Sorin Vânătoru-Ploieşti

Teologia ateismului creator.Natură psihică a transcendenţei în religia creştină.

Dumnezeu e bolnav de teologie dogmatică.Cine vrea să rămână aşa, de-a pururea şi-n vecii vecilor?

Vreau o teologie liberă, care să-i redea lui Dumnezeu libertatea! Teologia arterosclerotică l-a confiscat pe Dumnezeu.

Transcendenţa conceptelor religiei creştine este parte a halucinaţiei materiei şi a reveriei din creier.

Din cauza vitezei enorme, strălucirea se desprinde de lumină,Din cauza vitezei urcării în propria profunzime, psihicul crede că se desprinde de materie. Această credinţă este transcendenţa.

Dumnezeu se afla pe drumul Damascului din mintea lui Saul!

Platon, Manipulatorul Originar

Ideea lui falsă şi perfidă nu are niciun temei, nicio justificare.Ideea lui Platon este de fapt o prelucrare a intuiţiei primitiv-animist-totemiste de "spirit rău", de "spirit bun", intuiţie care a fost, cu trecerea timpului, generalizată, universalizată, asezonată intelectual, exagerată.

Ideea lui Platon se afla la originea ideologiilor totalitar-criminale.Ideea lui a vrut să acapareze tot ce mişcă, de la insectă, până la electron şi reparatul bicicletei. De-abia cu Drepturile Omului individualul câştiga teren, nu generalul, nu retorica sofistă

aducătoare de ruguri şi lagăre, unde mori pentru că nu ai respectat un regim care îţi doreşte "Binele", concept platonic central, reinterpretat de Inchiziţie, nazism şi comunism.

Realitatea se corectează prin mecanisme proprii, studiate de ştiinţă, nu prin raportarea ei - cum face religia - la o Idee fabricată de intelect.

Individualul este viu, generalul e static şi dogmatic, obsedat de atotputernicia totalitară. Individualul corectează generalul, nu invers.Fără materialul individualului, generalul ar sucomba.

Inchiziţia, Auschwitz şi Gulag sunt fructele Ideii lui Platon.

Binele sau Raul trebuie elaborate mental, gândite şi ajustate de fiecare om, în individualitatea lui, fără sfaturile preţioase ale lui Platon, fie-i Ideea uşoară!

Cu Dumnezeu printre gheţurile minţii

Teologia să fie scrisă şi de ateii creatori, nu numai de cler şi călugări.

Afirmaţia că nu Inchiziţia a ucis oameni, pentru că Biserica nu e vărsătoare de sânge, ci Braţul Secular, e curat satanism în odăjdii!Fireste, sunt sute de astfel de sofisme!

Mai bine un ateu inteligent,decât un credincios prost.

Biblia să fie curăţată şi redusă la câteva versete coerente şi eficiente, aidoma reducerii efectivelor armatei naţionale la un număr de profesionişti.

Ateul creator nu este cel care neagă existenţa lui Dumnezeu, ci acel credincios care afirmă libertatea lui şi îl smulge din gulagul habotniciei si obscurantismului.

Dumnezeu vrea mai degrabă atei creatori,atei oneşti faţă de el, care îşi baga pielea în saramura şi riscă pe cont propriu în numele dreptăţii şi al coerentei universale, care ies din eul lor de sacrificiu, cu picioarele goale printre gheţurile minţii. Ei nu se iubesc pe ei înşişi tocmai pentru a nu simula căutarea adevărului.

Răspuns zicerii: “ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei.” Nu putem aplica omului primitiv - cu forţa - un Dumnezeu iudaic, deci ceea ce înţelegeau evreii sub numele de Revelaţie. Omul primitiv nu trăia vreo revelaţie, ci îşi interioriza treptat natura, odată cu înţelegerea ei.

Raţionalitatea nu e o creaţie a divinităţii, ci o proprietate a relaţiei om-natura, redata iniţial în sistemul primitiv de calcul - “daca la capra pe care o am mai adaug o capră, voi avea două capre, nu trei” şi, ulterior,în ştiinţele specifice. Stiinţa a început cu număratul caprelor, care nu se aflau pe tarlaua Ideii lui Platon.

Nu există un instinct al supranaturalului

Revelaţia naturală este nemotivată. Ea ar trebui să fie evidentă pentru toţi oamenii, ceea ce nu se întâmplă.Există un instinct al foamei, al setei, sexual, nu există un instinct al supranaturalului. Prin urmare, îi voi răspunde lui Pascal:

Dacă nu cred, Dumnezeu nu există, deci nu pierd nimic.

Unii care se dau mari credincioşi cheamă poliţia dacă văd un lichid scurgându-se din lemnul unei icoane!

Prin partea lui dobândită, inconştientul primeşte continuu informaţii din mediu, pe care l-am denumit generic realitate empirică. În acest fel se creează istoria individului şi a omenirii. Realitatea biofizică studiată de raţiune - prin ştiinţele specifice - alimentează inconştientul în elaborarea psihică a dumnezeirii.

Realitatea, o continuă vorbire

Realitatea este imaginea continuu formată în memoria inconştientului individual, a faptelor empirice ale lumii, ale căror interconexiuni sunt extrem de complexe.

Realitatea nu este investita afectiv ,cum se întâmplă cu sacrul şi cu ceea ce se numeşte Dumnezu.

Realitatea nu se reduce la definiţia cosmologiei ştiinţifice sau a teologiei dogmatice.

Realitatea este ceea ce simte fiecare om că este, adică o continua vorbire.

Factorul psihic trebuie introdus în geneza dumnezeirii, altminteri Dumnezeu rămâne un concept totalitar, prin nedeterminarea lui excesiva - ba că e infinitul în finit, ba că e de necunoscut, ba că e apofatic etc.Când teologii intră în contradicţie cu ei înşişi, sau nu pot răspunde la o întrebare spun că e “o taina” adica nu spun că e o contradicţie, o absurditate.

Nu exista realitate superioară.Totul exista şi se consuma într-o singură lume, în această lume,şi de această lume se ocupa ştiinţa şi religia, deopotrivă.O realitate superioară poate fi un alt nivel de înţelegere a realităţii, nu o altă realitate.

Ateismul creator integrează,

nu respinge, ceea ce neagă caracterul supranatural al unor evenimente din Biblie. Realitatea empirică înseamnă şi studiille ştiinţifice asupra acestor evenimente. Numai prin integrarea lor, supranaturalul coboară la nivelul înţelegerii omeneşti şi devine parte componentă a imanenţei. ”Revelaţia” lui Moise a fost efectul halucinaţiei auditive şi vizuale produsă de intoxicaţia cu un amestec etnobotanic numit ayahuasca. Sau criza de epilepsie şi halucinaţia lui Saul pe drumul Damascului.

Moise şi drogurile

La Moise, cufundarea euforică, sub influenţa drogului, în hăul propriului inconştient, a forţat complexele religioase interioare să dea năvală afară, obiectivandu-se în halucinaţii auditive şi vizuale. După consumarea acestei crize lăuntrice extreme, Moise a scris cuvintele pe care le auzea şi pe care le-a universalizat-trecandu-le în supranatural - cand, de fapt, fenomenul a fost pur natural, psihic. Cu trecerea timpului, transcendenţa - care face posibil acest soi de supranatural - a fost preluată de preoţi şi de filozofii creştini, care au sistematizat-o în tratate de teologie.Neexistând explicaţii ştiinţifice la acea vreme, se credea că supranaturalul şi transcendenţa exista ca lume de sine stătătoare, dincolo de această lume supusă raţiunii şi înţelegerii. Momentul-Moise este o catastrofă în evoluţia conştiinţei umane şi îl defineşte pe Yahweh exclusiv ca imanenţă.

Decalogul este adevărat,nu în măsura transcendenţei, ci a imanenţei experienţelor inconştiente fireşti din lumea psihicului. În acest sens, Decalogul în sine nu este fals, ci doar originea lui supranaturală, proclamată de teologia clasică.

Sacru şi psihic

Sacrul îl precede pe Dumnezeu, care e o elaborare în timp, culturală, a lui.Sacrul este investirea afectivă inconştientă cu putere nelimitată a realităţii empirice. Apare în comuna primitivă, după cum spun E. Durkheim şi E. B.Tylor.Sacrul s-a construit în timp, nu a fost dat ca Ideea lui Platon, nu a căzut din cer şi nu a fost revelat.

Reconstruirea lui Dumnezeu

Necesitatea optimizării fiinţei umane produce legi şi precepte care pot fi modificate la nevoie.Aceste precepte ale ateismului creator vor trebui respectate.În aceste precepte intra şi învăţăturile biblice, ale teologiei clasice, dar nu ele primează. Numai aşa Dumnezeu este reconstruit şi făcut din ce în ce mai viu, mai coerent şi apropiat de oameni, şi de înţelegerea raţională.

Trebuie să scăpăm de Platon repede, fiindcă el este Înaintemergătorul Apocalipsei!Cuvântul lui Dumnezeu e mai presus de Ideea lui Platon, de Biblie şi de teologia dogmatică.

Dumnezeu se simte bine

în teologia ateismului creator. Atunci când e canicula,aceasta teologie îi oferă bere rece, fanta la gheaţă şi friptura!Teologia dogmatică îl ţinea numai cu cartofi, arpacaş şi apa plată!

Rugăciunea şi determinismul cosmic

Rugăciunea este formula de adresare şi procesul de adâncire în Dumnezeu. Este cea mai profundă imersiune în imensitatea determinismului cosmic, este dorinţă covârşitoare de a fi recunoscut ca persoană şi de a ţi se rezolvă problema-ca un releu defect într-un sistem electric. În acest sens, determinismul pe care vrei să-l accesezi devine o Persoană dumnezeiască.

Trenul nu te va lovi în bucătărie!

Prin rugăciune îţi formulezi atitudinea interioară faţă de aceasta imensitatea a dumnezeirii. Efectul, răspunsul favorabil la rugăciunea ta este probabilist. Dacă te rogi să nu-ţi dea ciorba în foc, probabilitatea unui răspuns pozitiv din partea determinismului cosmic este mică. Dar, dacă îţi educi rugăciunea printr-o cunoaştere pozitiva - sa ştii că trebuie să reglezi flacără, să nu umpli prea mult oala etc. - probabilitatea creşte. Oricât de sincer te-ai jura pe viaţa ta, trenul nu te va lovi în bucătărie! Rugăciunea doar pare că nu face parte din materie, adică din psihic.

Oxigenarea unor definiţii clasice

În esenţă, originea lui Dumnezeu este propriul psihic, în relaţie cu realitatea empirică.

Dumnezeu este numele procesării psihice,inconştient afective şi culturale a puterii nelimitate a realităţii empirice şi a generalizării acestei puteri. Procesarea năzuieşte să optimizeze relaţia omului cu sine şi cu lumea. Ea nu se supune unei lumi statice inventate de intelect ca Ideea lui Platon, ci creează o lume în care Cuvântul lui Dumnezeu nu mai deriva strict din dogma preceptelor Bibliei, ci invers, le creează, afirmând diversitatea concretului, care ea însăşi supune orice Idee preconcepută.

Fiul lui Dumnezeu este calea psihică de accedere la imensitatea determinismului cosmic, ca substanţa a lui Dumnezeu. Dumnezeu, fiind de sorginte psihică, demonstraţia matematică a lui nu e posibilă.

Sfinţenia este atributul de forţă inimaginabilă a agentului care procesează psihic puterea nelimitată a realităţii. Există grade de sfinţenie. Fiecare om este un sfânt care îl experimentează dumnezeirea.

Sfântul Duh este numele acestei forţe, suflul vital al procesării.

Cuvântul lui Dumnezeu este obiectivarea acestei forţe prin intermediul limbajului omenesc -precepte, porunci religioase etc.

Dumnezeu-Tatăl este un produs iniţial al inconştientului, dar ulterior ajustat cultural, începînd cu religiile egipteană şi mesopotamiană - a se vedea stufoasa istorie a etimologiei lui “Yahweh”.

Limbajul religios este utilizarea cuvintelor specifice, dar şi a obiectelor de cult, care sunt tot limbaj. Reprezintă descrierea ipostazelor adâncirii în Dumnezeu - in sensul definiţiei noastre date lui Dumnezeu.

Propoziţiile, vorbirea teologică, bine antrenată în sofistica grecilor antici, în logica dialectică, in confuzia planurilor şi în cameleonismul intelectual isi are izvorul în afectivitatea viscerală a inconştientului, care împrumută regulile logicii, tocmai pentru a le încălca prin sofisme.

Discuţia cu un obscurantist religios e ca şi cum te-ai certa cu o femeie.

Nu are capăt, pentru că, deşi îi aduci argumente clare, evidente, el tot mai are ceva de spus, va scoate mereu si mereu argumente aparent logic valide, în fond false, lipsite de rigoare, deoarece foloseşte concepte generale cu un conţinut prea vast (Bine, Rău, Creator, Diavol etc. - toate cu iniţială majusculă!) şi simboluri, parabole, lozinci religioase, la care adaugă propria sensibilitate

ce îl face să spună: ”chiar dacă văd că nu este adevărat ce spun,vreau să fie adevărat, fiindcă aşa simt, voi insăila nebuneşte propoziţii fals logice,numai să nu izbucnesc în plîns.” Impulsul frenetic al fanaticilor religioşi de a combate şi a deforma logica şi raţiunea este expresia unei suferinţe ascunse sub o formă intelectuală.

Moartea prin răstignire a Fiului este acceptarea principiului plăcerii, al vieţii, plin de impulsuri perturbatoare (carnale, materiale etc. - “satanice”) şi conştientizarea necesitaţii unui algoritm psihic universalizat (Hristos) de optimizare a propriei fiinţe. Sacrificarea pe cruce este expresia abandonării dureroase a acestui principiu.

Credinţa este conştiinţa energiei interioare de care dispui în procesul psihic continuu de dizolvare în Dumnezeu.

Învierea omului prin prin învierea Fiului nu este fizică, ci anularea ideii de moarte. Sfârşitul biologic se resoarbe în credinţa desăvârşită. Învierea prin credinţa resemnifica natura materială a biologicului şi a evenimentelor vieţii personale.

Cobor în mine însumi şi în sinea lumii cu viteza luminii, iar realitatea empirică nu mă poate ajunge.

Frica de Dumnezeu este sentimentul de neîncredere, de neparticipare la înfăptuirea binelui.Propiul psihic poate sa activeze, din inconştient, un determinism cosmic îndreptat împotriva ta.

Mântuirea este ieşirea din semnificaţia materială a determinismului cosmic, prin energia mistică personală.

Dumnezeu este posibilul care ne visează

Dacă Dumnezeu nu poate fi cunoscut, de unde ştii ce poate el? Nu poţi deduce legile lumii din ceva care nu te informează!Dar, putem doar intui ce vrea el, fiindcă Dumnezeu este esenţa psihică mergătoare. Este posibilul care ne visează.

Atotputernicia lui Dumnezeu este funcţională. Ea este furnizată de chiar psihicul nostru, acţiunea ei are viteza finită, fapt resimţit în psihic.

Creatorul nu are natură proprie, căci el se identifică cu însăşi procesarea democratică a adevărului, în care cosmologia creştină nu primează, nici cea ştiinţifică, amândouă aflându-se în relaţie de simultaneitate. Atotputernicia lui Dumnezeu faţă de materie este statistică, Dumnezeu fiind numai imanent, nu şi transcendent. Atotputernica este numai procesare psihică a dumnezeirii.

Adrenalina mea în Dumnezeu

Păcatul sunt pulsiunile perturbatoare din inconştient, care împiedică optimizarea interioară a persoanei. El nu se raportează la mitologie(Adam) - un simbol dogmatic, fixat pentru veşnicie. Ceea ce se numeşte păcat în religia creştină, este numai o atitudine printre altele faţă de

frustrările existente într-o realitate potrivnică exprimării libere a omului. Aplicând, aidoma lui Savonarola, dogma religioasă în pedepsirea păcatului, numărul cetăţenilor acestei planete ar scădea dramatic. Individul şi societatea se autoreglează prin instituţiile statului şi prin stiinta - care şi ele fac parte din determinismul cosmic al lui Dumnezeu.

Ce viguros mă gândesc la Dumnezeu când beau o cafea!... În mine, Dumnezu cel Viu este un mare cafegiu. Cascade de adrenalină dumnezeiască îmi alimentează fiinţa, pe muzica de Tangerine Dream!

Dumnezeu e congruent cu coerenta gândirii empirico-matematice, deci cu evoluţia materiei, se dezvolta şi se revizuieşte pe baza acestei gândiri şi a procesării psihice inconştiente care-l obiectivează.

Martirii creştini, sinucigaşii!Dumnezeu să-i ierte!

Martirii creştini, printre care şi Brancoveanu - un exemplu satanic de cruzime faţă de propriii copii! - au fost victimele dezastrului numit supunere faţă versetele maoist-religioase de esenţă platoniciană!

Ei au ucis în ei înşişi şi sămânţa dumnezeiască, prin care se puteau înmulţi talanţii, dar şi-au iubit mai mult fanatismul! Excesiva motivaţie primitivă a credinţei i-a transformat în hălci de carne smulse de lei din trupul lor şi în tăierea în două cu ferăstrăul!

Când obsesia luminii devine iraţională, ea poate aduce întunericul! Au ucis raţiunea dumnezeiască! Dumnezeu avea nevoie de ei vii, nu de sinucigaşi sfinţiţi!Tocmai Dumnezeul lor i-a pedepsit, prin însuşi faptul că au murit în chinuri groaznice, ceea ce martirii au luat drept moarte în numele Domnului! Acceptarea lor de a muri pentru credinţa, afirma de fapt conştiinţa unui Dumnezeu al morţii şi distrugerii, un Dumnezeu de măcelărie!

Răul în lume.

USAir Flight 427

În 1994, 8 septembrie, avionul USAir Flight 427, 132 de oameni la bord, opt mii de metri altitudine,

un zgomot în cabină,avionul intră în picaj,

pilotul-nu, Doamne, nu!

douăzeci de secunde,

mâna îngheţată pe manşă,Dumnezeu-ochi înfipţi în halucinaţie,

nu, Doamne! - motorul intră în creier pînă în ficatul din Alfa şi Omega,inima lui Dumnezeu pulseaza în creier,

zece secunde,

mîna îngheţată pe manşă,Doamne, nu! - motorina izbeşte sîngele ieşind din gură,

Dumnezeu e motorina,

trei secunde,

nimicul pulsează un Dumnezeu,manşă,creier,motorină,

Dumnezeu ricoşează în el însuşi,

o izbitură universală în haosul primordialşi o tăcere vraişte peste putrefacţia transcendenţei.

.................................................

Durerea nu face teologie

Se vede ca Dumnezeu nu e atotputernic, de vreme ce nu a construit o lume in care omul sa fie fericit si cu si fara “liber-arbitru”.

Omul îndurerat simte construcţia inumană a lumii, nu dogma după care liberul-arbitru aparţine omului, iar binele vine de la Dumnezeu. Binele şi Răul sunt aidoma caşcavalului: găurile din el sunt Răul, iar Binele este restul. Găurile fac parte din caşcaval, nu există în afara lui. Omul aflat în suferinţă spune că mai bun era un caşcaval fără găuri, fără liber-arbitru. Adam a păcătuit fiindcă aşa l-a construit mitologia asiro-babiloniană, stăpânul lui!

Să nu confundăm sentimentul religios, omenesc, al unor oameni de ştiinţă, cu metoda ştiinţifică propriu-zisă.

Să mă anunţaţi şi pe mine!

"Miracolele se întâmplă numai când Dumnezeu vrea" e un subterfugiu sofistic, înseamnă a spune că nu există legi, ci arbitrar, bun plac. Dumnezeu niciodată nu poate face ceva încălcând legile naturii. Or, "principiul" supranaturalului introduce arbitrariul în lucruri şi în raţiune, introduce fraudulos discontinuitatea si nedeductibilitatea principiilor, din aproape în aproape, axiomatic. E ca şi cum ai spune că plopul poate face cireşe. "Numai când" înseamnă "niciodată"! Când voinţa lui Dumnezeu va face ca plopul să facă cireşe să mă anunţaţi şi pe mine!

Dumnezeu este om de ştiinţă, este Tatăl Spiritului Ştiinţific şi, cu cât cunoaşterea ştiinţifică avansează, cu atât ne apropiem mai mult de el, epuizând creator “tainele” care se pot imagina de către teologii tradiţionalişti.

Să-l salvăm pe Dumnezeu din singurătatea transcendenţei!

Îndoiala creşte credinţa şi o scoate din pepeni, în folosul ei, o face vie, o reînnoieşte, e mântuirea ei.Credinţa fără îndoială e asemenea cafelei fără ţigară!

Cunoaşterea ştiinţifică reformulează religia, o scoate din sofisticărie şi logica dialectică.Prin ateismul creator, Dumnezeu scapa de singurătatea transcendentei. El se dizolvă într-o imanenţă analizabilă, operaţională. Este un Dumnezeu al înţelegerii, mai puternic decât un Dumnezeu al insondabilului.

Apostolul Pavel spune în Corinteni: "nu e nevoie să cunoşti Legea, ci s-o împlineşti". Adică există atei mult mai apropiaţi de Dumnezeu, prin faptele şi comportamentul lor, plăcute lui Dumnezeu, fără ca ei să ştie, decît cei care-şi spun credincioşi.

Salvarea religiei se află în ateismul creator.

Cunoaşterea ştiinţifică este îngerul păzitor al cunoaşterii teologice, ca să nu o ia razna prin limbaj.

Dumnezu este psihicul nostru universalizat, cu multe urechi. Cu una dintre ele, va asculta rugăciunea credinciosului-ateu creator. Rugăciunea tradiţională merge împreună cu rugăciunile de mai jos. În acest fel, Dumnezeu va coborî în imanenţă şi va avea mai multă forţă.

Tatăl nostru:

Tatăl nostru Care eşti în ceruri, dar nu în Ideea lui Platon,sfinţească-se numele Tău, pe mine, câinele tău de pază, miluieşte-mă,vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, care nu e la voia întâmplării, precum în cer aşa şi pe Pământ, Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, iartă şi greşeala sacrei lumini de la începuturi,precum iertăm şi noi greşiţilor noştrişi nu ne duce pe noi în ispită,ci ne izbăveşte de cel rău.Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea care stau la masa cu ateii creatori, cu săgeata timpului şi constanta cosmologică.Acum şi pururea şi în vecii vecilor, nu ne părăsi în imensitatea ta.Amin.

Rugăciunea scurtă a ateismului creator

“Mare Sine,tu eşti cel mai puternic, mă rog ţie cu toţi sfinţii, de la Antonie şi Pahomie, până la sfinţii tăi atei creatori - Voltaire, Shakespeare, Einstein, Heisenberg şi Hawking! Priveşte în sinele meu, căci tu ştii ce vreau, ştii că vreau binele meu, al semenilor mei, al animalelor şi al materiei, vreau să creşti în mine şi eu în necuprinderea ta, să aperi de rău tot ce există şi să înalţi neantul ce suntem spre euforia de a exista în toate lumile tale posibile!” Amin.