6. Modelul credit scoring de analiză a riscului de insolvenţă

Semnele falimentului unei întreprinderi sunt evidente cu mult timp înainte de

materializarea efectivă a acestuia. Pe baza lor managerii şi creditorii firmei pot să prezică

eventualitatea falimentului şi să reacţioneze în consecinţă prin acţiuni corective.

6.1. Descrierea mediului în care apare falimentul. Caracterul ciclic al crizei şi

necesitatea diagnozei preventive

Falimentul este o stare în care ajunge întreprinderea când nu-şi mai poate onora

obligaţiile de plată şi este necesară intervenţia unei instanţe fie pentru reorganizarea

datoriilor, fie pentru lichidarea activelor acesteia. În timpul derulării procedurii

falimentului patrimoniul debitorului este preluat de către o instituţie specializată numită

lichidator, care acţionează în beneficiul creditorilor firmei.

Aşa cum s-a menţionat, semnele insolvenţei financiare potenţiale sunt evidente cu

mult timp înainte ca falimentul să se producă. Problemele încep atunci când firma este

incapabilă să mai respecte graficele de plăţi sau când proiecţia cash-flow-lui indică

inabilitatea acesteia de a respecta graficele de plăţi în viitorul apropiat.

Cauzele care conduc la falimentul unei afaceri pot fi tehnico-economice,

financiare, neglijenţa, frauda, dezastrele naturale sau cele provocate de om prin erori

involuntare sau prin acte deliberate de terorism. Factorii tehnico-economici includ

structura deficitară a industriei şi amplasarea defavorabilă a afacerii. Cauzele financiare

includ îndatorarea excesivă şi insuficienţa capitalului, rezultat al erorilor manageriale,

neglijenţei, incompetenţei sau fraudei. Globalizarea poate, de asemenea, alimenta valul

crizelor economice sau financiare naţionale atunci când una din economii a fost afectată.

Diagnoza constă în determinarea cauzelor care au condus la situaţia de criză şi

luarea unor măsuri preventive înainte ca efectele acesteia să devină critice şi ireversibile.

Pentru aceasta este importantă etapizarea stării de criză a întreprinderii şi identificarea

factorilor în fiecare din etapele de evoluţie ale acesteia. Criza are un caracter ciclic şi se

desfăşoară în patru etape (figura 6.1).

81

Figura 6.1. Ciclul dinamic al crizei întreprinderii

Faza de debut a crizei. Este foarte important ca primele semne ale crizei să fie

luate în consideraţie şi descifrate. Este mult mai uşor şi mai puţin costisitor să fie

gestionată criza atunci când se cunoaşte şi se recunoaşte încă de la început apariţia unor

probleme, se face diagnoza preventivă a situaţiei şi se acţionează în consecinţă. Aceasta

deoarece în această fază consecinţele crizei sunt reversibile, se poate restabili situaţia

anterioară apariţiei primelor semne ale destabilizării.

Faza de criză acută. Este o fază ireversibilă deja, pierderile sunt importante şi nu

se mai poate reveni la situaţia anterioară. Schimbarea este abruptă şi definitivă. De aceea,

reacţia trebuie să fie pe măsură, atât în intensitate cât şi ca viteză de reacţie pentru

controlul fluxurilor financiare critice şi evitarea falimentului.

Faza de criză cronică. Această etapă mai este denumită etapa de spălare,

deoarece se întreprind analize detaliate şi se efectuează auditul întrepriderii pentru ca

Debutul crizei

Criză acută

Criză cronică

Rezovarea crizei

Ciclul

dinamic

al crizei

82

fenomenele negative să nu ajungă să prindă rădăcini în cadrul întreprinderii. Este o

perioadă de incertitudine, de schimbare a managemnetului, de decizii financiare

importante, urmate fie de redresarea, fie de falimentul firmei.

Faza de rezolvare. În această ultimă fază a crizei scopul managementului crizei

este atins iar scenariile de viitor pot fi din nou realizate, în vederea alegerii celei mai bune

variante de depăşire a dificultăţilor. În această etapă criza anterioară se sfârşeşte şi începe

un nou ciclu de criză.

Important pentru management nu este faptul că există crize, acestea apar şi se

dezvoltă oricum, important este să prevadă cu acurateţe etapa în care se află ciclul

dinamic al crizei, să efectueze o diagnoză exactă a cauzelor şi să reacţioneze cât mai

adecvat cu putinţă la schimbări.

De-a lungul unei perioade lungi de timp s-au întreprins cercetări asidue de către

specialişti în domeniul contabilităţii şi finanţelor în scopul găsirii unui indicator care să

servească drept predictor al declinului şi falimentului unei întreprinderi. William Beaver

a realizat un studiu amplu utilizând o mare varietate de indicatori financiari (1966).

Concluzia sa a fost că indicatorul cash-flow raportat la gradul de îndatorare a fost cel mai

bun predictor al falimentului.

Analiza monofactorială a lui Beaver a pregătit terenul pentru analiza

multifactorială a lui Edward Altman care a utilizat analiza de discriminanţă multiplă

(MDA – multiple discriminant analysis).

6.2. Predicţia falimentului prin analiza discriminanţei

Acordul de la Basel (Basel II 2001) privind cerinţele de capital propriu pe activele

utilizate a remotivat puternic modelele de credit scoring care au căpătat o semnificaţie

fără precedent. Una din cele mai utilizate metode de credit scoring este modelul Altman,

cunoscut în literatura de specialitate sub numele de modelul Z- Score.

Numărul mare de indicatori economico-financiari dezvoltaţi în literatura de

specialitate a pus problema determinării acelor indicatori care sunt relevanţi pentru

performanţa întreprinderii, respectiv a celor care sunt mai puţin semnificativi. Cu alte

cuvinte, unii indicatori discriminează mai puternic firmele neperformante de cele

performante, în timp ce alţii sunt mai puţin adecvaţi acestui scop.

83

Pentru a selecta un număr mai restrâns de indicatori relevanţi pentru performanţa

întreprinderii Altman a utilizat analiza de discriminanţă. Pentru aceasta a selectat 33 de

companii declarate public în stare de faliment între anii 1946 şi 1965, pe care le-a

comparat cu un eşantion de alte 33 de firme alese la întâmplare. Prin calcularea

indicatorilor de performanţă pentru întreprinderile celor două grupuri se obţin două seturi

de indicatori.

Se notează cu xijk valoarea indicatorului i din grupul j al întreprinderii k. Se poate

calcula valoarea medie a indicatorului k pentru întreprinderile din fiecare grup de

întreprinderi cu expresia:

Xij mediu =∑Xijk/nj,

unde nj este numărul de întreprinderi din fiecare grup, respectiv 33.

Se calculează şi media globală a fiecărui indicator pentru populaţia statistică

totală formată atât din întreprinderile falimentate cât şi din cele viabile:

Ximed=∑∑Xijk

Cu aceste medii se calculează abaterile standard ale fiecărei variable odată faţă de

media internă a grupului şi apoi faţă de media globală: (Xij-Xijmed), respectiv (Xij-

Ximed).

Apoi se construieşte o funcţie de acei indicatori care realizează discriminanţa

maximă dintre cele două grupe de întreprinderi. Această funcţie a fost definită de Altman

ca fiind funcţia Z-Score.

6.3. Modelul lui Altman

Modelul Z-Score a fost dezvoltat pe structura financiară a firmelor şi adaptat la

cerinţe noi de-a lungul unei perioade de 30 de ani. Modelul porneşte de fapt de la

indicatorii financiari utilizaţi în analiza tradiţională, pe care îi dezvoltă, selectând apoi un

set restrâns de indicatori relevanţi pentru performanţa firmei.

Setul restrâns de indicatori relevanţi este format dintr-un număr de 5 indicatori

care sunt apoi combinaţi într-o măsură unică a performanţei sub forma unei combinaţii

liniare în care coeficienţii de importanţă ai indicatorilor sunt determinaţi pe bază

statistică. Pentru determinarea coeficienţilor de importanţă pe o bază obiectivă sunt

utilizate eşantioane de firme performante sau falimentare care sunt procesate pe baza

metodei celor mai mici pătrate.

84

Din aplicarea acestei metode programată pe calculatoarele electronice a rezultat

funcţia liniară a celor 5 indicatori relevanţi ponderaţi cu coeficienţii de importanţă,

funcţie care se notează cu Z şi are forma:

Z=1,2X1+1,4X2+3,3X3+0,6X4+1,0X5,

unde:

X1 – capitalul de lucru/active totale,

X2- rezerve/total active,

X3- profitul din exploatare (profitul înainte de deducerea dobânzilor şi a

impozitului pe profit),

X4- valoarea de piaţă/valoarea contavilă a datoriilor totale,

X5- viteza de rotaţie a activelor în cifra de afaceri.

X1 - Capitalul de lucru/Total active

Indicatorul capital de lucru/total active are cea mai mică influenţă în diferenţierea

firmelor performante de cele neperformante. Capitalul de lucru este calculat ca diferenţă

între activele circulante şi datoriile pe termen scurt.

X2 – Rezerve/Total active

Rezervele reprezintă partea din profituri reţinută (reinvestită) în întreprindere de-a

lungul întregii perioade de funcţionare a acesteia. Totodată, acest indicator măsoară

gradul de îndatorare al întreprinderii prin complementaritatea care există între cei doi

indicatori. Acele firme care au indicatorul „rezerve/total active” mare au finanţat activele

lor prin reţineri din profit la rezerve, utilizând un volum mic de surse atrase.

X3 – Profit înainte de reţinerea dobânzilor şi a impozitului pe profit/Total

active

Acest indicator este o măsură a productivităţii activelor firmei, independent de

gradul de îndatorare sau nivelul de impozitare. Întrucât existenţa firmei depinde în primul

rând de puterea de câştig a acesteia, acest indicator apare ca fiind cel mai potrivit pentru

estimările privind riscul de credit.

X4 – Valoarea de piaţă a capitalului propriu/valoarea contabilă a datoriilor

totale

Capitalul propriu este măsurat prin valoarea de piaţă a tuturor acţiunilor firmei, în

timp ce datoriile cuprind atât obligaţiile pe termen scurt cât şi cele pe termen lung.

85

Indicatorul arată gradul de acoperire a datoriilor cu cea a capitalului propriu valorificabil

prin vinderea acţiunilor firmei la valoarea de piaţă a acestora (valoarea de piaţă a

acţiunilor activelor poate scade sub cea a datoriilor angajate la creditori).

X5. Vânzări/Total active

Acest indicator măsoară viteza de rotaţie a activelor totale în cifra de afaceri a

firmei şi măsoară capacitatea acesteia de a vinde. Este o măsură a abilităţii conducerii de

a se adapta condiţiilor de concurenţă ale pieţei.

Prin testarea capacităţii de discriminare a modelului propus, Altman a determinat

următoarele intervale de separaţie între întreprinderile neperformante de cele performante

după valorile funcţiei Z:

Z<=1,81 - probabilitate mare de faliment (zona I, cu eroare zero în prevederea

falimentului);

Z>=3 – probabilitate redusă de faliment (zona II, cu eroare zero în prevederea

viabilităţii;

1,81<Z<2,99 zonă de incertitudine (zona gri)

Altman a adptat modelul original de mai multe ori. El a fost testat pe diferite

eşantioane o perioadă de 30 de ani şi a fost adaptat pentru aplicaţii pe firme private,

precum şi pentru nevoile de creditare pe pieţele emergente.

Altman, Haldeman şi Narayanan (1977) a construit o a doua generaţie de modele

cu anumite îmbunătăţiri ale abordării Z-Score originale.

După un proces iterativ de reducere a numărului de variabile, au rămas în model

câteva variabile şi anume:

X1 - rentabilitatea activelor;

X2 – stabilitatea câştigurilor din exploatare;

X3 – serviciul datoriei;

X4 – profitabilitatea cumulativă;

X5 – lichiditatea;

X6 – capitalizarea;

X7 . dimensiunea firmei.

Parametrii acestui model nu sunt publicaţi, fiind proprietate intelectuală privată.

86