tema 6_drepturile reale
DESCRIPTION
drept privat romanTRANSCRIPT
Tema VI. Drepturile reale.
Secţiunea I. Patrimoniul. Noţiunea şi clasificarea lucrurilor (bunurilor).
1. Patrimoniul. Noţiunea de lucru (bun).
2. Clasificarea lucrurilor (bunurilor).
3. Clasificări ale lucrurilor (bunurilor), importante din punct de vedere istoric.
Secţiunea a II-a. Posesia.
1. Noţiunea şi elementele posesiei.
2. Dobândirea şi pierderea posesiei.
3. Categoriile de posesie.
4. Apărarea posesiei.
Secţiunea a III-a. Dreptul de proprietate.
1. Noţiuni generale privind proprietatea şi dreptul de proprietate.
2. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate.
3. Categoriile de proprietate în Dreptul privat roman.
4. Apărarea dreptului de proprietate.
Secţiunea a IV-a. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia.
1. Noţiuni generale privind drepturile reale asupra lucrului altuia.
2. Servituţiile prediale şi personale.
3. Superficia şi emfiteoza.
4. Gajul şi categoriile acestuia.
Secţiunea I. Patrimoniul. Noţiunea şi clasificarea lucrurilor (bunurilor).
1. Patrimoniul. Noţiunea de lucru (bun).
Patrimoniul. Prin patrimoniu, în mod tradiţional, se înţelege totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept. Romanii nu cunoşteau
noţiunea de patrimoniu, însă utilizau în sens de patrimoniu termenii familia, pecunia, hereditas,
peculium, bona. Hereditas, de exemplu, semnifică averea ce se transmitea după decesul
persoanei prin moştenire conform ius civile. Peculiumul era un ansamblu de bunuri transmis spre
administrare sclavului sau fiului de familie de către stăpân, respectiv, pater familias.
Termenii menţionaţi semnificau universalităţi de lucruri (bunuri) cu regim juridic
specific. Trebuie de menţionat că, dacă în prezent este recunoscut că o persoană poate avea un
1
singur patrimoniu, în Roma antică o persoană putea dispune de una, mai multe sau de toate
categoriile de universalităţi de lucruri menţionate mai sus.
Aşa cum reiese din noţiunea dată patrimoniului, acesta reprezintă totalitatea activelor şi
pasivelor unei persoane, privite ca un tot întreg. Lucrurile (bunurile) reprezintă partea activă a
patrimoniului unei persoane. Partea pasivă este constituită din totalitatea obligaţiilor (datoriilor)
acesteia.
Noţiunea de lucru (bun). În dreptul privat roman lucrul a fost desemnat prin termenul
res. Iniţial acest termen semnifica orice obiect material al lumii înconjurătoare. Acelaşi termen
era utilizat şi pentru a desemna noţiunea de “bun”, care, în concepţia romanilor, avea un conţinut
mai îngust decât cea de “lucru”. Bunuri se considerau acele lucruri care erau apropiate sub forma
dreptului de proprietate şi puteau fi, ca urmare a acestei apropieri, obiecte ale circuitului civil1.
Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice, categoria obiectelor circuitului civil a fost
extinsă, în aşa fel, încât actele juridice se încheiau nu doar în privinţa lucrurilor care au o
expresie materială (imobile, sclavi, unelte de muncă, etc.), dar şi asupra altor valori economice,
care erau lipsite de expresia dată. Drept consecinţă, în categoria lucrurilor în general au fost
incluse şi lucrurile (bunurile) incorporale (res incorporales), care nu reprezintă altceva decât
drepturile patrimoniale2.
2. Clasificarea lucrurilor (bunurilor).
Lucrurile corporale şi incorporale. O primă clasificare a lucrurilor, care rezultă din
noţiunea şi sensurile acestui termen, expuse în paragraful anterior, este cea în lucruri corporale
(res corporale) şi lucruri incorporale (res incorporales) (I.2.2, D.1.8.1.1).
Lucruri corporale sunt cele care pot fi percepute de om, cum sunt pământul, sclavii,
obiectele din aur sau argint, precum şi toate celelalte obiecte ale lumii înconjurătoare care au o
existenţă materială (Gai.2.13). Lucruri incorporale sunt lucrurile care nu au o existenţă materială
şi pot fi percepute doar “cu ochiul minţii”. La categoria lucrurilor incorporale se atribuie
drepturile patrimoniale, cum sunt drepturile de creanţă, moştenirea, uzufructul, servituţile
prediale, etc. (Gai.2.14). Drepturile patrimoniale se consideră res incorporales chiar dacă
obiectul acestora este un lucru corporal (un sclav, un teren, o sumă de bani).
1 Spre deosebire de concepţia romanilor, în dreptul civil modern noţiunea de bun este mai largă decât cea de lucru, fiindcă bunurile includ, pe lângă lucruri, şi drepturile patrimoniale. De exemplu, conform art. 285 din Codul civil al Republicii Moldova, bunuri sînt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.2 Drepturile patrimoniale sunt cele al căror conţinut poate fi evaluat în bani. Drepturile patrimoniale urmează a fi deosebite de drepturile personale (personal nepatrimoniale) care nu au un conţinut bănesc.
2
Trebuie de menţionat că dreptul de proprietate era atribuit de romani la lucruri corporale,
fiindcă obiect al dreptului de proprietate putea fi doar un lucru corporal, iar romanii confundau
dreptul de proprietate cu obiectul acestuia.
Lucrurile mobile şi lucrurile imobile. Lucrurile mobile sunt acelea care se mişcă sau
pot fi mişcate prin forţă fizică fără ca mişcarea dată să afecteze substanţa lucrului. La lucrurile
mobile atribuim sclavii, animalele, banii, etc. Lucruri imobile sunt lucrurile nemişcătoare, cum
sunt terenurile, edificiile, arborii înrădăcinaţi în pământ.
Lucrurile imobile erau considerate mai importante decât cele mobile, ceea ce a
determinat stabilirea faţă de lucrurile imobile a unui regim juridic deosebit. De exemplu, un bun
imobil transmis soţului în calitate de dotă nu putea fi înstrăinat de acesta fără acordul soţiei,
conform legii Iulia de fundo dotali din timpul împăratului Augustus. În dreptul lui Iustinian s-a
interzis înstrăinarea imobilelor dotale, chiar dacă soţia nu se împotrivea. Regimul imobilelor era
deosebit de cel al mobilelor chiar şi la restituirea dotei în legătură cu încetarea căsătoriei. De
asemenea, termenul necesar pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrurilor imobile
prin uzucapiune era mai mare (2 ani), decât cel referitor la lucrurile mobile (1 an).
Lucrurile de gen şi lucrurile de specie. Este de gen (genera) lucrul care se
caracterizează prin elemente comune lucrurilor de acelaşi fel şi care se individualizează prin
unităţi de numărare, cântărire sau măsurare. Drept exemple de lucruri de gen putem menţiona
mobilierul (zece scaune, cinci dulapuri), vinul (doi litri), grâul (trei kilograme), alte produse
agricole. Lucrurile de specie (species) se individualizează prin propriile trăsături caracteritice, de
exemplu tabloul unui pictor renumit, sclavul Spartacus, etc.3
În materia lucrurilor de gen şi de specie se aplică regula conform căreia bunurile de gen
nu pier.4 Dacă o persoană s-a obligat să vândă o anumită cantitate de cereale, însă cerealele au
pierit ca urmare a unui caz fortuit,5 persoana în cauză este obligată să predea cumpărătorului o
altă cantitate de cereale de acelaşi fel. Dacă piere un lucru individual determinat, persoana care s-
a obligat să-l vândă este exonerată de obligaţia de a preda cumpărătorului lucrul dat6.
Lucrurile frugifere şi lucrurile nefrugifere. Lucrurile frugifere sunt acelea care produc
fructe. Lucrurile nefrugifere, din contra, nu produc fructe.3 Foarte aproape de clasificarea lucrurilor în lucruri de gen şi de specie este clasificarea lucrurilor în fungibile şi nefungibile. Lucrurile fungibile pot fi înlocuite unele cu altele, pe când lucrurile nefungibile nu pot. Lucrurile de gen sunt întotdeauna fungibile, fiindcă, de exemplu, o cantitate de cereale în caz de pieire poate fi înlocuită cu o altă cantitate de cereale de acelaşi fel. Lucrurile individual determinate sunt nefungibile, fiindcă, de exemplu, un tablou scris de Picasso nu poate fi înlocuit cu un alt tablou.4 Hanga V. Drept privat roman. – Cluj Napoca: Editura “Cordial”, 1995, p.159.5 Cazul fortuit reprezintă un eveniment care se află în afara controlului persoanei sau care care suprinde persoana în aşa fel încât în momentul producerii cazului persoana nu-l putea preântâmpina.6 Precizăm, însă, că într-o atare situaţie vănzătorul nu este scutit de compensarea prejudiciul cauzat cumpărătorului prin neexecutarea obligaţiei de livrare a lucrului individual determinat.
3
Fructe se consideră lucrurile produse de un alt lucru în mod periodic conform destinaţiei
economice a acestuia, fără a consuma substanţa lucrului de la care provin. Fructele pot fi:
- naturale. Ele se produc fără intervenţia omului. De exemplu, sporul animalelor.
- industriale. Se produc şi se dobândesc prin intervenţia omului. De exemplu, fructele
de pe arborele sădit în grădină sau recolta culeasă de pe un teren cultivat.
- civile. Reprezintă veniturile rezultate din acte juridice prin care se transmit bani sau
un lucru în folosinţă. La fructe civile atribuim chiriile (D.22.1.19.pr., D.22.1.36),
dobânzile (D.22.1.34).
Regula este că fructele aparţin proprietarului lucrului frugifer. Dar, atunci când
proprietarul transmite lucrul frugifer în arendă sau uzufruct, fructele vor fi dobândite de arendaş
sau uzufructuar, după caz.
Fructele urmează a fi deosebite de produse. Produsele nu dispun de caracter de
periodicitate şi, de obicei, consumă substanţa lucrului din care provin. Se consideră produse
lemnele din arborele tăiat sau piatra din carieră.
Spre deosebire de fructe, produsele întotdeauna aparţin proprietarului lucrului din care
provin (D.22.1.28.1), chiar dacă proprietarul a transmis lucrul respectiv în folosinţă unei alte
persoane.
Lucrurile divizibile şi lucrurile indivizibile. Lucrurile divizibile pot fi împărţite fără a fi
afectate, de exemplu un teren. Cele indivizibile nu pot fi împărţite, fără a fi afectată substanţa
acestora (de ex.: un sclav, un animal). Importanţa acestei clasificări se manifestă în materia
partajului lucrurilor care se află în proprietate comună.
În caz de partaj al unui bun divizibil, acesta poate fi împărţit în natură între coproprietari.
Partajul unui bun indivizibil nu poate avea loc prin împărţire. În caz de partaj, lucrul indivizibil
urmează a fi vândut cu împărţirea preţului între coproprietari sau acesta poate fi atribuit unuia
dintre coproprietari cu achitarea unei compensaţii celorlalţi.
Lucrurile principale şi lucrurile accesorii. Sunt lucruri principale acelea care au o
existenţă de sinestătătoare. Lucruri accesorii sunt lucrurile care depind de alte lucruri, se află
într-un raport de dependenţă faţă de acestea. De exemplu, o roată este un lucru accesoriu faţă de
un car, carul este lucrul principal. Un arbore sădit pe un teren este accesoriul terenului. O piatră
preţioasă este un lucru accesoriu faţă de inelul pe care s-a montat, chiar dacă valoarea pietrei
depăşeşte valoarea inelului.
În domeniul lucrurilor principale şi accesorii s-a statornicit regula conform căreia lucrul
accesoriu urmează soarta juridică a lucrului principal. Dacă un lucru accesoriu se încorporează 4
într-un lucrul principal, acesta devine proprietate a proprietarului lucrului principal. Dacă se
înstrăinează lucrul principal, împreună cu acesta se înstrăinează şi lucrul accesoriu.
Lucrurile consumptibile şi lucrurile neconsumptibile. Lucrurile consumptibile sunt
acelea a căror substanţă se consumă ca urmare a utilizării, de exemplu: produsele alimentare,
materia primă. Lucrurile neconsumptibile sunt mai durabile şi pot fi utilizate o perioadă
îndelungată de timp, de exemplu: animalele, sclavii, imobilele.
Lucrurile consumptibile nu pot fi transmise în folosinţă. De aceea, dacă o totalitate de
lucruri, printre care se enumeră şi lucruri consumptibile, sunt transmise în folosinţă, de exemplu
în uzufruct, lucrurile consumptibile de facto se transmit în proprietatea uzufructuarului, acesta
având obligaţia de a restitui, la expirarea termenului de folosinţă, lucruri de acelaşi fel.
Lucruri extra patrimonium şi lucruri in patrimonium. Lucrurile extra patrimonium
erau acelea care nu se aflau în proprietatea persoanelor particulare. Lucrurile in patrimonium, din
contra, se aflau în proprietatea persoanelor patriculare7. La categoria lucrurilor extra
patrimonium se atribuiau lucrurile de drept divin8, lucrurile comune şi cele publice, care vor fi
analizate mai jos. În această categorie se includeau şi lucrurile părăsite de stăpân (res derelictae),
precum şi cele fără stăpân (res nullius), cum ar fi animalele sălbatice sau peştele în mare. Se
considerau fără stăpân lucrurile duşmanilor (res hostiles). Celelalte lucruri erau in patrimonium.
Aproape de clasificarea menţionată era clasificarea în lucruri extra commercium şi in
commercium, în dependenţă de faptul dacă lucrurile făceau sau nu obiect al circuitului comercial,
erau în comerţ sau în afara comerţului. Lucrurile extra patrimonium erau în acelaşi timp extra
commercium, fiindcă odată ce un lucru nu putea fi proprietatea unei persoane particulare
(private), acest lucru nici nu poate fi vândut altuia. Însă nu toate lucrurile in patrimonium erau şi
lucruri in commercium. De exemplu, imobilul transmis cu titlu de dotă intră în patrimoniul
soţului, dar acest imobil, aşa cum a fost menţionat anterior cu referire la epoca lui Iustinian, nu
putea fi înstrăinat unei alte persoane. Astfel, imobilul dat este un lucru in patrimonium, fiindcă
este proprietatea soţului, dar este în acelaşi timp un lucru extra commercium.
7 Unii autori consideră drept criteriu al clasificării lucrurilor în extra patrimonium şi in patrimoniu posibilitatea lucrului de a fi obiect al dreptului de proprietate privată (a se vedea de exemplu: Пухан Иво, Поленак-Акимовская Мирьяна. Римское право (базовый учебник). – Москва: Издательство «Зерцало», 2000, р.136-137; Popa Vasile Val. Drept privat roman. – Bucureşti: Editura All Beck, 2004, 191-192). Criteriul menţionat nu corespunde surselor originale. Conform D.1.8.1.pr.:...id vero, quod humani iuris est, plerumque alicuius in bonis est, potest autem et nulius in bonis esse: nam res hereditariae, antequam aliquis heres existat, nullius in bonis sunt....ceea ce se referă la lucrurile de drept uman, în mare parte se află în patrimoniul cuiva, dar şi aceste lucruri pot să se afle în afara patrimoniului: astfel, lucrurile ce intră în componenţa moştenirii nu aparţin nimănui până nu apare vreun moştenitor.O aplicare corectă a criteriului de clasificare a lucrurilor în extra patrimonium şi in patrimonium găsim la Бартошек М. Римское право: понятия, термины, определения. – Москва: Юридическая Литература, 1989, p.274.8 Cu privire la semnificaţia lucrurilor de drept divin a se vedea următorul paragraf.
5
3. Clasificări ale lucrurilor (bunurilor), importante din punct de vedere istoric9.
Lucrurile mancipi şi nec mancipi. Cea mai importantă clasificare a lucrurilor în epoca
veche a fost cea în lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi (Gai.2.14a-22). Lucrurile mancipi erau
de o importanţă şi valoare deosebită pentru romanii din epoca veche, din considrentul că, aşa
cum se presupune, aceste lucruri au fost primele care au intrat în prorietatea privată a cetăţenilor
romani şi au fost folosite la îndeletnicirea de bază a acestora la acea epocă – agricultura.
La categoria lucrurlor mancipi se atribuiau imobilele, sclavii, animalele de tracţiune,
uneltele de muncă, servituţile prediale, etc. Acestea erau numite mancipi din considerentul că
transferul dreptului de proprietate asupra acestora putea avea loc doar prin mancipaţiune
(mancipatio), precum şi prin alte modalităţi cu caracter solemn şi cu aceiaşi semnificaţie ca şi
mancipaţiunea, cum ar fi in iure cessio.
Gai. 2.22:
Mancipi uero res sunt que per mancipationem
ad alium transferuntur; unde etiam mancipi res
sunt dictae: guod autem ualet mancipatio, idem
ualet et in iure cessio.
Lucrurile mancipi sunt acelea care se transferă
la o altă persoană prin mancipaţiune; de aceea
aceste lucruri şi sunt numite mancipi;
semnificaţia şi forţa mancipaţiunii o are şi
modalitatea de dobândire a drepturilor numită
in iure cessio.
Lucrurile nec mancipi erau mai puţin preţioase în comparaţie cu cele mancipi, iar la
această categorie se atribuiau banii, alte animale decât cele de tracţiune, metalele preţioase,
drepturile patrimoniale, cu excepţia servituţilor prediale, etc. Transferul dreptului de proprietate
asupra lucrurilor nec mancipi avea loc prin tradiţiune (traditio), adică simpla remitere materială a
lucrului.
În epoca clasică distincţia dintre lucrurile mancipi şi nec mancipi îşi pierde din
importanţă, fiindcă şi unele lucruri nec mancipi au devenit foarte preţioase (de exemplu, banii,
metalele preţioase), iar mancipaţiunea era tot mai puţin utilizată, fiind înlăturată de modalităţi
neformaliste de transmitere a dreptului de proprietate.
Lucrurile de drept divin şi lucrurile de drept uman. Începând cu epoca clasică, cea
mai semnificativă clasificare a lucrurilor a devenit clasificarea în lucruri de drept divin (res
divini iuris) şi lucruri de drept uman (res humani iuris) (D.1.8.1.pr.).
La lucrurile de drept divin se atribuiau:
9 Clasificările ce urmează a fi expuse nu trebuie înţelese în sensul că ele au prezentat interes istoric pentru romani. Clasificările respective prezintă interes istoric pentru cercetătorii din prezent, spre deosebire de clasificările expuse anterior, care-şi păstrează actualitarea şi în zilele noastre.
6
- lucrurile sacre (res sacrae) – sunt lucruri dedicate zeilor (Gai.2.4, I.2.1.8), cum sunt
templele, obiectele de cult religios, etc. Atribuirea calităţii sacre unor lucruri se făcea
printr-o hotărîre luată de stat prin intermediul organelor sale, o persoană particulară
prin propria voinţă nu putea declara un lucru ca fiind sacru (D.1.8.6.3).
- lucrurile religioase (res religiosae) – sunt locurile unde cineva a fost înmormântat
(Gai.2.6, I.2.1.9).
- lucrurile cu semnificaţie religioasă (res sanctae) – zidurile şi porţile cetăţii, pietrele
de hotar (Gai.2.8, I.2.1.10). Erau protejate împotriva oricăror acţiuni ilegale, fiind
considerate inviolabile (D.1.8.8.pr., D.1.8.9.3), iar atentarea asupra lor era aspru
pedepsită. D.1.8.11:
Si quis violaverit muros, capite punitur, sicuti
si quis transcender scalis admotis vel alia
qualibet ratione. Nam cives Romanes alia
quam per portas egredi non licet, cum illud
hostile et abominandum sit: nam et Romuli
frater Remus occisus traditur ob id, quod
murum transcendere voluierit.
Cel ce deteriorează zidurile se condamnă la
moarte, la fel ca şi cel ce urcă peste zid cu
ajutorul scării sau prin altă modalitate.
Cetăţenilor romani le este interzis să
părăsească oraşul în alt mod decât prin porţile
acestuia, iar urcarea peste zid este un act
duşmănos şi urmează a fi pedepsită: şi Remus,
fratele lui Romulus, a fost omorât, aşa cum se
spune, pentru faptul că a vrut să urce peste zid.
Lucrurile de drept uman se clasificau în:
- lucruri comune (res communes) – soarele, aerul, malul mării, apa curgătoare din râuri;
- lucruri publice (res publicae) – lucruri care aparţineau statului. Ele puteau fi utilizate
de toţi cetăţenii, cum ar fi cazul drumurilor, străzilor, teatrelor, etc.;
- lucruri private (res privatae) – lucruri care puteau face parte din patrimoniul unei
persoane10.
Aşa cum a fost menţionat anterior, lucrurile de drept divin, erau lucruri extra
patrimonium (D.1.8.6.2), la fel ca şi lucrurile comune şi cele publice. Lucrurile private,
dimpotrivă, erau lucruri in patrimonium.
Secţiunea a II-a. Posesia.
1. Noţiunea de posesie şi elementele acesteia.
Noţiunea de posesie. În sens obişnuit, posesia semnifică stăpânirea materială a lucrului.
Din punct de vedere juridic, noţiunea de posesie nu se limitează doar la sensul de stăpânire a
10 Чиларж К. Ф. Учебник институций римского права. – Москва, 1906, p.91-92.7
lucrului, ci semnifică stăpânirea care are anumite efecte, consecinţe în plan juridic. De aceea în
literatura de specialitate posesia a început să fie denumită „posesie juridică”11. Într-o noţiune dată
de pandectişti, posesia juridică (possessio) este stăpânirea de fapt a unui lucru îmbinată cu voinţa
posesorului de a poseda lucrul pentru sine12.
Elementele posesiei. Din noţiunea expusă mai sus reies elementele care constituie
posesia. Acestea sunt corpus şi animus. Corpus semnifică stăpânirea materială a lucrului, este
elementul material al posesiei. Animus semnifică intenţia de a deţine lucrul pentru sine, este
elementul volitiv al posesiei. Posesia nu există decât în măsura în care aceste două elemente se
întrunesc într-o singură persoană. Proprietarul lucrului deţine material lucrul şi are intenţia de a-l
deţine pentru sine, de a-l folosi în interes propriu. În acelaşi timp, cazurile de posesie nu se reduc
la deţinerea lucrului în baza dreptului de proprietate. Posesor al unui lucru putea fi proprietarul,
dar şi o altă persoană.
Trebuie de menţionat că elementul material al posesiei – corpus – nu presupune un
contact fizic atotprezent şi permanent cu lucrul. Posesorul care posedă un teren nu poate fi
prezent în acelaşi timp pe fiecare parcelă a acestuia şi nu trebuie să se afle pe teren în
permanenţă. Lipsa contactului fizic este completată prin elementul volitiv – animus – care
permite menţinerea posesiei, prin voinţa de a poseda, în continuu şi asupra întregului bun în
materialitatea sa13. În aşa fel, posesia nu se pierde în caz de întrerupere a contactului fizic cu
lucrul, dacă această întrerupere este determinată de modul normal de utilizare a lucrului.
Un exemplu în acest sens ar servi posesia asupra păşunelor de vară, care nu pot fi
utilizate de posesor pe timp de iarnă (D.41.2.3.11). În timpul iernii, însă, se consideră că
posesorul nu pierde posesia asupra păşunelor, fiindcă posesia se menţine prin elementul volitiv –
animus, care în acest caz semnifică voinţa posesorului de a se întoarce la aceste păşune la finele
iernii.
11 În continuare în text se va utiliza termenul „posesie”, dar în sens de „posesie juridică”.12 Барон Ю. Система римского гражданского права. – С.-Петербург: «Юридические центр Пресс», 2005, р.311.13 Teoria cu privire la constituirea posesiei prin cele două elemente – animus şi corpus – a fost fundamentată de savantul german Savigny în lucrarea „Das Recht des Besitzes”, publicată în anul 1803. Teoria lui Savigny, numită şi teoria subiectivă, a fost dominantă în sec. XIX şi are susţinători şi în prezent. Cercetările recente însă demonstrează că elementul animus, în concepţia romanilor, nu este un element desinestătător al posesiei. Noţiunea de animus, ca element al posesiei, a fost într-o măsură mai mare conturată în lucrările jurisconsultului roman Paul. Şi anume analiza fragmentelor din lucrările lui Paul, care au fost preluate în Digestele lui Iustinian, demonstrează că animus nu este altceva decât un element complementar al lui corpus şi are menirea doar de a completa prin voinţa posesorului lipsa unui contact fizic permanent şi atotprezent cu lucrul. A se vedea: Дождев Д.В. Основание защиты владения в римском праве. – Москва, 1996, р. 13-23. Cu toate că suntem de acord cu concluziile la care s-a ajuns prin cercetările menţionate mai sus, expunerea materiei cu privire la posesie şi elementele acesteia va avea loc în concordanţă cu concepţiile tradiţionale.
8
Obiectul posesiei. Obiect al posesiei puteau fi doar lucrurile in patrimonium. Lucrurile
extra patrimonium (lucrurile de drept divin, lucrurile comune şi cele publice), odată ce nu puteau
fi obiect al dreptului de proprietate, nu puteau fi nici obiect al posesiei14. Trebuie de menţionat
aici, că dacă de la început obiect al posesiei puteau fi doar lucrurile corporale, atunci în epoca
clasică s-a recunoscut posibilitatea posesiei lucrurilor incoporale (drepturilor).
Posesia drepturilor (possessio iuris, quasi possessio) se bazează pe ideea că titular al
dreptului poate fi o persoană, însă de fapt dreptul dat este exercitat de o altă persoană. Astfel,
moştenitorul pretorian era doar posesorul moştenirii, moştenirea însă includea în sine atât lucruri
corporale, cât şi lucruri incorporale (drepturi). Moştenitorul dat nu era titularul drepturilor, însă
putea să le exercite15.
Natura juridică a posesiei. Jurisconsulţii romani considerau posesia o stare de fapt, şi nu
un drept, cu toate că această concepţie nu a fost aplicată în mod consecvent în teorie şi în
practică. Posesiei i s-au atribuit un şir de efecte juridice, care au apropiat-o de noţiunea de drept
în sens subiectiv. Posesia s-a bucurat de protecţie prin mecanisme de ordin juridic, iar izvoarele
dreptului roman deseori utilizează noţiunea de ius possesssionis.
Posesia ca stare de fapt îşi găseşte cea mai pronunţată manifestare în caz de postliminium,
situaţie în care un cetăţean roman se întoarce din prizonierat. Ca urmare a întoarcerii, în virtutea
ius postliminium, acest cetăţean redobândeşte toate drepturile pierdute ca urmare a căderii în
prizonierat (dreptul de proprietate asupra lucrurilor, puterea părintească, etc.). Posesia însă nu se
redobândeşte în mod automat, ci este necesară o nouă intrare în posesie. Similară este situaţia
moştenitorului. Acestuia i se transmit drepturile defunctului, însă pentru a dobândi posesia este
necesară luarea în stăpânire a bunurilor lăsate de defunct.
Pe de altă parte, posesia se manifesta ca un drept, de exemplu în cazul deposedării
posesorului de lucru. Cu toate că posedarea de fapt a lucrului înceta ca urmare a deposedării,
posesorul totuşi era îndreptăţit să redobândească posesia prin intermediul interdictelor.
Posesia şi detenţia. Posesia urmează a fi deosebită de detenţie. Dacă posesia este
stăpânirea lucrului pentru sine, atunci detenţia este stăpânirea lucrului pentru altul.
Aşa cum a fost menţionat, posesia întruneşte două elemente: corpus şi animus. Corpus
semnifică stăpânirea materială a lucrului, animus semnifică intenţia de a deţine lucrul pentru
sine. Detenţia întruneşte şi ea elementele corpus şi animus. Corpus-ul detenţiei este acelaşi ca şi
la posesie - stăpânirea materială a lucrului. Animus însă este diferit. La detenţie animus
14 Дернбург Г. Op.cit., p.19.15 Jakotă M.V. Drept roman. Volumul II. – Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, p.336-337.
9
reprezintă intenţia de a stăpâni lucrul pentru altul, în interesul altuia, din numele altuia (alieno
nomine).
Erau consideraţi posesori următoarele categorii de persoane, dacă acestea deţineau de
fapt un lucru: proprietarul, creditorul gajist, depozitarul sechestru, precaristul, emfiteotul, etc. Pe
de altă parte, chiriaşii, arendaşii, comodatarii, mandatarii, depozitarii ordinari, etc., cu toate că
deţineau de fapt lucrurile predate în chirie, arendă, depozit ordinar, etc., nu erau consideraţi
posesori, ci simpli deţinători ai bunului, numiţi detentori; ei aveau doar detenţia lucrului, şi nu
posesia acestuia, fiindcă deţineau lucrul din numele proprietarului.
Chiriaşul, de exemplu, obţinea lucrul în baza unui contract cu proprietarul acestuia. El
deţine lucrul, este în drept să-l folosească, însă posesor se consideră proprietarul lucrului.
Aceleaşi raţiuni se aplică şi în cazul arendaşilor, comodatarilor şi altor detentori16.
Spre deosebire de detenţiune, posesia era protejată prin mijloace juridice specifice –
interdictele posesorii, şi putea duce, în caz de respectare a unor condiţii, la dobândirea dreptului
de proprietate.
2. Dobândirea şi pierderea posesiei.
Dobândirea posesiei. Se dobândea posesia prin întrunirea celor două elemente – corpus
şi animus, adică prin luarea lucrului în stăpânire cu intenţia de a-l stăpâni pentru sine.
De asemenea, pentru a dobândi posesia era necesar ca potenţialul posesor să dispună de
posibilitatea de a deţine propria avere17. Din acest considerent posesori puteau fi doar persoanele
sui iuris. Sclavii şi liberii supuşi puterii altora, odată ce nu puteau dobândi lucruri pentru sine, nu
puteau fi nici posesori. Ei posedau pentru stăpân sau pater familias, după caz.
Începând cu epoca imperială, când s-a recunoscut dreptul de proprietate a fiilor de familie
asupra peculiilor castrense şi quasi castrense şi asupra bona adventicia, s-a recunoscut şi
calitatea de posesor al fiilor de familie asupra bunurilor din aceste patrimonii. Posesor al
peculiului profecticiu, însă, era în continuare considerat pater familias18.
Posesia putea fi dobândită în mod direct (personal) sau prin intemediul altor persoane.
Prin alte persoane posesia se dobândea într-un şir de cazuri cum erau: sclavul sau fiul de familie
dobândea posesia pentru stăpân, respectiv, pater familias, cu excepţia cazului în care fiul de
16 Calitatea de posesor sau de detentor se stabilea în dependenţă de actul juridic care se afla la baza deţinerii lucrului (causa possessionis). De exemplu, dacă lucrul era deţinut în virtutea unui contract de chirie, atunci deţinătorul lucrului era detentor. Dacă lucrul era deţinut în virtutea unui contract de gaj, atunci deţinătorul lucrului era posesor.17 Дернбург Г. Пандекты. Том II. Вещное право. – С.-Петербург, 1905, р.18.18 Барон Ю. Op.cit., p.318.
10
familie dobândea posesia asupra lucrurilor din peculiul castrense, peculiul quasi castrense sau
bona adventicia; tutorele dobândeşte posesia pentru minorul aflat sub tutelă; etc.
Sclavul şi fiul de familie dobândeau posesia pentru stăpân sau pater familias şi în cazul în
care aceştia din urmă nu erau informaţi de facto despre stăpânirea exercitată din numele lor de
către sclav sau fiu. D.41.2.1.5.:
Item adquirimus possessionem per servum aut
filium, qui in potestate este, et quidem earum
rerum quas peculiariter tenent, etiam
ignorantes, sicut Sabino et Cassio et Iuliano
placuit, quia nostra voluntate intellegantur
possidere, qui eis peculium habere
permiserimus...
Dobândim, de asemenea, posesia prin
intermediul sclavului sau fiului care se află în
puterea noastră, iar în privinţa bunurilor
deţinute de ei în calitate de peculiu, [posesia se
dobândeşte] chiar şi fără ştirea noastră, aşa
cum menţionau Sabinus, Cassius şi Iulianus,
fiindcă se consideră că ei posedă prin voinţa
noastră de a le acorda peculiul...
Modalităţile de dobândire a posesiei erau: tradiţiunea şi ocupaţiunea. Tradiţiunea
semnifică transmiterea posesiei de la un posesor la alt posesor. Ocupaţiunea semnifică orice altă
luare în stăpânire a unui lucru, dacă această luare nu avut loc ca urmare a tradiţiunii. Modul de
luare în stăpânire diferă în dependenţă de lucrul luat în stăpânire. Posesia asupra lucrurilor
mobile se dobândeşte prin luare în mână, posesia asupra unui imobil se dobândeşte prin instalare
pe imobilul în cauză,etc.
Cazuri specifice de dobândire a posesiei prezentau traditio brevi manu şi constitutum
possessorium19. Traditio brevi manu avea loc atunci când lucrul era înstrăinat de proprietar unui
detentor (arendaş, chiriaş), care deja deţinea lucrul. În aşa fel, detentorul se transforma în
posesor, iar detenţiunea în posesiune. Constitutum possessorium avea loc atunci când
proprietarul care deţinea lucrul îl înstrăina unei alte persoane, însă reţinea în acelaşi moment
stăpânirea lucrului în baza unui contract de arendă, chirie sau comodat încheiat cu dobânditorul.
În aşa fel, fostul proprietar din posesor devenea detentor, iar posesia se instituia în beneficiul
proprietarului nou.
Pierderea posesiei. Se pierdea posesia prin decăderea ambelor din elementele sale
constitutive (animus şi/sau corpus), ca urmare a abandonării lucrului, vînzării acestuia, sau prin
decăderea doar a unuia din elemente. În caz de constitutum possessorium posesia era pierdută
prin decăderea elementului volitiv – animus, cu toate că fostul proprietar reţinea corpus. În caz
de pierdere a lucrului, cu toate că se menţinea intenţia, dorinţa de a poseda lucrul, odată ce era
19 A se vedea: Чиларж К. Ф. Op.cit., p.102-103.11
pierdut contactul fizic cu acesta, era pierdută şi posesia. Înceta posesia şi ca urmare a
transformării lucrului într-un lucru extra patrimonium.
3. Categoriile de posesie.
Posesia legitimă şi nelegitimă. În dependenţă de actul care stă la baza dobândirii
posesiei, deosebim posesia legitimă şi posesia nelegitimă. Dacă posesia a fost dobândită în baza
unui just temei, ea este legitimă (de ex.: posesia unui proprietar, posesia depozitarului sechestru,
a creditorului gajist). Şi invers, este neligitimă posesia dobândită fără just temei.
Posesia nelegitimă, la rândul său, putea fi de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Era
considerată posesie de bună-credinţă posesia nelegitimă în care posesorul nu cunoştea şi nici nu
putea să cunoască faptul nelegitimităţii posesiei sale. Este cazul persoanei care a dobândit cu
bună-credinţă un lucru de la un neproprietar, neştiind că acesta este neproprietar.
Posesia nelegitimă de rea-credinţă reprezenta inversul celei de bună-credinţă, când
posesorul cunoştea sau, reieşind din circumstanţele în care a dobândit luctul, trebuia să cunoască
faptul că posedă fără temei legal.
De asemenea, se considera nelegitimă posesia afectată de vicii, cum sunt violenţa,
clandestinitatea şi precaritatea20. Posesia era afectată de viciul violenţei dacă era dobândită prin
violenţă. Posesia era afectată de viciul clandestinităţii dacă era dobândită prin sustragere pe
ascuns. Posesia era afectată de viciul precarităţii dacă precaristul refuza restituirea lucrului
proprietarului de la care a primit lucrurile în precarium. Precariumul semnifică situaţia în care o
persoană de o condiţie umilă (precaristul) cerea să i se acorde posesia şi folosinţa unui lucru, de
obicei a unui teren, iar proprietarul acestuia, reieşind din situaţia precaristului, acorda lucrul
respectiv. Precaristul datora proprietarului respect, servicii, ajutor în caz de necesitate21.
Posesia ad usucapionem şi ad interdicta. Dreptul roman cunoaştea, de asemenea,
posesia ad usucapionem. Aceasta se caracterizează prin faptul că posesorul, posedând lucrul cu
bună-credinţă o anumită perioadă de timp, devenea proprietar al lucrului. Respectiv, posesia ad
usucapionem avea drept efect dobândirea dreptului de proprietate.
Toate categoriile de posesie (legitimă, nelegitimă, ad usucapionem) pot fi reunite într-o
categorie generală, numită posesie ad interdicta, care semnifică posesia protejată prin
interdictele posesorii.
20 Краснокутский В.А. Права на вещи. În: Римское частное право. Учебник / Под. ред. проф. Новицкого И.Б. и проф. Перетерского И.С. – Москва: Юриспруденция, 2009, р.140.21. Pentru detalii a se vedea: Jakotă M.V. Op.cit., p.338-340. Азаревич Д. Прекариум по римскому праву. – Ярославль, 1877.
12
De protecţia interdictelor posesorii se bucurau toate categoriile menţionate de posesori
(proprietarii posesori, emfiteoţii, creditorii gajişti, precariştii22, chiar şi hoţii).
Pentru a apela la protecţia acordată de interdicte, era suficientă dovedirea faptului
posedării lucrului, fără a fi necesară invocarea unui drept asupra lucrului posedat. Prin
intermediul interdictelor posesia era protejată ca stare de fapt, scopul interdictelor fiind
menţinerea sau restabilirea posesiei aşa cum era ea până la încălcarea ei.
4. Apărarea posesiei.
Interdictele posesorii. Aşa cum a fost menţionat în paragraful anterior, posesia era
apărată prin intermediul interdictelor posesorii. Interdictele posesorii erau de două feluri:
interdicta retinendae possessionis – interdictele de reţinere, menţinere a posesiei, şi interdicta
recuperandae possessionis – interdicte de recuperare a posesiei. Primele erau interdicte
prohibitorii, fiindcă interziceau tulburarea posesiei, dacă această tulburare nu era legată de
deposedare. Celelalte erau recuperatorii, fiindcă aveau drept efect restabilirea posesiei pierdute.
Interdictele retinendae possessionis. Erau de două feluri: uti possidetis („după cum
posedaţi”) şi utrubi („care din doi”), ambele fiind denumite după primele cuvinte ale formulei
pronunţate de magistrat la eliberarea interdictelor date. Ambele interdicte apărau posesia
împotriva tulburărilor nelegate de deposedarea posesorului.
Interdictul uti possidetis se referea la menţinerea posesiei lucurilor imobile (Gai.4.149).
Prin intermediul acestui interdict reclamantul putea cere recunoşterea posesiei, aplicarea unei
interdicţii de tulburare a posesiei şi compensarea prejudiciului cauzat prin tulburare23. Interdictul
dat se elibera în beneficiul persoanei care la momentul procesului se afla în posesia lucrului
imobil, cu condiţia că posesia această nu a fost viciată faţă de adversar prin viciile violenţei,
clandestinităţii sau precarităţii (Gai.4.150). Dacă posesia lucrului imobil era afectată de măcar
unul din viciile menţionate faţă de adversar, atunci posesorul actual al lucrului era obligat să
remită lucrul dat adversarului24. Prin aceasta se manifestă funcţia recuperatorie a interdictului uti
possidetis.
Se consideră că interdictul uti possidetis a apărut din necesitatea determinării rolului de
reclamant şi pârât într-un proces de revendicare a dreptului de proprietate asupra unui lucru
imobil. Prin intermediul interdictului dat se determina posesorul lucrului. Posesorul lucrului avea
22 Precariştii nu se puteau apăra prin interdicte faţă de proprietarul lucrului primit în precarium. Faţă de proprietar posesia precaristului era una afectată de vicii.23 Р. Зом. Институции. История и система римского гражданского права (Ч. 2. Система). Выпуск I. Общая часть и вещное право. – Сергиев Посад, 1916, р.316-317.24 Existenţa viciilor violenţei, clandestinităţii sau precarităţii faţă de o persoană terţă, şi nu faţă de adversar nu împiedica eliberarea interdictului.
13
rolul pasiv de pârât în procesul de revendicare, acest rol fiind unul mai favorabil, fiindcă sarcina
demonstrării dreptului asupra lucrului se punea pe seama reclamantului. Ulterior, aplicarea
acestui interdict a fost extinsă asupra tuturor cazurilor de tulburare a posesiei bunurilor imobile,
dacă această tulburare nu era însoţită de deposedare25.
Interdictul utrubi se referea la menţinerea posesiei lucurilor mobile (Gai.4.149).
Interdictul dat se elibera în beneficiul persoanei care a posedat lucrul cel mai mult în decursul
anului de până la eliberarea interdictului, cu condiţia că posesia nu a fost viciată faţă de adversar
prin viciile violenţei, clandestinităţii sau precarităţii (Gai.4.150). Ca şi interdictul uti possidetis
cel utrubi avea funcţie recuperatorie. Dacă la solicitarea interdictului utrubi se constată că
posesia posesorului a fost viciată faţă de adversar, adversarului i se atribuie posesia lucrului
litigios. Din acest punct de vedere, şi interdictul uti possidetis, şi interdictul utrubi sunt acţiuni
duble (actio duplex), în care fiecare parte are statut atât de reclamant, cât şi de pârât.
La interdictul utrubi trebuie de menţionat faptul că fiecare parte în proces putea „alipi” la
termenul posesiei sale şi perioada de posesie a autorului său, adică a celui de la care posesia a
fost dobândită prin moştenire, tradiţiune, sau în baza altor temeiuri (Gai.4.151).
În dreptul lui Iustinian, regulile aplicabile interdictelor uti possidetis şi utrubi au fost
unificate. Atât interdictul uti possidetis, cât şi utrubi se eliberau celui care la moment deţinea
lucrul în posesie26.
Interdictele recuperandae possessionis. Aveau menirea de restabilire a posesiei pierdute
ca urmare a acţiunilor de rea-credinţă a persoanelor terţe şi erau de trei feluri: unde vi, de
clandestina possessione şi de precario.
Interdictul unde vi se elibera persoanei care a fost lipsită de posesie prin violenţă.
Violenţa putea fi obişnuită sau armată şi, în dependenţă de acest fapt, interdictul putea fi unde vi
cottidiana sau unde vi armata. Violenţa armată, însă, nu semnifica faptul că deposedarea a fost
făcută de soldaţi sau pe timp de război, ci semnifica orice deposedare violentă cu utilizarea
obiectelor care pot fi folosite în calitate de armă (nu numai săbii, suliţe sau scuturi, ci şi pietre
sau bâte (Gai.4.155)). Cel care a deposedat posesorul cu violenţă este obligat să restituie lucrul,
numai dacă posesia posesorului deposedat nu era afectată de viciile violenţei, clandestinităţii sau
precarităţii faţă de adversar. Dacă posesorul a fost deposedat prin violenţă armată, luând în
25 Барон Ю. Op.cit., p.332-334. După o altă teorie, interdictele uti possidetis au apărut ca urmare a necesităţii protecţiei posesorilor de terenuri ce aparţineau statului (ager publicus). Aceşti posesori nu erau proprietari ai terenurilor şi nu se puteau apăra prin mijloacele specifice dreptului de proprietate. Ei, însă, nu puteau fi lăsaţi fără protecţie. Din acest considerent au fost create interdictele menţionate, menite să apăre posesia pe ager publicus. A se vedea: Дернбург Г. Op.cit., p.8-10.26 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.105.
14
considerare pericolul sporit al faptei de deposedare, făptuitorul era obligat să restituie lucrul
chiar dacă posesia posesorului era afectată de viciile menţionate mai sus (Gai.4.154-155).
Interdictul unde vi putea fi solicitate de posesorul deposedat în decurs de un an de la
deposedare27.
Interdictul de clandestina possessione se elibera posesorului împotriva celui care şi-a
însuşit posesia pe ascuns (clam) în lipsa posesorului28. După cum se menţionează în literatura de
specialitate, acest interdict a avut aplicabilitate în domeniul păşunatului, unde elementul corpus
se făcea prin acte materiale ce aveau o oarecare discontinuitate, fapt ce ducea uneori la acte de
folosinţă ilegale din partea unor terţi, în detrimentul posesorilor de fapt29. În Epoca imperială
acest interdict a dispărut, deoarece s-a admis că posesia imobilelor uzurpate, fără ştirea
proprietarului, se proteja prin interdictul uti possidetis30. În epoca lui Iustinian, interdictul unde vi
a fost extins asupra cazurilor de însuşire pe ascuns a posesiei lucrurilor31.
Interdictul de precario se acorda proprietarului care solicita restituirea lucrului transmis
în precarium. O particularitate a precarium-ului era faptul că precaristul era obligat să restituie
lucrul proprietarului la prima solicitare. Dacă precaristul refuza restituirea lucrului la solicitatea
proprietarului, acesta din urmă putea apela la pretor pentru eliberarea interdictului. După cum a
fost menţionat anterior, precaristul era considerat posesor, însă el nu putea utiliza interdictele
posesorii faţă de proprietar, considerându-se un posesor vicios faţă de acesta.
Interdictul de precario, spre deosebire de interdictul unde vi, era supus termenului
general de prescripţie de 30 ani32.
27 Зом Р. Op.cit., p.320. După expirarea acestui termen, posesorul deposedat putea înainta faţă de adversar doar o acţiune de plată a îmbogăţirii nejustificate.28 Hanga V. Op.cit., p.181.29 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: Editura „All Beck”, 2003, p.96.30 Hanga V. Op.cit., p.181-182.31 Новицкий И.Б. Римское право. – Москва: Юрайт, 2010, р.110.32 Зом Р. Op.cit., p.320.
15
Secţiunea a III-a. Dreptul de proprietate.
1. Noţiuni generale privind proprietatea şi dreptul de proprietate.
Proprietatea în sens economic. Înainate de a începe analiza dreptului de proprietate
considerăm necesar a face o succintă caracteristică a proprietăţii în sens economic, odată ce
proprietatea în calitate de categorie economică serveşte drept substrat pentru dezvăluirea
conţinutului juridic al proprietăţii
Într-o noţiune elementară proprietatea semnifică legătura unei persoane cu un lucru.
Această noţiune redă, la nivel elementar, relaţiile dintre oameni şi lucruri în natură, relaţii care au
apărut din cele mai vechi timpuri şi s-au păstrat, într-o forma evoluată, până în prezent.
Noţiunea de proprietate însă nu se reduce la relaţia dintre individ şi lucru.
Orice comunitate umană se bazează pe relaţiile dintre indivizi. De aceea, proprietatea nu
poate fi percepută în afara relaţiilor sociale. Dacă un individ deţine un lucru, atunci între acest
individ şi ceilalţi membri ai comunităţii apare un raport conform căruia membrii colectivităţii
sunt obligaţi să respecte legătura dintre individ şi lucru şi nu sunt în drept să atenteze la legătura
menţionată. Din acest punct de vedere, proprietatea este o relaţie socială.
Însă nici această constatare nu este una suficientă, deoarece este necesară determinarea
locului proprietăţii în multitudinea relaţiilor sociale din societate. Obiect ale relaţiilor de
proprietate sunt lucrurile materiale ale lumii îmconjurătoare, mijloacele de producţie, obiectele
de consum, destinate satisfacerii necesităţilor omeneşti, de aceea se consideră că proprietatea
este o relaţie socială patrimonială 33.
Modul în care această relaţie socială se derulează în societate ţine de noţiunea de însuşire
a obiectelor materiale ale lumii înconjurătoare. Astfel, se consideră că proprietatea desemnează
relaţiile dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor materiale, este un raport de însuşire de
către individ a bunurilor materiale34. Însuşirea ar semnifica distribuirea obiectelor lumii materiale
între indivizi (statica însuşirii) şi utilizarea obiectelor date în procesul de producţie şi de
satisfacere a propriilor necesităţi (dinamica însuşirii)35.
Din punct de vedere economic, relaţiile de proprietate se manifestă prin posedarea,
folosirea şi dispunerea de bunuri materiale. Posedarea semnifică stăpânirea lucrului în interes
33 Советское гражданское право. Учебник для юридических институтов и факультетов. Том 1 / Отв. редакторы Иоффе О.С., Толстой Ю.К., Черепахин Б.Б. – Издательство Ленинградского университета, 1971, р.225.34 Pătulea V., Turianu C. Dreptul de proprietate. Vol.I. Patrimoniul. Dreptul de proprietate. – Bucureşti: Editura „Rosetti”, 2004, p.26; Baieş S., Roşca N. Drept civil. Partea generală. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor (Scheme). – Chişinău, 2001, p.111.35 Венедиктов А.В. Государственная социалистическая собственность. – Издательство Академии наук СССР, 1948, р.28.
16
propriu. Utilizarea semnifică extragerea foloaselor din utilizarea lucrului în scopuri personale sau
de producţie. Dispunerea semnifică săvârşirea faţă de lucru a actelor menite să determine soarta
juridică a lucrului, chiar până la distrugerea acestuia. Posedarea reprezintă statica relaţiilor
economice de proprietate, iar folosirea şi dispunerea – dinamica acestor relaţii, corespunzător
staticii şi dinamicii însuşirii.
Reieşind din cele expuse, proprietatea în sens economic poate fi definită ca o totalitate de
relaţii sociale patrimoniale de posedare, folosire şi dispunere de obiectele materiale ale lumii
înconjurătoare.
Proprietatea în sens juridic. Din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate poate fi
tratat în două sensuri – drept de proprietate în sens obiectiv şi drept de proprietate în sens
subiectiv. Distincţia dată este o aplicare a distincţiei generale a dreptului în drept obiectiv şi
drept subiectiv. Ambele accepţiuni ale dreptului de proprietate se află în strânsă legătură cu
noţiunea de proprietate în sens economic.
Dreptul de proprietate în sens obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale patrimoniale de însuşire a obiectelor materiale ale lumii
înconjurătoare prin posedarea, folosirea şi dispunerea de acesteia de către indivizi sau grupuri de
indivizi la diferite epoci istorice.
Odată ce dreptul obiectiv în sens general este definit ca o totalitate de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale, şi noţiunea de drept de proprietate în sens obiectiv porneşte de la
aceiaşi idee, numai că noţiunea dreptului de proprietate este marcată de obiectul său de
reglementare – relaţiile sociale patrimoniale legate de însuşirea obiectelor materiale ale lumii
înconjurătoare.
Dreptul de proprietate în sens subiectiv (dominium) semnifică aptitudinea titularului său
de a poseda, folosi şi dispune de un lucru corporal în interes propriu şi în putere proprie.
Dreptul subiectiv de proprietate este un drept real absolut, ceea ce semnifică că acest
drept este opozabil tuturor. Ceilalţi membri ai societăţii sunt obligaţi să se comporte în aşa fel
încât să nu încalce dreptul de proprietate al titularului. Proprietarul este protejat de orice atentate
din partea terţilor şi poate înlătura orice influenţă din partea acestora asupra lucrului obiect al
dreptului de proprietate.
Conţinutul dreptului subiectiv de proprietate. Noţiunea menţionată a dreptului
subiectiv de proprietate este o noţiune mai mult în sens modern, dar care este valabilă şi pentru
dreptul privat roman. Proprietarilor din Roma antică li se recunoşteau prerogativele de a poseda,
folosi şi dispune de lucru. Romanii, totuşi, de regulă tratau conţinutul dreptului subiectiv de
proprietate prin prisma următoarelor elemente:17
- ius possidendi – dreptul de a poseda lucrul.
- ius utendi – dreptul de a folosi lucrul.
- ius fruendi – dreptul de culege fructele lucrului.
- ius vindicandi – dreptul de a revendica lucrul din posesia nelegitimă a altuia.
- ius abutendi – dreptul de a dispune de lucru prin acte materiale (prelucrare,
modificare, distrugere, etc.) sau juridice (vânzare, donare, gajare, etc.)36.
Dreptul de a poseda ca element al conţinutului dreptului subiectiv de proprietate nu
trebuie confundat cu posesia ca stare de fapt. Proprietarul unui lucru are prerogativa de a poseda,
însă el poate să posede sau să nu posede de fapt lucrul. De altfel se menţionează că dacă dreptul
de proprietate este o dominaţie juridică asupra lucrului, atunci posesia este o dominaţie de fapt37.
Proprietarul este în drept să folosească şi să dispună de proprietatea sa după bunul său
plac şi în modul cel mai complet. Acest fapt însă nu înseamnă că dreptului de proprietate este
unul nelimitat. Proprietarul în Roma antică putea folosi lucrurile sale aşa cum doreşte, dar numai
în aşa fel încât să nu prejudicieze drepturile altor persoane şi ordinea publică. De asemenea,
proprietarul era obligat să suporte diferite limitări prevăzute de lege. De exemplu, în epoca veche
la Roma între case urma să se respecte o distanţă de doi paşi38. De asemenea, proprietari de
terenuri erau obligaţi să suporte influenţele provenite de pe terenurile vecine (fumul, aburul,
mirosul, zgomotul), dacă aceste influenţe erau legate de exploatarea normală a terenurilor
învecinate39.
Proprietatea comună. De regulă, dreptul subiectiv de proprietate are un singur titular,
adică proprietar al lucrului este o singură persoană. Acest fapt însă nu impiedică existenţa
dreptului de proprietate comună (coproprietate), când un lucru în acelaşi timp aparţine cu drept
de proprietate mai multor persoane, care urmează să exercite în comun dreptul subiectiv de
proprietate40.
În cazul dreptului de proprietate comună, fiecărui coproprietar îi aparţinea câte o cotă-
parte ideală din lucru. Posesia şi folosinţa lucrului putea fi exercitată în comun de toţi
coproprietarii sau numai unii/unul dintre ei. Toţi coproprietarii participau la repartizarea
36 Dacă raportăm elementele conţinutului dreptului subiectiv de proprietate evidenţiate de romani la noţiunea modernă a dreptului subiectiv de proprietate, atunci observăm că ius possidendi corespunde dreptului de a poseda, ius utendi şi ius fruendi coresund dreptului de a folosi, iar ius vindicandi şi ius abutendi corespund dreptului de a dispune.37 Зом Р. Op.cit., р. 307-308.38 Jakotă M.V. Op.cit., p.311.39 Новицкий И.Б. Op.cit., p.118.40 Cu privire la dreptul de proprietate comună în dreptul roman a se vedea: Фон-Зелер В.Ф. Учение о праве общей собственности по римскому праву. – Харьков, 1895.
18
beneficiilor aduse de lucrul comun conform cotei-părţi deţinute şi, în acelaşi timp, erau obligaţi
să suporte în comun sarcinile coproprietăţii. Actele de dispoziţie asupra lucrului comun
(vânzarea, gajarea, etc.) puteau fi săvârşite doar cu acordul tuturor coproprietarilor. Cotele-părţi
ideale din lucru puteau fi înstrăinate de coproprietar în mod liber persoanelor terţe, nefiind
necesară respectarea dreptului preferenţial al celorlalţi coproprietari41.
În caz de divergenţe dintre coproprietari, la dispoziţia fiecăruia din ei era pusă acţiunea
de partaj (actio de communi dividundo), prin care se putea cere împărţirea lucrului comun, dar şi
recuperarea prejudiciului cauzat de unul dintre coproprietari lucrului comun, precum şi
împărţirea beneficiilor acestuia între coproprietari (D.10.3.3.pr.). La examinarea acţiuni de partaj
judecătorul era obligat să ţină cont de voinţa coproprietarilor, în cazul în care aceştia au avut o
înţelegere cu privire la modul de efectuare a partajului. D.10.3.3.1:
Si quid ipsi sine dolo malo inter se pepigerunt,
id in primis et fimiliae erciscundaeet communi
dividundo iudex servare debet.
Ceea ce coproprietarii au stabilit între ei fără
rea-credinţă, judecătorul întâi de toate urmează
să execute la partajul moştenirii sau partajul
proprietăţii.
2. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate.42
Noţiuni generale privind modurile de dobândire a dreptului de proprietate. Dreptul
subiectiv de proprietate poate fi dobândit prin mai multe modalităţi, moduri. La rândul său,
modurile de dobândire dreptului de proprietate sunt definite ca fiind acele fapte recunoscute de
ordinea juridică a căror realizare face să între în patrimoniul cuiva un drept de proprietate43.
În dreptul clasic, cea mai importantă clasificare a modurilor de dobândire a dreptului de
proprietate a fost cea în moduri de drept al ginţilor (ius gentium) şi moduri de drept civil (ius
civile). Cu toate că în epoca lui Iustinian această clasificare îşi pierde din importanţă, odată cu
realizarea practic a unei unificări a ius civile cu ius gentium, clasificarea dată totuşi se reproduce
în Instituţii (I.2.1.11).
Juriştii din epoca medievală şi modernă au căutat alte criterii de clasificare a modurilor
de dobândire a dreptului de proprietate, cea mai reuşită clasificare fiind cea în moduri originare
şi moduri derivate de dobândire a dreptului de proprietate. Modurile originare sunt acelea
41 Dreptul preferenţial al coproprietarului de a procura cota ideală a altui coproprietar presupune că, întâi de toate, primului i se oferă posibilitatea de a o procura. Dacă acesta nu exercită acest drept preferenţial, cota pate fi oferită spre procurare oricărei persoane terţe. Spre deosebire de normele dreptului privat roman, legislaţia în vigoare a Republicii Moldova consacră dreptul preferenţial al coproprietarului la vânzarea cotei sale de către un alt coproprietar (art. 352 din Codul civil al Republicii Moldova).42 Începând cu acest subiect, noţiunea de “drept de proprietate” în textul prezentului capitol se va utiliza în sens de drept subiectiv de proprietate.43 Hanga V. Op.cit., p.185.
19
conform cărora dreptul de proprietate se dobândeşte asupra lucrurilor care nu au avut anterior un
proprietar, cum sunt animalele sălbatice, sau, chiar dacă au avut un proprietar, cel care
dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestora nu se află în careva legături cu fostul
proprietar. Modurile derivate sunt acelea conform cărora dreptul de proprietate se dobândeşte de
o persoană în baza dreptului de proprietate al proprietarului precedent; noul proprietar se
consideră succesor în drepturi al proprietarului precedent şi volumul dreptului dobândit este
determinat de volumul dreptului deţinut de fostul proprietar44. De cele mai deseori, modurile
derivate de dobândire au la bază acte juridice încheiate între diferite persoane.
Sunt moduri originare de dobândire a dreptului de proprietate următoarele: ocupaţiunea,
accesiunea, confuziunea, dobândirea fructelor, descoperirea comorii, specificaţiunea şi
uzucapiunea. Cele derivate sunt: mancipaţiunea, in iure cessio, tradiţiunea, adjudecarea.
Ocupaţiunea. Semnifică luarea în stăpânire a lucrului care nu aparţine nimănui sau care
se consideră ca fiind al nimănui prin lege45. Lucruri care nu aparţin nimănui sau lucrurile fără
stăpân (res nullius) sunt acelea care nu au avut niciodată un proprietar sau acelea cu privire la
care fostul proprietar a refuzat (res derelictae). La prima categorie se referă animalele sălbatice,
păsările, peştii, unele obiecte neânsufleţite (pietrele, insulele apărute în mare). Aceste obiecte
devin proprietatea primului ocupant, celui care primul a luat în stăpânire lucrul.
În ceea ce priveşte animalele sălbatice, păsările, ele devin proprietatea primului ocupant
indiferent de faptul dacă au fost vânate pe terenul ocupantului sau pe terenul altuia (I.2.1.12).
Ocupantul se consideră proprietar atât timp cât deţine lucrul în stăpânire. Dacă animalul sau
pasărea a scăpat şi s-a întors la starea sa naturală, dreptul de proprietate se pierde, ele putând fi
luate în stăpânire de altcineva (Gai.2.67, I.2.1.12). Între jurisconsulţii romani a existat o
controversă cu privire la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra animalului rănit în
timpul vânatului. Unii considerau că dreptul de proprietate se dobândeşte din momentul rănirii
animalului, alţii considerau că din momentul luării în stăpânirea de fapt. Iustinian a pus capăt
discuţiilor, considerând că este corectă cea de a doua soluţie (I.2.1.13).
Referitor la lucrurile la care fostul proprietar a refuzat (res derelictae), se considera că
dreptul de proprietate asupra acestor lucruri încetează în momentul abandonului. Orice persoană
care a luat lucrul abandonat în stăpânire devenea proprietar al acestuia (I.2.1.47). Regula
menţionată nu se aplica lucrurilor pierdute de proprietar, precum şi asupra lucrurilor aruncate de
la bordul navei în timpul unui pericol maritim. Luarea în stăpânire a lucrurilor menţionate nu
semnifica şi dobândirea dreptului de proprietate (I.2.1.48).
44 Pentru detalii a se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.360-361.45 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.113.
20
Se considerau lucruri fără stăpân şi lucrurile luate de la duşmani (Gai.2.69, I.2.1.17).
Aceste lucruri deveneau proprietate a ocupanţilor, indiferent de faptul dacă ocupanţii erau
militari sau nu.
Accesiunea. Semnifică conexarea (încorporarea) a două lucruri distincte, care, după
conexare, formează un tot înteg. Materia accesiunii este guvernată de principiul: accesoriul
urmează soarta principalului. Urmează să distingem accesiunea unui lucru imobil la un lucru
imobil, a unui lucru mobil la un lucru imobil şi a unui lucru mobil la un lucru mobil.
În cazul accesiunii unui lucru imobil la un lucru imobil, principal se consideră lucrul în
care are loc încorporarea. Deosebim următoarele situaţii (I.2.1.20):
- aluviunea . Proprietarul unui teren riveran dobândea dreptul de proprietate asupra
depunerilor lente de pământ pe malul terenului său.
- avulsiunea . Dacă torentul de apă a smuls o bucată de teren riveran şi această bucată s-
a alipit la terenul riveran învecinat, proprietarul terenului de la care a fost smulsă
bucata rămânea în continuare proprietar al bucăţii smulse. Dacă însă această bucată s-
a încorporat trainic în terenul riveran învecinat (dacă, de exemplu, arborii de pe
bucata smulsă au prins rădăcini în terenul învecinat), atunci proprietar al bucăţii date
devenea proprietarul terenului riveran învecinat.
- insula apărută pe un fluviu 46, dacă se afla pe linia mediană a apei, devenea proprietate
comună a proprietarilor terenurilor riverane de pe ambele părţi ale fluiviului,
proporţional cu lăţimea riverină a terenului. Dacă insula apărea mai apropare de unul
din malurile fluviului, atunci această insulă devenea proprietate a proprietarilor
terenurilor de pe malul dat.
Accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil se întâmpla de cele mai deseori la
edificarea unei construcţii pe un teren sau la plantarea acestuia.
Construcţia edificată pe un teren devenea proprietate a proprietarul terenului conform
principiului superficies solo cedit, indiferent de faptul dacă construcţia dată a fost edificată de
proprietarul terenului sau de un terţ, cu materialele proprietarului sau ale altuia. Cazul edificării
unei construcţii de proprietar pe terenul său cu materialele proprii nu ridica careva probleme. În
ceea ce priveşte alte situaţii posibile urmează să deosebim următoarele cazuri:
- edificarea de proprietarul terenului a unei construcţii cu materialele altuia (I.2.1.29).
Dacă proprietarul terenului era de rea-credinţă (ştia că foloseşte materialul altuia),
proprietarul materialelor nu pierdea dreptul de proprietate asupra materialelor, însă nu
le putea revendica, decât dacă construcţia era demolată (D.6.1.23.7). Pe de altă parte,
46 Insula apărută în mare era considerată res nullius şi devenea proprietate a primului ocupant.21
Legea celor XII Table acorda proprietarului materialelor acţiunea de tigno iuncta,
prin care acesta putea încasa de la proprietarul terenului care a acţionat cu rea-
credinţă valoarea dublă a materialelor (D.6.1.23.6).
- edificarea unei construcţii pe terenul altuia cu propriile materiale (I.2.1.30). În acest
caz, constructorul pierde dreptul de proprietate asupra materialelor, însă prezintă
importanţă dacă constructorul era de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Dacă
constructorul era de bună-credinţă (nu ştia că construieşte pe terenul altuia), acesta
avea dreptul la compensarea valorii materialelor şi a forţei de muncă. Dacă
constructorul era de rea-credinţă, nu putea cere compensarea cărorva cheltuieli.
Regulile cu privire la construcţii se aplicau în mod corespunzător şi la situaţiile de
plantare pe terenul altuia (Gai.2.74, I.2.1.31-32).
Accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil are loc atunci când, de exemplu, cineva a
împletit în haina sa purpura altuia (I.2.1.26), când cineva a scris pe un pergament al altuia
(I.2.1.33) sau a pictat pe o pânză a altuia (I.2.1.34, D.6.1.23.3). În primele două cazuri, proprietar
al lucrului devenea proprietarul hainei sau a pergamentului, purpura sau înscrisul erau
considerate accesorii ale lucrului în care se încorporau (Gai.2.77). În ceea ce priveşte pictura
efectuată pe pânza altuia, romanii au atribuit dreptul de proprietate asupra lucrului pictorului,
fiindcă pictura se considera lucrul principal, iar pânza accesoriul47.
Confuziunea. Semnifică amestecul a două lucruri. În cazul confuziunii nu se punea
problema lucrului principal şi accesoriu, lucrul obţinut prin amestec devenea proprietate comună
a proprietarilor lucrurilor amestecate.
Urmează să distingem:
- confusio (I.2.1.27) – amestecul substanţelor lichide, când lucrurile amestecate se
întrepătrund în fiecare moleculă. Este cazul amestecului vinurilor sau topirii
blocurilor de argint sau aur. Lucrul obţinut prin amestec devenea proprietatea comună
a proprietarilor lucrurilor amestecate indiferent de faptul dacă amestecul a avut loc
prin acord comun al proprietarilor sau din întâmplare, precum şi indiferent de felul
lucrurilor amestecate (de ex.: în cazul amestecului prin topire a unei cantităţi de argint
cu o cantitate de aur). D.6.1.3.2:
47 Alte exemple ale accesiunii mobiliare sunt ferruminatio şi adplumbatio (D.6.1.23.2, D.6.1.23.5). Primul caz se referă la situaţia în care un lucru se încorporează în altul în aşa fel încît ele formează un tot indivizibil şi separarea lucrului accesoriu nu are drept efect redobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia (de ex.: alipirea unei mâini la o sculptură deteriorată). Al doilea caz se referă la situaţia în care un lucru mobil este incorporat în altul, dar cu posibilitatea de divizare a lucrului obţinut prin incorporare. Separarea lucrului accesoriu la cererea proprietarului acestuia sau din alte motive are drept efect redobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia (de ex.: alipirea unei pietre preţioase la un inel). A se vedea: Чиларж К. Ф. Op.cit., p.117-118; Барон Ю. Op.cit., p.379-380.
22
Ut puta meum et tuum argentum in massam
redatum est: erit nobis commune, et
unusquisque pro rata ponderisquod in massa
habemus vindicabimus...
De exemplu, argintul meu şi al tău este
amestecat, lingoul rezultat este comun, şi
fiecare-l poate revendica doar în partea
cantităţii pe care o are în lingou...
- commixtio (I.2.1.28) – amestecul substanţelor solide, când lucrurile amestecate îşi
păstrează substanţa proprie. Este cazul amestecării a două cantităţi de grâu sau fructe.
Dacă amestecul a avut loc prin acordul proprietarilor, atunci lucrul obţinut prin
amestec este unul comun. Dacă amestecul a avut loc din întâmplare sau contrar
voinţei unuia din proprietari, fiecare proprietar păstra dreptul de proprietate asupra
părţii sale din lucrul obţinut prin amestec. În acest din urmă caz, dacă întreaga
cantitate era deţinută de unul din proprietari, celălalt avea dreptul de înainta acţiunea
în revendicare faţă de partea sa din lucrul obţinut prin amestec48. D.6.1.5.pr.:
Pomponis scribit: si frumentum duorum non
voluntate eorum confusum sit, competit
singulis in rem actio in id, in quantum paret in
illo acervo suum cuiusque esse: quod si
voluntate eorum commixta sunt, tunc
communicata videbuntur et erit communi
dividundo actio.
Pomponius scrie: dacă grâul ce aparţine la
două persoane este amestecat contrar voinţei
acestora, atunci fiecăruia îi aparţine o acţiune
reală cu privire la grâul ce-i aparţine din masa
comună. Dacă amestecul a fost făcut conform
voinţei acestora, grâul se consideră comun şi
poate fi înaintată acţiune de partaj.
Dobândirea fructelor. Atât timp, cât fructele nu sunt separate de lucrul care le produce,
ele reprezintă o parte componentă a lucrului dat. Dreptul de proprietate asupra fructelor poate fi
dobândit doar din momentul în care încetează legătura dintre acestea şi lucrul care le produce.
Regula generală este că fructele aparţin proprietarului lucrului frugifer. Dar fructele pot şi
dobândite şi de alte persoane: posesorul de bună-credinţă, emfiteotul, uzufructuarul, arendaşul,
etc. În dependenţă de statutul deţinătorului lucrului frugifer se deosebeşte şi modul de dobândire
a dreptului de proprietate asupra lucrului.
Posesorii lucrului frugifer, cum sunt proprietarul, posesorul de bună-credinţă, emfiteotul,
etc., dobândesc dreptul de proprietate asupra fructelor prin separaţie, adică din momentul
încetării legăturii dintre fruct şi lucrul frugifer, indiferent de faptul dacă separaţia a avut loc
natural sau prin fapta omului. Detentorii lucrului frugifer, cum sunt uzufructuarul, uzuarul,
48 În privinţa confuziunii monedelor exista o regulă specială. Cel care a „amestecat” monedele proprii cu monedele altuia devenea proprietar al întregii cantităţi de monede. În ceea ce priveşte consecinţele acestei confuziuni, izvoarele dreptului privat roman nu dau o soluţie clară, iar părerile savanţilor sunt diferite. Unii consideră că proprietarul este obligat să restituie valoarea monedelor „amestecate” în toate cazurile (Чиларж К. Ф. Op.cit., p.118), alţii consideră că numai dacă confuziunea a avut loc cu rea-credinţă (Барон Ю. Op.cit., p.378).
23
arendaşul, etc., dobândesc dreptul de proprietate asupra fructelor prin percepţie, adică prin luarea
în stăpânire a fructelor.
Deosebirea menţionată prezintă importanţă reieşind din următoarele. De exemplu, dacă
uzufructuarul a decedat fără a culege fructele lucrului transmis în uzufruct, acestea apaţin
proprietarului lucrului şi nu moştenitorilor uzufructuarului (I.2.1.36). De asemenea, în caz de
sustragere a fructelor nepercepute de uzufructuar, acesta nu poate revendica fructele.
Revendicarea în acest caz poate fi efectuată doar de proprietarul lucrului frugifer. Proprietarul,
însă, poate revendica fructele sustrase indiferent de faptul dacă fructele au fost separate de lucrul
frugifer în mod natural sau prin fapta hoţului.
Produsele, spre deosebire de fructe, în toate cazurile aparţin proprietarului lucrului din
care derivă (I.2.1.37).
Comoara49. Semnifică un lucru preţios ascuns într-un alt lucru de o perioadă îndelungată
de timp, astfel încât nu se cunoaşte proprietarul acesteia. Până la împăratul Hadrian, comoara
găsită aparţinea statului50. Începând cu împăratul Hadrian comoara găsită se atribuia
proprietarului lucrului în care ea a fost ascunsă. Dacă comoara a fost găsită din întâmplare de o
altă persoană, jumătate va aparţinea găsitorului, jumătate proprietarului lucrului (I.2.1.39).
Comoara aparţinea în întregime proprietarului, dacă găsitorul a căutat comoara în mod
intenţionat şi fără permisiunea proprietarului.
Specificaţiunea. Semnifică confecţionarea unui obiect nou din material străin (I.2.1.25).
De exemplu: din strugurii unei persoane altul face vin, din argintul unei persoane altul face un
vas. În mod rezonabil, în caz de specificaţiune apare întrebarea: cui apaţine obiectul nou creat?
Adepţi şcolii sabiniene considerau că proprietar urmează a fi recunoscut proprietarul
materialului. Adepţii şcolii proculiene, din contra, considerau că proprietar urmează a fi
recunoscut specificatorul – cel care a confecţionat obiectul. Gai.2.79:
Quidam materiam et substantiam spectandam
esse putant, id este ud cuius materia sit, illius et
res quae facta sit uideatur esse, idque maxime
placuit Sabino et Cassio, alii uero eius rem esse
putant qui fecerit, idque maxime diuersae
scholae auctoribus uisum est...
Unii jurişti consideră că trebuie recunoscută
prioritatea materiei şi a substanţei, iar noul
lucru urmează să aparţină proprietarului
materialului din care a fost confecţionat;
părerea dată e susţinută de Sabinus şi Cassius.
Alţii consideră că lucrul urmează să aparţină
49 În ceea priveşte descoperirea comorii, este discutabil modul de dobândire a dreptului subiectiv de proprietate asupra acesteia. Unii atribuie descoperirea comorii la accesiune, alţii la ocupaţiune. O parte din cercetători analizează descoperirea comorii separat de accesiune sau ocupaţiune. Din considrentele expuse, în prezentul capitol descoperirea comorii se analizează separat de alte moduri de dobândire a dreptului subiectiv de proprietate.50 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.119.
24
specificatorului, de această părere sunt adepţii
şcolii adverse...
Instituţiile lui Iustinian promovează a soluţie intermediară între concepţiile sabinienilor şi
proculienilor. Astfel, dacă obiectul confecţionat poate fi readus la starea iniţială a materialului
(cum este cazul unui vas confecţionat din argintul altuia), atunci proprietar va fi proprietarul
materialului. Şi invers, dacă obiectul confecţionat nu poate fi readus la starea iniţială (cum este
cazul vinului făcut din strugurii altuia), atunci proprietar va fi specificatorul. Însă, dacă obiectul a
fost confecţionat în parte din materialul specificatorului, în parte din materialul altuia, obiectul
confecţionat va fi, cu atât mai mult, al specificatorului, fiindcă el, pe lângă munca depusă, a
contribuit şi cu materialul propriu.
Uzucapiunea. Poate fi definită ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin
posedarea cu bună-credinţă a lucrului pe parcursul unui anumit termen.
Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate a fost introdus în vederea creării unor
condiţii potrivite pentru stabilizarea raporturilor juridice civile. Dacă un proprietar pierde într-un
mod sau altul posesiunea lucrului şi nu se îngrijeşte de redobândirea posesiei asupra lucrului, iar
lucrul dat a fost luat cu bună-credinţă de o altă persoană, care a posedat acest lucru o anumită
perioadă de timp, atunci acest posesor urmează a fi protejat de eventualele pretenţii din partea
proprietarului prin recunoaşterea în beneficiul posesorului a dreptului de proprietate asupra
lucrului. Uzucapiunea a fost creată pentru a determina proprietarii se reacţioneze mai rapid la
încălcările care se aduc dreptului de proprietate asupra lucrurilor acestora. Dacă ordinea juridică
ar promova soluţii contrare şi proprietarul ar fi fost în stare să revendice lucrului după expirarea
unei îndelungate perioade de timp de la oricare posesor al lucrului, atunci s-ar afecta stabilitatea
raporturilor juridice cu privire la lucrul dat, fiindcă posesorii deranjaţi ar fi trebuit să renunţe la
un lucru care a fost utilizat şi a devenit o parte componentă a procesului de producţie sau, dacă
lucrul a făcut obiectul unui şir de înstrăinări, posesorul deposedat de proprietar şi predecesorii
său ar fi nevoiţi să se despăgubească unul pe celălalt pentru a compensa prejudiciile cauzate ca
urmare a acţiunii în revendicare a proprietarului. Uzucapiunea a fost instituţia juridică creată
pentru a exclude situaţii de genul menţionat şi de a determina odată şi pentru totdeauna, în
interesul circuitului civil, soarta dreptului de proprietate asupra lucrului faţă de care proprietarul
nu se îngrijeşte. Gai.2.44:
Quod ideo receptum uidetur, ne rerum dominia
diutius in incerto essent...
[Uzucapiunea], probabil, a fost introdusă ca
relaţiile de proprietate să nu rămână pentru
mult timp nedeterminate…
25
Legea celor XII Table a consacrat regula conform căruia dreptul de proprietate putea fi
dobândit printr-o posesie de un an pentru lucrurile mobile şi de doi ani pentru lucrurile imobile
(Gai.2.42).
Însă, pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra unui lucru prin uzucapiune, pe lângă
întrunirea termenului prevăzut de Legea celor XII Table, era necesară respectarea următoarelor
condiţii:
- posesia necesară uzucapiunii – nu se admitea dobândirea dreptului de proprietate asupra
lucrului prin uzucapiune dacă dobânditorul nu poseda lucrul. Dobânditorul urma să posede bunul
considerându-se proprietar sau anume în vederea dobândirii dreptului de proprietate prin
uzucapiune. În acest sens, nu avea drept efect dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune posesia creditorului gajist, depozitarului sechestru, emfiteotului, etc.
- just titlu (titulus, iusta causa) – posesia necesară uzucapiunii urmă să fie dobândită în
baza unui just titlu. Un just titlu exista în cazul în care posesia era dobândită prin vânzare,
donaţie, moştenire, etc., adică acte prin care era posibilă dobândirea dreptului de proprietate,
dacă actul corespunzător nu ar fi fost afectat de vicii care fac imposibil transferul dreptului dat la
dobânditor. Respectiv, just titlu nu exista în caz de sustragere a lucrului sau în caz de dobândire a
posesiei prin violenţă.
Justul titlu urma să existe în realitate, astfel neadmiţându-se eroarea, chiar şi una
scuzabilă, a dobânditorului asupra existenţei sau valabilităţii titlului (titlu putativ, titulus
putativus) (I.2.6.11).
- buna-credinţa (bona fides) – în momentul dobândirii posesiei în baza justului titlu,
posesorul urma să fie de bună-credinţă, adică să considere că dobândeşte lucrul de la o persoană
împuternicită să-l înstrăineze (Gai.2.43, I.2.6.pr.). Buna-credinţă trebuia să existe numai la
dobândirea posesiei. Faptul că, ulterior dobândirii, posesorul putea să afle că a dobândit lucrul de
la o persoană neîmputernicită nu afecta posesia necesară uzucapiunii.
Cu referire la termenul uzucapiunii urmează să menţionăm că dobânditorul putea „alipi”
la termenul posesiei sale şi perioada de posesie a autorului său. Dacă dobânditorul a dobândit
posesia prin tradiţiune, atunci, pentru a include în termen posesia autorului, el urma să
dobândească posesia direct de la autor, neadmiţându-se până la dobândire aflarea lucrului fără
posesor sau în posesia unei terţe persoane. Dacă posesia a fost dobândită prin moştenire,
termenul de posesie al defunctului se includea în termenul de posesie al moştenitorului chiar
dacă moştenitorul nu luase lucrurile defunctului în posesie imediat după decesul acestuia. În
26
termenul posesiunii moştenitorului se includea şi perioada în care moştenirea era hereditas
iacens (moştenire neculeasă)51 52.
Uzucapiunea imobiliară reglementată de Legea celor XII Table se aplica numai
pământurilor italice53. Pământurile provinciale nu erau supuse uzucapiunii. Însă, pentru a proteja
interesele peregrinilor, pentru pământurile provinciale a fost instituită prescripţia de timp
îndelungat (praescriptio longi temporis).
Prescripţia menţionată a fost reglementată întâi ca un termen de prescripţie, apoi s-a
transformat într-un mod de dobândire a proprietăţii. Termenul prescripţiei de timp îndelungat a
lucrurilor imobile a fost stabilit la zece ani între prezenţi şi douăzeci de ani între absenţi
(I.2.6.pr.). Noţiunea „între prezenţi” semnifică faptul că proprietarul şi posesorul care
uzucapează lucrul se aflau în aceiaşi provincie. „Între absenţi” semnifică faptul că persoanele
menţionate se aflau în provincii diferite54.
În dreptul lui Iustinian uzucapiunea şi prescripţia de timp îndelungat au fost unificate.
Pentru bunurile mobile s-a stabilit un termen de uzucapiune de 3 ani, pentru cele imobile
termenele au fost preluate din prescripţia de timp îndelungat – 10 ani între prezenţi şi 20 de ani
între absenţi.
Nu putea avea loc uzucapiunea lucrurilor de drept divin (res divini iuris) (Gai.2.48).
Legea celor XII Table interzicea uzucapiunea lucrurilor furate, iar legea Iulia şi Plautia a celor
dobândite prin violenţă (Gai.2.45). Nu puteau dobândi prin uzucapiune nici cei care au dobândit
posesia lucrurilor furate sau luate cu violenţă de la hoţ sau tâlhar, chiar dacă dobânditorii erau de
bună-credinţă (I.2.6.3).
Termenul necesar uzucapiunii putea fi întrerupt (în caz de pierdere a posesiei asupra
lucrului)55 sau suspendat pe o anumită perioadă (în cazul în care proprietarul din motive
obiective era în imposibilitate de a inainta acţiunea în revendicare)56.
51 Барон Ю. Op.cit., p.386-387.52 Aici se observă o excepţie de la regula conform căreia pentru a uzucapa era necesară posedarea lucrului. Astfel, moştenitorul putea uzucapa lucrul moştenit în perioada în care moştenirea era iacens fără a intra în posesia de fapt a lucrului.53 Pământuri italice erau pământurile din Italia, precum cele din provincii cărora li s-a atribuit acest statut. Pământurile italice puteau fi obiect al dreptului de proprietate al persoanelor particulare, pe când pământurile provinciale aparţineau statului.54 Dacă proprietarul şi posesorul o parte din termen au fost “între prezenţi” şi o parte din termen “între absenţi”, atunci doi ani “între absenţi” se echivalau cu un an “între prezenţi” şi invers (a se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.386).55 Înaintarea acţiunii în revendicarea de către proprietar împotriva posesorului nu întrerupea posesia necesară uzucapiunii, însă împlinirea termenului de uzucapiune nu avea drept efect respingerea acţiunii reclamantului. Posesorul era oricum condamnat la restituirea lucrului. Împlinirea termenului de uzucapiune beneficia posesorului numai dacă acţiunea proprietarului rămânea fără soluţionare (a se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.394).56 Дернбург Г. Op.cit., p.138-139. Efectele întreruperii şi suspendării termenului necesar uzucapiunii erau aceleaşi ca şi la termenele de prescripţie.
27
În epoca imperială a luat naştere instituţia prescripţiei de timp foarte îndelungat
(preascriptio longissimi temporis), reieşind din care proprietarul, care a nu a revendicat lucrul
său în decurs de 30 de ani, nu-l mai putea cere de la posesorul acestuia. Praescriptio longissimi
temporis, ca şi praescriptio longi temporis, nu reprezenta altceva decât un termen de prescripţie,
adică un termen de adresare în instanţa de judecată pentru apărarea dreptului încălcat. Iustinian a
perfecţionat instituţia dată şi a transformat-o într-un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Cel care poseda cu bună-credinţă lucrul în decurs de 30 de ani, chiar şi fără justă cauză, devenea
proprietar al lucrului57.
Mancipaţiunea. Reprezenta un mod de dobândire a proprietăţii quiritare specific ius
civile. Mancipaţiunea era o formă solemnă de transferare a dreptului de proprietate asupra
lucrurilor mancipi. Lucrurile nec mancipi nu putea fi înstrăinate prin mancipaţiune. Şi, ca şi orice
altă instituţie a ius civile, mancipaţiunea putea fi utilizată numai de cetăţenii romani sau
necetăţenii care dispuneau de ius commercii.
Modalitatea de desfăşurare a mancipaţiunii este reprodusă în Instituţiile lui Gaius.
Gai.1.119:
...adhibitis non minus quam quinque testibus
ciuibus Romanis puberibus et praeterea alio
eiusdeem condicionis, qui libram aeneam
teneat, qui appellatur libripens, is qui mancipio
accipit, aes tenens ita dicit: hunc ego hominem
ex iure Quiritium meum esse aio isqui mihi
emptus esto hoc aere aeneaque libra; deinde
aere percutit libram idque aes dat ei a quo
mancipio accipit, quasi pretii loco.
...invitând nu mai puţin de cinci martori
cetăţeni romani puberi şi o persoană de acelaşi
statut, care ţinea cântarul de armă şi era numit
libripens, cumpărătorul, ţinând arama, spune în
felul următor: „declar că acest sclav îmi
aparţine conform dreptului quiritar şi urmează
a fi considerat cumpărat de mine contra acestui
metal şi prin această balanţă”; apoi el loveşte
balanţa cu aramă şi o transmite, în calitate de
preţ, celui de la care dobândeşte bunul.
Vânzătorul tăcea, şi, ca urmare a pronunţării cuvintelor solemne de către dobânditor,
dreptul de proprietate asupra lucrului trecea la dobânditor. La locul săvârşirii mancipaţiunii era
prezent lucrul cu privire la care avea loc mancipaţia, dacă acesta era un lucru mobil. Dacă lucrul
era imobil, atunci, la săvârşirea mancipaţiunii, în formă verbală se identifica imobilul în cauză.
În epoca veche mancipaţiunea reprezenta o veritabilă vânzare-cumpărare a lucrurilor
mancipi. În epoca în care nu existau încă monede, plata preţului lucrului să făcea cu bile de
aramă, de aceea şi era necesară prezenţa cantaragiului, care verifica greutatea bilelor şi,
respectiv, corespunderea greutăţii acestora preţului lucrului. În perioada în care apar monedele,
57 Hanga V. Op.cit., p.201.28
mancipaţiunea s-a transformat într-o vânzare simbolică. Bilele de aramă doar simbolizau preţul
lucrului mancipat. Achitarea preţului real de către cumpărător vânzătorului avea loc separat de
actul de mancipaţiune (înainte sau după mancipaţiune).
În epoca clasică, mancipaţiunea a devenit un act juridic cu caracter abstract, o vânzare
imaginară, utilizată pentru săvârşirea diferitelor acte juridice: vânzare-cumpărare, donaţie,
constituire de dotă, etc. În forma mancipaţiunii puteau fi îmbracte practic orice acte juridice. În
dependenţă de cauza mancipaţiunii, altfel spus, de actul care era îmbrăcat în forma
mancipaţiunii, se determinau şi obligaţiile părţilor. În special, după caz nu era necesară plata
preţului, dacă prin mancipaţiune se făcea o donaţie sau o constituire de dotă.
La fel în epoca clasică a început să fie practicată întocmirea înscrisurilor cu privire la
mancipaţiunile săvârşite. Întocmirea acestor înscrisuri însă nu se considera drept o condiţie de
formă a mancipaţiunii. Înscrisurile date avea doar valoare probantă58.
Mancipantul, adică cel care înstrăina lucrul prin mancipaţiune, purta răspundere pentru
viciile lucrului înstrăinat. În special, el era obligat să garanteze pe dobânditor de evicţiune.
Evicţiunea semnifică revendicarea lucrului de la dobânditor de către adevăratul proprietar al
lucrului. Dacă dobânditorul era supus evicţiunii, mancipantul era obligat să achite acestuia
dublul preţului obiectului mancipaţiunii. De asemenea, dacă mancipantul a declarat o suprafaţă
mai mare decât cea pe care o înstrăinase de fapt, era obligat să plătească dobânditorului dublul
valorii suprafeţei constatate lipsă59.
Mancipaţiunea presupunea transferarea dreptului de proprietate quiritară, dar nu în mod
necesar şi a posesiei asupra lucrului60. În epoca postclasică mancipaţiunea dispare, în dreptul lui
Iustinian ea fiind definitiv înlocuită cu tradiţiunea.
In iure cessio. A fost, ca şi mancipaţiunea, un mod răspândit de transferare a dreptului de
proprietate quiritară. Însă, spre deosebire de mancipaţiune, prin in iure cessio se putea transfera
dreptul de proprietate atât asupra lucrurilor mancipi, cât şi asupra celor nec mancipi.
In iure cessio, de fapt, reprezenta un proces judecătoresc simulat, organizat în vederea
transferării dreptului de proprietate sau în vederea constituirii unor alte drepturi reale (uzufruct,
servitute61), sau chiar în vederea cesionării unei moşteniri.
58 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.122-123.59 Hanga V. Op.cit., p.196.60 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.124.61 Odată ce în vederea constituirii drepturilor reale asupra lucrului altuia (cum sunt uzufructul sau servitutea) nu se admitea mancipaţiunea sau tradiţiunea, ele puteau fi constituite doar prin in iure cessio. Excepţie de la regula menţionată erau drepturile reale cu privire la terenurile provinciale, care puteau fi constituite prin pacte şi stipulaţiuni (Gai.2.28-32).
29
Părţile se prezentau în faţa magistratului (pretorului sau a guvernatorului de provincie). În
faţa magistratului urma să fie prezent şi lucrul obiect al cesiunii sau o parte a acestuia. Persoana
care urma să dobândească dreptul de proprietate asupra lucrului, ţinând lucrul dat, declara că
acesta îi aparţinea cu drept de proprietate quiritară. Cel care înstrăina lucrul era întrebat de
magistrat să răspundă la revendicarea dobânditorului, însă declara că era de acord cu
revendicarea sau pur şi simplu tăcea. Ca urmare a răspunsului sau a tăcerii înstrăinătorului,
magistratul atribuia lucrul celui care-l revendica, adică dobânditorului (Gai.2.24).
In iure cessio, ca şi mancipaţiunea din epoca clasică, era un act abstract de transferare a
dreptului de proprietate asupra lucrului, la baza acestei cesiuni putând sta o vânzare-cumpărare,
donaţie, o constituire de dotă, etc.
În dreptul lui Iustinian in iure cessio nu se mai aplica.
Tradiţiunea. Semnifică predarea materială a lucrului. În timpul lui Iustinian, odată cu
decăderea în desuetudine a mancipaţiunii şi in iure cessio, tradiţiunea a devenit modul universal
de transferare a dreptului de proprietate. Tradiţiunea se aplica oricăror lucruri corporale, inclusiv
celor imobile.
Modalităţile de predare materială a lucrurilor erau foarte diversificate şi depindeau de
lucrurile supuse predării, de condiţiile în care tradiţiunea avea loc, etc. Lucrurile mobile puteau fi
transmise din mână în mână. Lucrurile depozitate la o magazie puteau fi predate prin înmânarea
cheilor de la magazie (I.2.1.45). Similar dobândirii posesiei, transferarea dreptului de proprietate
putea avea loc prin traditio brevi manu, adică prin „predarea” lucrului care deja era deţinut de
dobânditor în baza unui contract de chirie, comodat, etc. (I.2.1.44). În acest ultim caz,
transferarea dreptului de proprietatea avea loc prin doar prin voinţa înstrăinătorului, predarea
efectivă a lucrului nefiind necesară. Tradiţiune se considera aruncarea unor obiecte în mulţime,
proprietari devenind acele persoane care preluau lucrurile aruncate (I.2.1.45)62. Predarea
lucrurilor imobile putea avea loc prin traditio longa manu, când terenul transferat în proprietatea
dobânditorului era arătat acestuia pe de o ridicătură.
Ca şi în cazul mancipaţiunii, tradiţiunea era un act abstract, în forma căruia putea fi
îmbrăcat practic orice contract (vânzare-cumpărare, donaţie, gaj, etc.).
Condiţiile tradiţiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, erau următoarele63:
- capacitatea părţilor . Tradentul, adică înstrăinătorul, urma să dispună de capacitatea de
a înstrăina lucrul. Aveau capacitatea de a înstrăina lucrul proprietarul acestuia şi
creditorul gajist, căruia lucrul i-a fost transmis în vederea garantării achitării unei 62 Unii autori consideră că în cazul menţionat are loc nu o tradiţiune, ci o derelectio, adică o abandonare, un refuz la dreptul de proprietate asupra lucrurilor aruncate.63 Дернбург Г. Op.cit., p.111-117.
30
datorii. Accipientul, adică dobânditorul lucrului, urma să dispună de capacitatea de a
dobândi lucrul. Aveau capacitate de a dobândi lucruri persoanele cu capacitate de
exerciţiu.
- voinţa părţilor . Tradentul urma să aibă voinţa de a înstrăina lucrul, iar accipientul
voinţa de a dobândi lucrul dat în proprietate. Astfel, pentru ca tradiţiunea să transfere
nu numai posesia lucrului, dar şi proprietatea acestuia, voinţa părţilor, tradentului şi
accipientului, trebuia să fie direct îndreptată spre transferarea dreptului de proprietate.
- predarea efectivă a lucrului . Dreptul de proprietate nu se transfera prin tradiţiune dacă
nu avea loc predarea lucrului. Diferitele modalităţi de predare au fost expuse mai sus.
Dacă prin tradiţiune se făcea vânzarea lucrurilor, atunci dreptul de proprietate asupra
acestora se transfera la dobânditor numai cu condiţia achitării preţului (I.2.1.41).
Tradiţiunea putea fi efectuată personal sau prin intermediul unei alte persoane
împuternicite (un fiu de familie, un sclav, procurator) (I.2.1.42).
Adjudecarea. Semnifică dobândirea dreptului de proprietate în baza unei hotărîri
judecătoreşti de atribuire a dreptului de proprietate. Hotărârea judecătoreadcă, de obicei, era
declarativă de drepturi şi nu constitutivă de drepturi. Dar, de la regula menţionată existau
excepţii. Şi anume în caz de examinare a litigiilor de împărţire a averii comune (iudicium
familiae erciscundae, iudicium communi dividundo, iudicium finium regundorum), judecătorul
urma să partajeze lucrul în litigiu şi să atribuie fiecărui coproprietar câte un drept exclusiv de
proprietate asupra părţilor corespunzătoare din lucru. Atribuirea respectivă a dreptului de
proprietate prin hotărîrea judecătorească şi semnifică adjudecarea. Ca urmare a sentinţei
judecătorului înceta dreptul de proprietate comună şi se constituia câte un nou drept de
proprietate asupra părţilor lucrului supus partajării.
3. Categoriile de proprietate în Dreptul privat roman.
Proprietatea quiritară. Proprietatea privată a fost baza economiei şi orânduirii
sclavagiste romane. Din cele mai veche timpuri, statul roman a recunoscut dreptul de proprietate
privată, adică a persoanelor particulare, întâi doar asupra lucrurilor mobile, apoi şi asupra celor
imobile.
În epoca veche romanii cunoşteau şi recunoşteau doar dreptul de proprietate quiritară
(dominium ex iure Quiritium). Dreptul de proprietate quiritară reprezenta proprietatea cetăţenilor
romani. În primul rând, această proprietate se referea la lucrurile mancipi, care puteau fi
dobândite prin formele prescrise de ius civile (mancipaţiunea, in iure cessio, uzucapiunea).
31
Lucrurile nec manicipi erau şi ele obiecte ale proprietăţii quiritare, dacă aparţineau unui cetăţean
roman, dar dobândirea acestora se făcea, de cele mai deseori, prin tradiţiune.
Dreptul de proprietate quiritară dispune de unele caractere cum sunt64:
- caracterul exclusiv – ceea ce semnifică că aceast drept era rezervat în exclusivitate
cetăţenilor romani, numai cetăţenii puteau fi titulari ai dreptului dat. Peregrinii nu puteau dispune
de lucruri cu drept de proprietate quiritară.
- caracterul absolut – care rezultă din caracterul absolut al dreptului subiectiv de
proprietate ca drept real principal. Acest drept este absolut reieşind din faptul că este opozabil
tuturor. Pe de altă parte, cetăţenii romani dispuneau de prerogative nelimitate faţă de lucrurile
deţinute cu drept de proprietate quiritară. Cu timpul, însă, dreptului de proprietate quiritară li s-
au stabilit anumite limite dictate de necesităţi sociale, economice, etc.
- caracterul perpetuu – semnifică faptul că dreptul de proprietate quiritară nu este limitat
în timp, precum şi nu se stinge prin neuz.
Proprietatea pretoriană. Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice spre sfârşitul epocii
republicane, formele rigide şi anevoioase ale săvârşirii actelor juridice conform ius civile pentru
lucrurile cele mai de preţ (res mancipi), împiedicau circuitul civil al mărfurilor. Pentru un
negustor de sclavi era imposibil de respectat toate formalităţile mancipaţiunii în privinţa fiecărui
sclav în parte. De aceea, de cele mai deseori, înstrăinarea şi procurarea lucrurilor mancipi avea
loc fără respectarea formalităţilor mancipaţiunii sau in iure cessio, prin simpla tradiţiune a
acestora. Înstrăinătorul, în acest caz, rămânea a fi proprietar quiritar al lucrului mancipi şi putea
în orice moment revendica lucrul de la dobânditorul posesor al lucrului dat. În ceea ce priveşte
lucrurile nec mancipi, care se înstrăinau fără formalităţi (prin tradiţiune), odată ce nu exista o
posibilitate de verificare a dreptului de proprietate asupra lucrurilor date, acestea puteau fi
înstrăinate de neproprietari. În acest caz, cumpărătorul, chiar dacă era de bună-credinţă, putea fi
supus riscului de a fi acţionat în judecată de adevăratul proprietar65.
Toate acestea au determinat pretorii să intervină în apărarea dobânditorilor de bună-
credinţă. Aceşti dobânditori, în caz de revendicare a lucrurilor de proprietarii quiritari ai
acestora, se putea apăra prin invocarea unei excepţii de vânzare şi tradiţiune a lucrului (exceptio
rei venditae et traditae), care paraliza acţiunea în revendicare a proprietarului. Dacă un astfel de
dobânditor a fost deposedat de lucrul dobândit, acesta putea înainta faţă de posesorul lucrului
acţiunea publiciană (actio in rem Publiciana), o acţiune creată de pretorul Publicius în sec I î.e.n.
64 A se vedea: Murzea C. Op.cit., p.100-101.65 Краснокутский В.А. Op.cit., p.159.
32
În aşa fel, a luat naştere dreptul de proprietate pretoriană, care poate fi definit ca drept de
proprietate creat şi protejat de pretor, prin care se sancţiona posesia dobânditorului de bună-
credinţă asupra lucrurilor mancipi şi nec mancipi.
În epoca clasică dreptul de proprietate quiritară şi dreptul de proprietate pretoriană au
existat în paralel. Un lucru putea fi în acelaşi timp obiect al dreptului de proprietate quiritară şi al
dreptului de proprietate pretoriană. Gai.1.54:
...cives Romanos duplex sit dominium (nam
vel in bonis vel ex iure Quiritium vel ex
utroque iure cuiusque servus esse intellegitur)
ita demum servum in potestate domini esse
dicemus, si in bonis eius sit, etiamsi simul ex
iure Quritium eiusdem non sit: nam qui nudum
ius Quritium in servo habet, is potestatem
habere non intellegitur.
...odată ce cetăţenii romani dispun de o
proprietate dublă (deoarece un sclav se
consideră proprietate fie conform dreptului
pretorian, fie conform dreptului quiritar, fie
conform ambelor), vom considera sclavul în
puterea stăpânului doar atunci când îi aparţine
conform dreptului pretorian, chiar dacă
stăpânul nu dispune de drept de proprietate
quiritară; cel ce dispune doar de proprietate
quiritară, nu se consideră proprietar deplin.
Trebuie de menţionat că, spre deosebire de dreptul de proprietate quiritară, dreptul de
proprietate pretoriană avea un caracter temporar, fiindcă se transforma în drept de proprietate
quritară ca urmare a uzucapiunii de un an sau doi în dependenţă de obiect (lucru mobil sau
imobil).
Proprietatea provincială. Pământurile în Imperiul Roman erau de două feluri: italice
sau provinciale. Pământuri italice erau pământurile din Italia, precum cele din provincii cărora li
s-a atribuit acest statut. Acestea puteau fi obiect al dreptului de proprietate al particularilor.
Pământurile provinciale, însă, aparţineau statului (Gai.2.7). Cei care deţineau pământurile
provinciale erau consideraţi doar posesori cu drept de folosinţă şi extragere a foloaselor. Nefiind
în stare de a se apăra conform ius civile, fiindcă pământurile provinciale nu erau obiect al
proprietăţii private, posesorii acestor pământuri au fost protejaţi de magistraţi, care le-au creat
mecanisme de apărare similare celor ale proprietarilor veritabili. În aşa fel a luat naştere dreptul
de proprietate provincială, care reprezenta o posesie a terenurilor provinciale, protejată similar
dreptului de proprietate quiritară.
Proprietatea peregrină. După cum se cunoaşte, în epoca veche peregrinii erau lipsiţi de
capacitate juridică. Romanii nu recunoşteau peregrinilor nici un fel drepturi. Odată cu
dezvoltarea economiei şi comerţului situaţia, însă, se modifică. Peregrinii tot mai mult şi mai
33
mult au început să participe la viaţa economică a imperiului. Roma a devenit o piaţă de desfacere
pentru mărfurile din străinătate, iar romanii au devenit cointeresaţi să recunoască negustorilor
peregrini unele garanţii, care să asigure ascensiunea în continuare a comerţului. Una din
garanţiile menţionate a fost şi dreptul de proprietate peregrină.
Ca şi dreptul proprietate provincială, dreptul de proprietate peregrină era o posesie a
lucrului, dar care era protejată similar unei proprietăţi veritabile de pretorul peregrin la Roma şi
de guvernatorii în provincii. Dreptul de proprietate pretoriană era apărat pe cale unei acţiuni
similare cu acţiunea în revendicare a proprietarului quiritar (rei vindicatio utilis) cu ficţiunea că
peregrinul era cetăţean roman66.
În dreptul lui Iustinian distincţiile dintre diferitele categorii de proprietate menţionate
practic dispar. Iustinian a acordat statutul de pământuri italice tuturor pământurilor din provincii.
În epoca postclasică, odată cu decăderea deosebirii dintre lucrurile mancipi şi nec mancipi,
diferenţa din dreptul de proprietate quiritară şi dreptul de proprietate pretoriană practic dispare.
În opera legislativă a lui Iustinian nu se mai întâlneşte noţiunea de proprietate quiritară sau
proprietate pretoriană. Pentru toate categoriile de proprietate în Corpus iuris civilis se utilizează
noţiunea de dominium sau proprietas67.
4. Apărarea dreptului de proprietate.
Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate. Dreptul subiectiv de proprietate
poate fi apărat printr-o multitudine de mijloace juridico-civile, care sunt puse la îndemâna
titularului acestui drept subiectiv. În general, mijloacele juridico-civile de apărare a dreptului
subiectiv de proprietate pot fi clasificate în două categorii:
- mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate.
- mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate.
Mijloacele specifice de apărare a dreptului de proprietate sunt mijloacele create exclusiv
pentru apărarea dreptului de proprietate şi sunt puse la dispoziţia doar a proprietarului lucrului.
Cele nespecifice sunt mijloacele create şi utilizate pentru apărarea altor categorii de drepturi
subiective (drepturi reale, drepturi de creanţă), însă prin intermediul acestora poate fi apărat şi
dreptul de proprietate. În acelaşi timp, mijloacele specifice de apărare a dreptului de proprietate
se referă la modul real de apărare, odată ce dreptul de proprietate ca drept real este protejat
împotriva oricărei persoane. Mijloacele nespecifice se referă la modul obligaţional de apărare,
66 A se vedea: Murzea C. Op.cit., p.103.67 A se vedea: Краснокутский В.А. Op.cit., p.160-161.
34
ele pot fi utilizate doar împotriva unor persoane concret determinate, care încalcă dreptul de
proprietate. Mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate în dreptul roman erau:
- acţiunea în revendicare (rei vindicatio);
- acţiunea negatorie (actio negatoria);
- acţiunea Publiciană (actio in rem Publiciana).
Acţiunea în revendicare. Semnifică acţiunea proprietarului neposesor către posesorul
neproprietar cu privire la recunoaşterea dreptului de proprietate şi redobândirea posesiei asupra
lucrului obiect al dreptului de proprietate68.
Acţiunea în revendicare putea fi înaintată doar de proprietarul lucrului revendicat
(D.6.1.23.pr.). Până la Iustinian, această acţiune era rezervată doar proprietarului quiritar.
Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină se apăra prin acţiuni pretoriene cu caracter
special, create după modelul acţiunii în revendicare69. Odată cu unificarea categoriilor de
proprietate în timpul lui Iustinian, acţiunea în revendicare a fost pusă la dispoziţia oricărui
proprietar.
Proprietarul lucrului revendicat, la momentul înaintării acţiunii, urma a nu fi în posesia
lucrului70. În special, este necesar ca proprietarul să fi posedat lucrul şi apoi să fi deposedat de
acesta într-un mod neligitim. D.6.1.50.pr.:
Si ager ex emptionis causa ad aliquem
pertineat, non recte hac actione agi poterit,
antequam traditus sit ager tuncque possessio
amisa sit.
Dacă un teren aparţine cuiva în baza unei
cumpărări, atunci cumpărătorul nu dispune de
temei pentru înaintarea acţiunii [în
revendicare], până când nu a primit terenul şi,
ulterior, a fost deposedat.
Această regulă nu se aplica faţă de moştenitori, care puteau înainta hereditas petitio (o
acţiune faţă de care se aplică regulile acţiunii în revendicare) şi în privinţa lucrurilor pe care le-
au moştenit, dar nu le-au primit în posesie (D.6.1.50.1).
Acţiunea în revendicare se înainta către posesorul lucrului revendicat. Titlul în baza
căruia posesorul poseda lucrul nu prezenta importanţă (D.6.1.9), acţiunea în revendicare putând
fi înaintată atât faţă de un posesor, cât şi faţă de un detentor precar. Însă Digestele lui Iustinian
68 Similar interdictelor recuperandae possessionis, acţiunea în revendicare urmărea redobândirea posesiei lucrului de la un posesor nelegitim. Deosebirea dintre interdictele retinendae possessionis şi acţiunea în revendicare constă în faptul că interdictele menţionate sunt acţiuni posesorii prin care se soluţionează problema posesiei lucrului fără a intra în esenţa drepturilor subiective asupra lucrului dat. Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, care se bazează pe dreptul subiectiv de proprietate, faptul existenţei căruia în persoana reclamantului urmează a fi probat în procesul de judecată.69 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.137.70 Ca o excepţie de la regula menţionată, Instituţiile lui Iustinian (I.4.6.2) prevăd posibilitatea înaintării acţiunii în revendicare de către proprietarul posesor, dar conţinutul acestui fragment nu este clar.
35
conţin două excepţii de la regula menţionată mai sus. Acţiunea în revendicare putea fi înaintată
faţă de un neposesor în cazul în care:
- acesta a posedat lucrul, dar, cu rea-credinţă, a înstrăinat lucrul înainte de înaintarea de
către proprietar a acţiunii în revendicare (D.6.1.36.pr.)71;
- pârâtul în acţiunea de revendicare, cu toate cu nu poseda lucrul, se dădea drept posesor
al acestuia (D.6.1.25).
În ambele cazuri menţionate, pârâtul, numit fictus possessor, era condamnat la plata
echivalentului lucrului72, însă acest fapt nu împiedica proprietarul să revendice lucrul de la
posesorul real al acestuia (D.6.1.7).
La înaintarea acţiunii, proprietarul urma să probeze dreptul său de proprietate asupra
lucrului revendicat73. Probarea dată se făcea prin invocarea titlului prin care s-a dobândit dreptul
de proprietate. Dacă dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, proprietarul
urma să dovedească prin probe tot şirul de dobândiri a predecesorilor săi74 (probatio diabolica).
Proprietarul, de asemenea, urma să probeze faptul că pârâtul este posesor al lucrului sau este
fictus possessor75.
Consecinţele admiterii acţiunii în revendicare erau76:
- în procedura formulară – obligarea pârâtului la plata echivalentului lucrului revendicat.
Inconvenientul dat a fost parţial înlăturat prin formularea acţiunii în revendicare ca o acţiune
arbitrară în care judecătorul era în drept să ceară de la pârât restituirea lucrului în natură
(arbitrum de restituendo). Cerinţa dată, însă nu era obligatorie pentru pârât. În caz de
nerespectare a acesteia, pârâtul era condamnat la plata unei sume declarate prin jurământ de către
reclamant.
- în procedura extraordinară – arbitrum de restituendo a fost înzestrat cu forţă executorie
şi pârâtul putea fi obligat prin hotărâre la restituirea în natură a lucrului revendicat.
Pe lângă restituirea lucrului, pârâtul era condamnat şi la restituirea fructelor dobândite din
folosirea lucrului dat. Pe de altă parte, pârâtul putea opune reclamantului cheltuielile suportate în
71 Era considerat de rea-credinţă nu numai acela care a înstrăinat lucrul prin acte juridice, dar şi cel care a întreprins unele măsuri menite să ducă la pieirea lucrului fără intervenţia nemijlocită a posesorului de rea-credinţă (de ex.. trimiterea sclavului neantrenat la lupte de gladiatori, ca urmare a cărora sclavul a decedat; trimiterea unei corăbii în mare pe timp anevoios, ca urmare a cărui fapt corabia naufragiază, etc.).72 Барон Ю. Op.cit., p.398.73 O excepţie de la regula dată este prevăzută în D.6.1.80, şi anume în cazul în care pârâtul nega posedarea lucrului, iar proprietarul proba că pârâtul poseda lucrul, acesta se atribuia proprietarului fără a fi necesară prezentarea probelor referitoare la dreptul de proprietate.74 Дернбург Г. Op.cit., p.153.75 Printre alte cerinţe necesare de respectat la înaintarea acţiunii în revendicare se enumeră şi obligaţia proprietarului reclamant de a identifica lucrul revendicat (D.6.1.6).76 Дернбург Г. Op.cit., p.145.
36
legătură cu lucrul revendicat. În materia condamnării la restituirea fructelor şi opunerii
cheltuielilor suportate urmează să distingem între pârâtul posesor de bună sau de rea-credinţă.
Posesorul de bună-credinţă dobândea dreptul de proprietate asupra fructelor lucrului77. În
caz de revendicare a lucrului, el nu era obligat să restituie echivalentul fructelor consumate78, dar
era obligat să restituie fructele naturale existente la momentul înaintării acţiunii în revendicare 79.
Fructele dobândite de posesorul de bună-credinţă după înaintarea acţiunii în revendicare se
restituiau integral, chiar dacă au fost consumate (I.4.17.2). Posesorul de bună-credinţă avea
dreptul la compensarea cheltuielilor necesare şi utile80, suportate în legătură cu lucrul revendicat,
putând reţine lucrul până la compensarea acestor cheltuieli de către proprietar. Totuşi cheltuielile
rspective se compensau numai în măsura în care mărimea acestora depăşea valoarea fructelor
consumate de posesor (D.6.1.48)81. Cheltuielile de lux82 nu erau compensate de proprietar, însă
posesorul de bună-credinţă putea separa îmbunătăţirile aduse lucrului (ius tollendi) ca urmare a
suportării cheltuielilor date, cu condiţia ca separarea să nu înrăutăţească starea lucrului.
Posesorul de rea-credinţă era obligat să restituie proprietarului toate fructele lucrului,
inclusiv cele consumate (I.2.1.35), precum şi să achite valoarea fructelor neculese din propria
culpă. El era îndreptăţit numai la compensarea cheltuielilor necesare. În ceea ce priveşte
cheltuielile utile şi de lux, posesorul de rea-credinţă avea dreptul doar la separarea
îmbunătăţirilor aduse lucrului ca urmare a suportării cheltuielilor date, cu condiţia ca separarea
să nu înrăutăţească starea lucrului revendicat.
Acţiunea negatorie. Semnifică acţiunea proprietarului care posedă lucrul împotriva
tulburărilor aduse dreptului de proprietate, tulburări care nu sunt legate de deposedarea
proprietarului, de exemplu: prin plimbările unei persoane pe terenul vecin, prin atribuirea
arbitrară a unui drept de servitute asupra unui teren, etc.
La înaintarea acţiunii negatorii proprietarul urma să probeze dreptul său de proprietate
asupra lucrului, precum şi faptul tulburărilor din partea pârâtului. Tulburările trebuiau să se
77 Петражицкий Л.И. Права добросовестного владельца на доходы с точек зрения догмы и политики граждаского права. – Москва: «Статут», 2002, р.95-100.78 Consumul fructelor trebuie înţeles în sensul cel mai larg, atât consumul propriu-zis, ca urmare a căruia se consumă substanţa fructului, cât şi înstrăinarea acestuia. Respectiv, posesorul de bună-credinţă nu datora reclamantului preţul obţinut pentru fructele înstrăinate. A se vedea: Петражицкий Л.И. Op.cit., p.116-119.79 Fructele civile nu se restituiau. A se vedea: Петражицкий Л.И. Op.cit., p.123-125.80 Sunt cheltuieli necesare acelea care sunt legate de exploatarea normală a lucrului, de exemplu reparaţia încăperii, ridicarea unor construcţii necesare utilizării terenului. Sunt cheltuieli utile acelea care au drept scop ridicarea valorii lucrului utilizat, de exemplu: construirea unei încăperi destinate închirierii. A se vedea: Дернбург Г. Op.cit., p.156.81 A se vedea de asemenea: Петражицкий Л.И. Op.cit., p.119-122.82 Sunt cheltuieli de lux acelea prin care se înfrumuseţează lucrul, ele nu prezintă nici o valoare din punct de vedere a exploatării lucrului (de exemplu: dublarea pereţilor cu un strat de marmură. A se vedea: Hanga V. Op.cit., p.205). Trebuie de menţionat că nu se atribuie la cheltuieli în sensul menţionat (cheltuieli necesare, utile şi de lux) cheltuielile legate de procurarea lucrului de către posesor (A se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.403).
37
manifeste prin acţiuni, tulburările verbale nu constituiau un temei suficient pentru înaintarea
acţiunii negatorii. Pârâtul, la rândul său, urma să probeze temeiul acţiunilor pe care le întreprinde
faţă de lucrul – obiect al acţiunii negatorii.
În epoca clasică s-a admis că prin acţiunea negatorie se putea cere, pe lângă înlăturarea
tulburărilor, compensarea prejudiciului cauzat, precum şi aplicarea interdicţiei de a tulbura
dreptul de proprietate pe viitor83.
O varietate a acţiunii negatorii era acţiunea prohibitorie (actio prohibitoria). Acţiunea
negatorie era formulată în sens negativ, fiindcă conţinea menţiunea conform căreia pîrîtul nu era
în drept să tulbure proprietatea reclamantului. Acţiunea prohibitorie era formulată în sens pozitiv
cu menţiunea că proprietarul reclamant era în drept să interzică pîrîtului tulburarea dreptului de
proprietate asupra lucrului. Formula acţiunii prohibitorii se utiliza în cazurile în care pîrîtul
invoca ca exceptio un drept asupra lucrului în litigiu.
Acţiunea Publiciană. Reprezintă acţiunea introdusă pentru a proteja dobânditorul de
bună-credinţă al lucrului care nu a devenit proprietar al acestuia care urmare a actului de
dobândire şi care nu a posedat lucrul o perioadă de timp suficientă pentru uzucaparea acestuia.
Spre finele epocii republicane se întâmplau foarte des cazuri în care lucrurile mancipi
erau înstrăinate prin tradiţiune. Accipientul, într-un astfel de caz, dobândea doar posesia lucrului,
dreptul de proprietate quiritară rămânând a fi în continuare a tradentului, care putea cu uşurinţă
revendica lucrul. De asemenea, în lipsa posibiltăţii de a verifica în fiecare caz concret dreptul de
proprietate al înstrăinătorului, cumpărătorii puteau cu bună-credinţă procura lucruri de la
neproprietari. În cazurile menţionate, dobânditorul de bună-credinţă nu dobândea dreptul de
proprietate asupra lucrului, ci doar posesia, care putea fi protejată prin intermediul interdictelor
posesorii. Careva acţiune cu caracter petitoriu la dispoziţia dobânditorului de bună-credinţă nu
era pusă.
Pentru a proteja dobânditorul de bună-credinţă în situaţiile menţionate, a fost creată
acţiunea publiciană, ce poartă numele pretorului Publicius care a introdus-o pentru prima dată în
edict (aproximativ în sec. I î.e.n.). Acţiunea dată a sancţionat dreptul de proprietate pretoriană şi
era o acţiune cu ficţiunea că în beneficiul dobânditorului de bună-credinţă s-a scurs termenul
necesar uzucapiunii şi acesta ca şi cum a dobândit dreptul de proprietate quiritară asupra lucrului
(Gai.4.36).
83 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.138.38
Pentru înaintarea acţiunii publiciene dobânditorul lucrului urma să cadă sub incidenţa
condiţiilor necesare uzucapiunii: just titlu şi posesie de bună-credinţă a lucrului susceptibil de
uzucapiune. D.6.2.1.pr.:
Ait praetor: „Si quis id quod traditur ex iusta
causa non a domino et nondum usucaptum
petet, iudicium dabo”.
Pretorul spune: „Dacă cineva cere ceea ce a
primit cu just titlu de la neproprietar şi încă nu
a dobândit prin uzucapiune, voi da acţiune”.
La înaintarea acţiunii respective reclamantul urma să probeze condiţiile date, precum şi
faptul posedării lucrului de către pârât. În cadrul procesului urma să se determine titlul în virtutea
căruia pârâtul poseda lucrul. În acest domeniu se aplica regula conform căreia dobânditorul de
bună-credinţă putea revendica lucrul prin intermediul acţiunii publiciene numai cu condiţia că
dreptul de posesie al pârâtului este inferior celui al reclamantului84.
De asemenea, s-a pus problema: cine va avea câştig de cauză dacă acţiunea publiciană era
înaintată faţă de o persoană care dispunea de aceiaşi posesie de bună-credinţă ca şi reclamantul?
Soluţia propusă era următoarea: dacă lucrul în cauză a fost dobândit de ambii dobânditori de
bună-credinţă de la aceiaşi persoană, atunci câştig de cauză avea cel căruia lucrul i-a fost
transmis prin tradiţiune; dacă lucrul a fost dobândit de la persoane diferite, câştig de cauză avea
cel care poseda lucrul (D.6.2.9.4).
Ca şi în cazul acţiunii în revendicare, acţiunea publiciană se înainta de dobânditorul de
bună-credinţă care a fost deposedat de lucru85. Însă s-a admis înaintarea acţiunii publiciene în
vederea înlăturării tulburărilor nelegate de deposedare, ca şi în cazul acţinii negatorii. În rest, faţă
de acţiunea publiciană se aplicau regulile acţiunii în revendicare sau acţiunii negatorii, după caz.
Mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate. În ceea ce priveşte
mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate, acestea, în mod special, îşi au
izvorul în raporturi juridice obligaţionale (de creanţă) la care participă proprietarul lucrului (de
exemplu: actio mandati directa, actio commodati directa, actio depositi directa, etc.). La
mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate urmează să atribuim şi apărarea
dreptului de proprietate prin intermediul interdictelor posesorii.
De asemenea la dispoziția proprietarului erau puse un șir de acțiuni cu caracter personal
prin care dreptul de proprietate se apăra în mod indirect. La aceste acțiuni atribuim actio finium
regundorum, cautio damni infecti, actio aquae pluviae arcendae, operis novae nuntiatio86.
84 În special, acţiunea reclamantului se respingea dacă era înaintată către proprietarul quiritar al lucrului, iar reclamantul nu putea invoca replica rei venditae et traditae la exceptio domini al proprietarului.85 Excepţie de la regula menţionată era cazul dobândirii cu bună-credinţă a lucrului prin testament (legat), situaţie în care pentru înaintarea acţiunii publiciene nu era necesară intrarea în posesia lucrului.86 A se vedea: Дернбург Г. Op.cit., p.162-178.
39
Acțiunile respective se referă la mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate
deoarece de ele puteau beneficia nu doar proprietarii, dar și alți posesori legitimi, cum ar fi
emfiteotul, uzufructuarul, creditorul gajist, etc.
Actio finium regundorum – reprezintă acțiunea de stabilire a hotarelor terenului. Prin
această acțiune se recunoaștea dreptul reclamantului asupra unui teren până la hotarele acestuia.
Cautio damni infecti – reprezintă un mijloc procedural prin care se preântâmpina
prejudiciul eventual, care se putea cauza ca urmare a prăbușiri clădirilor sau efecturării lucrărilor
de construcție pe un teren invecinat. Posesorul ce putea fi păgubit era în drept să ceară de la
vecin o promisiune (cautio) prin care promitea achitarea unei sume de bani în caz de cauzare
efectivă a prejudiciului. Promisiunea era făcută cu scopul de a scuti reclamantul de obligația de
probare a mărimii prejudiciului material cauzat. Dacă vecinul refuza să facă promisiunea, putea
fi sesizat pretorul care impunea vecinul să o facă prin intermediul unei stipulații pretoriene. Dacă
vecinul insista asupra refuzului, reclamantului i se acorda missio in possessionem asupra clădirii
vecinului.
Actio aquae pluviae arcendae – este acțiunea posesorului terenului împotriva posesorului
terenului invecinat care modifică cursul scurgerii apei de ploaie sau împiedică scurgerea apei de
ploaie, dacă prin acte fapte se cauza un prejudiciu.
Operis novi nuntiatio – reprezintă o interdicție de efectuare a lucrărilor de construcție,
cărora persoana se poate împotrivi conform legii. Această interdicție se aplica într-un proces de
judecată cu privire legalitatea lucrărilor de construcție pe perioada derulării procesului.
Secţiunea a IV-a. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia.
1. Noţiuni generale privind drepturile reale asupra lucrurilor altuia.
Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul real cel mai complet, care include în sine
deplinătatea prerogativelor unei persoane asupra lucrului, ce-şi găsesc manifestare în dreptul de a
poseda lucrul, de a-l folosi şi de a dispune de el. Se întâlnesc, însă, cazuri în care dreptul
subiectiv de proprietate se „dezmembrează” şi o parte din prerogativele proprietarului se atribuie
(prin voinţa proprietarului, dar câteodată şi contrar voinţei acestuia) unor alte persoane, care în
virtutea acestei dezmembrări dobândesc asupra lucrului un drept real similar dreptului de
proprietate. În acest caz, se vorbeşte despre drepturile reale asupra lucrului altuia ( iura in re
aliena). Drepturile reale asupra lucrului altuia, ca şi dreptul de proprietate, sunt opozabile tuturor
persoanelor terţe, inclusiv şi proprietarului, şi se protejează prin acţiuni cu caracter petitoriu,
cărora într-o mare măsură li se aplică regulile acţiunii în revendicare.40
La drepturile reale asupra lucrului altuia romanii atribuiau: servituţile prediale, servituţile
personale, superficia, emfiteoza, gajul şi ipoteca.
Natura juridică. Romanii considerau drepturile reale asupra lucrului altuia ca nişte
grevări, sarcini impuse unui lucru în beneficiul unui alt lucru sau în beneficiul unei alte persoane
decât proprietarul.
D.8.3.20.3:
Hauriendi ius non hominis, sed praedii est. Dreptul de a folosi apa este un drept ce
aparţine terenului, nu omului.
D.8.4.12:
Cum fundos fundo servit, vendito quoque
fundo servitutes sequuntur.
Când asupra unui teren este instituită o
servitute în beneficiul unui alt teren, servitutea
se menţine după vânzarea terenului.
D.8.5.6.2:
Labeo autem hanc servitutem non hominem
debere, sed rem...
Însă Labeo scrie că prin această servitute [de a
sprijini pe construcţia altuia] se obligă nu
omul, ci lucrul...
D.7.1.2:
Est enim usus fructus ius in corpore... Uzufructul este un drept asupra unui lucru...
Legislaţiile moderne au preluat, la rândul lor, noţiunile create de jurisprudenţa romană
anume în felul în care acestea au fost formulate de romani – în calitate de grevări ale lucrului,
ceea ce este inadmisibil din punct de vederea a teoriei şi filosofiei moderne a dreptului.
Corect ar fi să considerăm drepturile reale asupra lucrului altuia nişte grevări ale
dreptului subiectiv de proprietate asupra lucrului87.
2. Servituţiile prediale şi personale.
Noţiuni generale. Dreptul de servitute reprezintă dreptul real de a folosi lucrul altuia,
instituit în folosul unui lucru imobil sau în folosul unei persoane concrete88.
Folosinţa unui lucru putea avea la bază şi un drept de creanţă (contract de chirie, arendă,
etc.), însă, în acest caz, schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra lucrului transmis în
folosinţă avea drept efect încetarea dreptului de folosinţă. Dreptul de servitute, însă, îşi menţine
existenţa indiferent de schimbarea proprietarului fondului grevat cu servitute sau a celui aservit.
D.8.4.12:
87 Pentru detalii a se vedea: Volcinschi V., Cibotaru A. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia. Chişinău, 2011, p.7-21.88 Краснокутский В.А. Op.cit., p.176.
41
Cum fundos fundo servit, vendito quoque
fundo servitutes sequuntur.
Când asupra unui fond se instituie o sevitute în
beneficiul altui fond, servitutea se menţine în
caz de vânzare a fondului.
Pot fi evidenţiate următoarele caractere ale dreptului de servitute89:
- este un drept real, adică un drept asupra unui lucru (iura in re).
- este un drept real asupra lucrului altuia. Romanii au consacrat principiul conform căruia
nimeni nu poate avea o servitute asupra propriului său lucru (nulli res sua servit).
- are drept scop beneficiul unui lucru sau a unei persoane. Beneficiul dat urmează a fi
unul justificat, neadmiţându-se instituirea servituţilor pentru satisfacerea unor capricii. În caz
contrar, o astfel de servitute nu este valabilă.
- se instituie în beneficiul unui lucru concret sau a unei persoane concrete. De aceea,
dreptul de servitute nu poate fi separat de lucrul sau de persoana în beneficiul cărora a fost
constituit şi transmis în beneficiul unui alt lucru sau a unei alte persoane90.
Dreptul de servitute poate îndreptăţi titularul acestuia la săvârşirea unor acţiuni în
privinţa lucrului grevat cu servitute, caz în care suntem în prezenţa servituţilor pozitive, sau
poate impune proprietarului lucrului grevat o obligaţie de abţinere de la săvârşirea unor acţiuni,
caz în care suntem în prezenţa servituţilor negative. Servituţi pozitive sunt, de exemplu,
servitutea de trecere, uzufructul, servituţi negative – de a nu construi mai sus de o anumită
înălţime. Dreptul de servitute nici într-un caz nu poate impune proprietarului lucrului grevat
obligaţia de a săvârşi careva acţiuni. D.8.1.15.1:
Servitutium non ea natura est, ut aliquid faciat
quis, veluti viridia tollat aut amoeniorem
prospectum paestet, aut in hoc ut in suo pingat,
set ut aliquid patiatur aut non faciat.
Natura servituţii nu constă în obligaţia cuiva de
a face ceva, de exemplu, de a distruge spaţiile
verzi, sau de a asigura o vedere mai placută
asupra împrejurimilor, sau de a ilumina, dar în
aceea ca persoana să admită o anumită
influenţă sau să se abţină de la unele acţiuni.
Romanii au clasificat servituţile în servituţi prediale, cele care se instituie în beneficiul
unui lucru, şi servituţi personale, cele care se instituie în beneficiul unei persoane.
89 A se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.409-411.90 Nu se admite nici transmiterea exercitării dreptului de servitute, deoarece cel care exercită dreptul de servitute ar determina modul de folosire corespunzător propriilor cerinţe şi nu cerinţelor celui împuternicit. Excepţie reprezintă dreptul de uzufruct, fiindcă uzufructuarul dispune de dreptul deplin de folosire şi culegere a fructelor.
42
Servituţile prediale. Presupun existenţa a două fonduri (imobile): fondul dominant – în
beneficiul căruia se instituie dreptul de servitute, şi fondul aservit – în sarcina căruia servitutea se
instituie. Servitutea predială dispunea de următoarele trăsături caracteristice:
- se instituia în beneficiul fondului dominant şi nu a proprietarului concret determinat al
acestuia, astfel încât schimbarea proprietarului fondului dominant, dar şi a celui aservit, nu afecta
dreptul de servitute;
- putea apărea numai între două fonduri învecinate;
- era necesar ca utilitatea adusă de fondul aservit fondului dominant să fie una perpetuă,
permanentă, şi nu ocazională91.
Servituţile prediale erau de două categorii:
- rustice – ataşate terenurilor indiferent de locul amplasării acestora.
- urbane – ataşate clădirilor indiferent de locul amplasării acestora.
Servituţile prediale rustice îşi au originea în epoca veche, când a avut loc împărţirea
pământurilor statului între persoanele particulare. Multe parcele de pămînt formate ca urmare a
împărţirii menţionate au rămas fără acces la sursele de apă sau drumurile publice. Astfel, a apărut
necesitatea de a asigura accesul de pe aceste terenuri la sursele de apă sau drumurile publice prin
trecere pe terenurile vecine. Servituţile prediale urbane îşi au originea în edificarea masivă de
clădiri după încendiul care a avut loc la Roma în anul 389 î.e.n., când a apărut necesitatea de
reglementa relaţiile dintre proprietarii clădirilor învecinate.
Principalele categorii de servituţi prediale rustice erau:
- servituţile de trecere prin terenul altuia (I.2.3.pr.), formele cărora erau următoarele: iter
– dreptul de a trece prin terenul altuia pe jos; actus – dreptul de a trece prin terenul altuia cu
animalele de povară; via – dreptul de a trece prin terenul altuia cu carul.
- servituţile de apă (I.2.3.2), formele cărora erau următoarele: aquae ductus – dreptul de a
duce apă prin terenul altuia; aquae haustus – dreptul de a lua apă din bazinul de pe terenul altuia;
pecoris ad aquam apulsum – dreptul de a adăpa vitele pe terenul altuia.
- ius pascendi – dreptul de a paşte vitele pe terenul altuia (I.2.3.2).
Principalele categorii de servituţi prediale urbane erau (I.2.3.1):
- dreptul de a sprijini construcţia pe construcţia vecinului;
- dreptul de a sprijini o grindă în peretele vecinului;
- dreptul de scurgere a apei pe terenul vecinului;
- servitutea de a nu construi mai sus de o anumită înălţime (servitutea de vedere).
91 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.147.43
Servituţile personale. Presupun existenţa a două drepturi reale ce aparţin unor persoane
diferite asupra unui şi aceluiaşi lucru, şi anume dreptul de servitute personală şi dreptul de
proprietate. Dreptul roman cunoştea următoarele servituţi personale: uzufructul (usus fructus),
uzul (usus), abitaţia (habitatio), operae servorum vel animalium.
Uzufructul. Reprezintă dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a culege fructele acestuia, cu
obligaţia de a păstra substanţa lucrului (I.2.4.pr., D.7.1.1).
În raportul juridic de uzufruct participă doi subiecţi – uzufructuarul şi proprietarul.
Uzufructuarul dispune de dreptul de a folosi şi culege fructele lucrului. Proprietarului îi rămâne
doar dreptul de dispoziţie asupra lucrului, dar numai în măsura în care prin actele de dispoziţie
nu se prejudiciază uzufructuarul. De aceea, proprietarul a fost numit nud proprietar.
Obiect al uzufructului puteau fi orice lucruri corporale neconsumptibile, indiferent de
faptul dacă erau mobile sau imobile. În epoca imperială printr-un senatus consult s-a admis
posibilitatea instituirii unui drept de uzufrcut asupra universalităţilor de lucruri (D.7.5.1).
Universalităţile de lucruri pot, însă, conţine şi lucruri consumptibile. În aşa fel s-a admis
uzufructul asupra lucrurilor consumptibile, numit quasi uzufruct. Prin quasi uzufruct
uzufructuarul dobândea de fapt dreptul de proprietate asupra lucrurilor consumptibile, fiind
obligat să restituie la finele folosinţei sale lucruri de acelaşi fel şi de aceiaşi cantitate (D.7.5.7).
Uzufructuarul dobândea dreptul de proprietate asupra fructelor lucrului prin percepţie
(D.7.1.27.pr.). El era obligat să păstreze substanţa lucrului, să facă reparaţiile necesare, să
suporte sarcinile lucrului (D.7.1.7.2), inclusiv plata impozitelor. La instituirea dreptului de
uzufruct, uzufructuarul era obligat să dea nudului proprietar o chezăşie (cautio usufructuaria),
prin care promitea de a folosi lucrul cu diligenţa unui bun proprietar şi de a restitui lucrul în stare
corespunzătoare la finele uzufructului.
Uzufructul era un drept inalienabil, însă exercitarea acestuia putea fi transmisă altor
persoane. D.7.1.12.2:
Usufructuarius vel ipse frui ea re vel alii
fruendam concedere ... potest...
Uzufructuarul poate personal să culeagă
fructele sau poate permită altuia să le culeagă
Durata uzufructului era limitată la durata vieţii uzufructuarului, părţile însă putând stabili
un termen mai mic, de exemplu 30 de ani. Uzufructul constituit în beneficiul unei persoane
juridice era limitat la un termen de 100 de ani (D. 7.1.56).
Uzul. Este dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a culege fructele acestuia, dar numai în
limita necesităţilor personale ale titularului acestui drept, numit uzuar (D.7.8.1.pr., D.7.8.12.2,
I.2.5.1). Ca şi în cazul uzufructului, uzul era un drept inalienabil. Uzul, în general, era guvernat
de regulile uzufructului (D.7.1.3.3), inclusiv cele referitoare la chezăşie.44
Abitaţia. Este dreptul unei persoane de a locui de unul singur sau cu familia în casa altei
persoane (D.7.8.2.1). Abitaţia şi ea era un drept inalienabil, însă titularul acestui drept era
îndreptăţit să închirieze casa unei alte persoane (D.7.8.8.pr., I.2.5.5). În epoca clasică şi
postclasică regimul juridic al acestui drept era discutabil. Unui jurisconsulţi considerau că acesta
este un uzufruct, alţii că este un drept de uz, cei de ai treilea considerau că este un drept distinct
de cele menţionate. În dreptul lui Iustinian a fost pus capăt controverselor date, abitaţia fiind
reglementată ca un drept distinct de uzufruct şi uz92.
Operae servorum vel animalium. Reprezintă dreptul de a folosi serviciile sclavului sau
anumalului altuia. Titularul acestui drept putea folosi personal sclavul sau animalul sau putea
transmite folosinţa acestora unor alte persoane (D.7.7.3).
Constituirea şi încetarea servituţilor. În epoca veche şi clasică servituţile prediale
rustice se constituiau prin mancipaţiune (Gai.2.29), iar cele prediale urbane, precum şi cele
personale prin in iure cessio (Gai.2.30). În epoca postclasică mancipaţiunea şi in iure cessio, ca
moduri de consituire a servituţilor, au fost înlocuite cu pactele şi stipulaţiiile. Servituţile se
puteau dobândi şi prin uzucapiune de un an sau doi, în dependenţă de faptul dacă obiect al
servituţii erau lucrurile mobile sau imobile.
Prin Legea Scribonia din timpul lui Cicero uzucaparea servituţilor a fost interzisă pe
motivul că posesia drepturilor a fost considerată imposibilă. D.8.1.14.pr.:
Servitutes preadiorum rusticorum etiamsi
corporibus accedunt, incorporales tamen sunt
et ideo usu non capiuntur... Idem it in
servitutibus praediroum urbanorum observatur.
Servituţile prediale rustice, cu toate că au ca
obiect lucruri corporale, sunt lucruri
incorporale şi de aceea nu pot fi dobîndite prin
uzucapiune... Aceasta se respectă şi cu privire
la servituţile prediale urbane.
În epoca postclasică uzucaparea servituţilor a devenit iarăşi posibilă prin praescriptio
longi temporis.
Servituţile se putea constitui în baza testamentului, ca urmare a adjudecării (împărţirii
bunurilor proprietate comună), precum şi în baza legii. De exemplu, pater familias avea conform
legii un drept de uzufruct asupra lucrurilor din bona adventicia a fiului său de familie.
Încetau servituţile ca urmare a93:
- pieirii lucrului grevat;
- pieirii fondului dominant, în cazul servituţilor prediale;
92 Краснокутский В.А. Op.cit., p.181.93 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.154-155.
45
- confuziunii, adică întrunirii în aceiaşi persoană atât a calităţii de proprietar al lucrului
grevat, cât şi de titular al dreptului de servitute (ca urmare a moştenirii, de exemplu);
- renunţării titularului la dreptul său de servitute;
- neutilizării dreptului de servitute, în cazul servituţilor prediale rustice şi a celor
personale (uzufruct şi uz). Termenul neutilizării necesar încetării dreptului de servitute varia în
dependenţă de lucrul obiect al servituţii (mobil sau imobil), precum şi în dependenţă de epocă (în
epoca veche – un an sau doi, în epoca postclasică – 10 sau 20 de ani);
- usucapio libertatis, în cazul servituţilor prediale urbane. Aceasta semnifică situaţia în
care fondul aservit este pus într-o situaţie de „libertate” de servitute, iar acestă stare durează atât
timp cât durează termenul necesar stingerii servituţii prin neutilizare. D.8.2.6:
Veluti si aedes tuae aedibus meis serviant, ne
altius tollantur, ne luminis mearum aedium
officiatur,... ita demum ius meum amitto, si tu
per hoc tempus aedes tuas altius sublatas
habueris...
De exemplu, dacă asupra clădirii tale este
instituit în beneficiul clădirii mele o servitute
de a nu construi mai sus de o anumită înălţime,
pentru a nu mă lipsi de lumină,... eu doar
atunci voi pierde servitutea, când tu în decurs
de o perioadă anumită de timp vei avea
clădirea ridicată la o înălţime care depăşeşte pe
cea stabilită...
- expirării termenului pentru care au fost stabilite, în cazul servituţilor personale.
Apărarea servituţilor. În vederea apărării dreptului de servitute a fost creată o acţiune
cu caracter special, numită acţiune confesorie (actio confesoria). Această acţiune avea drept
obiectiv atât redobândirea dreptului de servitute pierdut, cât şi înlăturarea tulburărilor aduse
acestui drept, se putea înainta atât împotriva proprietarului lucrului grevat, cât şi împotriva
oricăror persoane terţe.
3. Superficia şi emfiteoza.
Superficia. Este un drept real asupra lucrului altuia care constă în prerogativa unei
persoane, numite superficiar, de a edifica şi folosi o construcţie pe terenul altuia.
Acest drept real a apărut ca urmare a edificării de către persoane particulare a caselor pe
terenurile – proprietate publică. Ulterior, edificarea construcţiilor cu drept de superficie a început
să fie practicată şi în privinţa terenurilor – proprietate privată. Proprietarul terenului devenea şi
proprietar al construcţiei, în virtutea principiului superficies solo cedit, însă, pe perioada de
acţiune a dreptului de superficie, superficiarul avea drept de folosinţă asupra construcţiei.
46
Superficia era un drept alienabil şi transmisibil prin moştenire. Ea se putea constitui prin
contract, însoţit de tradiţiune, prin testament sau prin uzucapiune.
Pentru folosinţa construcţiei şi a terenului de sub construcţie superficiarul datora
proprietarului o redevenţă periodică, numită solarium. Superficiarul, de asemenea, urma să
suporte sarcinile lucrului obiect al superficiei, inclusiv plata impozitelor.
Demolarea construcţiei nu avea drept efect stingerea dreptului de superficie,
superficiarul, fiind în drept, dar nu obligat, să ridice o nouă construcţie. În caz de demolare,
superficiarul se considera proprietar al materialelor de construcţie.
Înceta superficia ca urmare a pieirii terenului grevat cu superficie, ca urmare a expirării
termenului pentru care a fost constituită, dacă a fost constituită pe un termen, prin confuziune sau
renunţare a superficiarului la dreptul său.
Emfiteoza. Este un drept real asupra lucrului altuia care constă în prerogativa unei
persoane, numite emfiteot, de a poseda şi de a folosi terenul agricol al altuia, cu obligaţia
păstrării substanţei acestuia.
Din punct de vedere istoric emfiteoza s-a format prin unificarea a două instituţii juridice:
ager vectigalis şi ager emphyteuticarius.
Ager vectigalis a apărut şi s-a utilizat în Italia, având drept esenţă transmiterea terenurilor
ce aparţineau cetăţilor în arendă îndelungată persoanelor particulare. Ager emphyteuticarius a
fost implementat de împăraţii romani din epoca postclasică în partea de est a Imperiului Roman
şi reprezenta o arendă pe termen lung similară ager vectigalis. Ager vectigalis şi ager
emphyteuticarius se deosebeau doar din punct de vedere a unor reglementări94, ele fiind unificate
în dreptul lui Iustinian într-o singură instituţie, numită „emfiteoză”.
Dreptul de emfiteoză era alienabil şi transmisibil prin moştenire. D.6.3.1.pr.:
Vectigales vocantur qui in perpretuum
locantur, id est hac lege, ut tamdiu pro his
vectigal pendantur, quamdiu neque ipsis, qui
conduxerint, neque his, qui in locum eorum
successerunt, aufferi eos liceat.
Vectigale sunt numite acele terenuri, care au
fost luate în locaţiune perpetuă, cu condiţia că,
atât timp cât se achită chiria, acestea nu pot fi
luate nici de la cei care le-au închiriat, nici de
la succesorii lor.
Subiecţi ai raportului juridic de emfiteoză erau emfiteotul, îndreptăţit la posesia şi
folosinţa terenului agricol, şi nudul proprietar, căruia îi rămânea doar dreptul de dispoziţie asupra
94 De exemplu, în cazul ager vectigalis, arendaşul avea dreptul de a cere reducerea chiriei în situaţia în care recolta de pe teren nu era îndestulătoare, în cazul ager emfiteuticarius, arendaşul nu avea o astfel de prerogativă.
47
lucrului. Înstrăinarea terenului de către nudul proprietar, însă, ca şi în cazul altor drepturi reale,
nu afecta emfiteoza. Emfiteotul dobândea dreptul de proprietate asupra fructelor terenului
arendat prin separaţie.
Emfiteotul avea următoarele obligaţii95:
- să păstreze substanţa terenului arendat;
- să suporte sarcinile terenului, inclusiv plata impozitelor;
- să plătească o chirie, numită canon. Dacă emfiteotul nu achita canonul în decurs de doi
ani, în cazul arendării pământurilor bisericeşti, sau trei ani, în celelalte cazuri, putea fi lipsit de
dreptul său la cererea nudului proprietar;
- să respecte dreptul de preemţiune al proprietarului în caz de înstrăinare a dreptului său
de emfiteoză. Emfiteotul urma să înştiinţeze nudul proprietar despre intenţia sa de a înstrăina
dreptul de emfiteoză şi să aştepte două luni decizia acestuia. Dacă nu respecta aceste condiţii,
emfiteotul putea fi lipsit de dreptul său.
Se constituia emfiteoza în baza unui contract, în privinţa naturii juridice a căruia
jurisconsulţii romani nu se puteau aprecia. Unii considerau că acest contract este unul de
vânzare-cumpărare, alţii considerau că este unul de locaţiune. Împăratul Zenon a pus capăt
controverselor şi a statuat că emfiteoza se constituie în baza unui contract specific 96, numit
contractus emphyteuticarius. Se mai putea constitui emfiteoza şi în baza testamentului sau prin
hotătâre judecătorească.
4. Gajul şi categoriile acestuia.
Noţiuni generale. Gajul reprezintă dreptul în virtutea căruia o persoană, numită creditor
gajist, poate satisface creanţa sa din valoarea unui lucru al altei persoane, numite debitor gajist,
cu preferinţă faţă de alţi creditori ai debitorului gajist.
Gajul este un drept real asupra lucrului altuia cu un conţinut specific faţă de alte drepturi
reale. Dacă celelalte drepturi reale asupra lucrului altuia presupun exercitarea folosinţei asupra
lucrului unei alte persoane, atunci, în virtutea gajului, creditorul gajist este îndreptăţit să exercite
dreptul de dispozţie asupra lucrului altuia, dacă obligaţia garantată cu gaj nu este executată sau
este executată necorespunzător.
Formele gajului. Din punct de vedere a evoluţiei istorice, distingem următoarele forme
ale gajului.
95 Барон Ю. Op.cit., p.454-455.96 Краснокутский В.А. Op.cit., p.188.
48
Fiducia97. Presupunea transmiterea în beneficiul creditorului gajist a dreptului de
proprietate asupra unui lucru în vederea garantării executării corespunzătoare a obligaţiei.
Creditorul gajist devenea proprietar şi posesor al lucrului, însă între părţi se încheia un acord,
numit pactum fiduciae, în baza căruia creditorul gajist se obliga să restituie lucrului debitorului
după executarea obligaţiei. La dispoziţia debitorului gajist se punea actio fiduciae, prin
intermediul căreia el putea cere de la creditorul gajist restituirea lucrului. Dacă obligaţia nu era
executată de debitor, creditorul gajist devenea proprietar definitiv al lucrului98.
Fiducia era prea împovărătoare pentru debitor, fiindcă presupunea transferul posesiei şi a
dreptului de proprietate la creditor, debitorul fiind lipsit în mod complet de dreptul de a folosi
lucrul şi de a-i extrage foloasele. Din considerentul expus, romanii au căutat un mijloc de
garantare a executării obligaţiilor cu un caracter mai atenuat în comparaţie cu fiducia.
Pignus. Reprezintă gajul prin care creditorului gajist i se transmitea doar posesia asupra
lucrului gajat, debitorul gajist rămânând în continuare proprietar al lucrului. Creditorul gajist
avea doar dreptul de a poseda lucrul şi nu-l putea folosi. În caz de neexecutare a obligaţiei de
către debitor, creditorul gajist avea doar dreptul de a reţine lucrul până la achitarea datoriei.
Apoi, la încheierea contractelor de gaj au început să se practice pactum de distrahendo pignoris,
un acord în temeiul căruia creditorului gajist i se permitea vânzarea lucrului gajat în vederea
satisfacerii creanţei faţă de debitor. În epoca clasică, pactum de distrahendo pignoris se
considera încheiat în mod tacit la fiecare instituire a gajului în forma pignus-ului (Gai.2.64). La
dispoziţia debitorului gajist era pusă actio pigneraticia directa, prin care acesta putea cere
restituirea lucrului de către creditorul gajist după executarea obligaţiei.
Pignus-ul prezenta şi el inconvenientul deposedării debitorului gajist de lucru în
beneficiul creditorului. Această formă a gajului era mai convenabilă pentru gajarea lucrurilor
mobile, însă în pignus erau transmise şi lucrurile imobile, care pentru debitor puteau fi unica
sursă de existenţă şi de plată a datoriilor faţă de creditor. Din acest considerent a fost creată o
formă mai evoluată a gajului.
Hypotheca (ipoteca). Reprezintă dreptul real în virtutea căruia creditorul gajist putea
satisface creanţele sale din valoarea lucrului gajat, acesta rămânând în posesia şi proprietatea
debitorului gajist. Originea ipotecii nu se cunoaşte cu exactitate. Unii savanţi consideră că
97 Unii autori consideră că o primă formă a gajului este nexum, şi nu fiducia. Nexum presupunea „gajarea” de către debitor a persoanei sale, el putând fi transformat într-un sclav al creditorului său în cazul în care nu executa corespunzător obligaţia pe care şi-o asuma. A se vedea: Volcinschi V., Cibotaru A. Op.cit., p.136-137.98 Au existat două forme ale fiduciei, şi anume fiducia cum creditore şi fiducia cum amico (Gai.2.60). Cele expuse mai sus cu privire la fiducie se referă în mod special la fiducia cum creditore. Particularitatea fiduciei cum amico consta în faptul că lucrul obiect al fiduciei se transmitea unui prieten (amico) al debitorului gajist, care urma să predea lucrul creditorului dacă debitorul nu executa obligaţia garantată. Fiducia cum amico se utiliza în situaţiile în care creditori erau peregrinii fără ius commercii, care nu puteau încheia valabil un contract de fiducie.
49
ipotecă este de origine greacă, invocând în susţinerea acestei opinii faptul că termenul hypotheca
este de origine greacă, iar grecii au creat instituţia juridică a ipotecii înaintea celei romane. Alţi
savanţi consideră că ipoteca este de origine romană şi a apărut ca urmare instituirii în beneficiul
celor care transmiteau terenuri în arendă a unui drept de gaj asupra inventarului adus de arendaş
pe acel teren, prin care se garanta obligaţia de plată a chiriei. Gajul dat era unul fără deposedare,
iar creditorului contra arendaşului i-a fost acordat un interdict, numit interdictum Salvianum
(după numele pretorului care l-a creat), prin care creditorul putea intra în posesia inventarului în
vederea vânzării acestuia în contul datoriei99.
După interdictul Salvian a fost creată actio Serviana (iarăşi după numele pretorului care a
introdus-o în edict), prin care creditorul gajist putea urmări inventarul gajat în mâinile oricui s-ar
afla. Ulterior, acţiunea Serviană a fost generalizată în privinţa oricăror lucruri ipotecate, obţinând
în fine denumirea de actio hypothecaria.
Reglementările cu privire la pignus şi ipotecă au fost unificate în dreptul lui Iustinian.
D.20.1.5.1:
Inter pignus autem hypothecam tantum
nominis sonus differit.
Între pignus şi ipotecă diferenţa constă doar în
denumire.
Dar între aceste forme ale gajului s-a păstrat o deosebire: pignus era gaj cu deposedare,
iar ipoteca fără deposedare, indiferent de faptul dacă obiect al acestora erau lucrurile mobile sau
imobile. Fiducia în dreptul lui Iustinian nu se mai aplica, ca şi mancipaţiunea şi in iure cessio.
Caracteristica gajului. Subiecţi ai raportului juridic de gaj erau creditorul gajist, care era
creditor şi în obligaţia garantată cu gaj, şi debitorul gajist. Debitor gajist putea fi atât debitorul
obligaţiei garantate cu gaj, cât şi o altă persoană, care instituia dreptul de gaj în vederea
garantării executării obligaţiei de către debitor (D.20.1.5.2). Debitorul gajist urma să fie
proprietarul lucrului gajat sau titular al altui drept în virtutea căruia putea dispune de lucrul dat.
Obiect al gajului puteau fi orice lucruri care puteau fi supuse înstrăinării. D.20.1.9.1:
Quod emptionem venditionemque recipit etiam
pignerationem recipere potest.
Ceea ce poate cumpărat şi vândut poate fi şi
gajat.
Puteau fi gajate lucrurile mobile şi imobile, cotele-părţi ideale ale lucrurilor, lucrurile
viitoare, drepturile de creanţă (pignus nominis) (D.20.1.20) şi alte drepturi patrimoniale
(emfiteoza, superficia, unele servituţi (D.20.1.11.2; 20.1.12; 20.1.13.3; 20.1.31.pr.), chiar şi
însăşi dreptul de gaj (subpignus)).
99 După o a treia opinie, ipotecă îşi are originea în fiducia cum amico, când condiţiile acestei fiducii se includeau în contractul încheiat direct între creditor şi debitor, fără intervenirea unui intermediar (amico). A se vedea: Дыдынский Ф. Залог по римскому праву. – Варшава, 1872, §1.
50
Gajul putea garanta executarea oricăror obligaţii (D.20.1.5.pr.), indiferent de izvorul
acestora (contracte sau delicte). Acest drept real se afla în raport de accesorietate, dependenţă
faţă de obligaţia garantată. Odată cu stingerea obligaţiei garantate se stingea şi dreptul de gaj.
Nulitatea obligaţiei garantate avea drept efect şi nulitatea gajului.
Prerogativa principală a creditorului gajist consta în dreptul de a vinde lucrul gajat în
vederea satisfacerii creanţei sale. Creditorul putea vinde lucrul după o preântâmpinare a
debitorului gajist. Înţelegerea cu privire la renunţarea la dreptul de a vinde lucrul gajat (pactum
de non distrahendo), intervenită între creditorul gajist şi debitorul gajist, nu era o piedică la
vânzarea lucrului de către creditor, doar că acesta urma să preântâmpine de trei ori debitorul
despre intenţia de a vinde lucrul gajat. Preţul obţinut din vânzarea lucrului era destinat
satisfacerii creanţei creditorului. Dacă preţul obţinut din vânzare depăşea valoarea creanţei
creditorului, surplusul urma a fi restituit debitorului. Dacă preţul obţinut din vânzare nu acoperea
creanţa creditorului, acesta conserva faţă de debitor o creanţă negarantată pentru diferenţa de
sumă şi-l putea urmări în judecată în ordine generală. Ca o alternativă vânzării lucrului gajat era
aşa-numita lex commisoria – o înţelegere dintre creditorul gajist şi debitorul gajist, conform
căreia creditorul devenea proprietar al lucrului în caz de neexecutare de către debitor a obligaţiei
garantate cu ipotecă. Lex commisoria a fost interzisă de împăratul Constatin.
În dreptul lui Iustinian recunoaşterea dreptului de proprietate asupra lucrului gajat în
beneficiul creditorului gajist în caz de neexecutare a obligaţiei s-a admis în calitate de excepţie.
Această recunoaştere era numită impetratio domini şi era supusă următoarelor condiţii100:
- creditorul gajist urma să preântâmpine debitorul despre intenţia de a cere recunoaşterea
dreptului de proprietate;
- dacă debitorul gajist absenta, acesta urma a fi căutat în vederea stabilirii unui termen
pentru executarea obligaţiei;
- creditorul gajist urma să ceară acordul împăratului pentru impetratio domini, care se
expunea într-un rescript;
- în decurs de doi ani de la eliberarea rescriptului, debitorul gajist era în drept să ceară
restituirea lucrului cu condiţia executării obligaţiei;
- la expirarea a celor doi ani menţionaţi, creditorul gajist devenea proprietar definitiv al
lucrului, dar dacă valoarea lucrului depăşea valoarea creanţei garantate, creditorul datora
debitorului diferenţa.
Se constituia gajul:
100 A se vedea: Дыдынский Ф. Op.cit., §12.51
- prin act juridic – pignus se constituia prin contractul părţilor însoţit de remiterea
materială a lucrului, iar ipoteca prin simpla convenţie a părţilor (D.20.1.4).
- prin lege – acest mod de constituire era caracteristic doar ipotecii. Ipoteca legală (tacită)
putea fi generală sau specială. Ipoteca generală se răsfrângea asupra întregii averi a debitorului
gajist (D.20.1.15.1) (de ex.: ipoteca legală generală a soţiei asupra întregii averi a soţului prin
care se garanta executarea obligaţiei de restituire a dotei la încetarea căsătoriei). Ipoteca legală
specială se răsfrângea asupra unui lucru concret, individual determinat al debitorului gajist (de
ex.: ipoteca legală specială asupra casei în beneficiul celui ce a creditat contrucţia casei
respective(D.20.2.1)).
- prin hotărâre judecătorească – în caz de diferite missio a creditorului în posesia averii
debitorului (în caz de neprezentare a debitorului la judecată, în caz de cautio damni infecti, etc.).
Înceta gajul ca urmare a:
- stingerii obligaţiei garantate prin gaj;
- renunţării creditorului gajist la dreptul său de gaj;
- pieirii lucrului gajat;
- vânzării lucrului gajat de către creditorul gajist101.
101 A se vedea: Дыдынский Ф. Op.cit., §21.52