniunea va avea un preşedinte, preşedinţia Consiliului European este asigurată de şeful de stat sau de guvern care asigură, pentru 6 luni prin rotaţie, preşedinţia Consiliului. Până în 2002, lucrările Consiliului European aveau loc în ţara care asigura preşedinţia Consiliului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, reuniunile au loc, alternativ, în ţara care deţine preşedinţia şi la Bruxelles. În condiţiile aprobării – în parlamentele naţionale sau prin referendumuri populare – a Tratatului Constituţional, toate sesiunile Consiliului European se vor desfăşura la Bruxelles.

Fiecare şedinţă a Consiliului European este precedată de o discuţie cu preşedintele Parlamentului European. Mărimea delegaţiilor naţionale este limitată la câte 20 persoane, fiecare delegaţie (inclusiv Comisia Europeană) dispunând în sală de câte două locuri.

Lucrările Consiliului se finalizează prin „Concluzii”, care cuprind orientările politice şi deciziile luate.

Consiliul European constituie instanţa supremă a Uniunii Europene. Domeniul său de competenţe nu este limitat, întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie din cadrul comunitar, fie al cooperării inter-guvernamentale.

Consiliul European este organul politic al Uniunii, însărcinat să fixeze marile linii ale construcţiei europene şi să rezolve problemele în suspensie. Din 1995, odată cu intrarea în vigoare a Acordurilor Europene de Asociere, la partea finală a reuniunii Consiliului European sunt invitaţi şi şefii de stat sau guvern din ţările candidate la aderare.

Consiliul Uniunii Europene, este compus din miniştri competenţi ai statelor membre, de aceea mai este denumit şi Consiliul de Miniştri. Această instituţie coordonează majoritatea activităţilor Uniunii Europene, obiectivul principal fiind crearea unei pieţe unice, spaţiu fără frontiere interioare, conform celor „patru libertăţi”: libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. De asemenea, în atribuţiile Consiliului Uniunii Europene sunt incluse şi problemele legate de cooperarea interguvernamentală în domeniul Politicii externe şi de securitate comună (PESC) şi în domeniul Justiţiei şi afacerilor interne.

Responsabilităţile Consiliului au fost extinse prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, în domeniile care au fost asimilate domeniului comunitar (suprimarea controalelor la frontierele interioare, consolidarea frontierelor exterioare, lupta împotriva criminalităţii internaţionale şi împotriva traficului de droguri, politica în domeniul imigrării).

Consiliul de Miniştri este organul decizional principal: esenţa prerogativelor acestuia rezidă în puterea sa normativă întrucât adoptă, singur sau împreună cu Parlamentul European, normele juridice ale Uniunii. Aşadar, Consiliul deţine (în unele cazuri împreună cu Parlamentul European) puterea de a adopta principalele acte normative ale Uniunii (reglementări şi directive). Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre, încheie acorduri internaţionale în numele Comunităţilor Europene şi exercită – împreună cu Parlamentul – puterea bugetară.

Potrivit procedurilor actuale încă în vigoare, preşedinţia Consiliului Uniunii este asigurată prin rotaţie, ea fiind exercitată pe rând de fiecare din ţările membre, pentru o perioadă de 6 luni.

Este uşor să intri în încurcătură când trebuie să faci diferenţa între instituţiile europene – în special în cazul în care există instituţii foarte diferite cu nume foarte asemănătoare aşa cum este cazul următoarelor trei consilii: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul Europei.

Reţineţi! Trei „Consilii”: ce face fiecare? Consiliul European. Acest consiliu este alcătuit din şefii de stat sau de guvern

ai tuturor statelor membre ale UE şi din preşedintele Comisiei Europene. În funcţie de sistemul politic al fiecărei ţări, participantul la Consiliul European este preşedintele şi/sau primul ministru. În principiu, Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an pentru a defini, de comun acord, politica UE şi pentru a analiza progresele Uniunii. Este organismul decizional la cel mai înalt nivel al Uniunii Europene, de aceea reuniunile sunt numite în mod frecvent „reuniuni la nivel înalt”.

Consiliul Uniunii Europene. Cunoscut şi sub denumirea „Consiliul de Miniştri”, această instituţie este alcătuită din miniştrii guvernelor tuturor statelor membre. Consiliul se reuneşte regulat pentru a lua decizii detaliate şi a adopta legi europene.

Consiliul Europei. Acesta nu este o instituţie a UE. Este o organizaţie interguvernamentală, iar câteva dintre obiectivele acesteia sunt: protejarea drepturilor omului, promovarea diversităţii culturale a Europei şi combaterea problemelor sociale precum intoleranţa şi prejudecăţile rasiale. Consiliul Europei a fost înfiinţat în 1949 şi una dintre realizările sale timpurii a fost elaborarea Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Pentru a permite cetăţenilor să îşi exercite drepturile în baza convenţiei respective, Consiliul Europei a înfiinţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezent, Consiliul Europei are 47 de ţări membre, inclusiv toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, şi are sediul în Palais de l’Europe („Palatul Europei”) la Strasbourg (Franţa).

R. Moldova este membru a Consiliului Europei din 1995.

Comisia Europeană. Aceasta este, în fapt, Guvernul Uniunii, Executivul său şi are misiunea de a reprezenta şi apăra interesul comunitar.

Pentru că reprezintă interesul general, Comisia este independentă faţă de ţările membre ale Uniunii. Din punct de vedere politic, ea este responsabilă doar în faţa Parlamentului European. De aceea, este percepută în unele cercuri ca fiind încarnarea tehnocraţiei europene.

Competenţele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma şi reluate în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam:

- este gardian al Tratatului UE; - formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţie de iniţiativă). De

exemplu, pe baza Avizului, Comisia recomandă Consiliului European începerea şi încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană;

- exercită competenţe de execuţie pe care i le conferă Consiliul (funcţia de execuţie şi de gestiune);

- participă la adoptarea actelor de către Consiliu şi Parlament (funcţia de decizie);

- dispune de prerogative pentru a face respectate obligaţiile impuse de actele comunitare (funcţia de control): veghează la respectarea regulilor concurenţei de către agenţii economici; face verificări şi pronunţă sancţiuni în cauze care privesc interesele financiare ale comunităţii; statuează asupra ajutorului de stat în ţările membre; asigură aplicarea clauzelor de salvgardare;

- îndeplineşte funcţia de reprezentare internă şi externă a Uniunii.La origini, într-o comunitate de 6 state, Comisia avea 9 membri. Numărul

comisarilor a crescut de la 9 la 13 când Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune şi la 17 după admiterea Greciei, Portugaliei şi Spaniei.

Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari naţionali, provenind din ţările comunitare: cele 5 ţări mari, respectiv Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania, au avut câte doi comisari, iar ceilalţi 10, câte unul.

Numărul comisarilor a crescut la 25 odată cu lărgirea Uniunii în 2004, cele 5 ţări mari renunţând la al doilea comisar.

În timpul mandatului, care durează cinci ani, comisarii sunt independenţi, atât faţă de guvernele ţărilor de unde provin, cât şi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite un membru al Comisiei.

Summit-ul de la Nisa a decis că, în cazul unei Uniuni de 27, 28 sau mai mulţi membri, se va schimba şi structura Comisiei Europene. S-a decis ca viitoarea Comisie Europeană să aibă în principiu un plafon „mai mic de 27” în momentul în care UE va cuprinde 27 de state membre, numărul final urmând să fie decis ulterior „în unanimitate” de statele membre.

Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles. De rând cu cele de bază, menţionate mai sus, buna funcţionare a Uniunii

Europene este asigurată şi de alte instituţii printre care: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Curtea Europeană de Conturi, Comitetul economic şi social, Comitetul regiunilor, Banca Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană.

22.2. Procesul decizional în UE.

Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică deferite instituţii UE, în special: Parlamentul European; Consiliul Uniunii Europene; Comisia Europeană.

În general, Comisia Europeană este cea care propune acte legislative noi, dar Consiliul şi Parlamentul sunt acele instituţii care le adoptă.

Principalele tipuri de acte legislative a UE sunt directivele şi regulamentele. Normele şi procedurile din cadrul procesului decizional al UE sunt prevăzute în tratate. Fiecare nouă propunere de proiect legislativ european trebuie să aibă la bază un articol specific din tratat, menţionat ca „temei legal” pentru propunerea respectivă13. Astfel se determină una din cele trei proceduri legislative care trebuie urmată. Cele trei proceduri principale sunt: „consultarea”, „avizul conform” şi „codecizia”.

Codecizia este cea mai frecventă procedură utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor legislative comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal între Parlament şi Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra unei propuneri legislative, nu va exista o lege nouă. Conform procedurii, se pot efectua două lecturi succesive ale proiectului de lege în fiecare instituţie. Dacă se ajunge la o înţelegere cu ocazia acestor lecturi, legea poate fi adoptată. În caz contrar legea va fi prezentată unui comitet de conceliere, alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi Parlamentului. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul aprobat se trimite din nou la Parlament şi Consiliu pentru a fi adoptat sub formă de lege. Concilierea devine un procedeu tot mai rar întâlnit. Majoritatea legilor adoptate prin codecizie sunt adoptate, de fapt, la prima sau a doua lectură, datorită bunei cooperări între cele două instituţii.

Avizul conform este procedura prin care Consilul trebuie să obţină aprobarea parlamentului European înainte de adoptarea anumitor decizii foarte importante. 13 Procesul de adoptare a legislaţiei europene la sfârşitul acestui paragraf.

Procedura este similară procedurii de consultare, cu deosebirea că Parlamentul nu poate modifica o propunere: fie o acceptă, fie o respinge. Avizul (acceptarea) necesită o majoritate absolută a voturilor exprimate. Această procedură este utilizată preponderent pentru acordurile cu alte ţări, inclusiv acordurile privind aderarea unor noi state la UE.

Procedura de consultare este utilizată în domenii precum agricultura, impozitele şi concurenţa. Prin procedura de consultare Parlamentul are posibilitatea: să aprobe propunerea Comisiei; să respingă sau să solicite modificări.

În cazul în care Parlamentul solicită modificări, Comisia va lua în considerare toate modificările pe care le sugerează Parlamentul. Dacă acceptă oricare din aceste sugestii, Comisia va trimite Consiliului o propunere modificată. Decizia finală revine Consiliului, care adoptă propunerea modificată sau îi aduce modificări suplimentare. Similar celorlalte proceduri, această procedură prevede că în cazul în care Consiliul doreşte să modifice o propunere a Comisiei, este obligatorie unanimitatea.

În cadrul echilibrului decizional, Consiliul este instituţia dominantă. Conform tratatelor, legislaţia comunitară poate fi editată numai cu acordul Consiliului, iar un vot în unanimitate al acestuia poate modifica propuneri chiar dacă se înregistrează obiecţii din partea Parlamentului sau Comisiei (cu excepţia procedurii de codecizie). Şi totuşi, Consiliul este instituţia cea mai vulnerabilă deoarece reprezentanţii unor interese naţionale diferite ajung foarte greu la consens. Obţinerea unanimităţii este dificilă şi de aceea s-a pledat pentru majoritatea calificată care accelerează procesul decizional şi sprigină dinamica integrării. Guvernele s-au aflet mereu într-ocomplexă: pentru că pe de o parte doreau să treacă mai uşor pasajele legislative în care îşi manifestau interesul, iar pe de altă parte doreau să-şi exercite dreptul de veto pentru a elimina riscul adoptării unor decizii care nu le conveneau. Treptat, regula majorităţii calificate a devenit regula procesului decizional, iar unanimitatea – exepţia.

Comisia Europeană a evidenţiat cinci categorii de prevederi pentru care să se menţină în condiţii bine precizate, derogare de la regula majorităţii calificate:

1. Decizii ale Consiliului trebuie adoptate de ţările membre în conformitate cu prevederile constituţionale naţionale; aceste decizii ale Consiliului intră în vigoare doar după ratificarea lor de către parlamentele naţionale. De aceea, în aceste cazuri apare unanimitatea pentru a exista certitudinea ratificării lor ulterioare. Un exemplu în acest sens este cel al sistemului de resurse proprii.

2. Deciziile instituţionale de fond şi cele care afectează echilibrul între diferite instituţii comunitare. Anumite reguli fundamentale cu privire la organizarea şi funcţionarea anumitor instituţii comune, mai ales cele care redefinesc raporturile interinstituţionale, pentru care nu există prevederi specifice în tratate, se vor decide la nivelul Consiliului tot cu unanimitate. Avem ca exemplu articolul 290 cu privire la limbile de lucru şi articolul 202 cu privire la comitetologie.

3. Deciziile în domeniul taxelor şi securităţii sociale care nu sunt cerute de funcţionarea adecvată a Pieţei Unice.

4. Decizii adoptate în paralel la nivel regional şi internaţional.

5. Derogările de la reglementările cuprinse în tratate. Aceste derogări reprezintă un pas înapoi în raport cu dezideratele integrării. Se consideră că este normal ca aceste excepţii, contrare uneori filozofiei deplinei integrări, să se acorde doar prin unanimitate.

Votul cu majoritate calificată se bazează pe alocarea unui număr diferit de voturi fiecărui stat membru în parte. Întrunirea majorităţii calificate presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

- în primul rând, voturile favorabile exprimate trebuie să fie de cel puţin 255 din 345 posibile (vezi distribuirea voturilor în tabelul 22.1);

- în al doilea rând, voturile favorabile exprimate, să reprezinte după caz, majoritatea simplă sau dublă a numărului de membri, unde majoritatea simplă înseamnă jumătate + 1 din numărul total (14 state + 1), iar majoritatea dublă înseamnă 2 ∕ 3 din totalul de state (18 din 27);

- în al treilea rând, populaţia statelor a căror reprezentanţi au susţinut luarea deciziilor trebuie să reprezinte cel puţin 62% din populaţia UE.

Tabelul 22.1 Repartizarea voturilor în Consiliul Uniunii Europene

Germania 29 Austria 10Franţa 29 Suedia 10Italia 29 Danemarca 7Marea Britanie 29 Irlanda 7Spania 27 Lituania 7Polonia 27 Slovacia 7România 14 Finlanda 7Olanda 13 Estonia 4Belgia 12 Cipru 4Republica Cehă 12 Letonia 4Grecia 12 luxemburg 4Ungaria 12 Slovenia 4Portugalia 12 Malta 3Bulgaria 10 Total 345Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Uniunii_Europene

Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se va defini ca egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece din aceştea şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia UE.

22.3. Tipologia şi conţinutul politicilor comunitare.

Integrarea europeană se realizează de o manieră inegală, de la un sector la altul. Există, astfel, domenii unde Uniunea Europeană are prerogative extinse (politica agricolă comună, politica comercială comună, politica transporturilor şi politica monetară etc.), după cum, în alte sectoare, competenţele comunitare sunt mai limitate: este cazul politicii sociale, al politicii industriale, al cercetării şi

dezvoltării tehnologice, al reţelelor transeuropene. În sfârşit, unele sectoare (de exemplu, politica externă şi de securitate, justiţia şi afacerile interne) funcţionează mai degrabă conform modelului interguvernamental, decât printr-o abordare comunitară propriu-zisă.

Încă de la începuturi, articolul 3 din Tratatul C.E.E. prevedea că acţiunea Comunităţii are în vedere „stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii şi instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor”. Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii în care concepţia şi decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind politicile regională, monetară, industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe. Apariţia acestor politici comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi politice de ordin comunitar, dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune prin comparaţie cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.

Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi care acţionează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală şi socială. Permanenta preocupare a Comunităţii Europene pentru aspectele de politică socială - începută cu Tratatul de Roma (1957 ) - a dus, în timp, la crearea unui „model social european”. Unul din momentele cele mai importante ale evoluţiei acestui model se situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecinţelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social european şi investiţia în capitalul uman – altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă (minimizarea consecinţelor) la una calitativă (investiţia în oameni).

De asemenea, o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilităţilor de atingere a obiectivelor comunitare către Statele Membre.

Deşi preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezentă încă de la începuturile acesteia, iar instrumente de politică socială au fost înfiinţate timpuriu (crearea Fondului Social European în 1958), din punct de vedere programatic politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (cunoscută şi drept Carta Socială).

Carta Socială reflectă preocuparea pentru dimensiunea socială a politicilor comunitare în contextul construcţiei pieţei unice europene şi a fost elaborată în urma unui proces de consultare a părţilor interesate (reprezentanţi ai angajatorilor, lucrătorilor, liber profesioniştilor, fermierilor etc.). Important de menţionat este că, deşi în faza de proiect se prefigura o soluţie la nivel comunitar, documentul final accentuează rolul şi responsabilităţile modelului social în direcţia aplicării şi respectării drepturilor sociale fundamentale: libera circulaţie a muncitorilor, angajarea şi salarizarea, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, protecţia socială, libertatea de asociere şi negocierea colectivă, formarea profesională,

tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor, protecţia sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă, protecţia copiilor, adolescenţilor, persoanelor în vârstă şi a persoanelor cu handicap, precum şi informarea, participarea şi consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct. Carta a fost semnată în decembrie 1989 de către 11 state membre (SM), singura excepţie fiind Marea Britanie – care a semnat în 1998.

Pasul următor în programarea politicii sociale este reprezentat de Cartea Verde (Green Paper) - documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar (1993), în vederea elaborării Cărţii Albe (White Paper) în 1994. Liniile de discuţie identificate prin Cartea Verde privesc:

- priorităţile comune tuturor SM în domeniile pieţei muncii, formării profesionale şi protecţiei sociale;

- îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;- accelerarea progresului în crearea unui sistem de producţie bazat pe calitate;- stimularea solidarităţii şi integrării sociale;- lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale;- piaţa unică şi libera circulaţie a persoanelor;- promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei;- sprijinirea dialogului social;- coeziunea economică şi socială.În acest proces de consultare au fost implicate instituţii ale Uniunii Europene,

şi diverse organizaţii publice, alături de care au stat reprezentanţi ai angajatorilor şi ai sindicatelor.

Politica UE în domeniul agriculturii evoluează în mod constant. În urmă cu 50 de ani, se punea accent pe furnizarea unor cantităţi suficiente de alimente pentru o Europă care traversase un deceniu de lipsuri cauzate de războaie. Subvenţionarea producţiei pe scară largă şi cumpărarea surplusurilor în scopul garantării siguranţei alimentare sunt de domeniul trecutului. Politica UE în domeniu îşi propune să le ofere tuturor producătorilor (de la agricultori şi crescători de animale până la producători de fructe, legume sau de vin) posibilitatea de a se susţine singuri atât în UE, cât şi pe piaţa mondială.

În acest sens, politica agricolă a UE a suferit modificări semnificative în ultimii ani. Textele juridice au fost scurtate şi adaptate astfel încât să fie mai uşor de înţeles. Au fost eliminate aproape 80 de documente juridice în cadrul a ceea ce este cunoscut sub denumirea tehnică de „organizarea pieţei comune unice”.

Prin Politica Agricolă Comună ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor obiective:

- creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;

- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor ce lucrează în agricultură;

- stabilizarea pieţelor;- garantarea securităţii în aprovizionare;- asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.

Condiţionarea obiectivelor de luarea în considerare a acestor aspecte particulare urmărea să impună mecanisme de integrare tolerabile pentru producători (un interes particular prin protecţia unei categorii sociale dispunând de forţă politică puternică) şi care să nu compromită ajustarea structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsură să frâneze dezvoltarea economică (un interes general).

Politica industrială este inclusă în legislaţia UE încă de la Tratatul de la Maastricht. Ea vizează accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale, încurajării iniţiativei, dezvoltării şi cooperarea între întreprinderi şi încurajarea potenţialului industrial de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică.

O serie de politici deja bine integrate în politica industrială pot contribui la realizarea obiectivelor acesteia:

— o mai mare deschidere a sistemului comercial mondial – şi anume deschiderea pieţelor protejate din ţările terţe către producătorii şi furnizorii de servicii din UE. Faptul de a oferi producătorilor din UE un acces mai convenabil la factorii de producţie externi, expunându-i în acelaşi timp la o concurenţă suplimentară din partea ţărilor terţe, le acordă posibilitatea şi îi forţează să îşi îmbunătăţească competitivitatea;

— politicile referitoare la piaţa unică au în general un impact pozitiv asupra competitivităţii, în special prin încurajarea liberalizării pieţelor şi a armonizării normelor;

— politica privind cercetarea şi dezvoltarea, prin consolidarea bazei de cunoştinţe şi prin accentul pe tehnologiile auxiliare esenţiale;

— politica în domeniul concurenţei determină întreprinderile să îşi mărească eficienţa şi le permite să reziste mai bine pe pieţele lor. Aceasta ajută, de asemenea, la pregătirea întreprinderilor din UE pentru provocarea de pe pieţele din ţările terţe;

— politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, inclusiv formarea profesională, au un rol esenţial, garantând că promovarea competitivităţii contribuie la punerea în aplicare echilibrată a Strategiei de la Lisabona. Actualizarea constantă a aptitudinilor şi a calităţii lucrătorilor sprijină satisfacerea cererii de pe piaţa muncii şi contribuie la economia bazată pe cunoaştere;

— politica pentru protecţia consumatorilor şi pentru sănătatea publică reprezintă condiţii prealabile pentru încrederea din partea consumatorilor, care este baza pentru o cerere stabilă şi în creştere;

— protecţia mediului poate necesita restricţionarea sau chiar interzicerea anumitor factori de producţie sau tehnologii, fapt care poate ridica costurile de producţie pe termen scurt. Totuşi, pe termen lung, aceasta poate ajuta întreprinderile să obţină un avantaj concurenţial la nivel mondial şi să creeze noi pieţe pentru produse şi tehnologii curate.

Una din provocările majore pentru Uniunea Europeană se referă la modul în care se poate asigura securitatea energetică cu energie competitivă şi „curată”, ţinand cont de limitarea schimbărilor climatice, escaladarea cererii globale de energie şi de viitorul nesigur al accesului la resursele energetice.

Viziunea politicii energetice europene de astăzi corespunde conceptului de dezvoltare durabilă şi se referă la următoarele aspecte importante: accesul consumatorilor la sursele de energie la preţuri accesibile şi stabile, dezvoltarea durabilă a producţiei, transportului şi consumului de energie, siguranţa in aprovizionarea cu energie şi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

UE elaborează o politică energetică ambiţioasă, care acoperă toate sursele de energie, de la combustibili fosili (ţiţei, gaz şi cărbune) până la energia nucleară şi cea regenerabilă (solară, eoliană, geotermală, hidroelectrică etc.), în încercarea de a declanşa o nouă revoluţie industrială, care să ducă la o economie cu consum redus de energie şi limitarea schimbărilor climatice asigurand că energia pe care o consumăm va fi mai curată, mai sigură, mai competitivă şi durabilă.

Politica Uniunii Europene în domeniul energiei pentru perioada până în 2020 se bazează pe trei obiective fundamentale, pentru care UE a propus pachete separate de reformă legislativă şi de reglementare:

Durabilitate – subliniază preocuparea UE pentru schimbările climatice prin reducerea emisiilor sale de gaze cu efect de seră (GES) la un nivel care să limiteze efectul de încălzire globală la doar 2°C în plus faţă de temperaturile din era pre-industrială. În acest sens, în decembrie 2008, a fost aprobat Pachetul „Energie – Schimbări Climatice”;

UE este tot mai conştientă de vulnerabilitatea sa prin dependenţa de importurile de energie primară şi de şocurile pe care aceasta le poate produce asupra securităţii. În consecinţă face paşi concreţi în adoptarea unei noi politici energetice comune;

Competitivitate – vizează asigurarea implementării efective a pieţei interne de energie. În acest sens, în septembrie 2008 Parlamentul European şi Consiliul au adoptat cel de-al treilea pachet legislativ pentru piaţa internă de energie;

Siguranţa în alimentarea cu energie – vizează reducerea vulnerabilităţii UE în privinţa importurilor de energie, a întreruperilor în alimentare, a posibilelor crize energetice şi a nesiguranţei privind alimentarea cu energie în viitor.

Pachetul de reglementări privind politica viitoare a UE în domeniul energie - schimbări climatice a fost aprobat în cadrul Consiliului European şi adoptat de Parlamentul European în decembrie 2008 (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în iunie 2009).

În contextul instituirii şi al funcţionării pieţei interne şi din perspectiva necesităţii de protecţie şi conservare a mediului înconjurător, politica energetică a UE urmăreşte:

- asigurarea funcţionării pieţelor de energie în condiţii de competitivitate;- asigurarea siguranţei aprovizionării cu energie în Uniune;- promovarea eficienţei energetice şi a economiei de energie;- dezvoltarea surselor regenerabile de energie;- reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;- promovarea interconectării reţelelor energetice.

Pachetul „Energie – Schimbări Climatice”, stabileşte pentru UE o serie de obiective pentru anul 2020, cunoscute sub denumirea de „obiectivele 20-20-20”, şi anume:

reducere a emisiilor de GES la nivelul UE cu cel puţin 20% faţă de nivelul anului 1990;

creşterea cu 20% a ponderii surselor de energie regenerabilă (SRE) in totalul consumului energetic al UE, precum şi o ţintă de 10% biocarburanţi în consumul de energie pentru transporturi;

o reducere cu 20% a consumului de energie primară, care să se realizeze prin imbunătăţirea eficienţei energetice, faţă de nivelul la care ar fi ajuns consumul în lipsa acestor măsuri.

De asemenea, UE propune să reducă nivelul emisiilor cu pană la 30% pană in 2020, doar dacă şi alte state dezvoltate vor adopta obiective similare, ca parte a unui viitor acord de mediu global post - 2012. Negocieri pentru un astfel de acord la nivelul Naţiunilor Unite sunt încă în derulare. Începând cu anul 2013, sectorul energiei electrice, responsabil de cea mai mare parte a emisiilor de CO2 din UE, va fi supus în întregime unui sistem de licitaţii pentru achiziţionarea certificatelor de emisii de CO2. Implementarea prevederilor pachetului legislativ energie–schimbări climatice va avea implicaţii majore în special asupra instalaţiilor din sectorul energetic care intră şi sub incidenţa Directivei 2001/81/CE privind controlul integrat al poluării. Aceste instalaţii vor trebui să respecte concomitent şi obligaţiile privind calitatea aerului, care conduc la reducerea emisiilor de substanţe poluante generate.

Măsurile privind eficienţa energetică au un rol critic în garantarea realizării la cele mai mici costuri a obiectivelor stabilite prin pachetul energie-schimbări climatice. Este evident că obiectivul de 20% referitor la eficienţa energetică va contribui în mare măsură la obiectivele privind durabilitatea şi competitivitatea în UE. În plus, diminuarea consumului prin eficienţa energetică este cel mai eficient mod de a reduce dependenţa de combustibilii fosili şi de importuri.

Recunoscând importanţa tehnologiei în domeniul energiei pentru reducerea emisiilor de CO2, a garantării securităţii în alimentarea cu energie şi a competitivităţii companiilor europene, UE a propus o strategie comună pentru promovarea tehnologiilor energetice. În octombrie 2009 se adoptă „Planul strategic european pentru tehnologiile energetice – Către un viitor cu emisii reduse de carbon”.

În acest document Comisia Europeană propune o strategie coordonată între UE, companiile industriale europene şi statele membre, precum şi o prioritizare a tehnologiilor energetice cu accent pe tehnologiile de îmbunătăţire a eficienţei energetice, utilizare a surselor de energie regenerabilă şi de reducere a emisiilor de CO2 (centrale cu ardere pe combustibil solid cărora să li se aplice tehnologia de captare şi stocare a CO2 şi a patra generaţie de central nucleare).

Uniunea Europeană este în pragul unei perioade fără precedent pentru domeniul energetic. Efectele turbulenţelor de pe pieţele globale de energie au fost în mare măsură atenuate în ultimii ani, ca urmare a liberălizării, aprovizionarii şi posibilităţilor adecvate de import. Cu toate acestea se întrevăd schimbările

dramatice. Preţurile energiei vor fi afectate de marea nevoie pentru investiţiile din sectorul energetic, precum şi de stabilirea preţului carbonului şi a preţurilor internaţionale mai mari la energie datorită creşterii cererii în ţările emergente. Competitivitatea, securitatea aprovizionării şi obiectivele legate de atenuarea schimbărilor climatice vor fi subminate cu excepţia cazului în care reţelele electrice vor fi modernizate, instalaţiile învechite vor fi înlocuite cu alternative competitive şi mai curate iar energia va fi folosită mai eficient pe tot parcursul lanţului energetic.

Statele membre şi industria au recunoscut amploarea provocărilor. Securitatea aprovizionării cu energie, o utilizare eficientă a resurselor, preţuri accesibile şi soluţii inovatoare sunt cruciale pentru creşterea durabilă pe termen lung, pentru crearea de locuri de muncă şi calitatea vieţii in Uniunea Europeană.

Baza Politicii Externe şi de Securitate a UE (PESC) rămâne în continuare aşa-numita putere „soft” – recursul la diplomaţie sprijinită, dacă este necesar, de măsuri comerciale, de ajutor sau de menţinere a păcii, pentru a soluţiona conflicte şi pentru a ajunge la o înţelegere la nivel internaţional. UE a trimis misiuni de menţinere a păcii în diferite zone de conflict ale lumii. În august 2008, a mediat un acord de încetare a focului între Georgia şi Rusia şi a trimis observatori europeni pentru a monitoriza situaţia. De asemenea, a oferit ajutor umanitar oamenilor strămutaţi din cauza luptelor şi a organizat o conferinţă internaţională a donatorilor pentru reconstrucţia Georgiei. UE a jucat un rol la fel de important în regiunea balcanică, unde finanţează proiecte de asistenţă pentru dezvoltarea unei societăţi stabile în şapte ţări. În decembrie 2008, a plasat în Kosovo o misiune formată din 1900 de persoane activând în domeniul justiţiei şi poliţiei, care să ajute la garantarea legii şi ordinii publice.

Politica de securitate europeană a fost dezvoltată după anii ’90 în cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), NATO şi UE, atunci când UEO adopta misiunile de tip „Petersberg”, în scopul gestionării unor eventuale destabilizări în Europa de Est. Acest tip de misiuni le-au inclus pe cele umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi cele ale forţelor combatante în gestionarea crizelor, inclusiv impunerea păcii.

La Summit-ul NATO de la Berlin (1996) s-a decis crearea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare, un „stâlp” european în cadrul NATO, ce permitea ţărilor europene să acţioneze militar acolo unde NATO ar fi fost limitată. Pentru aceasta, Uniunea Europeană avea posibilitatea de a utiliza capabilităţile militare ale NATO (Acordul Berlin-plus).

Mai mult, prin Tratatul de la Maastricht (1992) se pun bazele Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC), baze aprofundate, în 1999, prin Tratatul de la Amsterdam. Obiectivele comune ale PESC întăreau dorinţa şi voinţa UE de a apăra interesele fundamentale şi independenţa Uniunii, de a întări securitatea Uniunii, de a păstra pacea şi întări securitatea internaţională şi, nu în ultimul rând, de a consolida democraţia, domnia legii şi respectarea drepturilor omului. Procesul decizional în cadrul PESC era astfel îmbunătăţit, furnizându-se strategii comune în domenii unde statele membre aveau interese majore.

Stabilirea unei politici externe şi de securitate comună figura în centrul iniţiativei luată de preşedintele Mitterand şi cancelarul Köhl în scrisoarea din 19 aprilie 1990 trimisă Preşedintelui Consiliului European înaintea reuniunii de la Roma. Pe parcursul lucrărilor conferinţei, acest concept vag la origine - mai ales cu privire la modul în care trebuia să fie distins de cooperarea politică europeană stabilită la începutul anilor şaptezeci şi codificată de articolul 30 din Actul unic - a câştigat în precizie iar sfera sa s-a lărgit, referindu-se mai întâi la securitate şi apoi la apărarea comună.

Tratatul de la Maastricht instituie o politică externă şi de securitate prin dispoziţiile Titlului V (art. J-J.11). Politica Externă şi de Securitate Comună reprezintă, de altfel, şi primul pilon interguvernamental introdus prin Tratatul de la Maastricht.

Prevederile Tratatului stabilesc obiectivele P.E.S.C. şi metodele sale de acţiune, distingând acele domenii ce sunt acoperite de “poziţii comune” de cele care fac obiectul unor „acţiuni comune” mai constrângătoare.

Introducerea în TUE a unor dispoziţii care se referă la problemele de securitate şi apărare constituie o inovaţie majoră a Tratatului de la Maastricht în raport cu Actul Unic European care în articolul 30 utiliza numai termenul “securitate” şi nu şi pe cel de “apărare”.

Politica de Vecinătate dă naştere unui alt tip de relaţii între Uniunea Europeana şi vecinii săi şi în acelaşi timp, încurajează ţările ex-comuniste să continue reformele structurale şi instituţionale şi procesul de democratizare, devenind astfel un motor al aderării.

Tot Politica de Vecinătate este cea care asigură cooperarea regională şi promovarea valorilor europene (democraţie, prosperitate, stabilitate şi securitate) în statele vecine ale Uniunii.

Aceasta se bazează pe valori şi interese comune, oferind vecinilor Uniunii Europene, posibilitatea  de a avea acces la o parte din piaţa unică, dând naştere unei integrări economice progresive şi intensificării cooperări politice între UE şi aceste state. În plus, politica de vecinătate vizează şi atenuarea unor conflicte ce ar putea apărea, ca urmare  a extinderii UE. Nu este vorba de conflicte armate, ci de conflicte de tipul “ înăuntrul - în afara Uniunii Europene”.

Politica Europeana de Vecinătate este un instrument elaborat de UE, după extinderea din 2004, pentru a realiza o zonă de securitate şi stabilitate în jurul graniţelor Uniunii. Liniile directoare ale acestei iniţiative datează din 1995, fiind cunoscute sub numele de „Procesul de la Barcelona”, care îşi propunea să realizeze un cadru general de relaţii sociale, politice si dezvoltare economică între statele membre ale Uniunii Europene şi partenerii din Mediterana sudică.

Politica de vecinătate urmăreşte să ofere ţărilor din jurul UE un ajutor imediat în varii domenii, cum ar fi sănătate, dezvoltare rurală, transport, apoi să colaboreze în domeniul afacerilor, mai ales în privinţa energiei şi a exploatării resurselor naturale şi, fapt de interes major pentru UE, să limiteze imigraţia ilegală provenită din aceste ţări. Uniunea Europeană nu deţine încă “echipe expert”, pe ţări, pentru definirea politicii sale externe, a politicii de extindere şi vecinătate.

Politica Europeana reprezintă o nouă abordare în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeana şi vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe cooperare. Această politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea cooperării cu statele vecine UE lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate şi buna vecinătate a unui "cerc de prieteni" la frontierele Uniunii.

22.4. Criteriile de aderare la UE. Extinderea UE.

Aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat şi complicat de ajustare a tuturor domeniilor interne ale statelor candidate la principiile, valorile şi standardele UE. Doar în acest caz integrarea ulterioară a noilor ţări membre nu va avea pentru ele consecinte dureroase şi nu va afecta integritatea sistemului european. Pentru a orienta statele candidate asupra reformelor care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit cîteva criterii de aderare. Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeana formulate la Summitul de la Copenhaga (Tratatul asupra UE, art. 49) sunt următoarele:

Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Acest criteriu a fost desfasurat mai târziu în Tratatul de la Amsterdam, declarându-se că „Uniunea este fondata în baza condiţiilor de libertate, democraţie, respectarea drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale, supremaţiei legii, principii care sunt comune pentru toate statele membre” (art.6). Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni membru al Uniunii.

Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE.

Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele politice, economice şi monetare ale UE.

Ulterior la Consiliile Europene, care au urmat celui de la Copenhaga, criteriile de mai sus au fost completate cu încă unul:

Existenţa unor structuri administrative şi judiciare care vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar.

Această condiţie urma să asigure că extinderea Uniunii Europene nu va periclita realizările Comunităţii şi procesul de integrare, convenit la Maastricht.Consiliul European de la Luxembourg, din decembrie 1997, a decis completarea criteriilor de la Copenhaga cu o nouă condiţie – capacitatea UE de a accepta noi membri, aceasta însemnînd sporirea angajamentului UE în procesul de extindere.Criteriile expuse la summitul de la Copenhaga vin sa completeze condiţia de bază pentru a deveni membru al UE o constituie  identitatea europeană, care a fost consacrată prin Tratatul de la Roma din 1958, art. 237 („orice stat european poate deveni membru al Uniunii Europene”).

Un alt moment este respectarea criteriilor de convergenţă (vezi tema 21.4).Îndeplinirea criteriilor de aderare de catre statele candidate este monitorizată

de Comisia Europeană, care anual raportează despre succesele înregistrate de statele candidate în acest domeniu.

Condiţia înaintată UE: - Extinderea nu trebuie să fie mai costisitoare decât procesul de integrare;- Extinderea nu trebuie sa pericliteze realizările Comunităţii şi procesul de

integrare convenit la Maastricht.Uniunea îşi rezervă dreptul de a decide momentul la care va fi pregatită

pentru a accepta noi membri. Până astăzi în formarea Uniunii Europene au fost întreprinse şase valuri de extindere. Sugestiv acestea sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tabelul 22.2Formarea şi extinderea Uniunii Europene

25 martie 1957Şase state (Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom). Acestea intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

1 ianuarie 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aderă la Comunităţile Europene, care vor cuprinde din acest moment nouă state membre.

1 ianuarie 1981 Grecia devine membru al CEE. Numărul statelor membre se ridică la zece.

1 ianuarie 1986 Spania şi Portugalia devin membre ale CEE. Numărul statelor membre se ridică la 12.

1 ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se ridică la 15.

1 mai 2004 Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia aderă la Uniunea Europeană.

1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România aderă la Uniunea Europeană.

Sursa: elaborat de autor în baza www.ipp.md

După primirea Românieişi Bulgariei în UE, alte state europene speră să devină, într-o bună zi, membre ale Uniunii. Între acestea se numără: Croaţia, Turcia, Macedonia, statele din Balcanii de Vest (Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina), R. Moldova şi Ucraina.

În octombrie 2006, Comisia Europeană a lansat prima etapă a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a Croaţiei şi Turciei. Această etapă a constat într-o trecere în revistă a ansamblului normelor europeneşi în evaluarea stadiului de pregătire a celor două candidate. Oficialii europeni au precizat că a fost vorba mai mult de un exerciţiu tehnic necesar pentru a explica ţărilor candidate la aderare legislaţia europeană, şi pentru a înţelege care este situaţia în fiecare ţară. Acest proces numit „screening” se încheie, de regulă, cu o recomandare a Comisiei Europene favorabilă sau nu deschiderii propriu-zise a negocierilor de aderare, capitol cu capitol.

Situaţia Croaţiei este mai uşoară. Ea îndeplineşte, în bună măsură, criteriile de aderare se bucură de un puternic sprijin extern din partea Austriei şi Germaniei.

În schimb, situaţia Turciei este mai dificilă. Potrivit cotidianului german „Die Welt” din 17 iunie 2006, premierul bavarezşi lider al social-creştinilor bavarezi, Edmund Stoiber, ar fi declarat că aderarea Turciei nu intră în discuţie, în pofida

faptului că se derulează deja negocierile de aderare. „Sunt convins că nu se va ajunge la aderarea Turciei la UE – a declarat Edmund Stoiber – având în vedere mărimeaţării, situaţia sa economică, darşi din punct de vedere socialşi cultural, aderarea Turciei ar suprasolicita capacitatea de extindere a Uniunii Europene”. De reţinut că Turcia are o populaţie de 69,7 milioane de locuitori, cu o înaltă rată de creştere demografică, ceea ce ar îndreptăţi-o la un mare număr de voturi în Consiliul Uniunii, ca şi la un mare număr de euro-parlamentari.

În plus, Turcia are de rezolvat o serie de probleme, careţin de criteriul politic de aderare. Între acestea se numără: relaţiile cu Republica Cipru, care este deja membru al Uniunii Europene; continuarea ocupării părţii de nord a Insulei Cipruşi susţinerea politico-diplomatică a auto-proclamatei Republici Turce a Ciprului de Nord, nerecunoscută de comunitatea internaţională; statutul minorităţii Kurde din Turciaşi recunoaşterea „genocidului” populaţiei armene în timpul primului război mondial. Premierul turc a declarat că Turcia nu-şi va deschide porturile şi aeroporturile pentru navele şi avioanele cipriote până nu se va pune capăt izolării autoproclamatei Republici Turce a Ciprului de Nord, chiar cu riscul suspendării negocierilor de aderare.

Macedonia a obţinut din partea Consiliului European statutul deţară candidată la aderare, dar Comisia Europeană nu a început încă negocierile de aderare. Se apreciază că, reforma constituţională din Macedonia a reprezentat un atu în obţinerea statutului deţară candidată. Aderarea sa va depinde însă de funcţionarea statului de dreptşi respectarea normelor democratice precumşi de definirea de către Uniune a unei strategii clare privind viitoarele sale extinderi.

Ţările din Balcanii de Vest (Albania, Serbia, Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina) au obţinut în 2003, cu prilejul Consiliului European de la Salonic promisiunea de a adera, în perspectivă, la UE, dar în funcţie de capacitatea de absorbţie a acesteia. Acordurile de Stabilizare şi Asociere pe care acesteţări le-au semnat sau urmează să le semneze cu Uniunea Europeană constituie un prim-pas spre obţinerea statutului de state-candidate şi, apoi, spre începerea negocierilor de aderare.

Se apreciază că dacă cele 4 ţări vor îndeplini, cu prioritate criteriile politice, respectiv respectarea drepturilor omului, colaborarea cu Tribunalul de la Haga, combaterea corupţieişi a crimei organizate, aderarea ar putea avea loc în jurul anului 2015.

De altfel, preşedintele Comisiei Europene a declarat că drumul integrăriiţărilor balcanice în UE este însă foarte bun.

Republica Moldovaşi Ucraina şi-au exprimat şi ele opţiunea pentru integrarea în Uniune, dar perspectivele pentru atingerea acestui obiectiv politic sunt îndepărtate. Oficialii Comisiei Europene s-au oferit să sprijine Kievul şi Chişinăul pe calea reformelor, fără a permite însă integrarea lor în U.E.

Cuvinte-cheie

avizul conform acquis-ul comunitar codecizia Consiliul European Consiliul Uniunii Europene Comisia Europeană

consultare criterii de aderare Parlamentul European proces decizional Politica Agricolă Comună Politica de Vecinătate Politica Externă şi de Securitate

Rezumat

1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene are la bază trei instituţii de bază: Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European şi Comisia Europeană.

1. Parlamentul European este instituţia care îndeplineşte funcţia legislativă, bugetară şi de control democratic în cadrul Uniunii europene. Europarlamentarii sunt aleşi prin vot direct de populaţia ţărilor membre a UE. Numărul acestora s-a modificat în dependenţă de numărul ţărilor comunitare.

2. Consiliul European este format din şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale UE şi constituie instanţa supremă a Uniunii Europene. Domeniul său de competenţe nu este limitat, întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie din cadrul comunitar, fie al cooperării inter-guvernamentale.

3. Consiliul Uniunii Europene, este compus din miniştri competenţi ai statelor membre, de aceea mai este denumit şi Consiliul de Miniştri. Este organul decizional principal; esenţa prerogativelor acestuia rezidă în puterea sa normativă întrucât adoptă, singur sau împreună cu Parlamentul European, normele juridice ale Uniunii. Aşadar, Consiliul deţine (în unele cazuri împreună cu Parlamentul European) puterea de a adopta principalele acte normative ale Uniunii (reglementări şi directive). Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre, încheie acorduri internaţionale în numele Comunităţilor Europene şi exercită – împreună cu Parlamentul – puterea bugetară.

4. Procesul decizional în cadrul UE este unul destul de complex. În desfăşurarea acestuia sunt implicate în mare parte toate instituţiile comunitare, dar deciziile cele mai importante sunt luate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană.

5. Cele trei proceduri principale sunt: „codecizia”, „avizul conform” şi „consultarea”. Codecizia este cea mai frecventă procedură utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor legislative comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal între Parlament şi Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra unei propuneri legislative, nu va exista o lege nouă.

6. Avizul conform este procedura prin care Consilul trebuie să obţină aprobarea parlamentului European înainte de adoptarea anumitor decizii foarte importante. Procedura este similară procedurii de consultare, cu deosebirea că Parlamentul nu poate modifica o propunere: fie o acceptă, fie o respinge.

7. Procedura de consultare este utilizată numai în unele domenii precum agricultura, impozitele şi concurenţa. Prin procedura de consultare Parlamentul are posibilitatea să aprobe propunerea Comisiei, să respingă sau să solicite modificări.

8. Obiectivele Comunităţii Europene au evoluat progresiv, de-a lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii în care concepţia şi decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind: politica regională, monetară, industrială, socială,

energetică, de cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe.

9. Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeana formulate la Summitul de la Copenhaga sunt următoarele: criteriul politic (existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor); criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE); adoptarea integrală a acquis-ului comunitar (aderarea la obiectivele politice, economice şi monetare ale UE).

Probleme de recapitulare

1. Menţionaţi care sunt principalele instituţii ale Uniunii Europene.2. Care sunt funcţiile Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene,

Comisiei Europene?3. Expuneţi diferenţa dintre următoarele instituţii Consiliul European, Consiliul

Uniunii Europene şi Consiliul Europei.4. Sediul Comisiei Europene se află la: a) Bruxelles; b) Strasbourg; c) Luxemburg. 5. Prezentaţi conţinutul principalelor proceduri ale procesului decizional

comunitar: codecizia, avizul conform şi consultarea.6. Care sunt principalele politici comunitare şi care conţinutul acestora

(succint)?7. Care sunt principalele criterii pentru aderarea la Uniunea Europeana? Ne

amintim şi de criteriile de convergenţă.8. Câte valuri de extindere a cunoscut Uniunea Europeană până în prezent?

Comentaţi.

Bibliografie

Instituţii parlamentare internaţionale, coord. Constantinescu Mihai, ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2005, p.86-127;

Ignat Ion, Uniunea Europeană (de la Piaţa Comună la moneda unică), ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.58-81;

Prisăcaru Ghiorghi, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, ed. Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006, p. 73-88;

Wallas Helen, Wallas William, Procesul politic în Uniunea Europeană, ed. Arc, Chişinău, 2004, p.185-217, 273-301, 471-503;

Willem Molle, Economia integrării europene, ed. Epigraf, Chişinău, 2009, p.61-81, 169-265.

Tema 23: Particularităţile integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană

23.1. Necesitatea, evoluţia, avantajele şi dezavantajele integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

23.2. Procedurile de aderare a R. Moldova la UE. Acordul de Parteneriat şi Cooperare.

23.3. Politica Europeană de Vecinătate. Planul de Acţiune UE – R. Moldova.

23.4. Acordul de Asociere a R. Moldova la U.E.

Scopul temei: accentuarea necesităţii şi procedurii de integrare a R. Moldova în Uniunea Europeană.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili: să argumentaţi necesitatea integrării R.Moldova în sistemul comunitar

european; să prezentaţi paşii pe care a reuşit să-i întreprindă ţara noastră pe calea

integrării europene; să menţionaţi avantajele şi dezavantajele integrării R. Moldova în UE; să expuneţi esenţa Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre RM şi UE ca

document de bază a relaţiilor bilaterale; să prezentaţi priorităţile pe care le are ţara noastră prin semnarea Planului de

Acţiuni UE – R. Moldova; să apreciaţi şansele de aderare ale Moldovei odată cu semnarea Acordului de

Asociere a R. Moldova la U.E.

23.1. Necesitatea, evoluţia, avantajele şi dezavantajele integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

Odată cu proclamarea independenţei, în august 1991, a început procesul extrem de complex de edificare a statalităţii RM. Unul din elementele-cheie ale acestui proces a constat în formularea intereselor naţionale ale tânărului stat pe plan extern.

În relaţiile cu Comunitatea Europeană, RM a moştenit cadrul juridic al relaţiilor dintre CE şi URSS – un Tratat de Comerţ şi Cooperare care acorda URSS statutul de cea mai favorizată naţiune în relaţiile comerciale cu CE în schimbul angajamentului primei de a continua reformele politice şi economice. În plus, în 1991 Moldova a devenit beneficiară a programului CE de Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente (TACIS). Includerea Moldovei în programul TACIS a fost un prim semnal al politicii diferenţiate pe care CE urma să o poarte vis-a-vis de statele baltice (incluse într-un program de asistenţă conceput special pentru statele cu o perspectivă clară de aderare, PHARE) şi RM, care aderase de curând la Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Astfel, în timp ce statele baltice şi o serie de state central şi est-europene semnează Acorduri Europene cu CE, ale căror finalitate era aderarea acestor state la CE, Moldovei, de rând cu alte state din CSI, îi este propus un Acord de Parteneriat şi Cooperare – un tratat bilateral axat mai mult pe relaţiile economice şi comerciale dintre CE şi statele partenere şi care nu prevedea accederea acestora la CE.

Abia dupa semnarea unui Acord de Parteneriat şi Cooperare (APC) dintre UE şi RM în 1994, autorităţile de la Chişinău încep să atragă tot mai multă atenţie UE şi să formuleze tot mai clar opţiunea europeană a RM. Astfel, în 1995 Parlamentul de la Chişinău a adoptat o declaraţie de politică externă în care califica semnarea APC drept un prim pas spre integrarea europeană a RM.

În decembrie 1996, nou-alesul Preşedinte Petru Lucinschi adresează un mesaj oficial Presedintelui Comisiei Europene, Jaques Santer, în care formulează dorinţa Moldovei de a deveni membru asociat al UE până în 2000, deziderat reiterat într-un alt mesaj oficial al Preşedintelui Lucinschi în octombrie 1997.

Odată cu victoria relativă a forţelor pro-europene în alegerile parlamentare din 1998, integrarea europeana începe să devină o temă dominantă a discursului politic autohton. Dupa criza financiară din Rusia, Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, majoritară în Parlament, votează în 1998 o hotărâre care stipula că orientarea spre integrarea europeana devine “obiectiv strategic major al ţării”.

În paralel, aderarea la UE este declarată obiectivul strategic al Moldovei în Concepţia Politicii Externe pentru 1998 – 2002 adoptată de noul guvern.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM a intrat în vigoare abia în iulie 1998, pentru o perioada de zece ani.

În perioada următoare intrării în vigoare a APC are loc o activizare vădită a diplomaţiei moldoveneşti pe vectorul european, în special în vederea aderării RM la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, eforturi încheiate cu succes în 2001, când Moldova aderă la această iniţiativă. Participarea la Pact este vazută de autorităţile moldovene drept o posibilitate de a include Moldova în Procesul de

Stabilizare şi Asociere al UE pentru Balcanii de vest, o „scurtatură” pentru procesul de aderare a RM la UE.

În paralel, pe plan intern se contureaza tot mai mult consensul politic din Moldova cu privire la optiunea europeana a statului nostru, exprimat printr-un document-apel cu privire la integrarea europeana semnat de 25 de formaţiuni politice, în mai 2000, şi un Apel către preşedintele ţării, din iunie 2002, semnat de o serie de partide politice şi organizaţii neguvernamentale care revendica crearea unei Comisii naţionale pentru integrarea europeană şi elaborarea unei strategii de integrare europeană a RM.

De la sfârşitul anului 2002, autorităţile moldovene purced la crearea cadrului instituţional intern pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM: Comisia Natională pentru Integrarea Europeană (CNIE), Comisia Parlamentară pentru Integrare Europeană (CPIE), Departamentul de Integrare Europeană din cadrul MAE. În septembrie 2003, când Moldova fusese deja invitată să participe la Politica Europeană de Vecinatate, CNIE elaborează şi transmite Comisiei Europene o Concepţie de integrare a RM în UE.

Peste câteva luni, la Chişinău se afla în vizită Comisarul European pentru Extindere, Gunter Verheugen, care prezinta autorităţilor moldoveneşti priorităţile strategice şi principiile de bază ale PEV.

Verheugen invita autorităţile moldoveneşti să elaboreze un Plan individual de acţiuni, care urmează să ţină cont de specificul, capacităţile şi problemele RM şi care va defini obiectivele cooperării RM cu UE. În acelaşi timp, Verheugen constata că politica de vecinatate a UE nu presupune aderarea statelor vecine la UE, dar ca aceasta „nu închide uşa pentru aspiraţiile europene ale oricărei dintre ţările vecine”.

În urma a patru runde de negocieri asupra Planului individual de Acţiuni UE – RM desfăşurate pe parcursul anului 2004, acesta este aprobat de catre Comisia Europeană la 9 decembrie 2004 şi semnat de catre părţi la 22 februarie 2005.

La 24 martie 2005 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene, care prevedea consensul larg al celor patru fracţiuni parlamentare în ceea ce privea promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană. Drept urmare a acestei Declaraţii, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat un şir de măsuri legislative importante pentru consolidarea democraţiei şi statului de drept în Republica Moldova, care au fost elaborate cu participarea societăţii civile şi a opoziţiei.

Pe data de 21 decembrie 2009, la Bruxelles s-a desfăşurat cea de a XI-a reuniune a Consiliului de Cooperare Republica Moldova – Uniunea Europeană. La această întrunire s-au abordat mai multe probleme, printre care cooperarea dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova în domeniul democraţiei şi drepturilor omului, colaborarea economică şi sectorială, aspecte legate de justiţie, libertate şi securitate. Cu această ocazie au fost apreciate acţiunile guvernului de la Chişinău în reformarea instituţiilor, economiei şi societăţii moldoveneşti. La reuniune, a fost adoptată o declaraţie comună în care sunt susţinute eforturile Republicii Moldova şi menţionate acţiuni în perspectiva apropierii celor două părţi. Printre acestea se numără lansarea negocierilor privind Acordul de Asociere şi, în acest context, determinarea părţilor de

a face paşi concreţi în vederea creării Zonei de Liber Schimb Cuprinzător şi Aprofundat. Părţile au declarat intenţia de a lansa în anul 2010 dialogul cu privire la liberalizarea regimului de vize. În declaraţia comună, reprezentanţii Uniunii au recunoscut aspiraţiile europene ale Republicii Moldova. De asemenea, a fost discutată problematica transnistreană şi a fost confirmată continuarea cooperării în căutarea unei soluţii viabile pentru conflictul transnistrean. Pe parcursul vizitei la Bruxelles, Vlad Filat a semnat un Memorandum de înţelegere cu privire la acordarea de către instituţiile comunitare a asistenţei consultative guvernului Republicii Moldova. Memorandumul prevedea detaşarea de către Uniunea Europeană a unui grup de consilieri de rang înalt la nivelul organelor importante ale statului de la est de Prut, pentru consilierea funcţionarilor moldoveni în promovarea şi implementarea unor politici sectoriale în domeniul integrării europene.

Integrarea europeană reprezintă un proces, care implică atât beneficii cât şi riscuri pentru statele implicate. Pentru RM integrarea în UE, ar aduce cu siguranţă mai multe beneficii decât riscuri. Avantajele integrării RM în UE ar fi:

- Aplicarea standartelor europene, care cel puţin înseamnă civilizaţie.- Mijloace financiare alocate prin intermediul diverselor programe (ex. TACIS);- Investiţiile care ar da posibilitate creşterii bunăstării simplilor cetăţeni;- Piaţa de desfacere se va extinde, adică ar avea loc o orientare de la est – spre

vest.- O respectare mai strigentă a drepturilor omului.- O eventuală soluţionare mai rapidă a conflictului Transnistrean, întru-cât

problema Transnistreana s-ar transforma într-o problemă a UE.Însă pe lângă avantaje, integrarea presupune şi anumite dezavantaje.Ori de câte ori un popor acceptă să adere la astfel de structuri, renunţă voluntar

într-o anumită măsură la suveranitatea proprie şi acceptă impunerea regulilor structurii respective.

Dezavantaj ar fi şi creşterea impozitelor, pentru că RM va trebui să participe la cuferele UE; vor creşte investiţiile străine , de care însă vor beneficia investitorii străini, dar nu şi cei autohtoni.

Cântărind avantajele cât şi dezavantajele aderării noastre la sistemul comunitar european putem constata că ne asumăm anumite riscuri legate de tergiversarea procesului de asociere şi aderare la UE. Printre aceste riscuri putem menţiona:

a) depopularea ţării în urma continuării exodului masiv al populaţiei peste hotare. Gastarbaiterii din Europa Occidentală nu vor reveni acasă dacă în Moldova nu vor fi create locuri de muncă bine remunerate, dacă nivelul de trai nu se va apropia de cel din UE.

b) aprofundarea în continuare a decalajelor în nivelul de dezvoltare faţă de ţările din regiune (România, Ungaria, Bulgaria).

c) creşterea dependenţei politice şi economice faţă de Rusia, izolării de restul lumii şi a rămânerii în zona gri, zona instabilităţii şi subdezvoltării.

23.2. Procedura de aderare a R. Moldova la UE.

Acordul de parteneriat şi cooperare.

După două decenii de apropiere tot mai intensă, Republica Moldova colaborează cu structurile comunitare în domenii dintre cele mai variate. Chiar dacă perspectivele aderării la Uniunea Europeană sunt îndepărtate, o viitoare extindere fiind evitată de forumurile europene în anii următori, aportul financiar, tehnologic, cultural şi uman al Uniunii este unul dintre cele mai importante în democratizarea Republicii Moldova, în creşterea nivelului de trai al locuitorilor şi revigorarea economică a statului dintre Prut şi Nistru.

Am menţionat în paragraful precedent că procesul de aderare a R. Moldova la UE decurge destul de anevoios. Acest proces este realizat avându-se la bază următoarele documente:

- Acordul de Parteneriat si Cooperare RM – UE;- Planul de acţiune UE – RM;- Politica Europeană de Vecinătate;- Acordul de asociere a RM la UE.

Primul document oficial încheiat de ambele părţi a fost Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC). Evenimentul a avut loc la 28 noiembrie 1994, la numai zece luni de la ultimul mesaj al preşedintelui Snegur către Comisia Europeană. Dat fiind că procesul de intrare în vigoare a acordului era de lungă durată, la 2 octombrie 1995 a fost semnat şi la 1 mai 1996 a intrat în vigoare „Acordul interimar privind comerţul între Republica Moldova şi Uniunea Europeană”. Acordul menţionat avea ca efect o vădită creştere a schimburilor comerciale între cele două entităţi partenere.

Odată cu intrarea în vigoare a „Acordului de Parteneriat şi Cooperare”14 dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, la 1 iulie 1998, relaţiile celor două entităţi au fost plasate într-un cadru legislativ oficial. Noul acord punea şi bazele juridice aplicării programului TACIS (Tehnical Aid to the Commonwealth of Independent States) de asistenţă în Moldova. Programul era adresat statelor foste membre ale Uniunii Sovietice şi cuprindeau o gamă largă de măsuri şi acţiuni, în domeniul reformelor administrative, a consolidării societăţii civile şi ONG-urilor, a reformelor sociale şi cooperării la nivelul structurilor de invăţământ superior.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare, instituit pentru o perioadă de 10 ani, avea următoarele obiective ample:

- asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între părţi, care ar permite dezvoltarea unor relaţii politice;

- promovarea comerţului şi investiţiilor, precum şi relaţiilor economice armonioase între Părţi pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor economică durabilă;

- asigurarea bazei pentru colaborarea în domeniile legislativ, economic, social, financiar şi cultural;

- susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei, de dezvoltare a economiei şi de finalizare a tranziţiei sale la economia de piaţă.

Punerea în aplicare a APC dintre UE şi RM înseamnă că ţara noastră este accaptată de UE în calitate de partener. Acest acord presupune că UE, pe de o parte, sprijină şi va sprijini eforturile Moldovei în consolidarea statalităţii şi asigurarea dezvoltării ei politice şi social-economice, iar pe de altă parte, Moldova – să

14 Acordul a fost adoptat pentru o perioadă iniţială de 10 ani, dar este prelungit automat în fiecare an dacă părţile nu-l denunţă.

înfăptuiască şi mai departe „în spirit european” armonizarea legislaţiei, transformările instituţionale, economice şi sociale. Reeşind din aceasta, este foarte importantă conştientizarea faptului că pentru Moldova calea spre Europa începe la Chişinău şi nu la Bruxelles, că APC nu este o declaraţie mediocră de intenţii, dar un document de lucru ce necesită nu numai identificarea geopolitică a ţării, dar şi un lucru permanent, scrupulos în fiecare din domeniile marcate de Acord:

Dialogul politic; Armonizarea legislaţiei; Relaţiile comerciale; Colaborarea economică şi financiară; Politica socială; Colaborarea în domeniul învăţământului, ştiinţei, culturii; Protecţia mediului înconjurător.

APC prevede, de asemenea, că realizarea şi monitarizarea lui trebuie să fie efectuate de ambele părţi în condiţiile unui dialog permanent în cadrul a trei instituţii: Consiliul de Cooperare (Cooperation Council), ce funcţionează la nivel de Guverne; Comitetul de Cooperare (Cooperation Committee) şi subcomponentele15 sale specializate, ce includ reprezentanţi responsabili ai structurilor UE şi RM; şi Comitetul Parlamentar de Cooperare (Parliamentary Cooperation Committee) care este format din membrii Parlamentului European şi ai Republicii Moldova.

Influenţa pozitivă a Acordului s-a manifestat, mai întâi de toate, în armonizarea legislaţiei moldoveneşti, liberalizarea comerţului, constituirea sectorului privat şi atenuarea consecinţelor sociale ale perioadei de tranziţie. Deşi pe parcursul perioadei 1998 – 2002 Acordul UE – Moldova nu a fost supus rectificării, merită de subliniat că an de an, în dependenţă de evoluţia situaţiei în ţară şi de mersul reformelor, se modificau accentele şi domeniile prioritare de realizare a acestuia. La început se acorda atenţie sporită consolidării bazelor democratice ale statului, atestării supremaţiei legii şi a libertăţilor, iar în domenii concrete – reorganizarea sectorului agricol, restructurării întreprinderilor, dezvoltării resurselor umane ş.a. O abordare atât de extinsă faţă de realizarea Acordului a fost considerată neeficientă.

De aceea, în mai 2001 (Bruxelles), în cadrul lucrărilor Consiliul de Cooperare UE – Moldova, partea europeană a propus o abordare nouă, mult mai pragmatic: „Dacă ambele părţi îşi vor concentra atenţia asupra unui număr mai limitat de priorităţi, în loc de a încerca să soluţioneze mai multe probleme în acelaşi timp, atunci va fi mai uşor de a obţine rezultate concrete” (EU – Moldova Cooperation Council. Minutes. Bruxelles, May 2001, April 2002). Partea moldovenească a fost de acord cu o astfel de abordare, menţionând necesitatea concretizării acţiunilor prioritare. Un alt moment ţine de aprecierea necesităţii ca pentru fiecare sector concret să fie pregătite documente de lucru, cu indicarea paşilor concreţi propuşi spre implementare. Moldova a fost de acord să elaboreze proiectele unor astfel de documente şi să le prezinte părţii europene pentru a le coordona cu Consiliul de Cooperare. Partea moldovenească a propus ca în continuare documentele să fie

15 Din 2002, cele cinci subcomitete functioneaza in urmatoarele domenii: promovarea comertului si a relatiilor economice; cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne; cooperarea vamala si transfrontaliera; armonizarea legislatiei; implementarea studiului de fezabilitate cu privire la crearea unei zone de liber schimb.

incluse într-un plan comun de acţiuni pentru realizarea APC, asigurând legătura dintre ele şi caracterul complex al întregii lucrări.

23.3. Politica Europeană de Vecinătate. Planul de acţiune UE – R. Moldova.

Politica Europeana de Vecinatate (PEV) a aparut ca urmare a aderarii la UE a zece noi state membre in mai 2004. Obiectivul principal al PEV este de a împărtăşi beneficiile acestei extinderi cu statele din vecinatatea apropiată pentru care, pe termen mediu, nu există perspectiva de aderare la UE. PEV a fost concepută în aşa fel încât să evite apariţia unor linii de diviziune dintre Europa extinsă şi vecinii acesteia, oferindu-le statelor vecine posibilitatea de a participa la activităţile UE prin intermediul unei colaborări politice şi economice mai strânse.

În domeniul politic, este preconizată intensificarea dialogului politic cu UE şi asistenţa din partea acesteia pentru consolidarea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept. De asemenea se aşteaptă o colaborare mai strânsă în domeniul politicii externe şi de securitate.

PEV include vecinii estici ai UE: Belarus, Ucraina şi Moldova; statele din Caucazul de Sud: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan; statele sud- şi est-mediteranene: Maroc, Alger, Tunisia, Libia, Egipt, Izrael, Iordania, Liban, Siria şi Autoritatea Palestiniană. UE dezvoltă relaţii speciale cu Rusia în cadrul unui “parteneriat strategic”.

Scopul principal al PEV este promovarea priorităţilor de politică externă a UE, ca de exemplu eficientizarea activităţii instituţiilor internaţionale multilaterale, şi combaterea factorilor comuni de insecuritate – terorismul, activităţile de contrabandă, crima organizată, conflictele nesoluţionate etc.

În domeniul economic, obiectivele PEV sunt consolidarea relaţiilor comerciale preferenţiale, sporirea asistenţei tehnice şi financiare, participarea graduală într-o serie de programe şi politici UE, dar şi participarea la piaţa internă a UE prin aproximarea legislativă şi integrarea graduală a reţelelor de transport, energetice şi de comunicare.

Pentru realizarea acestor obiective, statele vecine vor trebui să facă un efort susţinut şi coerent de realizare a unei serii de reforme complexe. Beneficiile însă vor fi considerabile – reformele structurale vor duce la rate de creştere sporite; un climat macroeconomic îmbunătăţit şi liberalizarea comerţului vor favoriza mai multe investiţii străine directe, iar reformele politice vor contribui la consolidarea instituţiilor şi proceselor democratice din aceste state. În scurt timp, statele vor deveni mai eficiente şi mai capabile să ofere un nivel mai înalt de trai cetăţenilor săi.

Aprofundarea relaţiilor politice şi economice dintre UE şi noii vecini după aceasta schema va duce la proiectarea stabilităţii şi prosperităţii din interiorul UE asupra vecinatăţii imediate. Ca urmare va beneficia atât UE (stabilitate şi pace la hotare), cât şi statele vizate – vor fi nişte state mai democratice şi mai bine echipate să facă faţă provocărilor globalizarii.

PEV nu va înlocui relaţiile actuale dintre UE şi statele vecine, ci va duce la consolidarea cadrului juridic şi instituţional care guvernează aceste relaţii la momentul actual (în cazul RM, Acordul de Parteneriat şi Cooperare şi instituţiile create în baza acestuia).

PEV nu presupune aderarea statelor vecine la UE. PEV este mai curând o politică alternativă celei de extindere, concepută special pentru statele pentru care pe termen mediu nu există o perspectivă clară de aderare la UE. În acelaşi timp, PEV nu exclude posibilitatea aderării la UE a statelor vizate, o mare parte din acestea având puternice aspiraţii europene, ca de exemplu Republica Moldova şi Ucraina.

În schimb, PEV prevede posibilitatea stabilirii unor parteneriate foarte apropiate dintre statele vecine şi UE, aşa încât statele vecine să poată beneficia de „tot în afară de instituţiile” UE .

Republica Moldova, de rând cu alte state din fosta Uniune Sovietică – Ucraina, Belarus, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia, este unul din statele participante la PEV. După aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, Moldova a devenit vecin direct cu UE, un aşa-zis „nou vecin” al Europei. Acest lucru a determinat statele UE să atragă mai multă atenţie proceselor care au loc în RM şi problemelor de ordin politic, economic, social cu care se confruntă RM la momentul actual, deoarece aceste probleme sunt potentiale surse de instabilitate atât pentru Moldova, cât şi pentru restul UE. Problema transnistreană capătă o importantă deosebită în relaţiile RM-UE datorită numeroaselor riscuri de securitate pe care le comportă prezenţa acestui conflict nesoluţionat la o distanţă de doar 100 de km de hotarul UE după aderarea României.

Participarea Moldovei la PEV se înscrie în eforturile mai largi de realizare a obiectivului strategic de integrare europeană a statului nostru. PEV deschide noi perspective pentru dezvoltarea unor relaţii mai strânse cu UE şi pentru apropierea Moldovei de modelul politic şi economic european. Participarea la PEV ne va aduce mai multe beneficii – participarea la piaţa unică şi alte politici comunitare, asistenţa tehnică şi financiară din partea UE, posibilitatea acordării unor facilităţi pentru vize etc. În plus, PEV prevede un sprijin mai mare din partea UE în procesul de reglementare transnistreană, un obiectiv urmarit de autorităţile de la Chişinău de mai multă vreme.

Pe de alta parte, PEV nu prevede aderarea Republicii Moldova la UE, deci nu satisface întru totul aspiraţiile europene ale Republicii Moldova. Cu toate acestea, Chişinăul trebuie să se concentreze asupra îndeplinirii depline şi în termen a angajamentelor luate în cadrul PEV, în acest fel demonstrând ataşamentul faţă de obiectivul de integrare europeană şi deschizând perspectiva unor relaţii şi mai strânse cu UE.

De la sfârşitul anului 2002, autorităţile moldovene purced la crearea cadrului instituţional intern pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM: Comisia Naţională pentru Integrarea Europeană (CNIE), Comisia Parlamentară pentru Integrare Europeană (CPIE), Departamentul de Integrare Europeană din cadrul MAE. În septembrie 2003, când Moldova fusese deja invitată să participe la Politica Europeană de Vecinatate, CNIE elaborează şi transmite Comisiei Europene o Concepţie de integrare a RM în UE.

Peste câteva luni, la Chişinău se afla în vizită Comisarul European pentru Extindere, Gunter Verheugen, care prezinta autorităţilor moldoveneşti priorităţile strategice şi principiile de bază ale PEV.

Verheugen invita autorităţile moldoveneşti să elaboreze un Plan individual de Acţiuni (PA), care urmează să ţină cont de specificul, capacităţile şi problemele RM şi care va defini obiectivele cooperării RM cu UE. în acelaşi timp, Verheugen constata că politica de vecinătate a UE nu presupune aderarea statelor vecine la UE, dar că aceasta „nu închide uşa pentru aspiraţiile europene ale oricărei dintre ţările vecine”.

În urma a patru runde de negocieri asupra Planului individual de Acţiuni UE – RM desfăşurate pe parcursul anului 2004, acesta este aprobat de către Comisia Europeană la 9 decembrie 2004 şi semnat de către părţi la 22 februarie 2005.

Planul individual de Acţiuni UE-RM reprezinta un document politic încheiat între UE şi Republica Moldova şi care stabilea programul, obiectivele strategice şi priorităţile relaţiilor dintre UE şi RM pentru 2005–2007. PA nu înlocuieşte Acordul de Parteneriat şi Cooperare, ci îl complementează pe acesta, atribuind mai multă importanţă şi urgenţă procesului de reforme economice şi politice stipulate în APC. Astfel, PA nu este doar o hartă de parcurs pentru apropierea RM de UE şi realizarea obiectivului strategic de integrare europeană, ci şi un program de reforme politice şi economice interne pe care autorităţile moldoveneşti s-au angajat să le realizeze.

PA a fost semnat pentru un termen de trei ani. Planul prevedea intensificarea relaţiilor politice, de securitate, economice şi culturale şi „împărtăşirea responsabilităţii pentru prevenirea conflictelor şi reglementarea acestora”, unul din obiectivele principale ale PA fiind sprijinirea de catre UE a eforturilor de soluţionare a conflictului transnistrean. În Plan sunt recunoscute aspiraţiile europene ale RM şi se face referinţă la Concepţia de Integrare Europeană a Republicii Moldova pe care Chişinăul a prezentat-o Comisiei Europene în septembrie 2003. În acelaşi timp, PA stipulează că nivelul relaţiilor dintre UE şi RM va depinde de ataşamentul RM faţă de valorile comune şi de capacitatea acesteia de a implementa priorităţile stabilite.

Planul prevede o serie de perspective noi pentru dezvoltarea relaţiilor de parteneriat dintre UE si RM:

a. Perspectiva de a trece de la cooperare la integrare prin participarea RM la piaţa internă a UE şi la politicile şi programele UE;

b. Intensificarea cooperării politice prin elaborarea unor mecanisme de dialog politic;

c. Angajamentul ferm al UE de a sprijini soluţionarea conflictului transnistrean;d. Convergenţa legislativă, deschiderea economică, reducerea barierelor

comerciale;e. Asistenţa financiară sporită pentru realizarea acţiunilor propuse în PA;f. Posibilitatea participării RM la programe culturale, educaţionale, ştiinţifice,

ecologice ale UE etc.;g. Sprijin pentru armonizarea legislaţiei RM la acquis-ul comunitar; h. Stabilirea unui dialog în domeniul vizelor şi posibilitatea acordarii RM a unor

facilităţi cu privire la vize etc.

Observăm că PA ajustează cadrul de relaţii dintre RM şi UE la cerinţele şi conjunctura internă şi externă actuală a acestor relaţii şi anume:

• Introduce mai multă claritate şi precizie în ceea ce priveşte domeniile de cooperare bilaterală şi stabileşte nişte acţiuni prioritare în acest sens;

• Încearcă să echilibreze aspectul preponderent economic al relaţiilor UE-RM prevăzut în APC printr-o serie de prevederi cu privire la cooperarea politică şi de securitate, inclusiv prevede posibilitatea alinierii RM la poziţiile de politică externă luate de UE;

• Ia seama de programele şi strategiile naţionale în vigoare ale RM ca SCERS, Planul Naţional de Acţiune în domeniul Drepturilor Omului, Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Corupţiei etc.;

• Acordă o atenţie deosebită eforturilor de soluţionare a conflictului transnistrean şi prevede participarea UE la acestea, recunoscând indirect că problema transnistreană este un obstacol-cheie pentru dezvoltarea RM;

• Ia act de aspiraţiile europene ale RM, dar în acelaşi timp conţine un puternic element de condiţionalitate: parteneriatul dintre UE şi RM urmează a fi construit în baza valorilor comune, perspectiva de integrare europeană fiind pusă în relaţie directă cu mersul şi succesul reformelor interne.

PA prevede o serie de măsuri pe termen scurt şi lung în şapte domenii generice de cooperare:

1. Dialogul şi reforma politică;2. Cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean;3. Reformele şi dezvoltarea economică şi socială;4. Relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie;5. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;6. Transport, energie, telecomunicaţii, mediu înconjurător, cercetare, dezvoltare

şi inovaţie;7. Contacte umane.În acelaşi timp, PA face referinţă la un set de obiective prioritare:a. Eforturi susţinute în vederea identificării unei soluţii viabile a conflictului

transnistrean;b. Consolidarea stabilităţii şi eficienţei instituţiilor care garantează democraţia şi

statul de drept;c. Asigurarea respectării libertăţii mass-media şi a libertăţii de exprimare;d. Consolidarea capacităţii administrative şi a sistemului judecătoresc;e. Reluarea cooperării cu Instituţiile Financiare Internaţionale, combaterea

sărăciei;f. Îmbunătăţirea climatului investiţional prin îmbunătăţirea climatului de afaceri

şi lupta împotriva corupţiei;g. Instituirea unui sistem eficient şi cuprinzător de gestionare a frontierei pe

toate sectoarele frontierei RM, inclusiv pe segmentul transnistrean;h. Lupta împotriva crimei organizate, inclusiv a traficului de fiiniţe umane;i. Gestiunea fluxurilor migraţionale.Observăm că, deşi, într-o perspectivă mai îndelungată, RM trebuie să întreprindă

măsuri în toate cele şapte domenii largi de acţiune ale PA, acţiunile prioritare vizează

rezolvarea unui set de probleme-cheie existente la momentul semnării PA şi care trezesc cea mai mare îngrijorare din partea UE. Aceste probleme reprezintă deopotrivă obstacole importante pentru procesul de democratizare şi dezvoltare economică a RM existente la momentul actual, dar şi surse majore de insecuritate şi instabilitate atât pentru RM, cât şi pentru restul Europei.

23.4. Acordul de Asociere a R. Moldova la U.E .

În mai 2009, la Summitul de la Praga a fost lansat Parteneriatul Estic, un nou aranjament de cooperare regională în formatul „27+6” (statele-membre ale UE + şase state non-UE din estul Europei, inclusiv Moldova). Parteneriatul Estic prevede stabilirea unor relaţii aprofundate între UE şi cele şase state din vecinătatea răsăriteană a comunităţii, având la bază o abordare individuală. Cu aceste state urmează a fi semnate Acorduri de Asociere.

Pe 15 iunie 2009, în cadrul reuniunii Consiliului pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) de la Luxemburg au fost adoptate Concluziile privind Republica Moldova care vin să confirme angajamentul Uniunii Europene pentru consolidarea relaţiilor cu Republica Moldova, inclusiv prin adoptarea mandatului de negociere a noului acord UE-RM în schimbul Acordului de Parteneriat şi Cooperare, dar şi să accentueze necesitatea respectării valorilor şi principiilor democratice de către Moldova pentru avansarea dialogului moldo-comunitar.

Negocierile pe marginea Acordului de Asociere (AA) dintre Moldova şi Uniunea Europeană au demarat în ianuarie 2010. Până în luna iunie 2011 au avut loc şapte runde de negocieri ce vizează conţinutul acordului dat.

Viitorul AA implică stabilirea unei cooperări stânse într-o gamă largă de domenii, pentru a oferi orientare politică şi asistenţă UE pentru a promova dezvoltarea economico-socială a Republicii Moldova. Printre domeniile de bază se numără:

Cooperare economică şi statistică. R. Moldova urmează să întreprindă măsuri în vederea facilitării reformei şi integrării economice în structurile europene prin îmbunătăţirea formulării şi aplicării politicilor economiei de piaţă. Tot în acest context, Moldova ar trebui să-şi îmbunătăţească capacitatea de a furniza informaţii referitoare la performanţele macroeconomice şi prognoze, să formuleze politica economică şi să dezvolte instrumentele pentru aplicarea acesteia.

Promovarea şi protecţia investiţiilor, cooperarea industrială, ÎMM-uri. R. Moldova urmează să se axeze pe crearea unui climat favorabil pentru investiţii private atât interne, cât şi străine, pentru a promova revitalizarea economică şi industrială. Scopul ar trebui să fie stabilirea unui cadru legal favorabil pentru investiţii, implementarea măsurilor corespunzătoare pentru transferul de capital şi promovarea oportunităţilor de investiţii. În domeniile de cooperare industrială şi IMM-uri, politicile trebuie să fie elaborate vizând promovarea modernizării şi restructurării industiei, precum şi consolidarea sectorului IMM-urilor.

Agricultura şi sectorul agroindustrial. În special, Moldova trebuie să urmărească modernizarea şi restructurarea agriculturii şi a sectorului agroindustrial.

Cooperarea în cadrul noului AA ar putea include: 1. Dezvoltarea gospodăriilor de fermieri private şi a canalelor de distribuţie, metodele de depozitare şi de marketing; 2. modernizarea infrastructurii rurale (transportul, alimentare cu apă, telecomunicaţiile, 3. îmbunătăţirea productivităţii şi calităţii folosind metodele şi produsele adecvate; 4. dezvoltarea metodelor de marketing, promovarea cooperării industriale în domeniul agriculturii şi schimbului de know–how, şi 5. dezvoltarea cooperării privind sănătatea animalelor şi plantelor în formă de asistenţă pentru instruire şi organizarea controalelor în vederea armonizării treptate cu standardele Uniunii Europene.

Facilitatea comerţului şi serviciilor vamale. În domeniul vamal, Moldova trebuie să întreprindă măsuri pentru a realiza armonizarea în continuare cu acquis-ul UE şi pentru a asigura implimentarea măsurilor de liberalizare care ar rezulta dintr-un AA. În special, Moldova trebuie să dezvolte managmentul vamal eficient şi metodele de investigare, să asigure colectarea veniturilor corespunzătoare, să simplifice controalele şi formalităţile în ceea ce priveşte transportul de măsuri, şi să introducă sisteme informaţionale vamale moderne.

O componentă foarte importantă a Acordului de Asociere este Acordul de Comerţ Liber, numit Zona de Liber Schimb Aprofundat şi Corespunzător dintre Moldova şi Uniunea Europeană (ZLSAC). Acesta presupune: liberalizarea graduală a comerţului de bunuri şi servicii, libera circulaţie a forţei de muncă, reducerea taxelor vamale, a barierelor tehnice şi netarifare, abolirea restricţiilor cantitative şi armonizarea legislaţiei ţării noastre cu acquis-ul UE.

Semnarea Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător (ALSAC) va oferi anumite beneficii printre care:

- transferul de tehnologii şi cunoştinţe, inclusiv propagarea tehnologiei, în special din ţările dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare, ceea ce va spori productivitatea;

- avantajul dinamic comparative şi „învăţarea prin generare” de eficienţă sporită, prin cerere mărită din partea comerţului extins;

- avantajele promovării concurenţei în urma favorizării concurenţei de import, într-un mediu de concurenţă imperfectă, care să permită exploatarea potenţialului economiilor de scară în producţie;

- investiţii străine directe mărite, care aduc tehnologii avansate, şi prin urmare îmbunătăţesc productivitatea.

Realizarea obiectivelor ALSAC, în general, înseamnă eliminarea barierelor atât la frontieră, cât şi dincolo de ele. Acest lucru implică aplicarea principiului de tratament naţional, conform căruia orice articol care trece frontiera trebuie să fie tratat în mod similar furnizorului local. ALSAC care urmează a fi negociat de Moldova cu UE este prevăzut ca un acord comercial care va extinde accesul prefenţial pentru bunurile industrialeşi careva produse agricole, precum şi facilitarea armonizării standardelor pentru produsele industriale şi acordurile fitosanitare privind standardizarea produselor agricole.

Printre acţiunile prioritare ale Guvernului R.Moldova în vederea integrării europene mai figurează:

• Adoptarea şi promovarea valorilor şi standardelor europene în toate domeniile – politic, economic, social şi juridic – prin implementarea criteriilor de la Copenhaga şi a angajamentelor asumate în cadrul Consiliului Europei;

• Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar;• Promovarea unei integrări economice reale cu UE, inclusiv prin încheierea

Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător;• Demararea dialogului cu UE în domeniul liberalizării regimului de vize, cu

scopul semnării unei Foi de Parcurs privind eliminarea vizelor, astfel încât să obţinem eliminarea regimului de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova;

• Implementarea acţiunilor conforme Parteneriatului de Mobilitate dintre UE şi Republica Moldova;

• Asigurarea securităţii energetice a ţării prin instrumentele de care dispune UE şi aderarea la piaţa energetică europeană;

• Implementarea unor strategii de comunicare (internă şi externă) cu societatea şi factorii externi din UE, precum şi alţi actori internaţionali, privind integrarea europeană. Deschiderea unor centre de informare pe teritoriul ţării în scopul informării corecte şi cuprinzătoare a populaţiei privind procesul de integrare europeană.

Ce este acquis-ul comunitar?Acquis-ul comunitar este corpul de drepturi şi obligaţii ale statelor membre ale

UE. Acquis-ul se compune din:a. Conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale tratatelor UE;b. Legislaţia adoptată în vederea aplicării tratatelor şi jurisprudenţa Curţii de

Justiţie a UE;c. Declaraţiile şi rezoluţiile adoptate de UE;d. Masurile luate in cadrul politicii externe si de securitate comuna;e. Masurile luate in domeniul justitiei si al afacerilor interne;f. Acordurile internationale incheiate de ComunitateaEuropeana si cele incheiate de catre statele membre intre ele in domenii de

activitate ale UE.Acquis-ul comunitar cuprinde asadar nu doar legislatia comunitara in sensul strict

al cuvintului, ci si documentele adoptate in cadrul pilonilor doi si trei ale UE, precum si obiectivele comune trasate in Tratatele UE. Statele candidate trebuie sa accepte acquis-ul comunitar inainte de aderarea lor la UE. Pentru a se integra in UE, statele candidate trebuie sa transpuna acquis-ul in legislatia lor nationala si sa inceapa sa-l implementeze din momentul accederii la UE.

Conform celor menţionate mai sus, obiectivul principal al RM este în prezent semnarea Acordului de Asociere la UE. Pentru ca asocierea să se facă cu costuri mai mici şi să corespundă interesului naţional, este necesar:

a) Informarea populaţiei cu privire la necesitatea, beneficiile şi costurile aderării la UE, inclusiv prin organizarea unor dezbateri publice şi mese rotunde mediatizate, prin emisiuni speciale la radio şi TV, prin predarea unor cursuri dedicate integrării europene în şcoli şi in universităţi, etc.

b) Urgentarea trecerii la standardele europene ale produselor şi serviciilor. O atare grabă este condiţionată şi de faptul că, odată cu semnarea Acordului de Asociere, Moldova va obţine anumite cote la export pe piaţa internă a Uniunii în

funcţie de volumul exporturilor în ultimii trei ani, volum care, din cauza necorespunderii standardelor, rămâne a fi foarte modest.

c) Elaborarea unui Program de Stat de respecializare a economiei moldoveneşti în funcţie de cererea de pe piaţa UE. Aceasta presupune respecializarea, la prima etapă, în confecţionarea anumitor detalii şi părţi componente pentru societăţile transnaţionale europene prin atragerea direcţionată a acestora în economia moldovenească.

d) Atragerea investiţiilor străine directe în sectoarele de specializare a ţării.e) Pentru negocierea Acordului de Asociere, trebuie pregătită din timp o echipă

de experţi, buni cunoscători atât ai economiei RM, cât şi ai experienţei altor ţări. În caz contrar riscăm să semnăm un Acord ce n-ar corespunde interesului naţional şi ar mări în mod artificial costurile aderării la UE.

Ministerul de Externe al R.Moldova prognozează ca negocierile pe marginea acestui acord vor fi finalizate în 2012. În realitate, însă, doar atunci când vor fi finalizate negocierile pentru Zona de Liber Schimb va putea fi finalizat şi Acordul de Asociere.

Cuvinte-cheie

acquis-ul comunitar Acord de Parteneriat şi Cooperare Parteneriatul Estic Planul de acţiune UE – RM; Politica Europeană de Vecinătate;

Acordul de asociere a RM la UEAcordul de Comerţ LiberConsiliul de CooperareComitetul de Cooperare Comitetul Parlamentar de Cooperare

Rezumat

1. Necesitatea integrării R.Moldova în UE este asigurată în mare parte de acele avantaje pe care acest proces le presupune, printre acestea se numără: aplicarea standartelor europene, mijloace financiare alocate prin intermediul diverselor programe, sporirea investiţiilor care ar da posibilitate creşterii bunăstării simplilor cetăţeni, extinderea pieţei de desfacere, o respectare mai strigentă a drepturilor omului ş.a.

2. Procesul de aderare a R. Moldova la UE are la bază următoarele documente: Acordul de Parteneriat şi Cooperare RM – UE; Planul de acţiune UE – RM; Politica Europeană de Vecinătate; Acordul de asociere a RM la UE.

3. Odată cu intrarea în vigoare a „Acordului de Parteneriat şi Cooperare” dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, la 1 iulie 1998, relaţiile celor două entităţi au fost plasate într-un cadru legislativ oficial. Acest document avea la bază următoarele obiective: asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între părţi; promovarea comerţului şi investiţiilor; asigurarea bazei pentru colaborarea în domeniile legislativ, economic, social, financiar şi cultural; susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei, de dezvoltare a economiei.

4. Politica Europeana de Vecinatate a fost concepută pentru a evita apariţia unor linii de diviziune dintre Europa extinsă şi vecinii acesteia, oferindu-le statelor

vecine posibilitatea de a participa la activităţile UE prin intermediul unei colaborări politice şi economice mai strânse.

5. Planul individual de Actiuni UE-RM reprezintă un document politic încheiat între UE si Republica Moldova şi care stabilea programul, obiectivele strategice şi priorităţile relaţiilor dintre UE şi RM pentru 2005 – 2007. Planul prevedea intensificarea relaţiilor politice, de securitate, economice şi culturale.

6. Următoarea treaptă privind procesul de aderare a Moldovei la UE este începerea negocierilor, din ianuarie 2010 cu privire la semnarea Acordului de Asociere. Se preconizează ca Acordul să conţină trei compartimente: acordul politic, de liber schimb şi de liberalizare a regimului de vize.

Probleme de recapitulare

1. Care sunt avantajele şi dezavantajele integrării R. Moldova în structurile europene?

2. Prezentaţi care sunt paşii pe care a reuşit să-i întreprindă R. Moldova în realizarea ideii de aderare la UE.

3. Care a fost primul document care a pus bazele colaborării R. Moldova cu structurile europene? Comentaţi.

4. Prezentaţi conţinutul dialogului moldo-comunitar în contextul Politicii Europeane de Vecinatate.

5. Expuneţi conţinutul şi nivelul de realizare a Planului de Acţiuni UE-RM.6. Pregătiţi o prezentare în grup ce ar reflecta rezultatele obţinute de partea

moldovenească în negocierile cu UE legate de semnarea Acordului de Asociere a R. Moldova la Uniunea Europeană.

Bibliografie

Integrarea Europeană a Republicii Moldova (premise, avantaje şi oportunităţi pierdute), coord. Moldovanu Dumitru, ed. Ştiinţa, Chişinău, 2009, p. 7.14, 29-44;

Legislaţia şi politicile în domeniul comerţului (pregătirea şi negocierea unui Acord de Liber Schimb Aprofundat şi Corespunzător dintre R.Moldova şi UE), coord. Gonciarz Andre, Chişinău, 2011;

Perspectivele relaţiilor economice UE şi Moldova, coord. Cernobroviciuc Maria, ed. Fundaţia CASE, Chişinău, 2007, p.31-54, 80-98;

Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Acord de Parteneriat şi Cooperare. Textul complet, TACIS, 28 noiembrie 1994;

Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Studii comparative privind domeniile: mediul antreprenorial, sectorul serviciilor, sectorul bancar, politica concurenţială, impozitele, contabilitate. TACIS, noiembrie1999.