TEORIA ORGANIZĂRII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Capitolul III

NOŢIUNEA DE STRUCTURĂ A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Structura este dată de modul în care sunt ordonate elementele unui sistem cât şi de relaţiile ce se stabilesc între acestea, în procesul realizării funcţiilor sistemului respectiv. Tipuri de structuri: structura lineară (ierarhică), care asigură în principal

unitatea (coerenţa) în conducere; structura funcţională care determină pluralitatea conducerii; structura mixtă (ierarhic-funcţională), care îmbină două

tipuri de structuri şi este mai răspândită în realitatea practicii administrative şi economico-sociale.

CRITERIILE DE CONSTITUIRE ÎN SISTEM A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Din punct de vedere al competenţei teritoriale

(criteriul teritorial)

Administraţia publică de stat

Administraţia publică locală

Autorităţi centrale, când competenţa lor se întinde asupra întregului teritoriu al ţării: Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice

Autorităţi teritoriale, când competenţa lor se întinde asupra unei părţi din teritoriul naţional. Acestea sunt serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale

Autorităţi locale, când competenţa lor se întinde asupra unei unităţi administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună). Acestea sunt consiliile locale şi primarii.

Din punct de vedere al competenţei materiale

(criteriul funcţional)

Autorităţi cu competenţă generală, care exercită puterea executivă, administraţia publică în orice domeniu de activitate: Guvernul, consiliile locale şi primarii.

Autorităţi ale administraţiei publice de specialitate, care realizează administraţia publică într-o anumită ramură sau domeniu de activitate: ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice subordonate Guvernului sau autonome, precum şi serviciile publice deconcentrate ale acestora, din teritoriu.

COMPETENŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale ale acţiunii organelor administraţiei publice, adică limitele în spaţiu, în care pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege.

Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor unui organ al administraţiei publice.

Competenţa temporală reprezintă aceea limitare în timp a exercitării atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice, în conformitate cu legea.

Competenţa personală este determinată de calitatea persoanei sau a subiectului de drept în funcţie de care se declanşează incidenţa acţiunii normei şi a autorităţii. Competenţa personală în doctrina de specialitate a mai fost înţeleasă ca fiind dată şi de sfera atribuţiilor conferite unei persoane ce ocupă o anumită funcţie.

CAPACITATEA JURIDICĂ A AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice se înţelege aptitudinea acestor autorităţi de a fi subiecte de drept în raporturile juridice administrative pe care le presupune realizarea competenţei lor.

O punere în paralel a celor două concepte (capacitate şi competenţă) s-ar evidenţia următoarele: capacitatea este proprie numai autorităţilor

administraţiei publice pe când competenţa o au atât autorităţile cât şi compartimentele sau funcţionarii din structurile lor organizatorice;

capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu spre deosebire de competenţă care nu presupune o astfel de independenţă;

atribuţiile ce formează conţinutul competenţei pot fi delegate sau repartizate altor autorităţi, structuri sau persoane însă capacitatea nu este transmisibilă.

REGIMURILE ADMINISTRATIVECENTRALIZAREA

autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este în mâna guvernului central şi a reprezentanţilor săi;

este mijlocul prin care se evită a se face educaţie politică cetăţenilor, din punct de vedere obiectiv, viaţa colectivă locală se dezvoltă silit, după un plan oficial, destinat întregii ţări, şi nu în mod natural, în funcţie de interesele şi temperamentul locuitorilor zonei respective;

“centralizarea reprezintă apoplexie la centru şi paralizie la extremităţi” (prof. C.G. Dissescu)

DECONCENTRAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ

constă în deteriorarea până la un anumit grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustrăgându-le autorităţii directe, a organelor conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care nu păstrează asupra lor decât un anumit control, funcţionând aproape complet sub autoritatea organelor proprii, acordându-le individualitate financiară şi personalitate juridică.

prin deconcentrare se va îmbunătăţi activitatea serviciilor, conducerea acestora adaptându-se la specificul sarcinilor ce trebuie să le îndeplinească.

datorită creşterii sarcinii administrative şi a complexităţii crescânde a acestei sarcini, s-a operat în toate ţările o creştere a individualizării, o diversificare a statutului acesteia, un proces de personalizare a serviciilor.

DESCENTRALIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ PE BAZA AUTONOMIEI LOCALE “statul providenţă” → “statul subsidiar” cetăţeanul “pasiv” → cetăţeanul “activ” “Descentralizarea este un remediu al relelor de care suferă

administraţia publică” (M. Crozier) Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare

administrativă care permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare descentralizarea administrativ-teritorială înseamnă construcţia

pe plan local a unei administraţii publice diferită de cea de stat; descentralizarea tehnică se realizează o deplasare în teritoriu a

unor organe componente ale administraţiei publice de stat.

SUBSIDIARITATE ŞI AUTONOMIE LOCALĂ

Subsidiaritatea plasează persoana, individul, în centrul

organizării statale, motiv pentru care ea se regăseşte în

majoritatea curentelor de gândire ale culturii occidentale:

“arta de a guverna oameni liberi”.

Ideea de bază a principiului subsidiarităţii este că puterea

politică nu trebuie să intervină decât în măsura în care

societatea şi diferitele sale părţi constitutive (de la

persoane, la familie, la comunităţile locale şi alte mari

grupuri sociale) nu sunt capabile să-şi satisfacă propriile

trebuinţe.

“o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile sunt luate la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean” (Tratatul de la Maastricht)

Elementele componente ale descentralizării administrative, pe baza principiului autonomiei locale:

1) Existenţa unei colectivităţi teritoriale locale.2) Recunoaşterea responsabilităţii colectivităţilor locale în gestionarea nevoilor specifice, precum şi existenţa unor resurse proprii.3) Colectivitatea locală să dispună de autorităţi administrative proprii, autonome faţă de stat.4) Supravegherea activităţii colectivităţii locale de către autorităţile puterii executive.

REGIONALIZAREA ADMINISTRATIVĂ

Regiunea “un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este considerat ca omogen”

colectivitate naturală ≠ colectivitate artificială regionalizarea are, de regulă, importanta grijă de a

ajunge (o ţară sau Europa) la un mai bun echilibru în repartiţia bogăţiilor prin încercarea de a ridica nivelul zonelor mai puţin dezvoltate.

regionalismul are ca regulă de aur ajungerea regiunii la puterea de decizie în toate componentele sale, afirmarea identităţii sale sub aspectele sale de identitate-memorie şi identitate-acţiune.

SERVICIILE PUBLICE

Serviciul public - acea organizaţie de stat sau a colectivităţii locale, înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii.

Serviciul public ≠ serviciul de utilitate publică Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public, trebuiesc

îndeplinite următoarele condiţii: satisfacerea cerinţelor membrilor societăţii; înfiinţarea lor să se facă prin acte de autoritate. Astfel,

ministerele se înfiinţează prin lege, organele de specialitate din subordinea Guvernului se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iar cele din subordinea ministerelor prin ordin al ministrului; potrivit legii, consiliile judeţene pot înfiinţa instituţii social-culturale şi sanitare de interes judeţean etc.;

activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii de stat, personalul lor având calitatea de funcţionar public;

sunt persoane juridice, având toate drepturile şi obligaţiile specifice ale acestora;

mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenţii bugetare, fie din venituri proprii.

Diferenţele care intervin în organizarea şi funcţionarea celor două: Capacitatea serviciilor publice este restrânsă prin instituirea,

necesară, a tutelei administrative care nu se extinde şi asupra serviciilor de utilitate publică.

Serviciile publice beneficiază de o protecţie specială din partea statului pe când cele de utilitate publică nu.

Operaţiunile de natură financiară a serviciilor publice sunt supuse regulilor şi controlului instituţiilor statului (a se vedea în acest sens Curtea de Conturi), reguli care nu sunt aplicabile în cazul serviciilor de utilitate publică.

Organizaţiile care prestează servicii publice pot fi grupate în trei categorii: 1. organe ale administraţiei publice 2. instituţii publice; 3. regii autonome de interes public.

Această grupare se întemeiază pe o serie de deosebiri, şi anume: activitatea organelor administraţiei publice se caracterizează

prin adoptarea sau emiterea de acte administrative, activitatea instituţiilor publice prin aceea că este mai mult o activitate intelectuală, iar cea a regiilor autonome este preponderent economică;

mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii organelor administraţiei publice şi, în mai mică măsură a instituţiilor publice, se asigură de la bugetul statului, iar regiile autonome de interes public îşi asigură mijloacele băneşti, în mare parte, din veniturile obţinute din activitatea proprie;

organele administraţiei publice şi instituţiile publice îşi desfăşoară activitatea, de regulă, în mod gratuit, regiile autonome, de regulă, contra cost;

în activitatea organelor administraţiei publice preponderentă este emiterea de acte administrative; în activitatea instituţiilor publice aceasta este mai redusă, iar în activitatea regiilor autonome de interes public şi mai redusă.

PRINCIPIILE DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A SERVICIILOR PUBLICE

Principiul continuităţii serviciilor publice Principiul egalităţii în faţa serviciului public Principiul adaptabilităţii la condiţiile pieţei Principiul eficienţei serviciului public

În funcţie de interesul satisfăcut: naţional şi local

În funcţie de cadrul geografic interne şi extra- teritoriale.

În funcţie de natura sarcinilor: civile şi militare generală şi tehnice direcţie şi execuţie

În funcţie de modalitatea de gestiune:

regie proprie, direct sau de un prepus general.

Clasificarea serviciilor publice După modul de conducere:

indivizi, consilii sau colegii În funcţie de natura serviciilor

publice din punct de vedere juridic: administrative, industriale

sau comerciale După modul de organizare:

autorităţile administraţiei publice, instituţiile publice, regiile autonome

După regimul juridic aplicabil: regimi administrativ , regim

mixt

GESTIONAREA SERVICIILOR PUBLICE

a) Prestarea serviciului public în regie proprie

b) Concesionarea serviciilor publice

c) Asociaţiunea în participaţiune

d) Serviciul public în locaţie de gestiune

e) Cesiunea serviciilor publice în procesul de privatizare