Capitolul XIITEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI CIVIL1. Noţiunea de contract civil 1.1.Definiţia contractului 1.2.Principiul libertăţii contractuale 1.3.Rolul, funcţiile şi evoluţiile contractului2. Clasificarea contractelor 2.1.Consideraţii generale 2.2.Clasificarea contractelor după conţinutul lor 2.3.Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi 2.4.Subclasificarea contractelor cu titlu oneros 2.5.Clasificarea contractelor după modul de formare 2.6.Clasificarea contractelor după modul de executare 2.7. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt expres reglementate de lege 2.8.Clasificarea contractelor după corelaţia între ele 2.9.Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor 2.10.Clasificarea contractelor după efectele produse3. Incheierea contractului 3.1.Consideraţii generale 3.2.Oferta de a contracta 3.3.Acceptarea ofertei 3.4.Momentul şi locul încheierii contractului 3.5.încheierea contractului prin mijloace electronice4. Conţinutul contractului 4.1.Consideraţii generale 4.2.Clauzele esenţiale (necesare) şi accesorii (opţionale) ale contractului 4.3.Clauzele exprese şi clauzele implicite 4.4.Clauzele standard (generale)5. Efectele contractului 5.1.Precizări preliminare 5.2.Interpretarea contractului 5.3. Efectele contractului între părţile contractante 5.4.Efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante 5.5.Modificarea, rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului

1. NOŢIUNEA DE CONTRACT CIVIL

1.1. Definiţia contractuluiContract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc,

se modifică sau se sting raporturi juridice (art. 666, alin. (1) CC).Această definiţie legală conţine elementele constitutive ale noţiunii de contract. Din definiţie

rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane, prin urmare, este un act juridic. Ceea ce este esenţial în contract este acordul de voinţă, fapt ce denotă că contractul este un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinţei concordate a două sau mai multe părţi.

Intre noţiunile de "act juridic" şi "contract" este o legătură strânsă. Actul juridic este categoria de gen, iar contractul este cea de specie. Orice contract este un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract. În virtutea acestui fapt reglementările Codului civil în materie de acte juridice sunt aplicabile şi contractelor (a se vedea art. 666, alin. (2) CC). Contractele sunt cele mai frecvent utilizate acte juridice în dreptul civil.

O conexiune strânsă există şi între noţiunile "contract" şi "obligaţie", întrucât contractul este principalul izvor al obligaţiilor civile. Aceste noţiuni sunt interdependente. Astfel, reglementările cuprinse în Titlul I al Cărţii a treia a Codului civil, intitulat "Despre obligaţii în general", sunt aplicabile obligaţiilor contractuale, iar pe de altă parte, legea prevede că, sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile contractuale sunt aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale în măsura în care, ţinându-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil (art. 678 CC).

1.2. Principiul libertăţii contractualePentru ca acordul de voinţă să fie valabil şi să producă efecte juridice, el trebuie să fie exprimat

liber. În doctrină s-a remarcat că principiul libertăţii contractuale este o consecinţă pe plan tehnic a teoriei autonomiei de voinţă (a se vedea 1.3 infra). Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul libertăţii contractuale printre cele fundamentale la art. 1, alin. (1), precum şi într-o serie de alte prevederi legale, care se rezumă la următoarele:

a) părţile sunt libere să contracteze sau să nu contracteze. Nimeni nu poate fi silit să încheie un contract decât în cazurile prevăzute de lege sau dacă o asemenea obligaţie a fost asumată benevol. în prezent cazurile în care subiecţii sunt obligaţi sa încheie contacte sunt puţin numeroase. De regulă, această obligaţie este dictata de interese publice, în vederea ocrotirii părţii mai slabe din punct de vedere economic;

b) libertatea contractuală presupune posibilitatea de a alege orice fel de contract, atât prevăzut de lege (contracte numite), cât şi contracte ce nu sunt prevăzute de lege (nenumite) sau complexe;

c) părţile sunt libere să determine prin voinţa lor clauzele pe care urmează să le cuprindă contractul şi efectele pe care trebuie să le producă. Legea doar în anumite cazuri (de regulă, în interes public) poate prescrie conţinutul unor clauze pentru anumite categorii de contracte. Dacă conţinutul clauzelor este prevăzut în norme dispozitive (supletive), părţile pot, prin acordul lor, să înlăture aplicarea acestor norme sau să stabilească un conţinut diferit de cel stipulat în lege;

d) numai părţile înseşi prin acordul lor pot modifica sau rezolvi un contract valabil încheiat (a se vedea art. 668, alin. (3) CC).

Legislaţia noastră civilă conţine de asemenea un şir de prevederi care au menirea să asigure realizarea principiului libertăţii contractuale. Printre acestea sunt prevederile Codului civil privind nulitatea actelor juridice încheiate în anumite împrejurări în care libertatea exprimării voinţei este afectată: actele încheiate prin eroare (art. 227), doi (art. 228), violenţă (art. 229), leziune (art. 230), înţelegerea dolosivă dintre reprezentantul unei părţi cu cealaltă parte (art. 231). Tot acest scop îl urmăresc dispoziţiile Codului civil în materia clauzelor contractuale standard (art. 712-720), care

sancţionează cu nulitate clauzele inechitabile ce prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bu-nei-credinţe, cealaltă parte a contractului.

Alături de Codul civil, reglementări în vederea asigurării libertăţii contractuale se găsesc şi în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei. Astfel, este interzis agenţilor economici să-şi exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, abuzului de situaţia lor dominantă şi lezării intereselor legitime ale consumatorului, inclusiv prin obligarea partenerilor contractuali de a încheia contracte în condiţii vădit nefavorabile acestora (a se vedea art. 4, 6 şi urm. ale legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168 din 31.12.2000).

Libertatea contractuală, ca şi orice altă libertate, nu poate fi nelimitată, limitele sunt impuse de lege în vederea ocrotirii intereselor altor indivizi şi ale societăţii în întregime. în literatură s-a menţionat că limitarea libertăţii contractuale urmăreşte:

a) protejarea părţii mai slabe a contractului, care începe la etapa încheierii contractului şi se finalizează prin executarea lui sau prin răspunderea pentru neexecutare;

b) apărarea intereselor creditorilor. în ţările cu economia în tranziţie această finalitate se învederează, spre exemplu, în protejarea băncilor care acordă credite "firmelor-fantomă", pe de o parte, precum şi a cetăţenilor care au încredinţat fondurile lor băneşti unor instituţii creditare similare, pe de altă parte;

c) apărarea intereselor statului, care reprezintă într-o formă concentrată interesele societăţii.1

Legea stipulează că părţile contractante pot încheia în mod liber contracte şi pot stabili conţinutul lor în limitele normelor imperative de drept (art. 667, alin. (1) CC). Contractele sau clauzele contractuale care contravin normelor imperative sunt nule (a se vedea art. 220, alin. (1) CC). Normele imperative, prin sine înseşi, constituie limitări ale libertăţii contractuale, deoarece reprezintă reguli obligatorii de la care părţile nu pot deroga.

Limitările libertăţii contractuale pot fi negative şi pozitive.Sunt negative acele limitări instituite de lege prin care se interzice sau se restrânge posibilitatea

încheierii unor categorii de contracte de către anumiţi subiecţi. De exemplu, potrivit art. 31, alin. (3) al Legii instituţiilor financiare nr. 550/1995 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-2 din 01.01.1996), băncile nu pot încheia contracte de credit bancar cu funcţionarii lor decât în limitele stabilite de Banca Naţională. La aceeaşi categorie se aplică interdicţiile de a include în contract anumite clauze. Astfel, potrivit art. 603, alin. (3) CC, este nulă orice stipulaţie contractuală care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de doi sau de culpă gravă.

Sunt pozitive acele limitări care constau în obligaţia de a încheia anumite contracte de către unele categorii de subiecţi. De exemplu, dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una dintre părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu (art. 669, alin. (1) CC). Un alt caz de limitare pozitivă este obligaţia impusă prin lege de a include anumite clauze în unele categorii de contracte (a se vedea art. 713 CC).

În afară de normele imperative, libertatea contractuală este limitată de ordinea publică şi de bunele moravuri. Această concluzie rezultă din prevederile art. 220, alin. (2) CC: "actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule".

Ordinea publică este totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi de drept privat ce urmaresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor fundamentale ale societăţii, ocrotirea Socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică a ţării. Este necesar a face deosebire între noţiunea de ordine publică în dreptul civil de noţiunea desemnată prin aceeaşi sintagmă - ordine publică - în dreptul penal.

Conceptul de ordine publică este variabil în funcţie de situaţia politică, socială şi economică a legiuitorului. Astfel, în regimul totalitar ordinea publică reprezenta ansamblul de principii şi norme care consfinţeau caracterul comunist al orânduirii sociale şi al ordinii de drept2. În perioada actuală conceptul

1 M. N Bpaгиский, B. B.Витрянский, Договоре право, Книга первая: Общие положения, Москва, Статут 1999, с. 158-159

2 În drept civil sovietic termenul de ,,ordine publica,, nu era utilizat, insa in art.51 al Codului civil din 1964 conținea noțiunea de convenție încheiată cu scop contrar intereselor statului și societăți, care în linii generale poate fi privită ca o noțiune similară celei a actului juridic care contravine ordinei publice sau bunelor moravuri.

de ordine publică trebuie să asigure democratizarea, tranziţia la economia de piaţă, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului.

În literatură s-a remarcat tendinţa lărgirii noţiunii de ordine publică. Dacă iniţial această noţiune se limita la domeniul politic şi moral - organizarea stalului, a familiei, libertăţile individuale -, astăzi ea s-a îmbogăţit cu noi aspecte, cum sunt:

- Ordinea publică economică, care, la rândul său, se manifestă sub doua aspect - ordinea publică de protecţie destinată să protejeze partea mai slabă a contractului (consumatorii, împrumutătorii etc.) şi ordinea publică de dirijare, având ca scop promovarea intereselor statului în diferite domenii ale activităţii (politica preţurilor, politica monetară etc). De exemplu, sunt ilicite contractele încheiate cu încălcarea reglementărilor valutare;

- Ordinea publică socială, care cuprinde, între altele, măsurile luate de stat pentru protecţia intereselor salariaţilor în contractele de muncă, a locatarilor în contractele de închiriere a imobilelor etc.3

Bunele moravuri. Această noţiune, ce diferă de la o ţară la alta în funcţie de tradiţiile istorice, specificul naţional, religios etc, reprezintă regulile de morală socială considerate ca fundamentale pentru ordinea societăţii. Bunele moravuri, spre deosebire de normele juridice, nu sunt edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectarea în reprezentările genei al roi unoscute în societate despre comportamentul cuvenit, care s-au consiiluil pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată, influenţate de principiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă.

1.3. Rolul, funcţiile şi evoluţiile contractului Contractul constituie principalul izvor de obligaţii, fiind instrumentul care asigură libera

concurenţă şi care stimulează iniţiativa privată. Importanţa sa ca mijloc de stabilire a celor mai variate relaţii între persoanele fizice şi juridice se învederează în toate domeniile de activitate. Astfel, oamenii, adesea fără să-şi dea seama, încheie în viaţa cotidiană contracte în vederea satisfacerii celor mai simple necesităţi vitale. Tot aşa, activitatea agenţilor economici este de neconceput fără aceste instrumente juridice, care sunt contractele.

Contractul este cel mai adecvat mijloc de reglementare a relaţiilor dintre producători şi consumatori. Datorită contractului oamenii au obţinut posibilitatea să-şi satisfacă necesităţile de produse şi servicii. Contractul este acea formă juridică care organizează schimbul de valori în societate.

După cum s-a remarcat în doctrină, reglementarea contractelor a însemnat legiferarea a două fenomene economice interdependente: pe de o parte, fenomenul circulaţiei mărfurilor prin intermediul banilor; pe de altă parte, fenomenul creditului, menit să înlesnească circulaţia mărfurilor. În acest fel s-a realizat trecerea cu uşurinţă a bunurilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei şi, de aici, în sfera consumului personal şi productiv. Astfel s-au înlesnit operaţiile juridice de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta.4

Pe parcursul istoriei umanităţii conţinutul social-economic al contractului a evoluat în funcţie de dezvoltarea raporturilor sociale care erau reglementate prin contract. S-a diversificat componenţa subiecţilor: alături de persoane fizice, ca participanţi tradiţionali la aceste raporturi, au apărut şi subiecţi colectivi - persoanele juridice. Au devenit mai variate tipurile contractelor utilizate în circuitul civil, conţinutul lor a devenit mai amplu şi mai complex. Cu toate acestea, este important de menţionat că însăşi instituţia contractului, ca instrument al tehnicii juridice, s-a menţinut destul de stabilă.

Categoria de "contract" era cunoscută încă de dreptul privat roman. Ter¬menul contract are origine latină şi provine de la verbul contrahere, ceea ce înseamnă a lega, a constrânge.În dreptul roman contractul era privit In trei ipostaze: ca izvor de apariţie a raportului juridic, ca raport juridic propriu-zis şi, în sfârşit, ca formă pe care o îmbracă acest raport juridic.

Perioada dreptului roman claslic se caracterizează prin formalismul contractelor a căror obligativitate rezultă din solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lor. Categoriile tradiţionale de contracte consensuale, solemne şi reale presupuneau respectarea unei proceduri bine determinate.

3 A se vedea: J.Carbonier, Droit civil. Tome 4/Les obligations, Presse Universitarie de France, Paris, 2000, p.145-148; A Benabent, Droit civil. Les obligations, ed. Montchrestein, Paris, 1999, p.105-197; C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generala o oblidaților, Editura ALL BECK, București, 2002, p.24-27.4 I. Albu, Contractul și răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 13.

Contractele formale se încheiau prin îndeplinirea unor formalităţi prestabilite, de exemplu, respectarea unui ritual desfăşurat în prezenţa unor martori. Contractele reale întruneau un element material - remiterea bunului - şi unul intenţional - înţelegerea de restituire a acelui bun. Contractele consensuale se încheiau prin simplu consimţământ, fără formalităţi. Contractele formale alcătuiau regula, iar cele consensuale - excepţia.

Dreptul roman în perioada imperială se caracterizează prin constituirea teoriei generale a contractelor şi apariţia noilor categorii de contracte, alături de cele cunoscute. O dată cu conturarea delimitării izvoarelor obligaţiilor în contracte şi delicte, contractus era privit ca o convenţie asigurată cu acţiune, care se deosebea de altă convenţie ce era lipsită de mijloace de apărare - pactum5.

Dezvoltarea producţiei de mărfuri şi intensificarea schimburilor comerciale au determinat înlăturarea formalismului excesiv şi accentuarea importanţei acordului de voinţă în procesul încheierii contractelor6.

În epoca medievală dreptul contractelor este marcat prin dezvoltarea conceptelor:a) consensualismului - contractul se încheie prin simplul acord de voinţe, care poate fi

exprimat prin orice modalitate;b) obligativităţii contractului (pacta sunt servanda) - contractul are putere de lege între părţi

şi urmează a fi executat, şic) echităţii contractuale - echivalenţa prestaţiilor reciproce ale părţilor care se concretizează

prin posibilitatea anulării contractului pentru leziune şi a revizuirii lui ca urmare a survenirii unor împrejurări imprevizibile.

În această perioadă începe să se cristalizeze diferenţierea între contractele civile şi contractele comerciale7.

Dreptul contractelor în epoca modernă se caracterizează prin afirmarea teoriei autonomiei de voinţă8. Această teorie se bazează pe filozofia dreptului din secolul al XlX-lea şi şi-a găsit reflectarea în Codul civil francez din 1804, care a inspirat legislaţiile civile a numeroase ţari. Gândirea juriştilor acelei perioade era marcată de un liberalism total, legat de filozofia individualistă. Conform acestei teorii, voinţa umană este unicul temei al puterii contractuale. Dacă oamenii se obligă printr-un contract, este pentru că au vrut acest lucru. Unicul fapt că ei au dorit să fie legaţi prin contract justifică suficient faptul că ei sunt ţinuţi să-i execute. Părţile contractului îşi creează singure, prin voinţa lor, legea care va guverna raporturile dintre ele.

În plan economic se considera că iniţiativa individuală este forţa motrice, iar stalul nu trebuie să intervină decât în situaţii excepţionale, deoarece tot ce era contractual era considerat în sine ca fiind just. Contractul este mijlocul principal şi Cel mai adecvat de asigurare a prosperităţii generale.

Teoria autonomiei de voinţă în materie de contracte a fost fundamentată de adepţii ei prin următoarele teze:

a) contractul este principalul izvor al obligaţiilor civile, celelalte izvoare sunt neînsemnate;b) marea majoritate a normelor referitoare la contracte au caracter dispozitiv (supletiv), ceea

ce înseamnă că ele se aplică direct doar în tăcerea părţilor, acestea având posibilitatea să instituie prin acordul lor de voinţă alte reguli decât cele prevăzute de lege;

c) normele imperative în materie de contracte sunt puţin numeroase, principalul lor scop fiind asigurarea libertăţii voinţei părţilor contractului şi respectarea ordinii publice;

d) imixtiunea puterii publice în încheierea şi executarea contractului are caracter excepţional; nici judecătorul nu poate să revizuiască contrac¬tul, nici legislatorul nu poate să-i altereze (legile noi nu sunt aplicabile, în principiu, contractelor în curs de desfăşurare);

e) sub aspectul formei, autonomia de voinţă se manifestă prin afirmarea continuă a principiului consensualismului.5 Г. Дербург, Пандекты.Обязательственное право, Москва, 1900 , с.18.6 V.Haga, Drept privat roman, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,1996 , p.276-281.7 Cu privire la evoluția istorică a contractului a se vedea: I. Albu, op.cit., p.19-20; C. Jugastru, Drept civil, Obligațiile, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p.30-32.8 în ceea ce priveşte teoria autonomiei de voinţă a se vedea: B. Stark, Droit civil. Obligations. 2. Contrat, Librairie de la Court de Cassation, Paris, 1989, p. 7-12; J. Carbonier, op. cit., p. 53-66; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 24-27 Pop, Teoria generala a obligațiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 30-34.

În epoca contemporană s-au produs evenimente importante în viaţa social-economică, astfel încât autorii au remarcat un declin al teoriei autonomiei de voinţă. Acest declin se manifestă sub următoarele aspecte:

a) Creşterea importanţei izvoarelor obligaţiilor civile de natură extracontractuală: fapta ilicită, îmbogăţirea fără justă cauză, angajamentul unilateral etc.

b) Intervenţia din ce în ce mai pregnantă, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual; această intervenţie are ca efect lărgirea noţiunii de ordine publică, cu scopul apărării drepturilor omului, mai ales a libertăţii şi proprietăţii individuale.

c) Dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune - contracte cu clauze prestabilite, nenegociabile, impuse de cocontractant - în detrimentul contractelor tradiţionale.

d) Apariţia contractelor obligatorii, reglementate prin lege, cum sunt contractele de asigurare obligatorie de răspundere civilă etc.

e) Limitarea substanţială a principiului consensualismului prin intermediul dispoziţiilor legale ce instituie obligativitatea formei scrise sau autentice pentru unele categorii de contracte.

f) Tendinţa restrângerii forţei obligatorii a contractului; în virtutea teoriei impreviziunii, legea uneori permite neexecutarea contractului sau ajustarea lui la noile împrejurări.

Un loc aparte în istoria evoluţiei contractului ocupă funcţionarea acestei instituţii în perioada regimurilor totalitare cu economie planificată în ţările Europei de Est, inclusiv în ţara noastră. Dreptul contractelor în acea perioadă se caracterizează printr-o limitare rigidă a principiului libertăţii contractuale, prin instituirea sistemului de contracte planificate, care dominau în toate sferele activităţii economice. Acest sistem presupunea elaborarea de către Organele administrative a actelor de planificare, care, în esenţă, erau acte administrative. Aceste acte aveau ca efect obligaţia destinatarilor lor să încheie contracte, conţinutul cărora era predeterminat tot de actele în cauză. Astfel, agenţii economici erau impuşi să încheie contracte fără a negocia, în principiu, clauzele acestora, iar eschivarea de la încheierea lor era calificată drept contravenţii- administrativă şi era pedepsită cu aplicarea amenzilor în beneficiul statului.

Influenţa actului de planificare asupra contractului continua şi după încheierea lui; astfel, modificarea actului de planificare antrena modificarea contractului, iar anularea actului în mod automat ducea la încetarea contractului. Un antipod al principiului libertăţii contractuale era art. 156 al Codului civil din 1964, care prevedea că "conţinutul obligaţiei care se naşte nemijlocit dintr-un act de planificare a economiei naţionale este determinat de acest act",iar "conţinutul contractului încheiat pe baza unei sarcini de plan trebuie să corespundă acestei sarcini"9.

Totodată, existau şi contracte încheiate între particulari sau între particulari şi instituţiile de stat, care aveau ca obiect numai bunurile de consum şi serviciile destinate satisfacerii necesităţilor personale, deoarece bunurile mijloace de producţie nu puteau constitui obiect al contractelor încheiate de cetăţeni.

Acest sistem a început să fie demontat o dată cu tranziţia la economia de piaţă şi reformele lansate la începutul anilor 90. Totuşi, cu toate că de atunci a fost fundamentat un cadru juridic adecvat noilor relaţii economice, Codul civil din 1964 a continuat să fie aplicat până la intrarea în vigoare a noului Cod civil la 6 iunie 2002.

2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR 2.1. Consideraţii generale Principiul libertăţii contractuale permite participanţilor la circuitul civil să incheie o mare

varietate de contracte. Unele din ele sunt prevăzute expres de Codul civil. însă diversificarea vieţii economice şi sociale duce la apariţia unor noi forme juridice, care nu sunt reglementate în mod special. Acest fapt a determinat necesitatea clasificării contractelor. Clasificarea oferă posibilitatea de a determina trăsăturile caracteristice ale diferitelor categorii de contracte în vederea facilitării procesului de calificare a acestora şi aplicării corecte a normelor juridice.

Există mai multe criterii de clasificare a contractelor. La cele vizate expres în Codul civil se adaugă criteriile elaborate de doctrină. Printre criteriile principale de clasificare sunt: conţinutul, modul

9 М. И. Брагинский, В.В.Витрянский, op. Cit.,p. 154.

de formare, scopul urmărit de părţi, reglementarea în legislaţia civilă, efectele produse, modul de executare, corelaţia între contracte etc.

2.2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor În funcţie de criteriul numit, contractele se împart în: sinalagmatice (A) şi unilaterale (B). Acest

criteriu de clasificare are la bază repartizarea obligaţiilor între părţile contractului. A. Contractele sinalagmatice (bilaterale). Potrivit art. 704 CC, un contract este sinalagmatic

dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încât obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte. În contractele sinalagmatice există o corelaţie şi interdependenţă între obligaţiile reciproce ale părţilor: obligaţia ce revine unei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. Fiecare parte are concomitent atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor faţă de cealaltă parte. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul este debitorul obligaţiei de a preda bunul în proprietatea cumpărătorului şi, totodată, creditorul obligaţiei de plată a preţului, iar cumpărătorul este debitorul obligaţiei de plată a preţului şi creditorul obligaţiei de livrare. Sunt sinalagmatice contractele de schimb, de locaţiune, de transport, de asigurare etc. Particularităţile contractelor sinalagmatice au determinat inserarea în Codul civil a unor prevederi speciale dedicate acestei categorii de contracte, care au fost grupate într-un capitol distinct (art. 704-711 CC).

B. Contractele unilaterale sunt acelea care generează obligaţii doar pentru una dintre părţi (art. 666, alin. (3) CC). în aceste contracte o parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Astfel de contracte sunt: comodatul, depozitul, mandatul, fideiusiunea gratuită etc.

Este important a deosebi contractul unilateral de actul juridic unilateral. Astfel, actul juridic unilateral este rezultatul manifestării voinţei unei singure părţi. Sunt acte juridice unilaterale testamentul (art. 1449), acceptarea succesiunii (art. 1516), renunţarea la succesiune (art. 1526), procura (art. 252), oferta (art. 681), promisiunea publică de recompensă (art. 1371-1374) etc. Contractul este întotdeauna un act juridic bi- sau multilateral, adică un acord a două sau mai multe voinţe. Contractul este unilateral atunci când obligaţia contractuală îi revine numai uneia dintre părţi. Criteriul pentru a deosebi actul juridic unilateral de cel bilateral este numărul voinţelor participante, iar în cazul deosebirii contractului unilateral de cel bilateral (sinalagmatic), criteriul îl constituie numărul părţilor obligate.

Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale se manifestă sub aspectul deosebirilor dintre regimul juridic al efectelor produse de aceste două categorii de contracte. Caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice determină anumite efecte specifice, care nu se pot găsi la contractele unilaterale:

a) excepţia de neexecutare, care constă în aceea că partea contractului sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei (art. 705, alin. (1) CC);

b) riscul contractual în cazul imposibilităţii fortuite de executare a con¬tractului de către una dintre părţi. În acest sens art. 707, alin. (1) CC dispune că, dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, partea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Prin urmare, riscul contractual îl suportă partea contractului care este debitorul obligaţiilor imposibil de executat; c) rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Dacă una dintre părţile contractului sinalagmatic nu execută obligaţiile sale contractuale, cealaltă parte este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul (a se vedea art. 709-711 CC).

Ţinem să menţionăm că delimitarea între aceste două categorii de contracte nu este întotdeauna rigidă. Caracterul sinalagmatic sau unilateral al unui contract depinde în mare măsură de voinţa părţilor. Nimic nu împiedică ca părţile prin voinţa lor să transforme un contract unilateral prin natura sa într-un contract sinalagmatic. Spre exemplu, contractul de mandat, care este unilateral, devine sinalagmatic dacă părţile convin să se plătească mandantu-lui o remuneraţie.

De asemenea, un contract unilateral la momentul încheierii sale poate deveni oneros, dacă pe parcursul executării lui se nasc obligaţii în sarcina părţii care iniţial nu era obligată. Astfel, dacă în

cadrul unui contract de mandat gratuit mandatarul a trebuit să suporte unele cheltuieli, mandantul este ţinut să-i compenseze aceste cheltuieli (art. 1046, alin. (1) CC)10.

2.3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi În funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros (A) şi contracte

cu titlu gratuit (B). A. Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care avantajului patrimonial pe care o parte

îl procură celeilalte părţi sau unui terţ îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Sunt contracte cu titlu oneros vânzarea-cumpărarea (art. 753 CC), schimbul (art. 823 CC), locaţiunea (art. 875CC), antrepriza (art. 946 CC) ş. a.

Avantajul corelativ avantajului conferit de partea din contractul cu titlu oneros nu trebuie să fie procurat neapărat anume acestei părţi, ci poate fi acordat şi unui terţ, fără ca prin aceasta conlractul să-şi piardă caracterul oneros. Ca exemplu poate servi contractul de asigurare, în care asigurătorul se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, suma asigurată ori despăgubirea unui terţ - beneficiarului asigurai ii (art. 1301 CC).

B. Contractele cu titlu gratuit (de binefacere) sunt acele contracte în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ. Contracte cu titlu gratuit sunt: donaţia (art. 827 CC), comodatul (art. 859 CC), depozitul (art. 1088 CC).

Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rândul lor, în contracte dezinteresate şi liberalităţi. Prin contractele dezinteresate, dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-şi micşorează patrimoniul propriu. Drept exemple pot servi: comodatul, mandatul neremunerat (art. 1030, 1033 CC), fideiusiunea gratuită (art. 1146 CC). Liberalităţile sunt contractele prin care se operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer care diminuează patrimoniul dispunătorului. La categoria de liberalităţi sunt atribuite, în special, contractele de donaţie.

Există contracte care, prin esenţa lor, pot fi numai gratuite sau numai one-ioa.se. De exemplu, comodatul este întotdeauna un act gratuit (art. 859 CC).Dacă pentru darea în folosinţă a bunului comodantul ar primi o remunerare, acest raport şi-ar schimba natura juridică şi ar deveni locaţiune.

Alte acte pot fi atât gratuite, cât şi oneroase, în funcţie de opţiunea părţilor participante. Astfel mandatul, fideiusiunea, depozitul, împrumutul (art. 867, 869 CC) pot fi atât acte oneroase, cât şi gratuite, în funcţie de faptul dacă în Contract s-a stipulat sau nu o remuneraţie.

În ceea ce priveşte criteriul distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cu titlu gratuit, în literatura de specialitate s-a arătat că acesta poate fi de natură subiectivă (intenţia părţilor) sau de natură obiectivă (echivalenţa între prestaţii). Este cu titlu gratuit contractul în care dispunătorul a acţionat într-o intenţie liberală (criteriul subiectiv) sau când o persoană cedează o valoare patrimonială fără a urmări obţinerea unui folos echivalent (criteriul obiectiv)11.

În acest context unii autori pun accentul pe elementul intenţional, psihologic - scopul determinant pe care partea îl urmăreşte în contract (criteriul cauzei). Va fi contract cu titlu gratuit acela care are drept cauză determinantă Intenţia de a procura un folos altuia, fără a urmări nimic în schimb. Dimpotrivă, va fi oneros acel contract care a fost încheiat în scopul de a obţine un folos in schimbul obligaţiei asumate12.

Având în vedere clasificarea contractelor m sintagmatice şi unilaterale, examinată mai sus, menţionăm că majoritatea contractelor sinalagmatice sunt cu titlu oneros, în timp ce majoritatea contractelor unilaterale sunt cu titlu gratuit. Însă această corespondenţă nu este deplină. Dreptul nostru cunoaşte, spre exemplu, contracte unilaterale cu titlu oneros: contractul de mandat remunerat, deşi este fără îndoială un contract unilateral, totodată este şi cu titlu oneros.

Importanţa practică a acestei clasificării se manifestă sub următoarele aspecte:

10 În aceste cazuri se vorbește despre contractele sinalagmatice imperfecte, în sensul că aceste obligații sunt accesorii și eventuale. Problema acestei categorii de contracte este controversată în doctrină. Pentru detalii a se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifica, București, 1968, p.29-30; C.Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.32-33; L. Pop, op. Cit., p. 37-38.11 T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.33.12 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.35.

a) încheierea contractelor cu titlu gratuit este supusă unor reguli mai stricte din punctul de vedere al formei. De exemplu, în scopul protejării procesului de formare a consimţământului donatarului şi pentru a-i atrage atenţia asupra importanţei acţiunilor sale, legea stabileşte că pentru a produce efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică (art. 830, alin. (1) CC);

b) în scopul protejării intereselor persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, legea interzice încheierea contractelor cu titlu gratuit în numele acestor persoane de către tutore sau curator (art. 43, alin. (1) CC);

c) în contractele cu titlu gratuit este mai relevant elementul intuitu personae, care constă în aceea că persoana cocontractantului este decisivă la încheierea contractului. Din aceasta rezultă că eroarea asupra persoanei constituie motiv de anulare a unui asemenea contract. Când un donator, dorind să facă o donaţie unei persoane pe care o consideră o rudă de a sa, face în realitate o donaţie unei persoane străine, eroarea donatorului constituie un viciu de consimţământ, deoarece aici calitatea de rudă este motivul determinant al donaţiei;

d) în cazul contractelor cu titlu oneros obligaţiile părţilor şi răspunderea lor contractuală sunt reglementate mai sever decât în cazul contractelor cu titlu gratuit. De exemplu, legea prevede că mandatarul răspunde doar pentru actele sale intenţionate sau pentru culpă gravă, dacă acesta îndeplineşte mandatul cu titlu gratuit (art. 1049 CC);

e) în mod diferit se soluţionează problema revendicării de către proprietar a bunurilor aflate în posesiunea unui dobânditor de bună-credinţă în funcţie de faptul dacă bunul a fost dobândit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit (art. 375, alin. (1) şi (2) CC).

2.4. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros: contracte comutative (A) şl contracte aleatorii (B)

A. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor este certă şi poale I i apreciată chiar la momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor cu titlu oneros sunt comutative: vânzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea, antrepriza, transportul etc.B. Contractele aleatorii sunt acele contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert astfel încât, la momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine câştigul sau pierderea fiecărei părţi şi uneori nici nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere. Astfel, în contractul de asigurare naşterea obligaţiei asigurătorului de plată a despăgubirii de asigurare depinde de un eveniment viitor, posibil, dar incert, care poate să aibă loc sau nu - riscul asigurat (art. 1301-1307 CC).De asemenea, sunt contracte aleatorii: înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 839 CC), renta viageră (art. 847-848 CC). Elementul aleatoriu constă în faptul că întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile depinde de perioada cât va trăi beneficiarul întreţinerii, în cazul înstrăinării bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, sau credirentierul, în cazul rentei viagere.

Importanţa practică a distincţiei între contractele comutative şi aleatorii se manifestă sub următoarele aspecte:

a) ca rezultat al elementului aleatoriu, care face imposibilă aprecierea reciprocităţii şi echivalenţei prestaţiilor, în privinţa unui asemenea contract nu se poate intenta acţiunea în anulare pentru leziune (art. 230 CC);

b) un contract aleatoriu va fi lovit de nulitate dacă îi lipseşte elementul aleatoriu.

2.5. Clasificarea contractelor după modul de formare

In funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în: consensuale (A), Solemne (B), înregistrate (C) şi reale (D).

A. Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinţei lor. Dacă manifestarea de voinţă este însoţită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a asigura un

mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia. în dreptul nostru majoritatea contractelor sunt consensuale.

Participanţii la raporturile juridice civile pol îmbrăca în formă scrisă13 orice contract, dacă legea nu cere expres o altă formă, de exemplu, forma autentică. Pe lângă recurgerea opţională a subiecţilor de drept civil la forma scrisă, aceasta este cerută în anumite condiţii prin lege. De exemplu, legea dispune că trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei (art. 210, alin. (1) CC).

Nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic), de regulă, nu atrage nulitatea lui, ci lipseşte părţile de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea acestui contract (art. 211 CC). Părţile sunt în drept sa dovedească contractul în cauză cu toate celelalte mijloace de probă prevăzute de lege. Totodată, este cert că, în măsura în care existenţa contractului nu poale fi dovedită, el este lipsit de orice eficienţă juridică şi partea interesată sa-l invoce se află în aceeaşi situaţie ca în cazul în care contractul nu ar fi fost incheiat. In această măsură cerinţele formei scrise pentru dovedirea contractului pot produce, sub aspect practic, efecte asemănătoare cerinţelor de formă impuse ca o condiţie de validitate a contractului.

B, Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe lângă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi, impuse de lege sau convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului. Legea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă (art. 680 CC). în aceste cazuri forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia el nu poate fi valabil încheiat.

In literatura juridică s-a arătat că îndeplinirea unor condiţii de formă este menită să atragă atenţia părţilor asupra importanţei actului pe care îl săvârşesc şi totodată să le ofere prilejul unii răgaz înainte de a trece la încheierea contractului. Pe de altă parte, redactarea unui înscris înseamnă precizie în stabilirea efectelor contractului şi a răspunderilor ce decurg, precizie care serveşte, desigur, părţilor, dar cu deosebire terţelor persoane, care voind să contracteze cu una din ele trebuie să aibă certitudinea juridică a raportului existent14. în alte cazuri, forma scrisă este cerută în interes public, pentru a face posibilă cunoaşterea de către autorităţile competente a modificărilor intervenite în situaţia juridică a unor bunuri de mare importanţă pentru societate15.

Forma solemnă, la rândul ei, se împarte in formă scrisă şi formă autentică. Nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic) are drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci când această formă este cerută ca o condiţie de validitate. Legea dispune că nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic) atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor (art. 211, alin. (2) CC). Codul civil prevede sancţiunea nulităţii drept consecinţă a nerespectării formei scrise pentru diferite categorii de contracte (acte juridice), printre care: clauza penală (art. 625), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172) etc.

Forma autentică poate fi impusă atât prin lege, cât şi prin acordul părţilor (art. 212 CC). Printre contractele care trebuie să fie încheiate în formă autentică în virtutea legii sunt următoarele: contractul privind transmiterea patrimoniului prezent şi grevarea lui cu uzufruct (art. 673 CC), contractul de ipotecă (art. 468, alin. (2) CC), contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii (art. 818), contractul de rentă (art. 849), contractul de donaţie ce conţine promisiunea de a transmite un bun în viitor (art. 830, alin. (1) CC) etc. Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a contractului (art. 213, alin. (2) CC).

C. Contractele înregistrate sunt acele contracte care, pentru a fi valabile, în unele cazuri, sau opozabile terţilor, în alte cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. De exemplu, art. 214, alin. (1) CC stabileşte obligaţia de înregistrare a contractelor (actelor juridice civile) care au ca obiect bunurile imobile. Inregistrarea acestor contracte are menirea să asigure publicitatea unor

13 Codul civil nu conţine reglementări speciale privind condiţiile de formă ale contractului, aplicându-se acestuia normele respective referitoare la actul juridic.14 T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 30.15 L. Pop, op. cit., p. 41.

asemenea acte. înregistrarea constă în înscrierea într-un registru public unic a Informaţiei despre toate actele juridice care au ca obiect bunuri imobile, ceea ce permite a avea o informaţie completă şi veridică cu privire la proprietarul bunului imobil, grevările acestui bun etc. Scopul acestei cerinţe de formă a actului juridic este protecţia terţilor, deoarece aceştia au interesul, când actele juridice se referă la bunuri imobile, să cunoască exact situaţia acestor bunuri, operaţiile de constituire, modificare, transmitere sau stingere a drepturilor reale.

In afară de contractele care au ca obiect bunurile imobile, prin lege este impusă condiţia înregistrării unor alte contracte. De exemplu, conform art. 818 CC, contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca complex patrimonial unic se înregistrează la Camera înregistrării de Stat. Un alt exemplu este contractul de gaj înregistrat, care poate avea ca obiect atât bunuri mobile, cit si imobile (a se vedea art. 455 CC).

Ca regulă generală, consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a contractelor constă în inopozabilitatea16 lor faţă de terţi. Această formalitate nu afectează valabilitatea contractului sau admisibilitatea anumitor mijloace de probă şi intervine deja după naşterea valabilă a contractului. între părţi contractul respectiv îşi produce, de regulă, toate efectele, dar eficienţa practică a actului este anihilată substanţial, dacă nu se îndeplineşte cerinţa de înregistrare. Astfel, locatarul în cadrul unui contract de locaţiune a unui imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani nu poate opune drepturile sale privind acest imobil locatarului ulterior al aceluiaşi imobil, care a înscris însă mai înainte contractul de locaţiune în registrul bunurilor imobile (art. 876, alin. (2) CC). Inopozabilitatea este consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a actelor juridice atât în cazurile expres stipulate de lege, cât şi atunci când legea nu prevede expres consecinţele nerespectării acestei condiţii.

In unele cazuri legea impune obligaţia de înregistrare ca o condiţie de existenţă valabilă a contractului, înregistrarea având caracter constitutiv. De extmplu, legea dispune că gajul înregistrat apare în momentul înregistrării sale (art. 466, alin. (2) CC). Referitor la contractul de ipotecă, legea prevede că acesta se prezintă pentru înregistrare la organul cadastral teritorial în termen de 3 luni de la data încheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea contractului (art. 470, alin. (2) CC). în general, nerespectarea obligaţiei de înregistrare a actelor juridice atrage nulitatea lor numai în cazul în care acest efect rezultă în mod cert din prevederile legii sau când înregistrarea este cerută de lege ca o condiţie de existenţă a contractului. în celelalte cazuri efectul este inopozabilitatea.

D. Contractele reale sunt contractele pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţă, mai este necesară remiterea unui bun de către una dintre părţi către cealaltă. Tradiţional sunt calificate drept contracte reale: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul şi transportul. Aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării materiale a bunului care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi. înţelegerea părţilor premergătoare transmiterii bunului are valoarea unei promisiuni de a contracta - unui antecontract - în baza căruia promitentul se obliga să încheie ulterior contractul prin remiterea efectivă a bunului.

In acest context se poate pune problema efectelor nerespectării de către partea care a consimţit să remită bunul a angajamentului său. Are oare cealaltă parte dreptul de a cere predarea bunului dacă contractul nu se consideră valabil încheiat? Soluţia dată de legiuitor în cadrul contractelor de comodat şi de împrumut este aceea că, în cazul in care comodantul nu execută obligaţia de a da bunul, iar împrumutătorul - obligaţia de a da cu împrumut, comodatarul şi, respectiv, împrumutatul pot cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel (art. 860, alin. (2), art. 868 CC).

2.6. Clasificarea contractelor după modul de executare

In funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în contracte cu executare instantanee (A) şi contracte cu executare succesivă (B).

16 Cu privire la opozabilitate a se vedea p. 5.4.1.

A. Contractele cu executare instantanee (imediată) sunt acele contract care au ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată, instantaneu17. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar cumpărătorul îşi execută obligaţia de plată a preţului imediat, dintr-o dată.

B. Contractele cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare se desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (aşa este contractul de locaţiune), fie ca o succesiune de prestaţii (aşa este contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate). Printre aceste contracte sunt renta, asigurarea, leasingul, comodatul, societatea civilă etc.

Contractele cu executare succesivă se împart, la rândul lor, în contracte cu executare continuă şi contracte cu executare eşalonată. În primul caz raportul obligaţional este permanent, continuu (locaţiunea, societatea civilă). În al doilea caz contractul se execută sub formă de prestaţii repetate (vânzarea eşalonată a volumelor unei enciclopedii). Criteriul acestei subdiviziuni rezidă în caracterul indivizibil al prestaţiilor eşalonate, care împiedică împărţirea "în tranşe", cum este cazul contractului de locaţiune, care poate fi împărţit în perioade. Interesul acestei distincţii vizează mai ales cazul neexecutării parţiale: chiar dacă neexecutarea afectează o parte infimă a contractului, ea poare servi ca temei pentru rezoluţiunea totală a contractului, întrucât celelalte prestaţii izolat nu mai prezintă interes (enciclopedia incompletă nu prezintă nici o valoare)18.

Ţinem să remarcăm că distincţia între contractele cu executare imediată şi cele cu executare succesivă nu este foarte rigidă. Părţile pot, prin acordul lor, să schimbe caracterul contractului, adică, deşi prin natura sa contractul se executa în mod normal, dintr-o dată, părţile pot conveni ca el să se execute prin prestaţii succesive.

Importanţa practică a acestei clasificări constă în următoarele:a) în contractele cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiei de către una din

părţi, sancţiunea va fi rezoluţiunea - care are efect retroactiv, pe când în contractele cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea - care desfiinţează contractul numai pentru viitor;

b) în materia nulităţii actelor juridice, prin excepţie de la regula generală, conform căreia actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii, în cazul contractelor cu executare succesivă efectele nulităţii se aplică numai pentru viitor. într-adevăr, un contract de locaţiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, întrucât beneficiul folosinţei este ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului (art. 1389-1397 CC);

c) numai în contractele cu executare succesivă se poate pune problema suspendării executării obligaţiei pe o perioadă de timp: de exemplu, pe perioada cât durează un eveniment de forţă majoră ce împiedică executarea obligaţiei, sau atât timp cât cealaltă parte nu îşi execută obligaţia corelativă (excepţia de neexecutare).

2.7. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt expres reglementate de lege

In funcţie de acest criteriu contractele se clasifică în contracte numite (A), contracte nenumite (B) şi contracte complexe (C).

A. Contractele numite sunt acele contracte ce corespund unei operaţiuni juridice determinate, poartă fiecare câte un nume specific şi sunt reglementate

expres de lege.B. Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire legală specifică şi nu sunt

expres reglementate de lege, întrucât nu se încadrează într-o categorie determinată.

17 In literatura franceză s-a estimat că "instantaneu" înseamnă că executarea se face printr-o prestaţie unică, chiar dacă pentru aceasta se cere un anumit timp (de exemplu, construcţia unei case). A se vedea: A. Benabent, op. cit., p. 14.18 Ibidem; Ph. Delebecque, F-J. Pansier, Droit des obligations, contrats et quasi-contracts, ed. Litec, Paris, 2001, p. 20.

C. Contractele complexe sunt acele contracte care îmbină elemente ale unor contracte diferite, numite sau nenumite.

Existenţa contractelor nenumite şi complexe rezidă în principiul libertăţii contractuale, care presupune posibilitatea pentru părţile contractante de a găsi forme juridice netradiţionale pentru a îmbrăca operaţiunile pe care le săvârşesc. Diversificarea vieţii economice duce la aceea că contractele existente in legislaţia civilă se doveden a fi incapabile să satisfacă noile raporturi sociale. Practica generează in permanenţi noi forme juridice menite să perfecteze marea varietate a operatiunilor realizate de participanţii la circuitul civil. Astfel, pe lângă contractele tradiţionale, preluate încă din dreptul roman: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, locaţiunea, împrumutul, comodatul etc. In legislaţia civilă modernă au apărut noi contracte: asigurarea, leasingul, franchisingul, factoringul.

Un exemplu concludent în această privinţă este evoluţia contractului de societate. Cunoscut încă de dreptul roman, acest contract a căpătat o dezvoltare vertiginoasă în epoca contemporană, creându-se forme diverse de societăţi comerciale. Aceste instituţii nu mai pot fi cuprinse de prevederile codurilor civile în materie de societate civilă, ceea ce a determinat necesitatea unor noi reglementări, astfel încât în dreptul ţărilor cu economie de piaţă avansată se distinge ca o ramură aparte dreptul societăţilor.

De asemenea, participanţii la raporturile civile pot conveni să aplice diferite reglementări ale contractelor numite, "inventând" noi construcţii juridice. De exemplu, o parte poate înstrăina un bun, dar nu în schimbul unui preţ, cum ar fi cazul contractului de vânzare-cumpărare, ci în schimbul prestării de catre cealaltă parte a unor servicii. Intr-o atare ipoteză, drepturile şi obligaţiile părţii care livrează bunul ar fi reglementate de prevederile referitoare la contractul de vânzare-cumpărare, iar drepturile şi obligaţiile celeilalte părţi - de prevederile în materia contractului respectiv de prestări de servicii.

Uneori, îmbinându-se într-un contract complex, elementele contractelor civile numite se modifică, căpătând trăsături specifice operaţiunii pe care o perfectează. Spre exemplu, în practică contractele care deservesc operaţiunile de leasing deseori au un caracter complex, cuprinzând elemente ale contractelor de locaţiune, vânzare-cumpărare şi mandat. Insă un asemenea contract nu reprezintă o îmbinare mecanică a elementelor menţionate, deoarece fiecare dinlre acestea capătă valenţe proprii menite să asigure desfăşurarea operaţiunii in cauză.

Importanţa clasificării date se manifestă din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile acestor categorii de contracte. Contractelor numite li se aplică, în primul rând, reglementările speciale referitoare la fiecare contract în parte, precum şi dispoziţiile generale care guvernează contractele şi obligaţiile. Datorită faptului că legea conţine reglementări complete, părţile nu au necesitatea să determine foarte detaliat clauzele contractuale. în măsura în care pai iile nu au derogat expres de la prevederile legale în domeniul contractului respectiv, acestea îi sunt aplicabile.

Situaţia este diferită în cazul contractelor nenumite şi complexe, întrucât se poate pune problema calificării corecte acestora. Contractelor în cauză, fără îndoială, li se aplică prevederile generale în materie de contracte şi obligaţii, iar alte reglementări aplicabile sunt stabilite prin acordul de voinţă al părţilor. De asemenea, în virtutea regulilor privind analogia legii, acestor contracte li se pot aplica reglementările în domeniul contractelor celor mai apropiate. Uneori, rolul de interpretare a clauzelor acestor contracte în vederea stabilirii voinţei reale a părţilor îi revine instanţei de judecată.

2.8. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

In funcţie de acest criteriu contractele se clasifică în: contracte principale (A) şi contracte accesorii (B).

A. Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de alte contracte. Marea majoritate a contractelor civile fac parte din această categorie.

B. Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. De exemplu, contractul de gaj şi contractul de fideiusiune sunt contracte accesorii menite să asigure executarea unor contracte principale: un contract de împrumut sau un contract de credit bancar.

Contractul accesoriu poate fi încheiat printr-un contract distinct sau poate fi inserat într-o clauză specială în cuprinsul contractului principal. Drept exemplu poate servi clauza penală (art. 624 CC) -

convenţie care are ca scop contribuirea la executarea unui contract principal, situându-se printre alte clauze ale acestuia.

Importanţa delimitării acestor categorii de contracte se manifestă prin faptul că, în timp ce validitatea contractului principal se analizează în mod independent de alte contracte, în funcţie numai de propriile sale elemente, soarta contractului accesoriu este determinată de cea a contractului principal pe care îl însoţeşte, după principiul: accesoriul urmează soarta principalului. Această dependenţă se manifestă atât sub aspectul condiţiilor de validitate, cât şi sub aspectele momentului încheierii şi încetării contractului; anularea sau încetarea contractului principal atrage, de plin drept, anularea sau încetarea contractului accesoriu.

2.9. Clasificarea contractilor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

In funcţie de acest criteriu contractele pot fi clasificate în: contracte negociate (A), contracte de adeziune (B), contracte obligatorii (C) şi contracte autorizate (D).

A. Contractele negociate sunt acele contracte ale căror clauze sunt rezultate din negocierile dintre părţi, fără intervenţia vreunei voinţe din exterior. Aceste contracte sunt tradiţionale pentru dreptul civil. încheierea lor presupune, de obicei, existenţa unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii contractuali poartă tratative, discuţii privind obiectul viitoarei prestaţii, natura şi întinderea obligaţiilor şi alte condiţii ale operaţiunii juridice preconizate. Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părţile contractante a unor decizii comune asupra tuturor aspectelor esenţiale ale operaţiunii lor, care se materializează în clauzele contractului.

B. Contractele de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilite de către una dintre părţi (numită utilizator), cealaltă parte (numită aderent) neavând putinţa să le negocieze şi să influenţeze asupra conţinutului lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două posibilităţi: ea poate să-1 accepte, adică să adere la el, sau să renunţe la încheierea contractului.

In epoca modernă contractele de adeziune devin tot mai frecvente în toate sferele activităţii economice: în domeniul producţiei, comerţului, prestării serviciilor. Ele sunt utilizate pe larg de companiile de transporturi, de asigurări, de către bănci şi de către alţi întreprinzători. De regulă, aceste contracte se prezintă sub forma unor "condiţii generale", "contracte-tip" inserate pe formulare tipizate, cu clauze prestabilite, care sunt propuse potenţialilor contractanţi.

Această categorie de contracte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Aspectul pozitiv al acestor contracte constă în aceea că, fiind stabilite pentru toti consumatorii unui produs sau serviciu, ele simplifică derularea operaţiunii în cauză, scutesc părţile de cheltuielile de bani, timp şi eforturi necesare în vederea negocierii fiecărui contract sau clauze contractuale în parte. Utilizarea îndelungată a unor contracte tipizate duce la constituirea unor noi categorii de raporturi contractuale şi chiar la apariţia unor noi instituţii de drept. De exemplu, asemenea contracte moderne cum sunt leasingul, franchisingul, factoringul, constituie rezultatul folosirii îndelungate în practică a unor contracte-tip, condiţii generale standardizate, elaborate de mari companii sau asociaţii profesionale, care au fost treptat legiferate la nivel de acte normative.

In ceea ce priveşte dezavantajele acestei modalităţi de contractare, ele se manifestă prin pericolul abuzuriloi din pârlea participanţilor profesionişti la circuitul civil şi comercial faţă de participanţii neprofesionişti. Datorită poziţiei sale superioare economice, sociale, intelectuale etc, întreprinzătorul are posibilitatea de a dicta condiţiile sale, astfel încât contractul nu mai constituie rodul acordului echilibrat de voinţă a părţilor, întrucât lipseşte negocierea echitabilă a clauzelor contractuale. Impunerea unilaterală a condiţiilor favorabile părţii mai puternice uzurpează libertatea voinţei aderentului, contravine principiilor egalităţii participanţilor la raporturile civile, echităţii şi bunei-credinţe.

În vederea contracarării acestor fenomene negative, legislatorul nostru a instituit o serie de reglementări, printre care: art. 712-720 CC privind clauzele contractuale standard, Legea nr. 105/2003 privind protecţia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131/507 din 27.06.2003) etc. Finalitatea acestor dispoziţii legale este controlul echităţii clauzelor contractelor de adeziune şi respectarea echilibrului între interesele părţilor contractului.

C. Contractele obligatorii (forţate) sunt acele contracte acăror încheiere şi conţinut sunt impuse prin lege. Existenţa contractelor obligatorii în dreptul civil constituie o excepţie de la principiul libertăţii contractuale. Caracterul excepţional al contractelor obligatorii rezultă din dispoziţia Codului civil: "obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor când obligaţia de a contracta este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol".

Codul civil prevede cazuri când încheierea contractelor de către anumite categorii de subiecţi este obligatorie. Astfel, dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă19, una dintre părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu (art. 669, alin. (1) CC).

Un alt caz în care încheierea contractului este obligatorie se referă la activitatea profesioniştilor şi întreprinzătorilor. Aceşti subiecţi nu pot refuza fără motive temeinice încheierea unui contract cu persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială. De exemplu, o unitate de comerţ cu amănuntul nu poate refuza să vândă unui consumator o marfă care este oferită publicului spre comercializare.

Legea prevede şi alte cazuri de încheiere obligatorie a unor contracte. Astfel, Legea cu privire la asigurări nr. 1508/1994 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 5 din 15.09,1994) prevede incheierea obligatorie a contractelor de asigurare de răspundere civilă a deţinatorilor de autovehicule pentru pagube cauzate unor terţe persoane şi bunurilor acestora prin accidente produse de autovehicule. Un alt tip de asigurari obligatorie este reglementat de Legea nr. 1553/1998 cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-39 din 30.04.1998).

Obligaţia de a contracta rezultă şi din unele prevederi legale ce consacră dreptul de preempţiune în cazul vânzării unor bunuri (a se vedea, de exemplu, ari. 152, 352 CC).

D. Contractele autorizate sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce efecte fără o autorizaţie (acord, încuviinţare, permisiune, consimţământ) din partea unui terţ.

Legea prevede obligativitatea acordului terţului privind încheierea anumitor categorii de contracte, care ating nemijlocit interesele terţului în cauză. De exemplu, contractele prin care se dispune de bunurile imobile proprietate comună în devălmăşie pot fi încheiate numai cu acordul tuturor coproprietarilor devălmaşi (art. 369, alin. (2) CC).

Pentru alte categorii de contracte acordul terţului este necesar în vederea exercitării controlului asupra conţinutului acestora. Aici încuviinţarea este impusă în vederea protecţiei unui participant la actul juridic. Este cazul unor categorii de contracte încheiate de persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu (art. 25 CC), de minorii în vârstă de la 14 la 18 ani (art. 34 CC), pentru care se cere acordul curatorului sau, după caz, autorizaţia autorităţii tutelare (art. 42 CC).

Uneori prin intermediul autorizaţiei statul îşi exercită controlul asupra unor contracte de interes public. De exemplu, întreprinderea de stat poate să nu heie contracte de locaţiune sau de gaj asupra bunurilor transmise acesteia in gestiune operativă numai cu autorizaţia Guvernului sau a autorităţii admi-uisi rative competente (art. 3(4) al Legii nr. 46/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2 din 25.08.1994).

2.10. Clasificarea contractelor după efectele produse

In funcţie de acest criteriu contractele se împart în două grupe. Prima grupa cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi reale (A) şi contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii).

A. Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se transferă dreptul de proprietate, dreptul de gaj, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute sau dreptul de superficie. în unele cazuri aceste contracte transferă drepturi de la

19 "Poziţia dominantă pe piaţă" este definită la art. 2 al Legii nr.1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168 din 31.12,2000) ca "situaţie exclusivă a agentului economic pe piaţa de mărfuri, care îi dă acestuia, singur sau împreună cu alţi agenţi economici, posibilitatea de a exercita influenţă decisivă asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfii pe piaţa respectivă sau de a împiedica accesul pe piaţă unor alţi agenţi economici".

data predării bunului (a se vedea art. 321, alin. (1) CC). însă uneori, pentru a produce efecte, legea impune înregistrarea acestor contracte (a se vedea art. 321, alin. (2), 466(2) CC).

B. Contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii) sunt toate celelalte contracte civile, care nu fac parte din categoria precedentă. In mod normal, aceste contracte produc efecte numai între părţi, una dintre care - creditorul - este în drept să pretindă de la cealaltă parte - debitor - executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute.

A doua grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi (A) şi contractele declarative de drepturi (B).

A. Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte din momentul încheierii lor numai pentru viitor. Majoritatea contractelor civile fac parte din această categorie.

B. Contractele declarative de drepturi sunt acele prin care se recunosc, se constată, se consolidează drepturi care deja există. Drept exemplu poate servi contractul de tranzacţie (art. 1331 CC), prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un proces, prin recunoaşterea unor drepturi preexistente ale părţilor. Aceste contracte au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive.

3. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI

3.1. Consideraţii generale .

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă asupra clauzelor lui esenţiale20 (art. 679, alin. (1) CC). Acordul se realizează prin propunerea unei persoane de a încheia un contract făcută unei alte persoane - ofertă, şi consimţământul destinatarului acestei oferte de a încheia contractul respectiv în condiţiile propuse de ofertant - acceptarea ofertei. Se poate spune, deci, că mecanismul încheierii contractului presupune îmbinarea a două elemente principale: oferta şi acceptarea, pe care le vom analiza în cele ce urmează. în jurul celor două elemente pot interveni discuţii, negocieri, tratative, propuneri de modificări ale clauzelor contractuale şi alte acţiuni ce alcătuiesc procesul de pregătire şi încheiere a contractului.

Pentru a fi încheiat valabil, contrai tul trebuie să întrunească anumite condiţii (elemente), care sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul, obiectul, cauza şi forma. întrucât aceste i ondiţii sunt aceleaşi ca şi pentru validitatea actelor juridice civile în general, i are au fost examinate în partea generală a dreptului civil, aceste materii nu vor fi tratate detaliat în prezenta secţiune.

3.2. Oferta de a contracta

Oferta de a contracta este propunerea adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei (art. 681, alin. (1) CC). Din această definiţie legală a ofertei, precum şi din alte dispoziţii legale (a se vedea art. 682, alin. (3) CC) pot fi deduse elementele ei definitorii, care sunt următoarele:

a) Oferta este un act juridic unilateral - o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice. în acest sens oferta trebuie să întrunească toate condiţiile de validitate a actului juridic (capacitate, consimţământ, obiect, cauză).

b) Oferta trebuie să fie fermă; ea trebuie să exprime voinţa neîndoielnică a autorului ei de a se obliga în sens juridic în caz de acceptare. întrucât această voinţă este rar declarată în mod expres, deseori este necesar de a o deduce din circumstanţele fiecărui caz in parte. Voinţa ofertantului poate rezulta din modul în care acesta prezintă propunerea sa (de exemplu, definind-o expres ca ofertă sau ca o simplă "declaraţie de intenţii"). De asemenea au importanţă pentru calificarea ofertei ca atare conţinutul şi destinatarii ei. Cu cât propunerea este mai detaliată, cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată ca ofertă. O propunere adresată unei sau mai multor persoane concrete va fi mai uşor califi¬cată ca ofertă, decât o propunere adresată publicului în general.

20 Clauzele esentiale vor fi examinate in sectiunea IV a prezentului capitol.

c) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, ea trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încât contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei. Dintre aceste elemente sunt indispensabile: natura contractului şi obiectul contractului. Nu este, în schimb, obligatoriu de indicat clauzele şi condiţiile contractului, reglementate prin norme supletive21. Nu este cu putinţă de a stabili în termeni generali dacă o ofertă întruneşte sau nu aceste elemente, ci trebuie analizat ansamblul circumstanţelor fiecărui caz în parte. In literatura de specialitat22 s-a relevat că, chiar şi în lipsa unor clauze esenţiale, cum sunt descrierea precisă a bunului sau a serviciului ce urmează să fie prestat, preţul ce urmează a fi plătit, momentul şi locul executării prestaţiei etc, oferta nu este neapărat considerată ca insuficient de precisă. Este important a şti dacă ofertantul, făcând pro¬punerea, a avut cu adevărat intenţia să fie legat prin contract şi dacă clauzele ce lipsesc pot fi determinate în funcţie de intenţia comună a părţilor (a se vedea art. 725, alin. (2) CC), natura contractului, circum-stanţele în care el a fost încheiat, comportamentul părţilor de până la şi după încheierea contractului, lege, uzanţe sau principiul echităţii (a se vedea art. 726, 727 CC).

d) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu rezerve, fie exprimate expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului. Astfel, în contractele încheiate intuitu perso-nae (în considerarea persoanei cocontractantului), oferta făcută unui cerc nedeterminat de persoane deseori comportă implicit o rezervă ce ţine de calităţile persoanei (de exemplu, contractul de locaţiune a unui spaţiu de locuit): acordul va fi definitiv numai după ce ofertantul va accepta persoana cocontractantului.

e) Oferta trebuie să fie serioasă. Nu va fi o ofertă propunerea făcută în glumă sau în orice alt mod din care ar rezulta cu certitudine, după împrejurări sau obiceiuri, că persoana respectivă nu a intenţionat să se angajeze juridic.

Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în scris sau prin acţiuni ce denotă intenţia de a încheia un contract: staţionarea unui taximetru, afişarea unui meniu la intrarea într-un restaurant, plasarea unei propuneri pe un site pe Internet, expunerea unei mărfi la vitrină etc.

Oferta poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului. în ultimul caz, în funcţie de împrejurările concrete, uneori este vorba despre o simplă propunere de a negocia, iar în alte situaţii poate exista o veritabilă ofertă, atunci când persoana destinatarului nu contează (de exemplu, în cazul ofertei unor mărfuri identitatea cumpărătorului nu este importantă, o dată ce acesta achită preţul). Referitor la oferta publică a bunurilor în contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum, legea prevede expres că expunerea bunului cu etichete în vitrină, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunului, descrierea lui in cataloage si alte propuneri adresate unui cerc nedeterminat de persoane se consideră ofertă publică pentru încheierea contractului, indiferent dacă se indica preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea contractului (art. 805 CC).

Oferta şi invitaţia la negocieri (chemarea la ofertă)

Legea dispune: "o propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare" (art. 681, alin. (2) CC). O asemenea propunere va fi o invitaţie de a negocia; nici un consimţământ nu este încă dat, autorul propunerii voind să exploreze posibilitatea de a iniţia negocieri, tratative în vederea încheierii unui contract.

In dreptul continental şi în commom law există abordări diferite în ceea ce priveşte calificarea unei propuneri în calitate de ofertă sau de invitaţie la negocieri. Astfel, în sistemul common law, spre deosebire de cel continental, regula generală este că expunerea mărfurilor pe rafturi sau la vitrina unui magazin nu este o ofertă de vânzare, ci o invitaţie către client de a face o ofertă de cumpărare. Clientul face o ofertă de cumpărare atunci când prezintă marfa pentru plată, comerciantul având posibilitatea să accepte această ofertă sau s-o respingă. Argumentul în susţinerea acestei reguli este că magazinul este un loc pentru negocieri şi nu pentru vânzare obligatorie.

21 L. Pop, op. cit., p. 47.22 Principes relatifs auх contrats du commerce international, Unidroit, Rome, 1994, p. 28-29.

Această poziţie a fost criticată în doctrină, indicându-se că magazinul modern, unde mărfurile sunt vândute conform condiţiilor stabilite de сomerciant, nu este tocmai locul pentru negocieri şi că comerciantul nu trebuie să expună mărfurile pe care nu doreşte să le vândă. în acest context s-a emis părerea că condiţiile şi împrejurările în care este făcută expunerea mărfurilor pol к institui dovadă a intenţiei comerciantului de a se obliga, în aşa fel anihi-landu-se regula generală precum că expunerea mărfii nu este o ofertă23.

I nleresul delimitării ofertei de invitaţia la negocieri se manifestă din punc-1и I de vedere al consecinţelor pe care le produce renunţarea la propunerea res-pe< hvă. Astfel,

după cum s-a arătat anterior, oferta, în anumite condiţii, este Irevocabilă; retragerea ei are ca efect răspunderea ofertantului. Cât priveşte Invitaţia la negocieri, aceasta, în principiu, poate fi retrasă în orice moment. Persoana care a lansat propunerea este liberă să înceteze negocierile la orice ■ lap.1 a ai estora (până când nu a fost lansată o ofertă propriu-zisă).

în literatura juridică s-a precizat că unica limitare în acest sens constă în obligaţia generală de a respecta principiul bunei-credinţe. Astfel, va fi contrar principiului bunei-credinţe faptul prelungirii artificiale a negocierilor fără intenţia reală de a contracta, de exemplu, pentru a obţine informaţii confiden¬ţiale. Asemenea acţiuni sunt calificate ca abuz de drept, antrenând răspundere de natură delictuală: persoana prejudiciată poate cere despăgubiri, dar nu şi încheierea contractului24.

în acest sens, legea noastră dispune că faptul iniţierii şi desfăşurării ne¬gocierilor de încheiere a contractului poate fi generator de obligaţii. O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului, dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat (art. 515 CC).

Forţa obligatorie a ofertei. Revocarea ofertei. Atât timp cât nu este accep¬tată, oferta este un act juridic pur unilateral. în acest context se pune problema de a şti dacă acest act leagă deja autorul lui sau el poate fi revocat în orice mo¬ment. Două consideraţii cu caracter contradictoriu trebuie avute în vedere. Pe de o parte, trebuie să fie respectată libertatea individului, ceea ce înseamnă, în cazul ofertei, posibilitatea ofertantului de a revoca propunerea. Pe de altă par¬te, operaţiunilor juridice trebuie să li se confere siguranţă, ceea ce înseamnă că oferta trebuie să fie menţinută o anumită perioadă de timp necesară destinata¬rului pentru a o studia, a cugeta asupra ei şi a da răspuns25.

în literatura de specialitate26 s-a relevat că problema forţei obligatorii a ofertei se soluţionează diferit, în funcţie de faptul dacă propunerea se face unei persoane prezente sau dacă ea se face unei persoane absente, precum şi dacă între ofertă şi acceptare curge un interval de timp.

A. în cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente, adică ofertan¬tul şi destinatarul ofertei se află în acelaşi loc, fără să se fi acordat un termen pentru a o accepta, oferta îl obligă pe autorul ei numai dacă a fost acceptată imediat, integral şi fără rezerve. Consecinţa acceptării este încheierea contrac¬tului pe loc. Dacă oferta nu este acceptată imediat, ofertantul nu are nici o obli¬gaţie. Legea dispune că oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc (art. 688, alin. (1) CC).

B. în cazul în care oferi.i eslc Ini ulii nun persoane absente, adică care nu se allăîn acelaşi loc şi este transmisă prin poştă, lax, telex, curier, e-mail, radio, televiziune etc, sunt posibile doua LITUAŢLI,

1) Atât timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber, fără a suporta anumite consecinţe, cu condiţia ca revocarea să ajun¬gă cel târziu o dată cu qferta (art. 683, alin. (2) CC). De exemplu, oferta făcută prin poştă poate fi revocată prin fax sau prin e-mail.

2) în cazul în care oferta a ajuns la destinatar, problema se soluţionează în funcţie de câteva condiţii:

a) dacă oferta include un termen pentru acceptare, ea nu poate fi revoca¬tă până la expirarea acestui termen;

b) dacă termenul pentru acceptare nu este stabilit sau, dacă acest termen este nejustificat de mic, oferta nu poate fi revocată în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi

ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor (art. 683, alin. (3) CC);

c) oferta poate fi irevocabilă pe alte temeiuri. Legea nu precizează care sunt temeiurile irevocabilităţii ofertei (în afară de cazul în care oferta prevede termenul pentru acceptare). Unele soluţii ar putea fi inspirate din uzanţe internaţionale standardizate în materie contractuală şi din doctrină. Principiile Unidroit privind contractele de comerţ inter¬naţional prevăd că oferta nu poate fi revocată atunci când indicaţia referitoare la irevocabilitatea ofertei figurează în însăşi oferta, precum şi atunci când destinatarul are temeiuri rezonabile să creadă că oferta este irevocabilă şi când el a acţionat în consecinţă. Această încredere a destinatarului poate fi cauzată fie de comportamentul ofertantului, fie de natura ofertei. Ca exemplu poate servi o ofertă a cărei acceptare este legată de efectuarea unor cheltuieli substanţiale de către destinatar sau o ofertă făcută pentru a permite destinatarului să facă o ofertă unui terţ (a se vedea art. 2.4.2 şi comentariul)27.

Cât priveşte efectele revocării ofertei înainte de expirarea termenului, nu există o abordare unică în doctrina şi în jurisprudenţa diferitelor ţări. Unii BUtOri afirmă că din moment ce există o ofertă şi revocarea ei este ilicită, trebu¬ii tic admis în toate cazurile că această revocare este ineficientă. Prin urmare, acceptantul este îndreptăţit să ceară constatarea faptului că contractul a fost

Pi incipes relatifs aux contrats du conniien . iuta national, Unidroit, Rome, 1994, p. 31-34. încheiat28. Alţii consideră că asemenea revocare atrage răspunderea ofertan¬tului pentru

prejudiciile astfel cauzate29. Nu există o unitate de opinii nici în privinţa temeiului juridic al răspunderii pentru revocarea ilicită a ofertei30.

Pornindu-se de la necesitatea stabilităţii circuitului civil, considerăm că, în cazul retragerii unei oferte ce este, în virtutea diferitelor temeiuri, irevoca¬bilă, o dată ce oferta a fost acceptată de destinatarul ei, contractul trebuie să fie considerat valabil încheiat. Prin urmare, acceptantul este îndreptăţit să ceară atât executarea obligaţiilor ce rezultă din contract, cât şi repararea prejudiciu¬lui cauzat prin revocarea ofertei.

Această concluzie rezidă în faptul că oferta este un act juridic unilateral, care dă naştere unui raport obligaţional. Ofertantul este debitorul unei obli¬gaţii de a nu face, adică de a nu revoca oferta în decursul termenului pentru acceptare (sau oferta care este irevocabilă în alte temeiuri), iar destinatarul ofertei este creditorul acestei obligaţii. Drept consecinţă, revocarea ofertei an¬trenează răspunderea ofertantului în baza art. 602, alin. (1) CC, care dispune că, în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-1 despăgubească pe < roditor pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Totodată, este important de reţinut că repara-i ea prejudiciului în cauză nu-1 eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură (art. 602, alin. (3) CC), adică ofertantul este ţinut să execute obligaţiile ce decurg din contractul intervenit între el şi acceptant.

Oferta şi antecontractulPână la adoptarea actualului Cod civil, legislaţia noastră nu conţinea pre¬vederi referitoare la

antecontract. în prezent noţiunea de antecontract este prevăzută de art. 679, alin. (3) CC, care stipulează că "prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract". Antecontractul (promisiunea de a contracta) este definit ca fiind un acord de voinţă prin care una dintre părţi (promitentul) sau ambele părţi se obligă să încheie în viitor un anumit contract, al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent.

Spre deosebire de ofertă, care este un act juridic unilateral, antecontractul este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord de voinţă. Sub aspectul conţinutului juridic, obiectul antecontractului îl constituie obligaţia de a încheia in viilor un contract civil, deci o prestaţie de a face.

Antecontractul dă naştere numai unui drept de creanţă, chiar dacă prin contractul în vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar constitui ori s-ar trans¬mite un drept real. Constituirea sau transmiterea dreptului real are loc numai în momentul perfectării contractului propriu-zis, prin realizarea antecontrac¬tului. Obligaţia promitentului durează atât timp cât s-a convenit, iar dacă nu s-a prevăzut nici un termen, ea durează cât prevede termenul de prescripţie de drept comun, care începe să curgă de la data încheierii antecontractului31.

Antecontractul cunoaşte mai multe varietăţi: antecontractul unilateral, antecontractul sinalagmatic şi pactul de preferinţă.

Antecontractul unilateral este un contract prin care o persoană, promitentul, SC angajează în faţa unei alte persoane, beneficiar, să încheie un contract, condi¬ţiile căruia sunt deja determinate, în caz dacă beneficiarul va cere acest lucru. De exemplu, proprietarul unui bun convine cu altă persoană să-i vândă acest bun la un preţ determinat, dacă acea persoană îşi va exprima dorinţa să-1 cumpere.

în antecontractul sinalagmatic ambele părţi se obligă reciproc, una faţă de cealaltă, fiecare având concomitent calitatea de promitent şi beneliciar. Ante¬contract sinalagmatic este atunci când două persoane se angajează reciproc să încheie ulterior un contract, cu condiţia ca o formalitate suplimentară să fie îndeplinită în viitor. De exemplu, constatând acordul lor asupra tuturor condi-l iilor esenţiale ale contractului, părţile convin să perfecteze ulterior contractul lor în faţa unui notar.

Pactul de preferinţă este un antecontract prin care o persoană, promiten¬tul, se angajează faţă de cealaltă parte, beneficiar, de a încheia cu acesta un contract ulterior, cu preferinţă faţă de un terţ32. De exemplu, în cadrul contrac¬tului de vânzare-cumpărare, prin pactul de preferinţă proprietarul unui bun se obligă faţă de o persoană ca, în cazul în care va vinde bunul, să îi acorde preferinţă, la preţ egal. Promitentul nu se obligă să vândă bunul, ci doar să îi acorde preferinţă beneficiarului, în cazul în care s-ar decide să vândă bunul respectiv. Pactul de preferinţă nu are ca efect transmiterea dreptului de pro¬prietate asupra bunului; acest efect se va produce numai dacă promitentul se va decide să vândă bunul şi, pe această bază, va cădea de acord cu beneficiarul asupra bunului şi asupra preţului33.

" T. IC Popescu, P. Anca, op. cit., p, 80.'•' I'll. Delebeeque, F.-J. Pansier, op. cit, p. 5.1," I'. Deak, S. Cărpenaru, Catitnu Ic i ivilc ju < e/m ii in/c, Bucureşti, Editura. LUMINA LEX,

1993, p. 265-266. 306 ui; EPT CIVIL I'in-ica a li ... IT.OR l A GENERALA t OBLIGAŢIILOR 307

Cât priveşte forma antecontractului, legea dispune că forma stabilită pentru contract se aplică şi

pentru antecontract (art. 679, alin. (3) CC)34. De exemplu, dacă contractul principal trebuie să fie încheiat în formă scrisă, an-tecontractul trebuie să fie încheiat în aceeaşi formă.

Interesul distincţiei între antecontract şi ofertă constă în fapul că antecon-tractul sau promisiunea de a contracta, spre deosebire de ofertă, nu poate fi revocat(ă) de promitent în nici un caz. Nerespectarea antecontractului atrage răspunderea contractuală a promitentului. Beneficiarul este în drept să ceară promitentului şi terţului de rea-credinţă cu care a contractat promitentul, în¬călcând promisiunea de a contracta, repararea prejudiciului cauzat prin ne¬respectarea promisiunii de a contracta (art. 703 CC).

în literatura de specialitate s-a arătat că promitentul, în caz de refuz de a încheia contractul la care se referă promisiunea, poate cere ca instanţa judecă¬torească să oblige cealaltă parte la încheierea contractului35.

Caducitatea ofertei36Potrivit art. 685 CC, oferta devine caducă în două cazuri:- dacă nu a fost acceptată în termen, adică în termenul stabilit în ofertă, sau dacă un atare termen

nu este stabilit - în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor;

- dacă oferta este respinsă. Respingerea ofertei poate fi expresă sau implicită. Un caz frecvent al respingerii implicite este un răspuns la ofertă care se prezintă ca o acceptare, dar care conţine modificări sub¬stanţiale ale condiţiilor ofertei. în absenţa unei respingeri exprese, de-

14 Analizând această prevedere în comparaţie cu cea stipulată la art. 208, alin. (6) CC: "promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma ceruta pentru acel act", putem trage concluzia că norma art. 208, alin. (6) este aplicabilă doar actelor ju¬ridice unilaterale, întrucât contractelor trebuie să li se aplice dispoziţia art. 679, alin. (3), aceasta având caracter special.

" C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 52-53." Caducitatea este definită ca lipsă de eficacitate a unui act juridic, determinată de un eveniment

independent de voinţa sau de culpa părţilor, care survine după încheierea valabilă a actului şi care împiedică, în mod obiectiv, producerea efectelor sale (a se vedea: Dicţionar de drept privat, alcătuit de D. Rădescu, Kditura MONDIAN 94, Bucureşti, 1997, p. 143).

claraţiile sau compnrlamcnli.il destinatarului ofertei trebuie să fie de aşa natură încât oleilaniul ii I., îndreptăţii să creadă că destinatarul nu are nici o intenţie să AT < epte olci ta. Legea prevede expres că oferta nu devine caducă prin decesul sau pier¬derea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una dintre părţi pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare unei alte persoane (art. 684 CC)37.

3.3. Acceptarea oferteiAcceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în

condiţiile ofertei care i-a fost adresată. "Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă con¬simţirea ofertei" (art. 687, alin. (1) CC). Ca şi oferta, acceptarea constituie un .ui juridic unilateral. în această calitate, pentru a produce efecte juridice, ac-c eptarea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului juridic, impuse de lege.

Acceptarea este în principiu liberă. Nimeni nu este obligat să accepte o ofertă. în unele cazuri, totuşi, acceptarea este obligatorie: într-un contract din-i ie un profesionist şi un consumator, profesionistul nu poate refuza vânzarea unei mărfi sau prestarea unor servicii propuse publicului (a se vedea art. 669, alin. (2) CC).

Forma acceptamLegea nu impune cerinţe speciale faţă de forma acceptării, din moment ceI l'op, op cit., p. 48). Aceeaşi regula, , cur.... iată de legea franceză, datorită criticilor du. Irinale, a

fost revizuită de jurispnidenţă, in sensul că numai în contractele intuita persoane decesul sau incapacitatea oftftintului MU a destinatarului atrag caducitatea ofertei (a se vedea: A Benabent, op. cil,, p, 47),

■ a exprimă voinţa certă a acceptantului de a contracta în condiţiile propuse de "Ic i lanl. Ea poate fi expresă (scrisă, verbală sau printr-un gest în cazul licita¬ţiilor publice) sau tacită. Acceptarea este tacită atunci când rezultă cu certitu¬dini- din comportamentul destinatarului ofertei. Din prevederile

legii rezultă l a iu virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-.şi manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notifi-

■ a rea ofertantului" (art. 687, alin. (2) CC). Legea nu precizează forma acestor 308 DREPï CIVIL

acţiuni; deseori ele marchează începutul derulării contractului: clientul urcă în autobuz, furnizorul

expediază marfa comandată, cumpărătorul achită în avans o parte din preţ etc.în legătură cu acceptarea tacită se pune problema dacă simpla tăcere are sau nu valoare de

acceptare. De regulă, tăcerea, ca şi inacţiunea, nu constituie o modalitate de exprimare a consimţământului. Legea prevede că tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel (art. 694, alin. (1) CC).

Un exemplu de prevedere legală care conferă tăcerii valenţă de acceptare este tacita reconducţiune (prelungire) a contractului de locaţiune. Astfel, legea dispune că, dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeter¬minat (art. 904, alin. (1) CC). Prin urmare, simpla tăcere a locatorului, care permite locatarului să folosească în continuare bunul, reprezintă o acceptare a ofertei de prelungire a contractului. Un alt exemplu în acest sens este prevede¬rea art. 977 CC referitoare la contractul de prestări servicii: dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului, con¬tractul de prestări servicii se consideră prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire.

De asemenea, atunci când între părţi s-a statornicit deja o practică pen¬tru acelaşi tip de contract, se consideră că partea contractului care primeşte o nouă comandă trebuie să protesteze imediat, dacă intenţionează să refuze comanda, altfel tăcerea ei va valora ca acceptare38.

O regulă specială este instituită pentru domeniul raporturilor comerciale: dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bu¬nuri primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să răspundă fără întârziere, tăcerea sa putând fi considerată acceptare a ofertei (art. 694, alin. (2) CC).

Ţinem să remarcăm totodată că nu există nici o contraindicaţie ca părţile, prin contractul lor, să convină că simpla tăcere după primirea ofertei valorează ca acceptare.

Cerinţele pe care trebuie să le întrunească acceptareaa) Potrivit regulii generale, acceptarea trebuie să fie conformă ofertei. Ea trebuie să fie pură şi

simplă. Orice modificare, limitare ori condiţionare a ofertei va fi considerată nu ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă (contraofertă), care va face caducă oferta iniţială (a •„• vedea aii. (>9|, alin. (2) CC). în practica negocierilor, deseori, încheierea definitivă ii i onir.u lului este precedată de un schimb de contraoferte succesive

Prin derogare de la regula generală; legea dispune că răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu aleetează material condiţiile ofertei constituie o acceptare, dacă ofertantul nu le respinge fără întârziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în ac¬ceptare (art. 691, alin. (3) CC). Legea nu precizează ce înseamnă modificări "ce afectează material condiţiile ofertei"; totul depinde de împrejurările concrete ale fiecărui caz în parte. Condiţii adiţionale sau condiţii diferite referitoare la preţ, la modalitatea de plată, la locul şi momentul executării unei obligaţii nepecuniare, la întinderea răspunderii părţilor constituie de obicei, dar nu în mod necesar, modificări ce afectează material condiţiile ofertei3'.

La fel ca modificările menţionate, condiţiile adiţionale sau condiţiile mo-dil icate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la data încheie-ni contractului între comercianţi, care are drept scop

confirmarea acestuia, devin parte a contractului, cu excepţia cazului când ele îl alterează material sau când partea care îl recepţionează le respinge fără întârzieri nejustificate (ari. 696 CC).

0altă excepţie de la regula generală evocată este prevăzută pentru dome¬niul raporturilor de afaceri la art. 693 CC. Astfel, dacă în relaţiile comerciale a<. eptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră în-(lu-ial atunci când acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză neîntârziat.

< !âl priveşte întinderea concordării dintre ofertă şi acceptare, se pune pro¬blema de a şti dacă este necesar ca acceptantul să-şi dea acordul asupra tuturor Condiţiilor ofertei sau este suficient acordul asupra unor anumite condiţii. în baza jurisprudenţei, în literatura de specialitate s-au evidenţiat două ipoteze.

1)acă oferta este completă, adică cuprinde toate condiţiile viitorului con-tracl (condiţii esenţiale şi accesorii), este suficient ca acceptantul să-şi exprime a. oului asupra ansamblului condiţiilor propuse. Totuşi, dacă destinatarul ■'11 eptă numai condiţiile esenţiale ale viitorului contract (de exemplu, este de Hi ord cu preţul, dar nu şi cu modalitatea de livrare), contractul nu se va consi¬dera încheiat.

A se vedea: Principes relatifs aux i ontratl ,la commerce international, Unidroit, Rome, 1994, p.

43-45. Dacă oferta conţine doar condiţiile esenţiale (de exemplu, specificarea bunului şi a preţului într-un

contract de vânzare-cumpărare), este suficient ca acceptarea să se refere la aceste condiţii pentru ca contractul să fie valabil încheiat. Dacă părţile nu sunt de acord asupra condiţiilor accesorii, contractul rămâne valabil, părţile urmând să concordeze ulterior aceste detalii40.

b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresată unei

anumite persoane, numai această persoană o poate accepta. Dacă însă este cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la orice per¬soană care doreşte să încheie contractul.

d) Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.

Termenul pentru acceptarea oferteiProblema termenului în care se face acceptarea ofertei se soluţionează în mod diferit în funcţie de

faptul dacă oferta a fost făcută unei persoane prezente sau unei persoane absente şi dacă în ofertă a fost stabilit un asemenea termen.

1. Potrivit art. 688, alin. (1) CC, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc, imediat. Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta este făcută de la om la om prin mijloace de telecomunicaţie instantanee (de exemplu, prin telefon).

2. în cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, care nu se află în acelaşi loc şi este transmisă prin poştă, fax, telex, curier, e-mail, radio, tele¬viziune etc, sunt posibile două situaţii:

dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, accepta¬rea poate fi făcută doar în termen (art. 689 CC); dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi accep¬tată doar până în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, având în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului (art. 688, alin. (2) CC). Este important de menţionat că regulile evocate se aplică de asemenea situa¬ţiilor în care, în conformitate cu art. 687 CC, acceptantul poate să-şi manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului. în asemenea cazuri, aceste acţiuni trebuie să fie săvârşite în termenele stipulate.

Revocarea acceptăriiReferitor la revocarea acceptării ai ţionează aceeaşi regulă ca şi pentru revocarea ofertei:

acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine oferta ni uliu înaintea acceptării sau concomitent cu ea (art. 695 CC).

Acceptarea tardivă

Acceptarea este tardivă când intervine după ce oferta a fost revocată sau a devenit caducă. în mod normal, acceptarea tardivă nu produce efecte. Aceasta rezultă din regula generală conform căreia, pentru ca acceptarea să producă efecte, ea trebuie să intervină înăuntrul termenului stabilit în ofertă sau, în lip¬sa indicării lui, într-un termen rezonabil. Acceptarea tardivă este considerată o nouă ofertă (art. 691, alin. (1) CC).

Totuşi, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică neîntârziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen (art. 692, alin. (1) CC). în acest caz contractul se va considera încheiat din momentul în care acceptarea tardivă a parvenit ofertantului.

Atât timp cât acceptarea este tardivă din cauza că destinatarul nu a expe¬diat-o în termen, este normal de a o considera fără efecte. Situaţia este diferită în cazul în care destinatarul a răspuns la timp, dar acceptarea parvine ofertan¬tului cu întârziere din motive independente de voinţa părţilor, spre exemplu, din cauza reţinerilor intervenite în procesul transmiterii (greva lucrătorilor serviciului poştal). Pentru aceste cazuri regula este că, dacă din acceptarea parvenită cu întârziere reiese că a fost expediată la timp, aceasta este consi-derată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întârzierii (art. 692, alin. (2) CC).

3.4. Momentul şi locul încheierii contractului41Momentul încheierii contractului este acela în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, şi deci este

format acordul de voinţă.Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub următoarele aspecte:a) în funcţie de momentul încheierii contractului se apreciază capacita¬tea părţilor de a contracta;

Ph. Delebecque, F-J. Pansier, op. cit, p. 41. b) în raport cu acest moment se pot constata < anzole de nulitate a con tractului, inclusiv

existenţa viciilor de consimţământ;c) momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se va stabili legea

aplicabilă în caz de conflict de legi în timp;d) momentul încheierii contractului este punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă

legea sau părţile nu fixează alt termen;e) momentul încheierii contractului constituie momentul din care încep să curgă anumite

termene legale şi convenţionale, cum este, de exem¬plu, termenul de prescripţie extinctivă;f) în cazul unei oferte făcute mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv de mai

mulţi destinatari, numai primul contract va fi consi¬derat valabil încheiat;g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.I leterminarea acestui moment se face în funcţie de două ipoteze: contrac-i ui M |n< beie între

prezenţi - părţile se află în acelaşi loc, faţă în faţă (A); con-li.u tul se încheie între absenţi - părţile se află în locuri diferite, iar contractul H in, heie prin corespondenţă (B).

A. încheierea contractului între prezenţi. Stabilirea momentului încheie-iii ai estor contracte nu pune probleme deosebite. Momentul încheierii eon-ii, ii tului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul, aflându-se faţă în faţă,cad de acord asupra încheierii contractului.în mod similar se determină momentul încheierii contractului prin tele¬fon, deoarece părţile îşi

percep direct şi nemijlocit declaraţiile de voinţă.B. încheierea contractului între absenţi. Dificultatea stabilirii momentu-lui încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării acceptă-rii de către destinatarul ofertei nu coincide cu acela al cunoaşterii acceptării decătre ofertant. în legislaţiile diferitelor ţări, în reglementările internaţionale,precum şi în doctrină s-au conturat mai multe sisteme. Unul din sisteme estecel al emisiunii (declaraţiunii) acceptării, potrivit căruia contractul se consi-

deră încheiat în momentul acceptării ofertei. Acest sistem cunoaşte, la rândulsău, două varietăţi: sistemul emisiunii propriu-zis, şi sistemul expedierii ac-ceptării: contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul aexpediat răspunsul său pozitiv.Un alt sistem este cel al recepţiei acceptării. Potrivit acestui sistem contrac¬tul se consideră

încheiat în momentul în care acceptarea parvine ofertantului. Şi acest sistem cunoaşte două varietăţi: sistemul recepţiei propriu-zis, care consideră contractul încheiat în momentul în care acceptarea a ajuns la ofer¬tant, indiferent de faptul dacă acesta a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei, şi sistemul informării, conform căruia momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare.

Legislatorul nostru a adoptai llltimul recepţiei acceptării. Conform art. 699, alin. (1) CC, contractul ie consideri Incheial în momentul primirii

acceptului de către ofertant. A( esl sistei Ite re< unoscut de doctrină ca fiindcel mai raţional. El este consacral tn reglementările internaţionale în materie (a se vedea p. 18(2)

al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 12 mai 1994).

Un aspect legat de momentul încheierii contractului este cel ce ţine de mo¬mentul din care contractul produce efecte. în mod normal, contractul produce efecte şi dă naştere drepturilor şi obligaţiilor părţilor în momentul încheierii lui. în literatura juridică s-a remarcat că, totuşi, nimic nu se opune ca părţile să convină că clauzele contractului încheiat se vor aplica şi raporturilor care s-au constituit între ele până la încheierea contractului. De exemplu, în cazul în care un furnizor a livrat o marfă, iar destinatarul a primit-o, fără ca între părţi să existe un contract, părţile pot perfecta un contract de vânzare-cumpărare, care se va aplica raporturilor existente deja între ele42.

Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al părţilor. Acest loc prezintă importanţă din punctul de vedere al dreptului in¬ternaţional privat, deoarece acest loc este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile contractului cu element de extraneitate. De asemenea, locul încheie¬rii contractului poate prezenta interes din punctul de vedere al dreptului pro¬cesual civil, deoarece permite, uneori, de a determina competenţa teritorială a instanţelor de judecată chemate să soluţioneze litigiile născute din contract.

Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu siste¬mul adoptat pentru stabilirea momentului încheierii lui.

Nu întâlnim dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea locului încheierii contractului între prezenţi, locul fiind acela în care se găsesc părţile.

în cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se află ofertantul.

în cazul contractelor încheiate între absenţi, regula consacrată de legea noastră este aceea că contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc (art. 699 (2) CC).

Contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru validitatea lor.

3.5. încheierea contractului prin mijloace electroniceNoţiuni generale privind contractul încheiat prin mijloace electronice (con¬tractul electronic)Reglementări. Cadrul juridic al contractului încheiat prin mijloace electro¬nice îl alcătuiesc în

special dispoziţiile Legii nr. 284/2004privind comerţul elec¬tronic (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 138-146 din 13.08.2004). Unele aspecte particulare ale acestor contracte sunt reglementate de alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 264/2004 cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 132-137 din 06.08.2004).

Printre reglementările internaţionale în materie menţionăm: Legea model a UN( d'l'RA I. privind comerţul electronic şi ghidul de aplicare a Legii model, ,i|iinlulc prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 51/162 din lfrdecem-ln i,- !')')(>; legea model UNCITRAL privind semnăturile electronice, adoptată pi ni Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 56/80 din 12 decembrie 2001; I' antele generale

privind comerţul internaţional efectuat sub formă digitală, adoptate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris din 1997; Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000privind anumite aspecte ale serviciilor societăţii informatice.

Definiţia şi caracterizarea generală a contractului electronic. O dezvoltare vertiginoasă în ultimii ani a căpătat comerţul electronic. Termenul "comerţ electronic" este unul generic, care înglobează un amalgam complex de tehno¬logii, infrastructuri, procese şi produse. Sub aspect legal comerţul electronic este definit ca activitate de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectua¬tă cu utilizarea comunicărilor electronice43 şi/sau a contractelor electronice (.ut. 4, alin. (3) al Legii nr. 284/2004).

Contractul electronic este principalul Initrument juridic prin care se realizează operaţiunile comerciale pun mijloace electronice. El este definit ca totalitatea documentelor electronice11 cc constituie contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile (art. 4, alin. (6) al Legii nr. 284/2004).

Legea prevede expres că, sub formă de contract electronic, nu pot fi în¬cheiate: a) contracte în baza cărora apar sau se transmit drepturile de pro¬prietate asupra bunurilor imobile, cu excepţia contractelor de locaţiune sau arendă; b) contracte a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, partici¬parea instanţelor de judecată, autorităţilor administraţiei publice sau dem¬nitarilor publici; c) contractele de fideiusiune şi de gaj al valorilor mobiliare, executate de persoane ce acţionează în scopuri nelegate de activitatea lor co-mercială; d) contractele ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul succesoral (art. 19, alin. (6) al Legii nr. 284/2004).

Subiecţii contractului electronic pot fi persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, pre¬cum şi statul ca subiect de drept, care participă la comerţul electronic. Părţile contractului electronic sunt: agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.

Agent al comerţului electronic poate fi orice persoană fizică sau juridică, care efectuează comerţ electronic, abilitată, în modul stabilit de legislaţie, cu dreptul de practicare a activităţii de întreprinzător. Dreptul de a efectua comerţul electronic apare din momentul înregistrării de stat a persoanei ju¬ridice sau a întreprinzătorului individual, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia privind licenţierea unor genuri de activitate. în cazul în care pentru vânzarea bunurilor, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor este necesară licenţă sau autorizaţie, comerţul electronic poate fi efectuat din momentul obţinerii licenţei sau autorizaţiei pentru practicarea genului de activitate res¬pectiv (art. 9 al Legii nr. 284/2004).

Partea o li ai TE OR IA GEN i i< A I A A OB1 IG AŢII LOR 317

Cumpărător în comerţul electronic este considerată persoana fizică sau juridică ce comandă şi/sau

procură bunuri.Beneficiar în comerţul electronic este considerată persoana fizică sau juri¬dică ce recepţionează

lucrări sau servicii (art. 10 al Legii nr. 284/2004).Obiecte ale contractului electronic pot fi: a) bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederilor

legale; b) lucrările; c) serviciile (art. 8 al Legii nr. 284/ 2004).

Forma. Cât priveşte forma, potrivit art. 19 al Legii nr. 284/2004, după puterea juridică şi cea probatoare, contractul electronic se echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat cu ştampilele părţilor.

Conţinutul. Legea dispune că contractul electronic trebuie să conţină următoarele clauze obligatorii: a) modul şi etapele de încheiere şi executare a contractului; b) modul de aplicare a semnăturii digitale; c) limba în care se întocmeşte contractul; d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptă¬rii; e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor; f) natura, caracteristicile şi piciul bunului, tariful lucrării sau serviciului; g) modul de efectuare a achită¬rilor între părţi; h) condiţiile de renunţare la actul juridic; i) modul şi termene¬le de executare a obligaţiilor; j) modul de modificare a clauzelor contractuale; k) clauzele ce se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi comunicările electronice şi modul de acces la asemenea referinţe; 1) clauzele de încetare a contractului; m) adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale părţilor; n) alte clauze coordonate între părţi (art. 20, alin. (3) al Legii nr. 284/2004).

Mecanismul juridic al încheierii contractului electronicUna dintre etapele încheierii contractului electronic este informarea cumpărătorilor şi

beneficiarilor cu privire la agentul comerţului electronic şi contractul ce se preconizează de a fi încheiat. Potrivit art. 11 al Legii nr. 284/2004, agentul comerţului electronic este obligat să asigure celorlalţi sub¬iecţi ai comerţului electronic accesul la informaţia autentică despre sine în formă electronică, care va cuprinde următoarele date: a) denumirea completă şi forma de organizare juridică - în cazul persoanei juridice; numele şi pre¬numele - în cazul persoanei fizice înregistrate în calitate de întreprinzător individual; b) datele cu privire la înregistrarea de stat, codul fiscal al persoa¬nei juridice sau al întreprinzătorului individual; c) adresa juridică, adresa de poştă electronică a persoanei, numărul telefonului pentru bărbaţi; d) numărul şi termenul de valabilitate al licenţei sau autorizaţiei (în cazul în care pentru efectuarea activităţii este necesară licenţa sau autorizaţia), precum şi denu¬mirea autorităţii administraţiei publne ce a eliberat licenţa sau autorizaţia;

e) datele privind condiţiile expedierii, precum şi preţurile bunurilor destinate vânzării, tarifele lucrărilor ce vor li executate sau serviciilor ce vor fi prestate;

f) preţurile bunurilor, tarifele lucrărilor sau serviciilor, care trebuie indicate cu precizarea reducerilor, includerii sau neincluderii în preţuri şi tarife a impozi¬telor; g) includerea sau neincluderea în preţuri şi tarife a cheltuielilor de livrare şi/sau a altor cheltuieli, precum şi valoarea acestora, dacă este cazul; h) alte date ce urmează a fi prezentate în conformitate cu contractul dintre părţi şi cu legislaţia sau la decizia agenţilor comerţului electronic.

Ofertele sau informaţiile cu privire la bunurile, lucrările sau serviciile propuse de agentul comerţului electronic trebuie să fie prezentate în formă electronică în aşa fel încât să permită reproducerea informaţiei fără denaturări şi formarea unei imagini clare despre agentul comerţului electronic, precum şi despre bunurile, lucrările şi serviciile propuse de acesta, preţurile şi tarifele lor şi condiţiile de vânzare, executare sau prestare. Agentul comerţului elec¬tronic poartă răspundere, în conformitate cu legislaţia, pentru prezentarea de informaţii neveridice.

Ca şi în orice alt contract, mecanismul încheierii contractului electronic constă din îmbinarea celor două elemente esenţiale: oferta şi acceptarea. Legea prevede că schimbul de oferte şi acceptări se efectuează în modul prevăzut de regulile privind circulaţia documentelor electronice. De asemenea, legea dis¬pune că faţă de ofertă şi acceptare se aplică normele generale ale legislaţiei cu privire la încheierea contractelor.

Oferta, potrivit art. 18, alin. (1) al Legii nr. 284/2004, reprezintă un do¬cument electronic prin care o persoană propune încheierea unui contract şi expediază altor persoane textul contractului ce conţine clauzele contractuale, inclusiv cele obligatorii, prevăzute de lege. Oferta este valabilă în decursul ter¬menului indicat în ea. Oferta poate fi retrasă până la momentul primirii de l al re expeditorul ei a acceptării în modul prevăzut de lege. Retragerea ofertei se l.ue prin expedierea către destinatar a înştiinţării privind retragerea ofertei, în formă de document electronic, în care trebuie să se indice cauzele retragerii.

Acceptarea, potrivit art. 18, alin. (3) al Legii nr. 284/2004, reprezintă un document electronic prin care o persoană îşi exprimă acordul de a încheia i oul radul cu respectarea condiţiilor propuse în ofertă. Acceptarea va conţine textul contractului, propus de căi re Ofertant, fără modificarea clauzelor lui. în i a/ul in care ofertantului i se ti iniile a< t epl.uea cu clauzele contractului rao-difii ale, o asemenea acceptare se i onsideră drepl o nouă ofertă.

DR EPT civil. Partea II a. I EOR i A GE NERA1.A A OBLIGAŢIILOR H9

Este important de reţinut că legea nu recunoaşte ca dovadă a încheierii contractului electronic: a)

expedierea confirmării despre recepţionarea ofer¬tei; b) neexpedierea sau nerecepţionarea acceptării.în ceea ce priveşte momentul în care oferta şi acceptarea produc efecte, le¬gea dispune că atât

oferta, cât şi acceptarea se consideră primite din momentul expedierii de către destinatar a înştiinţării, în formă de comunicare electro¬nică, despre primirea lor, dacă părţile nu au convenit altfel. Dacă o astfel de înştiinţare nu a fost primită de către expeditor în termenul de valabilitate a ofertei, expeditorul poate înştiinţa destinatarul despre neprimirea confirmării şi indica termenul în care trebuie să fie expediată confirmarea. în cazul în care confirmarea nu a fost primită în termenul indicat, contractul electronic nu se < onsideră încheiat.

Momentul încheierii contractului. Prevederile Legii nr. 284/2004 referitoa-i e la momentul încheierii contractului sunt în armonie cu regulile generale ale ( 'oi Iul ui civil în această materie. Astfel, art. 21, alin. (4) al legii în cauză prevede i a c ontractul electronic se consideră încheiat din momentul primirii de către pârlea care a expediat oferta a acceptării ei, expediate de către cealaltă parte, dai .i contractul electronic nu prevede altfel.

Locul încheierii contractului electronic se consideră locul unde se află agen¬tul comerţului electronic, dacă contractul nu prevede altfel (art. 21, alin. (5) al Legii nr. 284/2004).

4. CONŢINUTUL CONTRACTULUI

4.1. Consideraţii generaleConţinutul contractului este alcătuit din totalitatea clauzelor45 lui asupra cărora părţile au căzut de

acord şi care reglementează drepturile şi obligaţiile lor contractuale.în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să insere¬ze în contractul lor cele

mai diverse clauze, cu condiţia ca ele să nu contravină normelor imperative de drept. însă nu toate stipulaţiile susceptibile de a fi in¬cluse în contract au aceeaşi valoare pentru formarea şi desfăşurarea acestuia.

Există o ierarhie a clauzeloi contractuale In funcţie de importanţa lor pentru eficienţa şi chiar existenţa contrai tulul dat,

Există diferite criterii de clasifii are a < lăuzelor contractuale.în funcţie de importanţa şi impactul lor asupra existenţei contractului, se disting clauze esenţiale,

numite şi necesare, şi clauze accesorii sau opţionale. Clauzele esenţiale sau necesare sunt acele prevederi existenţa cărora este de-lerminantă pentru oricare contract şi de prezenţa cărora în contract depinde însăşi valabilitatea lui. Alte clauze, cele accesorii sau opţionale, nu sunt absolut indispensabile pentru constituirea şi desfăşurarea raporturilor contractuale, părţile sunt libere să le includă în contract sau să le omită. Prezenţa sau lipsa lor nu afectează valabilitatea contractului. Ele sunt menite să concretizeze clauzele esenţiale ale contractului, să confere contractanţilor o anumită certitudine şi securitate juridică în ce priveşte executarea obligaţiilor contractuale.

Conform unei alte clasificări, clauzele se împart în exprese şi implicite. Sunt exprese clauzele inserate în mod explicit în cuprinsul contractului. Alte clauze, deşi nu sunt indicate expres în textul contractului, produc efecte în virtutea faptului că rezultă implicit din natura contractului. Aceste clauze, numite implicite, nu necesită să fie neapărat negociate de părţi şi inserate în cuprinsul contractului, puterea lor juridică se bazează pe dispoziţiile legii, pe uzanţe sau pe principiile generale ale dreptului civil.

O categorie distinctă de clauze contractuale reprezintă clauzele standard, numite şi generale. Aceste clauze sunt caracteristice pentru contractele de ade¬ziune şi sunt supuse unui control sub aspectul echităţii lor, în vederea respectă¬rii echilibrului intereselor părţilor contractante. Datorită importanţei pe care o are această categorie de clauze contractuale pentru protejarea părţii mai slabe a contractului, legislatorul a reunit reglementările în această materie într-un capitol aparte al Codului civil: cap. IV al Titlului II al Cărţii a treia.

4.2. Clauzele esenţiale (necesare) şi accesorii (opţionale) ale contractului4.2.1 Clauzele esenţiale (necesare). Sunt esenţiale clauzele necesare şi sufi¬ciente pentru

încheierea contractului. Pentru ca contractul să fie valabil încheiat este necesar ca părţile să cadă de acord asupra tuturor acestor clauze. Atât timp câl nu va fi realizat acordul de voinţă al contractanţilor asupra cel puţin uneia din clauzele esenţiale, contractul nu va fi încheiat. De aceea este primordial de a stabili care stipulaţii contractuale ui I abiaiea de clauze esenţiale.

( ainlorm legii, sunt esenţiale t Iau ele ittdiilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra ,aima. la icterea uneia din părţi, trebuie realizat un acord (art. 679, alin. (2) CC). Această prevedere legală conţine cri¬teriile pe care se fundamentează calificarea clauzelor contractuale în calitate de clauze esenţiale.

în primul rând, în unele cazuri însăşi legea stabileşte care clauze contrac¬tuale sunt considerate esenţiale (a se vedea, de exemplu, art. 9 al Legii vânzării de mărfuri nr. 134/1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17 din 08.12.94). Deseori legea obligă părţile de a include în contract anumite clau¬ze, fără a le numi esenţiale. Astfel, art. 468, alin. (4) CC enumera clauzele ce urmează a fi indicate într-un contract de gaj, art. 1341, alin. (2) CC - clauzele pe (are trebuie să le conţină un contract de societate civilă, iar art. 1308 CC -clauzele ce se vor indica în contractul de asigurare.

în al doilea rând, clauzele esenţiale pot decurge din natura contractului. Sunt ai «ic clauze fără de care contractul dat nu poate exista ca fenomen juridic. 1 )e exemplu, în contractul de asigurare este indispensabil de stipulat riscul asi-gurat, iar contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi încheiat fără a se speci-l ii .i bunul ce urmează a fi vândut. Deseori clauzele esenţiale pot fi deduse din definiţia legală a contractului respectiv. Astfel, din definiţia locaţiunii, potrivit căreia prin acest contract locatorul se obligă să dea locatarului un bun determi¬nat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar acesta se obligă să plătească chirie (art. 875 CC), rezultă că clauzele esenţiale ale acestui contract sunt bunul obiect al locaţiunii şi termenul.

în al treilea rând, sunt esenţiale clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord. Părţile contractului au facultatea de a decide care clauze, în opinia lor, sunt necesare pentru a încheia acordul de voin¬ţă şi a da naştere raportului juridic contractual. Astfel, o clauză care, în mod normal, nu este esenţială pentru un anumit gen de contract nici prin lege, nici prin natura contractului, va deveni esenţială, dacă una dintre părţi doreşte ca ea să fie inclusă în contract. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare clauza cu privire la ambalarea mărfii vândute nu este una esenţială. Dacă însă cumpărătorul procură un lucru pentru a-1 face cadou, ambalajul poate con¬stitui pentru el un element esenţial, astfel încât fără a realiza un acord asupra acestuia, contractul ar putea să nu fie încheiat.

Realizarea acordului părţilor asupra clauzelor esenţiale reprezintă încheie¬rea contractului. Din această teză rezultă că, în lipsa acordului asupra cel puţin a uneia din aceste clauze, contractul nu poate fi recunoscut ca fiind valabil în¬cheiat, în acest context prezintă interes problema efectelor nerealizării acordului părţilor asupra clauzelor esenţiale. în literatura de specialitate au fost propuse soluţii diferite ale acestei probleme. Potrivit unei opinii, efectele nerealizării acestui acord sunt aceleaşi ca şi efectele nulităţii contractului (actului juridic).

într-o altă accepţiune, faptul nereallzăl li tli ordului asupra unor condiţii esenţia¬le atrage, în cazul în care părţile au executai unele prestaţii, obligaţiile prevăzute de reglementările în materia îmbogăţirii fără justă cauză (cap. XXXIII CC)"".

Soluţionarea acestei probleme depinde de temeiul în baza căruia o clauză este calificată ca esenţială. Dacă clauza este stabilită ca atare prin lege, un ase¬menea contract este nul în virtutea dispoziţiei privind nulitatea actului juridic ce contravine legii (art. 220, alin. (1) CC).

în cazul în care clauza care este considerată esenţială de către una dintre părţi nu a fost inclusă în contract, acesta este nul din cauza lipsei consim¬ţământului - ca o condiţie de validitate a contractului. Partea care invocă nulitatea contractului pe acest motiv trebuie să demonstreze că ea a cerut într-adevăr ca asupra clauzei date să fie realizat acordul părţilor.

După cum s-a arătat, uneori legea desemnează clauzele pe care trebuie să le conţină un anumit gen de contracte, fără a le numi esenţiale. Lipsa unor asemenea clauze nu atrage în mod necesar nulitatea contractului. Ne raliem la opinia acelor autori care consideră că, în cazul apariţiei litigiului privind caracterul şi importanţa unei clauze, care este inclusă în lista clauzelor ce¬rute pentru contractele de genul respectiv, dar nu este expres numită clauză esenţială, aprecierea acesteia o va face instanţa judecătorească, pornind de la prezumţia potrivit căreia clauza vizată este esenţială47.

Calificarea clauzei ca esenţială se va face de instanţa de judecată şi în cazul litigiului privind clauza al cărei caracter esenţial reiese din natura contractu¬lui. La judecarea cauzei instanţa va interpreta contractul ţinând cont atât de natura lui, cât şi de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor, precum şi de uzanţe (art. 726 CC).

Pentru detalii a se vedea: Брагинский M. И., Витрянский В. В., op. cit., р. 309-312. [bidem. Un exemplu în favoarea acestei soluţii îl constituie prevederile Codului civil re-leritoare la clauzele actului de constituire a societăţii comerciale. Astfel, art. 108 enumera clauzele ее trebuie să fie indieaie IN ,u tul de i ..nsiituire.Totodată, art. 110, alin. (2), Iii. c) prevede cil lipsa doar unora din clauzele enumerate la ari. 108 constituie temei pentru dei lararea prin hotărâre |ude< atorean в n nulităţii io< letflţii comer,< iale,

Legea stabileşte doar criteriile generale de calificare a clauzelor contrac¬tuale în calitate de clauze esenţiale. în doctrină au fost expuse opinii diferite în ceea ce priveşte determinarea atât a clauzelor esenţiale comune pentru an¬samblul contractelor, cât şi a celor ce sunt calificate ca atare pentru anumite categorii de contracte. Potrivit unii opinii majoritare, o asemenea clauză este cea referitoare la obiectul contractului.

Obiectul contractuluiîn literatura de specialitate s-a relevat că orice contract are drept obiect crearea de obligaţii, al

căror obiect este întotdeauna o prestaţie; prestaţia la rândul ei are drept obiect fie transmiterea unui drept, fie un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstenţiune)48.

Prestaţiile care formează obiectul obligaţiilor contractuale se înscriu în clasificarea generală: a da, a face ori a nu face.

Obligaţia de a da, adică de a transfera un drept real, se poate concretiza, spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, în livrarea unei mărfi şi, respectiv, în plata unei sume de bani cu titlu de preţ al mărfii.

Obligaţia de a face, în care prestaţia constă într-un fapt pozitiv pe care debitorul se obligă să-1 săvârşească, se poate concretiza în prestări de servicii (( ontrâctul de transport, contractul de asigurare, contractele bancare etc.) sau ei Ut a rea de lucrări (contractul de antrepriză).

()bligaţia de a nu face constă în abţinerea de la săvârşirea unor anumite fap¬te. De exemplu, legislaţia cu privire la protecţia concurenţei obligă agenţii econo¬mici de a se abţine de la săvârşirea actelor de concurenţă neloială, inclusiv în cadrul contractelor încheiate de aceştia. Este interzis agenţilor economici să-şi exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, abuzului de situaţia lor dominantă şi lezării intereselor legitime ale consumatorului, inclusiv prin impunerea partenerilor contractuali de a încheia contracte în condiţii vădit ne¬favorabile acestora (a se vedea art. 4,6,8 şi urm. ale Legii nr.

1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168 din 31.12.2000).

Regulile referitoare la obiect sunt comune pentru toate obligaţiile, inclusiv pentru cele ce rezultă din contracte. Totuşi, aplicarea lor în materie de contrac¬te are unele particularităţi importante. Una dintre particularităţi rezultă din faptul că majoritatea contractelor generează mai multe obligaţii. Este, în spe¬cial, cazul contractelor sinalagmatice, care prin natura lor creează obligaţii re¬ciproce: în contractul de vânzare-cumpărare, obiectul contractului cuprinde atât livrarea mărfii de către vânzător, cât şi plata preţului de către cumpărător, în doctrină49 s-a arătat că în orice contract sinalagmatic se disting cel puţin două obligaţii: una este, de regulă, pecuniară (ea nu are nimic caracteristic, existând practic în toate contractele sinalagmatice), alta permite a da contrac¬tului un nume şi desemnează conţinui ui ec onomic al operaţiunii contractuale. ()ea de-a doua obligaţie este numită obligaţie fundamentală, care are ca obiect prestaţia caracteristicăso.

Importanţa noţiunii de obligaţie fundamentală se manifestă, în special, sub două aspecte: valabilitatea contractului şi soluţionarea eventualelor pro¬bleme de calificare.

Sub aspectul valabilităţii contractului importanţa obligaţiei fundamenta¬le constă în aceea că părţile nu o pot omite în contractul lor sub sancţiunea nulităţii. în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot decide de a exclude sau a modifica unele obligaţii care, în mod normal, sunt prevăzute pentru contractul pe care intenţionează să-1 încheie. Această teză însă este va¬labilă pentru obligaţiile accesorii, dar nu şi pentru obligaţia fundamentală, în lipsa căreia contractul nu poate fi încheiat.

Obligaţia fundamentală din contract are importanţă şi pentru calificarea contractului. încadrarea contractului într-o anumită categorie are la bază identificarea acelei prestaţii contractuale care este determinantă pentru defi¬nirea naturii juridice a contractului şi a conţinutului său economic.

Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: el trebuie să existe (a), să fie determinat sau determinabil (b), să fie licit (c), să se afle în circuitul civil (d), să fie posibil (e).

a) Obiectul contractului trebuie să existe. în principiu, raportul obligaţio-nal se poate naşte doar atunci când el ţine de un bun ce există la momentul încheierii contractului. Dacă părţile au contractat, ignorând faptul că bunul nu mai există, lipseşte un element esenţial al contractului, ceea ce atrage nuli¬tatea absolută a acestuia. Dacă pierderea bunului se produce după încheierea contractului, obligaţia va fi valabil formată, dar va rămâne, în vederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, de determinat dacă aceasta este fortuită sau este datorată unor acţiuni culpabile. Pierderea fortuită a bunului (independentă de voinţa şi culpa părţilor) ridică problema riscului contractual în cadrul

Legislaţia noastră nu operează cu sintagma "prestaţie caracteristică". Această noţiu-ne este utilizată pe larg în dreptul internaţional privat, atunci când este vorba despre determinarea legii aplicabile contractelor cu element de extraneitate după principiul legăturii celei mai strânse a contractului. în acest sens, Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale dispune că "... se prezumă că contractul prezintă legăturile cele mai strânse cu ţara în care partea contractului care trebuie să furnizeze prestaţia caracteristică are, l.i momentul încheierii contractului, reşedinţa sa obişnuită...". Ţinem să menţionăm că în .u I. 1611, alin. (1) CC, care reproduce în fond re¬gula evocată mai sus, legislatorul noitru I ORlIl cuvântul "caracteristice" după cuvintele "debitorul prestaţiei", ceea CE lai c aplu .ura ... eslei prevederi problematică.

contractelor sinalagmatice, iar dacă pierderea este datorată culpei uneia dintre părţi, se pune

problema răspunderii contractuale.Sunt însă valabile contractele care au ca obiect bunurile viitoare (art. 206, alin. (3) CC): un lucru

care urmează a fi fabricat, un imobil ce urmează a fi construit, recolta anului viitor etc.Este important de avut în vedere că contractele asupra unor bunuri viitoa¬re comportă anumite

riscuri, deoarece nu este întotdeauna posibil de a aprecia corect valoarea acestor bunuri. în acest sens,

este nul contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor sau o parte din acel patri¬moniu sau să-1 greveze cu uzufruct (art. 674 CC). Nul este şi contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă (art. 675, alin. (1) CC).

Contractul asupra unui bun viitor va deveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepţia culpei uneia dintre părţi care va pune problema res¬ponsabilităţii. Legea dispune că, dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, partea care trebuie să exe¬cute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Astfel, în cazul vânzării unui bun ce urmează a fi fabricat, cumpă¬rătorul va fi obligat să achite preţul numai dacă bunul va fi efectiv livrat. Dacă bunul vândut nu a fost fabricat din motive ce nu sunt imputabile nici vânzăto¬rului, nici cumpărătorului, ambele părţi nu vor mai avea obligaţii.

b) Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Deter¬minarea obiectului contractului, indiferent dacă acesta ţine de un bun sau de un drept, implică o identificare precisă. Nu poate fi vândut "un imobil" sau "un teren", ci se vinde un imobil anumit sau un teren anumit. La tel, nu pot fi cesionate "creanţe" (de exemplu, în cadrul contractului de factoring), fără a preciza identitatea debitorului, originea şi natura creanţelor.

în acest sens, legea prevede nulitatea contractului prin care o parte se obli¬gă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-1 greveze cu uzufruct (art. 674 CC), întrucât este imposibil a evalua, la momentul încheierii unui asemenea contract, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patri¬moniale51 care îi vor aparţine unei persoane într-un moment viitor. Această regulă este concretizată în prevederea referitoare la contractul de donaţie, care stipulează că un asemenea contract, prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg patrimoniul actual sau o fracţiune din el, fără a specifica bunu¬rile care urmează să fie predate, este nul (art. 827, alin. (2) CC).

Cât priveşte contractul cu privire la patrimoniul prezent, avându-se în vedere importanţa unor asemene.i ai le de dispoziţie pentru persoana care le săvârşeşte, legea instituie un control din pârlea notarului asupra acestor contracte (a se vedea art. 673 C(').

Nu este necesar ca precizarea sa fie totală, este suficient ca obiectul să fie determinabil la momentul executării conform indicaţiilor din contract. în asemenea cazuri se cere ca elementele pe baza cărora se va face determinarea ulterioară a obiectului să fie stabilite de părţi încă în momentul încheierii contractului, astfel încât precizarea obiectului să nu necesite un nou acord.

Părţile pot conveni ca obiectul prestaţiei să fie determinat de una dintre părţile contractante sau chiar de un terţ. în acest caz legea impune să fie res¬pectat principiul echităţii. Dacă se încalcă principiul echităţii, precum şi în caz de tergiversare sau de refuz, determinarea se face prin hotărâre judecătorească (a se vedea art. 676 CC).

O regulă specială este prevăzută pentru contractele sinalagmatice în cazul in care întinderea contraprestaţiei nu este determinată. Legea dispune că, în caz de dubiu, determinarea se face de către partea care pretinde contraprestaţia, in-stituindu-se, ca şi în situaţia precedentă, un control judecătoresc în vederea res¬pectării principiului echităţii şi a evitării abuzurilor (a se vedea art. 677 CC).

în obligaţia de a da obiectul prestaţiei îl poate constitui un bun determinat individual sau un bun determinat generic. Dacă obiectul unei prestaţii de a da este un bun determinat individual: un obiect de artă, un imobil etc., actul juridic trebuie să conţină suficiente elemente pentru individualizarea bunului. O desemnare insuficient de precisă ar putea da naştere unei erori în obiect (a se vedea art. 227 CC). Bunurile determinate generic care formează obiectul pres¬taţiei trebuie să fie determinate cel puţin în specia lor: grâu, petrol, un auto¬mobil de un anumit model etc. Asemenea bunuri trebuie să fie determinate şi sub aspectul cantităţii lor. Astfel, este nul contractul de vânzare-cumpărare în OBZUl în care nu este stabilită cantitatea bunului vândut sau modul de determi¬nare a acesteia (art. 774, alin. (4) CC).

Prin urmare, identificarea obiectului contractului poate fi, în cea mai elementari formă, exprimată prin formula "ce şi cât". în unele cazuri legea lai e referire şi la alte criterii de determinare a obiectului contractului, cum uni. de exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare, condiţiile referitoare la a ui timentul bunurilor (aii. 775 CC), completivitate (art. 777 CC), ambalaj (ari. 779 CC) etc. Aceste criterii de determinare a obiectului sunt facultative, adt< a depind de voinţa părţiloi de a le jpecjfica sau nu în contract. Clauzele pi ivind i omliţiile relei lloare la obiei i analizate dobândesc calitatea de clauze

'•' A »e vedea ari. ¿84 CC

DREPT C1VI1. i'.n i... .i n .i l'EORIA GENERAI \ OBLIGAŢIILOR 327

esenţiale atunci când, la cererea uneia dintre părţi, asupra lor trebuie realizat acordul de voinţă.c) Obiectul contractului trebuie să fie licit. Această condiţie cere ca acţiu-nea sau inacţiunea ce constituie obiectul contractului să fie în concordanţăcu legea. Astfel, este nul contractul care are ca obiect săvârşirea unor opera-ţiuni pentru care este necesară o autorizaţie specială sau care pot fi efectuatenumai de anumiţi subiecţi. De exemplu, băncile nu se pot angaja în activităţifinanciare neprevăzute în autorizaţia eliberată de Banca Naţională a Moldovei(art. 26 al Legii instituţiilor financiare nr. 550/1995, Monitorul Oficial al Repu-blicii Moldova, nr. 1 din 1.01.1996). De asemenea, contractul nu poate avea caobiect alienarea unor prerogative fundamentale ale persoanei umane: este nulangajamentul de a renunţa la unele drepturi, cum este dreptul la vot şi de a fiales, angajamentul de a se căsători sau de a nu se căsători etc.Totodată, atunci când obiect al contractului este abţinerea de la săvârşirea unor acţiuni, aceasta

trebuie să fie de asemenea licită. De exemplu, conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei (art. 7, alin. (2)), este considerat nul orice acord al agenţilor economici neconcurenţi, unul din¬tre care deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un astfel de acord poate duce la limitarea concurenţei, inclusiv este îndreptat spre limitarea teritoriului vân¬zării sau cercului de cumpărători, interzicerea de a desface mărfuri produse de concurenţi.

d) Obiectul contractului trebuie să se afle în circuitul civil. Nu pot constitui obiect valabil al contractului bunurile inalienabile (viaţa, sănătatea şi integri¬tatea personală a persoanei umane), bunurile circuitul cărora este interzis sau restrâns în scopul protejării sănătăţii şi securităţii publice (substanţe toxice, droguri), bunurile care prin natura lor aparţin tuturor (lumina, aerul), bunu¬rile domeniului public (art. 296 CC).

e) Obiectul contractului trebuie să fie posibil. Este nul contractul al că¬rui obiect îl reprezintă o prestaţie imposibilă (art. 670 CC). Imposibilitatea trebuie însă să fie absolută (obiectivă), adică prestaţia să fie cu neputinţă nu numai pentru debitor, ci şi pentru orice altă persoană. Imposibilitatea relativă (subiectivă), datorită incapacităţii personale a debitorului de a executa presta¬ţia, nu afectează valabilitatea contractului, iar debitorul răspunde în faţa cre¬ditorului pentru neexecutare. De exemplu, antreprenorul într-un contract de antrepriză nu va fi scutit de obligaţia de executare a lucrării la care s-a angajat din motivul că nu dispune de mijloacele necesare, dacă un alt antreprenor ar putea s-o facă.

In afară de nulitatea contrai tulul, imposibilitatea prestaţiei poate atrage răspunderea uneia dintre pil ţl I tai 8 ambele părţi contractante cunoşteau im¬posibilitatea obiectivă a executării prestaţiei, problema răspunderii nu se pune. I >a< a însă una dintre părţi, la momentul încheierii contractului, ştia sau trebu¬ia să ştie despre imposibilitatea executării lui, ea este obligată la reparaţia pre¬judiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă contractul valabil. Despăgubirea nu va depăşi suma venitului pe care partea prejudiciată l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului (art. 671, alin. (1) CC).

Imposibilitatea prestaţiei trebuie să existe la momentul încheierii contrac¬tului. Dacă imposibilitatea apare ulterior, ea nu atrage nulitatea contractului, ci ridică numai problema riscului contractual în cadrul contractelor sinalag-matice52.

Imposibilitatea prestaţiei poate fi materială sau juridică. Ea este materială dacă se datorează unei stări de fapt, ca, de exemplu, inexistenţa bunului in¬dividual determinat care face obiectul prestaţiei53. Imposibilitatea este juridică când prestaţia tiu poate fi executată din motive de drept. Este cazul, de exem¬plu, gajării unui bun de către o persoană care nu este proprietar sau un alt posesor şi uzufructuar legal al acestui bun (a se vedea art. 456, alin. (2) CC).

Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului, dacă este provi¬zorie. Dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este încheiat pentru cazul când prestaţia devine posibilă, contractul este valabil (art. 672, alin. (1) CC). Este, de pildă, cazul în care partea care se obligă să transmită un bun, nu poate să dispună de el, întrucât, la momentul încheierii contractului, nu are titlul de proprietate sau dreptul de dispoziţie asupra bunului. însă partea contractantă vizată poate obţine titlul de proprietate sau dreptul de dispozi¬ţie asupra bunului în cauză într-un moment ulterior încheierii contractului. Atunci contractul va fi perfect valabil. Dacă acest lucru nu se întâmplă, se vor aplica regulile în materie de neexecutare a obligaţiilor.

4.2.2 Clauzele accesorii (opţionale). Toate clauzele contractuale care nu sunt calificate ca esenţiale sunt clauze accesorii. După cum s-a menţionat, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să insereze în contractul lor cele mai diverse clauze. Evident că nu este cu putinţă de a analiza întreaga varietate a clauzelor ce pot fi incluse de participanţii la raporturile civile în contractele lor, de aceea ne vom referi în continúale succint doar la unele clau¬ze, care, deşi sunt considerate de majoritatea autorilor ca nefiind clauze esenţia¬le, sunt, totuşi, prezente în majoritatea absolută a contractelor civile.

Clauza cu privire la calitatea prestaţiei. în principiu, determinarea expresă a calităţii prestaţiei în contract nu este necesară. Regula generală, care este I upi insă la art. 572, alin. (2) CC, dispune că "obligaţia trebuie executată în mod corespunzător". în cazul în care părţile au stabilit în contract parametrii calităţii prestaţiei, executarea trebuie să corespundă parametrilor specificaţi. 1 tacă părţile au omis să includă în contract aceste stipulaţii, în caz de litigiu, calitatea prestaţiei ce face obiectul contractului va fi determinată de instanţa de judecată, în funcţie de circumstanţele cauzei. în asemenea cazuri se va aplica norma dispozitivă înscrisă în art. 589 CC, care prevede că, în cazul în care* alitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este oblig,aI să execute o prestaţie de cel puţin o calitate medie.

t) soluţie similară este consacrată în Principiile Unidroit privind contrac¬tele de coincrl internaţional (art. 5-6): "atunci când calitatea prestaţiei nu este fixată pi in contract sau determinabilă în virtutea acestuia, o parte este ţinută s.i presteze o prestaţie de calitate rezonabilă şi, ţinând cont de împrejurări, cel puţin egală cu cea medie".

Prevederi referitoare la calitatea prestaţiilor găsim şi în reglementări în materiile diferitelor specii de contracte. Astfel, conform prevederilor legale în materie de vânzare-cumpărare (art. 763 CC), vânzătorul este obligat să pre¬dea bunul fără vicii materiale, adică bunul care, la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite, iar în cazul în care nu s-a convenit asupra caracte¬risticilor, bunul care: a) corespunde destinaţiei stabilite în contract; b) cores¬punde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta ţinând cont de felul bunului.

Legea conţine prevederi similare şi referitor la contractul de antrepriză: "antreprenorul trebuie să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau juridic. Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţile convenite. în cazul în care nu s-a convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare, utilizării obişnuite" (art. 948 CC).

Clauza cu privire la termen. Deşi, pentru majoritatea contractelor, această clauză nu este calificată ca esenţială, ea este una dintre cele mai importante clauze contractuale. De menţionat că pentru unele categorii de contracte legea conferă acestei clauze calitatea de clauză esenţială. Astfel, printre clauzele

pe care trebuie să le conţină un contrai I de asigurare se numără "începutul şi durata asigurării" (art. 1308, alin | t). Iu d) | '( ').

Prin termene se stabilesc ai.it limitele In timp ale existenţei contractului însuşi, cât şi momentul (perioada) in care trebuie să fie executate prestaţiile ce constituie obiectul contractului. Termenul prezintă importanţă atât în contractele cu executare instantanee, ( al şi în cele cu executare succesivă.

Prin termen se înţelege un eveniment viitor care va surveni în mod nece¬sar. Dacă data survenirii lui se cunoaşte, este vorba de un termen cert. Această dată poate fi fixată direct (de exemplu, termenul contractului va expira pe data de 31 decembrie), sau ea poate fi desemnată prin referinţă la o perioadă de timp (de exemplu, contractul va avea o durată de un an). Atunci când data la care se va produce evenimentul nu poate fi cunoscută, este vorba de un termen incert (de exemplu, decesul credirentierului în contractul de rentă viageră).

Acest eveniment viitor poate marca punctul de plecare al contractului - în acest caz este vorba de un termen suspensiv, sau survenirea lui va însemna stin¬gerea contractului - atunci este vorba de un termen extinctiv. Deseori într-un singur contract se îmbină diferite termene. Ca exemplu poate servi un contract de locaţiune încheiat în luna ianuarie pentru perioada de la 1 iunie (termen suspensiv) până la 31 august (termen extinctiv).

în literatura de specialitate se vorbeşte şi despre termenul retroactiv, care este atunci când părţile convin ca contractul să aibă efecte înaintea încheierii lui (de exemplu, un contract de prestări de servicii încheiat la 5 octombrie va fi considerat ca având putere juridică începând cu 1 septembrie). în legislaţia noastră civilă această situaţie nu este reglementată. în diferite ţări abordarea acestei probleme este diversă. Astfel, în legislaţia Federaţiei Ruse este prevăzut expres că părţile pot conveni ca clauzele contractului lor să fie aplicate rapor¬turilor dintre ele apărute înaintea încheierii contractului (art. 425, alin. (2) CC al Federaţiei Ruse). în doctrina franceză54 s-a remarcat că asemenea practică, care în mod cert nu are efecte faţă de terţi, este de o valabilitate dubioasă chiar şi între părţi, deoarece ea deseori duce la fraudarea unor norme legale impera¬tive, în special, în cazul în care legea stabileşte un termen minimal al contrac¬tului, conferirea retroactivităţii efectelor contractului are drept consecinţă diminuarea duratei reale a acestuia.

A. Benabent, op, cit,, p. 205.Potrivit regulii generale, contractul produce efecte şi este obligatoriu pentru părţi din momentul

încheierii lui. în virtutea principiului consensua-lismului, contractul se consideră încheiat din momentul în care părţile ajung

la un acord privind toate clauzele lui esenţiale. Această regulă este valabilă pentru contractele

consensuale, care constituie majoritatea contractelor civile. Pentru unele categorii de contracte momentul producerii efectelor contrac¬tului este legat de îndeplinirea unor cerinţe - autentificarea (în contractele solemne), înregistrarea (în contractele înregistrate) sau remiterea unui bun (în contractele reale)55. însă, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili prin acordul lor un termen suspensiv, la survenirea căruia contractul devine eficient (de exemplu, părţile convin ca contractul, care este încheiat la 25 august, să intre în vigoare la 1 septembrie).

Cât priveşte durata efectelor contractului, aceasta poate fi prevăzută sau nu în contract. Deseori părţile determină durata contractului lor, fixând un termen extinctiv. Acest termen poate fi cert (de exemplu, un contract de prestări de servicii încheiat pe un an) sau incert (de exemplu, un contract de societate civilă încheiat pe durata realizării scopului pentru care a fost creată societatea). în aceste cazuri este vorba de contracte pe termen determinat. în unele cazuri prin lege sunt stabilite unele termene minim sau maxim pentru unele categorii de contracte. Astfel, contractul de locaţiune nu poate fi încheiat pe un termen mai mare de 99 de ani (art. 877 CC).

O dată cu expirarea termenului pentru care a fost încheiat, contractul îşi pierde eficienţa. în ipoteza cea mai generală, acest fapt duce la stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Aceasta înseamnă că din acest moment se pot naşte numai drepturi şi obligaţii noi. Astfel, furnizorul care s-a angajat să livreze mărfuri pe parcursul unei anumite perioade de timp trebuie să înceteze livrarea mărfurilor la expirarea termenului contractului.

însă expirarea termenului contractului are efecte numai pentru viitor şi nu afectează existenţa obligaţiilor pentru trecut. Prestaţiile neexecutate înainte de împlinirea termenului continuă să existe: cumpărătorul este obligat să achite preţul mărfurilor livrate pe durata contractului, chiar şi după expirarea ter¬menului contractului. Prin urmare, obligaţia care s-a născut anterior continuă să existe atât timp cât nu va fi executată în modul corespunzător sau nu vor surveni alte temeiuri de stingere a obligaţiilor prevăzute de art. 642-655 CC.

Există cazuri în care unele obligaţii contractuale "supravieţuiesc" şi după încetarea contractului. Drept exemplu poate servi clauza de neconcurentă (nu¬mită uneori şi clauză despre concurentă), în virtutea căreia o parte se obligă să nu desfăşoare, pe parcursul unei perioade de timp, activităţi care ar face con-

Pentru detalii a se vedea p, 1.5 al prezentului capitol.curentă cocontractantului, chiar şidupl tril etarea raporturilor contractuale (a se vedea art. 1210

CC).în unele contracte durata lor poate să nu fie indicată. în aceste cazuri este vorba de contractele pe

termen nedeterminat™. De exemplu, legea prevede po¬sibilitatea încheierii pe un termen nedeterminat a contractului de locaţiune (art. 904, alin. (1) CC)57, contractului de prestări de servicii (CC), contractului de depozit (art. 1086 CC), contractului de agenţie (art. 1208, alin. (2) CC), contractului de depozit bancar la vedere (art. 1222, alin. (1) CC), contractului de cont curent bancar (art. 1233, alin. (1) CC) etc.

O trăsătură specifică a contractelor încheiate pe termen nedeterminat este dreptul părţilor de a rezilia contractul în mod unilateral. Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional (art. 5-8) prevăd în acest sens ur¬mătoarele: "fiecare din părţi poate rezilia un contract cu durată nedetermina¬tă, notificând un preaviz de o durată rezonabilă"58.

Deşi legea noastră nu consacră o regulă generală în acest sens, posibilitatea rezilierii unilaterale a contractelor cu durată nedeterminată este prevăzută în reglementările privind unele contracte speciale (a se vedea art. 905, alin. (1), art. 974, alin. (2), art. 1209, alin. (1), art. 1233, alin. (I)59 CC).

Clauza cu privire la preţ. Deşi această clauză în majoritatea contractelor nu este considerată ca esenţială, ea este imanentă tuturor contractelor cu titlu oneros. întrucât caracterul echivalent al prestaţiilor este caracteristic rapor¬turilor civile, în general, şi raporturilor contractuale, în special, majoritatea contractelor civile sunt cu titlu oneros şi, prin urmare, presupun plata unei contravalori a prestaţiei efectuate. în acest sens, noţiunea de preţ cuprinde atât termenul propriu-zis preţ, folosit pentru desemnarea contravalorii bunului vândut în contractul de vânzare-cumpărare, a lucrărilor efectuate în contrac¬tul de antrepriză, a serviciilor acordate în contractul de prestări de servicii

illt 1.1' I CIVII •'11 •'. TI'oi» IA GEN R RAI \ \ OBLIGAI H ML

CÎ1 şi termenii: chirie - în contractul de locaţiune; comision - în contrai tul de comision; dobândă -

în contractele de împrumut, depozit bancar şi cred iI bancari primă de asigurare - în contractul de asigurare; remuneraţie - îni r o serie de alte contracte etc.

De menţionat că în unele categorii de contracte preţul este desemn.ii de lege în calitate de clauză esenţială. Printre acestea sunt, de exemplu, contrai ml de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum (art. 807 CC), contractul de servicii turistice (art. 1136, alin. (1) CC). în alte categorii de contracle preţul

este enumerat printre clauzele pe care trebuie să le conţină un contract din i a legoria respectivă, fără a-1 numi clauză esenţială, ca, de exemplu, în contractul de asigurare (art. 1308, alin. (3), lit. f) CC).

Preţul în contract poate fi determinat sau determinabil. în materia con tractului de vânzare-cumpărare legea dispune că, dacă preţul nu este indicat direct în contract, părţile pot conveni asupra modului de determinare a aces tuia (art. 753, alin. (3) CC).

în acele contracte în care preţul nu este considerat drept clauză esenţia la, omiterea indicării preţului sau a criteriilor de determinare a lui nu al iar, nulitatea acestor contracte. în acest sens, în privinţa contractului de vân/a re cumpărare încheiat între comercianţi legea prevede că, dacă preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul închena [j contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. în cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tai il la un preţ practicat la data predării bunurilor (art. 756, alin. (2) CC).

Dispoziţii asemănătoare se conţin în reglementările în materie de ani re priză şi prestări de servicii. Potrivit art. 932, alin. (2) CC, dacă în asemeni II contracte nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, In cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.

De regulă, preţul este stabilit prin acordul comun al părţilor. însă exiltl unele contracte pentru care preţurile sunt reglementate prin lege. Scopul .n ei tor reglementări este asigurarea prin lege a unui cadru juridic uniform peni i H existenţa şi funcţionarea unor raporturi juridice stabile în domenii de Inferai public. Astfel, prin Legea nr. 1308/1997 privind preţul normativ şi modul dt vânzare-cumpărare a pământului {Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 111 57-58 din 04.09.1997) sunt reglementate preţurile pentru anumite categorii dl contracte de vânzare-cumpărare şi de arendare a teri nurilor de pământ,

Totodată, legea conţine icgleinenl.i vederea asigurării libertăţii con-tractuale în domeniul preţuriloi Ase nea reglementări se găsesc, bunăoară,în legislaţia cu privire la protei i om mentei. Astfel, este interzis agenţilor economici să-şi exercite

dieplinile, abuzând de situaţia lor dominantă, în ve¬derea limitării concurenţei şi lezării intereselor legitime ale consumatorului. In special, sunt interzise şi considerate nevalabile în întregime sau parţial orice acorduri (acţiuni coordonate) dintre agenţii economici concurenţi, care deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţă, privind stabilirea (menţinerea) preţurilor, tarifelor, rabaturilor, adaosurilor în scopul lezării intereselor concurenţilor (a se vedea art. 4 şi urm. ale Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168 din 31.12.2000).

Una dintre problemele care se pun în contextul clauzei cu privire la preţ este cea referitoare la posibilitatea modificării preţului stabilit în contract. în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului60, conform căruia părţile sunt obligate să execute riguros obligaţiile asumate, clauza cu privire la preţ trebuie să fi respectată pe tot parcursul existenţei contractului şi nu poate fi modificată în mod unilateral. Această regulă generală îşi găseşte concretizarea în unele prevederi speciale. Astfel, în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii legea dispune că, în cazul în care lucrarea sau prestaţia a fost contractată la un preţ forfetar, beneficiarul este obligat să plătească retribuţia convenită şi nu poate pretinde o reducere a retribuţiei pe motiv că lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine cheltuieli decât se preconi¬zau. La fel, antreprenorul sau prestatorul nu poate cere majorarea retribuţiei pentru motive contrare. Preţul forfetar rămâne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenelor sau condiţiilor iniţiale de executare, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 935 CC).

Modificarea clauzei cu privire la preţ poate fi operată doar atunci când părţile convin în acest sens (modificarea convenţională) sau atunci când legea prevede o asemenea posibilitate (modificarea legală)61. Vorbind despre modi¬ficarea efectuată în temeiurile prevăzute de lege, vom menţiona că Codul civil recunoaşte dreptul uneia dintre părţile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schimbării în mod conside¬rabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări. însă pentru a putea

DU EPT <:i v 11 ''•'•<<••• •' 11 II. T HOR I A GENERAI \ \ Ofl \ | l l I < > ll tu

câl şi termenii: chirie - în contractul de locaţiunei comision - în contrai tul de comision; dobândă -

în contractele de împrumut, depozit bancar şi credit bancar; primă de asigurare - în contractul de asigurare; remuneraţie - înli 0 serie de alte contracte etc.

De menţionat că în unele categorii de contracte preţul este desemnai dfi lege în calitate de clauză esenţială. Printre acestea sunt, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum (art. 807 CC), contractul de servicii turistice (art. 1136, alin. (1) CC). în alte categorii de contracte preţul este enumerat printre clauzele pe care trebuie să le conţină un contract clin t a legoria respectivă, fără a-1 numi clauză esenţială, ca, de exemplu, în contractul de asigurare (art. 1308, alin. (3), lit. f) CC).

Preţul în contract poate fi determinat sau determinabil. în materia con lradului de vânzare-cumpărare legea dispune că, dacă preţul nu este indicai direct în contract, părţile pot conveni asupra modului de determinare a aces luia (art. 753, alin. (3) CC).

în acele contracte în care preţul nu este considerat drept clauză esenţia lâ, omiterea indicării preţului sau a criteriilor de determinare a lui nu al rar, nulitatea acestor contracte. în acest sens, în privinţa contractului de vânz-a ic ( umpărare încheiat între comercianţi legea prevede că, dacă preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheie) li contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. în cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tai l< la un preţ practicat la data predării bunurilor (art. 756, alin. (2) CC).

Dispoziţii asemănătoare se conţin în reglementările în materie de aulic priză şi prestări de servicii. Potrivit art. 932, alin. (2) CC, dacă în asemenea contracte nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, In cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.

De regulă, preţul este stabilit prin acordul comun al părţilor. însă exişti unele contracte pentru care preţurile sunt reglementate prin lege. Scopul a. tor reglementări este asigurarea prin lege a unui cadru juridic uniform peni m existenţa şi funcţionarea unor raporturi juridice stabile în domenii de Interei public. Astfel, prin Legea nr. 1308/1997 privind preţul normativ şi modul ,1, vânzare-cumpărare a pământului (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 111 57-58 din 04.09.1997) sunt reglementate preţurile pentru anumite categorii dl contracte de vânzare-cumpărare şi de arendare i tei ■ nurilor de pământ.

Totodată, legea conţine reglementări ui vederea asigurării libertăţii con¬tractuale în domeniul preţurilor. Asemenea reglementări se găsesc, bunăoară, în legislaţia cu privire la protei lia , mu nrentei. Astfel, este interzis agenţilor economici să-şi exercile dieplinile, abuzând de situaţia lor dominantă, în ve¬derea limitării concurenţei şi lezării intereselor legitime ale consumatorului. In special, sunt interzise şi considerate nevalabile în întregime sau parţial orice acorduri (acţiuni coordonate) dintre agenţii economici concurenţi, care deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţă, privind stabilirea (menţinerea) preţurilor, tarifelor, rabaturilor, adaosurilor în scopul lezării intereselor concurenţilor (a se vedea art. 4 şi urm. ale Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168 din 31.12.2000).

Una dintre problemele care se pun în contextul clauzei cu privire la preţ este cea referitoare la posibilitatea modificării preţului stabilit în contract. în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului60, conform căruia părţile sunt obligate să execute riguros obligaţiile asumate, clauza cu privire la preţ trebuie să fi respectată pe tot parcursul existenţei contractului şi nu poate fi modificată în mod unilateral. Această regulă generală îşi găseşte concretizarea în unele prevederi speciale. Astfel, în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii legea dispune că, în cazul în care lucrarea sau prestaţia a fost contractată la un preţ forfetar, beneficiarul este obligat să plătească retribuţia convenită şi nu poate pretinde o reducere a retribuţiei pe motiv că lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine cheltuieli decât se preconi¬zau. La fel, antreprenorul sau prestatorul nu poate cere majorarea retribuţiei pentru motive contrare. Preţul forfetar rămâne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenelor sau condiţiilor iniţiale de executare, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 935 CC).

Principiul forţei obligatorii a COOt») tuluj este lratat în p. 5.3 infra. Referitor la modificarea clauzelor contrai lii.ile a se vedea p. 5.5.2 infra.

Modificarea clauzei cu privire la preţ poate fi operată doar atunci când părţile convin în acest sens (modificarea convenţională) sau atunci când legea prevede o asemenea posibilitate (modificarea legală)61. Vorbind despre modi¬ficarea efectuată în temeiurile prevăzute de lege, vom menţiona că Codul civil recunoaşte dreptul uneia dintre părţile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schimbării în mod conside¬rabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări. însă pentru a putea fi operată o asemenea modificare este necesai să fie Întrunite toate condiţiile prevăzute la art. 623 CC.

în anumite situaţii legea prevede posibilitatea uneia dintre părţile contrac¬tului de a reduce preţul în calitate de sancţiune pentru executarea defectuoasă a contractului de către cealaltă parte. Astfel, în materia contractului de vânza-re-cumpărare se prevede că cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului, stabilit la momentul încheierii contractului, în cazul vânzării unui bun ce are vicii (art. 771 CC), sau în cazul livrării necomplete a bunurilor (art. 778, alin. (3) CC).

Cât priveşte modificarea clauzei cu privire la preţ prin acordul părţilor,0asemenea modificare poate interveni în baza unei clauze de revizuire a pre¬ţului - stipulaţiei

contractuale prin care părţile convin ca, atunci când între momentul perfectării contractului şi acela al executării lui survin modificări semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, forţei de muncă sau alte elemente avute în vedere la stabilirea preţului contractual, fie oricare dintre părţi să fie îndreptăţită să procedeze în mod unilateral la recalcularea preţului,

1le părţile să procedeze la renegocierea preţului62.în conformitate cu art. 583 CC, preţul (ca şi orice altă obligaţie pecuniară) se exprimă în monedă

naţională. Părţile pot conveni asupra exprimării pre¬ţului în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis prin lege. Dacă obligaţia de plată a preţului exprimat în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării, executarea poate fi făcută în monedă naţională (cu excepţia cazului când executarea în valută străină a fost stipulată expres). în acest caz se va lua în considerare rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din mo¬mentul executării obligaţiei.

Pentru detalii a se vedea: M. N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional. Partea specială, Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 166-170.

Pentru dezvoltări a se vedea: O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, voi. 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 33; M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 153-160.

Prevederile legale enunţate deschid posibilitatea inserării în contract a clauzelor de consolidare valutară63. Acestea sunt stipulaţiile contractuale care urmăresc ca scop protejarea părţilor contractului contra riscului aferent deva¬lorizării monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către părţi a două monede - una de plată (care este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii), iar alta de cont (care este mai puternică, mai stabilă). în virtutea acestor stipulaţii deprecierea suferită de moneda de plată nu mai poate afecta valoarea reală a creanţei vânzătorului, prestatorului de servicii sau executan¬lLI 1 LIi de lui rări, deoarece debilul ui trebuii ti plătească atâtea unităţi de plată câte ( orespund sumei ex prii nule in valuta de cont.

In acesl context legea prevede . a. dai a înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării, dacă contractul nu prevede altfel. Legea mai precizează că riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare este suportat de partea care este în întârziere (art. 584 CC).

4.3. Clauzele exprese şi clauzele impliciteAtunci când un contract este încheiat în formă verbală, la stabilirea conţi¬nutului clauzelor lui se

pune, în primul rând, întrebarea: ce au spus părţile? O dată ce s-a reuşit să se obţină răspuns la această întrebare, următoarea problemă ce se poate pune este cea referitoare la sensul termenilor utilizaţi. într-o opinie expusă în doctrina Common Law, o parte nu poate cere executarea contractului în sensul pe care 1-a dat ea clauzelor lui, dacă acest sens diferă de cel pe care 1-a dat cealaltă parte în mod rezonabil acestor clauze64. în cazul contractelor înche¬iate în formă scrisă conţinutul contractului se stabileşte în funcţie de clauzele inserate în el. însă, în afară de obligaţiile părţilor prevăzute de clauzele expres inserate în contract, obligaţiile rezultă şi din clauzele implicite.

Legea dispune că contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii (art. 668, alin. (1) CC).

Divizarea clauzelor în exprese şi implicite este consacrată şi în Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional. Astfel, potrivit art. 5.1, obligaţiile contractuale ale părţilor sunt exprese sau implicite. Art. 5.2 descrie sursele obligaţiilor implicite: a) natura şi scopul contractului; b) practicile sta¬bilite între părţi şi uzanţele; c) buna-credinţă; d) ceea ce este rezonabil.

Clauzele implicite au fost clasificate, la rândul lor, în trei grupuri. în pri¬mul grup sunt incluse clauzele implicite de fapt, adică acele clauze care nu au fost expres stipulate în contract, dar pe care părţile trebuiau să înţeleagă să le includă. Al doilea grup constă din clauzele implicite în puterea legii, adică ace¬le clauze care operează chiar dacă părţile nu le-au inclus în contract. Al treilea grup constă din clauzele implicite în virtutea uzanţelor65.

G, H. Treitel, op. cit., p. 174. »" Ibidem.p. 183.

vid DREPT I i \ и !'•>"••.,., li ., TI шил GENERAI А л OII \0A I IILOR nv

Sunt calificate drept clauze implicite de fapl acele prevederi contractuale care nu au fost expres

stipulate de părţi din motivul că sunt atât de evidente, rezultând din natura sau scopul contractului, precum şi din principiile echi¬tăţii şi bunei-credinţe, încât părţile le consideră în vigoare fără a le menţiona. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui teren de pământ vânzătorul s-a angajat în faţa cumpărătorului ca, în cazul în care va decide să vândă alte terenuri alăturate, să-i acorde acestuia preferinţă. Această clauză exclude posibilitatea înstrăinării terenurilor în cauză altor persoane prin do¬naţie, deşi acest lucru nu este expres stipulat.

Totodată, aceste clauze trebuie să fie dictate de necesitatea "eficienţei afa¬cerilor", adică buna desfăşurare a operaţiunii contractuale să fie determinată de aplicarea prevederii în cauză. însă această cerinţă nu înseamnă că instanţa de judecată trebuie să impună o clauză numai de aceea că ar fi rezonabil ca ea Să existe în contract. Principiul rezonabilităţii poate fi utilizat la interpretarea i lăuzelor exprese

care sunt imprecise sau ambigue. însă în ceea ce priveşte c Iau/.ele implicite, sarcina instanţei este de a stabili dacă părţile ar fi fost de acord să le includă în contract şi nu dacă acest lucru ar fi fost rezonabil. O ase¬menea clauză nu poate fi inclusă implicit în contract, dacă ea intră în contra¬dicţie cu clauzele lui exprese.

Ţinând cont de cele expuse, partea care invocă existenţa unei clauze im¬plicite trebuie să dovedească, în primul rând, că implicarea este necesară, că contractul nu ar fi avut sens fără ea şi, în al doilea rând, că clauza a fost omisă, întrucât era atât de evidentă încât nu a fost nevoie să fie stipulată explicit66.

Cele mai importante clauze implicite sunt cele care trebuie considerate ca fiind parte a contractului în puterea legii. Aceste clauze constituie o limitare a principiului libertăţii contractuale şi sunt expresie a ordinii publice de dirijare şi a ordinii publice de protecţie (a se vedea p. 1.2 al prezentului capitol).

De exemplu, o societate ce furnizează o reţea de tehnică informaţională este obligată să-1 informeze pe cumpărător despre modul de funcţionare a sis¬temului, chiar dacă această obligaţie nu figurează în contract. Această obliga¬ţie poate fi considerată ca fiind implicită, deoarece este evident că, în vederea realizării scopului acestui contract, furnizorul unei mărfi sofisticate trebuie să acorde cocontractantului un minimum de informaţii. în afară de aceea că obligaţia de informare rezultă din principiile echităţii şi bunei-credinţe, ea este consacrată şi în prevederile legale. Astfel, legea dispune că "raportul obli¬gaţlonal poale da naştere unui drepl la Inl'oi inare fără ca acesta să fie stipulat în mod expres. Punerea la dispoziţie a Informaţiei presupune şi obligaţia de eliberare a documentelor corespiin/aioaie" (ari. 516, alin. (1) CC).

în unele cazuri legea poate conţine prevederi imperative referitoare la conţinutul unor clauze contracluale'"' sau chiar al unor contracte în întregime. Impunerea prin lege a unor asemenea exigenţe are loc, de regulă, în contractele din domeniile de interes public, de exemplu, de furnizare a energiei electrice, a serviciilor comunale, poştale, de telefonie, transport public etc. Scopul acestei imixtiuni din partea puterii publice în raporturile contractuale este garanta¬rea prin lege a unui cadru juridic minim necesar pentru asigurarea unor ra¬porturi juridice stabile în domenii de interes public, precum şi uniformizarea raporturilor juridice de aceeaşi natură.

Printre clauzele care implicit fac parte din contract se numără şi clauzele al căror conţinut este determinat de prevederile supletive (dispozitive) ale legii68. Aceste clauze devin parte integrantă a contractului de plin drept şi nu necesită să fie negociate de părţi, o dată ce acestea au ales un anumit model de compor¬tament prevăzut de normele legale supletive. Astfel, încheind un . .ntract de locaţiune, părţile implicit consimt să se conformeze regulii potrivit căreia loca¬torul se obligă să efectueze reparaţia capitală a bunului închiriat (art. 898 CC).

însă, spre deosebire de clauzele impuse pin normele legale imperative, părţile pot deroga de la prevederile normelor supletive şi pot stabili în contrac¬tul lor reguli diferite de cele prevăzute în normele supletive. Astfel, părţile unui contract de locaţiune pot conveni, prin derogare de la regula art. 898 CC, ca obligaţia de reparaţie capitală a bunului închiriat să-i revină nu locatorului, ci locatarului.

Sunt implicite şi acele clauze care rezultă din uzanţe. Aceste clauze impli¬cite sunt caracteristice mai ales contractelor comerciale. în acest sens prezintă interes prevederile inserate în Principiile Unidroitprivind contractele de comerţ internaţional. Astfel, art. 1.8, alin. (1) prevede că părţile sunt legate prin uzan¬ţele pe care le-au consimţit, precum şi prin practicile stabilite între ele. Această regulă reprezintă o aplicaţie a principiului libertăţii contractuale. într-adevăr, părţile pot negocia toate clauzele contractuale sau, pentru unele chestiuni, pot să se refere la alte surse, inclusiv la uzanţe.

Ibidem.p. 184-186. Ase vedea art. 713 CC,

in literat ara de specialitate aceste cl.ui/r an FOST denumite "naturale" sau "obişnuite" (ase vedea: l'h. Dclebecque, l:.-l- Pansier, ,>/... ii , p I82| Гражданствправо.Часть 1. Учебник/ Под ред. К). К. Толстого, А. 11. Сергееии, Москна, Изд. ТР.ИС, 1996, р. 433),

Printre factorii ce determină conţinutul clauzelor implicite legea numeşte şi principiile echităţii.

Acestea din urmă sunt o categorie ce face parte din sfera moralei sociale şi se exprimă în formă de idei, reprezentări şi sentimente cu privire la coraportul just între acţiunile subiectului vizavi de alţi subiecţi şi ac¬ţiunile respective, corelative ale acestora. Totodată, regulile echităţii reprezin¬tă un sistem de norme sociale ce reglementează comportamentul persoanelor, iniţial ca norme morale, iar apoi, edictate la rang de norme juridice. Regulile echităţii, fiind fixate în norme de drept, constituie un criteriu, recunoscut şi ocrotit de stat, de evaluare a acţiunilor subiecţilor sociali. în domeniul rapor¬turilor contractuale regulile echităţii presupun protejarea părţii vulnerabile a contractului, respectarea echilibrului economic al contractului.

4.4. Clauzele contractuale standard Precizări prealabileFenomenul juridic al clauzelor contractuale standard este o trăsătură mar¬cantă a epocii moderne

şi reprezintă o limitare a principiului autonomiei de voinţă şi a libertăţii contractuale. Dezvoltarea social-economică, mai cu seamă în secolul trecut, a dus la apariţia şi răspândirea contractelor de adeziune, al¬cătuite din clauze prestabilite şi, în principiu, nenegociabile, care sunt propuse de către participanţii profesionişti la circuitul civil şi comercial partenerilor loCcontractuali, în special, consumatorilor. Acest fenomen obiectiv, care pre¬zintă atât avantaje, cât şi efecte negative, a avut un impact important asupra dezvoltării dreptului civil modern şi a determinat apariţia unor reglementări speciale în această materie. Sarcina legiuitorului, în acest sens, este nu de a interzice fenomenul clauzelor standard în relaţiile contractuale, ci de a crea un cadru juridic care să reglementeze utilizarea echitabilă a acestora de către întreprinzători, respectându-se echilibrul contractual şi principiul bunei-cre-dinţe. Acest cadru juridic este alcătuit, în special, de prevederile art. 712-720 CC. privind clauzele contractuale standard şi de legea nr. 105/2003 privind protecţia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131/ 507 din 27.06.2003).

în ceea ce priveşte corelaţia dintre prevederile menţionate ale Codului civil şi Legea nr. 105/2003, ţinem să relevăm că ultima este o lege specială faţă de prevederile respective ale Codului civil. Legea în cauză se referă numai la clau¬ze contractuale standard care se folosesc în contractele cu consumatorii, pe când prevederile art. 712-720 ('< se aplii ,i alai contractelor cu consumatorii, cât şi contractelor cu întreprinzaioi u. şi, onli actelor în general69.

Definiţia şi caracterele clauzei standardPotrivit art. 712, alin. (1) CC, clauze contractuale standard sunt toate clauzele formulate anticipat

pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului.

Din această definiţie pot fi deduse caracterele esenţiale ale noţiunii de clauză standard: a) clauza este formulată anticipat; b) clauza este destinată utilizării pentru o multitudine de contracte; c) clauza este prezentată de către utilizator celeilalte părţi (aderentului).

a) O clauză contractuală este formulată anticipat (preformulată) atunci când aceasta este imprimată ori fixată într-un alt mod pentru o utilizare multi¬plă. Forma în care o clauză este imprimată sau fixată, precum şi modul în care o asemenea clauză este inclusă într-un contract este irelevantă. Legea dispune că este indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sunt parte a documentului ce reprezintă contractul, de asemenea, nu importă numărul condiţiilor şi forma contractului (art. 712, alin. (1) CC). Astfel, clauza poate fi imprimată pe hârtie şi inserată în contract sau anexată la acesta; precum şi fixată în orice alt mod, ca de exemplu prin afişarea în faţa unui local, în formă electronică (o pagină web pe Internet) sau pe ecranul unui televizor etc. Irele-vant este faptul dacă clauza este formulată direct de către utilizator sau de către o terţă persoană (o asociaţie comercială sau profesională etc). De asemenea, nu are importanţă volumul clauzelor standard; acestea pot fi un ansamblu complet de stipulaţii contractuale care acoperă toate aspectele importante ale contractu¬lui sau câteva prevederi referitoare, spre exemplu, la exonerarea de răspundere.

O modalitate de stipulare a clauzelor standard este redactarea unor for¬mulare tipizate, care lasă aderentului posibilitatea de a completa unele spaţii libere, capacitatea de influenţare a conţinutului contractului fiind însă limi¬tată prin stabilirea doar a unor opţiuni, între care aderentul poate alege. Ase-

De remarcat că prevederile Legii nr. 105/2003 vin în contradicţie cu abordarea adoptată de Codul civil. Astfel, art. 4, alin. (4) al Legii 105/2003 sancţionează în mod expres cu nulitatea "clauzele contractuale care nu au constituit obiectul unei negocieri individuale intre agentul economic şi consumator". Potrivit acestei dispoziţii, sunt nule prin efectul legii orice clauze contractuale stafida rd folosite în contractele cu consumatorii, deoarece aeeslea nu suni prin definiţie |MgM ialc IULIE părţi (a se vedea art. 712, alin. (1) CC). Ca propunere de lege ferenda considei.nn nil ţ| fie ajustate prevederile Legii 105/2003 la reglementările Codului civil.

menea clauze contractuale sunt de asemenea prefbfmulâte, întrucât opţiunile sunt determinate anticipat tot de către utilizator şi nu constituie în sine înseşi o exprimare de voinţă liberă a aderentului.

b) Clauza standard este destinată utilizării în mai multe contracte. Clauze-le prevăzute doar pentru folosirea într-un singur contract nu reprezintă clauzestandard. Excepţie sunt clauzele în contractele cu consumatorii. Art. 720,alin. (4), lit. b) CC are drept scop extinderea regulilor prevăzute pentru clau-zele contractuale standard şi asupra acelor clauze care sunt stabilite de cătreîntreprinzător pentru o singură folosinţă, dacă consumatorul nu a avut posi-bilitatea de a negocia pe marginea lor.Clauzele nu trebuie neapărat formulate pentru o utilizare într-o multitudi¬ne nedeterminată de

cazuri. Se prezumă că clauza este destinată utilizării mul-liple, dacă a fost folosită în mai mult de două contracte. Mai mult ca atât, este suficientă doar intenţia utilizatorului de a folosi această clauză pentru o multi¬tudine de contracte (de exemplu, imprimarea formularelor tipizate la tipografie mir o multitudine de exemplare). într-o atare ipoteză asemenea stipulaţie va li calificată drept clauză standard chiar dacă a fost utilizată o singură dată, cu condiţia că va fi demonstrată intenţia utilizatorului de a o folosi repetat. De notat că în asemenea cazuri va acţiona prezumţia existenţei clauzei standard, prezumţie ce poate fi răsturnată prin proba contrariului de către utilizator.

c) Clauza contractuală este prezentată celeilalte părţi la încheierea con-tractului. Termenul "prezentare" presupune că utilizatorul cere unilateralacceptarea de către aderent a clauzei contractuale preformulate, fără a-i acordaposibilitatea influenţării conţinutului acesteia. Legea oferă o protecţie sporităconsumatorilor, instituind prezumţia prezentării clauzelor standard de cătreutilizator, dacă acestea nu au fost introduse în contract de către consumator(art. 720, alin. (4), lit. a) CC).Ţinem să relevăm că, pentru ca o clauză contractuală să fie calificată drept clauză standard,

caracterele menţionate trebuie întrunite cumulativ.

Includerea clauzelor standard în contractîn mod normal, clauzele standard devin numai atunci parte integrantă a contractului, când acestea

au fost valabil incluse în contract de către părţile contractante. Există însă cazuri în care, în virtutea legii, clauzele standard pot I i incluse în contract şi în alt mod. în continuare vom examina ambele ipoteze.

Potrivit art. 712, alin. (3) CC, clauzele standard devin parte a contractului numai atunci când au fost satisfăcute anumite cerinţe.

a) Aducerea expresă a clauzelor standard la cunoştinţa aderentului. Utili zatorul va comunica aderentului conţinutul clauzelor standard în orice foi mă apropriată (în scris sau oral ) in aşa mod Im al un aderent cu o diligentă medie să poală lua cunoştinţă fără difli uitaţi de in< luderea clauzei standard în con¬tractul ce urmează a fi încheiat, A.Iu. erea la , unoştinţâ trebuie să fie expresă, şi nu echivocă sau ascunsă în lext ul. oul i a. lului.

b) Asigurarea posibilităţii .■/<■< tl'VE aderentului de a lua cunoştinţă de conţi-nutul clauzelor standard. Art. 712, alin. (3) CC permite aducerea la cunoştinţa

aderentului în orice mod a clauzelor standard. Astfel, acestea pot fi comuni-cate prin afişarea menţiunilor respective la locul încheierii contractului (deexemplu, la intrarea într-un local, în faţa unui distribuitor automat etc.) atuncicând nu este cu putinţă aducerea la cunoştinţă a clauzelor standard fiecăruicocontractant în parte, cu condiţia ca afişul să fie suficient de vizibil şi clar,astfel încât aderentul să nu poată nicidecum să-1 treacă cu vederea.Legea cere expres luarea în considerare a handicapului aderentului. Astfel, o persoană care suferă

în mod evident de un handicap (de exemplu o persoană cu vederea slabă sau oarbă) are dreptul de a fi informată despre conţinutul clauzelor standard într-o formă accesibilă ei (de exemplu prin citirea acestora cu voce tare).

c) Aducerea la cunoştinţă a clauzelor standard la momentul încheierii con¬tractului. Utilizatorul va aduce la cunoştinţa aderentului includerea clauzelor standard la faza precontractuală, într-o discuţie sau prin corespondenţă, dar nu mai târziu de momentul în care acesta din urmă îşi manifestă voinţa de a încheia contractul. Numai în aşa mod aderentului i se va asigura libertatea de a încheia sau a renunţa la încheierea contractului ori de a negocia clauzele respective.

d) Acordul aderentului. Contractul ce conţine clauze standard, ca şi orice alt contract, reprezintă un acord de voinţă. Un asemenea acord va exista atunci când aderentul a avut posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă de aceste clauze şi nu s-a opus includerii lor în contract. Acordul poate fi exprimat, după caz, expres sau prin acţiuni concludente.

Prin derogare de la regula generală, alin. (4) al art. 712 CC prevede po¬sibilitatea includerii unor clauze contractuale standard în anumite tipuri de contracte în alt mod decât cel prevăzut la alin. (3). în asemenea cazuri legea trebuie să stabilească expres atât modul în care se permite includerea clauzelor standard în contracte prin derogare de la art. 712, alin. (3), cât şi tipurile con¬crete de contracte în care este permisă o asemenea excepţie.

Legea prevede nu numai excepţii de la modul general de includere a clau¬zelor standard în contract, prevăzut de art. 712, alin. (3) CC, ci oferă legiui¬torului posibilitatea prestabilirii conţinutului unor clauze standard, care vor face parte din contract prin efectul legii. Art. 713 CC dispune: "chiar şi fără respectarea condiţiilor prevăzute la ari. 712, alin. (3), se consideră incluse în

contract clauzele contractuale standard stabilite de lege pentru anumite tipuri de contracte". Scopul

art. 713 este asigurarea prin lege a unei reglementări uniforme şi stabile a raporturilor juridice în domenii de interes public (de exemplu, în contractele de furnizare a energiei electrice, energiei termice, apei, combustibilului, de prestare a serviciilor comunale, poştale, de telefonie, de transport public etc).

Raportul dintre clauzele standard şi clauzele negociateArt. 712, alin. (2) CC stipulează că nu există clauze contractuale standard în măsura în care

condiţiile contractului au fost negociate în particular între părţi. O clauză va fi negociată atunci când conţinutul ei este pus integral la dispoziţia aderentului, iar acesta din urmă are posibilitatea reală să însuşească acest conţinut şi să exprime în aceeaşi măsură ca şi utilizatorul voinţa sa conştientă, responsabilă şi liber exprimată.

O clauză nu este negociată dacă cocontractantului i se oferă doar posibi¬litatea de a opta între încheierea contractului cu clauza standard respectivă sau renunţarea la un asemenea contract. Negocierea reală este atunci, când cocontractantului i se oferă libertatea de a-şi asigura interesele proprii prin posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei.

Negocierea unei clauze contractuale standard nu înseamnă neapărat că aderentul trebuie să modifice conţinutul acesteia. Dacă cocontractantul, după efectuarea unor negocieri reale, pătrunde în esenţa conţinutului acestei clauze şi este de acord s-o includă în contract fără a o modifica, aceasta va reflecta şi voinţa aderentului.

Prin urmare, o clauză este negociată atunci când conţinutul concret al aces¬teia este determinat nu numai de voinţa utilizatorului, ci şi de cea a aderentului, astfel realizându-se un adevărat acord de voinţă al părţilor contractante.

Art. 714 CC dispune că clauzele contractuale negociate au prioritate faţă de clauzele contractuale standard. Este firesc ca, atunci când părţile negociază şi cad de acord asupra anumitor prevederi din contract, aceste prevederi să pre¬valeze asupra celor care sunt incompatibile cu cele negociate şi care figurează în clauze standard, întrucât este mai probabil ca anume prevederile negociate să reflecte voinţa reală a părţilor. Prioritatea clauzelor negociate are ca efect excluderea clauzelor standard în măsura în care acestea contravin clauzelor negociate.

Dispoziţiile surprinzătoarePotrivit art. 715 CC, dispoziţiile din i lăuzele contractuale standard care, in funcţie de împrejurări

şi, în spei itl, m import cu aspectul sau aparenţa exte¬rioară a contractului, sunt atât de neobişnuite, încât partea care contractează nu trebuie să presupună existenţa lor, nu devin clauze contractuale.

O dispoziţie particulară cuprinsă în clauzele standard poate constitui "o surpriză" pentru aderent în cazul în care această dispoziţie este de aşa natură încât o persoană rezonabilă, plasată în aceleaşi condiţii ca şi aderentul, nu putea să se aştepte s-o vadă figurând în clauzele de acest gen. O clauză surprinzătoare creează o discrepanţă considerabilă între aşteptările rezonabile şi obişnuite ale aderentului şi conţinutul real al acesteia. Drept criteriu pentru determinarea caracterului neobişnuit al clauzei vor fi aşteptările unui aderent cu discernă¬mânt şi diligentă medie, aflat în raporturi contractuale asemănătoare. Toto¬dată, se vor lua în consideraţie şi caracteristicile subiective ale aderentului, în special, capacităţile, calităţile şi experienţa lui personală. Astfel, dacă aderentul aparţine aceluiaşi grup profesional ca şi utilizatorul clauzelor surprinzătoare, acestea din urmă ar putea să nu fie neobişnuite pentru aderent, în comparaţie cu un cocontractant ce nu face parte din acest grup.

Pentru a determina dacă o dispoziţie este sau nu surprinzătoare trebuie de ţinut cont, pe de o parte, de dispoziţiile care sunt cuprinse în mod obişnuit în clauzele standard utilizate în general în domeniul dat, iar pe de altă parte, de împrejurările concrete ale cazului, în special de aspectul sau aparenţa exte¬rioară a contractului.

De exemplu, într-un contract încheiat între o întreprindere înregistrată în Republica Moldova, care este filiala unei companii străine, şi un consumator autohton printre clauzele contractuale standard numeroase este cuprinsă şi una ce desemnează ca lege care va guverna raporturile contractuale legea ţării companiei străine. Dacă această clauză nu va fi inserată cu caractere aldine sau evidenţiată într-un alt mod ce ar putea suscita atenţia aderentului, ea nu va avea efecte, deoarece consumatorul autohton nu se poate aştepta în mod normal să găsească într-un contract încheiat cu o întreprindere care activează în ţara lui o clauză care să desemneze o lege străină ca lege aplicabilă acestui contract. Protecţia oferită de art. 715 CC nu poate fi invocată dacă dispoziţia în cauză a fost acceptată de aderent în mod expres70.

A se vedea de asemenea: Prim ipes nlatifl UUX eonirats da commerce internaţional, Uni-droit, Rome, 1994, p. 61-63.

III DU EPT CIVIL I'IIIUM .. II ■> i I (i u I \ i, i NI U \ i \ \ OBLIGAŢIILOR 145

Controlul echităţii clauzelor standardO dată ce s-a stabilit, prin prisma normelor art. 712-715 CC, caracterul standard şi includerea

valabilă a unei clauze într-un contract, urmează a efec¬tua un control al acesteia din punctul de vedere al echităţii. Cadrul juridic al unui asemenea control îl alcătuiesc prevederile art. 716, 718 şi 719 CC.

Este important de reţinut ordinea aplicării articolelor menţionate în ca¬drul verificării unei clauze standard. în primul rând, clauza respectivă se va examina prin prisma prevederilor art. 719, care enumera un şir de clauze standard considerate de legiuitor inechitabile prin însăşi natura lor. Datorită caracterului lor vădit inechitabil şi efectelor deosebit de negative produse de aceste clauze faţă de aderent, legea nu oferă posibilitatea evaluării caracterului inechitabil al acestora, judecătorul având doar posibilitatea de a constata exis¬tenţa condiţiilor descrise în dispoziţiile acestui articol. Prin urmare, clauzele standard care cad sub incidenţa art. 719 sunt nule prin efectul legii.

Dacă clauza contractuală standard supusă controlului nu conţine nici una din condiţiile asupra cărora ar putea fi aplicată vreo dispoziţie a art. 719, clauza va fi examinată prin prisma art. 718. Acest articol enumera o serie de clauze standard care, de obicei, în practică sunt inechitabile. Legea nu instituie prezumţia inechităţii tuturor clauzelor descrise în cuprinsul art. 718. Deter¬minarea caracterului inechitabil pentru aderent este posibilă doar în contextul concret în care este utilizată clauza. O asemenea clauză poate fi declarată nulă de către instanţa de judecată, dacă se va stabili, pornind de la împrejurările concrete ale cauzei, că ea prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului.

în cazul în care nici o dispoziţie a art. 718 nu este incidenţă clauzei supuse controlului, se va recurge la aplicarea art. 716. Prevederile acestui articol re¬prezintă pivotul reglementărilor privind controlul echităţii clauzelor standard. Potrivit alin.l al acestui articol, o clauză standard este lipsită de efect, dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. Pentru ca o clauză standard să fie nulă în temeiul art. 716, alin. (1), ea trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:

a) clauza vizată trebuie să prejudicieze cealaltă parte a contractului. Termanul "prejudiciu", utilizat în art. 716, nu se limitează la prejudi¬ciul material, ci are un sens larg, incluzând noţiunile de "dezavantaj", "dezechilibru";

b) prejudiciul cauzat trebuie să fie disproporţionat, contrar bunei-credin¬ţe. Prejudiciul este disproporţionat, atunci când echilibrul contractual este vădit deteriorat, când repartizarea drepturilor şi obligaţiilor păr¬ţilor contravine principliloi egalităţii participanţilor la raporturile civile şi echităţii. De asemenea, prejudicierea trebuie să fie contrară principiilor bunei credinţe, aceasta însemnând că prin intermediul clauzei standard utilizau.iul urmăreşte obţinerea abuzivă a beneficii¬lor pe seama celeilalte părţi contrac fante. La aprecierea caracterului disproporţionat al prejudiciului legea permite luarea în considerare şi a altor circumstanţe, cum ar fi conţinutul contractului, împrejurările în care este încheiat contractul, interesele reciproce ale părţilor contractante sau alte împrejurări.

Alin. (2) al art. 716 reprezintă o concretizare a dispoziţiei generale a art. 716, alin. (1), descriind câteva situaţii în care o clauză standard prejudicia¬ză disproporţionat cealaltă parte a contractului. în aceste cazuri legea instituie o prezumţie a inechităţii anumitor clauze standard. Această prezumţie va fi aplicată în cazul când există dubii, adică are un caracter relativ, fiind admisă proba contrarie. Astfel, caracterul inechitabil al clauzelor standard se prezu-mă, dacă o prevedere:

a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementări¬lor de la care derogă;

b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura contractului, într-o manieră care periclitează scopul contractului;

c) nu este clară.Norma alin. (2) al art. 716, având un grad mai înalt de concretizare, se va aplica înaintea normei

alin. (1) al aceluiaşi articol, care este formulată în termeni cât mai generali, pentru a putea acoperi un domeniu cât mai vast al clauzelor standard şi a putea fi aplicată cazurilor neprevăzute de art. 719, 718 şi alin. (2) al art. 716.

Potrivit art. 716, alin. (3), aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale standard nu trebuie să se refere la determinarea obiectului con¬tractului sau la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, şi nici la bunurile sau serviciile furnizate, pe de altă parte, în măsura în care clauzele contractuale sunt formulate în mod clar şi precis. Asemenea clauze sunt scoase expres de sub controlul echităţii reglementat de art. 716, 718, 719, întrucât dispoziţiile art. 712-720 nu au drept scop supravegherea echităţii prestaţiei sau a preţului; acestea reprezintă rezultatul cererii şi ofertei pe o piaţă liberă de bunuri şi servicii, neputând constitui obiectul supravegherii judecătoreşti. Prin urmare, instanţa nu are dreptul de a determina care ar fi obiectul echitabil al contractului şi nici nu are dreptul de a aprecia dacă rapor¬tul dini re prestaţie şi contraprcslaţie ie află inlr un echilibru echitabil.

Efectele neincluderii sau nulităţii clauzelor standardPotrivit art. 717, alin. (1) CC, în cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte

integrantă a contractului ori sunt nule în tot sau în parte, contractul este valabil în partea rămasă.însă neincluderea sau nulitatea clauzelor contractuale pot duce la imposi¬bilitatea unei

reglementări adecvate a raporturilor între părţi în partea rămasă a contractului. Legea prevede pentru cazurile neincluderii sau nulităţii, totale sau parţiale, a clauzelor substituirea sau completarea acestora cu dispoziţii legale speciale sau generale incidente (art. 717, alin. (2) CC).

Totodată, se poate întâmpla ca, în cazul excluderii unor clauze standard, menţinerea valabilităţii contractului să nu mai fie rezonabilă. în cazurile în care respectarea contractului ar constitui o rigoare nerezonabilă pentru una dintre părţile contractante, contractul va fi nul (art. 717, alin. (3) CC).

Dispoziţii speciale privind domeniul de aplicare1) Legea stabileşte anumite reguli particulare în ceea ce priveşte aplicarea clauzelor standard

faţă de unele categorii de contracte. Astfel, art. 720, alin. (1) CC exclude aplicarea art. 718 şi 719, precum şi a art. 712, alin. (1) şi (2) CC71 în cazul clauzelor contractuale standard care se folosesc faţă de un întreprin¬zător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu regim special de drept public. în aceste categorii de contracte controlul echităţii clauzelor standard se efectuează doar în baza regulilor generale din art. 716, alin. (1) şi (2) CC, luând în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial.

2) Art. 720, alin. (3) CC exclude aplicarea art. 718 şi 719 clauzelor standard utilizate în anumite categorii de contracte, a căror condiţii sunt reglementate de către organele de stat (contracte de livrare a energiei electrice, a gazului, a energiei termice la distanţă şi a apei).

3) Legea oferă o protecţie sporită consumatorilor, instituind reguli specia¬le pentru contractele încheiate cu această categorie de subiecţi:

a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de între¬prinzător, dacă nu au fost introduse în contract de către consumator;

b) art. 715-719 CC se aplici«l.iu/.eloi i oniractuale preformulate şi atunci când acestea sunt delei min.iic pentru folosinţa de o singură dată, în măsura în care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevede¬rilor din cauza preformulării lor;

c) la aprecierea defavorizării disproporţionate, conform art. 716, alin. (1) şi (2) CC, se iau în consideraţie şi împrejurările existente la încheierea contractului (art. 720, alin. (4) CC).

5) Legea exclude aplicarea art. 712-719 CC contractelor din domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor comerciale (art. 720, alin. (5) CC).

5. EFECTELE CONTRACTULUI 5.1. Precizări preliminareContractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică pentru a da naştere, a

modifica, a transmite sau a stinge raporturi ju¬ridice obligaţionale. Obligaţia civilă apare ca un raport juridic între subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori obligaţii, sau, după caz, atât drepturi, cât şi obligaţii.

Efectele contractului sunt dominate de două principii: principiul forţei obli¬gatorii a contractului şi principiul relativităţii efectelor contractului72. Principiul forţei obligatorii a contractului domină asupra efectelor acestuia între părţile contractante, iar principiul relativităţii efectelor contractului se referă la efecte¬le lui faţă de terţele persoane, care n-au participat la încheierea contractului.

Examinarea efectelor contractului implică abordarea următoarelor aspec¬te principale:

a) interpretarea contractului în vederea stabilirii conţinutului său;b) efectele contractului între părţile contractante;c) efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante;d) modificarea şi desfiinţarea (rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea) con¬tractului.

5.2.Interpretarea contractului Consideraţii generaleInterpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se deter¬mină conţinutul concret

al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în corelaţie cu voinţa lor internă.

Interpretarea contractului se face mai des cu prilejul soluţionării de către instanţa de judecată a unui litigiu izvorât dintr-un contract. Necesitatea inter¬pretării contractului apare fie atunci când clauzele contractului sunt incom¬plete, neclare sau contradictorii, fie atunci când termenii juridici sunt utilizaţi greşit sau impropriu, fie atunci când voinţa declarată nu corespunde voinţei reale a părţilor. Finalitatea interpretării este de a înlătura obstacolele rezultate din deficienţele menţionate, în vederea executării contractului în conformitate cu acordul real al voinţelor părţilor.

înainte de a trece la interpretarea contractului, instanţa de judecată tre¬buie să constate existenţa lui. Deşi interpretarea contractului este strâns legată cu proba lui, ea nu se confundă cu aceasta. Dovada existenţei contractului incumbă părţilor contractante, potrivit normelor legale referitoare la probe. Interpretarea contractului se face de către instanţa de judecată după alte reguli decât cele referitoare la probe.

Interpretarea contractului este strâns legată de operaţia de calificare juri¬dică a contractului. După cum s-a indicat deja, contractele sunt clasificate în diferite categorii, care sunt supuse regulilor specifice. Operaţia de calificare constă în plasarea contractului în categoria corespunzătoare conţinutului său. Acest lucru presupune stabilirea dacă este vorba de vânzare, donaţie, schimb, locaţiune etc, deoarece fiecare dintre aceste operaţiuni este supusă unui regim juridic diferit. O asemenea definire a contractului în raport cu categoriile juri¬dice existente implică ea însăşi o operaţie de interpretare, pentru a se identifica elementele definitorii în baza cărora să se poată determina categoria din care face parte contractul respectiv. Interpretarea contractului este, deci, o operaţie prealabilă ce permite calificarea lui.

De multe ori calificarea contractului nu este suficientă, întrucât neclarita¬tea, echivocul şi obscuritatea clauzelor lui pot persista. De aceea, interpretarea trebuie să se desfăşoare în continuare. în afară de aceasta, trebuie să avem în ve¬dere că încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie atrage după sine efectele juridice proprii acestei categorii, care pot constitui şi ele obiect de interpretare. în aşa fel, interpretarea se înfăţişează ca un proces continuu I are se întrepăl runde > u procesul de calificare, ambele având aceeaşi li na Iii ale Sta bilirea naturii juridice a contrai tulul, pre< Izarea conţinutului concret al aces¬tuia, a sensului şi întinderii lui, a obligaţiiloi pe care le generează.

Reguli de interpretareI.egea prevede unele reguli de care urmează să se conducă instanţa în opera sa de interpretare.

Regulile de interpretare prezintă următoarele carac¬teristici:nu sunt imperative, ci numai sfaturi şi îndrumări pentru a suplini in¬suficienţele contractului;sunt subsidiare, în sensul că dacă termenii contractului sunt clari, precişi, aceştia nu pot fi

nesocotiţi sub pretextul interpretării lor; au caracter subiectiv, în sensul că scopul acestor reguli este de a des¬coperi voinţa reală a părţilor contractante73.

a) Ţinând cont finalitatea sa, interpretarea este dominată de principiul bu¬na credinţe (art. 725, alin. (1) CC). Această prevedere este o continuare logică a regulilor generale potrivit cărora participanţii la raporturile juridice civile "trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă" (ari. 9, alin. (1) CC); debitorul şi creditorul unei obligaţii "trebuie să se com-porle cu bună-credinţă şi diligentă la momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii

obligaţiei" (art. 513, alin. (1) C. Civ.). In¬terpretarea contractului trebuie să asigure ca ceea ce s-a convenit să se execute întocmai, în mod onest, loial, fără doi sau fraudă.

b) Prioritatea voinţei reale a părţilor. Legea stabileşte că interpretarea i Olltractului se face după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi (art. 725, alin. (2) CC). Aceasta înseamnă că inter-pretarea trebuie să se facă pornindu-se de la voinţa reală a părţilor şi nu de la i iivintele în care acest acord a fost exprimat. Prioritatea voinţei reale a părţilor însă nu înlătură importanţa declaraţiei de voinţă. Se prezumă, până la proba COht tară, că voinţa declarată în contract reflectă voinţa reală a contractanţilor. Sari in'a de a dovedi că voinţa reală nu corespunde cu voinţa declarată revine păi ţii interesate. Proba în cauză se face prin orice mijloace de dovadă.

I. I'. I'iliposcu, A. I. lilipeseu. <>/». ,il ,\< "(,. I Ad.un, op, cit., p. 68-69.I >acă părţile au folosit termeni nepotriviţi fie pentru a califica însuşi con-II.H Iul, fie pentru

determinarea unor clauze ale acestuia, instanţa de judecată poale înlătura titlul dat contractului de către părţi, atribuindu-i calificarea |j efe< lele pe care le indică voinţa reală a părţilor, stabilită prin interpretare.

Astfel, dacă părţile au denumit contractul ca fiind un comodat (împrumut pentru folosinţă), in

funcţie de conţinutul clauzelor cuprinse în el poate să se constate că, de fapt, este vorba de o locaţiune, dacă se prevede plata unei sume de bani (chirie) pentru folosinţa bunului, întrucât comodatul este prin esenţă un contract cu titlu gratuit.

Stabilirea voinţei reale a părţilor se face luându-se în consideraţie toţi fac¬torii care influenţează interpretarea contractului: natura lui, circumstanţele în care a fost încheiat, interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de până la şi de după încheierea contractului, precum şi uzanţele (art. 726 CC).

Discrepanţele dintre voinţa reală şi cea declarată nu trebuie să se confunde cu simulaţia contractului, când părţile, în mod intenţionat, urmăresc să mas¬cheze existenţa unui act juridic real, dar ascuns, printr-un act juridic aparent, simulat. Simulaţia presupune întotdeauna două contracte diferite, deci două manifestări de voinţă, pe când în situaţia analizată se interpretează un unic contract.

c) Efectele nestipulate (implicite). Interpretarea contractului se face por-nindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai efecte stipulate expres de părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii (art. 727 CC). Această regulă de interpretare reiese din prevederile art. 668 CC, analizate anterior74.

în general, dacă părţile au omis să includă în contract unele clauze obişnuite, acestea pot fi prezumate ca fiind avute în vedere în mod tacit de către părţi. De asemenea, dacă părţile n-au prevăzut anumite clauze pe care trebuie să le includă un contract de acest gen, se prezumă că ele au înţeles să se supună aplicării normelor supletive ale legii care reglementează materia în cauză. Refe¬ritor la normele legale în cauză, s-a estimat că ele sunt expresia voinţei probabile a părţilor, care vin să "suplinească" voinţa lor reală în cazul tăcerii lor. Aceste dispoziţii pot fi înlăturate printr-o clauză contrară, dar, în cazul tăcerii, ele se vor aplica în mod necesar. Traducând mai curând concepţia legislatorului decât cea a părţilor, care deseori nu se gândesc la chestiunea în cauză, aceste dispoziţii vin să completeze contractul75. Astfel, dacă părţile au căzut de acord cu privire la bunul ce urmează a fi vândut, precum şi la preţul lui, contractul de vânzare-cumpărare este încheiat şi se consideră că el cuprinde toate normele supletive cu privire la acest contract prevăzute de legislaţia civilă.

d) Interpretarea coordonata a clan ciot Clauzele oricărui contract alcă-tuiesc un înlreg. De aceea clauzele şi espiesule utilizate de părţi nu trebuie săfie privite izolat, ci făcând parte Integranta din contextul general. Toate clau-zele contractului se interpretează unele pun altele, dându-se fiecăreia înţelesulce rezultă din contractul întreg. Numai aşa este posibilă determinarea voinţeireale a părţilor. în acest sens ari. 728 CC dispune că clauzele contractuale seinterpretează în contextul întregului contract.

e) Interpretarea utilă. Legea dispune că clauzele contractului se interpre¬tează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produ¬ce nici un efect (art. 729, alin. (1) CC), deoarece nu se poate concepe că părţile au stipulat o clauză, fără a fi urmărit să producă efecte. în doctrină s-a relevat că orice contract reprezintă un efort uman şi o utilitate socială, care au preţul lor şi merită a fi, în măsura posibilităţii, salvgardate76.

f) Interpretarea termenilor polisemantici. Pornind de la prevederile art. 729, alin. (2) CC, când un termen utilizat în contract poate avea două înţele¬suri, ambele susceptibile de a produce efecte, el se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult naturii contractului.

g) Alte reguli de interpretare:

- dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţele¬gerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul dat (art. 730 CC);

- clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricât de generali ar fi termenii folosiţi în el (art. 731 CC);

- neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat (art. 732, alin. (1) CC)77;

- în caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. în toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a con¬sumatorului78.

J. Carbonnier, op. cit., p. 279.Clauzele contractuale standard au l, >■.i examinate în <p.,4.4ial prezentului capitol. PrlyitOl" la

aderent şi consumatOl .1 W.I.M p 1 '» .il |>i.-/eiilului capitol. 5.3. Efectele contractului între părţile contractante

5.3.1. Principiul forţei obligatorii a contractuluiPrincipiul forţei obligatorii a contractului (exprimat prin adagiul la¬tin puncta sunt servanda) şi-a

găsit formula clasică în Codul civil francez (art. 1134): "convenţiile legal formate ţin locul legii pentru cei care le-au în¬cheiat". Acest principiu este unul universal; el nu este propriu numai dreptului francez, ci îşi găseşte reflectarea, într-o formă sau alta, în toate sistemele de drept naţionale. în legislaţia noastră el rezultă din prima parte a art. 668, alin. (1) CC: "contractul încheiat legal obligă părţile (...)".

în doctrina franceză s-a relevat că principiul obligativităţii contractelor se iuslifică, în primul rând, prin morală, care cere ca orice om să fie ţinut, prin onoarea şi conştiinţa sa, să respecte angajamentele sale. în al doilea rând, el ie justifică prin ideile filozofice: respectare cuvântului, adică a contractului, ie explică prin voinţa exprimată; omul se angajează numai de aceea că a vrut

.i* esi lu< ni7".Totodată, în literatura de specialitate s-a arătat că obligativitatea contrac-telor prezintă o

importanţă fundamentală nu numai în raporturile dintre păr¬ţile contractante, dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice, în general. "în climatul de securitate şi ordine juridică ce trebuie să existe în societate, respectarea contractelor constituie un deziderat ce se impune în ca¬zul tuturor contractelor, deoarece prin aceste contracte se realizează dreptu¬rile subiective juridiceşte ocrotite ale persoanelor fizice sau juridice. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţii înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă."80

Principiul forţei obligatorii a contractului se manifestă prin două laturi: pozitivă şi negativă.. Sub aspect pozitiv, acest principiu înseamnă că părţile trebuie să respecte riguros obligaţiile lor, dacă una din părţi nu-şi respectă an¬gajamentele, cealaltă este în drept să ceară executarea efectivă a contractului. Sub aspect negativ, acest principiu se exprimă prin aceea că părţile nu pot des¬fiinţa în mod unilateral ceea ce a fost convenit de comun acord. O derogare de la contract sau o modificare a lui vor trebui să facă obiectul unui nou acord.

Din aceste consideraţii, se p<uie eslim.i . a FORŢA obligatorie a contractului are următoarele consecinţe.

1) Părţile contractante suni ţinute ia exet ale întocmai prestaţiile la care s-au obligat. Executarea prestaţiilor trebuie să aibă loc în condiţiile stabilite de părţi în contract. Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor datorate de către debi¬tor. Atunci când executarea în natură nu mai este posibilă, obligaţia debitorului de a executa prestaţiile sale contractuale se transformă în obligaţia de despăgu¬bire a creditorului conform regulilor privind răspunderea contractuală.

2) Obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună-credinţă. Prin¬cipiul executării cu bună-credinţă care este comun obligaţiilor în general (a se vedea art. 772, alin. (2) CC), în materia contractelor se concretizează în două obligaţii ce revin părţilor contractante:

obligaţia de loialitate şi obligaţia de cooperare81.Obligaţia de loialitate impune părţilor contractante abţinerea de la săvâr¬şirea oricăror acţiuni

dolosive sau culpabile în executarea prestaţiilor.Debitorul este obligat să execute în mod onest şi complet prestaţiile sale, in¬clusiv să depună

eforturile necesare în vederea asigurării obţinerii de către cre¬ditor a avantajelor la care acesta se aşteaptă de la executarea contractului. Astfel, în contractele de transport, în care nu este prevăzut nici un termen de executare a prestaţiei de către cărăuş, jurisprudenţa, bazându-se pe noţiunea de bună-cre¬dinţă, estimează că acest termen trebuie să fie, în orice caz, "rezonabil".

Creditorul, la rândul său, nu trebuie să facă nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor, în cadrul executării contractului, într-o situaţie mai grea decât cea nor¬mală. Obligaţia de loialitate îi interzice creditorului să abuzeze de situaţia sa, ca, de exemplu, atunci când locatorul profită de o încălcare neînsemnată din partea locatarului pentru a obţine o reziliere profitabilă a contractului de locaţiune.

De asemenea, s-a remarcat că obligaţia de loialitate presupune îndatorirea părţilor de a se informa reciproc pe toată durata executării contractului82.

Obligaţia de cooperare (colaborare)"3. Un contract trebuie privit nu numai ca un punct în care se întâlnesc interese diferite, ci şi ca un proiect comun la

A se vedea: Ph. Delebecque, I-.-J. Pansier, op.cit., p. 186-191; A. Benabent, op. cit., p. 192-194;

L. Pop, op. cit. p. 62-63; I. Adam, op. cit., p. 77-78. Referitor la obligaţia de informare, a se vedea şi p. 4.3.

In ,u est sens art. 5.1.3 al Principiilor l 'nidroit (ied. 2004) stipulează că părţile au între ele obligaţia de a colabora în exe< ul.ne.i obligaţiilor lor, atunci când, în mod rezonabil, se pot aştepta la aceasla.

354 DREPT CI VIE i'.tn.-.Ialb».TEORIA GENERAI \ \ OBLIGAŢIILOR 355

care părţile trebuie să colaboreze. Obligaţia de cooperare constă în îndatori¬rea părţilor de a

facilita reciproc executarea contractului în vederea asigurării echilibrului prestaţiilor. Fiecare parte trebuie să se comporte în aşa mod încât să evite efectuarea unor cheltuieli inutile de către cocontractant. Astfel, trans¬portatorul trebuie să aleagă calea cel mai puţin costisitoare pentru clientul său. Obligaţia de cooperare se învederează mai pronunţat în contractele bazate pe încrederea reciprocă: într-un contract

de societate civilă toţi asociaţii trebuie să colaboreze la activitatea societăţii în vederea realizării scopului propus.

3) Contractul nu poate fi modificat sau desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţile contractante. Legea dispune că "contractul poate fi modificat sau rezol-vit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel" (art. 668, alin. (3) CC). Aceeaşi idee este reluată în art. 733 CC: "contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor". Prin urmare, desfiinţarea contrac¬tului se poate produce doar atunci când legea prevede o asemenea posibilitate sau atunci când părţile convin în acest sens. Această prevedere este una din modalităţile realizării principiului autonomiei voinţei părţilor. In ea îşi găseşte reflectarea simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de desfiinţare a lui. Deoarece contractul este rezultatul unui acord de voinţă, el poate fi desfiinţat tot printr-un acord de voinţă.

Prin excepţie de la regula generală invocată, contractul poate fi modificat sau desfiinţat şi altfel decât prin acordul părţilor. Aceste situaţii vor fi tratate în p. 5.8.

Principiul forţei obligatorii a contractului este valabil pe toată durata exis¬tenţei contractului. Atunci însă când un contract este încheiat pe un termen, expirarea acestuia duce la ineficienta contractului; din acest moment părţile, în principiu, nu mai au drepturi şi obligaţii. Totuşi, există cazuri în care efectele contractului pot fi prelungite. în acest sens se disting următoarele situaţii: - prorogarea contractului, care reprezintă prelungirea, prin acordul păr¬ţilor, a termenului convenit iniţial, înaintea expirării lui. în acest caz este de faţă modificarea unei clauze contractuale - cea referitoare la termen;

tacita reconducţiune, care reprezintă prelungirea contractului fără acordul expres al părţilor. Un exemplu în acest sens este contractul de locaţiune, pentru care legea prevede că, dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeterminat (art. 904, alin. (1) CC). Prin urmare, un asemenea contract este prelungit prin efectul legii.

reînnoirea contractului, care reprezintă un acord, la expirarea contrac-tului, în vederea încheie] H uni u < ontract, dar în aceleaşi condiţiica şi contractul iniţial. Ai esl acord poate fi expres sau tacit şi poate re¬zulta dintr-o clauză

stipulată în contractul iniţial de genul: "contractul se va reînnoi din an în an, dacă părţile nu vor conveni altfel". Este important de reţinut că forţa obligatorie a contractului se impune nu numai părţilor contractante, dar şi instanţei judecătoreşti. în cazul în care debitorul nu-şi execută de bună-voie obligaţia asumată, creditorul este în¬dreptăţit să se adreseze instanţei judecătoreşti, aceasta fiind ţinută să respecte conţinutul contractului.

5.3.2. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice Consideraţii generaleCaracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice84 constă în caracterul reciproc şi

interdependent al obligaţiilor părţilor contractante: fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi.

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor decurg anumite efecte specifice:■4ii'.a) obligaţiile reciproce ale părţilor, în principiu, trebuie să fie executate simultan. De la

această regulă fac excepţie acele contracte care, prin efectul legii, prin natura lor sau prin acordul părţilor, se execută altfel. Oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu exe¬cută propriile sale obligaţii ce rezultă din acelaşi contract. Această po¬sibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus);

b) dacă una dintre părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte este îndreptăţită la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractu¬lui85;

c) în cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexe-cutarea culpabilă a obligaţiilor de către debitor, creditorul are dreptul la reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative (art. 746 CC);

Referitor la contractul sinalagmatii a se vedea p. 2.2 al prezentului capitol. RCZOluţlUIlM .şi rezilierea Contractului vm 11 11 al.ile m p '..!, al prezent ului capitol.

356 ni< i: i>T CIVIL Pafttaall-a. TEORIA GENERAI \ \ OBLIGAŢIILOR 357

d) dacă o parte se află în imposibilitate de a executa contractul, cealaltă parte este eliberată de

executarea obligaţiilor sale şi contractul în¬cetează, în asemenea situaţii se pune problema suportării riscurilor contractului.

Excepţia de neexecutare a contractuluiLegea dispune că persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze

executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nus-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei (art. 705, alin. (1) CC).

Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca un mijloc de apăra¬re al lat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pre¬tinde această executare să-şi execute propriile obligaţii86. Astfel, cumpărătorul poate refuza plata preţului atâta timp cât vânzătorul nu execută obligaţia de predare a bunului, antreprenorul poate refuza să continue lucrul, atâta timp Cât < lientul nu-1 remunerează pentru lucrările deja efectuate etc.

Excepţia de neexecutare poate fi invocată dacă sunt întrunite cumulativ iu inaloarele condiţii:- să existe o neexecutare, fie ea chiar parţială, dar importantă, a obliga¬ţiilor contractuale;- obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. Nu este posibilă invocarea

excepţiei de către o parte pe motiv că cea¬laltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie ce rezultă dintr-un alt contract decât cel în cauză;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, ci să fie determinată de o altă împrejurare care liu-i este imputabilă;

- partea care invocă excepţia de neexecutare să nu fie obligată să execute prima, obligaţie ce ar putea rezulta din acordul părţilor, din lege sau din natura obligaţiei.

Totodată, legea pune şi la dispoziţia părţii care este obligată să execute pri¬ma mijloace de apărare a intereselor sale în cazul în care aceasta este îndreptă¬ţită să creadă că cealaltă parte nu-şi va executa obligaţiile. Potrivit art. 706 CC, partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după in. li. leiea {oulractuliii, ap.u Indii II l I dreptul iiu la contraprestaţie este peri-clital de imposibilitatea exe, uium obligaţiei de către cealaltă parte. în aseme¬nea cazuri partea obligată sa presteze pruna poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii87 privind executarea obligaţiei. Dispoziţii similare sunt cuprinse în art. 736 CC, conform căruia partea care, pornind de la circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi, poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să sus¬pende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii.

Excepţia de neexecutare se invocă direct între părţile contractante, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. De asemenea, nu este ne¬cesară punerea în întârziere a celeilalte părţi. Este

posibil însă ca partea contra căreia se invocă excepţia să sesizeze instanţa de judecată, dacă consideră că in¬vocarea ei s-a făcut în mod abuziv. De exemplu, cel căruia i se opune excepţia de neexecutare poate cere instanţei să constate că neexecutarea se datorează faptei înseşi a celui care invocă excepţia.

Excepţia de neexecutare are ca efect suspendarea (provizorie) a forţei obli¬gatorii a contractului. Ea poate fi considerată, în acelaşi timp, ca mijloc de apă¬rare a părţii care o invocă şi ca mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru a obţine executarea contractului. însă ea nu rezolvă definitiv problema neexe-cutării, întrucât contractul, fiind pur şi simplu suspendat, rămâne valabil.

în literatura de specialitate franceză s-a relevat că excepţia de neexecutare fiind un mijloc de "justiţie privată", un fel de "legitimă apărare contractuală", comportă atât avantaje, cât şi riscuri. Printre avantaje se numără: supleţea, rapiditatea şi eficacitatea. Cât priveşte riscurile, se menţionează că partea care invocă această excepţie ar putea să abuzeze de ea sau s-o folosească ca pretext pentru a se eschiva de la propriile obligaţii. în acest sens jurisprudenţa cere o "ripostă pe măsură". Problema nu se pune în cazul neexecutării totale. însă în cazul neexecutării parţiale contractantul va putea suspenda propria pres¬taţie doar în mod proporţional. Astfel, în materia contractului de locaţiune, iurisprudenţa refuză locatarului dreptul de a suspenda plata chiriei atunci când locatorul nu-şi execută obligaţia de menţinere a stării bunului închiriat (a se vedea art. 878, alin. (1) CC), întrucât locatarul continuă să beneficieze de bun, ceea ce ţine de esenţa locaţiunii. Situaţia va fi diferită în cazul în care ne-îndeplinirea obligaţiei de menţinere a stării bunului îl face neutilizabil88.

"" C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 92. Cu privire la garanţii a se vedea . ..|■.I..1.11 X 111 ,il puvciilci lucrări. A. Benabent, op. cit., p.

237.

L'.K I I' I CIVIL i'.ih a ol] ., I I OR I A GEN EH A I I \ OBLIGAŢIILOR 389

Riscurile contractualeProblema riscurilor contractuale se pune în situaţia în care, dintr-o împre¬jurare independentă de

voinţa părţilor, una dintre părţi se află în imposibili¬tate de a-şi executa obligaţia. Atunci când o obligaţie contractuală nu poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, deci independent de orice culpă, ea se stinge. Această regulă generală este consacrată de art. 663, alin. (1) CC: "obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde".

în contractele sinalagmatice se pune problema de a şti dacă partea cealaltă rămâne ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine, o dată ce ea nu mai poate primi contraprestaţia la care se aştepta, ori, dimpotrivă, ea este exonerată de obligaţia sa. Bunăoară, un imobil pe care proprietarul 1-a închiriat a fost di-■i i us de un caz de forţă majoră; locatorul este eliberat de obligaţia de a acorda locatarului folosinţa imobilului respectiv. Care este situaţia locatarului în ai eastă ipoteză: va fi el scutit de obligaţia de a plăti chiria, sau dimpotrivă, el v.i I i ţinut să plătească chiria pe toată durata contractului?

Cu alte cuvinte, cine suportă riscurile imposibilităţii fortuite de executare .1 i ibligaţiilor uneia dintre părţi? Dacă locatarul, în exemplul dat, deşi nu poate primi contraprestaţia celeilalte părţi, ar fi totuşi obligat să execute prestaţia sa, ar însemna că partea respectivă suportă riscul, potrivit regulii consacrate în doctrină sub formula res perit creditori. Dacă, din contra, drept consecinţă a imposibilităţii fortuite de a executa obligaţia contractuală, cealaltă parte este şi ea scutită de obligaţia sa, atunci partea a cărei obligaţie este imposibil de executat va trebui să suporte riscurile, potrivit regulii res perit debitori.

Soluţia consacrată de legislaţia noastră se găseşte în art. 663, alin. (3) şi 707, alin. (1) CC. Astfel, art. 663, alin. (3) prevede că debitorul care este în impo¬sibilitatea de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor. Aceeaşi idee este reluată în art. 707, alin. (1): dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive indepen¬dente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Prin urmare, regula este res perit debitori: riscul este suportat de către partea a cărei obligaţie, datorită unei cauze independente de voinţa sa, nu mai poate fi executată.

Temeiul regulii res perit debitori rezidă în caracterul reciproc şi interde¬pendent al obligaţiilor în contractul sinalagmatic: obligaţia fiecărui contrac¬tant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibili¬tatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, imposibilitatea executării obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suporl juridic ubl ig.it u , eleilalle părţi, care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Legea reglementează unele aplii aţii ale aceslei reguli. Astfel:- în materia contractului de locuţiune, conform art. 903, lit. (b) CC, în cazul pieirii bunului

închiriat contractul încetează de plin drept. în acest caz, locatorul, fiind debitorul unei obligaţii imposibil de executat - acordarea folosinţei unui bun - suportă riscul contractului (nu mai poate pretinde chiria);

- în materia contractului de antrepriză, art. 956, alin. (1) CC. prevede că riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului până la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul, ceea ce înseamnă că acesta nu va putea pretinde de la client plata pentru munca depusă;

- în materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţi¬nerii pe viaţă, din interpretarea art. 844 şi 855 CC. reiese că dobân-ditorul, aflat în imposibilitatea executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa lui, suportă riscul contractului prin faptul că va fi ţinut să restituie beneficiarului întreţi¬nerii bunul dobândit sau valoarea lui, neputând să pretindă restituirea valorii întreţinerii prestate.

în situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat regula consacrată de legislaţia noastră este formulată în art. 663, alin. (4) şi 707, alin. (1) CC. Astfel, conform art. 664(4), "dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă până la concurenţa îmbogăţirii sale, iar art. 707, alin. (1) prevede că, "în cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător".

în literatura de specialitate s-a propus şi o altă soluţie - încetarea în în¬tregime a contractului atunci când ceea ce ar putea fi executat din obligaţia debitorului nu asigură nici măcar parţial satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat; riscul contractului va fi suportat în întregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Ce soluţie se impune în situaţia în care, deşi o parte a contractului nu şi-a executat obligaţia din cauza imposibilităţii fortuite, cealaltă parte şi-a executat totuşi obligaţia corelativă? Art. 663, alin. (3) CC. prevede că debitorul aflat în imposibilitatea de executare trebuie să restituie tot ceea ce a primit. Art. 707, alin. (3) precizează, în acest sens, că restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate. Puritan II II. I l-Olt I A <; I- N I II Al \ \ ()HI lo \ I IU olt 161

în cadrul acestor contracte trebuie să se ţină COfll că pot interveni, con¬comitent, atât riscul pieirii fortuite a bunului, cât şi riscul imposibilităţii de executare a contractului. Cât priveşte riscul pieirii fortuite a bunului, regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de propri¬etate riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al bunului la momentul pieirii fortuite a acestuia - res perit domino. Această regulă rezultă din prevederile art. 318 CC: riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Este cazul, spre exemplu, contractelor translative de proprietate, când bu¬nul ce constituie obiectul contractului piere dintr-o cauză fortuită, adică fără culpa vreuneia dintre părţi. Bunăoară, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, după încheierea contractului, dar înainte de predarea bunu¬lui către cumpărător, bunul piere în urma unui eveniment de forţă majoră. Va putea oare vânzătorul să pretindă plata preţului de la cumpărător?

I )acă e să admitem că vânzătorul are acest drept, aceasta ar însemna că riscul contractual este suportat de cumpărător, care este creditorul obligaţiei imposibil de executat - res perit creditori. Dacă admitem că vânzătorul nu are ai esl drept, atunci riscul contractual este suportat de vânzător, care este debi-ioi u I obligaţiei imposibil de executat - res perit debitori.

în situaţia dată trebuie de avut în vedere regulile privind momentul do¬bândirii dreptului de proprietate. Astfel, conform art. 321, alin. (1) CC, drep¬tul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. în baza acestei reguli, riscul contractual îl va suporta vânzătorul, deoarece el este proprietarul bunului vândut până în momentul predării bunului. El va suporta atât riscul pieirii bunului, conform regulii res perit domino, cât şi riscul neexecutării contractu¬lui conform regulii res perit debitori89.

în cazul contractelor ce au ca obiect bunuri imobile, vânzătorul va suporta riscurile până în momentul înscrierii dreptului de proprietate a cumpărăto¬rului în registrul bunurilor imobile, întrucât, potrivit art. 321, alin. (2) CC, în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege.

1,9 De remarcat că în alte sisteme de drept soluţia este diferită. Astfel, conform legislaţiilor Franţei şi României, în exemplul dat riscul îl va suporta cumpărătorul, deoarece el devi¬ne proprietar din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu i-a fost predat, fiind obligat să achite preţul bunului pierit (a se vedea: A. Benabent, op. cit., p. 230-231; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 101-102).

5.4. Efectele contractului tn raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante5.4.1. Principiul relativităţii efectelor contractului Formularea principiuluiArt. 668, alin. (2) CC prevede: "contractul produce efecte numai între părţi, claca legea nu prevede

altfel". Acesta este principiul relativităţii efectelor con¬tractului. El rezultă indirect şi din principiul forţei obligatorii a contractului. Potrivit acestui principiu, contractul nu poate produce efecte decât între părţile contractante, în sensul că el nu poate genera drepturi şi obligaţii în folosul şi, i espectiv, în sarcina altor persoane. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, la fel cum drepturile apărute din contract aparţin şi profită părţilor contractante, care au calitatea de titulare ale lor. Nimeni nu poate asuma obli¬gaţii şi dobândi drepturi printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat con-simţământul. Acest principiu îşi găseşte justificarea în însăşi natura contractu¬lui, care este un acord de voinţă. Dacă este firesc ca cineva să devină debitor sau creditor prin manifestarea lui de voinţă, tot atât de firesc este ca nimeni să nu poată deveni debitor sau creditor printr-un contract fără voinţa sa.

Ca excepţie de la principiul evocat, printr-un contract părţile pot prevedea drepturi în folosul unei alte persoane: este cazul contractului în beneficiul ter¬ţei persoane (care va fi analizat mai jos).

Domeniul de aplicare a principiului relativităţii contractului. Părţi. Terţi. Categorii intermediare. Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.

Terţii sunt persoanele străine de contract, care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea contractului.

Există o categorie intermediară de persoane care nu au participat la înche¬ierea contractului nici direct, nici prin reprezentare. Este categoria aşa-numiţi-lor succesori ai părţilor, numiţi şi avânzi cauză. Noţiunea de succesor aici este folosită în alt sens decât în dreptul succesoral. Acestea sunt persoanele care deţin toate sau o parte din drepturile lor de la o altă persoană, numită autor şi care, cu privire la acele drepturi, iau locul autorului, având aceeaşi poziţie ca acesta din urmă.

Succesorii părţilor sau avânzii cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane, deoarece se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele contractu¬lui se produc şi faţă de ele, şi se ase.un.in.i eu terţii, întrucât nu au participat la încheierea contractului. Din categoria succesorilor lac parte: succesorii uni¬versali, succesorii cu titlu universali, succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari ai părţilor.

Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc totalitatea drep¬turilor şi obligaţiilor patrimoniale ale autorului lor, considerate ca o univer¬salitate juridică. Sunt succesori universali: moştenitorul legal unic al unei persoane, legatarul universal căruia testatorul i-a lăsat întregul patrimoniu succesoral, persoanele juridice primitoare de patrimoniu în caz de reorganiza¬re prin fuziune (contopire sau absorbţie). Succesorii universali devin debitori sau creditori în locul autorilor lor.

Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o cotă-parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor. Sunt succesori cu titlu uni¬versal: moştenitorul legal care a moştenit o parte din patrimoniul succesoral, legatarul cu titlu universal, persoanele juridice primitoare de patrimoniu în ( a/ de reorganizare prin dezmembrare (divizare sau separare). Succesorii cu Iii Iu universal beneficiază de drepturi şi răspund pentru obligaţii în limitele 11.11 l iunii pe care au dobândit-o.

Succesorii universali şi cu titlu universal primesc, integral sau parţial, drepturile şi obligaţiile care au aparţinut părţilor, adică primesc şi însuşesc toate efectele contractelor pe care le-au încheiat părţile. în acest sens legea prevede că contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel (art. 668, alin. (2) CC).

De la regula că succesorii universali şi cu titlu universal dobândesc drep¬turile şi obligaţiile autorului sunt următoarele excepţii:

contractele intuitu personae încetează, de regulă, o dată cu moartea părţii contractante în considerarea identităţii sau calităţilor căreia s-au încheiat. Efectele lor nu se vor produce faţă de succesorii univer¬sali sau cu titlu universal. Din această categorie fac parte contractele: de rentă viageră, de mandat, de prestare a unor servicii, de societate civilă etc;

părţile pot prevedea expres că efectele contractului nu se vor trans¬mite de la părţi către alte persoane. De exemplu, într-un contract de locaţiune părţile pot stipula că în cazul în care locatarul va deceda, contractul nu va continua pentru moştenitorii lui. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, privit ca un drept de sine stătător, şi nu ca parte componentă a unui patrimoniu. Ei nu dobândesc un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu ca în cazul succesorilor universali şi cu titlu universal. Sunt succesori cu titlu particular: cumpărătorul unui bun, donatarul, i esionarul unei creanţe, per

ioana juridică dobândiloarc a lui mu iha i .ini.r.e după lichidarea unei persoane juridice dizolvate etc.

în principiu, succesorul < u hi Iu p.u l ii ular nu răspunde pentru obligaţiile şi nu beneficiază de drepturile pe <. are autorul le-a dobândit prin contracte cu alte persoane. Totuşi, în doctrină 8-a pus problema privind efectele contracte¬lor încheiate de autor cu alte persoane în cazul în care aceste efecte au legătură strânsă, sunt conexe cu dreptul transmis către succesorul particular. în acest context s-a relevat că:

în ceea ce priveşte drepturile dobândite de autor prin contract anterior cu alte persoane, se admite că de aceste drepturi profită şi succesorul cu ti¬tlu particular. Condiţia necesară este ca aceste drepturi să fie conexe, să aibă legătură strânsă cu dreptul transmis. De exemplu, cesionarul unei creanţe, care este succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsa unei prevederi contrare, de garanţiile care însoţesc acea creanţă (gaj, fideiu-siune), pe care cedentul le-a contractat anterior cu o altă persoană; în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de autor prin contract anterior cu alte persoane, acestea nu se transmit asupra succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. Faţă de aceste obligaţii succesorul cu titlu particular are calitatea de terţ90. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o garanţie reală a realizării dreptului lor de creanţă asupra patrimoniului debitorului91.

Practic, un asemenea creditor este terţ faţă de contractul încheiat de debitorul său. Cu toate acestea, mişcările care se produc în interiorul patrimoniului debitorului său, prin mărirea sau micşorarea activului ori pasivului, sunt opo¬zabile creditorului chirografar, care va putea urmări numai acele bunuri ce se află în patrimoniu la data când creanţa devine exigibilă.

Principiul relativităţii contractului şi opozabilitatea contractului faţă de terţi. Relativitatea efectelor contractelor nu înseamnă că contractul ar fi lipsit de valoare în raport cu terţele persoane. Contractul, ca situaţie juridică, ca realitate socială, nu poate fi ignorat şi nesocotit de către persoanele care nu au participat la încheierea lui. în acest sens contractul este opozabil tuturor, in-

Pentru detalii a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 70-73.în legislaţia şi doctrina franceză şi cea română creditorului chirografar i se recunoaşte dreptul

degajgeneralasupra Întregului patrimoniu al debitorului, ce conferă posibilita¬tea de a urmări toate elementele activului patrimonial (a se vedea: A. Benabent, op. cit., L. Pop, op cit., p. 101,1. Adam, op, , il.. p. 1IH-120). Noţiunea de gajgeneral nu este con¬sacrată in legislaţia noastră.

clusiv terţilor. Acest lucru nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci doar că situaţiile juridice create de el trebuie să fie respectate.

în doctrină prin opozabilitatea contractului, în sens larg, se înţelege că el produce efecte între părţile contractante şi avânzii cauză ai părţilor, precum şi faptul că situaţia juridică născută din contractul dat trebuie respectată de către orice persoană92.

în acest sens noţiunea de opozabilitate a contractului este alcătuită din două laturi: opozabilitatea contractului faţă de părţi şi succesorii părţilor şi opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Opozabilitatea faţă de părţi şi succesorii lor se confundă cu relativitatea efectelor contractului. A spune că contractul este opozabil părţilor şi succe¬sorilor lor înseamnă a spune că el produce efecte juridice. în această ipoteză, cuvintele "produce efecte" şi "este opozabil" au acelaşi sens.

Cât priveşte opozabilitatea faţă de terţi, această noţiune are o altă semni-1li al ie. în această ipoteză ea nu se confundă cu relativitatea efectelor contrac¬tului. Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată prin contract.

Printre cazurile de opozabilitate a contractului faţă de terţi pot fi numite următoarele:- invocarea contractului faţă de un terţ, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă. De

exemplu, pârâtul într-o acţiune în re¬vendicare poate invoca contra reclamantului un contract încheiat cu o altă persoană, prin care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat;

invocarea contractului de către posesorul de bună-credinţă a bunului contra proprietarului bunului ca dovadă pentru a justifica uzucapiu-nea;

- invocarea contractului ca dovadă pentru a justifica mărirea patrimo¬niului împotriva unei terţe persoane care a introdus o acţiune înte¬meiată pe îmbogăţirea fără justă cauză contra părţii contractante.

Uneori opozabilitatea contractului faţă de terţi este condiţionată de o anu¬mită publicitate, cum este cazul înregistrării actelor juridice care au ca obiect bunurile imobile (art. 214 CC)93.

5.4.2. Contractul in lolosul unui terţ9"Contractul în folosul unui terţ este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte,

numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, numită beneficiar.

Contractul în folosul unui terţ, numit şi stipulaţie pentru altul, reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în cadrul lui iau naştere drepturi ce aparţin unei persoane care are calitatea de terţ, prin urmare, care nu a participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea contractului şi nici nu are calitatea de succesor al părţilor.

Codul civil cuprinde reglementări în materia contractului în folosul unui terţ în capitolul V al Titlului II al Cărţii a treia. Art. 721, alin. (1) CC prevede că "părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său".

în afară de prevederile exprese în materia dată, legislaţia civilă conţine şi câteva aplicaţii ale acestui contract în diferite materii speciale:

a) în cazul contractului de donaţie condiţionată, din interpretarea art. 843, alin. (1) CC rezultă că donatorul (având calitatea de stipulant) şi dona¬tarul (având calitatea de promitent) pot conveni în contract ca acesta din urmă să îndeplinească o sarcină (prestaţie) în favoarea unei terţe persoane;

b) în cazul contractului de rentă, art. 847, alin. (3) CC prevede că renta poate fi constituită în favoarea unui terţ. Astfel, credirentierul are calitatea de stipulant, debirentierul - pe cea de promitent, iar terţul în favoarea căruia s-a constituit renta - de beneficiar;

c) în cazul contractului de transport de bunuri, din prevederile art. 1001 şi 1002 CC rezultă că expeditorul (stipulant) poate conveni cu trans¬portatorul (promitent) ca ultimul să predea încărcătura destinataru¬lui, care nu este parte la contract (beneficiar);

d) în cazul contractului de asigurare, art. 1301 CC prevede că asiguratul (stipulant) poate stipula ca asigurătorul (promitent) să plătească suma asigurată ori despăgubirea unui terţ (beneficiar).

Pcnlru o analiză detaliată a contractului in Inlosul unui terţ a se vedea: 1-'. Ciutacu, (:. Iota, op. cil., p. 79-113.

Pe lângă condiţiile generale de validitate ale 01 i( .11111 Contract (capacitatea părţilor,

consimţământul, obiectul şi cauza), contractul în folosul unui terţ trebuie să îndeplinească şi unele condiţii specifice:

a) voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă, neîndoielnică; din ea trebuie să rezulte că beneficiarul dobândeşte dreptul subiectiv de sine stătător de a pretinde promitentului să exe¬cute o prestaţie în favoarea sa;

b) persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă. Legea prevede că "nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului" (art. 721, alin. (2) CC). Prin urmare, în calitate de beneficiar poate fi, spre exemplu, moştenitorul stipulantului sau o persoană juridică în curs de constituire.

în legătură cu condiţiile de validitate ale contractului în folosul unui terţ 86 pune întrebarea dacă este sau nu necesară acceptarea beneficiarului. în lite-1 ai ui a de specialitate s-a susţinut că consimţământul beneficiarului nu este o condiţie a existenţei stipulaţiei pentru altul. Bineînţeles că dreptul născut din Stipulaţie nu poate fi impus beneficiarului fără acordul lui. De aceea el poate accepta, dar poate şi renunţa la dreptul stipulat în favoarea sa. Acceptarea acestui drept nu are efect constitutiv: dreptul se dobândeşte nu în virtutea acceptării, ci în virtutea contractului încheiat între stipulant şi promitent. Acceptarea beneficiarului are ca efect consolidarea dreptului dobândit, având valoarea unei renunţări la dreptul de a refuza beneficiul atribuit95.

în acelaşi context se pune şi problema posibilităţii revocării şi modificării stipulaţiei în folosul terţului. Soluţia dată de lege este că, în principiu, stipula¬ţia poate fi revocată şi modificată, respectându-se următoarele condiţii:

revocarea sau modificarea stipulaţiei poate avea loc doar până la mo¬mentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a promiten¬tului despre acceptarea stipulaţiei; - revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulan-tul însuşi; succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revo¬care sau de modificare a stipulaţiei (a se vedea art. 721, alin. (3) CC). Cât priveşte efectele revocării stipulaţiei, ale refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie sau ale ineficacităţii stipulaţiei pentru beneficiar

" A se vedea: Ph. Delebecque, F.-f. Pansier, op. cit., p. 223; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 80; L. Pop, op. cit., p. 114; I. Adam, op. cit., p. 132.

din oricare alte motive, lepra dispune , .1 stimulantul poate cere executarea prestaţiei faţă de sine daci din . oiilrai 1 sau .Im natura obligaţiei nu rezultă altfel (art. 723 CC).

în cadrul contractului în folosul unui terţ iau naştere următoarele cate¬gorii de raporturi: 1) raporturile dintre stipulant şi promitent, 2) raporturile dintre promitent şi beneficiar şi 3) raporturile dintre stipulant şi beneficiar.

1) Raporturile dintre stipulant şi promitent sunt marcate de unele trăsăturicaracteristice în ceea ce priveşte drepturile şi acţiunile stipulantului faţă depromitent în legătură cu prestaţia pe care acesta din urmă s-a obligat s-o exe-cute în folosul beneficiarului. Este important de remarcat că stipulantul are ladispoziţie toate mijloacele juridice conferite de lege oricărui creditor într-unraport contractual.Astfel, dacă promitentul nu-si execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipu¬lantul este îndreptăţit la

următoarele:- să acţioneze în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute pres¬taţia pe care o datorează

beneficiarului;să invoce excepţia de neexecutare a contractului;- să efectueze rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului cu toate consecinţele ce decurg

din acest fapt;- să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul propriu a unui

prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către beneficiar. De exemplu, stipulantul ur¬mărea ca prin intermediul contractului în folosul terţului să-şi achite o datorie pe care o avea către terţ, astfel încât neexecutarea de către promitent a obligaţiei asumate faţă de acest terţ 1-a prejudiciat direct pe stipulant, care, din această cauză, nu şi-a putut achita datoria şi a fost obligat să-1 despăgubească pe terţ.

2) Raporturile dintre promitent şi beneficiar. Deşi beneficiarul nu esteparte la contract, el dobândeşte nemijlocit dreptul creat în folosul său. Acestdrept ia naştere direct în patrimoniul beneficiarului. De aici apar următoareleconsecinţe:- beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoa¬rece dreptul nu face parte

din patrimoniul stipulantului. Tot din acest motiv, moştenitorii stipulantului nu pot avea pretenţii asupra acestui drept;

- dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patri¬moniul său;

Din contractul încheiat în folosul terţului între acesta şi promitent se naşte un raport obligaţional;

terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promiten-tul are calitatea de debitor. Prin urmare, în realizarea dreptului său el se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are orice creditor. Astfel, benefi¬ciarul poate cere, de rând cu stipulantul, executarea contractului în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei (art. 722 CC). De asemenea, beneficiarul poate pretinde despăgubiri pentru recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. El nu are însă dreptul la rezoluţiunea contractului încheiat de stipulant şi promitent, întrucât nu este parte a acestui contract.

Cât priveşte promitentul, acesta poate opune beneficiarului excepţiile fundate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul. De exemplu, promitentul ar putea să refuze executarea obligaţiei către beneficiar, invocând faptul că nici stipulantul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea şi care con¬diţiona angajamentul pe care şi-1 asumase faţă de terţ. Promitentul nu poate însă opune excepţiile fundate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant (art. 724 CC).

3) Raporturile dintre stipulant şi beneficiar. Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi beneficiar, scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului. Astfel, prin stipulaţie se poate urmări achitarea unei datorii anterioare faţă de beneficiar, acordarea unui împrumut acestuia etc. Natura raporturilor existente între stipulant şi beneficiar va determina şi regimul juridic care le va fi aplicabil.

5.5. Modificarea, rezoluţiunea, rezilierea, şi revocarea contractului

5.5.1. Consideraţii generaleContractul este rezultatul unui acord de voinţă, în urma căruia iau naştere obligaţii contractuale. în

virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, părţile nu se pot sustrage prin voinţa lor unilaterală de la executarea obligaţii¬lor lor contractuale. Legea dispune că contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel (art. 668, alin. (3) CC). Prin urmare, modificarea sau desfiinţa¬rea contractului se poate produce doar atunci când părţile convin în acest sens sau atunci când legea prevede o asemenea posibilitate. Această prevedere este una din aplicaţiile principiului autonomiei voinţei. în ea îşi găseşte reflectarea simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de mo dificare şi desfiinţare a lui: deoarei e l ontrai tul este rezultatul unui acord de voinţă, el poate fi desfiinţat tot prinţi un acord «Ic voinţă.

Necesitatea consimţământului părţlloi pentru modificarea sau încetarea contractului, fiind o regulă generală, nu ex< lude unele excepţii. Aceste excepţii trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege.

Astfel, Codul civil recunoaşte dreptul uneia dintre părţile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schim¬bării în mod considerabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări, în cazul în care o asemenea ajustare devine imposibilă, partea dezavantajată poate cere desfiinţarea contractului.

De asemenea, legea prevede posibilitatea desfacerii unui contract de către una dintre părţile lui ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de către cealaltă parte, fie din culpa debitorului obligaţiei neexecutate, fie dintr-o îm¬prejurare neimputabilă părţii în cauză.

Pentru unele specii de contracte este legiferată posibilitatea desfacerii contractului prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi.

în fine, o modalitate specifică de desfacere a contractului - revo .area - este prevăzută de Codul civil pentru contractele cu participarea consumatorilor.

5.5.2. Modificarea contractului Precizări preliminareChestiunea modificării contractului interesează în special contractele cu executare succesivă; în

aceste contracte, pe parcursul desfăşurării lor, se pot modifica anumite elemente. Aceste modificări produc, de regulă, efecte pen¬tru viitor. însă modificarea contractului nu poate fi exclusă nici din domeniul contractelor cu executare instantanee. Se poate întâmpla, de exemplu, ca păr¬ţile unui contract de vânzare-cumpărare deja încheiat să dorească, din diferite motive, să modifice preţul bunului. în acest caz modificarea ar putea opera nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, având un caracter retroactiv96.

Din dispoziţiile art. 668, alin. (3), enunţate mai sus, rezultă că modificarea contractului poate fi de două feluri:

modificarea legală, adică efectuată în temeiurile prevăzute de lege şi modificarea convenţională, adică efectuată prin acordul părţilor.

A SC vedea: A. Bcnabcnt, op. cit., |>. I''/

170

DUi:i>T CIVIL Partea ■< II fEORIA GENERALA » OBLIGAŢI ILOH 371

Modificarea legala a contractuluiLegea reglementează diferite situaţii în care una dintre părţile contractului este îndreptăţită să

ceară modificarea unui contract în curs de desfăşurare.Art. 623 CC reglementează ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor. Potrivit alin.

(1) al acestui articol, "dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contrac¬tului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului".

Aceste prevederi consacră conceptul de hardship97 (sau impreviziune), care, fiind un produs al practicii comerciale anglo-saxone, a fost preluat şi de dreptul unor alte ţări, cum ar fi dreptul italian (art. 1467-1469 CC), dreptul german (§313 CC), dreptul rus (art. 451 CC), dreptul ungar (art. 107 CC), dreptul grec (art. 388 CC) etc. De asemenea, instituţia de hardship este consa-(i ată şi în culegerile de uzanţe comerciale internaţionale standardizate, dintre care cele mai cunoscute sunt Principiile Unidroit şi Clauza de hardship a Ca¬merei de Comerţ Internaţionale (Publicaţia CCI nr. 650 din 2003)98. în acest context, considerăm relevantă definiţia de hardship cuprinsă în art. 6.2.2 al Principiilor Unidroit, potrivit căreia există hardship atunci când survin eveni¬mente care alterează fundamental echilibrul prestaţiilor fie datorită faptului că cheltuielile de executare a obligaţiilor au crescut, fie datorită faptului că valoarea contraprestaţiei a scăzut şi: a) evenimentele apar sau devin cunoscute

" în traducere din limba engleză, hardship înseamnă situaţie grea, privaţiune, nedrepta-te, suferinţă. "Acest termen este utilizat cel mai des", deşi legislaţiile şi doctrina altor ţări operează şi cu alţi termeni care desemnează concepte teoretice şi instituţii juridice similare: Wegfall der Geschaftsgrundlage - în Germania, eccesiva onerosita - în Italia, imprevisión - în Franţa etc.

9S Pentru dezvoltări în privinţa conceptului de hardship (impreviziune) în diferite sisteme naţionale de drept şi în dreptul uniform a se vedea: Clive M. Schmithoff, Schmithoff's Ex¬port Trade, The Law & Practice of International Trade, ninth edition, London, Stevens & Sons, 1990, p. 751-753; T. R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 192-196; M. N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, II, Partea specială, Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 180-191; D.-A. Sitaru, Dreptul comerţului in¬ternaţional, tratat, partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 642-659; L. Pop, op. cit., p. 67-74; A. Caciurenco, Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor (Hardship), în Ghidul judecătorului în materie civilă şi comercială al Republicii Moldova, Chişinău, Rolsi media S.R.L., 2004, p. 160-176.

părţii afectate după încheierea . onir.u luliii, l>) partea afectată nu a putut luaIn considerare în mod rezonabil aceste evenimente la momentul încheieriicontractului; c) evenimentele suni tn afara Irolului părţii afectate; d) risculacestor evenimente nu a fosl asumai de partía afectată.Conceptul de hardship capătă o răspândire tot mai mare în legislaţiile diferitelor ţări datorită

avantajelor pe care le prezintă şi, mai ales, faptului că oferă părţilor o soluţie flexibilă de ajustare a contractelor cu executare succesi¬vă la fluctuaţiile económico-financiare. Această instituţie se integrează în ten¬dinţa dominantă de asigurare a stabilităţii contractelor prin promovarea unor mecanisme juridice susceptibile să permită adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieţei printr-o

procedură complexă de renegociere şi soluţionare a eventualelor litigii, prevăzută de reglementările legale în materie.

Instituţia de hardship reprezintă o aplicaţie specifică a regulii rebus sic stantibus", fiind o excepţie de la principiul pacta sunt servanda. în acest con¬text este important de subliniat că, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, o parte contractantă este obligată să execute obligaţiile sale contractuale chiar dacă anumite evenimente au făcut executarea mai oneroa¬să, mai grea decât ar fi putut prevedea la momentul încheierii contractului. Dreptul de a cere ajustarea contractului apare doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile necesare de existenţă a situaţiei de hardship, în conformitate cu prevederile art. 623 CC.

Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, să poată servi ca temei pentru ca una dintre părţile contractului să fie îndreptăţi¬tă să ceară ajustarea acestuia, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1) Situaţia de hardship există atunci când împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea aces¬tuia. Atunci când se încheie un contract, părţile îşi asumă obligaţii având în vedere circumstanţele şi realităţile economice la momentul dat. însă, în cazul în care, după încheierea contractului, pe parcursul executării sale, se produc evenimente: războaie, revoluţii, crize economice, cataclisme naturale, acţiuni ale autorităţilor etc., cu consecinţe nefaste cum sunt: inflaţia, scăderea puterii de cumpărare a banilor, creşterea excesivă a preţurilor, penuria de mărfuri

Clauza rebus sic stantibus este o instituţie având originea în dreptul internaţional public, In baza căreia o schimbare fundamentală a circumstanţelor în considerarea cărora a fost încheiat un tratat internaţional poale Atrage, conform voinţei părţilor, încetarea, revi-/uiiea sau suspendarea lui (pentru o analiză detaliată a se vedea: Gr. Geamănu, Drept internaţional public, E.D.P., vol. II, 198 I, p I8S 190,),

372 l)l< I I' I CIVIL etc, între valoarea prestaţiilor părţilor pot apărea dezechilibre grave ce pot cauza ruina economică

pentru o parte şi îmbogăţirea nejustificată, inechitabi¬lă pentru cealaltă.De subliniat este faptul că importantă este nu gravitatea evenimentului în sine, ci impactul acestuia

asupra raporturilor contractuale. O modificare substanţială a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, dar care are un efect neînsemnat asupra prestaţiilor părţilor nu va constitui un eveniment de hardship. Numai atunci când împrejurarea survenită afectează în modfun-tltimental echilibrul contractual, astfel încât pentru una dintre părţi prestaţia devine deosebit de împovărătoare, excesiv de oneroasă, partea dezavantajată poate cere modificarea contractului. Efectele ivirii situaţiei de hardship se apreciază cu privire la întregul contract, iar nu numai referitor la unele pres¬taţii. Astfel, nu va fi hardship dacă evenimentul afectează grav o prestaţie, dar are efecte neînsemnate asupra contractului în ansamblu.

De menţionat că situaţia de hardship poate fi invocată atât în cazul în care partea care efectuează prestaţia, prin apariţia evenimentului în cauză, urmea¬ză :.ă suporte cheltuieli excesive, cât şi în cazul în care profitul s-a diminuat radical şi este evident disproporţionat cu câştigul obţinut de cocontractant. Insa simpla nerealizare a beneficiului scontat iniţial nu îndreptăţeşte pe nici una dintre părţi să ceară modificarea contractului.

2) Este hardship atunci când împrejurările s-au schimbat (sau au devenit cunoscute) după încheierea contractului. Dacă partea afectată a avut cunoştinţă (sau a putut să aibă cunoştinţă) despre aceste evenimente la momentul încheie¬rii contractului, ea ar fi putut să ţină cont de ele la acel moment şi nu ar putea invoca situaţia de hardship ulterior.

3) Situaţia de hardship există atunci când schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului, astfel încât, dacă ar fi prevă¬zut această schimbare, părţile nu ar fi

încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii. Mecanismul de ajustare a contractului poate fi pus în mişcare nu¬mai atunci când există evenimente exterioare voinţei părţilor, adică indepen¬dente de posibilitatea lor de control. Partea afectată nu poate invoca situaţia de hardship şi cere modificarea contractului, dacă schimbarea împrejurărilor era sub controlul ei şi, prin urmare, ea putea să întreprindă măsuri pentru contra¬cararea consecinţelor ei negative. Această teză se bazează pe principiul bunei-credinţe ce domină raporturile obligaţionale (art. 513 CC).

4) Este situaţie de hardship dacă partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor (a se vedea art. 623, alin. (3) CC). Asuma¬rea riscurilor poate deriva din însăşi natura contractului. în contractele idea lorii'"", de exemplu, supot tarea l'Ucurllor este un clement imanent aces¬tei categorii de contracte, chiai da. & Împrejurările au făcut ca prestaţia să devină mai împovărătoare de. âl S a aşteptat I le exemplu, într-un contract de rentă viageră debirentierul mi poale Cere reducerea cuantumului rentei numai din motivul că veniturile lui s-au diminuat. La fel, într-un contract de asigurare asigurătorul nu poate invoca situaţia de hardship în cazul în care riscul asigurat a depăşit substanţial ceea ce a fost preconizat la momen¬tul încheierii contractului.

5) Situaţia de hardship există atunci când este inechitabil ca efectele situa¬ţiei în cauză să fie suportate exclusiv de partea afectată. în acest sens, art. 623 alin. (1) CC prevede că "se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea nes¬chimbată a contractului". Această condiţie pune la dispoziţia părţilor (iar în caz de litigiu - a instanţei de judecată) un criteriu de restabilire a echilibrului contractual, care permite acestora nu pur şi simplu să readapteze elementele contractului alterate de schimbarea împrejurărilor, ci să facă acest lucru în con¬formitate cu principiul echităţii, care este unul fundamental în dreptul civil.

Situaţia de hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră. Elementul lor co¬mun este imprevizibilitatea. De notat că în dreptul anglo-saxon ambele situaţii se întrunesc în conceptul mai larg de frustration, în cadrul căruia se face dis¬tincţia între situaţia de impossibility, care este atunci când executarea contrac¬tului devine imposibilă din cauza unor evenimente imprevizibile survenite după încheierea lui, şi situaţia de impracticability, care include "dificultăţi, cheltuieli, prejudicii sau pierderi extreme şi nerezonabile" pe care le suportă una dintre părţi din cauza survenirii evenimentelor de aceeaşi natură101.

în dreptul continental însă, între instituţia de Hardship şi cea de forţă majoră se face o distincţie esenţială. Astfel, aceste instituţii relevă deosebiri în ceea ce priveşte: a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face numai mult mai oneroasă executarea obligaţiei de către una dintre păr¬ţi, evenimentul de forţă majoră atrage, de regulă, imposibilitatea executării contractului; b) scopul urmărit de părţi: invocarea situaţiei de hardship are ca scop ajustarea contractului la noile împrejurări, pe când în cazul de forţă ma¬joră, scopul este de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor contrac¬tului şi a exonera de răspundere partea aflată în imposibilitate de executare.

Referitor la contractele aleatorii a se vedea p. 2.4 al prezentului capitol. Pţntru detalii a se vedea: G. H. 'licitei, op. cit., p. 105-863.

Există situaţii care pot fi considerate în acelaşi timp cazuri de hardship şi de forţă majoră. în aceste situaţii partea afectată de aceste evenimente va decide asupra mijlocului juridic pe care îl va folosi. Dacă partea contractului urmăreşte să justifice neexecutarea prestaţiei, ea va invoca forţa majoră. Dacă însă partea urmăreşte ajustarea contractului pentru a permite existenţa lui în continuare, ea va invoca situaţia de hardship102.

Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, le¬gea prevede, în primul rând, obligaţia părţilor de a proceda la renegocierea contractului. în acest sens art. 623, alin. (2) CC dispune că părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări.

Procedura renegocierii începe cu depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Conform prevederilor art. 623, alin. (3) CC, cererea în cauză trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

a) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie făcută fără întârziere. Termenul în decursul căruia partea îndreptăţită poate înainta cererea depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte. De notat că partea afectată nu pierde dreptul de a cere renegocierea contractului numai din motivul că nu a acţionat îndată. Totuşi, depunerea cererii cu întârziere poate avea repercusiuni negati¬ve, în special, în ceea ce priveşte posibilitatea de a demonstra existenţa situaţiei de hardship;

b) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie motivată. Partea îndrep¬tăţită este ţinută să indice temeiurile pe care se bazează cererea sa pentru a per¬mite cocontractantului să înţeleagă mai bine dacă cererea este justificată sau nu. O cerere incompletă trebuie să fie considerată ca nefiind depusă la timp, cu excepţia cazului în care motivele pretinsei situaţii de hardship sunt atât de evidente încât este inutil a le expune în cerere.

în legătură cu procedura renegocierii contractului pentru cauza de hardship se mai impun următoarele precizări:

depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte drept temei pentru refuzul executării obligaţiei (art. 624, alin. (4) CC);

renegocierea contractului trebuie să se desfăşoare cu bună-credinţă. Deşi această regulă nu este prevăzută expres în articolul Codului civil consacrat materiei studiate, ea rezultă din principiul general al bunei-credinţe care domină obligaţiile contractuale (art. 513 CC).

A se vedea comentariile la art. 6.2.2 al Principiilor I Jnidroit.în urma renegocierii contrat (ului SE pol T rea situaţii diferite:1) părţile izbutesc să găscast ă soluţiile ajustării contractului la noile îm¬prejurări şi

perfectează modificările respective la contract (a se vedea referitor la operarea modificării contractului în continuare);

2) negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship sau nu răspunde la cererea de ajustare ori din orice alt motiv.

Deşi legea nu conţine prevederi exprese în acest sens, în cazul eşecului ne¬gocierilor partea afectată poate pretinde ajustarea contractului prin instanţa de judecată. Deoarece conceptul şi reglementările în materie de hardship în dreptul nostru sunt similare celor consacrate în Principiile Unidroit, conside¬răm relevante soluţiile date în reglementările vizate şi comentariile acestora. Astfel, potrivit art. 6.2.3, alin. (4), instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta contractul în vederea restabilirii echilibru¬lui prestaţiilor. în acest scop instanţa va încerca să procedeze la o repartizare justă a pierderilor între părţi. în funcţie de natura cazului de hardship, aceasta poate implica sau nu o adaptare a preţului. Totuşi, ajustarea nu va reflecta în mod necesar totalitatea pierderilor cauzate de schimbarea împrejurărilor, deoarece instanţa va trebui, de exemplu, să ia în considerare în ce măsură una dintre părţi şi-a asumat un risc şi în ce măsură partea beneficiară a prestaţiei poate încă să beneficieze de aceasta.

Legea prevede că dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este im¬posibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui (art. 623, alin. (5) CC).

Important este de menţionat că, după cum se estimează în Principiile Uni¬droit, instanţa de judecată poate să pună capăt contractului sau să-1 ajusteze numai dacă consideră acest lucru rezonabil. împrejurările pot fi de aşa natură încât nici rezoluţiunea, nici ajustarea să nu fie oportune şi, ca urmare, unica soluţie rezonabilă pentru instanţă va fi fie să oblige părţile de a relua nego¬cierile în vederea ajungerii la un acord privind ajustarea contractului, fie să confirme clauzele contractului în versiunea existentă.

în continuare ne vom referi la unele aplicaţii ale modificării contractului, în temeiurile prevăzute de lege, în diferite materii speciale.

în materia contractului de vănzare-cumpărare, art. 771 CC prevede că, în cazul vânzării unui bun ce are vicii, cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului, stabilit la momentul încheierii contractului, într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciului.

în materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, art. 841, alin. (1) CC prevede . ă, în cazul neexecutării de către dobândi-lor a obligaţiei de întreţinere, henrii, i.n ni întreţinerii poate cere modificarea

contractului în vederea stabilirii obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice în

bani în locul întreţinerii în natură.în materia contractului de locaţiune, art. 887, alin. (1) CC prevede dreptul locatorului de a cere o

dată pe an modificarea chiriei în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. La rândul său, locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în con¬tract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa locatarului (art. 887, alin. (2) CC).

în materia contractului de antrepriză, art. 964 CC prevede că, în cazul viciilor lucrării, clientul poate reduce retribuţia cu o sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.

în materia contractului de depozit, art. 1093 CC prevede că depozitarul are dreptul să modifice, după caz, condiţiile de depozitare numai după ce 1-a înştiinţat pe deponent şi a obţinut încuviinţarea lui, iar în cazul în care modi¬ficarea condiţiilor depozitului este strict necesară pentru înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să modifice modul, locul şi alte condiţii de păstrare fără a cere deponentului în¬cuviinţarea.

în materia contractului de servicii turistice, art. 1136 CC prevede dreptul organizatorului de a modifica, înainte de începutul călătoriei, clauzele esenţiale ale contractului, cu condiţia notificării imediate a clientului despre acest fapt.

în materia contractului de credit bancar, art. 1237, alin. (3) CC prevede dreptul creditorului de a modifica în mod unilateral mărimea dobânzii în cazurile prevăzute de lege.

Operarea modificării contractuluiLegislaţia civilă nu conţine dispoziţii speciale privind modul de operare a modificării contractului,

în temeiurile prevăzute de lege. însă, pornind de la formulările utilizate de legiuitor în reglementările în cauză, putem conchide că sunt posibile următoarele modalităţi de operare a modificărilor contractelor:

1) în cazurile în care este prevăzut că una dintre părţile contractului "poa¬te cere" sau "poate pretinde'Ynodificarea contractului (de exemplu, art. 771, 841 alin. (1), 887 CC), partea interesată trebuie să obţină încuviinţarea celei¬lalte părţi pentru modificarea în cauză. în acest scop ea va expedia celeilalte părţi o propunere de modificare. Cocontractantul va examina propunerea în termenul stabilit în propunere sau, în lipsa lui, într-un termen rezonabil şi îi va expedia părţii care a făcut propunerea o înştiinţare privind: acceptarea modificai ii In ai eil i az modificarea contractului va produ ce efecte din momentul pi unu [j de i ătre partea care a propus modifi¬carea a acceptului coconi i ai i.iniulm privind modificarea în cauză;

- neacceptarea modificării. In acesi caz, precum şi în cazul neprimirii răspunsului în termen, partea interesată se poate adresa în instanţa de judecată, care va soluţiona litigiul ivit. Dacă instanţa se va pronunţa pentru modificarea contractului, aceasta va produce efecte din mo¬mentul în care hotărârea judecătorească rămâne definitivă (devine executorie);

- o propunere de modificare a contractului în alte condiţii (contrapro¬punere), în această ipoteză sunt posibile două situaţii:

a) partea care a făcut propunerea iniţială cade de acord cu propunerea de modificare a cocontractantului şi atunci contractul se consideră modificat în condiţiile propuse de cocontractant din momentul în care acceptul contrapropunerii parvine autorului acesteia, sau

b) partea care a făcut propunerea iniţială nu este de acord cu condi¬ţiile propuse de cocontractant şi atunci ea poate acţiona în justiţie, în această situaţie condiţiile modificării vor fi dispuse prin hotă¬rârea instanţei de judecată.

2) în cazurile în care legea dispune că una dintre părţi "are dreptul să modifice contractul" sau conţine o formulă similară (de exemplu, art. 1093, 1136, 1237, alin. (3) modificarea), modificarea contractului operează prin no¬tificarea celeilalte părţi. Cât priveşte momentul in care modificarea produce efecte, se pune întrebarea dacă acest moment este cel al emiterii notificării privind modificarea, sau cel al recepţionării ei de către cocontractant? întrucât notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 modificarea , potrivit cărora manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indife-rent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei).

Modificarea convenţională a contractuluiAcordul de voinţă privind modificarea contractului este supus aceloraşi condiţii de fond şi de

formă ca şi contractul în cauză, care este modificat. Deşi legea nu conţine prevederi speciale în acest sens, în funcţie de din natura aces¬tui acord, care reprezintă de fapt un act juridic, se poate afirma că el trebuie să întrunească condiţiile privind capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi I auza. Cât priveşte forma acordului in cauză, acesteia îi sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile referitoare la .NOULUI privind rezoluţiunea contractului,

.»7H nu EPT civil. Pai tea a II a. TE OR IA GEN E KALA * OBLIG AŢII LOR IV.

care, potrivit art. 734, alin. (2) CC, trebuie să fie încheiat în forma prevăzută pentru contract dacă

din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel. Astfel, dacă un contract de locaţiune este încheiat în formă autentică, actul privind modifi¬cările în acest contract trebuie să fie încheiat la fel în formă autentică.

Modificarea convenţională a contractului poate avea loc pe diferite căi:1) prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi. în acest caz, în mod uzual,

părţile, în urma negocierilor, încheie un act adiţional la contract (sau perfectează o redacţie nouă a contractului), în care sunt stipulate mo¬dificările contractului. încheierea acestui act se va supune regulilor generale privind încheierea contractului;

2) printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului {clauză de revizuire), prin care părţile se obligă ca, la survenirea anumitor împrejurări, sau la anu¬mite intervale de timp, să reexamineze contractul şi să procedeze la ajustarea lui, ţinând cont de schimbările constatate în circumstanţele economice, în vederea restabilirii echilibrului contractual10'.

O specie a clauzei de revizuire este clauza de hardship. Prevederile art. 623 (,'C referitoare la ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor ana¬lizate mai sus au caracter general şi supletiv, astfel încât părţile pot reglementa prin clauze contractuale (care pot deroga de la dispoziţiile legale respective) obligaţia părţilor de a proceda la modificarea conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără culpa părţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul încheierii contractului, dar care, schim¬bând substanţial elementele avute în vedere de părţi în momentul contractării, creează pentru unul dintre contractanţi o îngreunare substanţială a execută¬rii contractului, şi care deci ar fi inechitabil să fie suportată numai de partea afectată;

3) printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care atribuie uneiadintre părţi dreptul de a modifica în mod unilateral, în sensul şi în limiteleconvenite, anumite clauze ale contractului.

Uneori legea prevede expres posibilitatea includerii în contract a clauzei privind dreptul modificării contractului de către una dintre părţi. Astfel, în conformitate prevederile art. 1237, alin. (3) CC referitoare la contractul de cre¬dit bancar, în cazurile prevăzute de contract, creditorul poate modifica în mod unilateral mărimea dobânzii la credit. La fel, în materia contractului de servicii turistice, art. 1136, alin. (2) dispune > I i ontra< tul în cauză poate prevedea po¬sibilitatea modificării preţului servil llloi de Câtre organizator, indicându-se modalitatea calculării preţului modilu at.

De menţionat că, în vederea protejăriI părţii mai slabe a contractului (atât contractul de credit bancar, cât şi contractul de servicii turistice sunt contracte de adeziune), legea stabileşte că, în cazul în care contractul prevede dreptul de modificare unilaterală a contractului, aceasta se va face în funcţie de anumiţi factori exteriori, de natură obiectivă, independenţi de voinţa părţii ce operea¬ză modificarea. Astfel, modificarea mărimii dobânzii la creditul bancar se va face în funcţie de modificarea ratei de refinanţare a Băncii Naţionale, ratei inflaţiei, evoluţia pieţei, ţinându-se cont de regulile echităţii, iar modificarea preţului pentru serviciile turistice se va opera în mod excepţional, în cazul schimbării preţurilor pentru transport, a taxelor pentru anumite servicii (taxa de îmbarcare şi debarcare în porturi şi aeroporturi, alte taxe). De notat că în ambele contracte, dacă nu este de acord cu modificările operate, clientul este îndreptăţit să rezilieze contractul (a se vedea art. 1242, alin. (2) şi 1136, alin. (3) CC).

Efectele modificării contractuluiDupă cum s-a indicat deja, modificarea operează, în principiu, pentru viitor, însă nu este exclus ca,

în unele situaţii, modificarea să aibă putere retroactivă.

Modificarea pentru viitorîn contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, perioada anterioară modificării

contractului nu este pusă în cauză; părţile nu sunt în drept să ceară restituirea prestaţiilor executate. Astfel, dacă părţile unui contract de locaţiune au convenit ca, începând cu luna următoare, mărimea chiriei să fie redusă cu 20%, locatarul, în mod normal, nu poate cere restituirea a 20% din sumele chiriei achitate până la momentul modificării contractului.

Este important de menţionat că, în cazul modificării, contractul va produ¬ce în viitor efectele care rezultă din noul său conţinut. în acest context apare următoarea întrebare: este oare acesta contractul vechi, care subzistă având elemente noi, sau ia naştere un contract nou, care îl înlocuieşte pe cel vechi?

Răspunsul la această întrebare depinde de natura modificărilor contractu¬lui care se produc. Este cert că, dacă modificările efectuate schimbă calificarea contractului, nu se poate vorbi de o simplă modificare, ci de crearea unui nou contract. De exemplu, dacă într-un contract de comodat părţile prevăd pentru viitor plata unei remuneraţii pentru folosinţa bunului, acesta se transformă

ni A li ti NI! HA I, A t <1R 1,1(1 AŢI II. OK 1HI

tntr-un contract de locuţiune. Această situaţie i ade sub nu uienlu instituţiei no-vuţici (art. 665 CC). In orice caz, este important de .1 stabili dacă se modifică un element (clauză)

esenţial sau accesoriu al contrai lului"". Dacă se modifică un element esenţial al contractului, sunt mai nuni şansele ca un asemenea contract să-şi schimbe natura juridică, prin urmare şi calificarea (cu consecinţele res¬pective), decât în cazurile în care se modifică un element accesoriu.

Modificarea retroactivăîn virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot conveni, în unele cazuri, ca modificările

operate să aibă efecte şi pentru trecut. Astfel, în contractul de locaţiune, în care părţile au convenit să reducă mărimea chiriei, nimic nu se opune ca această modificare să opereze şi pentru trecut, adică lo-1

atorul să fie ţinut la restituirea sumelor chiriei plătite de locatar în mărimea prbporţională cu noul cuantum al chiriei (de exemplu, 20%).

Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu exe¬cutat. Astfel, nu poate fi modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Această teză reiese din faptul că, în acest caz, contractul, ca şi obligaţiile ce rezultă din el, încetează (se stinge) prin executare (a se vedea art. 643 CC). De aceea nu se poate modifica ceea ce nu mai există. De exemplu, dacă părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare şi l-au executat (vânzătorul a predat bunul, iar cumpărătorul a plătit preţul), părţile nu mai pot conveni asupra modificării acestui contract, întrucât, din momentul exe¬cutării lui, el şi-a încetat existenţa.

Chestiunea retroactivităţii efectelor modificării contractului trebuie pri¬vită sub două aspecte:între părţi eficacitatea modificării cu caracter retroactiv nu trezeşte îndoieli, o dată ce voinţa

părţilor de a plasa noul lor acord în "albia" vechiului contract este certă şi condiţiile de validitate a acestuia sunt îndeplinite;

- faţă de terţi însă, o asemenea modificare nu este opozabilă. De exem¬plu, dacă debitorul unei obligaţii contractate sub condiţie (a se vedea art. 234 CC) acceptă să modifice contractul în sensul suprimării condiţiei, fideiusorul său va rămâne obligat numai sub rezerva con¬diţiei. Mai mult decât atât, legea dispune că, în cazul modificării, fără

"" Clauzele esenţiale si accesorii au fost examinate în p. 4.2 al prezentului capitol.acordul lideiusoi ulm. a obligaţiei gai.miale, când această modificareatrage mărirea răspunderii iau alte consecinţe nefavorabile pentru hdeiusor, fidejusiunea nu etează

(.111. 1167, alin. (2) CC).

5.5.3. Rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului Terminologieîn virtutea principiului pacta sunt servanda, contractul legal încheiat are putere de lege între părţi

şi urmează a fi executat. în unele cazuri însă se pune problema desfiinţării contractului înainte ca el să fie executat. Codul civic10* cunoaşte următoarele modalităţi de desfiinţare a contractului: rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea106.

Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a contractului cu executare instantanee şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.

Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pentru viitor.

Revocarea101 constă în desfiinţarea de către consumator a contractului în¬cheiat cu un întreprinzător în cazul în care îi revine un asemenea drept conform legii.

15 De notat că Codul civil precedent opera doar cu noţiunea de "reziliere".6De menţionat că în Codul civil este utilizat şi termenul denunţarea contractului: art. 1050

operează cu acest termen, care este, în contextul dat, sinonim cu cel de reziliere.7De notat că termenul revocare este folosit uneori în Codul civil pentru a desemna o re-zoluţiune

sau o reziliere a manifestării de voinţă într-un contract unilateral. Este cazul contractului de donaţie, atunci când legea prevede că donatorul poate revoca donaţia (art. 834, alin. (3) şi 835 CC) şi al contractului de mandat, unde se vorbeşte despre revo¬carea mandatului de către mandant (art. 1050 CC). Cu privire la diferite sensuri în care este folosit termenul revocare în Codul civil, a se vedea: S. Mămăligă, Rezoluţiunea, rezi¬lierea si revocarea contractului, în Cliidul judecătorului in materie civilă şi comercială al Republicii Moldova, Editura Rolsi Med 1.1 S.R.L., Chişinău, 2004, p. 199.

Este necesar a face deosebire între desfiinţarea contractului pe cale de rezoluţiune, reziliere şi revocare, pe de o parte, şi nulitatea contractului, pe de altă parte. Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente cu momentul încheierii contractului. Nulitatea se bazează pe premisa că un contract nu a fost valabil încheiat. Cauzele rezoluţiunii, rezilierii şi revocării însă sunt în¬totdeauna posterioare încheierii contractului şi operează în privinţa unui contract valabil încheiat, care, în temeiul legii sau

prin acordul părţilor, este desfiinţat. Nulitatea, în funcţie de natura contractului, poate avea efect retro¬activ, asemenea rezoluţiunii, sau poate opera numai pentru viitor, ca în cazul rezilierii (a se vedea art. 219, alin. (1) CC).

Art. 733, alin. (1) CC stabileşte că contractul nu poate fi altfel rezolvit, re¬ziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor. Din această prevedere legală rezultă două modalităţi de rezoluţiune (reziliere) a contractului, pe care le vom analiza în cele ce urmează:

rezoluţiunea şi rezilierea legală, adică efectuată în temeiurile prevă¬zute de lege (A) şirezoluţiunea şi rezilierea convenţională, adică efectuată prin acordul părţilor (B).A. Rezoluţiunea şi rezilierea legală a contractului a) Rezoluţiunea în cazul neexecutării

contractului.în cazul în care una dintre părţile contractului nu execută obligaţiile asu¬mate, cealaltă parte are

posibilitatea de a alege una din următoarele opţiuni: a) să invoce excepţia de neexecutare a contractului în condiţiile evocate mai sus; b) să ceară executarea silită în natură (dacă aceasta mai este posibilă) sau exe¬cutarea silită prin echivalent (despăgubiri)108 sau c) să rezoluţioneze contrac¬tul, pretinzând eventual şi despăgubiri.

Pentru creditorul obligaţiei neexecutate uneori este preferabil să desfiinţe¬ze contractul, pentru a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la atitudinea debitorului şi pentru a primi înapoi, integral, prestaţia ce a făcut-o; la această finalitate răspunde instituţia rezoluţiunii pentru neexecutare109. în acest sens, rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului, aplicată debitorului obligaţiei neexecutate.

Domeniul de aplicare a rezoluţiunii. Tradiţional, în doctrina ţărilor ce fac parte din sistemul dreptului continental, se afirmă că rezoluţiunea se aplică numai categoriei contractelor sinalagmatice, întrucât interdependenţa obliga¬ţiilor contractuale este specifică doar acestor contracte. Totuşi, unii autori au remarcat că mecanismul rezoluţiunii, deşi desemnat sub alte sintagme (de exemplu, revocare), se regăseşte şi în contractele unilaterale .

Cât priveşte legislaţia noastră, din analiza dispoziţiilor Codului civil se poa¬te trage concluzia că domeniul de aplicare a rezoluţiunii (sau a rezilierii în cazul contractelor cu executare succesivă) cuprinde totalitatea contractelor, inclusiv a

IU" Creditorul poate cere despăgubiri în locul prestaţiei în natură în condiţiile art. 609 CC. "'" 'I'. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 138. "" A. Benabent, op. cit., p. 239.

celor unilaterale ". Inir adevăr, prevederile referitoare la rezoluţiune, reziliere ■a revO( are suni situate înlr un < apilul ap.u le al Titlului II "Despre contracte în general" al Cărţii a treia şi nu in i upilolu! musai rat contractului sinalagmatic. In favoarea aceleiaşi concluzii vorbesi ll prevederile legale în materia unor (Contracte unilaterale. Astfel, art, 834, alin. (3) şi art. 835 CC prevăd posibilitatea revocării contractului de donaţie, care în esenţă reprezintă o rezoluţiune.

Temeiul juridic al rezoluţiunii. în doctrină au fost expuse mai multe opi¬nii privind temeiul juridic al rezoluţiunii în cazurile neexecutării contractului. I liferiţi autori au reliefat diferite laturi ale fundamentului juridic pe care se bazează instituţia rezoluţiunii pentru neexecutare, care se combină şi se com¬pletează reciproc.

Astfel, s-a relevat că temeiul rezoluţiunii constă într-o condiţie rezoluto-rie" tacită existentă în fiecare contract sinalagmatic. Neexecutarea obligaţiei constituie, în acest sens, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, având ca efect des¬fiinţarea retroactivă a contractului.

De asemenea, desfiinţarea contractului pentru neexecutare are caracter de sancţiune pentru partea culpabilă, având drept scop preîntâmpinarea pro¬ducerii unui prejudiciu în patrimoniul creditorului, pentru a evita situaţia să suporte riscurile insolvabilităţii debitorului.

O altă latură, evidenţiată de majoritatea autorilor, o constituie caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice; existen¬ţa şi executarea obligaţiilor unei părţi îşi are cauza juridică în existenţa şi exe¬cutarea obligaţiilor celeilalte părţi. Neexecutarea obligaţiilor de către o parte lipseşte de temei juridic obligaţiile celeilalte, astfel încât se impune desfiinţarea întregului contract .

Condiţiile exercitării rezoluţiunii. Pentru ca să fie exercitată rezoluţiu¬nea, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1) Una dintre părţi să nu fi executat obligaţiile sale. Potrivit art. 602, alin. (2) CC, neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv execu¬tarea necorespunzătoare sau tardivă. însă nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Art. 735 (1) CC stipulează că o par¬te poate rezolvi contractul doar dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi, adică nu este doar o neexecutare neînsemnată.

în literatura de specialitate"'1 s-au analizai dilei ile aspecte şi ipoteze pi i vind neexecutarea obligaţiilor ca temei pentru rezoluţiunea contractului. Ast¬fel, s-a încercat de a fundamenta teza privind posibilitatea rezoluţiunii în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei. Neexecutarea este parţială dacă debitorul a executat numai o anumită cantitate din prestaţiile asumate, sau a executat aceste prestaţii integral, dar în mod defectuos, astfel încât valoarea lor econo¬mică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat iniţial. în acest context s-a apreciat că partea din obligaţia neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Cu referire la contractele sinalagmatice, legea precizează că dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei (art. 709, alin. (3) CC). Dacă însă executarea parţială prezintă interes pentru creditor, el poate s-o ac-< eple, iar cât priveşte partea neexecutată, el are dreptul de opţiune: fie să ceară executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze parţial contractul.

La fel, s-a remarcat că rezoluţiunea este admisibilă executării necorespun¬zătoare a obligaţiilor, dacă viciile prestaţiei sunt importante. Nu este justificată rezoluţiunea în ipoteza în care bunul livrat prezintă unele defecţiuni, care nu-1 fac imposibil de a fi folosit conform destinaţiei sau care pot fi uşor înlăturate.

De asemenea, s-a pus problema rezoluţiunii în cazul întârzierii în executa¬rea obligaţiilor. în acest context s-a specificat că dacă obligaţia nu este executa¬tă în termen, întârzierea constituie o neexecutare temporară, creditorul având dreptul să reclame despăgubiri pentru a acoperi prejudiciul cauzat printr-o asemenea neexecutare (daune-interese moratorii). Dacă însă, din cauza întâr¬zierii, creditorul nu mai are nici un interes să primească prestaţia de la debitor, creditorul este îndreptăţit la rezoluţiune, având şi în acest caz dreptul la des¬păgubiri (daune-interese compensatorii).

Art. 735, alin. (2) CC conţine o listă a circumstanţelor care trebuie să fie luate în considerare pentru a determina, în fiecare caz aparte, dacă neexecu¬tarea este esenţială.

a) Neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului. De exemplu, un auditor s-a angajat să efectueze auditul raportului financiar anual al unei societăţi. Dacă, în urma unei erori comise de auditor, societatea a fost amendată pentru încălcarea legislaţiei fis¬cale, aceasta este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul cu auditorul.

( redilorul nu poale rezolvi. onlnu Iul dat ă debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă In mod n onabil acest rezultat. De exemplu, A a încheiat cu B un contract de anin pi i/a, pi in < are s-a obligat să construiască pentru B un local pentru o fabrică în CUMUl anului 2004. B nu 1-a informat pe A despre aceea că el a închiriat e< lupanienl la un preţ foarte înalt pentru a în¬cepe lucrările la 2 ianuarie 2005. II nu poate rezolvi contractul pe motivul că A nu a finisat construcţia înainte de 2 ianuarie.

b) Executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului. Această circumstanţă nu ţine de gravitatea reală a neexecutării, ci de natura obliga¬ţiei contractuale, a cărei strictă executare poate fi esenţială. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare momentul executării obligaţiei de predare a bunului este considerat, în mod uzual, ca esenţial, astfel încât nerespectarea termenului de predare a bunului poate servi ca temei pentru rezoluţiunea con¬tractului. De exemplu, A a încheiat cu B un contract de vânzare-cumpărare, în virtutea căruia A s-a obligat să livreze lui B o partidă de brazi de revelion între 20 şi 25 decembrie 2003. Dacă A a livrat brazii la 2 ianuarie 2004, B poate refuza primirea livrării şi rezolvi contractul.

c) Neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. Dolul (intenţia) şi culpa gravă, fiind cele mai grave forme ale vinovăţiei, comportă şi o sancţiune mai severă - rezoluţiunea contractului.

Totuşi, rezoluţiunea contractului ar putea fi contrară principiului bunei-credinţe, dacă neexecutarea, chiar şi in¬tenţionată, este neînsemnată.

d) Neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Creditorul este în drept să rezoluţioneze contractul, dacă, bazându-se pe totalitatea circumstanţelor, el nu are nici o speranţă în executarea conformă a contractului în viitor. Dacă una dintre părţi trebuie să execute obligaţia eşalonat, prin prestaţii consecutive, şi este evident că viciile depistate în prestaţiile precedente se vor repeta şi în cadrul presta¬ţiilor ulterioare, cealaltă parte poate rezolvi contractul, chiar dacă viciile în executarea anterioară nu justificau prin sine rezoluţiunea.

De remarcat că prevederile enunţate, fiind inspirate din Principiile Uni-droit (art. 7.3.1), care nu fac distincţie între rezoluţiune şi reziliere, sunt aplica¬bile în egală măsură atât rezoluţiunii, cât şi rezilierii (rezilierea va fi analizată în continuare).

2) Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Problematica culpei debitorului ca o condiţie necesară pentru rezoluţiunea contractului a suscitat controverse în doctrină . Unii autori includ în sfera

A se vedea: V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, ALL, Bucureşti, 1°97, p. 58-

60. termenului de rezoluţiune toate cazurile de desfiinţare a contractelor sina-lagmatice ca urmare a

neexecutării obligaţiilor asumate de una dintre părţi, indiferent dacă neexecutarea este culpabilă sau este determinată de o împre¬jurare neimputabilă părţii respective. Majoritatea autorilor, la care ne raliem, susţin însă că neexecutarea trebuie să fie culpabilă. Dacă neexecutarea este consecinţa unor cauze neimputabile celeilalte părţi, se pune problema înce¬tării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare şi a riscurilor contractuale, astfel cum s-a arătat anterior.

în cazurile în care nu sunt întrunite condiţiile pentru efectuarea rezo-luţiunii, legea dispune că creditorul are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei sale corelative, care se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente (art. 746 CC).

Particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice. Pe lângă pre¬vederile în materia rezoluţiunii contractelor în general, Codul civil conţine şi prevederi speciale consacrate rezoluţiunii contractelor sinalagmatice. Con¬form art. 709, alin. (1) CC, dacă una dintre părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgând dintr-un contract sinalagma-tic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care 1-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de imi¬nenţa rezoluţiunii.

Comparând prevederile art. 709, alin. (1) CC cu cele cuprinse în art. 735 CC, putem constata unele particularităţi de abordare a condiţiilor de rezolu¬ţiune a contractelor sinalagmatice în raport cu cele ce se referă la contracte în general.

Astfel, spre deosebire de art. 735, în ipoteza prevăzută de art. 709 rezolu-ţiunea poate fi exercitată pentru orice fel de neexecutare a contractului, şi nu numai pentru neexecutarea esenţială.

O altă particularitate se referă la condiţia acordării unui termen de graţie sau a somaţiei. Astfel, dacă în condiţiile art. 735 acordarea unui termen de graţie nu este cerută expres, atunci, potrivit art. 709, rezoluţiunea poate fi efec¬tuată dacă se întrunesc următoarele condiţii:

- debitorului i s-a stabilit anterior un termen rezonabil pentru prestaţie sau remediere (în cazul în care nu a fost stabilit un termen sau terme¬nul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil);

- termenul a expirat fără nici un rezultat;- debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.legea mai precizează . a dai .i |« i.ip.,i i , n felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un

termen, se fai e 0 lOmaţieTotodată, legea (art. 710 ( < ) emimeri i .i/urile în care nu este necesară Stabilirea unui termen de

graţie sau somaţia;- debitorul a respins în mod ceri şi dcimiliv executarea;

încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;

- datorită unor împrejurări speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată;

- a expirat termenul de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau a unei alte invitaţii de plată similare (art. 617, alin. (4) CC) fără ca obligaţia să fie executată.

în toate cazurile enumerate, dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate re¬zolvi contractul imediat.

Mai mult decât atât, creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă, dacă este evident că premisele dreptului de rezo¬luţiune se vor realiza (art. 709, alin. (4) CC). De exemplu, un antreprenor se angajează să construiască un imobil până la 1 decembrie. Către 1 noiembrie nu s-a construit decât fundaţia imobilului, astfel încât, ţinând cont de capacităţile antreprenorului, este evident că lucrările vor fi terminate cu o întârziere sem¬nificativă, în ipoteza în care termenul este o condiţie esenţială a contractului, clientul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul înainte de 1 decembrie.

Legea stabileşte în mod expres cazurile în care un contract sinalagmatic nu va putea fi rezolvit:- încălcarea obligaţiei este neînsemnată;nu este executată o obligaţie în sensul art. 512, iar creditorului i se poa¬te pune în seamă, în

condiţiile încălcării, menţinerea contractului;- creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexe¬cutarea obligaţiei, ori

neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în întârziere de primire;

- pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluţiune (art. 711 CC).

Operarea rezoluţiunii. Legislaţiile diferitelor ţări conţin două abordări diferite in materia operării rezoluţiunii. Astfel, în legislaţiile unor ţări (Franţa, Italia, Olanda, România, Rusia etc.) ovoliiţiunea are un caracter judiciar, ceea

ce implică necesitatea pronunţării sale de către organul de jurisdicţie. Rezolu-ţiunea poate opera

de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată, doar cu titlu de excepţie, în cazurile expres prevăzute de lege, sau dacă părţile au inserat în contract o clauză rezolutorie (pact comisoriu), prin care au prevăzut condiţii¬le în care rezoluţiunea se va produce în mod automat. Conform legislaţiilor al¬tor ţări (Germania, Austria, Anglia etc), dacă creditorul are dreptul de a rezolvi contractul, rezoluţiunea se face prin simpla notificare a celeilalte părţi.

Legiuitorul nostru a adoptat cea de a doua soluţie. Astfel, în conformitate cu art. 737, alin. (1) CC, rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte. Declaraţia (notificarea)116 privind rezoluţiunea contractului constituie un act juridic unilateral. în această calitate, pentru a produce efecte juridice, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validita¬te a actului juridic impuse de lege.

Cât priveşte momentul în care rezoluţiunea produce efecte, se pune în¬trebarea: acest moment este cel al emiterii notificării de rezoluţiune sau cel al recepţionăm ei de către cocontractant? întrucât notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 CC, potrivit cărora mani¬festarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei).

Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie fă¬cută fără întârziere. Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune, dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare (art. 737, alin. (2) CC). Caracterul "rezonabiL'depinde de circumstanţele fie¬cărui caz aparte. în cazul în care creditorul poate obţine uşor o altă executare şi poate deci specula pe o creştere sau scădere a preţului, notificarea trebuie să fie făcută

imediat. Dacă însă el are nevoie de timp pentru a găsi o altă execu¬tare, termenul rezonabil va fi mai lung. Obligaţia de notificare într-un termen rezonabil a declaraţiei de rezoluţiune permite debitorului să evite prejudiciile ce s-ar putea ivi din incertitudinea în privinţa posibilităţii debitorului de a şti dacă creditorul va accepta executarea.

«« în art. 737 CC legiuitorul utilizează doi termeni diferiţi pentru desemnarea aceluiaşi act: în alineatul 1 - declaraţie, iar în alineatul 2 - notificare. Ca propunere de lege fe-renda considerăm că, în vederea evitării eventualelor confuzii în interpretarea acestor prevederi, ar fi oportun să se folosească un singur termen. De notat că în art. 7.3.2 al Principiilor Unidroit din care au fost inspirate dispoziţiile art. 737 CC se operează cu un singur termen - notificare.

Termenul de rezoluţiune a ti tulul poate fi stabilit prin acordul păr-ţilor. Dacă însă părţile nu s au înţeles In ti («ns, I elui îndreptăţit i se poatestabili de către cealaltă parte un lei ine /on.ilul pentru rezoluţiune. Dacănu exercită acest drept până La expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la

expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasa lără efect (art. 741 CC).

în contractele cu pluralitate de subiecţi dreptul de rezoluţiune nu poate I i exercitat decât de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor, iar dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi (art. 746 CC).

în legătură cu operarea rezoluţiunii se pune problema de a şti dacă mai este necesară şi condiţia punerii în întârziere a debitorului. Din prevederile Codului civil rezultă că debitorul nu este de drept pus în întârziere prin sim¬plul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului de scadenţă a datoriei, în afară de cazul expres prevăzut de art. 617, alin. (4) şi ţinându-se seama de prevederile art. 617, alin. (2), care enumera cazurile în care somaţia nu este ne¬cesară. Astfel, din dispoziţia art. 617, alin. (1) reiese că debitorul se consideră în întârziere numai dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite de la creditor după scadenţă.

Cât priveşte contractele sinalagmatice, după cum s-a menţionat, necesitatea somaţiei este expres prevăzută de lege (art. 709, alin. (2) CC). în ceea ce priveşte alte contracte, care nu intră în categoria celor sinalagmatice, considerăm că so¬maţia nu este o condiţie necesară pentru declararea rezoluţiunii. Totuşi, după cum s-a arătat în literatură, punerea în întârziere este foarte importantă pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contrac¬tantă. De asemenea, punerea în întârziere este de dorit atunci când urmează a se soluţiona problema obligării la plata de despăgubiri moratorii .

Efectele rezoluţiunii. Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:a) contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a pres¬ta în viitor;b) părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, resti¬tuind una alteia

prestaţiile executate şi veniturile realizate în temeiul contractului desfiinţat - restitutio in integrum (art. 738, alin. (1) CC).

Rezoluţiunea se aplică numai pentru neexecutarea contractelor cu execu¬tare instantanee (imediată). De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare,

190 DU EPT CI V I I. i'.Hir., i ii »,T EORIA GEN ER A LA t OBLIGAŢIILOR 191

care este un contract cu executare instantanee, dacă uneia dintre părţi îi este imputabilă o

neexecutare esenţială a obligaţiilor sale, cealaltă parte este în drept să rezoluţioneze contractul, care va duce la desfiinţarea lui retroactivă, părţile trebuind să-şi restituie reciproc tot ce şi-au prestat: cumpărătorul va restitui bunul, iar vânzătorul - preţul.

De notat că obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune trebuie să fie exe¬cutate simultan (art. 740 CC).

Există cazuri în care restituirea prestaţiei în natură, din diferite motive, nu este posibilă. Atunci repunerea părţilor în situaţia anterioară are loc prin oferirea compensaţiei în bani. Art. 738, alin. (2) enumera cazurile când se pro¬cedează la asemenea înlocuire:

a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau trans¬format;c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui

conformă destinaţiei nu se ia în considerare.Obligaţia compensării în bani în locul restituirii prestaţiei în natură se exclude în următoarele

cazuri:a) atunci când viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau

transformării obiectului;b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bu¬nului;c) atunci când deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi

aflat la creditor;d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a

produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenta unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmând să fie restituită (art. 738, alin. (5) CC).

Pe lângă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestaţiilor primite, debitorul este ţinut să restituie şi veniturile realizate din fructificarea bunului care a constituit obiect al prestaţiei. în cazul în care, contrar regu¬lilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru ar fi fost posibil (manifestând acea diligentă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri), el este obligat faţă de creditor la com¬pensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptăţit la resti¬tuirea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul (art. 739 CC).

Operarea rezoluţiunii, ca sancţiune pentru neexecutarea contractului de către debitor, nu îl lipseşte pe creditor de dreptul de a cere repararea prejudi¬ciului cauzat prin neexecutare, CON LUI M regulilor Codului civil privind răspun¬derea pentru neexecutarea obligaţiiloi (âri 602-619). De exemplu, A a încheiat un contract de antrepriză cu H, obligându se să construiască o casă. în urma executării defectuoase a lucrărilor de construcţie, casa s-a năruit. B este în¬dreptăţit să rezoluţioneze contractul şi să ceară repararea prejudiciilor.

Mărimea despăgubirii poate fi evaluată anticipat printr-o clauză penală sau prin acordul părţilor intervenit după producerea prejudiciilor. în cazul în care părţile nu vor ajunge la o înţelegere în această privinţă, mărimea despă¬gubirii se va stabili, la cerere, de către instanţa de judecată.

în acest context, ţinem să atenţionăm că dacă rezoluţiunea contractului poate fi operată fără a se adresa în instanţa de judecată, în cazul în care debito¬rul refuză să repare prejudiciul reclamat, creditorul nu poate să se îndestuleze din patrimoniul debitorului prin propria sa putere. Repararea prejudiciului se va produce, deci, prin efectul unei hotărâri a organului jurisdicţional, suscep¬tibilă de executare pe cale silită.

De asemenea, debitorul poate fi obligat şi la plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de creditor, în condiţiile răspunderii civile delictuale. De exemplu, în cazul rezoluţiunii unui contract de vânzare-cumpărare vânzăto¬rul este îndreptăţit la recuperarea prejudiciului în cazul degradării bunului vândut, din culpa debitorului.

în pofida faptului că rezoluţiunea are ca efect încetarea contractului, există unele clauze care pot supravieţui rezoluţiunii. Acestea sunt, în special, clauzele privind soluţionarea litigiilor, dar pot exista şi altele, care, prin natura lor, sunt destinate să producă efecte şi după rezoluţiunea contractului (art. 738, alin. (6) CC). De exemplu, contractul poate conţine o clauză care prevede obligaţia unuia dintre

cocontractanţi să nu divulge informaţia confidenţială care i-a parvenit în cadrul derulării raporturilor contractuale, chiar şi după încetarea contractului (clauză de confidenţialitate). Un alt exemplu este clauza de necon-curenţă, în virtutea căreia o parte se obligă să nu desfăşoare, pe parcursul unei perioade de timp, activităţi care ar face concurenţă cocontractantului, chiar şi după încetarea raporturilor contractuale (a se vedea art. 1210 CC).

Legea prevede cazurile în care rezoluţiunea nu produce efecte:dacă una dintre părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru ca¬zul în care cealaltă parte nu-şi

îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci când cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit de¬claraţia de rezoluţiune (art. 743 CC);

în cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăli penalilalea, rezoluţiunea este fără efect dacă

192 DB IIP T civil i'.'i Iţa .i II .,. i BOR IA GENERAI \ \ OIMQAŢIILO R 193

penalitatea nu a fost plătită până la declaraţia de rezoluţiune sau con¬comitent cu ea, iar cealaltă

parte, din acest motiv, a respins neîntârziat declaraţia. Rezoluţiunea produce, totuşi, efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntârziat (art. 745 CC), în ceea ce priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, ţinem să precizăm că, în principiu, rezoluţiunea contractului desfiinţează toate dreptu¬rile transmise terţilor de către dobânditorul prestaţiei care a format obiectul contractului rezolvit. Deci, rezoluţiunea contractului primar atrage şi desfiin¬ţarea contractului subsecvent, încheiat de o parte cu un terţ. Bineînţeles că terţul dobânditor se poate apăra, invocând posesiunea de bună-credinţă (a se vedea art. 375 CC).

Rezilierea în cazul neexecutării contractului sau pentru alte motive întemeiateContractele cu executare succesivă pot fi desfiinţate numai pentru viitor, lăsându-se neatinse

prestaţiile care au avut loc înaintea rezilierii. De exemplu, într-un contract de locaţiune, în cazul neexecutării esenţiale a obligaţiilor sale de către una dintre părţi, cealaltă poate rezilia contractul. în urma rezilierii, efectele contractului încetează pentru viitor, fără însă a fi afectate prestaţiile care au fost deja realizate. într-adevăr, contractul de locaţiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, întrucât beneficiul folosinţei este ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului.

O excepţie în acest sens este prevăzută referitor la contractul de înstrăi¬nare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Legea dispune: "beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul nerespec-tării obligaţiilor contractuale de către dobânditor" (art. 844, alin. (1) CC). Ţinem să menţionăm că, deşi legiuitorul utilizează termenul rezoluţiune, în realitate este vorba de reziliere, întrucât acest contract este prin natura sa un contract cu executare succesivă. în urma desfacerii acestui contract de către beneficiarul întreţinerii, acesta este îndreptăţit să ceară restituirea bunului înstrăinat. De remarcat este faptul că dobânditorul nu poate cere restituirea valorii întreţinerii prestate. Deci, în acest caz rezilierea are un efect retroactiv specific - restituirea de către una dintre părţi a prestaţiei primite. Finalitatea acestor dispoziţii este apărarea intereselor beneficiarului întreţinerii care

este considerat ca fiind partea mai vulnerabilă a contractului şi sancţionarea do-bânditorului pentru neexecutarea obligaţiilor sale contractuale. Pe de altă par¬le, considerăm că este neiesai %.. •„• vegheze . n beneficiarul întreţinerii să nu e\er< ne abuziv dreplul său la iv/ilieiea ,.uni,u lului, ci doar în cazurile unor nu alcări esenţiale de către dobândita ale obligaţiilor sale contractuale.

Rezilierii i se aplică majoritatea reglementărilor în materie de rezoluţiuneţa se vedea art. 747, alin. (2) CC), Nu se vor aplica însă rezilierii prevederile ce lin de

retroactivitatea efectelor desfiinţării contractului, precum şi altele ce contravin esenţei rezilierii. Totodată, legea prevede şi o derogare de la regula generală privind efectele rezilierii numai pentru viitor. Astfel, potrivit art. 748, alin. (4), dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. Drept consecinţă, va opera repunerea părţilor în situaţia anterioară, în acest caz vor fi aplicabile regulile respective în materia rezoluţiunii.

Legea conţine şi unele prevederi specifice rezilierii. La acestea se referă regulile privind posibilitatea rezilierii contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motive temeinice (art. 748 CC). Conform regulii generale, dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale (chiar dacă această neexecutare nu este esenţială), cealaltă parte poate rezilia contractul cu condiţia stabilirii unui termen de remediere (termen de graţie) sau a somaţiei. Contractul poate fi reziliat la expirarea fără rezultat a terme¬nului de remediere sau dacă somaţia a rămas fără efect. Regulile menţionate Irebuie să fie aplicate în armonie cu prevederile art. 709-711 CC.

De asemenea, fără a se stabili un termen de graţie sau fără somaţie, poate li reziliat contractul cu executare succesivă pentru motive întemeiate. Există motiv întemeiat atunci când, luându-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale până la expirarea termenului de graţie sau de somaţie (art. 748, alin. (2) CC).

în afară de prevederile generale referitoare la rezilierea contractului enunţate, legislaţia civilă conţine aplicaţii ale acestor reguli în diferite materii speciale.

De exemplu, în materia contractului de rentă, legea prevede că atât debi-rentierul, cât şi credirentierul au dreptul de a cere rezilierea contractului de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeinice, continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă (art. 856, alin. (1) CC).

' în materia contractului de antrepriză, legea prevede dreptul clientului de a rezilia contractul din cauza viciilor lucrării, cu condiţia respectării prevede¬rilor art. 709 CC, analizat anterior (art, 963 CC).

In materia contractului de servit u turistice, legea dispune că, în cazul în I are t ălăloi ia esle, ca urinare a iinoi lip ui i, pi, indii i.ilă în mod considerabil,

VM DK KPi c:i v 11. Partea• ll-a.TEORIA GENERALA" \ OBLIGAŢIILOR os

turistul poate rezilia contractul. Rezilierea contractului este admisibilă doar dacă organizatorul a

lăsat să expire un termen care i-a fost stabilit de către turist, fără a efectua remedierea. Nu este necesară stabilirea unui termen dacă remedierea este imposibilă sau este refuzată de organizator ori dacă rezilie¬rea imediată a contractului este justificată de un interes special al turistului (art. 1139 CC).

Codul civil conţine şi alte reglementări privind rezilierea contractului din cauza neexecutării obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi sau din alte motive întemeiate. Printre acestea se

numără: art. 866 (contractul de co¬modat); art. 884, 886, 889, alin. (2), 890, alin. (1), 901, alin. (2), 905, alin. (1) şi (2), 906,907 (contractul de locaţiune); art. 942,943,949,951 (contractul de an¬trepriză); art. 992, alin. (2) şi (3) (contractul de transport); art. 1073 (contractul de comision); art. 1242 (contractul de credit bancar), art. 1314,1317,1318, 1324 (contractul de asigurare); art. 1352, alin. (2) (contractul de societate civilă).

Rezilierea prin manifestarea de voinţă a unei părţiLegea reglementează anumite situaţii în care un contract cu executare suc¬cesivă poate fi reziliat

printr-o manifestare unilaterală de voinţă:- în materia contractului de locaţiune, art. 905, alin. (1) CC dispune că rezilierea contractului

încheiat fără termen poate avea loc la cererea oricărei părţi (cu condiţia unui preaviz de 3 luni);- în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, art. 942 CC prevede dreptul

beneficiarului de a rezilia contractul oricând până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei (respectându-se condiţii¬le indicate), iar art. 974, alin. (2) CC prevede dreptul oricăreia dintre părţile contractului de prestări de servicii de a rezilia un contract pe termen nedeterminat;

- în materia contractului de transport, art. 992, alin. (1) CC prevede dreptul pasagerului de a rezilia contractul în orice moment (dacă prin aceasta nu cauzează întârzieri);

- în materia contractului de mandat, art. 1050 CC reglementează condi¬ţiile rezilierii (denunţării) unilaterale a mandatului;

- în materia contractului de comision, art. 1072 CC acordă comitentului dreptul de a rezilia contractul în orice moment;

- în materia contractului de prestări de servicii turistice, art. 1143, alin. (1) CC dispune că înainte de începutul călătoriei, turistul poate rezilia oricând contractul;

- în materia contractului de li.un hiMiig, art. 1176, alin. (2) CC prevede că dacă durata nu esle delei iiiin.ii.i '„iu depăşeşte 10 ani, oricare dintre părţi are dreptul să rezilieze contrac Iul cu respectarea unui termen de preaviz de un an;

- în materia contractului de intermediere, art. 1183, alin. (1) CC prevede dreptul oricăreia dintre părţi de a rezilia un contract pe termen nede¬terminat;

- în materia contractului de cont curent bancar, art. 1233, alin. (1) CC dispune că contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui prea¬viz. Cât priveşte rezilierea contractului de către bancă, legea impune anumite condiţii în vederea protejării titularului de cont (art. 1233, alin. (2) CC);

- în materia contractului de credit bancar, art. 1243, alin. (3) CC prevede dreptul debitorului de a rezilia în orice moment un contract de credit cu dobândă fluctuantă (cu condiţia unei notificări);

- în materia contractului de asigurare, potrivit art. 1313, alin. (4) CC, în cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele părţi sunt îndreptăţite să rezilieze contractul, respectând un termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni;

- în materia contractului de societate civilă, art. 1352, alin. (1) CC dis¬pune că dacă în contract nu este prevăzută o durată determinată a societăţii civile, fiecare asociat poate rezilia contractul cu un preaviz de 3 luni.

Rezoluţiunea şi rezilierea in cazul schimbării împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului

Un caz particular de rezoluţiune (reziliere) a contractului reglementat de lege este situaţia de hardship, analizată anterior. Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. în cazul contractelor cu exe¬cutare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului (art. 623, alin. (5) CC).

Revocarea şi restituirea în contractele cu consumatorii

O modalitate particulară de desfiinţare este prevăzută de legislaţia civilă pentru contractele dintre un consumatul şi o persoană care acţionează în exerci-

tarea unei profesii, încheiate inii un i idi II ipei iii« voiajorilor comerciali. Regie mentările în cauză au drept scop protejarea consumatorilor contra eventualelor abuzuri din partea întreprinzătorilor, care sunt mai experimentaţi în domeniul afacerilor şi pot impune consumatorilor condiţii dezavantajoase.

Specificul acestor contracte constă în faptul că ele produc efecte doar dacă, în decursul unei săptămâni, consumatorul nu le revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi (art. 697, alin. (1) CC). Legea dispune că dacă consumatorul revocă contractul în termenul stabi¬lit, el nu mai este legat de exprimarea voinţei în legătură cu încheierea acestui contract (art. 749, alin. (1) CC). Prin urmare, acest contract este desfiinţat. Astfel, consumatorului i se acordă un termen pentru gândire, pentru a putea aprecia oportunitatea realizării operaţiunii contractate. De notat că revocarea este necondiţionată, consumatorul nefiind ţinut să prezinte vreo justificare.

Referitor la forma în care se exprimă revocarea, legea precizează că aceasta trebuie scrisă pe hârtie, formulată pe un alt suport de date durabil sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămâni (art. 749, alin. (2) CC). Acest termen începe să curgă din momentul în care consumatorului i s-au pus la dispoziţie, pe un suport de date durabil, explicaţii formulate clar referitoare la dreptul său de revocare, numele sau denumirea, adresa destina¬tarului revocării, precum şi o trimitere la începerea termenului şi la modali¬tăţile exercitării acestui drept în conformitate cu reglementarea art. 749, alin. (2) CC. Prin "suport de date durabil" se înţelege orice document sau alt suport de informaţii exprimate sub o formă lizibilă care îi permite consumatorului să reproducă întocmai informaţiile într-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic. De notat că sarcina probei pentru conţinutul informaţiilor sau declaraţiei revine întreprinzătorului (art. 752, alin. (1) CC).

în cazul încheierii contractului pe baza prospectului de vânzare, legea poate prevedea înlocuirea dreptului de revocare printr-un drept nelimitat de restituire. Acest drept poate fi realizat dacă:

a) prospectul de vânzare conţine o explicaţie clară referitoare la dreptul de restituire;b) consumatorul a putut lua cunoştinţă în detaliu de prospectul de vân¬zare în lipsa

întreprinzătorului;c) consumatorului i se asigură, pe un suport de date durabil, dreptul de restituire.în cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată doar prin înapoierea bunului în

interiorul termenului (art. 750 CC).întrucât exercitarea dreptului de revocare sau de restituire are ca efect desfiinţarea contractului,

prevederile referitoare la rezoluţiune se aplică în modul corespunzător (art. 751, alin. (1) CC). Ca rezultai, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară. în acest i««nt«-\i legea pre< izează că consumatorul este obligat să înapoieze bunul pe cheltuiala si l Lacul întreprinzătorului (art. 751, alin. (2) CC). Dacă obiectul în cauză este deteriorat sau a pierit, consumatorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură. în asemenea caz consu¬matorul răspunde şi pentru înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului, dai. a anterior a primit lămuriri asupra consecinţelor juridice şi a posibilităţii de a le evita (art. 751, alin. (3) CC).

B. Rezoluţiunea şi rezilierea convenţională a contractuluiRezoluţiunea sau rezilierea contractului poate fi efectuată şi prin acordul părţilor. Acest acord

poate fi realizat printr-un act juridic separat, interve¬nit într-un moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporai în contract. în orice caz, acest acord trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel (art. 734, alin. (2) CC).

Potrivit art. 734, alin. (1) CC, părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului. Clauza prin care părţile prevăd dreptul de a rezolvi (rezilia) contractul în cazul survenirii anumitor eveni mente sau împrejurări în literatură poartă şi denumirea clauză rezolutoric sau pact comisoriu.

Este important de a distinge între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutoric, reglementată de art. 240 CC, care este o modalitate a actului juridic civil. în cazul condiţiei rezolutorii desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi incert, exterior comportamentului părţilor. în cazul

clauzei rezoluto¬rii, însă, rezoluţiunea se datorează comportamentului culpabil al debitorului. Condiţia rezolutorie, având natură obiectivă, dacă se realizează, desfiinţează prin ea însăşi contractul, pe când, în cazul clauzei rezolutorii, mai este necesa¬ră şi manifestarea de voinţă a creditorului.

Pactele comisorii pot fi sinalagmatice şi unilaterale. în cazul pactului sina-lagmatic oricare dintre părţile contractului poate să utilizeze acest pact pentru desfiinţarea contractului prin rezoluţiune în cazul în care cealaltă nu îşi exe¬cută obligaţiile contractuale. Pactul comisoriu este unilateral atunci când în contract este inserată o clauză prin care se prevede că în caz de neexecutare numai una dintre părţi poate rezolvi contractul"8. Nimic însă nu se opune ca cealaltă parte să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului, invocând temeiurile prevăzute de lege.

"" I. Adain,»/). cit., p. 105. 398 DRKPT CIVIl. Partea t II ... TEOR I A GENER ALA A OB IŢII LOR

în practica circuitului civil s-au statornicit mai multe modalităţi de redac¬tare a clauzelor

rezolutorii. în funcţie de conţinutul lor se determină modul de operare a rezoluţiunii sau rezilierii şi efectele produse.

Astfel, uneori, clauza rezolutorie prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile, contractul este considerat rezolvit (reziliat). O asemenea clauză va însemna că rezoluţiunea va opera, potrivit legii, prin de¬claraţia scrisă faţă de cealaltă parte. în această situaţie trebuie să fie respectate prevederile legale privind punerea în întârziere a părţii contractante care nu şi-a onorat obligaţiile, astfel cum s-a arătat (a se vedea: operarea rezoluţiunii).

în alte situaţii clauza rezolutorie poate prevedea că, în cazul neexecută-rii obligaţiilor, contractul este rezolvit (reziliat) de plin drept, fără a mai fi necesară vreo somaţie sau punere în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă. O asemenea stipulaţie are ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat fără rezultat termenul de executare a obli¬gaţiilor contractuale.

Părţile pot de asemenea insera o clauză rezolutorie prin care convin ca rezoluţiunea să fie pronunţată de instanţa de judecată. în acest caz, prin dero¬gare de la regula generală privind operarea rezoluţiunii pe cale extrajudiciară, puterea de a statua asupra rezoluţiunii este atribuită, în virtutea principiului autonomiei de voinţă a părţilor contractului, instanţei de judecată, care va ve¬rifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute în clauza rezolutorie.

în cuprinsul clauzei poate fi stipulat în mod explicit neexecutarea căror obligaţii atrage rezoluţiunea contractului în acest context se pune problema de a şti dacă orice neexecutare a obligaţiilor contractuale serveşte ca temei de re-zoluţiune a contractului sau numai o neexecutare esenţială. Dat fiind faptul că dispoziţiile legale privind caracterul esenţial al neexecutării obligaţiilor con¬tractuale, ca o condiţie necesară pentru exercitarea rezoluţiunii, sunt supletive, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot prevedea rezoluţiu-nea ca sancţiune pentru orice neexecutare a obligaţiilor contractuale. în cazul în care părţile omit să indice expres care anume neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului, rezoluţiunea poate fi exercitată dacă se constată orice neconcordanţă între prestaţia promisă prin contract şi prestaţia efectiv executată.

Ţinem să mai precizăm în legătură cu clauzele rezolutorii următoarele: numai creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze (rezilieze) contrac¬tul. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pre¬tinde rezoluţiunea (rezilierea) contractului;

- creditorul are posibilitatea de I opta fie in favoarea rezoluţiunii (rezi¬lierii) contractului, fie In favoarea exe< utării silite (în natură sau prin echivalent) a obligaţiilor de către debitor.

în literatura de specialitate română s-a relevat că clauzele rezolutorii pre¬zintă atât avantaje, cât şi dezavantaje şi pericole: pot compromite stabilitatea situaţiilor juridice; terţii sunt expuşi la toate consecinţele ce decurg din retroac¬tivitatea rezoluţiunii; în raporturile dintre părţile contractante ele sunt adesea surse de inechitate, o dată ce sunt impuse de partea mai puternică economic a contractului. Având în vedere aceste aspecte, pactele comisorii (clauzele rezolu¬torii) sunt interpretate restrictiv şi cu o mare severitate de practica judiciară"9.

De remarcat că în jurisprudenţa franceză s-au conturat următoarele cerin¬ţe faţă de clauzele rezolutorii:

pentru a fi valabilă, clauza rezolutorie trebuie să fie fără echivoc;clauza nu poate sancţiona decât neexecutarea obligaţiilor stipulateexpres în contract, dar nu şi a celor implicite ;clauza îşi pierde automat eficacitatea în cazul în care şi cealaltă parte nu şi-a onorat obligaţiile

contractuale;- clauza nu trebuie să fie aplicată contrar principiilor bunei-credinţe şi echităţii;acordarea unui termen de graţie suspendă acţiunea clauzei rezolu¬torii .