UNIVERSITATEA SPIRU HARET

RÂMBOACĂ (BĂLAN) CRISTINA ELENA

Jurnalism, Anul II, ÎF, Grupa 102

POLITOLOGIE ŞI DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE

Asist. univ. dr. Cristina Şerbănescu

TEOCRAŢIA

Teocraţia este forma de guvernamânt în care puterea politică este subordonată

puterii religioase sau este exercitată în numele acesteia. Teocraţia s-a manifestat istoric în

două forme diferite: ca guvernare a unei caste de transmiţători ai voinţei divine, formată din

profeţi şi preoţi (exemplu tipic este cazul Tibetului lamaist) sau ca guvernare de către un

suveran căruia i se atribuia o investitură de origine divină.

Cuvântul teocraţie vine de la cuvântul grecesc Theokratia. Elemenetele componente

ale cuvântului sunt theos care înseamnă “Dumnezeu” şi kratein “regula lui Dumnezeu: sau

“guvernat de Dumnezeu”. Deci sensul cuvântului grec era „a domni prin dumnezeu /

dumnezei” sau prin încărnări umane ale zeilor.

Termenul este deseori confundat cu plutocraţie, (sistem în care "conduceau cei

bogaţi"), oligarhie, (sistem în care "conduceau cei puţini") şi monarhie, (sistem în care

"conducea doar unul"). Termenul este deseori folosit pentru a face referire la sitemul istoric

al conducerii de către nobili, care ar fi mai corect numit plutocraţie. Termenii înrudiţi cu

nobilime şi clasa de sus au şi alte înţelesuri, dar difereţele dintre ele sunt în general

ignorate.

REGIM POLITIC - TEOCRAŢIA 1

Pentru credincioşi, teocraţia este o formă de guvernământ în care puterea divină

guvernează un stat pământesc fie prin încarnare sau, mai des, prin reprezentanţi religioşi

instituţionali (ex. o biserica), înlocuieşte sau domină guvernarea civilă. Guvernele

teocratice dau legi teonomice. Prin această forma de guvernamânt, în care statul este

guvernat prin ghidare divină imediată sau prin oficiali, care sunt priviţi ca fiind luminaţi

direct de Dumnezeu, poporul avea credinţă puternică în purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Forma cea mai curată şi bine definită a teocraţiei poate fi întalnită în vremea lui

Moise, dar şi sub Iosua şi Samuel. Moise este ales ca singur mijlocitor între Dumnezeu şi

popor, motiv pentru care, în persoana lui s-a întrunit toată puterea legislativă,

judecatorească, executivă şi preotească. Moise a promulgat Legea primită pe Sinai şi a

organizat poporul.

Conceptul theocratic a fost inventat de către istoricul evreu Flavius Hosephus în

primul secol al erei noastre pentru a descrie guvernul caracteristic al evreilor. Josephus a

argumentat că în timp ce grecii recunoşteau trei tipuri de guvernământ: Monarhie,

Aristocraţie şi Anarhie, evreii erau unici prin faptul că sistemul lor de guvernământ nu se

încadra în aceste categorii. Josephus a înţeles teocraţia ca o a patra formă de guvernământ

în care doar Dumnezeu şi legea lui sunt suverani. Definiţia lui Josephus a fost larg

acceptată până în perioada Iluminismului, când termenul a început să colecteze conotaţii

mai universale şi negative, în special în mâinile lui Hegel.

"Legiuitorul nostru, Moise, nu a avut în vedere niciuna dintre aceste forme, dar el a

hirotonit guvernul nostru de a fi ceea ce, printr-o expresie tensionată, care poate fi numită o

teocraţie [theokratia], atribuind autoritatea şi puterea lui Dumnezeu, şi a incercat sa

convingă oamenii să-l aibă în vedere pe El, în calitate de autor al tuturor lucrurilor bune

"(Josephus, 1737).

In feudalism are loc o coabitare între puterea laică şi biserică, ce a avut ca efect

imprimarea unui pregnant caracter divin atât puterii cât şi instituţiilor sale politice, fapt ce a

determinat o justificare şi o legitimare supranaturală a acestora.

REGIM POLITIC - TEOCRAŢIA 2

În acelaşi timp biserica, prin dogma sa teologică a contribuit în mare măsura la

fundamentarea pe un temei divin a doctrinei monarhice absolute. Potrivit acesteia,

monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pamânt, el primeşte şi exercită puterea de la

Dumnezeu, iar pentru faptele şi actele sale nu este raspunzător decât în faţa divinitaţii.

Cei mai de seamă reprezentanţi ai teoriei teocratice au fost Aurelian Augustin şi

Toma D’Aquino.

Aurelian Augustin este primul teolog al bisericii creştine care pune problema

raportului dintre statul pamântesc şi statul lui Dumnezeu, deschizând lupta pentru

hegemonie (dominaţia faţă de alte state) dintre biserică şi puterea laică.

La rândul său, calugarul Toma d’Aquino va crea la mijlocul secolului al XIII-lea

aşa cum spunea si papa Leon al XIII-lea, “singura si cea mai autentică filosofie a bisericii

catolice”, care era un mixaj între credinţă şi raţiune, la care se adaugă numeroase referiri

din Sfânta Scriptură.

În aceeaşi teorie se încadrează şi concepţia lui Platon care în Republica realizează o

construcţie teoretică a statului pe principii divine, dar cu multe elemente de elitism politic

şi de utopie. Statul, dupa Platon, reprezintă o organizare de tip artistocratică, bazat pe caste,

unde conducerea este asigurată de elita filosofilor şi întelepţilor.

În Europa, gândirea teocratică a fost exprimată prin teoria avansată de Parinţii

Bisericii asupra întâietăţii datoriei supuşilor către Dumnezeu faţă de datoria lor către stat.

Totuşi, încercarea cea mai semnificativă de impunere a teocraţiei a avut loc între sec. XI şi

XIV prin papii Grigore VII, Inocenţiu III şi, mai ales, Bonifaciu VIII care au ilustrat teoria

superiorităţii puterii pontificale asupra celei imperiale, revendicând dreptul de a guverna

atât spiritual cât şi temporal.

Teocraţia trebuie să fie deosebită de alte forme seculare de guvernământ care au o

religie statală sau sunt doar influenţate de concepte religioase sau morale, şi monarhiile

ţinute „Prin binevoinţa lui Dumnezeu”.

REGIM POLITIC - TEOCRAŢIA 3

O teocraţie poate să fie monistă, unde ierarhia administrativă a guvernului este

identică cu ierarhia administrativă a religiei, sau poate avea două „braţe”, dar cu ierarhia

administrativă a statului subordonată ierarhiei religioase.

Tendinţele teocrative au apărut în unele tradiţii religioase inclusiv în Iudaism,

Islam, Confucianism, Hinduism, şi în Creştinism: Catolicism, Ortodoxism, Protestantism,

şi Mormonism. Exemple istorice de teocraţii sunt Imperiul Bizantin (330-1453 era noastră)

şi Imperiul Carolingian (800-888 era noastră).

State care au aspecte teocratice

Andorra

Andorra a fost o democrație parlamentară din 1993. Înainte de 1993, Andorra a fost

o co-principalitate cu doi şefi de stat: conducătorul Franţei (un rege sau preşedinte) şi

episcopul spaniol din Urgel. Desi sistemul curent de guvernare permite votul democratic

pentru reprezentanţii în parlament, episcopul de Urgel rămâne unul dintre conducătorii de

stat titulari ai acestei ţări.

Republica Islamică a Iranului

Guvernul Iranului este descris ca o „republică teocratică". Conducătorul de stat

Iranian, sau Conducătorul Suprem este un cleric Islamic numit pe viaţă de către un consiliu

ales. Consiliul Protector, considerat parte a ramurii executive a guvernului, este responsabil

cu determinarea compatibilităţii legislaţiei cu legea şi obiceiurile Islamice, şi poate

interzice candidaţilor să participe la alegeri.

Regatul Arabiei Saudite

Arabia Saudită este o monarhie cu un sistem legal bazat pe legea Islamică, Sharia.

Legile seculare au fost stabilite pentru a guverna zone, cum ar fi disputele comerciale, care

nu sunt tratate de legea Islamică tradiţională.

Oraşul Vatican

REGIM POLITIC - TEOCRAŢIA 4

După unificarea Italiei, oraşul Vatican a devenit ultimul teritoriu supravieţuitor al

fostelor State Papale. În 1929, Vaticanul a fost recunoscut ca stat independet prin tratate cu

guvernul Italian. Conducătorul statului este Papa ales de un Colegiu de Cardinali, un

ansamblu de clerici catolici seniori. Papa este ales pe viaţă şi dreptul de vot este limitat

doar cardinalilor sub 80 de ani. Un secretar de stat, direct responsabil pentru relaţiile

internaţionale este numit de Papă. Sitemul legal din Vatican este înrădăcinat în legile

Canonice.

Egiptul

Există o supoziţie cum că Egiptul ar fi fost o teocratie. Prima fază de guvernare

primitivă a fost când casta preoţilor pretindea că primeşte de la Zei legile pe care le

transmitea poporului. Primul rege Menes preia puterea printr-o revoluţie cu 5000 de ani în

urma erei noastre. Acesta a unificat Egiptul, facându-l un imperiu puternic până în anul 30

î.Hr., moment în care a fost cucerit de romani.

REGIM POLITIC - TEOCRAŢIA 5