1

Teologie Morală Ortodoxă Anul IV- semetrul I

Cap. I: Patologia voinţei/acţiunii umane (păcatul şi patima)

0. Problema fundamentală a vieţii spirituale

Cum se explică puterea cu care ne stăpâneşte o patimă, chiar dacă suntem conştienţi de ea şi dorim să ne eliberăm?

Aceasta are legătură cu o problemă foarte evidentă, dar pe care o uităm sau o ignorăm adesea: pe de-o parte, suntem făcuţi pentru veşnica existenţă fericită, şi aceasta este aspiraţia noastră cea mai profundă, însă, pe de altă parte, simţim – în suferinţe şi moarte - precaritatea drastică a existenţei noastre. Omul este o fiinţă a cărei existenţă derivă de la Izvorul Vieţii, depinde de alimentarea din Acesta şi aspiră spre comuniunea cu Acesta. Folosind o terminologie platonică, unii Sf. Părinţi (Ignatie Teoforul, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila) au numit această aspiraţie (atracţie, elan, extaz) eros: „Deci dacă fiinţele raţionale sunt făcute, ele numaidecât se şi mişcă ca unele ce sunt făcute după fire, dinspre început, pentru faptul că există, spre sfârşit, după alegerea voinţei spre existenţa fericită. Căci ţinta (sfârşitul) mişcării celor ce se mişcă este existenţa fericită, precum, începutul ei este însăşi existenţa. Iar acesta este Dumnezeu, care e şi Dătătorul existenţei şi Dăruitorul existenţei fericite, ca început şi sfârşit (ţintă). [..] Iar dacă fiinţa înţelegătoare se mişcă, înţelegând potrivit cu ea însăşi, ea înţelege desigur. Şi dacă înţelege, desigur că şi iubeşte pe Cel pe care-L înţelege. Iar dacă Îl iubeşte, desigur că şi pătimeşte tensiunea (extazul) spre El ca spre Cel iubit. Şi dacă pătimeşte, desigur că se şi grăbeşte, iar de se grăbeşte, desigur că şi intensifică încordarea mişcării; şi dacă intensifică cu tărie mişcarea, nu se opreşte până nu ajunge întreagă în Cel iubit întreg şi până nu e învăluită de El întreg, primind de bunăvoie, întreagă, prin liberă alegere îmbrăţişarea mântuitoare, ca să fie străbătută întreagă de întreg Cel ce o îmbrăţişează, încât nici nu mai vrea să se poată cunoaşte cea îmbrăţişată din sine însăşi, ci din Cel ce o îmbrăţişează; ea va fi atunci ca aerul luminat cu totul de lumină şi ca fierul înroşit de întreg focul şi ca cele asemănătoare, din care deducem cu închipuirea participarea viitoare […] a celor drepţi la bunătate.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 7b, p. 73-75)

Avem, astfel, pe de-o parte aspiraţia şi capacitatea pentru infinit proprii erosului cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ca şi posibilitate de răspuns personal la iubirea Sa. Însă, pe de altă parte, în acelaşi timp, facem experienţa caracterului necrotic (vremelnic, efemer, precar) al vieţii noastre, aşa cum o trăim zi de zi.

Aceasta este problema fundamentală a vieţii spirituale: cum să împăcăm efemeritatea

vieţii cu aspiraţia spre veşnicie? [thanatos cu eros] Aici se află răscrucea, locul de unde se despart cele două căi, calea virtuţii (a

veşnicei existenţe fericite) şi cea a păcatului (a morţii veşnice). Deoarece nu putem adopta decât două atitudini: fie să-L recunoaştem pe Dumnezeu şi să ne îndreptăm asupra Lui erosul nostru, fie să-L ignorăm şi să ne îndreptăm erosul în orice altă parte. A doua posibilitate (despre care am mai vorbit: „cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu, înainte de Dumnezeu şi nu după Dumnezeu”) este numită de Sf. Maxim philautia – iubirea (trupească sau iraţională sau egoistă) de sine.

2

1. Iubirea trupească de sine (filautia) ca patimă şi matrice a patimilor Este esenţial să înţelegem ce înseamnă iubirea trupească de sine. Năzuinţa spre veşnicie („dura dorinţă de a dura” o numea cineva) e totodată o iubire de noi înşine, numai că filautia nu este o iubire autentică şi integrală de noi înşine, ci o iubire ce se concentrează obsesiv şi exclusiv asupra dimensiunii noastre vremelnice, însă cu intensitatea şi infinitatea proprii erosului. În urma căderii această dimensiune este propriul nostru trup. Ar trebui atunci să ne urâm trupul? Nicidecum. Trupul ca atare nu are nici o vină; numai că, prin cădere, raportul nostru cu propriul trup a devenit elementul vulnerabil al persoanei noastre (caracterul pătimitor, studiat deja). Să revenim pe scurt la problema căderii. Întrucât Dumnezeu nu este direct sesizabil prin simţuri, Îl putem ignora. Această ignorare, care este o boală a sufletului, tocmai ea este fatală. Atunci de ce şi în ce fel este trupul în cauză? Pentru că Dumnezeu, respectând libertatea noastră, ne-a lăsat să trăim experienţa ignorării Lui, a depărtării (spirituale, nu fizice) de El care este moartea. Or, El a îngăduit ca, pe de-o parte, moartea sufletului să nu fie totală şi iremediabilă, iar pe de altă parte, să se manifeste dureros ca moarte a trupului, pentru ca din durerea stricăciunii şi morţii trupeşti mai întâi să simţim şi să ne înţelegem căderea sufletească, apoi să dorim şi să căutăm reîntoarcerea, adică viaţa cea adevărată. (Acesta este specificul morţii omeneşti, spre deosebire de cea a demonilor, de pildă.) Dacă înţelegem lecţia acestei experienţe amare şi ne reorientăm viaţa către Dumnezeu, apucăm pe o cale – cea a virtuţilor – pe care îi urmăm lui Hristos, valorificând moartea trupului ca moarte a morţii şi dobândire a vieţii (cf. Răspunsuri către Talasie 61). În schimb, dacă nu înţelegem, dacă Îl ignorăm nu numai pe Dumnezeu şi Ziditorul nostru ci chiar şi căderea, atunci apucăm cealaltă cale, a filautiei, a izolării în auto-suficienţa noastră închipuită, făcând din supravieţuirea a ceea ce a mai rămas din noi, precum şi din satisfacţiile pe care această supravieţuire ni le poate oferi, singurul criteriu al existenţei noastre. Ne lipim astfel cu tot cugetul, cu toată inima, cu toată puterea de ceea ce pare a oferi supravieţuire trupească (opusă morţii trupeşti) şi permanenţă eului, cultivând sistematic o viaţă pe care o numim trupească nu pentru că e numai a trupului ci întrucât, fiind deopotrivă a sufletului şi a trupului, este caracterizată de un tip de raport cu noi înşine, cu semenii şi cu lumea după chipul şi asemănarea raportului dintre trup şi lucrurile sensibile. Schema 1 - Tipuri de raport ale persoanei cu cele ce sunt

Datorită constituţiei noastre, noi suntem în lume din punct de vedere fizic, iar lumea se află în noi din punct de vedre inteligibil. Aparţinând lumii fizice, trupul nostru intră cu aceasta

3

într-un raport de posesie, raport mutual exclusiv, prin natura limitată a lucrurilor sensibile (ex.: ceea ce mănânc sau respir eu nu mai poate mânca sau respira altul). Raportul sufletului cu lumea este mai complex. Lumea este prezentă în suflet (în minte, dorinţă şi vigoare) prin cunoaştere, adică prin înţelesurile ei (idei, semnificaţii, sensuri, noime, reprezentări) şi prin afectivitate (reacţiile emoţionale pe care ni le provoacă, în funcţie de reprezentările noastre). Ceea ce percepem prin simţuri în mod brut nu sunt decât o serie de calităţi fizice (ex. diverse culori şi intensităţi ale luminii). Dar, prin educaţie şi experienţă, atribuim lucrurilor un înţeles (semnificaţie, rost, valoare), care nu este înscris în calitatea fizică a acestora. Desigur, nu ne reprezentăm astfel lumea după bunul plac sau în mod întâmplător, ci prin educaţie primim o reprezentare asupra lumii pe care o supunem propriei noastre experienţe. Viaţa spirituală constă în permanenta primire şi elaborare a unor înţelesuri sau sensuri în procesul cunoaşterii şi înţelegerii (nu are importanţă aici dacă sunt corecte sau eronate, profunde sau superficiale). Ceea ce ne interesează aici este să observăm că există două posibilităţi (extreme) de-a ne raporta sufleteşte la lume şi de-a o înţelege. Mai mult, aşa cum putem fi trupeşti şi în cele spirituale (cum tocmai am explicat la pct. a)), putem fi spirituali şi în cele trupeşti, în măsura în care facem din posesia bunurilor materiale un prilej de comuniune, împărtăşindu-le cu ceilalţi (ex. pâinea pe care o frângem şi o împărţim celorlalţi). Aşadar, numind „trupesc” raportul de posesiune clarificat aici, ne putem întoarce la descrierea mecanismului filautiei. Depărtarea de Izvorul vieţii ne-a adus stricăciunea şi moartea, iar ignorarea acestei căderi ne face să căutăm cu tot dinadinsul izvoare ale vieţii aiurea, în noi, în alţii sau în lumea aceasta. Cu alte cuvinte, căutăm să ne împlinim dorinţa de dăinuire (erosul) cu ceea ce este vremelnic şi stricăcios. Şi întrucât prima experienţă a unei anumite permanenţe o facem în raport cu trupul nostru, încercăm să ne satisfacem erosul mai întâi în trupul nostru. Ca atare, căutăm tot ceea ce favorizează acest suport sensibil al existenţei, tot ceea ce îi dă sănătate şi putere, combătând în acelaşi timp tot ceea ce îl pune în pericol. Însă, de vreme ce oricât de mult l-am îngriji şi oricât de mult am consuma, experienţele pe care ni le oferă trupul nu ne pot satisface erosul, căutăm să dobândim mai departe, ceva mai durabil, bunăoară prestigiu sau faimă. Cu toate acestea, asupra oricărui lucru din lumea aceasta ne-am îndrepta erosul, nici unul şi nici toate laolaltă nu ne pot mulţumi cu adevărat (caracterul nelimitat al dorinţei noastre de veşnicie şi caracterul finit, vremelnic al lucrurilor fiind incomensurabile). Aceasta face să ajungem inevitabil la un raport de posesie, de iubire trupească, şi faţă de bunurile lumii, raport ce se caracterizează prin: a) amplificare – cu cât posed mai mult, cu atât doresc mai mult şi cu

a) Posesiunea: este tipică raportului dintre trup şi lucrurile sensibile, însă noi putem să ne raportăm la toate bunurile, inclusiv la cele inteligibile, în mod posesiv, căutând să le dobândim şi să le deţinem numai noi, excluzându-i pe ceilalţi. b) Comuniunea (participarea): este tipică raportului natural de cunoaştere dintre suflet şi lucrurile inteligibile, căci raportul nostru cu ele nu-i exclude numaidecât pe ceilalţi (ex.: putem împărtăşii toţi aceeaşi cunoaştere, aceleaşi înţelesuri, idei, valori, dorinţe, idealuri).

4

atât bunurile accesibile îmi pot satisface mai puţin erosul; b) exclusivitate – ceea ce posed eu nu mai poate poseda şi altcineva; c) concurenţă – intru în conflict cu ceilalţi pe seama posedării aceloraşi bunuri. Suntem acum în măsură să înţelegem geneza şi mecanismul de funcţionare al filautiei după Sf. Maxim: “Deci, primul om, neducându-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale […] Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare toată puterea cugetătoare în toată simţirea şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile […] Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea alte moduri de producere a plăcerii, care este şi fiica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţa că orice plăcere are ca urmaşă în chip sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. [...] Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. [...] Căci în jurul acesteia [philautia] se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor ce dăinuieşte în chip felurit şi pestriţ..” (Răspunsuri către Talasie, Prolog, Filocalia Românească, III, Sibiu, 1948, p. 8-10, 13) Schema 2 – Geneza şi autoîntreţinerea iubirii „trupeşti” de sine (philautia) căutarea plăcerii plăcere necuvenită Ignorarea lui Dumnezeu experienţa „trupească” iubirea Cauza şi Scopul raport de posesie „trupească” de sine (philautia) durere cuvenită evitarea durerii

5

Subliniem următoarele: a) Mecanismul filautiei stă la originea şi manifestarea oricărei patimi, nu doar a căderii originale. b) Nu orice plăcere atrage intrarea în cercul vicios al plăcerii necuvenite urmate de durerea cuvenită ci numai plăcerea iraţională - numită astfel întrucât nu este nici necesară supravieţuirii, nici cu adevărat împlinitoare a năzuinţei fundamentale – produsă prin încercarea de a satisface erosul prin făpturi. Plăcerea inevitabilă produsă de satisfacerea unei necesităţi naturale, de pildă, nu este un simptom al filautiei. [unde distinge sf Maxim între plăcerea cuvenită şi necuvenită?] II, 75*. Dintre lucrurile care ne-au fost date de Dumnezeu spre întrebuinţare, unele se află în suflet, altele în trup, iar altele în jurul trupului. De pildă, în suflet sunt facultăţile lui; în trup, organele simţurilor şi celelalte mădulare; iar în jurul trupului, mâncările, avuţiile şi celelalte. Buna sau reaua întrebuinţare a acestora, sau a accidentelor (proprietăţilor) ce stau în legătură cu acestea, ne arată sau virtuoşi sau netrebnici. [*aici şi în continuare citez din Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, Filocalia Românească, vol. II; cifrele romane indică suta, cele arabe, capul.] II, 76. Dintre accidentele (proprietăţile) lucrurilor pomenite, unele sunt ale lucrurilor din suflet, altele ale celor din trup, iar altele ale celor din jurul trupului. Ale celor din suflet sunt de pildă cunoştinţa şi neştiinţa, uitarea şi amintirea, iubirea şi ura, frica şi curajul, întristarea şi bucuria şi celelalte. Ale celor din trup sunt de pildă plăcerea şi durerea, simţirea şi împietrirea, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea şi cele asemenea. Iar ale celor din jurul trupului de pildă bogăţia de prunci şi lipsa de prunci, belşugul şi sărăcia, slava şi lipsa de slavă şi celelalte. Dintre acestea unele se socotesc de oameni bune, iar altele rele. Dar nici una nu este rea în sine, ci după întrebuinţare sunt sau rele sau bune.

Darurile lui Dumnezeu: spirituale, trupeşti, materiale ştiinţa – neştiinţa

amintirea – uitarea curajul – frica

bucuria – întristarea simţirea – împietrirea

sănătatea – boala fecunditatea – sterilitatea

bogăţia – sărăcia slava – necinstea

valorile vieţii – spectrul morţii căutate – evitate

6

2. Definirea patimii Urmând discuţiei de până acum, putem da o definiţie generală a patimii: Desigur, dacă această iubire este faţă de Dumnezeu, singurul care ne împlineşte cu adevărat erosul şi existenţa, avem patima (pasiunea) naturală a făpturii pentru Creatorul ei. De fapt, Sf. Maxim identifică trei tipuri de iubire: II, 9. Oamenii se iubesc unii pe alţii fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua este mijlocie; celelalte sunt pătimaşe. Vom discuta despre primul tip şi despre cel mijlociu (iubirea firească faţă de cele ce susţin viaţa noastră aici, şi care nu devine pătimaşă numai dacă se acordă cu primul tip) în capitolul despre virtute. În acest sens, patima prin excelenţă şi maica tuturor celorlalte patimi este iubirea trupească de sine: III,8. Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se împotriveşte iubirea (agapică) şi înfrânarea. Cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are toate patimile. (cf. şi II,8 fine: Iar iubirea trupească de sine este patima îndreptată spre trup.)

3. Dinamica acaparatoare a patimii Ultima parte a capului citat ne atrage atenţia asupra unei dintre trăsăturile cele mai importante ale patimilor: dinamica lor acaparatoare. Avem o explicaţie pentru aceasta în prima trăsătură a iubirii trupeşti, amplificarea. Pentru a-şi împlini erosul, iubirea trupească, posesivă se extinde treptat şi circular de la bunurile materiale care satisfac nevoile cele mai elementare ale supravieţuirii biologice, până la bunurile spirituale ale vieţii: II, 59. Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea iraţională a trupului. Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi iau prilejul din aşa zisa trebuinţă neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor. …

Patima este iubirea (dispoziţia afectivă, ataşamentul) faţă de ceea ce conferă o satisfacere, reală sau aparentă, erosului nostru.

Astfel, în cele ce urmează vom desemna prin patimă iubirea trupească (raportul de posesiune), iraţională faţă de ceea ce nu conferă decât o satisfacere aparentă şi efemeră existenţei noastre. (cf. I, 35. Patima de ocară este mişcarea sufletului împotriva firii.)

7

III, 56. Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei; din iubirea de argint, gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. … III, 64. Cel ce pofteşte cele pământeşti, sau pofteşte mâncări, sau cele ce satisfac pe cele de sub pântece, sau slava omenească, sau bani, sau altceva din cele ce urmează acestora. (Şi dacă nu află mintea ceva mai înalt decât aceasta, la care să-şi mute pofta, nu poate fi înduplecată să le dispreţuiască pe acestea până la capăt….) III, 83. Slava deşartă şi iubirea de argint ne nasc una pe alta. Căci cei ce iubesc slava deşartă se silesc să se îmbogăţească; iar cei ce s-au îmbogăţit doresc să fie slăviţi. S-ar putea constata şi obiecta la acestea că nu toţi avem toate patimile. Desigur, nu în aceeaşi măsură. Putem înţelege că există împrejurări care favorizează manifestarea unor patimi şi altele care le inhibă. Însă, mai important, obiecţia de faţă ne dă prilejul să observăm un alt aspect al dinamicii acaparatoare: o patimă, oricare ar fi ea, tinde să cuprindă întreaga viaţa a persoanei. Fiecare patimă creează o lume a sa: II, 68 Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la fel celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei, iubitorului de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câştiguri, celui ce ţine minte răul răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmaşului necazuri venite asupra celui pizmuit, şi aşa mai departe în toate celelalte patimi. Căci mintea tulburată de patimi primeşte cugetări pătimaşe, fie că veghează trupul, fie că doarme. Lectură obligatorie

Antoine de Saint-Éxupery, Micul Prinţ, cap. XII, XIII şi XI (în această ordine) (accesibilă on-line: http://cartielectronice.blogspot.com/2010/09/citeste-online-cartea-micul-print-de.html)

8

4. Schema patimii

Schema 3: Etapele şi dinamica patimii (pe schema actului volitiv)

deliberare sediul raţională patimii (intelect) ca MOMEALĂ ÎNSOŢIRE „judecată greşită” FĂPTUIRE voire naturală intenţie LUPTĂ hotărâre mijloace faptă „gând pătimaş” CONSIMŢIRE (finalizare) „păcatul cu gândul” ATAC

„gând „patimă” (trezită) dispoziţie (dorinţă, sediul simplu” afectivă vigoare) patimii

„patimă” (latentă) ca dispoziţie afectivă „iubire şi/sau ură iraţională” C2 - „ispita demonică” C3 C1 interne: - amintirea „lucrurilor” IZVOARE - modificări somatice externe: - percepţia senzorială a „lucrurilor”

9

5. Patimile specifice facultăţilor sufleteşti (cele 8 patimi/păcate/gânduri pătimaşe capitale)

exces - mândrie Intelect lipsă – vanitate (slavă deşartă) exces – mânie (furie, ură) Vigoare lipsă – tristeţe (delăsare) exces – lăcomia pântecelui, desfrânare, avariţie Dorinţă lipsă – plictis (akedia)

6. Analiza patimii făcută de Sf. Maxim Mărturisitorul în „Capete despre dragoste” (Filocalia Românească, II)

Amplificare *III, 8. Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se împotriveşte iubirea şi înfrânarea. Cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are toate patimile. *II, 59. Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea iraţională a trupului. Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi iau prilejul din aşa zisa trebuinţă neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor. *III, 56. Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei; din iubirea de argint, gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. … Resemnificare *II, 68 Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la fel celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei, iubitorului de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câştiguri, celui ce ţine minte răul răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmaşului necazuri venite asupra celui pizmuit, şi aşa mai departe în toate celelalte patimi. Căci mintea tulburată de patimi primeşte cugetări pătimaşe, fie că veghează trupul, fie că doarme.

Patima ca raportare - analiză *II, 75. Dintre lucrurile care ne-au fost date de Dumnezeu spre întrebuinţare, unele se află în suflet, altele în trup, iar altele în jurul trupului. De pildă, în suflet sunt facultăţile lui; în trup, organele simţurilor şi celelalte mădulare; iar în jurul trupului, mâncările, avuţiile şi celelalte. Buna sau reaua întrebuinţare a acestora, sau a accidentelor ce stau în legătură cu acestea, ne arată sau virtuoşi sau netrebnici.

10

*II, 76. Dintre accidentele lucrurilor pomenite, unele sunt ale lucrurilor din suflet, altele ale celor din trup, iar altele ale celor din jurul trupului. Ale celor din suflet sunt de pildă cunoştinţa şi neştiinţa, uitarea şi amintirea, iubirea şi ura, frica şi curajul, întristarea şi bucuria şi celelalte. Ale celor din trup sunt de pildă plăcerea şi durerea, simţirea şi împietrirea, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea şi cele asemenea. Iar ale celor din jurul trupului de pildă bogăţia de prunci şi lipsa de prunci, belşugul şi sărăcia, slava şi lipsa de slavă şi celelalte. Dintre acestea unele se socotesc de oameni bune, iar altele rele. Dar nici una nu este rea în sine, ci după întrebuinţare sunt sau rele sau bune.

II, 82. Unii spun că n-ar fi răul în făpturi dacă n-ar fi vreo altă putere care ne atrage spre el. Iar aceasta nu e nimic altceva decât neîngrijirea de lucrările fireşti (după fire) ale minţii. Căci cei ce au grijă de aceasta fac cele bune, iar pe cele rele nu le fac niciodată. Deci, dacă vrei, alungă negrija şi vei alunga totodată şi păcatul. Căci păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor (înţelesurilor), căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor. II, 83. Fireşte (după fire) este pentru partea raţională din noi să se supună raţiunii dumnezeieşti şi să stăpânească peste cea neraţională. Să se păzească aşadar această rânduială în toate şi nu va mai fi răul în făptură, nici vreo putere care să atragă spre rău.

III, 1. Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesuri şi de lucruri, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă. II, 73. Lucrurile stau afară de minte, dar ideile (înţelesurile) lor stau înăuntru. În minte este prin urmare puterea de-a se folosi bine sau rău de ele. Căci folosirea greşită a ideilor este urmată de reaua întrebuinţare a lucrurilor. II, 78. Nu întrebuinţa rău ideile (înţelesurile) ca să nu fi silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul. III, 53. Precum trupul are ca lume lucrurile, aşa şi mintea are ca lume ideile (înţelesurile). Şi precum trupul desfrânează cu trupul femeii, aşa şi mintea desfrânează cu ideea femeii prin chipul trupului propriu. Căci vede în gând forma trupului propriu amestecată cu forma femeii. De asemenea, se răzbună în gând cu chipul celui ce l-a supărat, prin chipul trupului propriu. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte păcate. Căci cele ce le face trupul cu fapta în lumea lucrurilor, acelea le face şi mintea în lumea gândurilor. Definirea patimii ca iubire/ură iraţională şi judecată greşită II, 84. Unele din gânduri sunt simple, altele compuse. Simple sunt cele nepătimaşe. Iar compuse cele pătimaşe, ca unele ce constau în patimă şi idee. Aşa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmând celor compuse, când încep să fie mişcate spre păcatul cu mintea. Să luăm de pildă aurul. În amintirea cuiva s-a iscat un gând pătimaş despre aur, iar acest fapt l-a dus cu mintea la furt şi la săvârşirea păcatului în cuget. Amintirii aurului i-a urmat deci îndată amintirea pungii, a lădiţei, a visteriei etc. Amintirea aurului era compusă, căci avea în ea patima. Dar a pungii, a lădiţei şi a celor următoare era simplă. Căci mintea nu nutrea nici o patimă faţă de ele. La fel stau lucrurile cu orice gând, cu slava deşartă, cu femeia şi cu celelalte. Căci nu toate gândurile care urmează gândului pătimaş sunt şi ele pătimaşe, cum am arătat mai sus. Din acestea putem cunoaşte care sunt înţelesurile pătimaşe şi care cele simple. III, 42. Altceva este lucrul, altceva înţelesul lui şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur etc. Înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte. Deci lupta monahului este împotriva patimii. III, 43. Înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi va rămânea gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă voim.

11

I, 35. Patima de ocară este mişcarea sufletului împotriva firii. II, 15. Mintea, aplecându-se spre cele văzute, înţelege lucrurile potrivit cu firea, prin mijlocirea simţurilor. Şi nici mintea nu e rea, nici înţelegerea cea după fire, nici lucrurile, nici simţurile. Căci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rău atunci? Vădit este că patima asociată la înţelesul cel după fire, şi deci ea poate să lipsească din cugetarea înţelesurilor dacă mintea priveghează. II, 16. Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii fie spre o iubirea neraţională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor. De pildă, este o mişcare spre iubirea neraţională a mâncărilor, sau a femeii, sau a avuţiei, sau a slavei trecătoare, sau a unui alt lucru din cele supuse simţurilor, sau din pricina acestora. II, 17. Sau iarăşi, păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesul lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrului (abuzul de lucruri). De pildă, când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Aşadar unul ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. Tot aşa este şi cu celelalte lucruri şi înţelesuri. patimile şi facultăţile sufleteşti III, 3. Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare (abuzul) a puterilor (facultăţilor) sufletului, a celei poftitoare, a celei irascibile şi a celei raţionale. Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţate a puterii raţionale. Ura şi necumpătarea, din reaua întrebuinţare a puterii irascibile şi a celei poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vin cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău. III, 4. Nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti. I, 75. Cel ce nu dispreţuieşte slava, plăcerea şi iubirea de argint, care le sporeşte pe acelea şi stă în slujba lor, nu poate tăia de la sine prilejurile de mânie. Iar cel ce nu le taie pe acestea, nu poate ajunge la dragostea desăvârşită. (cf. III, 20c (p80, ed. cit.)) III, 86. Mâncările s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire. Prin urmare cei ce se împărtăşesc de ele în afară de aceste pricini, se vor osândi ca unii ce s-au dedat desfătărilor, folosind rău cele date lor de Dumnezeu spre trebuinţă. Şi în toate lucrurile reaua folosire este păcat. III, 6. Unele dintre patimi pricinuiesc necumpătare; altele ură; şi iarăşi altele necumpătare şi ură. III, 7. Multa mâncare şi mâncarea cu plăcere sunt pricini de necumpătare; iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini de ură faţă de aproapele. Iar maica acestora, iubirea trupească de sine este pricina amândurora. III, 34. Necurăţia minţii constă în a avea o cunoştinţă mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din cele universale; al treilea, în a avea gânduri pătimaşe, iar al patrulea, în a consimţi cu păcatul. III, 35. Necurăţia sufletului constă în a nu lucra după fire. Căci din aceasta se nasc în minte gândurile pătimaşe. Şi lucrează după fire atunci când puterile ei pătimitoare (pasionale), adică iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile şi cu înţelesurile (chipurile) lor. III, 36. Necurăţia trupului este păcatul cu fapta.

12

gândul pătimaş şi patima exprimă dorinţa erotică faţă de lucrul dorit III, 13. Dacă vrei să biruieşti gândurile, tămăduieşte-ţi patimile şi uşor le vei scoate afară din minte. (De pildă, pentru curvie, posteşte, priveghează, osteneşte-te şi petrece în singurătate. Pentru mânie şi întristare, dispreţuieşte slava, necinstea şi lucrurile materiale. Iar pentru ţinerea de minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat şi te vei izbăvi) (vezi III, 20 (p.80, ed. cit.)) *II, 68 Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la fel celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei, iubitorului de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câştiguri, celui ce ţine minte răul răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmaşului necazuri venite asupra celui pizmuit, şi aşa mai departe în toate celelalte patimi. Căci mintea tulburată de patimi primeşte cugetări pătimaşe, fie că veghează trupul, fie că doarme. etapele patimii I, 83. „Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea, lăcomia şi celelalte.” (Colos. 3, 5) „Pământ” a numit cugetul trupului; „curvie” păcatul cu fapta; „necurăţie” a numit învoirea; „patimă”, gândul cel pătimaş; „pofta cea rea”, primirea simplă a gândului de poftă; „lăcomie” a numit materia care naşte şi face să crească patima Toate acestea a poruncit dumnezeiescul Apostol să le omorâm, ca pe nişte mădulare ale cugetului trupesc. I, 84. Mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte; acesta zăbovind, se stârneşte patima Aceasta, la rândul ei, nefiind scoasă afară, încovoaie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge, în sfârşit, la păcatul cu fapta. Prea înţeleptul Apostol, scriind către cei din neamuri, porunceşte aşadar, ca mai întâi să depărtăm rezultatul păcatului, apoi, păşind pe rând spre început, să sfârşim cu pricina păcatului. Iar pricina este, cum s-a zis mai înainte, lăcomia care naşte şi face să crească patima. … izvoarele gândurilor pătimaşe II, 74. Prin acestea trei primeşte mintea înţelesuri pătimaşe: prin simţire, prin schimbări în starea organică şi prin amintire. Prin simţire, când lucrurile de care suntem împătimiţi, venind în atingere cu ea, o mişcă spre gânduri pătimaşe. Prin schimbări în starea organică, când mustul trupului, schimbându-şi amestecarea printr-o hrană neînfrânată, sau prin lucrarea dracilor, sau prin vreo boală, mişcă mintea iarăşi spre gânduri pătimaşe sau împotriva Providenţei. Iar prin amintire, când aceasta, aducând în legătură cugetările sale cu lucrurile faţă de care am simţit vreo patimă, de asemenea mişcă mintea spre gânduri pătimaşe. percepţie III, 88. Altceva este a lupta împotriva gândului simplu, ca să nu se stârnească patima; şi altceva este a lupta împotriva gândului pătimaş, ca să nu se producă consimţirea. Dar nici unul din aceste două feluri de luptă nu lasă gândurile să zăbovească în suflet. IV, 52. Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveală de abia atunci când se arată lucrurile. III, 78. Altceva este a te izbăvi de gânduri şi altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbăveşte cineva de gânduri, când nu sunt de faţă acele lucruri faţă de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arată lucrurile ies la iveală prin urmare trebuie să observăm mintea în faţa lucrurilor, ca să cunoaştem pentru care din ele e stăpânită de patimă. amintire I, 63. Lucrurile faţă de care am simţit vreodată vreo patimă, ne fac să le purtăm după aceea închipuirile pătimaşe. Cel ce a biruit aşadar închipuirile pătimaşe, dispreţuieşte desigur şi lucrurile ale căror închipuiri le

13

purta.. Căci lupta cu amintirile e cu atât mai anevoioasă decât lupta cu lucrurile înseşi, cu cât e mai uşoară păcătuirea cu cugetul decât cea cu fapta. somatic II, 92. Acestea patru zic unii că schimbă starea organică a trupului şi dau minţii prin ea gânduri, fie pătimaşe, fie fără patimi: îngerii, dracii, aerul şi hrana Îngerii, zic, o schimbă prin cuvânt (raţiune); dracii, prin atingere; aerul, prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felurile mâncărilor şi băuturilor, prin înmulţirea sau împuţinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbările care se ivesc prin amintire, auz şi vedere, când pătimeşte întâi sufletul din pricina unor lucruri de întristare sau de bucurie.. Pătimind din pricina acestora mai întâi sufletul, schimbă starea organică a trupului. Cele mai înainte înşirate, însă, schimbă întâi starea organică, iar aceasta insuflă apoi minţii gândurile. demonic II, 12. Cei ce ne ispitesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sau încălzesc partea poftitoare, sau tulbură iuţimea, sau întunecă partea raţională, sau învelesc trupul în dureri, sau ne jefuiesc de cele trupeşti. II, 31. Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul. Astfel biruită fiind, o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârşindu-se, o duc la sfârşit, ca pe o roabă, la faptă.. După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri, se îndepărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului… III, 20. Toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau tulbură pe cea irascibilă, sau întunecă pe cea raţională. De aceea orbesc mintea, împiedicând-o de la contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune…

14

Cap. II: Terapeutica voinţei/acţiunii umane (virtutea)

1. Căile despătimirii

Este necesară întreruperea celor trei circuite ale actului volitiv „infestate” de patimă şi generarea altor circuite, virtuoase:

C1) circuitul „faptă-reprezentare-voire naturală”; C2) circuitul „dispoziţie afectivă-voire naturală-intenţie”; C3) circuitul „faptă-dispoziţie afectivă-hotărâre”.

Aceasta se realizează pe trei căi:

1) Paza simţurilor – evită declanşarea atacului; 2) Paza gândurilor – combate gândul pătimaş şi opreşte desfăşurarea patimii spre

consimţire; 3) Împlinirea poruncilor – generează prin făptuire dispoziţii contrare patimii latente.

PAZA GÂNDURILOR deliberare ÎMPLINIREA sediul PORUNCILOR raţională patimii (intelect) ca MOMEALĂ ÎNSOŢIRE „judecată greşită” FĂPTUIRE voire naturală intenţie LUPTĂ hotărâre mijloace faptă „gând pătimaş” CONSIMŢIRE (finalizare) „păcatul cu gândul” ATAC

„gând „patimă” (trezită) dispoziţie (dorinţă, sediul simplu” afectivă vigoare) patimii

„patimă” (latentă) ca dispoziţie afectivă „iubire şi/sau ură iraţională” C2 - „ispita demonică” C3 C1 interne: - amintirea „lucrurilor” IZVOARE - modificări somatice PAZA SIMŢURILOR externe: - percepţia senzorială a „lucrurilor”

15

2. Analiza virtuţii făcută de Sf. Maxim Mărturisitorul în „Capete despre dragoste” (Filocalia Românească, II)

definirea virtuţii ca iubire

I,1. Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul din lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce este împătimit de ceva din cele pământeşti.

despătimirea ca re-orientare a erosului III,71. Patima de ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale; iar patima de laudă a dragostei o

leagă de cele dumnezeieşti. Căci în cari lucruri zăboveşte mintea, în acelea se şi lărgeşte, cu acelea îşi nutreşte şi pofta şi iubirea, fie cu cele dumnezeieşti şi proprii şi inteligibile, fie cu lucrurile şi cu patimile trupului.

III,72. Dumnezeu a zidit şi lumea nevăzută şi pe cea văzută; deci El a făcut şi sufletul şi trupul. Dacă lumea văzută este aşa de frumoasă, cu cât mai mult nu va fi cea nevăzută? Iar dacă aceea este mai frumoasă şi mai bună decât aceasta, cu cât nu le va întrece pe amândouă Dumnezeu, care le-a făcut pe ele? Dacă prin urmare Făcătorul tuturor bunurilor e mai bun decât toate cele făcute, pentru care pricină părăseşte mintea pe Cel ce e mai bun decât toate şi se ocupă cu cele mai rele decât toate, adică cu patimile trupului? E vădit că pentru faptul că a petrecut şi s-a obişnuit cu trupul de la naştere, iar experienţa Celui mai bun şi mai presus de toate încă n-a făcut-o desăvârşit. Dacă prin urmare printr-o deprindere îndelungată cu înfrânarea de plăceri şi printr-o îndeletnicire cu cele dumnezeieşti rupem puţin câte puţin această legătură şi afecţiune, mintea se lărgeşte în cele dumnezeieşti, înaintând treptat în ele, şi-şi descoperă demnitatea proprie. Iar sfârşitul este, că îşi mută tot dorul spre Dumnezeu. re-orientarea facultăţilor sufleteşti

II,48. Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască. Căci prin însoţirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip de lumină. Acela, strângând la sine partea pătimitoare a sa, s-a întors spre iubirea dumnezeiască neîncetată, mutându-se cu totul de la cele pământeşti spre cele dumnezeieşti.

III,98. Suflet desăvârşit este acela a cărui putere pătimitoare pasională înclină cu totul spre Dumnezeu. virtutea ca nepătimire (re-ierarhizarea valorilor)

I,4. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruie pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

II,7. Ceea ce iubeşte cineva aceea şi îmbrăţişează cu toată puterea, dispreţuind toate cele care îl împiedică de la acel lucru, ca să nu fie lipsit de el. Cine iubeşte, aşadar, pe Dumnezeu stăruie în rugăciune curată şi aruncă de la sine toată patima care îl împiedică de la aceasta.

III,50. De vom iubi pe Dumnezeu cu adevărat, vom lepăda patimile prin însăşi această iubire. Iar iubirea faţă de El stă în a-L preţui pe El mai mult decât lumea şi sufletul mai mult decât trupul şi a dispreţui lucrurile lumeşti şi a ne îndeletnici cu El pururi prin înfrânare, dragoste, rugăciune, cântare de psalmi şi cele asemenea.

II,3. Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac

să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică.

II,52. Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de El şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru acestea.

16

virtutea ca dreaptă judecată (dimensiunea intelectuală) III,1. Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi

cunoştinţă Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.

IV,65. Cel ce nu ştie să umble pe calea duhovnicească, nu e cu grijă la gândurile pătimaşe, ci toată preocuparea lui se mişcă numai în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în neînfrânare, în supărare, în mânie şi în pomenirea răului, sau se dedă la o nevoinţă fără măsură şi-şi tulbură înţelegerea.

virtutea ca sănătate firească a puterilor sufleteşti II,83. Fireşte este pentru partea raţională din noi să se supună raţiunii dumnezeieşti şi să stăpânească

peste partea neraţională. Să se păzească aşadar această rânduială în toate şi nu va mai fi răul în făptură, nici vreo putere care să atragă spre rău.

v. III,72 & II,48.

IV,44. Dacă vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare; iar trupului, hrană şi îmbrăcăminte, atât a cât sunt de trebuinţă.

IV,15. Sufletul se mişcă cum se cuvine când facultatea lui poftitoare s-a pătruns de înfrânare, iuţimea stăruie în dragoste, întorcându-se de la ură, iar raţiunea se îndreaptă spre Dumnezeu, prin rugăciune şi contemplaţie duhovnicească.

v. IV,80

virtuţile specifice facultăţilor sufleteşti Rugăciunea: Cuvântul Ascetic, 25 (FILOCALIA ROMÂNEASCĂ, vol II) - Cum poate mintea să se roage neîncetat? - Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla.

Înfrânarea: Cuvântul Ascetic, 23: - Cum veştejeşte înfrânarea pofta? - Întrucât te face să te reţii de la toate care nu împlinesc o trebuinţă, ci aduc o plăcere; şi te îndeamnă să nu te împărtăşeşti de nimic decât de cele trebuincioase vieţii, nici să urmăreşti cele dulci, ci cele de folos, şi să măsori cu trebuinţa mâncările şi băuturile.

Iubirea (ca reacţie pozitivă faţă de aproapele): Cuvântul Ascetic, 20: - Cum îmblânzeşte iubirea iuţimea? - Fiindcă are puterea să se milostivească şi să facă bine aproapelui şi să fie cu îndelungă răbdare faţă de el şi să îndure cele vin de la el.

virtutea ca şi comuniune (compătimire) I,71. Dragostea desăvârşită nu sfâşie firea cea unică a oamenilor, luându-se după părerile şi înclinările

diferite ale voii lor. Ci privind pururi la ea, iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cei buni şi strădalnici ca pe prieteni, iar pe cei leneşi, ca pe duşmani, făcându-le bine, răbdând îndelung şi suferind cele ce vin de la ei Ea nu ia în seamă câtuşi de puţin răul de la aceştia, ci chiar sufere pentru ei dacă vremea o cere, ca să şi-i facă şi pe ei

17

prieteni de este cu putinţă; iar de nu se poate, cel puţin să nu cadă din dragostea proprie faţă de ei, arătând pururi, la fel, roadele iubirii faţă de toţi oamenii.

IV,98. Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toţi, dar nu sunt iubiţi de toţi. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toţi, nici nu sunt iubiţi de toţi. Prietenii lui Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârşit; ai lumii, până ce se ciocnesc întreolaltă din pricina lucrurilor lumii.

III,18. Iubitorul de plăceri iubeşte argintul ca să-şi procure desmierdări printr-însul; iubitorul de slavă deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul ca să-l ascundă şi să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrâneţe, de boală sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi.

III,19. Patru sunt oamenii care se îngrijesc de bani: cei trei de mai înainte şi cel econom. Dar numai acesta se îngrijeşte în chip drept, ca să nu înceteze adică niciodată de a ajuta pe fiecare la trebuinţă.

IV,90. Singur Dumnezeu e bun prin fire; iar bun prin hotărârea voinţei e numai cel ce imită pe

Dumnezeu. Scopul acestuia este să unească pe cei răi cu Cel bun prin fire, ca să se facă buni. De aceea, când e batjocorit, binecuvântează; când e prigonit, rabdă; când e blestemat mângâie; iar când e ucis se roagă cu prisosinţă. Toate le face ca să nu cadă de la scopul iubirii.

v. IV,17.

virtutea faţă de trup şi bunuri materiale III,10. Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe

Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să îndeplinească cele ce-l desfătează pe acesta.

III,9. “Nimenea, zice Apostolul, nu şi-a urât trupul său”, dar “îl struneşte şi târăşte robit”, nedându-i nimic mai mult afară de hrană şi îmbrăcăminte, iar din acestea numai atâta cât este de trebuinţă pentru a trăi. Aşa îşi iubeşte cineva fără patimă trupul şi-l hrăneşte ca pe un slujitor al celor dumnezeieşti şi-l hrăneşte numai cu cele ce-i împlinesc cele de trebuinţă.

IV,66. Scriptura nu înlătură nimic din cele date nouă de Dumnezeu spre folosire, dar pedepseşte lipsa de măsură şi îndreaptă lipsa de judecată. De pildă nu opreşte pe om să mănânce, să facă copii, să aibă avere şi să o chivernisească drept. Dar îl opreşte de la lăcomia pântecelui, de la desfrânare şi celelalte. Nu-l opreşte, nici să cugete la acestea, căci pentru acestea s-au făcut, dar îl opreşte să cugete pătimaş.

I,25. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, cu siguranţă iubeşte şi pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate păstra banii, ci-i foloseşte cu dumnezeiască cuviinţă, dând fiecăruia din cei ce au trebuinţă.

IV,55. Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că-L şi imită, după putere. Astfel Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar răsplătit cu nerecunoştinţă şi cu hulă, se purta cu îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorât de ei, răbda, neînvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, fără de cari cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândi Împărăţia Lui, se amăgeşte pe sine: „Căci nu cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra întru Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu”. Şi iarăşi: “Cel ce mă iubeşte pe Mine, păzeşte poruncile Mele”... şi celelalte.

dimensiunea hristocentrică a virtuţii

IV,70. Dacă „Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă”, după dumnezeiescul Apostol (Efes. 3,17), pe de altă parte „toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în El” (Colos. 2,3), atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în inimile noastre. Şi se vor face cunoscute pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci.

IV,72. De aceea zice Mântuitorul „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5,8). Deci Îl vor vedea pe El şi comorile din El atunci când se vor curăţa pe ei înşişi prin dragoste şi înfrânare; şi cu atât mai mult cu cât vor spori curăţirea.

18

IV,75 Curăţeşte-ţi mintea de mânie, de amintirea răului şi de gânduri urâte. Şi atunci vei putea cunoaşte sălăşluirea lui Hristos.

Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu, II, 71. Cuvântul lui Dumnezeu şi al Tatălui se află tainic în

fiecare din poruncile sale; iar Dumnezeu şi Tatăl se află întreg nedespărţit în întreg Cuvântul Său în chip firesc. Cel ce primeşte prin urmare porunca dumnezeiască şi o împlineşte pe Cuvântul lui Dumnezeu aflător în ea. Iar cel ce a primit pe Cuvântul prin porunci a primit totodată prin El pe Tatăl care se află în El în chip firesc. Căci a zis: “Amin zic vouă, cel ce primeşte pe Cel ce-l voi trimite, pe mine mă primeşte, iar cel ce mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce m-a trimis pe Mine”. Aşadar cel ce a primit o poruncă şi a împlinit-o pe ea, a primit tainic pe sfânta Treime. izvoarele virtuţii

II,32. Trei sunt cele ce ne mişcă pe noi spre cele bune: Seminţele naturale, Sfintele puteri şi hotărârea cea bună. Seminţele naturale, de pildă atunci când ceea ce vrem să ne facă nouă oamenii facem şi noi lor asemenea, sau atunci când, văzând pe cineva în strâmtoare şi nevoie, ne milostivim de el în chip natural. Sfintele Puteri, de pildă atunci când, mişcându-ne noi spre un lucru bun, aflăm un ajutor bun şi izbutim în acest lucru. Iar hotărârea cea bună, atunci când, deosebim binele de rău, alegem binele.

v. III,93-94.

scopul poruncilor

IV,78. Dumnezeu, care ţi-a făgăduit ţie bunurile veşnice şi a dat în inima ta arvuna Duhului, ţi-a poruncit să ai grijă de viaţa ta, ca omul dinlăuntru, izbăvindu-se de patimi, să înceapă de aci înainte a se bucura de bunuri.

I,61. „Iar Eu vă spun vouă, spune Domnul, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi,

rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă.” (Mt. 5,44) De ce a poruncit acestea? Ca să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea de minte a răului şi să te învrednicească de cea mai mare avuţia care este dragostea desăvârşită.

v. I,62.

I,79. Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului; postul veştejeşte pofta; iar rugăciunea curăţeşte mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor Căci Domnul ne-a dăruit poruncile pentru şi potrivit cu puterile sufletului.

IV,56. Tot scopul poruncilor Mântuitorului este să slobozească mintea de necupătare şi de ură şi să o ducă la dragostea lui şi a aproapelui, din care se naşte în mod efectiv lumina sfintei cunoştinţe.

insuficienţa informării

III,66. Cunoştinţa fără pasiune a celor dumnezeieşti încă nu înduplecă mintea să dispreţuiască până la capăt cele materiale, ci ea se aseamănă înţelesului simplu al unui lucru ce cade sub simţuri. De aceea se găsesc mulţi dintre oameni, care au multă cunoştinţă, dar care se tăvălesc în patimile trupului ca nişte porci în mocirlă. Căci curăţindu-se pentru puţină vreme cu sârguinţă şi dobândind cunoştinţă, ne mai având pe urmă nici o grijă, se aseamănă lui Saul, care învrednicindu-se de împărăţie dar purtându-se cu nevrednicie, a fost lepădat cu mânie înfricoşată din iad.

v. III,67-70.

rostul adversităţilor (necazurilor de voie şi fără de voie)

19

II,39. Numai cine a cunoscut slăbiciunea firii omeneşti a făcut experienţa puterii dumnezeieşti iar unul ca acesta, izbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se să izbutească, nu va dispreţui niciodată pe nici un om. Căci ştie că, precum i-a ajutat lui şi l-a slobozit din multe şi grele patimi, poate să ajute tuturor dacă vrea, şi mai ales celor ce se nevoiesc de dragul Lui, deşi pentru anumite judecăţi nu izbăveşte pe toţi deodată de patimi, ci ca un doctor bun şi de oameni iubitor, vindecă pe fiecare dintre cei ce se străduiesc la timpul său.

II,41. Aproape tot păcatul se face de dragul plăcerii. Iar desfiinţarea lui se face prin reaua pătimire şi întristare, fie de bună voie, prin pocăinţă, sau prin vreo certare adusă de Providenţa dumnezeiască. „Căci dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi; iar judecaţi fiind de Domnul, suntem pedepsiţi ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea”. (1Cor. 11,31)

II,43 Dacă ai purtări rele, nu ocoli reaua pătimire, ca smerindu-te prin ea să verşi trufia din tine. II,44. Unele ispite aduc oamenilor plăceri, altele întristări şi iarăşi altele dureri trupeşti. Căci după

pricina patimilor aflătoare în suflet, aduce şi doctorul sufletelor leacul prin judecăţile Lui. v. II,45-47. II,66. Cel ce a păcătuit nu poate scăpa de judecata viitoare fără să rabde aici osteneli de bună voie sau

necazuri fără de voie. II,82. Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, cel care nu se împotriveşte leacurilor

doftoriceşti iar acestea sunt durerile şi întristările aduse de diferite lovituri. Cel ce se împotriveşte însă nu ştie ce negustorie se face aici, nici ce câştig va ieşi aici.

verificarea virtuţii

IV,54. Nu socoti că ai ajuns la nepătimirea desăvârşită, câtă vreme lipseşte lucrul. Când se arată însă şi te lasă nemişcat atât lucrul cât şi amintirea lui de după aceea, să ştii că ai intrat în hotarele ei. Totuşi, nici atunci să nu dispreţuieşti grija, deoarece numai virtutea prelungită omoară patimile, pe când cea neglijată le scormoneşte iarăşi.

v. IV,52,53. IV,41. Cel ce iubeşte încă slava deşartă sau e legat de vreunul din lucrurile materiale sau se supără pe

oameni pentru cele vremelnice, sau ţine minte răul, sau are ură faţă de ei, sau slujeşte gândurilor urâte. Dar pentru sufletul iubitor de Dumnezeu toate acestea sunt străine.

III,76. Patima iubirii de argint se dă pe faţă în bucuria pe care o are cineva când primeşte şi în întristarea ce-o are când dă. Unul ca acesta nu economiseşte bunurile pentru a ajuta pe cei lipsiţi.

IV,40 Dragostea faţă de Dumnezeu doreşte pururi să întraripeze mintea spre vorbirea dumnezeiască; iar cea către aproapele o face să cugete totdeauna cele bune despre el.

II,67. Pentru cinci pricini, spun unii, că îngăduie Dumnezeu să fim războiţi de către draci cea dintâi,

pentru ca războiţi fiind şi războindu-ne în apărare, să venim la puterea de-a deosebi virtutea şi păcatul A doua, ca dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să învăţăm a ne smeri A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită. A cincea, care e mai presus de toate, ca devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.

N.B. Lectură recomandată: Tito Colliander, Calea asceţilor, Ed. Scara, Bucureşti, 2002 Accesibilă on-line: http://apologeticum.vndv.com/carti/0115.zip

Conf. Sebastian Moldovan, Sibiu