1

ŞTEFAN PLUGARU

Privire în oglindă:

Pogăneştii din dreapta şi din stânga râului Prut - file de istorie –

Lucrare apărută sub egida

Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”,

Filiala „Mihail Kogălniceanu” Huşi

Motto:

“Prutul ista ni disparti, Prutul ista n-ari moarti?

Dar ne-om pune noi cândva

2

Şi cu gura l-om săca”! (cântec popular)

Monografie în oglindă Un fenomen remarcabil după 1989, în contextul atâtor altora catastrofice, la nivel de economie şi de morală publică, este valul de monografii ale unor localităţi urbane şi săteşti. Şi, interesant, asta se-ntâmplă atât în Basarabia, cât şi-n Ţară. Pare a fi vorba de o reluare târzie a unei tradiţii iniţiate între cele două războaie mondiale de către Dimitrie Gusti, cel ce a declanşat în România Mare cercetarea sociologică la sate, acţiune la care au fost antrenaţi studenţii şi intelectualii locurilor.

Fenomenul semnalat contrazice opinia unor ideologi şi chiar a unor istorici postmodernişti, care se iluzionează că globalizarea şi integrarea europeană trebuie să se facă în dauna specificului naţional, a tradiţiilor şi a obiceiurilor locale. În context, şi-n judeţul Vaslui s-au scris, în ultimii şaptesprezece ani, monografii săteşti şi urbane. Una dintre acestea este lucrarea profesorului Ştefan Plugaru, Privire în oglindă. Pogăneştii din dreapta şi din stânga râului Prut. File de istorie, carte editată, în mod simbolic, sub egida Filialei din Huşi „Mihail Kogălniceanu” a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”.

3

Pornind chiar de la titlu, monografia lui Ştefan Plugaru se singularizează printre încercările de acest fel ivite în ultimii ani. „Singularizarea” obiectului cercetării se datorează, pe de o parte, chiar râului Prut, iar pe de alta, perfidiilor istoriei. Faptul este explicat chiar de autor: despărţirea iniţială a satului Pogăneşti din fostul ţinut Fălciu a venit în urma unor inundaţii care i-au silit pe săteni să-şi construiască locuinţele pe coline, de o parte şi de alta a Prutului. Intuiţia monografistului a întrevăzut bine, în spiritul microfizicii filosofice: oglinda Prutului a lucrat cu ceea ce fizicienii numesc simetria parităţii. A venit însă peste pogăneşteni istoria, care a răsturnat simetria parităţii într-o simetrie de contrast, încât Pogăneştenii din dreapta Prutului şi cei din stânga râului s-au înstrăinat în „ţări” diferite, antinomice până la învrăjbirea actuală, fraţii şi surorile de altădată devenind două etnii „duşmane”, una „moldovenească”, alta română, vorbind şi „limbi diferite”, după fanteziile sovieto-voroniene ale unor „lingvişti” şi „istorici” precum Vasile Stati, pomenit chiar de Ştefan Plugaru în cartea sa. Trebuie spus că ruptura istorică intervenită în viaţa unor sate româneşti se înşiruie de-a lungul întregului Prut, din Ucraina până la Gurile Dunării.

Meritul autorului e că a reuşit să surprindă, pe lângă aspectele obişnuite ale unei monografii, şi această dramă istorică, materialul cercetat fiind dispus după tehnica „oglinzilor paralele”. În plus, profesorul Ştefan Plugaru a reuşit să se iniţieze şi să stăpânească tehnicile cercetării ştiinţifice, parcurgând o importantă bibliografie (poate mai puţină informaţie pentru Pogăneştii din

4

Basarabia), într-un stil echilibrat, economicos, perfectibil sub aspectul limbii literare. Textul are şi o anume tensiune intelectuală, provenită din faptul că autorul e implicat sufleteşte în viaţa localităţilor, a mers şi a cunoscut pe pogăneştenii basarabeni, iar pe cei din dreapta Prutului îi cunoaşte ca profesor (şi ca fiu adoptiv al satului). Mai mult de atât, Ştefan Plugaru s-a implicat, ca arheolog, în lucrările de la necropola tumulară „Movila Pescarului II”, de la Pogăneşti, unde s-au descoperit vestigii din cultura Horodiştea – Erbiceni. Iată câteva premise care au stat la temelia cărţii de debut a tânărului profesor de istorie Ştefan Plugaru, căruia îi urez o fructuoasă carieră de cercetător.

Theodor Codreanu

Nota autorului

Dacă cineva ne-ar întreba astăzi – cum ni s-a mai întâmplat – DE CE o istorie a satelor Pogăneşti din stânga şi dreapta Prutului, îi vom declara direct, fără echivoc, că răspunsul îl va afla în paginile lucrării de faţă.

În ultima perioadă, în localităţile aflate pe Valea Prutului, au fost realizate monografii de sate şi comune situate, actualmente, pe teritoriul judeţului Vaslui. Puţine dintre ele - cu o notabilă excepţie, bazată pe documente şi mărturii orale (vezi Constantin Partene, Istoria târgului Drânceni şi a comunei, Ed. Noua, Piatra – Neamţ, 2002) - fac referiri directe la istoria spaţiului din

5

stânga Prutului, la satele dublete ce au existat/există pe malurile râului de-a lungul timpului şi a căror amintire se păstrează atât în arhive, cât şi – mai ales – în memoria colectivă a locuitorilor de pe cele două maluri ale râului Prut. Motivele nu le cunoaştem, însă tăcerea lucrărilor monografice şi a istoricilor nu fac decât să dea apă la moară pseudo-istoricilor „moldoveni” (a se citi Vasile Stati, A. Dubrovschi & compania) ale căror lucrări sunt popularizate zgomotos şi distribuite gratuit prin bibliotecile din Republica Moldova de către autorităţile comuniste1.

Tradiţia orală, în absenţa posibilităţii pătrunderii în arhivele de la Chişinău, reprezintă cel mai bun izvor istoric; au fost de ajuns câteva zile petrecute în mijlocul sătenilor din Pogăneştii de „dincolo” (dar unde m-am simţit acasă) pentru a afla şi forma o imagine asupra istoriei, tradiţiei, obiceiurilor celor ce vorbesc aceeaşi limbă românească, cu datini identice cu ale noastre, dar conservate chiar mai bine decât în dreapta Prutului, atins

1 Din perspectiva lingvistică a unor pseudoistorici din Republica Moldova,

care au scris numeroase cărţi de istorie cu adevărată tentă antiromânească, precum „Istoria Moldovei” a lui Vasile Stati, locuitorii satelor Costuleni, Grozeşti, Pogăneşti, Sculeni, Ungheni - de pe dreapta Prutului, şi cei ai satelor Costuleni, Grozeşti, Pogăneşti, Sculeni şi Ungheni (orăşel) - de pe malul stâng al aceluiaşi râu, vorbesc limbi diferite: unii - româna, alţii - ne-româna (moldoveneasca). Până şi aceleaşi nume ale satelor, deci, de pe o parte şi de pe alta ale Prutului, sunt, potrivit lor, în limbi diferite.

Până nu demult, aceeaşi apă uda două maluri româneşti. Azi, Prutul desparte o limbă în două. Costuleni pe-un mal, Costuleni pe altul, Măcăreşti pe stânga, Măcăreşti pe dreapta, Moreni pe-un mal, azi Prisăcani pe altul. Trei sate străbătute de-o apă care nu le mai e nici frate, nici soră. Le-a devenit un aprig duşman.

6

de modernitatea europeană. Sunt aceste momente, poate, echivalentul a luni de zile de studii în săli de arhive.

Doar astfel, la faţa locului şi într-un dialog continuu cu locuitorii, putem afla şi înţelege drama românilor (după cum pogăneştenii din stânga Prutului înşişi se declară) basarabeni înstrăinaţi de viteaza noastră istorie prin forţa celui mai puternic, transpusă în acte arbitrare de-a lungul timpului. Şi nu mă pot opri să nu menţionez aici cuvintele marelui scriitor, eseist, istoric al religiilor, Mircea Eliade: „Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie …”.

Prezenta lucrare îşi propune o reconstituire şi o restituire a istoriei unor sate româneşti aflate, cândva, într-o singură unitate administrativ – teritorială, pe vechiul curs al râului Prut (gârla Râioasa) din şesul văii cu acelaşi nume. Am căutat să prezentăm cadrul geografic care prezintă multe similitudini de o parte şi de alta a râului, mărturiile arheologice ce reflectă permanenţa locuirii şi a elementului autohton, românesc, cu un substrat daco-roman şi alogen (sarmatic), aportul românilor transilvăneni persecutaţi de regalitatea maghiară la popularea şi sporirea demografică a populaţiei zonei, evoluţia proprietăţii şi proprietarii ce au deţinut moşia Pogăneştilor, situaţia social-economică, culturală a locuitorilor, participarea lor la marile momente ale istoriei neamului, religiozitatea, tradiţii, obiceiuri, datini identice de o parte şi de alta a Prutului, rezistenţa la opresiunea străină în vremuri în care pe valea râului cu nume obsedant s-au perindat toţi

7

nechemaţii istoriei (turci, tătari, ruşi, etc.) şi ajungând până în zilele noastre.

„Nasc şi la Moldova oameni”, spunea cronicarul; prin extensie, putem afirma că această încercare monografică nu ar fi putut lua naştere fără aportul locuitorilor din cele două sate.

Atunci când, tânăr profesor la început de carieră, am venit în satul Pogăneşti, comuna Stănileşti, primul dintre bătrânii satului pe care i-am întâlnit a fost Ioan Borş, un OM profund religios, ospitalier, sfătos, gata a ajuta pe toţi în tot şi toate, bun meşteşugar. Am petrecut împreună multe ore în discuţii, pe teme legate de istoria satului, am înţeles rostul vieţii săteşti, mi-a povestit de Basarabia, fraţii noştri şi satul geamăn de dincolo de Prut, Pogăneşti, am aflat fragmente din istoricul celor două aşezări, care, puse cap la cap, m-au ajutat în realizarea prezentei lucrări.

S-au alăturat amintirile lui Enciu Pascal, Toader Batcu, Borş Pena, Constantin şi Paulina Bordeianu, Maria Cebuc, Maranda Radu, Maria şi Petrache Tăbăcaru, Ioan Lazăr, Ştefan Borş şi mulţi alţii, mai tineri sau mai bătrâni, de la care am cules şi adunat crâmpeie de istorie locală şi – de ce nu – naţională.

În Pogăneştii din stânga Prutului, de un ajutor nepreţuit ne-au fost Eugenia Ţenu, profesor de istorie la şcoala cu clasele I – IX şi soţul domniei sale, Vasile Dionisie Ţenu, fost director al şcolii, actualmente primar al comunei, prin intermediul cărora i-am contactat pe bătrânii satului: Gheorghe Mihail Suru (76 de ani), Andrei Ionescu (77 ne ani), Ion Ghiorghiţă (88 de ani) -

8

cu multe rude în satul Pogăneşti (România), Ioana Trifiniuc (73 de ani), Maxim Codreanu (88 de ani) - veteran al celui de al II – lea război mondial, Ion Melinte (80 de ani).

Înduioşătoare a fost întâlnirea cu elevii şi cadrele didactice ale şcolii. Am văzut oameni tresăltând de emoţie la evocarea unor momente din istoria locală, ei fiind şi cei care au propus să punem bazele unor legături culturale prin proiecte elaborate de şcoală şi comună, începute în perioada „Podurilor de flori” de după 1990, dar rămase nefinalizate.

Din Pogăneşti – Basarabia este originar Ioan Stafi, autor al unei lucrări ce vibrează de patriotism românesc, Spovedaniile Basarabiei, şi care încearcă, cu mult efort şi fonduri puţine, să facă cunoscută drama pământului românesc din spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Nu o putem omite pe doamna Maria Patraşcu, bibliotecară, mare iubitoare de carte românească, autoare a unei lucrări, în manuscris, privind tradiţiile şi obiceiurile din satul Pogăneşti, pe care nu ne-a putut-o pune la dispoziţie, ea aflându-se în arhiva Ministerului Culturii de la Chişinău.

Tuturor românilor de pe cele două maluri ale Prutului care m-au ajutat în realizarea acestei lucrări, mii de mulţumiri!

Gândindu-mă acum la ce mi-au spus pogăneştenii din stânga Prutului, nu închei această scurtă introducere până ce nu menţionez vorbele lui Alexei Mateevici, autorul poeziei Limba noastră, care spunea, cu prilejul Congresului învăţătorilor din Moldova din 1917: „Da,

9

suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile în care trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi. Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă”2.

Ştefan Plugaru I

Aşezarea geografică şi limitele teritoriale

În analiza unui teritoriu, în cazul nostru spaţiul satelor Pogăneşti, cadrul geografic are o importanţă

2 Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, Ed. Bons Offices, Chişinău, 2005, p.

41.

10

deosebită, oferind o imagine asupra motivaţiilor ce au determinat stabilirea unei comunităţi umane în această zonă.

a) Pogăneştii din dreapta Prutului

Satul Pogăneşti din dreapta Prutului este situat, din punct de vedere geografic, în mica Depresiune Huşi, subdiviziune a Podişului Moldovei, cel mai întins şi reprezentativ podiş al ţării, cuprins, în linii mari, între Obcinele Bucovinei, Subcarpaţii Moldovei, N-E Câmpiei Române, valea Prutului şi valea Dunării, cu o suprafaţă de 25.000 km², adică mai mult de 10% din suprafaţa României3. Depresiunea Huşi s-a format printr-un lung proces de eroziune, după ce apele Mării Sarmatice s-au retras în postglaciar. Poziţia geografic-matematică a satului Pogăneşti este la intersecţia paralelei 46º 69´ latitudine nordică cu meridianul 28º 16´ longitudine estică (după Greenwich). Aşezarea este parte componentă a comunei Stănileşti, împreună cu satele Bogdana-Voloseni, Budu-Cantemir, Chersăcosu, Gura-Văii, Săratu şi Stănileşti. Fostă comună până în anul 1968, dată a unei noi organizări administrativ-teritoriale a României, satul Pogăneşti cuprinde o suprafaţă de 1832 ha, din care 123,52 ha teren intravilan (40 ha suprafaţă construită),

3 Vasile Băcăoanu, Nicolae Barbu, Maria Pantazică, Alexandru Ungureanu,

Dumitru Chiriac, Podişul Moldovei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 9 – 10.

11

1419,72 ha teren arabil. Viile nobile şi hibride ocupă 126 ha; păşuni şi fânaţe se regăsesc pe o suprafaţă de 131,26 ha; livezile cu pomi fructiferi ocupă 5,00 ha, bălţi – 6,00 ha, alte categorii de teren însumând 20,50 ha. Distanţa până la cel mai apropiat centru administrativ al zonei, respectiv oraşul Huşi, este de 9 km, aceeaşi distanţă fiind şi până la centrul reşedinţă de comună (Stănileşti). Satul Pogăneşti este legat de centrul de comună prin drumul comunal DC33 Pogăneşti – Gura-Văii, care a fost modernizat prin asfaltare între anii 2005 – 2006 în urma unui proiect Sapard. La nord de satul Pogăneşti se află satul Chersăcosu, la o distanţă de 4 km, legătura asigurându-se prin DC32, drum pietruit ce leagă DN24A (Huşi - Fălciu) de E 581 (Huşi - Albiţa). La nord, satul Pogăneşti se învecinează cu teritoriul administrativ al comunelor Duda-Epureni şi Drânceni, la Sud cu teritoriul administrativ al comunei Stănileşti şi al municipiului Huşi; la Vest cu municipiul Huşi şi cu teritoriul comunei Duda – Epureni, iar la Est cu râul Prut.

La rândul ei, comuna Pogăneşti, din stânga Prutului, raionul Hânceşti, este alcătuită din satele Pogăneşti şi

Marchet, ultimul considerat mai mult un cătun al primei localităţii menţionate.

1. Consideraţii geologice

12

Din punct de vedere geologic, în zona satelor Pogăneşti întâlnim, ca formaţiuni geologice, sarmaţianul mediu şi cuaternarul.

Sarmaţianul mediu este reprezentat sub forma unor depozite de gresii calcaroase. La marginea viilor, de la nord de sat, orizontul de gresie calcaroasă se află la 75 – 80 metri altitudine absolută şi apare sub formă de straturi groase de 8 – 12 cm, intercalate în nisipuri gălbui. La marginea de sud a localităţii, gresia calcaroasă este prezentă sub forma unui strat de 3 - 4 metri, pe alocuri uşor oolitică. În partea superioară există o intercalaţie bogată în cochilii şi mactre mari, fapt ce dovedeşte existenţa unei mări la est de Carpaţi începând din Neogen, şi care, în urma colmatării cu sedimente transportate de râurile ce veneau dinspre Carpaţi şi platforma rusă (vezi râul Prut), s-a umplut cu sedimente, transformându-se în uscat.

Adâncirea Văii Prutului a creat o mare diversitate a reliefului (dealuri, coline, depresiuni erozive, lunci largi) care au constituit condiţii prielnice de populare şi de locuire a oamenilor.

Gresia calcaroasă existentă este exploatată şi astăzi de către locuitori. Ea poate fi utilizată la construcţia de şosele, poduri, temelii de casă, beciuri şi prepararea varului inferior4. Din punct de vedere litografic, alături de gresia calcaroasă, în formaţiunile menţionate au o mare răspândire argilele şi nisipurile. Numai în partea superioară a depozitelor sarmaţianului mediu se află şi un

4 I. Gugiuman, Depresiunea Huşi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 30 – 33, 39.

13

orizont de calcar oolitic. Depozitele cuaternare sunt alcătuite din luturi loessoide, aluviuni argilo – nisipoase, prundişuri de terasă şi de luncă, utilizate la fabricarea cărămizilor5. Resursele subsolului sunt reprezentate de aceste materiale de construcţie. Producţia şi calitatea culturilor agricole, ca şi a viţei-de-vie din zona noastră, depind mult de natura şi compoziţia solului, adică de însuşirile fizice (structură, porozitate, compactitate, capilaritate) şi de însuşirile chimice (conţinutul în elemente nutritive, în microelemente), care, la rândul lor, depind de natura rocii mame şi de factori climatici şi biotici. Satul Pogăneşti, din dreapta Prutului, este situat pe dealul Pogăneşti; la N-V de sat se află dealul Moara de Vânt6, care nu depăşeşte 150 de metri altitudine. La nord de sat este prezentă, fragmentar, terasa Câlcea-Făgădău.7 Solurile întâlnite în zona aşezării noastre sunt: cernoziomuri de stepă tipice cu grosimea orizontului A, de humus între 15 – 55 cm şi a orizontului C, între 50 – 80 cm. Conţinutul de humus în stratul arabil variază între 2 – 4%. Se întâlnesc, de asemenea, cernoziomuri levigate cu orizontul A: 40 – 60 cm, B: 10 – 70 cm, C: 40 – 110 cm, D: loess şi lut. La cernoziomurile argiloase stratul D este alcătuit din argile sau marne. Grosimea medie a

5 I.Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicţionarul geografic al judeţului

Vaslui, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1988. p. 10. 6 I. Gugiuman, op. cit., p. 53. 7 Ibidem, p. 52.

14

orizontului de humus este de 12 – 45 cm. Solurile aluviale au humus între 0,4 – 5% în stratul arabil.

Sunt prezente şi soluri puternic erodate, supuse proceselor geomorfologice active ca prăbuşiri, alunecări, datorită compoziţiei solurilor, puţin rezistente la eroziune, existenţei pânzei de apă freatică, torenţilor provocaţi de ploi. Din punct de vedere agrochimic, într-un profil de sol realizat în Dealul Pogăneşti, la adâncimea de 0 – 50 cm, conţinutul în calcar activ şi compoziţie fizică a solurilor este următoarea: calcar activ: 10,8; nisip: 12,3; nisip fin: 14,5; praf în nisip: 39,8; argilă: 33,4. Solurile au o reacţie alcalină cu PH peste 7,6 (pentru stratul arabil de 40 cm). Conţinutul în carbonaţi variază de la 0,3 la 12,75% datorită înclinaţiei mai mari a pantelor erodate. Din punctul de vedere al aprovizionării solului cu fosfaţi mobili, acesta este slab aprovizionat, după conţinutul P205 şi valoarea PH8. Teritoriul satului Pogăneşti se încadrează într-o zonă cu o fertilitate ridicată a pământului, afectat însă de o serie de factori degenerativi: seceta ultimilor ani, absenţa sistemului de irigaţii, distrus după 1989, fărămiţarea masivă a proprietăţii. Parte din pământul obştii este arendat de o serie de unităţi cu specific agricol.

2. Clima

8 Avram D. Tudose, Constantin Neamţu, Podgorii şi vinuri din judeţul

Vaslui, altătadă şi acum, Casa agronomului, 1974, p. 93 – 96.

15

Lăţimea considerabilă a văii râului Prut, culmile de deal, fragmentarea, energia mare de relief sunt condiţii fizico-geografice care influenţează clima şi dau acesteia caracterul de climă temperat-continentală cu caracter excesiv. Variaţiile acestor factori au repercursiuni în geneza solurilor, răspândirea vegetaţiei, în folosirea diferenţiată a terenurilor agricole; precipitaţiile atmosferice sunt mai reduse în zona dealurilor joase şi în lunca Prutului, ca şi amplitudinile lunare şi anuale ale temperaturii aerului.

Fragmentarea, plus energia mare a reliefului, favorizează producerea inversiunilor termice, ce duc la formea brumei şi îngheţului, mai timpuriu toamna şi mai târziu primăvara, în valea Prutului.

În depresiunea Huşi radiaţia solară globală este situată înte 115-120 kcal/cm2. Durata de strălucire a soarelui în estul depresiunii şi în lunca Prutului este, în medie, de 2100 -2150 ore. În ultimii ani, durata de strălucire a soarelui a depăşit 2400 de ore datorită circulaţiei atmosferice din sud şi sud-est.

În zona satului Pogăneşti, sector cu un relief scund, regimul anual al insolaţiei se caracterizează prin existenţa valorilor mari şi în lunile de toamnă (septembrie - octombrie), prin aceasta favorizându-se culturile viticole (coacerea strugurilor).

Temperatura aerului este specifică ţinuturilor temperat-continentale, cu nuanţe excesive. Media anuală în zona oraşului Huşi este de 9,5 grade, media lunii ianuarie variază între -4,2 grade şi -3,5 grade, în timp ce media lunii iulie variază între 21 grade şi 21,7 grade C.

16

Îngheţul începe să se producă, în medie, toamna, după data de 15 octombrie, şi se termină primăvara, după data de 15 aprilie, în lunca Prutului până la 60 - 80 metri înălţime relativă deasupra solului. Brumele şi îngheţul se produc cu circa 10 - 15 zile mai devreme toamna şi mai târziu primăvara decât în altă zonă, ca efect al inversiunilor de temperatură, aerul mai rece şi, deci, mai greu, de pe culmea dealurilor coborând în Valea Prutului.

3. Precipitaţiile atmosferice

Apa reprezintă un element vital al mediului şi al

vieţii. Alături de alţi factori meteorologici, cât şi de factori naturali (relief, vegetaţie, soluri), apa sub formă de precipitaţii atmosferice joacă un rol decisiv în armonia mediului înconjurator şi în asigurarea recoltelor agricole.

Din analiza datelor înregistrate la Staţia Meteorologică a oraşului Huşi - care a prelucrat şi informaţii furnizate de staţia pluviometrică de la Pogăneşti, în scurtul timp cât aceasta a funcţionat - cantitatea medie anuală a precipitaţiilor căzute în zona oraşului Huşi este de 521,5 mm, fiind mai redusă decât media anuală a ţării, adică 620 mm. Scăderea continuă a precipitaţiilor, în special în perioada de vegetaţie a culturilor, respectiv lunile aprilie şi octombrie, s-a accentuat după anii 1945, urmare a dezechilibrului ecologic provocat de defrişarea şi desţelenirea vegetaţiei spontane din zonă, cât şi a asanării bălţilor din lunca Prutului (Balta Grosu şi Sula Mare) în procesul de cooperativizare a agriculturii.

17

Datorită înălţimii reduse a reliefului, suprafeţele foarte mici ocupate cu pădure, cantitatea de ploi şi zăpezi este în continuă scădere. În anul 1950, la Pogăneşti sau înregistrat 330,7 mm, jumătate din cantitatea medie anuală.

Între anii 1977 - 2000, în zona depresiunii Huşi, anii 1983, 1985, 1986, 1990, 1994, au avut cel mai scăzut volum de precipitaţii, acestea căzând însă la timp pentru a asigura culturilor agricole şi vegetaţiei spontane minimul necesar de umiditate.

Uscăciunea (5 - 7 zile consecutive fără precipitaţii) şi seceta (12 - 14 zile consecutive fără precipitaţii în lunile iunie – iulie - august) sunt destul de frecvente, fără a avea însă proporţiile secetelor din anii 1945, 1946, 2000 şi 2007. În anul 2000, în mai şi iunie, nu a plouat decât 4 mm, culturile agricole prăşitoare fiind salvate de la compromitere datorită ploilor din luna iulie.

Precipitaţiile atmosferice (ploile) au, în general, un caracter torenţial, ca şi viscolele însoţite de ninsoare. Ca exemplu, putem da ploaia torenţială din august 1994, care, însă, a luat un caracter catastrofal pentru unele localităţi din zonă (satul Valea Grecului). În acea zi de 26 august 1994, în 2 - 3 ore, au căzut 69 de mm/cm2.

Mari cantităţi de precipitaţii în zona noastră cad în lunile mai, iunie, iulie, adică circa 36% din totalul anual, cele mai puţine precipitaţii fiind în lunile februarie şi martie, adică circa 17% din totalul anual.

Ploile torenţiale şi grindina au o frecvenţă mai mare în valea Prutului decât în altă zonă a depresiunii Huşi. Se înregistrează anual 1 - 2 cazuri de grindină ce

18

produc pagube însemnate culturilor de zarzavat, viţei de vie şi pomilor fructiferi.

Zăpada, ca numar de zile cu ninsoare şi durată de acoperire a solului, are valori moderate, chiar scăzute în ultimii 10 ani. Ninsorile începeau, de regulă, în a doua decadă a lunii decembrie şi durau până la sfârşitul lui martie. La nivelul staţiei meteorologice Huşi, datele înregistrate arată că numărul mediu de zile cu ninsoare era de 18 anual, durata de acoperire a solului cu zăpadă fiind de circa 60 zile, iar grosimea stratului de zăpadă nu depăşea 10 - 12 cm/an. În ultimi ani se observă tendinţa de scădere accentuată a numărului de zile cu aspect de iarnă, fenomen cu implicaţii negative asupra semănăturilor de toamnă, care rămân expuse gerurilor uscate din lunile ianuarie - februarie, asupra viticulturii şi pomiculturii9.

4. Vânturile

Cea mai mare frecvenţă în zonă o au vânturile din

nord-vest şi nord, urmate de cele din sud-est şi sud. Vânturile din nord-est şi est sunt vestite pentru frigul pe care îl aduc iarna, adică crivăţul, şi prin aerul dogoritor din unele zile de vară. Frecvenţa lor este una redusă, cuprinsă între 6 - 9%. Aceste vânturi aduc cu ele stări de vreme cu urmări negative pentru culturile agricole,

9 I. Gugiuman, op. cit, p. 56; Gheorghe Şuşnea, Observaţii privind scăderea

cantităţii de precipitaţii atmosferice în zona oraşului Huşi, în ultimi 25 ani (1975 - 2000) în Prutul, anul 1, nr 7, iulie 2001, p. 3 – 4.

19

animale şi oameni, fiind însoţite de geruri cumplite iarna şi de secete grave vara.

Vânturile de sud şi cele de sud-est au frecvenţa accentuată în lunile aprilie, mai, iunie, noiembrie, când se produc în mod obişnuit deplasări ale maselor de aer dinspre sud-estul Europei şi dinspre Asia Mică spre partea centrală şi estică a Europei, unde se formează arii de depresiune joasă.

Pe culuarul larg al văii Prutului, mişcarea aerului este una mult mai intensă, are o frecvenţă mai mare, iar direcţiile dominante sunt cele date de orientarea nord-vest spre sud-est a reliefului de aici.

În afară de aceste vânturi cu caracter general, mai există în Depresiunea Huşi şi vânturi locale. Frecvente sunt brizele de versant, care se simt peste tot şi dau naştere în zona satului Pogăneşti unor curenţi reci de vale.

5. Hidrografia

1. Pânzele acvifere. Structura geologică şi faciesul petrografic al

depozitelor de sedimentare marină şi a celor de acumulare fluviatilă au favorizat formarea unui numar însemnat de pânze acvifere în Depresiunea Huşi. Debitul lor este, însă, modest, izvoarele generate fiind mici. Prezenţa lor este evidenţiată de existenţa în reliful văii Prutului a unor zone cu numeroase alunecări de straturi. La nivelul satului Pogăneşti, izvoarele sunt captate în 3 cişmele situate în vatra satului.

20

2. Apele de suprafaţă. Cele două sate gemene, Pogăneşti, sunt separate de

către râul Prut, cea mai de seamă arteră hidrografică a Depresiunii Huşi, despre care Dimitrie Cantemir spunea următoarele: „Numit în vechime Hierasus de către Ptolemeu, de Ammianus – Porota, iar de vechii greci Pyretus, izvorăşte din munţii Transilvaniei, numiţi de cei vechi Carpaţi, ce sunt hotar între această ţară şi Lehia şi străbate întreaga Moldovă”. Despre acelaşi râu Cantemir spunea că „are apa cea mai uşoară şi mai sănătoasă, cu toate că este cam tulbure din pricina nisipurilor pe care le aduce cu ea; numai când o laşi să stea într-un pahar, nisipul cade la fund şi atunci ai apa cea mai limpede”10.

Măsurătorile gravimetrice şi forajele de mare adâncime executate în anii `50 au configurat faptul că formarea văii Prutului a început din levantinul superior-cuaternarul inferior. S-a confirmat existenţa la est şi la vest de cursul inferior al râului Prut a unui deranjament tectonic de fundament la marginea de sud-vest a platformei ruse. Valea Prutului are o lungime redusă în dreptul zonei noastre; are însă o lăţime ce variază între 10 şi 21 km. Pe versantul stâng, în Republica Moldova, zona teraselor are o variaţie mai mică a lăţimii decât pe versantul drept al Prutului. Ca atare, Valea Prutului are un profil transversal asimetric. Albia majoră a râului Prut, cea mai joasă formă de relief, are în sectorul satului Pogăneşti aspect de luncă. Lăţimea sa este de 4 km. Grosimea depozitelor acumulate în albia majoră este de

10 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981,

p. 13.

21

13 - 17 metri. Aceste depozite pornesc din bază cu un strat de prundişuri (1,5 – 1,7 metri), peste care urmează un amestec de nisipuri grosiere şi nisipuri fine (4,8 – 5,5 metri), iar peste acestea, pe o grosime de 6 - 7 metri, se găseşte o succesiune de argile aluvionale, cu mâluri, nisipuri şi resturi vegetale. Pe suprafaţa albiei majore există şi cantităţi însemnate de depozite aluviale actuale, aduse de apele râului Prut cu ocazia inundaţiilor periodice. Panta albiei majore este destul de redusă: 0,7 -0,23 metri/km. Din această cauză, procesul de înmlaştinire al albiei majore şi de meandrare a albiei minore a râului Prut a fost în trecut mult mai avansat în amonte şi în aval de Depresiunea Huşi. În acele sectoare, bălţile şi terenurile mlăştinoase au fost mai numeroase, iar matca râului a avut condiţii optime de realizare a meandrelor de tip compus (secundare).

Albia minoră are un traseu cu numeroase sinuozităţi, descriind în cuprinsul albiei majore o serie de meandre rătăcitoare, ce îi sporesc lungimea în linie dreaptă cu peste 50%. O astfel de meandră se întâlneşte şi la est de satul Pogăneşti, fiind foarte evoluată, încât pedunculul ei nu are nici 40 - 50 metri lăţime. Adâncimea albiei minore variază între 4,1 - 5,6 metri, cele mai mici adâncimi aflându-se şi în dreptul localităţii Pogăneşti. Aici, la fundul albiei minore, există un banc de gresie nisipoasă dură, care formează obstacole în calea navigaţiei cu vase de mic tonaj. Pe suprafaţa albiei majore, albia minoră nu are un curs median, ci unul succesiv lateral. Până la Albiţa, aceasta se află deplasată spre versantul drept, iar de aici, spre sud, albia minora se

22

deplasează spre versantul stâng. Acest fenomen se datorează unui proces normal de evoluţie al albiei minore în cuprinsul albiei majore al multor râuri, proces ce se efectuează fără întreruperi. Dovadă acestui fapt o constituie existenţa în sectorul albiei majore, în dreptul depresiunii Huşi şi al zonei noastre, a unui vechi curs al acestui râu, un Pruteţ ce are traseul pe dreapta albiei majore. În timpul inundaţiilor mari din trecut, apele Prutului pătrundeau şi curgeau prin aceste pruteţe, realizând o formă hidrografică numită foarfece hidrografic. Actuala albie minoră, ca şi cea părăsită (Pruteţul), este adâncită în depozitele albiei majore. Chiar în porţiunile unde albia minoră atinge şi erodează lateral depozitele de la baza terasei inferioare, ca la sud-est de Pogăneşti, majoritatea patului ei se află situat tot pe depozitele albiei majore.

Regimul hidrografic al râului Prut prezintă o medie lunară de nivel cu maxim accentuat în lunile aprilie şi mai (168 - 165 cm); un maxim mai puţin accentuat în luna noiembrie (46 cm) şi un minim îndelungat în lunile de iarnă, pînă în februarie (33 cm). În trecut, în lipsa lucrărilor de hidroameliorare a cursului râului, în perioada 1928 – 1955, s-au produs 9 inundaţii mari, în care cea din 1941 a afectat grav satul, inundat într-o proporţie de 70%11.

Pe teritoriul satului Pogăneşti sunt câteva locuri care au fost incluse de către geograful huşean Ion Gugiuman în categoria rezervaţiilor. Este vorba de punctele de gresie fosiliferă aflate la Nord (Pietrărie) şi la

11 I. Gugiuman, op. cit., p. 109.

23

Sud de sat. Interesant este faptul că în toate celelalte lucrări dedicate judeţului Vaslui, mai vechi sau mai noi, aceste puncte nu sunt menţionate12. Evitare cu bună ştiinţă, ignoranţă? Greu de spus. Sătenii exploatează şi astăzi „piatra crescută din pământ”. Mai trebuie semnalată şi flora spontană rară din partea estică a satului.

6. Vegetaţia Sub aspectul fitogeografic, pe teritoriul celor două sate, în partea spre Prut, întâlnim o zonă de stepă, ce formează o fâşie continuă pe dreapta şi pe stânga văii Prutului, ce se suprapune reliefului de dealuri joase şi de terase. Pajiştile stepei primare se întâlnesc pe suprafeţe reduse, acest fapt datorându-se extinderii culturilor agricole şi intensificării păşunatului. Vegetaţia ierboasă de pe terenurile nedesţelenite este alcătuită din numeroase specii: păiuş (Festuca pseudovina), firuţa (Poa pratensis), cimbrişor (Thymus Sp.), jaleş (Salvia nemoroso), lucernă sălbatică (Medicogo falcata), scai galben (Centaurea solstitialis), ciurlani (Eryngium campestre), peliniţă (Artemisia austriaca), nemuritoare (Xeronthemusn annum), zâzanie (Lolium perenne), iarba câmpului (agrostis alba), etc13.

12 Aurel Zugravu, Judeţul Vaslui - file de monografie, 1972, p, 56. 13 I. Gugiuman, op. cit., p. 121.

24

Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin pâlcuri sau tufişuri de arbori spinoşi: porumbarul, măceşul, păducelul, migdalul pitic14. În compoziţia pajiştilor primare se întâlnesc buruieni şi plante toxice, care reduc calitatea acestora, ca troscot, ştiriţă, holeră, peliniţă, ciulin, pălămidă, piciorul cocoşului (Ranunculus sceleratus), măselariţa, mătrăguna (Atropa belladona).

Pe cuprinsul stepei se întâlnesc şi plante medicinale utilizate de localnici în tratamentul unor afecţiuni. Între aceste plante amintim: pojarniţa (Hypericum perforatum), coada şoricelului, cicoarea, etc.

O plantă comună este săricica (Salsola ruthenica), pe care, toamna, vântul o rupe şi o poartă pe câmp, ca şi tufele de ciurlani.

Vegetaţia halofită, specifică sărăturilor, este alcătuită din bălănică (Atropis distans), steluţa (Aster tripholicum), peliniţa de sărături (Arthemisia solina), lăptuca de sărături (Taraxacum bessarabicum).

În lunca Prutului, covorul vegetal are o alcătuire mai complexă decât a şesului. La est de Pogăneşti sunt câteva insule de pădure alcătuite din plop (Populus tremula), salcie (Salix fragilis, Salix Alba), ulm (Ulmus foliacaea), stejar (Quercus robur), curpenul de pădure, hameiul, viţa sălbatică (Vitis silvestris), care atinge dimensiuni foarte mari, între 50-70 de metri lungime.

În componenţa pajiştilor luncii, flora ierbivoră cu caracter mezofit este foarte bogată: Tripholium hibridum,

14 Ibidem.

25

Tripholium repens, Poa Pratensis, Poa Palustris, Ranunculus repens, Ranunculus sardons.

În locurile mlăştinoase, pe suprafeţele ocupate temporar de bălţi, creşte rogoz, papură, stuf, pipirig, mama apei, lintiţa, diverse specii de alge15.

Vegetaţia a reprezentat un factor pozitiv în aşezarea locuitorilor pe aceste locuri. Ea a oferit o sursă de hrană şi materii prime. Zonele de stepă primară au fost utilizate pentru extinderea culturilor agricole şi pomiviticole de-a lungul timpului, pentru păşunat, multe suprafeţe fiind în prezent degradate.

7. Fauna

Unele specii prezente în trecut au dispărut (cazul dropiei şi spurcaciului) sau sunt pe cale de dispariţie datorită înlocuirii peisajului natural cu cel al culturilor agricole. Fauna se caracterizează printr-o sporită predominare a rozătoarelor: popândăul, hârciogul, şoareci de câmp,. Alături de aceste mamifere, sunt prezente păsările călătoare obişnuite (barza, cocorul), ca şi prepeliţa (Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix), vrabia (Passer domesticus),ciocârlia (Alauda oevensis), graurul (Prigonia), cioara (Corvus corvus). Reptilele sunt reprezentate prin şerpi, şopârle, iar insectele prin cosaşi, greieri, fluturi16.

În trecut, documentele istorice semnalau prezenţa lăcustelor migratoare (Locusta migratoria), ce veneau din

15 Ibidem. 16 Ibidem, p. 123.

26

Delta Dunării, ori din lunca Prutului inferior, producând pagube însemnate culturilor agricole, fapt ce genera foamete. Astfel, istoria păstrează amintirea lui Lăcustă Vodă, ca şi pe cea din vara anului 1711, menţionată în timpul războiului ruso-turc din vara aceluiaşi an, când „ din gura Jijiei, până în gura Sărăţii, pe Prut, se tâmplase acel loc tot mâncată iarba de lăcuste, de nu ave ce mânca caii”.

Fauna luncii Prutului este alcătuită din mamifere precum: vidra (Lutra lutra), nurca (Nutreola nutreola), vulpe, lup, mistreţ, iepure. Dintre păsări amintim prigoria, lăstunul de mal, piţigoiul de stuf, codobatura, privighetoarea de stuf, lişiţa, raţa sălbatică, gâsca sălbatică, cudalbul, uliul de baltă, cocostârcul, pescăruşul. Aceste păsări vin dinspre Dunăre şi cursul inferior al Prutului, atrase de numărul mare de broaşte şi de şoarecii de câmp. Dintre reptile putem menţiona şarpele de apă17.

În apa Prutului trăieşte în bune condiţii o faună piscicolă reprezentată de peşte semimigrator, precum: crapul (Cyprinus carpio), şalăul (Lucioperta Lucioperta), somnul, ştiuca, cleanul, scobarul, linul (Tinca tinca), bibanul, zvârluga, plătica, carasul, morunaşul. La ape mari, crapi şi somni uriaşi de Dunăre urcă pe Prut în sus, lor alăturându-se şalăul şi scrumbia de Dunăre18. b) Date geografice ale satului Pogăneşti, din Basarabia

17 Ibidem, p. 125. 18 Ibidem.

27

Putem spune că, în mare, condiţiile climatice din zona satului Pogăneşti din stânga Prutului sunt asemănătoare cu cele din dreapta acestui râu. Dealurile de peste Prut, ce despart apa Lăpuşnei de Valea Prutului, variază ca altitudine între 96 de metri şi 201 metri, iar albia râului Prut este cea mai joasă dintre albiile râurilor care se varsă în Dunăre19.

Ineditul îl reprezintă ariile protejate din zona satului basarabean, din raionul Hânceşti, cu o suprafaţă de 203 ha, şi cuprinsă între următoarele coordonate: la vest de satul Sărata-Răzeşi (raionul Leova), ocolul silvic Cărpineni, Pogăneşti-II, parcela 14, subparcelele 1, 4 - 7. Deţinătorul funciar este Gospodăria Silvică de Stat Hânceşti. Rezervaţia naturală Silvică "Pogăneşti" este încadrată în etajul fitoclimatic de silvostepă, şi are următoarele caracteristici: - Silvostepă deluroasă de cvercete cu stejar pufos pe cernoziomuri necarbonizate20; - Silvostepă deluroasă de cvercete cu stejar pedunculat pe cernoziomuri necarbonizate. - Silvostepă-luncă de zăvoi de plop pe soluri aluviale; - Silvostepă-luncă de zăvoi de salcie pe soluri aluviale; - Silvostepă-luncă de deal, şleao-plopiş pe soluri aluviale rar şi puţin inundabile; - Deluros de cvercete cu gorunete extrazonat în silvostepă pe soluri cenuşii.

19 Gh. Ghibănescu, Răbâia şi moşiile din jur, Huşi, 1927, p. 1-2. 20 Conform pagina de Internet:

http://bsapm.dnt.md/Baza_de_date/Roman/Rezerv/Rezervatiile%20naturale.htm

28

Au fost identificate următoarele tipuri naturale de pădure: - Stejăret de silvostepă de productivitate inferioară; - Stejar pufos de silvostepă; - Şleao-plopiş de luncă; - Zăvoi de PLA; - Zăvoi de Sb; - Gorunet extrazonat în silvostepă21.

Solurile identificate sunt: cernoziom argiloiluvial, cenuşiu închis, aluvial tipic, cenuşiu deschis.

II

Câteva date arheologice

Valea Prutului reprezintă un spaţiu ce a asigurat toate condiţiile necesare populării umane din cele mai vechi timpuri: vecinătatea apei, materiale uşor de procurat pentru construirea locuinţelor, teren arabil fertil cultivării plantelor şi creşterii animalelor, peşte din belşug aflat în bălţile Prutului, vânat, posibilitatea unei refugieri rapide din calea năvălitorilor22. Teritoriul satului Pogăneşti a fost locuit din cele mai vechi timpuri, fapt dovedit prin descoperirile arheologice din intravilanul şi extravilanul localităţii.

21 Ibidem. 22 I. Gugiuman, op. cit., p. 142.

29

Peste Prut, pe raza localităţii Pogăneşti, a fost descoperită o aşezare aparţinând culturii Cucuteni23. Deşi spaţiul satului Pogăneşti nu s-a aflat în atenţia deosebită a arheologilor, mărturiile trecutului încep, treptat – treptat, să iasă la lumină, în special prin descoperiri izolate, continuate apoi de specialişti în domeniu. Este cazul necropolei tumulare „Movila Pescarului II”, descoperită în mod accidental de către muncitorii ce transportau pământ pentru amenajarea terasei şcolii24.

În urma sesizărilor făcute de primăria comunei Stănileşti, pe data de 25 iulie 2006, conducerea Muzeului „Ştefan cel Mare” din Vaslui s-a deplasat la Pogăneşti în punctul „Movila Pescarului” pentru a verifica materialul arheologic găsit întâmplător în urma excavării pământului pentru amenajarea terasamentului din jurul şcolii construită recent în sat. Muncitorii au risipit în săpătură mai multe oase umane, ceramică şi alte obiecte de inventar de la mormintele înhumate în movilă.

După verificarea locului şi a materialului arheologic deranjat, s-a luat decizia ca la movilă să se execute o săpătură urgentă de salvare, fapt cu care ministrul şi direcţia de resort au fost de acord, eliberându-se Autorizaţia nr. 226/2006.

23 Istorie. Manual pentru clasa a V – a, Chişinău, p. 24. 24 În acest capitol voi prezenta materialul care a fost publicat în numărul 54

al revistei „Elanul”, din august 2006, de către Marin Rotaru, Laurenţiu Chiriac, Florin Varvara, Cristian Onel şi Ştefan Plugaru şi intitulat Punctul arheologic „Movila Pescarului II din satul Pogăneşti, comuna Stănileşti, judeţul Vaslui”, p. 1, 6-7, pus la dispoziţia noastră prin amabilitatea domnului Cristian Onel.

30

În aceste condiţii, s-a autorizat un colectiv de intervenţie arheologică format din arheologii: Laurenţiu Chiriac, Marin Rotaru, Florin Varvara, Cristian Onel şi Ştefan Plugaru. Echipa a lucrat într-o primă etapă de salvare arheologică între 2 - 6 august 2006.

Movila, numită de localnici „Movila Pescarului” II25, este, de fapt, un tumul necartat, aplatizat, realizat pe un martor de eroziune pe terasa râului Prut, cu laturi râpoase spre est şi nord şi cu o ravenă profundă spre vest, creată de eroziuni. Are forma ovală pe direcţia N-S şi este situat la 30 m de drumul comunal 37, la extremitatea sudică a satului Pogăneşti şi la circa 3400 m de drumul DN 24 A Huşi-Fălciu.

Tumulul se află pe un teren-păşune extravilan în proprietatea publică a satului Pogăneşti. Diametrul movilei este de 15 m în lungime şi 11 m în lăţime. Înălţimea maximă este de 1,20 m de la nivelul actual al solului.

Amenajat ca un monument funerar în perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului, tumulul a avut iniţial o înălţime mai mare, dar s-a erodat de-a lungul timpului.

Sondajul propriu-zis a început prin realizarea unei secţiuni AB în lungime de 11 m pe direcţia E-V, pentru a mai salva din inventarul rămas în mormintele răvăşite şi

25 Menţionăm că în Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, Ghenuţă

Coman a cartat o movilă cu acelaşi nume la 2 km nord de Gura Văii comuna Stănileşti (vezi: Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, p. 229/LVIII.7). De la movila aceasta şi până la movila din marginea sudică a satului Pogăneşti mai sunt 3 km şi pentru a le deosebi am denumit-o „Movila Pescarului II”.

31

realizarea unor casete în săpăturile începute spre mijlocul movilei.

Structura movilei este destul de simplă, indicând următoarea succesiune: sol de culoare neagră, a cărui grosime nu depăşeşte 1,20 m26, apoi un strat de sol brun de 0,30-0,40 m, iar acestuia îi urmează pământul galben. În stratul de culoare neagră, cât şi în cel următor, se găsesc resturi arheologice, în special fragmente ceramice din diferite perioade istorice, aşchii de silex, oase de animale, cochilii de melci şi scoici.

În porţiunea cercetată au fost descoperite, la adâncimi cuprinse între 0,25 m - 1,15 m, morminte deranjate şi oase risipite, toate de inhumaţie.

Un singur mormânt (M1) s-a găsit nederanjat. Descoperit la adâncimea de 0,25 m, scheletul de adult de 1,65 m lungime se află într-o stare bună de conservare, în poziţia întins pe spate, cu mâinile aduse pe lângă corp, cu capul la nord şi picioarele la sud. Lângă craniu, în partea de nord-est se afla o căniţă cu toartă, aşezată cu gura în sus, uşor înclinată spre nord-vest. Este confecţionată dintr-o pastă de culoare cenuşie-gălbuie, are forma bitronconică, fundul inelar, gâtul scurt, buza uşor evazată. Înălţimea cănii are 11 cm, diametrul gurii 7,8 cm, iar al fundului 6 cm.

S-au mai găsit 5 morminte de copii aşezate în poziţia chircită, dar deranjate, şi două morminte de adulţi: unul deranjat din vechime şi celălalt risipit de lucrători, la adâncimi diferite (0,80 - 1,15 cm).

26 Măsurătorile noastre în profilul malurilor din apropierea movilei indică o

grosime a solului vegetal de culoare neagră cuprinsă între 1,00-1,15 m.

32

În preajma unui mormânt de copil s-a găsit un vas întreg de formă globulară, cu butoni perforaţi vertical, gâtul scund, buza dreaptă, umerii ridicaţi la baza butonilor şi rotunjiţi, fundul îngust şi plat. Vasul este lucrat dintr-o pastă fină şi uniform arsă, de culoare gălbuie-cărămizie. La exterior este acoperit cu o angobă gălbuie, peste care s-a aplicat un decor geometric, trasat cu o culoare brun-negricioasă, vizibil pe umărul vasului. Dimensiuni: înălţimea 10 cm, diametrul maxim 12 cm, diametrul gurii 6 cm, diametrul fundului 5,5 cm.

Tot din apropierea scheletului răvăşit provine un profil de la un vas spart din vechime, asemănător cu primul, dar mai mic. Înălţimea vasului este de 10,5 cm. Din câteva fragmente de la un vas, aflate în apropierea celor descrise mai sus, distrus de muncitori, s-a reuşit restaurarea unui profil. Vasul avea înălţimea de 10,5 cm iar sub buza evazată are un decor alveolat.

În preajma scheletelor de adulţi s-au găsit două pumnale de fier27 iar lângă un schelet de copil s-au găsit patru arşice de miel.

În tumulul de la Pogăneşti, după ritualul funerar, mormintele descoperite se împart în morminte cu schelete chircite şi cu schelete întinse.

În prima grupă, mormintele cu schelete chircite au un inventar sărăcăcios sau sunt lipsite de inventar şi aparţin unor copii. Un singur mormânt, se pare, a avut inventar.

27 Pumnalele se află în laboratorul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” din

Vaslui pentru restaurare.

33

Mormintele tumulare cu schelete chircite orientate în mod diferit şi îngropate la adâncimi variabile aparţin populaţiilor din perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului28. Mormântul chircit cu inventar de la Pogăneşti ne permite o încadrare cronologică mai restrânsă. Astfel, ceramica reprezentată de vasele globulare cu butoni străpunşi vertical, unul din ele cu urme de pictură, sunt asemănătoare cu cele descoperite la Horodiştea29, Bălteni30, sau cu ceramica din mormântul 20 din tumulul de la Brăiliţa31 şi aparţin culturii Horodiştea-Folteşti-Erbiceni. Şi vasul cu decor alveolar este asemănător cu fragmentele ceramice de la Ţigănaşi, Complexul Horodiştea-Erbiceni32.

Arşicele de miel găsite în preajma unui schelet de copil amintesc de astragalele găsite în mormântul M1 din necropola tumulară de la Giurcani-Argeana33. Toate acestea sunt elemente reprezentative pentru perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului (3000/2500-

28 Pentru această perioadă vezi: N. Zaharia, M.P. Dâmboviţa, De la

paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 37-38; Costachi Buzdugan, Cercetările arheologice de la Giurcani, judeţul Vaslui, în Cercetări arheologice, IV, Bucureşti, 1981, p. 7-19 şi Săpăturile arheologice din anul 1980 de la Giurcani, judeţul Vaslui, în Cercetări arheologice, V, Bucureşti, 1982, p. 29-35; Vasile Chirica, Marcel Tănăsache, Repertoriul arheologic al jud. Iaşi, vol.I, Iaşi, 1984, p.138-148, fig. 6.

29 Hortensia Dumitrescu, La station préhistorique de Horodiştea sur la Pruth, IX-X, 1941-1944, p.133-136.

30 N. Zaharia, Două vase pictate din grupul Horodiştea-Folteşti descoperite la Iaşi, în Arheologia Moldovei, II-III, 1964, p. 439.

31 N. Harţuchi şi I. Dragomir, Săpăturile de la Brăiliţa, în Materiale, III, p.140.

32 Vasile Chirica, Marcel Tănăsachi, op.cit., vol.II, p. 534, fig. 138. 33 Costachi Buzdugan, op. cit.

34

2000/1800 b. Hr.), respectiv cultura Horodiştea-Folteşti-Erbiceni.

Mormintele cu schelete aşezate pe spate cu picioarele întinse şi braţele aduse pe lângă corp manifestă trăsăturile caracteristice înmormântărilor sarmatice. Mormintele de la Pogăneşti apar sub forma înmormântărilor secundare în tumuli preexistenţi, ca şi la Giurcani-Argeana34, datate în secolele I-II p. Hr., Şendreni, Tecuci, Bârlad-Prodana, Valea Lupului, Hănăşeşti, Glăvăneşti datate în ultimul sfert al secolului II sau prima jumătate a secolului III p. Hr.35.

Mormântul nr. 1, cu cană lucrată la roată, şi cele cu pumnale de fier sunt specifice populaţiei sarmatice. Vasul seamănă foarte mult cu cele descoperite la Tutova36, datate în secolele II-III p. Hr., dar pumnalele nu pot fi datate mai târziu de începutul secolului II, fiind asemănătoare cu cele din mormintele de la Vaslui37 şi Giurcani38. Ţinând cont de cronologia folosită şi de faptul că ceramica se întâlneşte pe tot parcursul secolului II şi mai timpuriu, mormintele de la Pogăneşti pot fi atribuite sarmaţilor timpurii şi datate în secolele I-II p.Hr.

34 Ibidem, M.5, M.8, din tumulul I şi M1, M3 din tumulul II. 35 Gh. Bichir, Sarmaţii la Dunărea de Jos în lumina ultimelor cercetări

arheologice, în Pontica, 5, p. 171 şi urm. 36 Vasile Palade, Noi descoperiri sarmatice în zona Bârladului, Hierasus,

1981, p. 69-71, fig. 3/6. 37 Al. Andronic, Un mormânt sarmatic descoperit la Vaslui, SCIV, 14, 2,

1963, p. 147 şi urm. 38 Costache Buzdugan, op. cit., fig. 4/3.

35

În luna octombrie 2006 au fost reluate cercetările de la tumulul „Movila Pescarului II”39. În această etapă s-a continuat săparea zonei de sud a movilei unde s-au găsit încă două cranii de la scheletele răvăşite de lucrătorii care au excavat pământul pentru realizarea terasamentului în jurul şcolii din satul Pogăneşti, apoi s-a continuat săparea casetei unde s-a descoperit în sit mormântul nr. 1, în centrul movilei. Amintim că mormântul se afla la adâncimea de 25 cm şi era sarmatic.

Sub mormântul nr. 1 s-a descoperit un altul, M2, la adâncimea de 1,10 m. Scheletul lung de 1,80 m, orientat pe direcţia N-S, este al unui sarmat adult, foarte bine conservat. Capul este puţin înclinat spre dreapta, mâna dreaptă este întinsă pe lângă corp, iar cea stângă, îndoită de la cot, se sprijină pe oasele bazinului.

Spre nord-est, foarte aproape de cap, se află o cană cu toartă, de formă bitronconică, aşezată cu gura în sus, uşor înclinată spre nord-vest. Este lucrată dintr-o pastă de culoare cenuşie, bine arsă. Cana are fundul inelar şi buza dreaptă. Dimensiuni: înălţimea 17,7 cm; diametrul gurii 7,6 cm; diametrul fundului 6,2 cm.

39 Menţionăm că rezultatele cercetărilor primei etape a săpăturilor de la

„Movila Pescarului II” din Pogăneşti au fost publicate în revista „Elanul” nr. 54, din august 2006.

De asemenea, materialul care urmează a fost preluat din articolul Punctul arheologic „Movila Pescarului II din satul Pogăneşti, comuna Stănileşti, judeţul Vaslui”, semnat de Marin Rotaru, Laurenţiu Chiriac, Florin Varvara, Ştefan Plugaru, în Elanul, nr. 56, octombrie 2006, p. 1 – 2, pus la dispoziţie tot de către domnul Cristian Onel.

36

În mâna dreaptă, printre falange, s-a găsit un pumnal de fier puternic oxidat, aflat într-o stare proastă de conservare40.

La nivelul umărului şi al tibiei, pe partea dreaptă a scheletului, s-au găsit două mărgele de sticlă de culoare verzuie.

Mormântul nr. 2 de la Pogăneşti se află sub mormântul nr.1, caz ne mai întâlnit în lumea sarmatică. S-au mai descoperit două morminte principare situate unul lângă altul în centrul tumulului la Olăneşti41 în T16.

Mormintele de la Pogăneşti sunt suprapuse, despărţindu-le un strat de pământ de 85 cm.

Morminte cu braţul pe bazin s-au descoperit şi la Pogorăşti, judeţul Botoşani42 în mormintele 2 şi 3.

Pumnalele au, de obicei, aceeaşi poziţie faţă de schelete43, cum are şi pumnalul de la Pogăneşti şi seamănă cu acestea.

Prezenţa unor mărgele izolate în preajma corpului, care au fost, probabil, cusute de veşminte este întâlnită şi la Vaslui44.

40 Pumnalul nu s-a recuperat întreg din cauza degradării. 41 Gh. Bichir, Les sarmates Bas Danube, în „Dacia”, N.S., XXI, 1977, p.

171. 42 I. Ioniţă, Noi descoperiri sarmatice pe teritoriul Moldovei, în Arheologia

Moldovei, II-III, 1964, p. 314. 43 Radu Vulpe, Săpăturile de la Poieneşti din anul 1959, în „Materiale I”,

1953, p. 357-358, fig. 193-194/1; I. Ioniţă, op.cit., p. 321, fig. 8; C. Buzdugan, Cercetările arheologice de la Giurcani, jud. Vaslui, în „Cercetări arheologice IV”, 1981, p. 7-19, fig. 3/3.

44 Al. Andronic, Eug. Neamţu şi Fl. Banu, Săpăturile de salvare de la Vaslui, în Materiale VIII, p.89.

37

În partea de sud-vest a movilei s-a găsit o vatră de foc. Este o practică întâlnită în lumea sarmatică. Un caz asemănător s-a întâlnit la Carpaci, pe teritoriul Moldovei de peste Prut.

Mormântul nr. 2 de la Pogăneşti - Movila Pescarului II - aparţine unui luptător sarmat important. A fost înhumat în centrul tumulului. Peste el a fost înhumat un alt personaj important, poate un urmaş al acestuia.

Nmărul mormintelor sarmatice de la Pogăneşti a ajuns la patru. Cele două morminte deranjate de lucrători se aflau în partea de sud a movilei45 şi aveau pumnale în inventar. Pentru că multe din oasele scheletelor lipseau, iar cele rămase erau deranjate, nu s-a putut face nici o precizare asupra orientării acestora. Pumnalele găsite încă nu au fost restaurate, dar la o verificare atentă s-a constatat că sunt asemănătoare cu cel de la M2 de la Pogăneşti.

În zona satului Pogăneşti, în satele vecine, mai sunt câteva movile. Deasupra satului, către nord-vest, pe dealul cu acelaşi nume, se află un tumul cu denumirea de Movila Pogăneşti, cercetat în anul 1970 de către arheologul Ghenuţă Coman şi aflat, prin raportare la localităţile înconjurătoare, la o distanţă de aproximativ 3 km sud-est de satul Valea Grecului.

Movilele Pescarului, Pogăneşti, Budu, Bogdana – Voloseni, aflate pe teritoriul comunei Stănileşti, cât şi movila lui Andrei (Râşeşti), Răbâia (aflată între localităţile Râşeşti şi Albiţa), au făcut parte, în vechime, dintr-un sistem de comunicaţii, mai ales că peste Prut se

45 Vezi revista „Elanul”, nr. 54.

38

află movilele gemene din dreptul localităţii Leuşeni, cu rol de apărare împotriva invaziilor populaţiilor migratoare. Dar domeniul arheologiei demonstrează că spaţiul celor două sate a fost locuit şi în alte perioade.

Resturi de amforă romană au fost descoperite pe teritoriul Pogăneştilor din dreapta Prutului, datând din secolele II – IV d. Hr, şi demonstrează faptul că procesul de romanizare a cuprins şi arealul lumii dacice, până la Nistru, care nu a fost încorporat în Imperiul Roman, respectiv provincia Dacia. În secolele respective majoritatea populaţiei aparţinea ramurii carpice a daco-geţilor, cărora li se alătură, pe lângă populaţiile de stepă, şi primii migratori germanici din Moldova, bastarnii46. Carpii, ca şi ceilalţi daci din La Tene şi Epoca romană, locuiau în bordeie şi case construite la suprafaţa solului, realizate din lemn şi lut, în comunităţi mici. Proviziile şi le păstrau în gropi special amenajate, pentru a fi ferite de gerul iernilor şi a nu fi observate de duşmanii care-i atacau. Preferau zonele de deal, în apropierea aşezărilor fiind situate necropolele. Carpii îşi incinerau morţii, resturile fiind depuse în urne cu capac sau direct în groapă. Alături de incineraţie, carpii practicau şi înhumarea, în special copii sub 7 ani, fapt ce denotă că din anumite motive, de regulă religioase, unii locuitori îşi incinerau copiii, iar alţii şi-i înhumau47.

46 Ioan Mâcnea Vetrişanul, Atingerea mitului. Vetrişoaia. 475 de ani File de

monografie, Ed. Timpul, Iaşi, 2003, p. 39. 47 Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei vechi a României, vol. I, A – C, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 256.

39

Dispunând de o bază economică solidă şi de o forţă militară redutabilă, carpii au atacat în repetate rânduri Imperiul Roman, fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii şi goţii.

III

Toponimia

Toponimia poate fi definită ca disciplina care se ocupă cu studiul numelor de locuri dintr-o limbă sau dintr-o regiune oarecare. Numele de locuri şi de persoană constituie o părticică din tradiţia şi din istoria ţării, ele dau informaţii asupra culturii şi asupra modului de viaţă, în general, al celor care ne-au precedat. Majoritatea numelor de locuri sunt referinţe exacte pentru localizarea şi individualizarea realităţilor geografice. Ele reflectă legătura dintre om şi natură, imaginaţia şi mentalitatea populară48. Toponimia nu se mărgineşte numai la stabilirea etimologiei, a sensului originar sau al evoluţiei numelor de locuri. Ea trebuie să reconstituie istoricul populării unui ţinut, punerea în valoare a reliefului. Dacă trebuie să ne referim la cele două sate aflate în studiu, situate acum în state diferite, este de ajuns să observăm că toponimele din stânga Prutului şi cele din dreapta râului sunt asemănătoare. Ele

48 Ilie Dan, Nume proprii româneşti, Ed. Timpul, Iaşi, 2006, p. 49.

40

provin dintr-un fond comun, creat, în special de populaţia română, încă din perioada medievală. Numele de locuri nu sunt întâmplătoare, ele fiind generate de anumite cauze49. În absenţa unor documente istorice, numele de locuri istorice pot fi nişte martori autentici pentru elucidarea unor aspecte importante ca înfiinţarea unui sat, dispariţia unor localităţi, migraţia unor populaţii, ş.a.m.d50.

Numele de locuri de origine străină ne ajută să recunoaştem populaţiile care au locuit mai demult în regiunea noastră, dar este necesar ca acestea să nu fi fost împrumutate ca nume comune.

Numele de sate provin, în general, din termeni entopici, din apelative şi, îndeosebi, din patronime, acestea din urmă indicând pe fondatorul satului sau pe proprietarul locului pe care s-a întemeiat aşezarea sau pe posesorul căruia i-a fost donat satul.

Numele de sate formate pe baza unui nume nu sunt, obligatoriu, şi cele mai vechi, originare, fiind adesea numele unui nou proprietar (care nu este întemeietorul acelui sat), care a înlocuit numele mai vechi al fondatorului.

O parte din toponimele din satul Pogăneşti au fost cuprinse în Dicţionarul geografic al judeţului Fălciu, editat în 1893, autor fiind revizorul şcolar C. Chiriţă. Ulterior, aceste toponime au fost preluate în Marele

49 Ibidem, p. 61. 50 Ibidem, p. 51.

41

dicţionar geografic al României, publicat în cinci volume, între anii 1898 – 1902.

Ca teorii privitoare la originea numelui Pogăneşti pot fi consemnate mai multe. Astfel, Gh. Ghibănescu nota că Melchisedek Ştefănescu s-a luat după obiceiul ce era la noi în vechime, de a se da nume unui loc după numele proprietarului. El adaugă că „în aceasta nu greşeşte, căci faptul aşa s-a petrecut la noi în ţară în majoritatea cazurilor, şi de aceea şi el se grăbeşte în <<Cronica Romanului>> a da originea la o mulţime de sate şi chiar târguri după numele proprietarului. Astfel, Pogan a dat Pogăneşti”51.

Trebuie menţionat faptul că numele legendarului întemeietor al satului a fost Pogan, care s-ar putea traduce prin „afurisitul”52.

Chestionaţi asupra originii şi semnificaţiei numelui satului, sătenii au afirmat că denumirea provine de la pogon, unitate de măsură a suprafeţelor, pământului, lucru întâlnit, de altfel, şi în Dosarul Monografic al comunei Pogăneşti, al cărui autor nu este cunoscut.

Pogonul, ca unitate de măsură, era echivalentul a jumătate de hectar. La începuturi a însemnat suprafaţa de teren arată cu boii într-o singură zi, dar a fost utilizat, cu precădere, în Ţara Românească şi mai puţin în Moldova.

51 Gh. Ghibănescu, Originea Huşilor, Bârlad, 1887, p. 42 – 44. 52 Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, avem următoarele

sensuri ale cuvântului pogan: 1. Murdar, respingător, scârbos, spurcat. 2. (despre alimente) Care a venit în contact cu ceva scârbos, murdar, şi nu mai poate fi vindecat; (despre vase) în care nu se pun alimente pentru oameni. Oprit de biserică. 3. Figurat (adesea substantiv)- Vrednic de dispreţ, mârşav, ticălos. (despre lucruri) Odios, nesuferit, rău, nedrept. 4. (Figurat) Eretic, păgân.

42

Este însă puţin probabil ca o unitate de măsură a pământului să determine numele unei localităţi.

În România, toponimul Pogăneşti se mai înregistrează în comuna Zam, judeţul Hunedoara, atestat documentar prima dată la 1468; sat în comuna Bârno, judeţul Timiş, menţionat documentar prima oară la 145353. O formă apropiată este şi în judeţul Vaslui, respectiv Pogoneşti, în comuna Iveşti.

În cele ce urmează prezentăm toponime întâlnite în satele Pogăneşti, din dreapta şi stânga Prutului.

Nazari, trup de moşie al Pogăneştilor. Toponimul apare în documente ale Primăriei Pogăneşti din anul 1938, când învăţătorul de atunci al şcolii, Dumitru Chiriţoiu, preşedinte al Căminului Cultural, solicită alocarea unui teren pentru construcţia clădirii căminului, cât şi teren agricol din arendarea căruia lăcaşul cultural să se întreţină. Reuniţi în şedinţă comunală, locuitorii satului aprobă împroprietărirea căminului cu 8 ha pământ din trupul moşiei Nazari.

Denumirea, pierdută astăzi, o punem în legătură cu o cumpărătură a lui Nicolae Racoviţă hatmanul, fiu al lui Racoviţă Cehan, proprietarul Pogăneştilor, din 2 aprilie 1664, atestată prin „zapis de la Nazaria Mihăileasă, fata Cazacului, nepoată Frei ot Şopârleni şi nepoata Lala, fetele surorii Mariei, ce vinde un bătrân din sat din Şopârleni, bătrânul moşului lor Frăi, drept 40 de lei lui Neculai Racoviţă, iscălit de 4 boieri de atunci”; act întărit un an mai târziu, la 22 aprilie, când avem „zapis tij

53 Eliza Ghinea, Dan Ghinea, Localităţile României. Dicţionar, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 417.

43

de la Nazarie, fata Cazacului ce asămine grăieşti, care este iscălit de Neculai Buhuş şi alţi boieri ce arată că un bătrân din Şopârleni, ţinutul Fălciului, din vatra satului, din câmp, din ţarină, din fânaţ şi din tot locul aparţine cu tot venitul lui Nicolae Racoviţă”54. Movila Pescarului (Păscarilor), tumul funerar situat la circa 1.000 m SV de satul Pogăneşti. Cercetat de regretatul arheolog Ghenuţă Coman în anii 1965 şi 197755. Hotar al moşiei Pogăneşti la vest, în care se băteau, în Evul Mediu, şi hotarele moşiilor Plopeni şi Voloseni56.

Bahnă, loc mlăştinos, acoperit cu iarbă şi stuf, situat pe teritoriul fostei Bălţi Grosu, dar care astăzi reprezintă un teren agricol. Grosul, fostă baltă pe teritoriul moşiei Pogăneşti, situată la est de sat. În anii ploioşi, revărsările Prutului făceau ca balta să inunde circa jumătate din localitate. Dispărută în urma lucrărilor de hidroameliorare a cursului râului Prut din anii `70 ai secolului trecut. Era alcătuită din mai multe bălţi: Grosul Mare şi Grosul Mic, Michiroaia, Păpuroasa, având o suprafaţă de circa 120 ha57. Astăzi este teren agricol şi păşune a satului. Pruteţul Isaiia, gârlă pe teritoriul Pogăneştilor, la răsărit de sat, udând poala acestuia. Vechi curs

54 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, Huşi, 1927, p. 7. 55 Ghenuţă Coman, Statornicie şi continuitate. Repertoriul arheologic al

judeţului Vaslui, Ed. Litera, Bucureşti, 1980, p. 229. 56 Corneliu Istrati, Vechi sate din ţinutul Fălciului, în AIIAI, XXIII, 1986,

p. anexa I. 57 Primăria Pogăneşti, Dosar monografic al comunei Pogăneşti, 1967, fila

10.

44

(meandru) al râului Prut în vechime, până la stabilirea acestuia pe actualul curs. Gârla a existat până în anii 1966-1970, când a dispărut odată cu lucrările de desecare din zonă. Traseul gârlei se păstrează şi astăzi, în timpul ploilor abundente (torenţiale) umplându-se cu apă. Urma marginea satului Pogăneşti şi se vărsa în bălţile Grosul Mare şi Grosul Mic, situate în sud-estul comunei. „Cierul” sau „Ceairul” proprietăţii, loc de păşune pe dealul Pogăneşti, la vest de sat, împrejmuit, aflat în stăpânirea fostului proprietar, Dimitrie Castroian58. Ceirul era o obligaţie de muncă în legătură cu ţinerea cailor domneşti la ceair, adică la locul de păşunat. Scoaterea la ceair a „telegarilor” sau a cailor de călărie, în frunte cu vestitul „tablabaşa” avea loc în ziua de Sf. Gheorghe, cu un ceremonial deosebit. Sătenii trebuiau să dea un număr de păzitori care să păşuneze şi să poarte caii59. Pietrăria, carieră de nisip şi gresie calcaroasă situată spre nord, deasupra satului, către Chersăcosu. De aici sătenii îşi procură materialele de construcţie. Lutăria, carieră de nisip şi luturi loessoide, aflată în marginea de sud a satului. Rezervaţie naturală asemenea Pietrăriei60.

„La Sofrone” - toponim ce indică gospodăria fostului învăţător al satului, Scarlat Sofrone.

58 Conform hărţii Pogăneşti din anul 1903, aflată în posesia autorului. 59 C. C. Giurescu, Istoria românilor, partea I şi II, De la moartea lui Mihai

Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821), Ed. All, Bucureşti, 2000, p. 493 (în continuare vom cita: Istoria românilor).

60 Ion Gugiuman, Depresiunea Huşi, p. 33.

45

Silişte – veche vatră a satului Pogăneşti, situată la est de actualul amplasament, în şes. Astăzi teren agricol aparţinând familiei Mihu. Cotul lui Chirilă sau Cotul Chirilei, cum este cunoscut de localnici. Meandru al râului Prut, situat la Nord – Est de sat, unde sătenii au fost împroprietăriţi cu pământ agricol în vremea reformei agrare din anul 1864. Denumirea vine de la un fost proprietar ce purta acest nume. Tot aici este situat şi pământul Bisericii, împroprietărită în acelaşi an cu 9 ha şi jumătate de pământ.

Cotul lui Polojan, meandru al râului Prut, aflat la Sud-Est de Pogăneşti. Numele provine de la un grădinar „bulgar” ce avea grădină în acest cot. Trebuie menţionat că, după mijlocul secolului XVIII, bulgarii sunt colonizaţi în ţinutul Fălciu61. Cei mai vechi bulgari s-au aşezat în mahalaua Răieşti şi Plopeni, iar în jurul anului 1.900 erau la Huşi peste 2.000 de bulgari, a căror principală activitate era grădinăritul. Direcţiile de migraţie pe locurile bune de grădinărit, pe care le arendau de la marii proprietari, erau Lunca Prutului, Valea Crasnei şi a Lohanului62.

61 C. C. Giurescu, Istoria românilor, p. 368. 62 Înainte de primul război mondial cea mai mare pondere în cultura

legumelor din România au avut-o bulgarii sezonieri, în perioada campaniei agricole, care, organizaţi în asociaţii, arendau terenurile propice grădinăritului de la proprietarii români. Aşa se poate explica poate şi toponimul „Dealul Bulgarului”, situat în zona Văii Duzii.

De pe la „începutul lunii martie a fiecărui an în cartierele populate de bulgari – Plopeni, Bulgari, Răeşti - se poate asista la scene foarte interesante şi cu totul originale: căruţe imense, nutreţ, pluguri, aşternuturi, cuşti cu păsări ori câini şi cu vaci legate la urmă, părăsesc ogrăzile şi casele mari, ferecându-se în

46

„Fântâna Românoaiei”, fântână ridicată pe cheltuiala familiei Proca (Roman) în perioada interbelică. Zidită cu gresie calcaroasă şi prevăzută cu cumpănă. Este una din fântânile cu cea mai bună apă din sat, situată la est de Pogăneşti, la circa 1.500 m, peste gârla Pruteţului. În apropiere, la circa 5 m se află o altă fântână, zidită de aceeaşi familie, secată astăzi şi aflată în părăsire. „În Branişte”, ţarină în partea de est a satului, pe şesul dintre Pruteţ şi Prut, teren cultivat cu cereale. „La Arbore”, toponim ce indică proprietatea fostului general Ion Arbore, în suprafaţă de 70 ha, în nordul satului. În anul 1946, moşia a fost supusă exproprierii, suprafeţele de teren ce o compuneau fiind încorporate apoi în Gospodăria Agricolă Colectivă (G.A.C.), înfiinţată în anul 1958 (ulterior C.A.P.).

Rateş - toponimul are o importanţă deosebită pentru istoria localităţii, rateş sau ratos provenind din ucrainianul ratus şi înseamnă han la drumul mare, în afara localităţii63. Existenţa acestui rateş trebuie pusă în legătură cu perioada în care Pogăneştii erau staţie de poştă. De asemenea, foarte important este faptul că acest toponim este prezent şi în satul Pogăneşti, din stânga Prutului.

urma lor porţile şi uşile cu lanţuri şi lacăte şi aşa, aproape pustii, stau casele bulgăreşti toată primăvara, vara şi toamna...Târziu, după Sfântul Dumitru şi, mai ales, după 8 noiembrie, sau chiar după Sfântul Nicolae, grădinarii se întorc pe la casele lor, în care trăiesc doar câteva luni din an” (Ecaterina Negruţi, Din istoria grădinăritului în România în epoca modernă, în AIIAI, 1987, XXIV, partea a II-a, Iaşi, p. 392).

63 Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, vol. II, Ed. Mydo-Center, 1997, p. 13.

47

Hârtop – loc situat la vest de sat, reprezentând un loc înfundat, care împiedică scurgerea apelor64.

Gropana – toponim situat la ieşirea din Pogăneşti, spre Chersăcosu, însemnând o groapă mare.

***

Toponimie pogăneşteană basarabeană

În anul 1913, localitatea noastră, aflată în stânga Prutului, este menţionată sub numele de Pogaseni (?!), aflându-se în jurisdicţia târgului Leova, alături de satele Sărata – Răzeşi, Tochile Răducani, Topor, Ţiganca, Sărata, etc., în timp ce localităţile Dancu, Călmăţui, Voinescu erau încadrate în judeţul Ismail65.

Rediu – teren aflat în apropierea satului, fiind ocupat în prezent de arbuşti. Termenul desemnează o pădurice mică.

La Izvoare – termenul provine de la zonă aflată către satul Voinescul, unde sunt prezente o serie de izvoare cu debit redus, a căror apă infiltrată a dus la alunecarea terenului.

Moara Popii – teren aflat la N-E de sat, unde, în vechime, s-a aflat o moară, aparţinând unui preot, neidentificat. Unii săteni afirmă că aici a căzut, în râpa aflată în imediata vecinătate, un preot beat, de unde şi toponimul.

64 Iorgu Iordan, Toponimie românească, Ed. Academiei, 1963, p. 23. 65 Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 -

1940 ), Ed. Cartier, 1998, p. 152 – 153.

48

Movila Turcilor – tumul aflat la vest de sat, spre localitatea Cărpineni; punct de strajă al satului. Alte opinii afirmă că aici ar fi mormintele unor soldaţi turci căzuţi în cursul unor lupte duse în zonă.

Valea Lăpuşnei. Toponimistul din stânga Prutului, Ion Dron, consideră că acest termen, în vechime, a mai purtat şi denumirea de Lăpuşta, Lăpuşata, astfel savantul demonstrând că la baza acestui toponim stă românescul Lăpuş (Lăpuc), de origine geto-dacică, rămas ca un regionalism în graiurile româneşti, ce ţine de plantele cu frunză lată, în cazul dat brusturele66.

„La Vatra jocului” – locul unde altădată se desfăşurau horele satului, terenul fiind situat în faţa crâşmei lui Costache Portomianu. Acest spaţiu este cunoscut de către săteni şi sub numele de „Ratuş”. Toponim întâlnit şi în dreapta Prutului, însemnând staţie de poştă. În cele două sate era staţie de poştă înainte de 1812, indiferent dacă trecătorii coborau sau urcau pe Valea Prutului, prin dreapta sau prin stânga lui.

Marchet – sat situat la nord de localitatea Pogăneşti, având un nume de la un fost proprietar în zona satului Pogăneşti.

Bădălani - mahala la sud de sat. IV

Începuturile şi evoluţia satelor

66 Iacob Lupanciuc, Comuna Mingir. File de istorie, Ed. Universul,

Chişinău, 2004, p. 12.

49

Începuturile satului şi moşiei Pogăneşti nu se cunosc cu precizie. În lipsa documentelor scrise ne ferim să facem afirmaţii hazardate. Descoperirea, pe locul actualei vetre a satului, a unei monede din argint67 din vremea lui Ştefan cel Mare, de la 1484, nu înseamnă că satul a fost întemeiat în timpul domniei marelui voievod. Cu toate acestea, perioada de stabilitate în istoria Moldovei în care s-au format cele mai multe sate a fost în timpul domnului moldovean mai sus amintit.

Mărturiile orale transmise de bătrânii satului avansează ca dată a întemeierii localităţii anul 151768. Vechiul sat ar fi fost situat în lunca Prutului, curgător la acea vreme prin mijlocul şesului (vechea gârlă Râioasa), iar locuitorii se ocupau cu creşterea animalelor şi cultivarea plantelor pe grindurile fluviatile, cât şi pescuitul. Informaţia este confirmată şi de localnicii din satul Pogăneşti, din stânga Prutului, afirmaţii întemeiate pe mărturiile bătrânilor, conform cărora vechea vatră a satului s-a aflat în apropierea fostului curs al Prutului, ce curgea prin mijlocul şesului (gârla Râioasa).

În secolul al XVI – lea, Prutul nu curgea pe actualul curs al râului, ci pe unul mai vechi, dispărut de secole, ce se asfla pe la mijlocul şesului actual, unde, la sfârşitul secolului al XVIII – lea, din vechea albie rămăsese gârla Pănoasa, dispărută mai târziu, cu afluentul ei Râioşiţa şi un şir de bălţi: de la nord spre sud

67 Moneda se află în prezent la Muzeul Judeţean “Ştefan cel Mare” Vaslui. 68 Plugaru Ştefan, Privire în oglindă: Pogăneştii din stânga şi din dreapta

râului Prut. Schiţă pentru o monografie, în Dor de Basarabia, nr. 9, anul II, Iaşi, p. 4.

50

– Sula Mare, Sula Mică, Grosu. Cu timpul, râul şi-a mutat cursul spre vest, la circa 2-3 km, pe ceea ce s-a numit apoi Prutul Vechi sau Pruteţul, care începea din apropierea Râşeştilor şi se unea cu albia actuală la sud de satul Condrea. Pe acest traseu Prutul este menţionat în documentele din secolul al XVI – lea şi începutul secolului următor, pentru ca nu după mult timp să îşi schimbe iar albia, pe vechea gârlă Pănoasa, pe unde curge şi astăzi69.

Pe o schiţă de plan din anul 1785, ce cuprindea moşiile din această zonă, inclusiv Pogăneştii, este trasat „Prutul Vechi”, „ce-i zic acmu Pruteţul”, care a existat până în zilele noastre şi a dispărut la sfârşitul anilor `60 în urma lucrărilor de hidroameliorare executate. La răsărit de Pruteţ (Prutul de atunci) apare, pe hartă, un alt curs de apă, numit „Pănoasa din vechi, ce-i zic acum Prutul”, adică actualul curs al râului, iar între ele o gârlă, Râioasa, cu un braţ al ei, Râioşiţa, fost curs al Prutului.

Tot conform legendei, o inundaţie catastrofală petrecută pe la 1560 a determinat locuitorii satului să se retragă pe înălţimile (terasele inferioare, cueste) din dreapta şi stânga Prutului. Au luat astfel fiinţă două sate pe ambele maluri ale acestui râu, purtând acelaşi nume: Pogăneşti (dublete).

Poate că anii amintiţi nu sunt reali, dar adevărul este că în timpul lucrărilor de hidroameliorare din anii 1966 – 1970 au fost descoperite resturi de la vechea aşezare şi cimitirul satului inundat, în locul numit

69 C. Istrati, op. cit, p. 310.

51

„Silişte” (care, în toponimia medievală, desemna, întotdeauna, locul unui fost sat).

Inundarea satului este, de altfel, cea mai plauzibilă ipoteză privitoare la crearea dubletelor. În cazul în care satul ar fi fost jefuit şi incendiat în urma unei incursiuni a tătarilor, după trecerea urgiei, locuitorii s-ar fi întors din locurile de bejenie pentru a reconstitui aşezarea70.

Mai trebuie să amintim că, întrucât moşia era întinsă de o parte şi de alta a râului, boierii aveau tot interesul să aibă ţărani care să-i lucreze pământul atât de o parte, cât şi de ala a Prutului.

Pogăneştii aveau să fie menţionaţi într-o dispută, în a doua jumătate a secolului al XVIII - lea, obiectivul constituindu-l existenţa şi localizarea satului Barbeşti71.

70 Cursul neregulat al Prutului a dus, în trecut, la inundarea localităţii de mai

multe ori. Astfel, numai între anii 1941 - 1950 satul a fost inundat de trei ori, pe porţiuni însemnate. Apa revărsată lua în calea sa snopuri de grâu ori paiele de pe ariile situate în sus, ducea căpiţele de fân ori acoperea cu mâl fânaţele ce nu fuseseră încă cosite (informaţie de la Ioan Borş, 78 de ani, 2004).

71 Sandu Penişoară şi Ioniţă Bordea, răzeşi pe moşiile din preajma Stănileştilor, deţineau nişte sureturi (traduceri) după un uric, datat 15 martie 1527, prin care domnul ţării, Petru Rareş, întărea vânzarea de către fiii lui Costea şi ai lui Stănilă către Nica, nepotul lui Solcan, şi a vornicului său, Andreica, a satului Barbeşti, pe care îl stăpâneau în baza unui alt uric din 1429 de la Alexandru cel Bun.

Răzeşii menţionaţi afirmau că satul Bearbeşti sau Bîrbeşti s-ar fi aflat la Şcheia, moşie situată „din jos” (la sud) de Lunca Veche de astăzi, la 10 km sud de Stănileşti. Familia Timircan, stăpânii Scheiei, au dovedit că moşia lor s-a numit dintotdeauna Şcheia şi nu altfel. Lovitura de teatru vine din partea martorilor prezenţi la cercetarea pricinei: unii au declarat atunci că Berbeştii sunt pe Prut în sus, „drept Pogăneştii”, în timp ce un altul povestea că „pe vremea când trăia tatăl meu la Stănileşti, îmi arăta pintru o moşie ci să hotăra cu moşia noastră, Şopârleni, pi din sus, că se chema Berbeşti”. Martorul mai preciza că, la vremea când îi erau relatate cele de mai sus, tatăl său avea 80 de ani.

52

Cele două sate nu au fost ocolite în cursul Evului Mediu de invazii pustiitoare ale tătarilor şi turcilor. Jafurile, incendierile ar fi o explicaţie a absenţei documentelor72.

Realitatea este că, după zidirea bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” şi a târgului domnesc Huşi, reşedinţă domnească, domnul Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare, a înzestrat-o cu o moşie de jur împrejur, cu o rază de peste 20 km, unde, cu timpul, s-au aşezat în satele deja existente, s-au întemeind altele, oameni de tot felul: ţărani, meseriaşi, văcari, brănişteri73.

Ocolul domnesc se întindea spre vest până la văile Lohanului şi Crasnei, în vreme ce spre est ajungea până în satul Pogăneşti, pe Prut, adică aproape 10 km74. La acea vreme, ocolul, proprietate domnească, constituia o unitate administrativă, ţara fiind împărţită în ţinuturi

Aşadar, documantul din 22 iulie 1787 susţine că Barbeştii s-ar fi aflat mult

la nord faţă de Stănileşti, în preajma (?) Pogăneştilor (C. Istrati, op. cit., p. 311), martorii nefăcând nici o legătură între Stănileşti şi Barbeşti.

C. Istrati afirmă că martorii greşeau când localizau această moşie, Barbeştii, în rând cu Şopârlenii şi Pogăneştii, deoarece aceste moşii se aflau pe partea stângă (?!!!) a vechiului curs a râului Prut, în timp ce Barbeştii, vânduţi ca parte a teritoriului cuprins în uricul din 1427, se aflau pe partea dreaptă a râului.

Tradiţia orală infirmă acest fapt. Pogăneştii s-au înfiinţat în vechime pe dreapta Prutului, până la spargerea satului cauzată de inundaţia/revărsarea Prutului din 1560. Adăugăm că pogon în limba greacă se traduce prin „barbă”.

72 Proverbul „Ai carte, ai parte”, avea, la începuturi, o cu totul altă semnificaţie, reflectând o tristă realitate a invaziilor tătărăşti. Pe lângă robi şi alte bunuri, tătarii căutau şi uricele, actele de danie şi întăririle acordate proprietarilor moşiei. În lipsa lor, stăpânul respectivei moşii era nevoit să caute răscumpărarea lor, pentru că proprietatea îi putea fi oricând contestată. Astfel că, din sumele salvate sau împrumutate, se pleca în Bugeac pentru a răscumpera actele de proprietate.

73 Gh. Ghibănescu, Răbâia şi moşiile din jur, p. 11. 74 Istoria Huşilor, p. 63.

53

(satul Pogăneşti se afla în ţinutul Fălciu, care se întindea şi în partea stângă a râului)75. Ocolul s-a întins în timp, cuprinzând şi sate din ţinutul Lăpuşna, peste Prut.

Hotarul de pe Prut al ocolului domnesc al târgului Huşi nu mergea pe actualul curs al râului, ci pe unul mai vechi, dispărut de veacuri, ce se afla pe la mijlocul şesului76 (fosta gârlă Râioasa, cu afluentul Râioşiţa).

Moşia Pogăneşti începea din mijlocul şesului, peste Prut (Prutul vechi) şi trecea peste actualul curs al râului Prut, oprindu-se la pârâul Lăpuşna, în Basarabia, până în apropierea hotarului „Celor două ceasuri”77.

Din acest ocol, după încetarea funcţionării curţii domneşti de la Huşi, unde veneau domnii pentru a conduce ţara şi a împărţi dreptatea, până în îndepărtata Basarabie, spre Nistru, domnii Moldovei aveau să facă danii succesive atât Episcopiei Huşilor (o dată cu întemeierea sa), cât şi proprietarilor laici ai zonei. Cel mai important beneficiar a fost Episcopia. Pe lângă o serie de sate date în proprietate, era înzestrată de domnul Ieremia Movilă şi cu sate de hrană.

Istoria satelor Pogăneşti este strâns legată, atât din punct de vedere economic, cât şi administrativ, de istoria târgului Huşi, cu scurte excepţii (când, administrativ, satul a aparţinut de Târgul Drânceni).

75 Ibidem. 76 Prutul mergea prin mijlocul şesului, unde, la sfârşitul secolului al XVIII –

lea, din vechea albie rămăseseră bălţile Sula Mare şi Mică şi Grosu. 77 Corneliu Istrati, op. cit, p. 310; Plugaru Ştefan, Privire în oglindă:

Pogăneştii din stânga şi din dreapta râului Prut. Schiţă pentru o monografie, p. 4.

54

Obligaţiile satelor de ţărani din cuprinsul ocolului domnesc erau: aprovizionarea curţii domneşti, lucrări de întreţinere la curte, construirea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor. Din acea perioadă datează drumul de pământ ce face legătura între satul Pogăneşti şi târgul Huşi, drum tăiat în deal şi pe care, de-a lungul timpului, s-au făcut şanţuri adânci (jidove), mărturie a sutelor, miilor de care ce au trecut pe acest drum.

Boierul Ionaşco Cehan primea în 1622, pentru slujbă credincioasă şi pentru că a dat domnului şase cai buni şi 200 de galbeni ungureşti, satul Voloseni, fost domnesc. Opt ani mai târziu, la 1630, primea siliştea Stănileşti, iar în 1635 i se întărea satul Novaci, pentru nişte bani daţi „în treaba ţării lui Ştefan Tomşa Voievod”78.

Un document important referitor la Pogăneşti este cel din 1 octombrie 1648, care reprezintă prima atestare documentară a celor două sate.

Atunci, Andreica vătămanul din Pogăneşti, popa Ionaşco şi Trifu din Stănileşti şi alţii din târgul Huşi şi Broşteni mărturisesc că, în urma poruncii domnului, adusă de episcopul Ghedeon, au ales satul Căcăceri, ţinutul Lăpuşna, al Episcopiei Huşilor, dinspre Ţanţul şi Şopârleni. Se dădeau ca hotare: gârla Plopului, ţărmurile Râioasei, ţărmurile Prutului şi gârla Repede79. Acest document este interpretat astfel de către un autor din

78 Istoria Huşilor, p. 63. 79 Catalogul documentelor moldoveneşti aflate în Arhiva Istorică Centrală

a Statului (1621 – 1652), Bucureşti, 1959, întocmit de M. Regleanu, Veronica Vasilescu, Doina Duca, vol. II, p. 399. Original, difolio (32 x 21 cm), filigran, sigiliu inelar aplicat în fum. (în continuare vom cita CDM).

55

zona Mingirului, lângă Pogăneştii din Basarabia, Iacob Lupanciuc: „probabil gârla Plopului este hotarul de sud al Pogăneştilor către moşia Hudiceni, în Basarabia, iar ţărmurile Râioasei - hotarul de sud al moşiei Pogăneşti; gârla Repede era, probabil, râuleţul Lăpuşna”80.

Un alt document este cel din 26 octombrie 1649, din care aflăm că Vasile Lupu voievod întăreşte uric Episcopiei Huşilor pentru satul Căcăcerii, ţinutul Lăpuşna, dăruit danie de Irimia voievod după hotarele alese de Andreica din Pogăneşti şi alţii. Se dau ca hotare Ţanţul, Pănoasa, gura gârlei Plopului, ţărmurile Râioasei, Prut, Şopârleni, Lăpuşna, gârla Pănoasei şi gârla Repede. Apare ca martor Toderaşco mare logofăt. Documentul este scris de Corlat Vasile81.

Următoarele documente ne pot face o imagine asupra istoriei proprietăţii celor două sate.

În 1663, Ioan Racoviţă, mare logofăt, primea danie, pentru serviciile aduse domniei, o bucată de loc din hotarul fostului ocol domnesc pe care acesta a alipit-o satului său Pogăneşti82. Dania era făcută de Eustratie Dabija voievod (1661 - 1665), dar anterior acesteia, marele boier primise de la Vasile Lupu, în 1653, Volosenii, fost sat al unchiului său, Ionaşco Cehan, mort fără urmaşi, trecut între timp în proprietatea lui Ştefan Sărdariul, „acel câine neiertat”.

80 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 51. 81 CDM, vol. II, p. 407. 82 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. IV, Iaşi, 1908, p. 67 – 68; Istoria

Huşilor, p. 64. Formula de întărire a proprietăţii, regăsită în documentele vremii era următoarea: „… ca să-i fie măriei sale dreaptă ocină şi moşie din câmp şi din pădure şi din bălţi de peşte şi din tot locul, cu tot venitul, în veaci”.

56

Ion Racoviţă a primit moşia Pogăneşti în timpul lui Istrate Dabija, în anul 1663, din trupul hotarului Târgului Huşi, pentru că dăduse 2 cai buni în treaba ţării din hergheliile de cai pe care le avea pe Valea Prutului83. Aflăm despre aceasta dintr-o hotarnică a Pogăneştilor din 7 iulie 1744, unde se stipulează „şi o bucată de loc din hotarul târgului Huşilor, care au fost danie lui Ioan Racoviţă vornicul, di la Eustratie Dabija Vodă, pentru 2 cai buni ce au dat la vizirul când au fost la oaste la Uivariu”84.

Următoarea hotarnică a satului Pogăneşti, din anul 1798, ne spune care era mărimea daniei: începând din colţul din sus, unde este în hotar cu Toporul Episcopiei Huşilor, peste Prut, s-a mers în jos 2750 de stânjeni (6132) metri, până la unghiul stejarului; de acolo s-a luat spre apus, peste Prut, Movila Pescarilor, la ţinutul Fălciului, unde era hotarul Plopenilor, pe o lungime de 1550 stânjeni (3456 metri), şi apoi s-a ridicat înspre nord, spre Valea lui Dodu, prin gura Văii Galbene, până la fundul ei, unde se lovea cu moşia lui Iamandi medelnicer, pe o lăţime de 1600 de stânjeni (3568 metri); de aici hotarul se întorcea spre răsărit, în Basarabia, de la movila lui Ioan spre hotarul Toporului, pe o lungime de 4634 de metri85.

Moşia Pogăneşti a rămas în proprietatea Racoviţeştilor prin Dumitraşco Racoviţă, fiu al lui Ion Racoviţă, mare vornic, care, având o fată (Sofia)

83 Idem, Din traista cu vorbe, Iaşi, 1906, p. 270. 84 Ibidem, p. 271. 85 Ibidem, p. 272.

57

căsătorită cu Iordache Balş, a înzestrat-o, apoi, cu această moşie.

Ulterior, la data de 7 iulie 1744, moşia Pogăneşti de pe cele două maluri ale Prutului, cu vad de pod pe râu, era în stăpânirea hatmanului Iordachi Cantacuzino, potrivit unei cărţi de întărire de la domnul Ioan N. Mavrocordat Vodă. Potrivit documentului, boierul mai deţinea la acea dată moşiile: Petrimăneşti, Piţcani, părţi din Hudiceani şi Răzpopiţi, Borceşti, Teţcani, dar şi un loc în hotarul târgului Huşi. Documentul de întărire fusese dat pentru că ispisoacele vechi au fost distruse atunci când au venit moscalii (ruşii) în Ţara Moldovei86 (probabil în 1711).

Demn de remarcat este faptul că în documente apare, de la acea dată, şi aşezarea Petrimăneşti. Istoricul Gheorghe Ghibănescu, în lucrarea Surete şi Izvoade, vol. XVII, apărută în anul 1927, la pagina 3 afirmă: „Luând ca normă lungimea moşiilor Pogăneşti – Petrimăneşti şi hlizele lor, reiese că din cap în cap latura pe din sus (nord, n.n.) a Pogăneştilor, megieşite cu Toporul a Episcopiei de Huşi, latura sa pe din jos (sud, n.n.), adunând toate sumele din semn în semn, are 4770 stânjeni, sau 10.714 metri”87. Analizând informaţiile, ajungem la următoarea concluzie: deşi nu cunoaştem data la care este înregistrată situaţia menţionată, avem un sat cunoscut sub două denumiri (Pogăneşti şi Petrimăneşti).

86 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, fond Documente, 460/37

(în continuare vom cita DJANI). 87 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade, vol. XVII, 1927, p. 3.

58

Prezenţa şi jaful trupelor muscaleşti (ruse) asupra satului în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768 – 1774 sunt amintite într-un document acordat hatmanului Iordachi Cantacuzino, când i se întăreşte stăpânirea peste ambele părţi ale Prutului ale moşiei Pogăneşti, diacul menţionând că documentele de proprietate vechi s-au pierdut „atunci când au venit muscalii”.

Apoi, proprietarul moşiei Pogăneşti, la 1785, a fost marele vistiernic Matei Canta, de la care avem şi harta prezentată mai sus.

La data de 20 iunie 1798 Pogăneştii apar în proprietatea lui Iordache Balş, conform unui document din acea zi, însoţit de o hartă ce prezintă întinderea moşiei atât în stânga, cât şi în dreapta Prutului88 (a se vedea harta de la finalul lucrării, în capitolul cu fotografiile anexate). Legătura cu această nouă familie trebuie pusă pe seama faptului că Nicolae Racoviţă a fost căsătorit cu Maria, fiica lui Lupu Balş.

Din data de 1 mai 1798 s-a păstrat o copie legalizată de pe hotarnica Pogăneştilor şi alte moşii vecine, din stânga Prutului, făcută de paharnicul Matei Costache89.

Dar la începutul secolului XIX, cursul istoriei a luat o nouă întorsătură.

Urmare a razboiului ruso turc dintre ani 1806-1812, anexarea de către Rusia ţaristă, cu acordul Porţii

88 Florin Marinescu, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente

româneşti din arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos, catalog, vol. I, Ed. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005, p. 405.

89 Iacov Antonovici, Opisul documentelor Episcopiei Huşilor, p. 68.

59

Otomane, a teritoriului dintre Prut şi Nistru, reprezenta pentru „pravoslavnica” putere vecină o nouă etapă a expansiunii către centrul şi sudul Europei, având ca ţintă finală Istanbulul (fostul Constantinopol), unde ruşii visau să întemeieze a “Treia Romă”, conform testamentului ţarului Petru I cel Mare.

Din păcate, în urma războiului ruso-turc din anii 1806 – 1812 şi a păcii de la Bucureşti din 1812, când ruşii au mituit un înalt funcţionar otoman ca să tăinuiască începutul campaniei împăratului Napoleon I al Franţei împotriva Imperiului ţarist, partea de răsărit a teritoriului românesc Moldova, adică partea dintre Prut şi Nistru, a fost luată ilegitim şi înglobată în statul rus. Dureroasa ruptură a avut drept consecinţă ruperea moşiei Pogăneşti în două sate gemene, cu populaţie românească – rude, părinţi, copii - despărţită de râul Prut, devenit acum graniţă între două teritorii locuite de acelaşi popor.

Cele două sate nu au mai format niciodată o unitate administrativă unică, cum ar fi fost normal, căci partea din stânga râului a trecut printr-un proces de reorganizare şi rusificare realizată de către administraţia ţaristă.

Ulterior, evoluţia proprietăţii pentru cele două sate, provenind dintr-o moşie comună, a fost următoarea:

a) Pogăneşti - Basarabia

Întrucât proprietarii moşiei Pogăneşti, întinsă de o parte şi de alta a Prutului, locuiau, în perioada raptului

60

teritorial din 1812, mai mult la Iaşi, partea estică a moşiei, adică Pogăneştii din stânga Prutului, a rămas fără stăpânul ei, familia Balş, care a fost nevoită să o vândă.

S-au păstrat până la noi, din acea perioadă, câteva documente. Este vorba de cel din 1 noiembrie 1840, de când datează mărturia inginerului de ţinut, pentru hotarnica moşiei Pogăneşti, dinspre moşiile Episcopiei Huşilor90. Apoi, la 15 august 1842 – o însemnare pentru despărţirea marginei din jos a moşiei Pogăneşti, dinspre moşiile Episcopiei91.

Potrivit unui document din februarie 1852 referitor la actele Pogăneştilor, din ţinutul Leova, trimise Comisiei hotărâturilor Chişinău şi Orhei, proprietar al moşiei era doctorul Gheorghe Dipaldo92 (şi la 20 iulie 1879 moşia Pogăneşti aparţinea doctorului93). Boierul în cauză fusese atestat ca proprietar şi în cursul anului 1836, când este menţionată o plângere a sa, precum că Episcopia Huşilor l-a lipsit de 300 desetine de pământ94.

Între proprietarii de pământ ai Pogăneştilor, locuitorii l-au menţionat pe Stavăr Marchet, cel care avea să aducă colonişti pentru a lucra terenul ce îl deţinea. A luat fiinţă, astfel, un cătun, ce poartă şi astăzi numele acestuia – Marchet. În timpul Revoluţiei bolşevice din 1917, Stavăr Marchet şi-a părăsit

90 Iacov Antonovici, op. cit, p. 69. 91 Ibidem. 92 Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi. Moldova, vol. I, (1398 -

1595), Bucureşti, 1989. 93 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 53. 94 Ibidem.

61

proprietatea, într-o vreme în care bande de soldaţi bolşevici devastau zona, comiţând jafuri, violuri, crime.

Pentru evoluţia ulterioară a moşiei din Basarabia, ştim că prin legile excepţionale ruse din 7 ianuarie 1915, moşia Pogăneşti a fost transmisă Băncii Ţărăneşti95, dar, înainte, o parte din ţăranii din localitatea apropiată, Mingir, au arendat pământ din moşia aceasta în loturi mari.

Fostul proprietar de la începutul secolului XX, Stavăr Marchet, a părăsit localitatea, averea rămasă – turme de vite, oi, cai – fiind împărţită între săteni. Pe pământul acestuia, nerevendicat şi transformat în moşie a statului, au fost împroprietăriţi localnicii. În aceeaşi proprietate a statului a trecut şi moara de la Voinescu (astăzi satul Pobeda, n.n.), care îi aparţinea aceluiaşi Stavăr Marchet.

Mai trebuie menţionat că moşia a fost supusă unui proces de fărămiţare. Procesul de colonizare masivă a Basarabiei, promovat intens din primele decenii ale sec. XIX de către autorităţile ruse, pentru a se şterge urma românilor, a continuat şi în primele decenii ale sec. XX. În timp ce locuitorii băştinaşi obţineau cu greu o bucată mică de moşie, mai ales prin anii `20 – `30 ai secolului XIX, administraţia gubernială ţaristă a Basarabiei împroprietăreşte la 1912, fără probleme, 49 de colonişti germani cu o suprafaţă de peste 4.000 desetine de pământ din moşia Pogăneştilor. Astfel s-a format satul Mariental, numit în limba română Regina Maria (demolat în 1956).

95 Ibidem, 54.

62

Pentru a înţelege fenomenul, trebuie să spunem că, după instaurarea administraţiei ţariste în 1812, din 1813 şi până în 1816, au fost atrase din partea herţegoviană a Varşoviei, în sudul Basarabiei, 1.443 familii de nemţi.

În dosarele fondurilor Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, într-un referat al direcţiei generale de expropriere şi împroprietărire din Basarabia „Casa Noastră”, se menţionează: „Moşia Pogăneşti – Petrimăneşti, comuna Sărata, judeţul Cahul, a aparţinut la 49 colonişti germani, care, pe baza Documentului Regal nr. 4239/1919, au fost reintegraţi în drepturile lor prin justiţie”. Adică, aceşti colonişti, foşti proprietari ai bucăţii de moşie în cauză, au fost deposedaţi de o parte de teren prin legea excepţională rusă din 7 ianuarie şi 13 decembrie 1915 şi transmisă Băncii Ţărăneşti cu toate actele relative rechiziţionate. La rândul său, „Casa Nostră”, în timpul reformei agrare din anul 1919, a luat proprietatea Băncii Ţărăneşti, expropriind astfel partea din moşia Pogăneşti aparţinând coloniştilor nemţi, „în suprafaţă de 3.682 desetine şi 1.071 stânjeni”96.

Trebuie menţionat faptul că o parte a acestei moşii, ce a fost luată de la ţăranii pogăneşteni şi dată coloniştilor germani, a fost exploatată de către boierul Nicolae Atanasiu din Chişinău (din 1916 şi până în 1920), deşi organele fiscale nu au găsit nici o urmă de achitări de impozit pentru această exploatare97. Între anii 1921 – 1924, această moşie a fost arendată de locuitorii din Pogăneşti, Cioara, Sărata Răzeşi şi Mingir, care

96 Ibidem, p. 179. 97 Ibidem, p. 181.

63

şti .

plăteau o arendă către stat. Iată cum, astfel, s-a putut ca o parte din moşia strămoşească a pogăneştenilor, din cauza administraţiei ruse, să intre în proprietate unor colonişti germani.

Dar, mai târziu, o parte a acestei moşii va reveni iarăşi Pogăneştilor. Astfel, printr-o hotărâre a CC al PC din RSSM din 1945, s-a acceptat ca moşia coloniştilor nemţi din Regina Maria să fie împărţită în posesia satelor din jur, Pogăneştilor revenindu-le 130 ha arabile şi 30 ha imaş98. La solicitarea sovietelor săteşti, pe sfârşitul anului 1945 s-au mai adăugat încă 244 de ha, ce au revenit satului Pogăne 99

b) Pogăneştii din dreapta Prutului

Conform catagrafiei de la 1820, proprietarul satului

Pogăneşti, partea rămasă neciuntită, adică din dreapta Prutului, era Alecu (Alexandru) Balş, descendent dintr-o veche familie de boieri ai Ţării Moldovei, încă dinainte de Dragoş Vodă, ridicaţi în treptele boieriei de către Eustratie Dabija Voievod100.

La 1825, Pogăneştii aparţineau tot lui Alexandru Balş101, dar apartenenţa aceasta este consemnată şi în anul 1829102.

98 Ibidem, p. 209. 99 Ibidem. 100 Constantin Sion, Arhondologia Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti,

1973, p. 19 – 20. 101 Denumirea exactă era Petrimăneşti, conform Uricarul, vol. XVI, p. 279. 102 Uricarul, vol. XVI, p. 279.

64

Pe harta rusă de la 1835, satul din dreapta Prutului apare sub denumirea de Petrimăneşti, având 80 de gospodării. Apare şi numele de Pogăneşti, în „ţinutul Prutului”, fără a se indica numărul gospodăriilor, fapt ce ne arată că la acea dată Petrimăneştii încorporaseră Pogăneştii. Aceasta se explică prin faptul că, alături de forma populară Pogăneşti, este dată şi forma oficială, Petrimăneşti, din condicele Vistieriei şi de la Isprăvnicie, formă comunicată ofiţerilor ruşi care au întocmit harta odată cu datele statistice necesare103.

Apoi, la 1835, proprietatea aparţine familiei Stavschi (văduvă, fiică de-a lui Al. Balş), care înstrăinează moşia, la 1845, generalului Andrei Pizanii. Dintr-un document din 23 februarie 1849 aflăm de o adresă a Judecătoriei Fălciu către geometrul ţinutului, Iosif Anton Baiardi, pentru ca împreună cu geometrul statului, banul Ion Roca, să facă lucrarea de reînnoire a pietrelor de hotar la moşia Pogăneşti, proprietatea generalului Andrei Pizanii.

Dintr-un document de la 11 martie 1845 aflăm şi de împresurarea moşiei Epureni, a postelnicului Dimitrie Iamandi, de către moşia Novaci a Mănăstirii Frumoasa şi de Pogăneştii lui Andrei Pizanii104.

Ulterior, moşia este cumpărată, la 1859, de Dimitrie Castroian.

103 Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX,

Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 25. 104 Adrian Butnaru, Novaci şi Duda. Pagini de istorie, Ed. Pim, Iaşi, 2007,

p. 101.

65

Moşia Pogăneşti, din dreapta Prutului, nu a rămas numai în proprietatea boierilor. O parte din teritoriu a revenit şi ţăranilor în urma reformelor agrare de la 1864 şi acordările de terenuri pentru însurăţei până la reforma agrară din 1921.

Din proprietatea boierului Dimitrie Castroian, partea de sat ce nu fusese împroprietărită ţăranilor, a rămas ginerelui său, Volenti. Acesta a arendat moşia lui Marcu Perlinan, care nu a fost interesat de dezvoltarea economică a localităţii. Dimpotrivă, nu a făcut decât să-i jecmănească pe săteni, în folos personal. Din cauza datoriilor acumulate, familia Volenti a fost declarată falită. Pentru datoriile restante, proprietatea Pogăneşti a fost preluată, în 1917, de Banca Naţională a României105, care a continuat să o arendeze.

***

Astfel, revenind, moşia Pogăneşti, care sute de ani

rezistase ca o unitate administrativă unică, chiar dacă era despărţită de Prut, a fost despărţită pentru totdeauna, având doi proprietari: unul în stânga şi altul în dreapta Prutului.

Raptul teritorial nu a însemnat o încetare a relaţiilor între cei de acelaşi neam, „penetrabilitatea” frontierei fiind uşurată şi de faptul că Basarabia, după 1812, a format, de patru ori, baza operaţiunilor militare ruseşti la Dunăre. În perioada războaielor ruso-otomane,

105 Primăria Stănileşti, Dosar monografic al comunei Pogăneşti, 1966, fila

12.

66

cu ocupaţii ale Principatelor Române, restricţiile de comunicaţie de la Prut dispăreau, românii basarabeni având prilejul de a împrospăta şi întări legăturile economice, sociale şi culturale cu fraţii lor din dreapta Prutului106.

Cu toate acestea, după conflictele militare, trupele ruse au îngrădit accesul şi libera comunicare între românii de pe malurile Prutului. În Pogăneştii din stânga apei, în locul celor trecuţi peste „râul blestemat”, autorităţile ruse au adus şi colonizat cazaci, astăzi localitatea cuprinzând un număr apreciabil de familii purtând acest nume, Cazacu. Rusificarea nu a dat roadele aşteptate de administraţia ţaristă, dovadă fiind numele neaoşe româneşti, cu rezonanţă medievală: Hatman, Pătraşcu, Păscaru, Ionaşcu, etc.

Reunirea celor două sate nu s-a realizat nici atunci când Basarabia a revenit, pentru puţin timp, la trupul mamei sale, România. Astfel, la sfârşitul Războiului din Crimeea, în urma Tratatului de pace de la Paris din 1856, este anulat „protectoratul” Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, acestea fiind trecute sub garanţia marilor puteri europene. Moldova îşi recapătă judeţele din sudul Basarabiei – Bolgrad, Ismail şi Cahul, răpite de Imperiul Rus în 1812. Conform noii realităţi, prezentată de autorul basarabean Vasile Nedelciuc într-o hartă, satul Pogăneşti din partea stângă a râului Prut a făcut şi el parte din

106 Ion Nistor, Istoria Basabiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 191.

67

această retrocedare, revenind la spaţiul administrativ şi cultural românesc firesc107.

În urma războiului ruso-turc din 1877 - 1878 România a luptat alături de Rusia pentru obţinerea independenţei de stat, fapt consfinţit pe câmpurile de luptă din Bulgaria. La finele conflictului militar, cu toate promisiunile făcute României de a-i păstra integritatea teritorială, Rusia reocupă judeţele Bolgrad, Ismail şi Cahul, conform Tratatului de pace de la Berlin (iulie 1878). În noile condiţii istorice, satul Pogăneşti, din stânga Prutului, a fost iarăşi rupt din trupul Moldovei, în fapt al României, şi a reintrat în componenţa Imperiului ţarist108.

Evenimentele Primului Razboi Mondial şi, în special, Revoluţia bolşevică din Rusia, din anul 1917, au deschis calea spre realizarea unităţii româneşti. În Basarabia, intelectualitatea şi soldaţii moldoveni din defuncta armata ţaristă se vor afla în fruntea luptei unioniste. După constituirea Sfatului Ţării, organ politic reprezentativ al românilor basarabeni, cât şi a naţionalităţilor din provincie, avea să fie proclamată Republica Democratică Moldovenească. „Blocul moldovenesc” din cadrul Sfatului Ţării avea să iniţieze şi să redacteze declaraţia Unirii Republicii Democratice Moldovenesti cu patria-mamă, România. Actul avea să fie citit în şedinţă solemnă la Chişinau, în data de 27 martie 1918. Din cei 138 membri ai Sfatului, doar trei

107 Vasile Nedelciuc, Republica Moldova, Ed. Universitas, Chişinău, 1992,

p. 11. 108 Ibidem.

68

membrii au fost împotriva Unirii, restul exprimându-se în favoarea acesteia.

Iată care era textul actului care, cel puţin teoretic, crea premisele reluării legăturilor dintre cele două sate surori, Pogăneşti, despărţite de Prut: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”.

Semnatarii documentului erau: preşedintele Sfatului Ţării - Ion Inculeţ; vice-preşedinte - Pantelimon Halippa; secretarul Sfatului Ţării - I. Buzdugan

O delegaţie a românilor basarabeni avea să se deplaseze apoi, la Iaşi, spre a aduce la cunoştiinţa Patriei Mame actul unirii. Primind delegaţia, regale Ferdinand avea să declare că: “…fără nici o ură şi fără vreo prigoană, vom răspândi dreptate şi lumină pentru toate neamurile care alăturea cu Românul trăiesc pe solul bogat al Basarabiei”.

Se realiza, astfel, o primă etapă a unirii tuturor românilor din teritoriile (Basarabia, Translvania, Bucovina) înstrăinate de vremuri şi duşmani în ceea ce avea să devină şi să persiste, până astazi, în conştiinţa

69

românească, din stânga şi din dreapta Prutului, drept România Mare. Atunci a fost o perioadă prielnică, de care au profitat locuitorii celor două sate Pogăneşti, pentru a relua legăturile.

V

Boierii ce au deţinut satele Pogăneşti

O istorie a unei comunităţi săteşti presupune nu numai cunoaşterea evoluţiei istorice a acesteia, ci şi a proprietarilor, având convingerea că nu doar istoria mare a Moldovei a influenţat destinul oamenilor satului, ci şi istoria „mică”, a stăpânilor şi a familiei din care făceau parte109. De aceea, voi încerca să schiţez, în linii mari, viaţa unor boieri ce au stăpânit Pogăneştii.

Ion Racoviţă era fiul lui Nicolae Racoviţă mare logofăt. A fost căsătorit cu Nastasia, fiica lui Toma Cantacuzino mare vornic şi a fost cumnat cu Velicico Costin, mare vornic. O a doua căsătorie a avut-o cu Safta Costachi, soră cu Todosica Jora.

A fost postelnic al doilea, după cum este atestat la 21 martie 1666, paharnic al doilea la 20 octombrie 1666,

109 Adjudeni, şase veacuri de prezenţă catolică pe valea Siretului, de Dănuţ

Doboş (coordonator), Petronel Zahariuc, Lucia Cireş, Daniela Butnaru, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2005, p. 24.

70

comis al doilea la 2 februarie 1667, paharnic al doilea între 1 martie 1667 şi 20 noiembrie 1668.

Alte dregătorii au fost: - mare comis între 29 ianuarie 1669 – ante 20

iunie 1673 (când tatăl său era hatman) - fost mare comis între 20 ianuarie 1673 – 11

iulie 1676 - mare spătar între 1 iulie 1677 – 21 februarie

1679 - mare paharnic între 20 mai 1779 – 20 iulie

1685. A mers cu Gheorghe Duca la asediul Vienei

(1683), la întoarcere trecând prin Ţara Românească. A fost caimacam (locţiitor de domn) până la venirea ca domn a lui Constantin Cantemir.

- mare vornic al Ţării de sus între 25 august 1685 – 28 iunie 1686

- fost mare vornic între 22 noiembrie 1686 – ante 2 noiembrie 1688, când se împărţea averea rămasă de la el.

A avut următorii copii: Mihai, care va ajunge domn; Dumitraşco hatman; Nastasia, căsătorită cu Ion Palade, mare vornic; Maria, căsătorită cu Vasile ceaurul şi apoi cu Condurachi, mare stolnic; Tofana, căsătorită cu Ilie Enache mare spătar; Ecaterina, căsătorită cu Iordache Cantacuzino Deleanu şi Elena, căsătorită cu Mihai Ruset spătar110.

110 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească

şi Moldova, sec. XIV – XVII, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1971, p. 431 – 432.

71

Dumitraşco Racoviţă era fiul spătarului Ion Racoviţă şi al Saftei Costachi. Avea moşie la Fereşti, în ţinutul Vasluiului, iar în cursul anului 1694 s-a căsătorit cu Ilinca, fiica spătarului Mihai Cantacuzino din Ţara Românească111.

Proprietarul moşiei Pogăneşti, la 1785, de o parte şi de alta a Prutului, marele vistiernic Matei Canta, deţinea la Iaşi o distilerie sistematică, „mişcată cu vapori de apă”, care putea distila, după afirmaţia consulului francez din Ţara Moldovei, Duclos, rachiul necesar „pentru întregul Principat”112.

Iluştrii boieri români Balş, cunoscuţi din secolul al XV, pretind a fi urmaşii dinastiei Balşici din Muntenegru, descendenţi din familia del Balzio din Napoli şi a conţilor Baux din Provence (sec. XI). De menţionat că Bogdan-Petriceicu Haşdeu cobora din aceşti Balşici113.

Gheorghe Bezviconi spunea că Lupu logofăt de pe la 1600 a fost tatăl logofeţilor Iordache şi Constantin. Copii lui Iordache au fost Alexandru vistiernic, proprietar al Pogăneştilor; Iancu comis, vestit moşier al Basarabiei. La rândul său, Alexandru Balş de la Pogăneşti era căsătorit cu Smaranda, fiica vistiernicului Sandu Sturza şi a Catrinei Moruzi vodă, vară de-a II –a cu Mihai vodă Sturza114.

111 Cătălina Opaschi, O spiţă de neam a familiei Racoviţă şi un “vicleşug

asupra altui vicleşug”, în Muzeul Naţional, XVII, Bucureşti, 2005, p. 65 – 74. 112 C. C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX, p. 129. 113 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 56. 114 Ibidem, p. 58.

72

În pomelnicul cel mare al bisericii Talpalarilor din Iaşi se găsesc trecuţi ctitorii Bălşeşti, care au dăruit ceva acestei biserici, şi anume tocmai vistiernicul Iordachie Balş şi Alecu (Alexandru de la Pogăneşti) Balş vistiernic, Smaranda şi fiii lor115.

În continuare voi prezenta spiiţa familiei Balş, care a deţinut moşia Pogăneşti atât atunci când aceasta era completă, adică cuprindea ambele părţi ale Prutului, cum a fost în toată perioda medievală, dar şi moşia Pogăneşti ciuntită, rămasă după raptul teeritorial din 1812.

Pentru a evoca istoria marelui proprietar Dimitrie Castroian, care a deţinut satul Pogăneşti din dreapta Prutului la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, vom apela la biografia pe care i-a făcut-o Vasile Folescu în lucrarea Creţeşti – istorie şi actualitate (având în vedere că moşierul în cauză a deţinut şi satul Budeşti), pe care o considerăm completă116:

„Biografia lui Dimitrie Castroian începe cu aproape 200 de ani în urmă, de aceea este şi mult cuprinsă în ceaţă. Multe din documentele vremii s-au risipit, iar din ce am putut aduna se pot contura elemente care să ne ducă cât mai aproape de personalitatea legată atât de mult de satul Budeşti117.

Prima informaţie am găsit-o într-o poveste cunoscută de bătrânii satului Budeşti, dar şi de unii din Pogăneşti, sate de care numele lui Dimitrie Castroian se

115 Ibidem, p. 59. 116 Vasile Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa editorială Demiurg,

2003, p. 378 – 380. 117 Ibidem.

73

leagă prin moşiile pe care le-a avut. Cu toate că depărtarea dintre aceste sate este apreciabilă, unul găsindu-se pe Valea Lohanului şi altul pe Valea Prutului, subiectul poveştii este aproape identic. Lumea, pe drept cuvânt, s-a întrebat cum acest moşier, fără arbore genealogic local cu încrengături de oameni bogaţi, a reuşit ca în mai puţin de o viaţă de om să adune atâta avere, care să se întindă de la Vaslui şi până la malul Prutului. Încetul cu încetul povestea a început să se înfiripeze şi să circule ajungând până în zilele noastre.

<<Străinaş, băiat sărăcuţ, din Grecia, se aciuiază pe lângă o rudă bogată de prin părţile Vasluiului. Adolescentul Castroian, harnic şi priceput, deprinde cu uşurinţă treburile gospodăriei, începe să se bucure de încrederea hangiului, grec şi el, care îi încredinţează unele secrete ale afacerilor sale. Când s-a hotărât să trimită nişte galbeni în Grecia, pentru a-şi ajuta neamurile, hagiul cere sprijinul nepotului, care era, doar, omul lui de încredere. <<Marfa>> trebuia dosită de ochiul ager al vameşilor şi al hoţilor de drumul mare. În mare taină stabilesc un plan: pregătesc pentru expediţie putini cu brânză în care strecoară şi galbenii. Nepotul înseamnă putinile cu pricina şi, pe furiş, le înlocuieşte cu altele, fără galbeni, ca să iasă la număr şi doseşte prada la loc sigur.

După ce hagiul s-a mutat spre cele veşnice, nepotul, ager la minte cum erea şi cu învăţătura căpătată de la cel decedat, începe să intre în fel de fel de afaceri cu galbenii scoşi din tainiţă>>118.

118 Ibidem.

74

Câtă legendă şi cât adevăr există în această îmbogăţire rapidă a lui Castroian, astăzi nimeni nu mai ştie.

Cercetând documente ale vremii risipite şi trunchiate, am desprins concluzia că, în înţelesul ei ajuns până la noi, legenda porneşte de la un sâmbure de adevăr, pe care încercăm să-l descoperim. Constantin Sion spune despre Castroian: <<Bulgari, băcali (băcani)>>, dajnici (birnici), din Vaslui, pentru că doi fraţi ce sunt, Dumitru şi Gheorghe, fiind nepoţi de soră ai lui Neculai sin Chiriac, ce l-au făcut Mihai Sturza (1834 - 1849) ban, pentru că-i bogat, i-au boierit şi pe ei, dându-le rangul de sărdari, iar Grigore Ghica (1849 - 1856), pe unul l-a făcut spătar şi pe altul comis.

Despre Gheorghe Castroian, de care spunea C. Sion, se ştie doar că avea un fiu, Ştefan Castroian, al cărui nume apare o singură dată la o adunare a conservatorilor ce a avut loc în anul 1907. A mai fost şi o soră a celor doi fraţi, Maria Castroian, care a trăit viaţa ei nemăritată la casele lui Dimitrie119.

Se pare că unchiul de care vorbeşte legenda este Hagi Chiriac Neculai, care stăpânea la Vaslui o stradă comercială cu prăvălii, dar alte mărturii vin să completeze biografia lui Castrioan.

Familia era originară din Castoria (astăzi în Grecia), iar el era fiu de macedo-români cu stare modestă, dar foarte activi în domeniul comerţului. A fost chemat încă de tânăr în Moldova de fratele mamei sale,

119 Ibidem.

75

Chiriac Neculai Hagioglu (1784 - 1859), care era instalat mai demult la Vaslui120.

După ce a adunat ceva parale, tânărul Castroian devine asociat în afaceri al unchiului său, intră în lumea comerţului, cunoaşte angrosişti şi transportatori de cereale, i-a pătruns în sânge gustul banului121.

Principalul întreprinzător al acestei întinse afaceri comerciale, Hagi Chiriac, fiind fără urmaşi şi avându-l aproape de el pe Dimitrie, i-a lăsat moştenire o parte din avere, iar o altă parte a lăsat-o celuilalt nepot, Gheorghe.

Cstroian a aspirat la ranguri boiereşti care, ca simplu comerciant, nu le putea obţine. Pentru a se putea bucura de toate drepturile şi privilegiile boierilor de ţară, trebuia să fie proprietar de moşii.

Pământul îi era necesar lui Catroian şi pentru a se căsători cu Paraschiva, fiica tânără şi frumoasă a unui boier de neam, dar cu atât mai pretenţios: Leon Tomşa, coborâtor din nişte veri ai lui Tomşa Vodă. Şi-a ţinut nevasta ca pe o domniţă, plimbând-o mereu la Lemberg, Viena, Berlin, Milano, Veneţia şi Paris122.

Aşa se face că, având motivaţii destule, Dimitrie Castoian a pus moşie lângă moşie şi a ajuns, aşa cum arată Arhondologia Moldovei şi Listele de alegători din 1857, să se găsească înregistrat ca serdar, apoi comis, ocupându-se cu negustoria, dar fiind şi mare proprietar de pământ, cu casă în judeţul Fălciu. Era perioada când,

120 Ibidem. 121 Ibidem. 122 Ibidem.

76

după pacea de la Adrianopol (1829), comerţul cu cereale devine înfloritor123.

Pe lângă moşia Pogăneşti (1.430 ha în câmp şi 57 ha pădure cu plop şi răchită), a deţinut şi moşia Budeşti, care se întindea din Valea Lohanului, până dincolo de Valea Elanului şi cuprindea 550 de fălcii de pământ. De asemenea, a mai deţinut Onicenii, în ţinutul Romanului şi Brăhăşoaia, lângă Vaslui.

Şi-a stabilit locul pentru curte boierească la Budeşti, unde a adus meşteri din ţări străine care au amenajat o grădină pe verticală, în trepte taluzate cu piatră, cu casă de apă ce colecta izvoarele din Dealul Cerului cu havuz în faţa casei şi un mic iaz, totul în mijlocul unei plantaţii de castani înconjutară de un gard înalt şi cu npoartă dublă, ca la cetate124.

Castroian a avut proprietăţi imobiliare şi la Iaşi, unde se stabileşte din 1895 şi unde a locuit într-un palat ce a aparţinut caimacamului Toader Balş şi care a rămas moştenire fiicei sale Eleonora şi ginerelui Nicolae Volenti. În dese rânduri acolo s-au organizat reuniunile Junimii.

Ca să poată administra imensa avere pe care o avea, Castroian, pe lângă un bun negustor şi o mână forte, era un dur: pedepsea cu <<bătaia la scară>> pe cei care-i călcau cuvântul sau care întârziau să se dea în lături când pe drum trecea trăsura boierului.

Cu toate aceste trăsături caracteristice oamenilor avuţi ai vremii şi care, sub alte forme, au ajuns până în

123 Ibidem. 124 Ibidem.

77

zilele noastre, Castroian a fost şi un mare filantrop, astăzi uitat pe nedrept.

A fost un bun creştin: a terminat construirea bisericii <<Adormirea Maicii Domnului>> din Vaslui, începută de unchiul său, a ridicat, în 1864, o biserică de zid în Budeşti, dar şi în Pogăneşti.

La 4 august 1851, domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849 - 1856) a făcut o vizită la Huşi, cu care ocazie a constatat necesitatea ridicării unui spital. Apelul domnitorului a găsit un ecou în inima marelui filantrop fălcian, Dimitrie Castroian care, pentru înfiinţarea aşezământului de sănătate, a donat 50.000 de lei. Sumele subscrise au intrat în păstrarea episcopului Meletie. Acesta, în august 1852, trimite domnitorului o scrisoare de mulţumire pentru iniţiativa lui, pomenind şi de gestul serdarului Castroian. Ca urmare, vodă i-a mulţumit boierului filantrop şi i-a acordat rangul de comis125.

Deoarece construcţia spitalului întârzia, Castroian a cumpărat casele Smarandei Razu (Rizu), cea care îi vânduse moşia de la Budeşti, <<cele mai frumoase case din oraş>>, şi a început pregătirea mobilierului şi toate cele necesare pentru 12 paturi de spital. Casa se afla pe locul actualei policlinici din Huşi126.

Un incendiu devastator a cuprins oraşul Huşi în data de 9 august 1873, distrugând, în special, străzile principale, acolo unde era întraga bogăţie a târgului. Pentru a înlătura urmările dezastrului, marii proprietari, reuniţi într-un comitet, au făcut un apel pentru ajutorarea

125 Ibidem. 126 Ibidem.

78

nenorociţilor huşeni. La acest îndemn au răspuns Mihail Kogălniceanu, cu suma de 1200 lei, Ion Mârza şi Alexandru Negruzzi, cu câte 1175 lei, Dumitru Castroian cu 1200 lei şi Neculai Iamandi şi Constantin Corbu, cu câte 500 lei fiecare127.

Moşierul Dimitrie Castroian a deţinut, numeroase funcţii sociale: deputat, consilier judeţean, cu ranguri civile acordate de domnitorii timpului (serdar, comis, spătar) şi a fost un mare filantrop. Spre sfârşitul vieţii, a ales să meargă tot la Budeşti, lăsând <<cu limbă de moarte>> să fie înmormântat lângă zidurile bisericii din sat, lucru care s-a şi întâmplat la vârsta de 85 de ani”128.

VI

Satele Pogăneşti – martore a numeroase evenimente istorice

În secolele XVII –XIX, năpaste de tot felul aveau să se abată asupra zonei ocupate de ambele sate, de la epidemii, foamete, la devastări (jafuri), provocate de

127 Ibidem. 128 Ibidem.

79

tătari, turci, ruşi în desele lor incursiuni barbare, care se perindau dinspre nord spre sud sau invers, pe culoarul văii Prutului.

Pe timp de pace, satele din preajma Drumului Mare al Prutului au beneficiat de avantajele prezenţei acestei importante căi de comunicaţie, făcând comerţ între ele, dar şi cu comercianţi străini aflători prin Moldova cu treburi.

a) Campania lui Iacob Sobieski, regele polon, în

Moldova

În cursul anului 1686, principele polon Iacob Sobieski a realizat o campanie în Moldova, unul din izvoarele acestui moment constituindu-l chiar „Jurnalul principelui Iacob Sobieski”, care este un izvor istoric de seamă. Campania polonă este o urmare a politicii creştine europene, pusă în practică după asediul Vienei (1683)129. Exista următorul plan: armatele otomane să fie lovite şi urmărite din două direcţii: de habsburgi, prin Ungaria şi Banat, şi de poloni, prin Moldova şi Ţara Românească.

Jurnalul oferă cel mai complet itinerariu al oştilor polone în Moldova. Vom urmări deplasarea armatei polone în zona actualelor sate Pogăneşti, mai ales că armata a coborât pe malul stâng al râului şi a urcat pe celălalt.

129 Vasile Calestru, Jurnalul Principelui Iacob Sobieski, fiul regelui Ioan,

asupra campaniei polone din Moldova (1686), în Cronica Episcopiei Huşilor, X, 2004, p. 57; Călători străini despre Ţările Române, vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 421 – 435, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandru-Dersca şi Paul Cernovodeanu.

80

La 22 august, oastea polonă s-a oprit la Pagul (sat pe malul stâng al Prutului, între pâraiele Nârnova şi Lăpuşna, „pe drumul mare”, care mergea de la Huşi peste podul de la nord de Movila Răbâia spre Lăpuşna), iar la 23 august armata polonă era pe Prut, urmându-şi drumul spre Fălciu. În zilele următoare, oştile polone au fost hărţuite de tătari, înaintând foarte greu şi cu pierderi, pe valea Lăpuşnei130.

La Gura Văii (Gura Sărăţii), polonii au hotărât să se retragă de teama oştilor turceşti care, în număr mare, înaintau dinspre sud sub ordinele seraskierului Mustafa-Paşa. Astfel, regele polon Jan Sobieski abandona planul de înaintare prin Ţările Române, la Dunăre. Ca să scape de urmăririle turcilor şi tătarilor, retragerea are loc pe malul drept al Prutului. Oastea polonă se apropia de Huşi. Atacaţi în dese rânduri, armata polonă s-a oprit la Vetrişoaia (Weritza) pe Prut. S-a hotărât întoarcerea şi deplasarea spre Iaşi. În ziua de 3 septembrie armata a ajuns în dreptul Huşilor, şi, apoi, atacaţi de tătari şi turci, polonii au ajuns la Răbâia131.

b) Momentul războiului ruso-turc din 1711 Decizia domnitorului Ţării Moldovei, Dimitrie

Cantemir (martie – aprilie 1693; noiembrie 1710 – iulie 1711) de a se răzvrăti împotriva puterii suzerane, Turcia, şi de a se alătura Rusiei în lupta antiotomană face parte

130 Vasile Calestru, op. cit., p. 58. 131 Ibidem, p. 59.

81

din marile gafe politice înfăptuite vreodată de un domn al Ţărilor Române. Naivitatea lui Cantemir în apreciarea intereselor „pravoslavnicei” puteri estice, reprezentată de ţarul Petru cel Mare, avea să fie penalizată 101 ani mai târziu, în 1812, prin raptul teritorial săvârşit de Rusia asupra Moldovei. Adevăratele intenţii ale ţarului rus, cristalizate încă din timpul vieţii, sunt prezente în testamentul său politic, urmaşii la tronul Romanovilor fiind încurajaţi „a se întinde neîncetat către sud, pe marginea Mării Negre”, „înghiţind” astfel şi Ţările Române132.

Cea dintâi prezenţă a armatelor imperiale ruse în teritoriile est-carpatice, convenită prin tratatul de la Luţk din 2/13 aprilie 1711, avea să deschidă un şir îndelungat şi funest de acţiuni războinice devastatoare, cu consecinţe sumbre pentru destinul poporului român133.

Nu vom prezenta pe larg războiul ruso-moldo-otoman din vara anului 1711, acţiunile politico-diplomatice şi militare fiind cunoscute din bogata literatură dedicată campaniei de la Prut. Vom insista numai asupra acelor aspecte care se află în legătură cu spaţiul aflat în studiu, asupra evenimentelor care au adus grave distrugeri şi suferinţe localnicilor.

Armatele ruse au sosit în Moldova, la Iaşi, sub conducerea ţarului Petru şi a soţiei sale Ecaterina, la 4 iulie 1711, fiind întâmpinaţi cu fast de domnitorul ţării.

132 Testamentul lui Petru cel Mare în Texte care au zguduit lumea, Ed.

Moldova, Iaşi, 1997, p. 109. 133 Victor Spinei, Un izvor otoman asupra campaniei de la Prut din 1711, în

Memoria Antiquitatis, XIX, Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ, 1994, p. 453.

82

Corpul expediţionar rusesc avea să fie pus sub comanda feldmareşalului Boris Petrovici Şeremetov, în timp ce armata otomană, comandată de marele vizir Baltagi Mehmed atingea Dunărea, la Isaccea, la 15 iunie, traversând fluviul câteva zile mai târziu. De aici, otomanii aveau să pornească, pe malul stâng al Prutului, către capitala Moldovei, traversând râul pe un pod de vase în dreptul Fălciului, reşedinţa ţinutului cu acelaşi nume la acea vreme. Între timp, efective ruseşti de cavalerie, sub comanda generalului Ionus, fuseseră trimise spre a zădărnici trecerea trupelor turco-tătare peste Prut, fiind respinse şi obligate să se replieze spre nord, unde se afla cea mai mare parte a trupelor ruse sub comanda directă a ţarului. În timp ce o altă parte a infanteriei ruse se afla, încă, la movila Răbâia (zona Râşeşti - Albiţa), sub conducerea generalului Repnin, rămase mult în urmă din cauza oboselii ostaşilor, mulţimea carelor cu bagaje şi a bolnavilor, lipsa nutreţului pentru animale, ţara aflându-se sub invazia lăcustelor care mâncaseră toată iarba134. Fiind vreme de secetă, armata rusă a înaintat de-a lungul Prutului, pe malul drept, trecând, aşadar, prin localitatea Pogăneşti, un sat prea mic şi neînsemnat la acea vreme pentru a fi menţionat în documentele campaniei. Cum se vor fi comportat ruşii cu populaţia locală nu putem şti, documentele nu ne aduc informaţii şi nici tradiţia orală

134 Dezastrul provocat în urma invaziei lăcustelor este consemnat cu detaliu

în documentele de epocă: “… pe unde să pune <lăcustele> rămâne locul negru, ca când n-ar fi fost sămănat nimică niciodată, sau grâu de ra, sau vii sau mălai sau păpuşoi sau păduri, de ra înfrunzită, neagră rămâne, pare că-i uscată (…) şi de mulţimea lor soareli nu să vide”.

83

nu a consemnat nimic. Credem că, atât la trecerea, cât şi la întoarcerea armatelor ruse, urmărite de cele turco-tătare, locuitorii se vor fi aflat deja în bejenie, cunoscut fiind faptul că prin însăşi poziţia satului, sătenii au căutat să se ferească din calea năvălitorilor, fie ei creştini sau de altă religie, niciuna din părţi necomportându-se cu delicateţe faţă de populaţia locală, ci dedându-se la rechiziţii şi jafuri, specifice armatelor ce luptau în teritorii străine de propriul neam.

Ion Neculce spunea despre momentul bătăliei de la Stănileşti din 1711: „Când au venit muscalii la Huşi să se bată cu turcii … satele de la marginea Moldovei au fugit să nu-i calce oştirea turcească şi muscălească, care sate sunt în apropiere de Halil - Paşa”. Deci satele din dreapta Prutului, în dreptul localităţilor aflate în studiul nostru, se refugiaseră în codrii Fălciului, iar cele din stânga, în codrii de nestrăbătut ai Lăpuşnei şi Orheiului. Toate aceste refugii aveau o tactică deja încercată de timpuri: la momentul potrivit, bejenarii se întorceau la vetrele lor. Dar insuccesul armatei ruse din iulie 1711 în bătălia de la Stănileşti, unde Petru I şi Cantemir au fost învinşi, a adus bejeni, prăzi, robiri şi în zona satelor noastre135.

În 1711 a fost prădată şi Episcopia Huşilor de turci şi de tătari136, acelaşi cronicar povestind cum „tătărimea tot trecea în sus spre Huşi, pre la bejenii, dreptu pradă, ca lupii. Cum ar trece nişte lăcuste, aşa treceau de

135 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 29. 136 Melchisedec Ştefănescu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea

numire, Bucureşti, 1869, p. 138.

84

mulţi”137. Acest lucru s-a repetat şi în 1739, când este prădată de trupele căzăceşti, turceşti şi tătărăşti.

La 18-21 iulie 1711 are loc bătălia de la Stănileşti, pe Prut, dintre armatele ţariste conduse de Petru cel Mare şi cele moldovene ale lui Dimitrie Cantemir, pe de-o parte, şi cele otomane ale marelui vizir Baltadji-Mehmed Paşa. Rezultatul luptei este favorabil otomanilor, cu toate că nici una dintre părţi nu a reuşit să obţină o victorie decisivă, hotărîndu-se negocierea unui acord de pace.

La 22 iulie 1711 s-a semnat Pacea de la Prut (sau Vadul Huşilor), care a marcat, prin prevederile sale, o stagnare a tendinţei de expansiune a Rusiei în zona Mării Negre şi în Sud-Estul Europei. Tratatul va fi confirmat prin noi documente, semnate la Constantinopol (1712) şi la Adrianopol (1713). Prin acest din urmă tratat, Imperiul Otoman cedează Rusiei teritorii mai largi în jurul Azovului.

Unii autori au avansat ideea că a fost un lucru favorabil pentru români că au învins la Stănileşti otomanii, căci, altfel, în virtutea alianţei încheiate între ţar şi domnul moldovean, acum probabil că am fi vorbit o limbă cu puternice influenţe ruse şi am fi scris în caractere chirilice.

c) Tătarii

Pierderea războiului ruso-turc (1711), trecerea

cetăţilor Hotin şi Cameniţa - în timpul domniei lui

137 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1955, p. 284, ediţie critică, cu glosar, indice şi o introducere de Iorgu Iordan.

85

Nicolae Mavrocordat - în stăpânirea turcilor (1713), au făcut ca Valea Prutului să devină un adevărat culoar pentru trupele turceşti, care circulau necontenit între Brăila şi Hotin, ţara fiind stricată de tătari şi muscali (ruşi) şi turci. Ion Neculce ne spune că „pre acele vremi era greu în ţară, nu de biruri, ci de alte supărări, că turcilor le era calea tot prin ţară, mergând şi viind la Hotin ... pre Prut. Şi ca nişte oşteni păgâni ce era, toţi stricăciuni făceau”138.

Despre năvălirile tătare avea să noteze şi Dimitrie Cantemir în lucrerea sa de căpătâi, Descrierea Moldovei: „Numai tătarii din Stepa Nogaică (…) au tulburat Moldova, chiar în vremuri de pace, cu desele lor năvăliri şi au adus-o la sărăcia în care o vedem şi astăzi”139.

Întemeietori ai unui hanat în nordul Mării Negre, în secolul al XVI – lea, tătarii se vor stabili în Bugeac, de unde efectuau raiduri în scop de jaf şi pradă, asupra Ţării Moldovei. Atacurile periodice ale tătarilor explică şi poziţia ferită a satului. În caz de invazie, avertizaţi fiind de fumul ce se ridica de pe movilele din stânga Prutului, locuitorii se puteau refugia, în grabă, în târgul Huşilor, pe dealurile împădurite din zonă sau în desişul bălţilor din apropiere (Sula Mare, Sula Mică, Grosul).

Apropierea unei armate, chiar dacă era vorba de armata ţării sau de una inamică, provoca locuitorilor mari neajunsuri. Nevoia asigurării de hrană pentru trupe şi samavolniciile la care se dedau unii soldaţi împieta activitatea localnicilor, chiar dacă ele nu se comparau cu

138 Ibidem, p. 316. 139 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 11.

86

expediţiile de jaf. Zona satului Pogăneşti a fost deseori teatrul de desfăşurare a numeroase astfel de acţiuni.

Singura atestare documentară a prădăciunilor realizate de tătari în zona apropiată satului Pogăneşti este din 1 decembrie 1759, când Mihalachi Cehan, fost mare medelnicer, împreună cu fiii săi, îl roagă pe Ştefan Ruset, proprietar al Pâhneştilor, să-i lase pe moşia acestuia să-şi facă o casă. El declara că „fiind şederea noastră pe o moşie a domniei sale, anume Pâhneşti, de câţiva ani”, şi “acmu, la vremea tătarilor, arzindu-ne-a casilea, iarăşi ne-am rugat dumisale să ne lase să ne facem case iarăşi pe moşia dumisali şi dumnealui ni-au dat voie”140. În toamna anului 1759 a trecut pe valea Prutului o solie polonă, condusă de contele Potocki. La 23 octombrie călătorii s-au oprit la Stănileşti, unde au stat aproape toţi oamenii şi caii afară, ploaia rece pătrunzându-i şi făcându-i să sufere de frig. Secretarul ambasadei a scris atunci că în Stănileşti a găsit o mare lipsă de locuinţe, pentru că „anul trecut” năvăliseră nişte tătari fără căpătâi, luând cu ei vitele şi arzând casele141. Invazia devastatoare a tătarilor a început în 14 septembrie 1758 şi a ţinut două săptămâni, afectând 11 din cele 18 ţinuturi ale Moldovei. Consecinţele invaziei s-au cumulat cu cele ale unei ierni călduroase şi secetoase142. Din cele două izvoare prezentate rezultă că aria distrugerilor făcute de tătari în 1758 era mult mai mare, cuprinzând aproape

140 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. IV, p. 43; Idem, Kogălnicenii,

Iaşi, 1933, doc. nr. XLVIII, p. 43. 141 Istoria Huşilor, p. 94. 142 Constantin Tofan, Evoluţia perioadelor de foamete, partea a II-a, în

Carpica, XXXIV, Ed. Documentis, Iaşi, 2005, p. 217.

87

sigur şi satele Pogăneşti, chiar dacă izvoarele referitoare tac în această privinţă143.

Scopul năvălirilor tătare era jaful şi robia locuitorilor, vânduţi apoi în pieţele de sclavi ale târgurilor tătărăşti. Pentru descoperirea gropilor cu cereale, mascate de săteni, utilizau lanţuri atârnate de şeile cailor, care, târâte pe pământ, scoteau un zgomot specific acolo unde era o asemenea groapă. Pentru aflarea ascunzişurilor în care se aflau sătenii, foloseau păsări dresate, care se roteau în cerc (nagâţiu). Furia localnicilor s-a revărsat asupra acestor păsări, numite nagâţi, vânate fără milă, fapt ce a dus la dispariţia lor.

d) Răpirea Basarabiei în anul 1812

De unde roiau odinioară tătarii, aveau să vină apoi

ruşii. În anul 1812, Ţara Moldovei avea să sufere o nouă pierdere teritorială după ce, în 1775, în urma intrigilor diplomatice, Imperiul Otoman, putere suzerană a Moldovei, ceda Imperiului Austriac Bucovina, deşi nu avea acest drept, în baza capitulaţiilor încheiate cu statul moldav.

Prin Pacea de la Bucureşti, încheiată în mai 1812, 50 de mii de familii româneşti intrau sub stapânire rusească. Candela ce veghea aprinsă de secole la mormântul lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt (desemnat de curând cel mai mare român) s-a stins, iar în noapte clopotele mănăstirii Putna au prins a bate singure, vestind

143 Adrian Butnaru, op. cit, p. 63.

88

că Ţara Moldovei a fost ruptă în două de-a lungul Prutului (după cum afirmă tradiţia populară românească).

Pentru românii din Basarabia aveau să urmeze vremuri de vitregă stăpânire ţaristă, când limba românească avea să fie izgonită din biserică şi şcoală, iar persecuţii de tot felul aveau să-i împovăreze (a se vedea scurta prezentare a istoriei Basarabiei după aces moment şi până la 1918, de la finalul lucrării, în anexe).

Protestul împotriva anexării era exprimat de către boieri Moldovei, care se plângeau Sultanului astfel: ”Din poruncă ne vedem îndatoriţi a vinde toate acele de peste Prut moşii (ruşii au dat un termen locuitorilor de 18 luni pentru a opta între Moldova şi Rusia - n. n.) şi a ne desface de dânsele […], înfăţişăm cu lacrimi în suflet stingerea şi pierderea ce ni se pricinuieşte dintru aceasta la atâtea familii, la atâtea neamuri şi la atâtea lăcaşuri ale credinţei noastre, cea mai desăvârşită cădere şi zdruncinare socotim a ne lipsi de pământul strămoşesc”. Boierii moldoveni şi-au văzut proprietăţile tăiate în două, mulţi dintre ei având moşii pe ambele maluri ale Prutului. Este şi cazul moşiei Pogăneşti, aflată în stăpânirea lui Iordache Balş, cele 2 sate cu acelaşi nume din dreapta şi stânga Prutului având o istorie comună prin legături de sânge, fiind despărţite ca urmare a anexării la Rusia a spaţiului de peste Prut.

Boierii ce au ales să rămână în Basarabia au căutat să păstreze treaz spiritul naţional în provincie. Cavalerul Costache Stamate alcătuia, la bătrâneţe, aceste versuri:

“…Cu un dor nespus Mă uit spre apus:

89

Acolo mi-i viaţa, Acolo-i speranţa. Să fim fericiţi De-am fi toţi uniţi”.

Protestul ţărănimii avea să se exprime prin fuga, aproape în masă, în dreapta Prutului. Ţăranii cunoşteau modul în care fuseseră trataţi de către armată şi administraţia rusă în timpul ocupaţiilor militare ale Moldovei. Încărcându-şi bunurile în căruţe şi trecând Prutul, căutau să scape de teama de a nu fi robiţi asemeni mujicilor (ţăranilor) ruşi, trataţi asemenea animalelor. Numai între anii 1812 şi 1815, peste 5.000 de familii româneşti au trecut din Basarabia, peste Prut, în Moldova.

După ce autorităţile ruse au interzis orice contacte între cele două maluri ale Prutului, jalea şi durerea românilor basarabeni a fost exprimată prin cântec, strigăt de revoltă şi blestem al unui neam deznădăjduit, aflat sub jug străin:

“…Rusule şi măi moscale, Nu-mi fă ţara de ocară, Că Dumnezeu are scară: Are o scară de suit, Şi una de coborât; Când te-o coborâ de sus, Rusule, păgân de rus: Nici nu-i crede ca-i fost sus. Ţi-a părea ca fost un vis: Un vis negru şi urât Cât de jos te-o coborât!”.

90

Deşi Basarabia a fost colonizată cu elemente

străine (ruşi, ucrainieni, bulgari, evrei, ruteni, etc.) populaţia românească nu a putut fi deznaţionalizată, ea păstrându-şi conştiinţa identităţii de sine, lucru care s-a întâmplat şi în satul Pogăneşti din stânga Prutului.

VII

Ţăranii din Pogăneşti – proprietari de pământ

a) Pogăneşti - România Problema pământului şi a stăpânirii sale a

reprezentat, dintotdeauna, o chestiune fundamentală pentru ţăranii satului românesc. Lipsită de pământ, numeroasa categorie socială a spaţiului românesc aştepta momentul îndreptării situaţiei sale economice. Aceasta avea să vină o dată cu reforma agrară înfăptuită în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

O lungă perioadă de timp, în perioada medievală, locuitorii moşiei Pogăneşti, de pe cele două maluri al râului, nu au avut pământul propriu, depinzând de proprietarii localităţii, amintiţi în capitolele anterioare.

Starea lor a fost aceea de ţărani clăcaşi. Condiţiile grele de viaţă ale sătenilor clăcaşi pot fi reconstituite din documente. Ţăranul „… n-are drept hrană zilnică decât mămăliga cu oţet, foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci, în multe cazuri, se învredniceşte să mănânce carne şi să bea vin. Trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi de

91

slăbiciune morală destul de întristătoare (…). Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, ligniţi şi chinuiţi de friguri permanente”144.

La această stare de lucruri se adaugă învoielile agricole, defavorabile, încheiate, atunci când se scriau, în favoarea arendaşului.

În august 1864, legea rurală, promulgată de Alexandru I. Cuza, a eliberat un important număr de ţărani de obligaţiile ce le aveau în calitate de clăcaşi şi îi transforma în mici proprietari de pământ. Locuitorii din Pogăneşti au devenit proprietari, câştigându-şi, astfel, independenţa economică. Unul din articolele legii prevedea: „Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi între stăpânii voştri de moşii sunt desfiinţate, prin plata unei drepte despăgubiri”. În proclamaţia de la 1864 se mai adăuga: „De-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre”.

Împroprietărirea s-a făcut pe o parte din moşiile boierului, cu obligaţia despăgubirii marilor proprietari într-o perioadă de 15 ani. Ţăranii au fost împărţiţi în trei categorii, primind suprafeţele de pământ în funcţie de numărul de vite ale fiecăruia: fruntaşi cu patru boi, mijlocaşi cu doi boi, lucrători cu braţele. De regulă, loturile primite erau amplasate pe terenurile avute

144 Mihai Eminescu, Opere, X, p. 277, apud Gheorghe Iacob, Luminiţa

Iacob, Modernizare – europenism. România de la Cuza Vodă la carol al II –lea, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p. 150.

92

anterior în folosinţă de clăcaşi. Potrivit legii, locuitorii puteau primi 2/3 din moşie.

Această reformă a dezvoltat sentimente puternice pentru ţăranii din Pogăneşti, care, împreună cu cei de la Duda şi Novaci, Bohotin, Creţeşti, Isaia, Pâhneşti, Răducăneni şi Râşeşti, au trimis o telegramă domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în august 1864, în care precizau: „Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit, slobozând neamul românesc de boieresc, muncă silită, ce era mai rea decât robia, este atât de mare că nu o poate scrie nimeni. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei-Tale ferice, nebântuite, îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să le adauge pe ale Măriei-Voastre… Rugămu-te, cu nespusă veselie în inimă, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim părintele cel binevoitor şi slobozitorul neamului ţărănesc”145.

În aprilie 1879, un număr de 31 de ţărani din Pogăneşti (România) au primit pământ, conform Regulamentului de aplicare pentru executarea articolelor 5 şi 6 din Legea rurală (1864), pe moşiile statului Huşi (Hussy), compusă din Valea Grecului, Valea lui Ivan, Galbena şi Gura Văii, cu movila Pescarului. Actul de împroprietărire este datat 19 aprilie 1879, iar suprafaţa primită de cei 31 de ţărani din Pogăneşti fiind de 108 fălcii şi 40 de prăjini. La această împroprietărire au participat şi ţăranii din Epureni (52 locuitori – 182 de fălci), Stroieşti (10 locuitori – 35 de fălci), Avereşti (13 loc. – 40 de fălci şi 40 de prăjini), Duda (50 loc. – 18 fălci şi 40 de prăjini), Pâhneşti (1 loc. – 3 fălci şi 40 de

145 Vasile Folescu, op. cit., p. 292.

93

prăjini), Râşeşti ( 12 loc. – 42 de fălci). Totalul suprafeţei împroprietărite se ridica la suma de 434 fălci cordate la 124 de locuitori146.

Un alt moment important în care ţăranii pogăneşteni au devenit proprietari de pământ a fost acela de după Primul Război Mondial, adică în urma reformei din 1921. De aceasta au beneficiat şi pogăneştenii din stânga Prutului, pentru că, în urma realizării Unirii Basarabiei cu România, legile de la Bucureşti erau aplicate pe întregul spaţiul locuit de români, până la Nistru. Numai că bucuria sătenilor din stânga Prutului a fost scurtă. După 1944, când au revenit ruşii, a fost impus sistemul de colectivizare a agriculturii.

Expropierea celor 6 milioane de ha de pământ a făcut ca reforma agrară, promisă de regele Ferdinant încă din anul 1917, să se înfăptuiască. La Pogăneştii din România au fost împroprietărite 250 de persoane cu suprafeţe cuprinse între 2 - 4 hectare, cu răscumpărarea terenului la suma de 1.200 de lei147.

Pentru bunul mers al acţiunilor de punere în posesie, în oraşul Huşi s-a constituit o Cameră Agricolă formată din topografi, ingineri hotarnici, alţi specialişti148. În localitatea Pogăneşti s-a constituit un comitet alcătuit din primarul comunei, preotul satului, directorul şcolii, având ca preşedinte un agronom

146 DJANV, Fond Prefectura judeţului Fălciu, dosar 1/1879 – Lucrările

comisiei ad-hoc pentru împroprietărirea clăcaşilor. 147 Primăria Stănileşti, Dosar monografic alo comunei Pogăneşti, 1906, fila

12. 148 C. Partene, Istoria târgului Drânceni şi a comunei, Ed. Noua, Piatra-

Neamţ, 2002, p. 127.

94

regional. Reforma s-a încheiat în anul 1926, în timpul marii guvernări liberale (Brătianu)149.

*** Documentele vremii atestă faptul că pogăneştenii

au avut, de-a lungul timpului, pământ şi în alte zone ale ţinutului Fălciu. La 30 aprilie 1800 cancelaria domnească a Ţării Moldovei înregistrează jalba diaconului Scarlat şi a cumnatului său din Pogăneşti, ţinutul Fălciu, către domn, contra clucerului Grigoraş Costachi, care le-a luat mai multe produse de pe părţile lor de moşie din Chişcani şi Bălăneşti de la apa Elanului, din acelaşi ţinut150. Aceste pământuri le aveau obţinute fie prin căsătorie, fie prin moştenire, cumpărare, schimb.

b) Pogăneşti - Basarabia

Potrivit unei legi emise în Basarabia în 1834,

ţăranii erau declaraţi liberi, dar erau obligaţi să încheie contracte de muncă pe un termen împovărător, de la 3 la 20 de ani, datorând să lucreze câte 12 zile pe an la boieri şi să plătească prestaţiile corespunzătoare pentru folosirea pământului lucrat sau arendat151.

În Basarabia de sub regimul Rusiei ţariste existau încă zeci de mii de ţărani, care, practic, nu dispuneau de pământ. Şi asta în pofida faptului că în Rusia, după anularea şerbiei, au fost întreprinse mai multe reforme

149 D. Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1975, p. 34. 150 DJANI, fond Documente, p. 402/ doc. 308. 151 Iacob Lupanciuc, op. cit, p.74.

95

agrare şi tentative de împroprietărire a ţăranilor cu pământ, inclusiv cea din 1906 a reformatorului rus Stolâpin152.

Aşa că, nu întâmplător, după proclamarea în 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti şi formarea parlamentului basarabean, după realizarea Unirii cu Ţara, la şedinţa Sfatului Ţării din 26 – 28 noiembrie 1918, un grup de personalităţi şi patrioţi ai neamului românesc au pus la ordinea zilei una din cele mai arzătoare probleme – reforma agrară ca unică ieşire din criza politico – economică ce încleştase Basarabia pe acele timpuri. La şedinţă este formată o comisie specială pentru analiza şi prelucrarea materialelor chestiunii agrare. La sfârşitul lucrărilor comisiei, în şedinţa din 5 martie 1920 a Sfatului Ţării, se constată că în Basarabia se aflau 450.000 de familii deţinătoare de pământ, din care 90.000 dispuneau de mai puţin decât 0,5 desetine, 230.000 de familii - până la 2,8 desetine, iar 130.000 – mai mult de 7 desetine. Conform legii, din totalul celor 4.100.000 de desetine cât erau în Basarabia, se expropriau integral proprietăţile statului, ale Coroanei, Băncii Ţărăneşti, mănăstirilor, bisericilor, zemstvelor, persoanelor juridice.

Comisia vine cu o propunere foarte curajoasă: exproprierea a 1.741 de proprietari, cu o suprafaţă totală de 1.327.000 hectare, a mănăstirilor şi bisericilor, cu o suprafaţă de 300.000 hectare. Ulterior, acestea şi alte date, mai amplu prezentate, vor fi puse la dispoziţia Parlamentului României la 11 martie 1920. În şedinţa din

152 Ibidem, p. 141.

96

data respectivă, prezidată de către marele istoric român Nicolae Iorga, raportorul acestei chestiuni a fost deputatul Sfatului Ţării de la Chişinău, Anton Crihan.

Raportul a stârnit discuţii aprinse atât din partea deputaţilor Vechiului Regat, cât şi din partea deputaţilor basarabeni, în special problema legată de modalităţile de expropriere şi împroprietărire în cadrul acestei reforme. Cu influenţa lui Nicolae Iorga, organul de conducere al acestei reforme a fost denumit „Casa Noastră”. Acest organ se supunea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor din Bucureşti, în schimb, pe lângă directoratul Ministerului Agriculturii din Basarabia era pe deplin autonom.

Trebuie precizat că pentru toată Basarabia cota maximă de împroprietărire a fost stabilită în jur de 6 desetine de pământ, cu excepţia judeţelor de nord, unde ea era ceva mai mică. Articolul 15, unul dintre cele mai importante articole ale Legii reformei agrare, stipula că orice proprietar care deţinea moşii întinse de mii de hectare era în drept să şi le aleagă compact într-un singur trup, acolo unde găsea el de cuviinţă. Conform Legii despre împroprietărire, loturi de pământ primeau numai ţăranii preocupaţi în exclusivitate de lucrarea acestuia, fiind stabilită o cotă cu suprafaţa de 6 desetine celor care nu dispuneau de pământ; cei care aveau mai mult de 6 desetine, după lege, nu mai aveau dreptul să fie împroprietăriţi. Articolul 44 al legii permitea fiecărei şcoli din comună să deţină câte 25 hectare.

Ulterior, conducerea de la Bucureşti, prin diferite decrete şi dispoziţii, a oferit, ani la rând, ajutor pentru

97

procurarea seminţelor, a redus impozitele, a oferit facilităţi, pentru dezvoltarea agricultorilor basarabeni153. S-a creat chiar şi o Cameră Agricolă a judeţului Cahul, împărţită în regiuni agricole, satul Pogăneşti făcând parte din regiunea Mingir154.

Vom menţiona că întregul proces de împroprietărire s-a produs în condiţii paşnice şi fără nici un fel de violenţe sau rebeliuni, graţie actului curajos elaborat de Sfatul Ţării, pentru a face dreptate istorică ţăranului basarabean. Fireşte, peste ani, propaganda sovietică va trâmbiţa că numai Revoluţia Socialistă din Octombrie şi decretul leninist i-ar fi făcut dreptate şi i-ar fi dat pământ ţăranului. Afirmaţie valabilă pentru ideologia comunistă, dar nu şi pentru adevărul istoric155.

VIII

Populaţia

a) Satul Pogăneşti din dreapta Prutului

Cea mai veche catagrafie din care putem afla care era numărul locuitorilor din satul Pogăneşti este cea din 1772, cunoscută generic sub numele de „Recensământul rusesc”. Aceasta este o lucrare statistică realizată de trupele ruseşti de ocupaţie, păstrată acum în arhivele de

153 Ibidem, p. 151. 154 Ibidem, p. 172. 155 Ibidem, p. 147.

98

la Moscova, în scopul urmăririi de către armata ţaristă a numărului de familii birnice din fiecare aşezare a Moldovei, pentru a şti, la nevoie, pe ce contribuţie materială şi umană poate conta în vederea unor eventuale noi acţiuni militare.

În această catagrafie sunt prezentaţi numai capii de familie (care erau răspunzători de îndeplinirea obligaţiilor legale), iar bătrânii, copii şi numărul femeilor sunt omise (situaţia se referea, la momentul dat la numărul locuitorilor de sex masculin)156. Pentru acea perioadă, pentru a se afla numărul de persoane, se înmulţeşte numărul de capi de familie cu cifra 5, care reprezenta, de regulă, numărul mediu al persoanelor dintr-o familie în secolele XVII - XIX.

O a doua catagrafie este cea din 1774, în care apare şi Pogăneştii, din ţinutul Fălciu. Ierarhizarea aşezărilor rurale din Moldova, la 1774, după numărul de locuitori, era următoarea: aşezări foarte mici (sub 50 de locuitori), aşezări mici (între 51-100 loc.), aşezări mijlocii (între 101-300 loc.), sate mari (301 - 700 loc.) şi sate foarte mari (cu peste 700 loc). Numărul mediu de locuitori pe sat era de 224,6157.

Cele mai mari sate din actualul judeţ Vaslui erau, la acea dată: Obârşeni (din ocolul Corod), cu 1395 locuitori; Pogăneşti (ţin. Fălciu), cu 850 locuitori, fiind şi

156 Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea I, Chişinău, 1975, p.

78. 157 V. Băican, Dragoş Nica, Populaţia judeţului Vaslui în documentele

cartografice şi statistice de la sfârşitul sec. al XVIII – începutul sec. al XIX – lea, în Prutul, anul V, nr. 1 (38), ianuarie 2005, p. 6.

99

staţie de poştă158; Creţeşti (ţin. Fălciu), cu 795 locuitori; Stănileşti (ţin. Fălciu), cu 700 locuitori şi Fălciu, cu 600 locuitori159.

Datele consemnate de catagrafie ne îndreptăţesc să credem faptul că localitatea Pogăneşti a fost inventariată împreună cu localitatea Pogăneşti din stânga Prutului, ţin. Fălciu, astfel obţinându-se acest număr de populaţie ridicat. Şi aceasta este o demonstraţie a faptului că cele două sate reprezentau o unitate administrativă comună, formată din locuitori de aceeaşi origine etnică, şi care păstrau legăturile, chiar dacă erau despărţiţi de râul Prut.

În catagrafie, pentru satul Pogăneşti se precizau următoarele: „În acest sat, 80 de oameni întreţin poşta şi, la porunca măriei sale, au fost scutiţi de toate dările, iar restul plătesc toate dările”160. Conform catagrafiei de la 1820161, în Pogăneşti se înregistrau 56 de birnici, organizaţi pe liuzi, adică o unitate contribuabilă în care intrau un număr diferit de ţărani, în funcţie de starea materială respectivă. Era un sistem de repartiţie a birului în raport cu averea ţăranului, numai că în loc să fie categorii de impuneri, erau categorii de impuşi. Cifra pe unitate de impunere rămânea aceeaşi, varia însă numărul celor care intrau în

158 S-a păstrat toponimul Rateş până în ziua de astăzi. 159 Ibidem. 160 Potrivit lui Adelin Ghenco, în revista Zorile, nr. 1-2, ianuarie –

decembrie 2006, p. 89. 161 DJANI, Fond Vistieria Moldovei, 6/1820.

100

zisa unitate. Era tot un fel de cislă, dar aplicată nu la un sat întreg, ci la un grup restrâns162. Aceeaşi catagrafie menţionează existenţa unui număr de 10 scutelnici „a dumisali Alecu Balş”163. Scutelnicii erau săteni care nu plăteau bir la vistierie, dând, în schimb, stăpânilor lor, o sumă fixă anual şi ajutându-l la treburile conacului164.

Recensământul mai pomeneşte existenţa a 5 slugi ale vistiernicului, doi preoţi, Ioniţă şi Ioan, doi diaconi (Costachi şi Dumitru) şi doi mazili, Ioniţă şi Costachi Popa, persoane dintr-un rang inferior al boierimii, scoşi din slujbă şi supuşi la dări sau, poate, urmaşi ai unor boieri. Aceştia din urmă, din anul 1829 trec în categoria „privilegiaţilor”165.

Prin Regulamentul Organic din 1832, birul, dare personală, devine individual şi uniform, plătindu-se câte 30 de lei de birnic166.

Au fost înregistrate şi cazuri ale unor locuitori din Pogăneştii Fălciului care au plecat spre a se stabili într-un alt loc, cu prilejul constituirii unui sat nou, Budu-Cantemir, în apropierea Stănileştilor167. De asemenea,

162 Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX,

p. 119. 163 DJANI, Fond Vistieria Moldovei, 6/1820. 164 Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX,

p. 120. 165 Georgeta Smeu, Dicţionar de Istoria Românilor, Ed. Trei, Bucureşti,

1997, p. 224. 166 Ibidem, p. 41. 167 C. Istrati, op. cit., p. 46. La 19 noiembrie 1878 s-a decis înfiinţarea unui

sat, la apus de Stănileşti, pe trupurile de moşie numite Miclea şi Budu. Un număr de 240 de familii urmau să primească fiecare câte 3 fălci şi jumătate pământ în ţarină şi câte 20 prăjini loc de casă, adică 920 fălci în total. Chiar în

101

numărul populaţiei satului fluctua şi datorită numărului ţăranilor ce se stabileau la Pogăneşti, veniţi din altă parte. Astfel, din cauza greutăţilor, unii ţărani au fugit din satul Novaci (ţin. Fălciu) la Pogăneşti, după cum reiese dintr-un document din 27 iulie 1742, dar domnul cere căpitanului de codru să-i readucă cu cisla tot la Novaci168.

Cisla era un sistem fiscal întemeiat pe fixarea dării pe sat, repartiţia sumei pe individ fiind făcută de bătrânii localităţii. Cisla favoriza tăinuirea contribuabililor fugiţi de la Novaci, deoarece cu cât erau mai mulţi fugari tăinuiţi într-un sat, cu atât mai mare era numărul celor care plăteau, astfel că suma repartizată fiecăruia era mai mică. Fuga locuitorilor la Pogăneşti e posibil să se fi datorat regimului obligaţiilor la care erau supuşi aceştia la Novaci.

La 1865, satul Pogăneşti avea un număr de 185 de gospodari, după cum reiese dintr-un proces-verbal din 31 august, acelaşi an169.

toamna aceluiaşi an primii 12 locuitori puneau temeliile noului sat, dar în anul 1880 numărul proiectat iniţial a fost redus la 100 gospodării, cu 350 fălci. Treptat, au fost împroprietăriţi aici ţărani din diferite sate ale ţinutului Fălciu. În 1885 s-a decis ca noul sat, situat la 1-2 kilometri în apus de Stănileşti, în valea Bodului, să primească numele de Cantemir, în amintirea domnitorului moldovean şi a evenimentelor din anul 1711, iar astăzi se numeşte Budu-Cantemir. Împroprietărirea lor a continuat până în anul 1888, stabilindu-se aici oameni veniţi nu numai din Pogăneşti, ci şi din satele Gugeşti, Boţeşti, Pâhneşti, Stănileşti, Duda.

168 N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, Bucureşti, 1903, doc. 2764, p. 229, cu referire la Condica de porunci, corespondenţe, judecăţi şi cheltuieli a lui Constantin Mavrocordat ca domn al Moldovei.

169 Costin Clit, Documente inedite privind şcolile săteşti din judeţul Fălciu (1864 - 1869), în Prutul, anul V, nr. 2 – 3 (39 - 40), februarie - martie 2005, p. 13.

102

La recensământul general din anul 1941, efectuat în judeţul Fălciu, satul Pogăneşti avea 228 clădiri, 237 gospodării, 1116 locuitori, din care 548 bărbaţi. Din punct de vedere etnic, populaţia localităţii era alcătuită 100% din români170.

Recensămintele ulterioare constată o creştere a numărului de locuitori, datorită, în principal, condiţiilor economice. Conform datelor de la recensământul din 5 ianuarie 1977, populaţia satului era de 1415 locuitori, suprafaţa construită fiind de 45 de ha. Numărul locuinţelor şi al clădirilor era de 434, iar gospodăriilor de 384171. Suprafaţa construită în vatra satului avea să sufere modificări, ajungându-se de la 45 ha la 100 ha172. În urma recensământului efectuat între 7 – 14 ianuarie 1992 avea să se constate o scădere a numărului de locuitori, cifrele înregistrate atunci fiind de 1116 locuitori, cum în scădere era şi numărul locuinţelor, de la 432 în anii 1977 ajungându-se la 374173. Se constată atunci, ca şi acum, o mişcare migratorie interjudeţeană, dar şi interstatală, parte dintre locuitori plecând la muncă în alte state europene, occidentale. La nivelul comunei Stănileşti, soldul mişcării migratorii interjudeţene cu schimbarea pe

170 Idem, Date provizorii ale recensământului general din 1941 privind

judeţul Fălciu, în Prutul, anul II, nr. 10 (19), decembrie 2002, p. 6. 171 Dezvoltarea economico – socială a judeţului Vaslui (1968 - 1977),

Direcţia Judeţeană de Statistică Vaslui, 1978, p. 365. 172 Dezvoltarea economico – socială a judeţului Vaslui (1965 - 1980),

Direcţia Judeţeană de Statistică Vaslui, 1981, p. 18. 173 Costică Pencu, Populaţia judeţului Vaslui, Direcţia Judeţeană de

Statistică Vaslui, 1992, p. 37 – 38.

103

localităţi, în perioada anilor 1971 – 1991 a fost de 2251174.

La ultimul recensământ efectuat în satul Pogăneşti, în anul 2002, erau înregistraţi 1181 locuitori, în creştere faţă de anul 1992, din care persoane de sex masculin 780 şi 404 femei. Satul număra 508 gospodării. Structura pe vârste a populaţiei era următoarea: 0-14 ani – 249 locuitori, 15-65 de ani – 592 locuitori, peste 65 de ani – 343 de locuitori.

Conform datelor statistice existente în prezent la Primăria Pogăneşti, la începutul anului 2007 populaţia satului era de 1184 de locuitori, din care 780 bărbaţi şi 404 femei, la un total de 508 gospodării în tot satul. Populaţia activă a satului este ocupată, în prezent, într-un număr foarte mare (peste 90%), în agricultură, o agricultură de subzistenţă, care le permite locuitorilor să reziste de la o recoltă la alta. Rata şomajului este de 8%, fiind cauzată de privatizarea întreprinderilor industriale din oraşul Huşi, dar şi din alte oraşe şi zone, unde pogăneştenii au fost prezenţi.

b) Satul Pogăneşti din stânga Prutului Numărul populaţiei ţinutului Hotărniceni, din care

făcea parte şi satul Pogăneşti la 1803, a crescut încontinuu. Ţinutul era format la perioada respectivă din 15 sate, cu un număr de 2.300 de familii, ce întruneau peste 10.000 de suflete de români-moldoveni, aparţinând, din punct de vedere administrativ, Moldovei vechi, cu

174 Ibidem, p. 82.

104

135 de slujitori isprăvniceşti, iar spiritual Mitropoliei din Iaşi, înregistrându-se 24 de preoţi şi 3 diaconi175.

Pentru a înţelege evoluţia satului Pogăneşti, consemnăm faptul că în anul 1817, ţinutul Hotărniceni cuprindea 21 de sate, 4 hutore, 62 de preoţi, 11 diaconi, 21 de diaci, 15 mazili, 4 ruptaşi, 3.547 de gospodării cu aproximativ 20.000 de suflete176.

Populaţia satului Pogăneşti a fluctuat în decursul timpului. Uneori au venit străini în sat, alteori au plecat săteni în localităţi apropiate, cum ar fi Mingir177. Astfel, potrivit datelor unui recensământ din anii 1850 – 1851, locuitorii din Pogăneşti (Basarabia), precum Irimia Ion Nicolai (născut 1800), împreună cu soţia Dochiţa P. (căsătoriţi 1824) şi copiii Nicolai (n. 1825), Spiridon (n. 1829), Serghei (n. 1845), Gafiţa (n. 1834) şi Elena (1838) trec în satul vecin Mingir178.

În perioada interbelică, localitatea înregistra 450 de gospodari de naţionalitate română, iar biserica avea casă pentru preot.

Pentru perioada contemporană, conform ultimului recensământ efectuat în luna decembrie a anului 2005, populaţia satului este de 1770 locuitori, din care 815 bărbaţi şi 915 femei. Pe grupe de vârstă, între 0 – 7 ani sunt 169 locuitori, iar peste 75 de ani sunt înregistraţi 42 de locuitori.

175 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 61. 176 Ibidem, p. 63. 177 Ibidem, p. 80. 178 Ibidem, p. 92.

105

Potrivit datelor recensământului, peste jumătate din populaţia acestei localităţi basarabene s-a declarat de etnie română, iar cealaltă parte a locuitorilor s-au declarat moldoveni, dar fără nici o conotaţie legată de dorinţa autorităţilor de la Chişinău de a încerca să demonstreze că populaţia de pe cele două maluri ale Prutului reprezintă două neamuri diferite. De asemenea, şase săteni sunt ucraineni, iar unul s-a declarat tătar179.

Confesional, într-o proporţie covârşitoare, sătenii s-au declarat creştini de rit ortodox (stil vechi), deşi o parte au început să celebreze pe stilul nou. În sat mai există şi 50 de baptişti.

c) Sistemul de numire Catagrafiile mai sus prezentate reprezintă, pe lângă

valoarea lor social – economică, documente de o însemnată importanţă privind onomastica. Din analiza catagrafiei din anul 1820 a satului Petrimăneşti (Pogăneşti - România), comparată cu harta moşiei Pogăneşti din anul 1903 şi numele de familie existente astăzi în sat, se constată că o mare parte s-au păstrat până în zilele noastre: Codreanu, Ciobotar(u), Mălăncuş, Muntean(u), Scăfariu, Neculiţă, Proca, Cioban(u), Bordeian(u), Tătar(u), Levinte, Popa, Dascălu, Borş, Balan, Pascal, Dobă, Strătulat, etc. Apariţia, de la o catagrafie la alta, sau dispariţia unor nume, se datorează fluctuaţiei de populaţie, specifică, de altfel, satelor boiereşti, în care numărul

179 Informaţie de la Vasile Ţenu, primarul localităţii, 2007.

106

fugarilor sau al nou-veniţilor este semnificativ180. Nume ca Vârlan, David sunt caracteristice satului Duda, în timp ce Irimia, Balan, Condurachi, Arapu(l) se regăsesc în satul Novaci181. Cercetând şi problema numelor de familie care s-au păstrat în satul geamăn din Republica Moldova, se constată că rezistenţa la rusificare din partea locuitorilor satului de pe malul stâng al Prutului se reflectă şi în onomastica lor. Deşi o importantă parte din locuitori poartă numele Cazacu, dovadă a staţionării în zonă a unităţilor de cazaci de pe Don, numele vechi, neaoşe româneşti, sunt reprezentate de Pascaru, Hatman, Ionaşcu, Pătraşcu, etc. Mulţi locuitori din satele noastre, aflaţi de o parte şi de alta a Prutului, au prenume ce provin din calendarul ortodox: Vasile, Toader, Neculai, Ştefan, Ion, Pavel, Gavril, Costache (Constantin), Dumitru, Gheorghe, Sava, etc. Numărul lor mare se datorează unui obicei străvechi în Moldova medievală, acela ca la botez copilul încreştinat să primească prenumele naşului, pentru a întări legăturile de rudenie spirituală între naş şi fin182. Plecând de la catagrafia de la 1820 am căutat să facem o analiză a originii, pe baza numelor, a locuitorilor satului Pogăneşti, din dreapta Prutului. Numele Codrean(u) desemnează un locuitor provenit dintr-o regiune de codri. În limba română veche

180 Adrian Butnaru, op. cit, p. 170. 181 Ibidem. 182 Pilat Liviu, Comunităţi tăcute. Satele din parohia Săbăoani (sec. XVII -

XVIII), Ed. “Dumitru Mărtinaş”, Bacău, 2002, p. 131.

107

indica un oştean recrutat din codrii Tigheciului183. Ursu, Lupu indică locuitori proveniţi din zone în care aceste animale, care au generat poreclele, se aflau. Trohin este varianta regională a lui Trofin, din bulgarul Trofim. Scafariu derivă de la „scafa”, „căuş”, „strachină mare de lemn”, Scafaru fiind cel ce face scafe184. Bordeianu este locuitorul bordeielor185, Luca este nume biblic, Perlă provine din grecescul perlis, Grecu, Popa, Tătarul nu au nevoie de explicaţii ample; Pascal îşi are originea fie în grecescul Paskal sau bulgărescul Paskal; Condurachi, din grecescul condur, care înseamnă pantof186. Jitarul era paznicul unui teren plantat, cultivat, în timp ce Vierul era îngrijitorul viei187.

Originea ardeleană a unora din locuitorii satului este confirmată şi întărită de următoarele nume de famile: Ciorgul, provine din ungurescul csoga, însemnând jgheab, uluc188, Levinti - pluralul lui levent, adică om voinic, viteaz, chipeş189, Borş şi Dobă sunt nume topice în Transilvania190.

*** Cele mai frecvente nume de familie întâlnite în

Pogăneştii din Basarabia sunt: Agache (4 familii), Beiu (8), Ciobanu (6), Hatman (9), Huţanu (6), Ionescu (9),

183 Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 139. 184 Ibidem, p. 408. 185 Ibidem, p. 73 186 Ibidem, p. 144. 187 Ibidem, p. 485. 188 Ibidem, p. 485. 189 Ibidem, p. 279. 190 Ibidem.

108

Juc (9), Cazacu (10), Mălăncuş (6), Oboreanu (9), Pascaru (20), Răchiţanu (9), Stafi (9), Trifiniuc (14), Turculeţ (7), Ţenu (11) şi Ungureanu (7).

După cum se poate observa, aproape toate sunt nume româneşti, desemnând termeni sociali, aria de provenienţă a înaintaşilor familiei respective, etc., iar câteva dintre ele se regăsesc şi în catagrafiile din dreapta Prutului (exemplu: Pascaru, Ungureanu, Ciobanu, Mălăncuş, etc.) din secolul al XIX – lea, o demonstraţie a faptului că, cel mai sigur, sunt coborâtori, fiecare în parte, din acelaşi strămoş, care a trăit înainte de separarea moşiei (în anul 1812, prin raptul teritorial), şi care a avut urmaşi ce au vieţuit iniţial pe teritoriu aceleiaşi moşii, dar apoi familiile lor au evoluat separat, fără ca acum să mai ştie că, la origini, sunt rude.

De remarcat că la 1820, în Pogăneştii din dreapta Prutului, apare comsemnat Ilii Stahie. Probabil că familiile cu numele Stafie din stânga Prutului din prezent sunt coborâtoare din acelaşi strămoş comun, numai că numele a fost puţin modificat de-a lungul timpului.

Pe aceeaşi ordine de idei, consemnăm existenţa familiei Huţanu, în prezent, în Pogăneşti-Basarabia, iar la 1846 era atestat în Pogăneştii din dreapta Prutului Vasile Huţanu191.

La fel, acum este familia Grădiceanu în stânga Prutului, iar la 1846, în satul Pogăneşti din dreapta râului, era consemnat un anume Grăniceanu – o

191 DJANI, Vistieria Moldovei, 425/1846.

109

asemănare de nume care poate da de gândit că sunt coborâtori din acelaşi strămoş comun192.

IX

Satul Pogăneşti din dreapta Prutului - condiţii sociale şi frământări ţărăneşti. Răscoala din anul 1907

Între anii 1846 – 1849 Moldova se confruntă cu o serie de calamităţi naturale: secetă, invazia lăcustelor, epidemie de holeră. Lipsa de nutreţ, cauzată de secetă şi invazia lăcustelor, a dus la epizootii, care au provocat moartea a numeroase vite.

Ţăranii din satele de pe Valea Prutului solicită, în aceste condiţii, prin plângeri adresate autorităţilor, reducerea obligaţiilor de muncă, desfiinţarea boierescului, pământ îndestulător pentru familiile lor. Atunci când solicitările acestora nu sunt luate în serios, ba, mai mult, sunt persecutaţi de către oamenii proprietarului moşiei, „bătuţi la scară”, fuga de pe o moşie pe alta sau peste hotare, în Pogăneştii Basarabiei, rămâne ultima soluţie şi cea mai atractivă, mai ales că fugarii ştiau că doar se duc la fraţii lor de acelaşi neam.

Trecerea Prutului nu era însă o treabă lesnicioasă. Tentativa de trecere a unor săteni din Stănileşti a fost prilej de conflicte între ei şi vechilul satului, ajutat de oamenii curţii. Bărbaţii au fost opriţi pe malul Prutului,

192 Ibidem.

110

dar femeile din grup au reuşit însă să treacă râul. Dacă se întorceau, erau încadrate în rândul bejenarilor, ale căror obligaţii fiscale erau diferite faţă de ceilalţi locuitori ai satului.

Şi locuitorii din Pogăneşti au pribegit peste Prut, în luna septembrie a anului 1847. Într-un raport al Isprăvniciei Fălciu către Ministerul de Interne al Ţării Moldovei sunt arătate cauzele pribegirii locuitorilor din sate peste Prut: lipsa pâinii (grâului), a nutreţului pentru animalele de muncă, birurile grele şi numeroase. Sunt indicaţi trei locuitori din Pogăneşti, trei din satul Vicoleni şi 15 din Berezeni, care au părăsit moşiile, trecând în Basarabia. Prin porunca nr. 7680 a Ministerului de Interne din 4 mai 1848, Isprăvnicia Fălciu trebuia să cerceteze şi să prezinte situaţia cu privire la locuitorii fugari din satele sus menţionate şi să impună un sever şi permanent control al graniţei. Locuitorii au fost obligaţi să semneze angajamente, aşa numitele „chezăşii”, model de răspundere colectivă, prin care se obligau „unul pentru altul şi toţi pentru unul că nimeni nu va pribegi”.

Până la Regulamentul Organic al Moldovei, claca ţăranilor consta în diferite munci prestate către stăpânii de pământ: cositul fânaţelor, aratul locurilor de hrană, secerişul, culesul viilor, etc. Clăcaşul trebuia să fie înştiinţat cu două zile înainte de efectuarea muncii. Boierul proprietar nu putea cere de la ţăran vreo muncă nici înaintea răsăritului soarelui, nici după apusul acestuia. El avea dreptul să refuze orice muncă care i-ar fi pus viaţa în primejdie sau îndemnul de a face ceva neonest sau contrar bunului simţ. Însă, erau rare ocaziile

111

în care ţăranul avea curajul să protesteze, să folosească acest drept străvechi.

Clăcaşii munceau pe moşia boierească cu uneltele şi animalele proprii. Clăcile nu se puteau cere decât în cuprinsul moşiei, însă, în absenţa unui protest vehement, proprietarii le cereau să lucreze mai multe ore la depărtare de sat. Claca sau boierescul însuma 12 zile pe an, fiind echivalentul în muncă al chiriei pământului, care se adăuga dijmei193.

În timp, s-au înregistrat conflicte ale ţăranilor transformaţi în clăcaşi cu stăpânii de moşii. Aceştia manifestau în raporturile cu sătenii o permanentă stare de neînduplecare, folosind umilitoarea pedeapsă cu bătaia, în câmp sau la conac, aşa numita „bătaie la scară”, atât faţă de vinovaţi, cât şi nevinovaţi, fără alegere. Important pentru proprietar era să se facă temut de săteni, să se impună, bătaia căpătând în acest caz un caracter ceremonial, chiar festiv194.

Şi astăzi sătenii îşi amintesc, din povestirile bătrânilor, despre bătăile aplicate de fostul proprietar al moşiei, Dimitrie Castroian. Umilitoarele pedepse, adăugate obligaţiilor în muncă, produse, bani, îi determina pe unii ţărani să îşi ia lumea în cap, pribegind pe la alte moşii.

Reforma agrară din anul 1864 îi eliberase pe săteni de sarcinile feudale, îi împroprietărise, prin

193 Keith Hitchins, Românii, 1774 – 1866, Ed. Humanitas, Bucureşti, p.

205. 194 Dan Ravaru, Folclor. Etnografie. Istorie locală, vol. I, Ed. Cutia

Pandorei, Vaslui, 1998, p. 119.

112

răscumpărare, pe loturile pe care le aveau în folosinţă. Cu toate acestea, pământul era insuficient. Spre exemplificare, proprietarul moşiei Pogăneşti, Dimitrie Castroian, deţinea, conform unor surse documentare din anul 1893, 1430 ha pământ în câmp agricol şi 57 ha pădure de plop şi răchită, în timp ce sătenii, 160 de familii cu 602 suflete, aveau în proprietate numai 317 ha195. Cu timpul, loturile agricole ale ţăranilor aflate, unele, în apropiere de balta Grosul, altele în Cotul lui Chirilă, sau în nordul satului, s-au tot micşorat prin moşteniri, vânzări, danii. În atare situaţii, ţăranii s-au văzut nevoiţi să ia pământ în arendă, care aparţinea proprietarului moşiei Pogăneşti, N. Volenti, ginerele lui Dimitrie Castroian. Cum familia Volenti locuia la Iaşi, moşia a fost arendată lui Marcu Perlinan, arendaş din Huşi. Interesul acestuia era să obţină venituri cât mai mari din exploatarea moşiei; astfel că în relaţiile cu ţăranii a acţionat fără scrupule, fără menajamente. Învoielile agricole între ţăranii satului Pogăneşti şi arendaş erau, de cele mai multe ori, arbitrare, încheindu-se în favoarea lui Marcu Perlinan. Forma verbală a învoielilor îi permiteau acestuia să comită tot soiul de abuzuri. Ţăranii erau încărcaţi cu sarcini suplimentare; arenda, deşi prevăzută a fi plătită în bani, era convertită în muncă pentru sătenii săraci, luna fiind calculată la 32 (!) zile lucrătoare, în timp ce plata pentru muncile îndeplinite de săteni era calculată la preţuri foarte mici. Astfel, preţul unei zile de plug pentru un om mare era de

195 C. Chiriţă, op. cit., p. 156.

113

70 de bani, iar pentru un băiat era de 50 de bani şi mâncare, în timp ce pentru pământul arendat se plăteau de către ţărani 40 de lei falcea. Iarna deosebit de grea, cu zăpezi mari şi viscol năprasnic, a dus la epuizarea proviziilor ţăranilor. În momentul negocierii noilor învoieli s-au trezit încărcaţi cu noi angarale de către arendaş. Prezentăm în continuare, în întregime, un document din 7 iulie 1907, scris la Stănileşti, despre situaţia ţăranilor din satul Pogăneşti, care a fost înaintat procurorului general. „Domnule Procuror,

Ca rezultat ordinului domniei voastre, nr. 5041 din 3 corent, respectuos am onoarea a vă raporta următoarele:

Moşia Pogăneşti din comuna Stănileşti, cultivată de dl. Marcu Perlinan, arendaş. Se arendează la locuitori pământ pentru arătură cu 40 de lei falcea, în care bani e obligat a face locuitorul 12 prăjini praşilă a 8 lei, rămânând a mai da în numerar suma de 32 de lei, una falce fânaţ o vinde cu plata în bani numerar suma 60 lei; pentru veratul unei perechi boi se plăteşte 40 lei, pentru care bani sunt obligaţi a face 24 de prăjini praşilă socotit 16 lei şi restul de 24 lei în numerar, pentru una vacă se plăteşte în numerar 15 lei; pentru una oaie mulgătoare, stearpă, berbec, se plăteşte 3 lei, fără altă obligaţiune, un cârlan 1 leu 50 de bani în numarar, fără altceva; pentru un gonitor sau gonitoare 12 lei şi pentru un mânzat 8 lei fără alte obligaţiuni; caii nu se dau la păşune pe moşii boiereşti.

114

Bani pentru arat nu se dau din iarnă; pentru prăşit se plăteşte din iarnă 40 de lei falcea, secerat 16 lei falcea, pentru coasă nu se dau bani din iarnă, una zi cu carul 3 lei, una zi cu palmele 80 de bani până la un leu, iar în timpul muncei se plăteşte: 56 de lei falcea (secere) praşilă, pentru secere 32 lei falcea, pentru coasă, pus în stog 25 – 30 lei falcea, pentru una falce arat şi grăpat 20 falcea, una zi cu carul 4-5 lei şi una zi cu palmele 1 leu 50 de bani până la 2 lei.

Ca tain se dă la falcea de praşilă 4 dubli decalitri făină de popuşoi şi 4 kg udătură (peşte, brânză), la falcea de secară 2 dubli decalitri făină şi 2 kg udătură, iar la falcea de coasă ca şi la secere. Preţul unei zile de plug pentru un om mare 70 bani şi un băet 50 bani şi mâncare; când sunt cu luna li se scad zilele de sărbători şi de ploaie, socotindu-le luna 32 zile lucrătoare.

Munca care o fac în contul amenzii pământului şi păşunatul vitelor se socoteşte 52 lei 80 bani falcea praşilă şi 20 lei falcea secere; celor ce nu au trăsuri şi văduvelor li se dă de către moşier harabale cu boi pentru a căra păpuşoii la stanţii, spre a-i desfăca şi a-i pune în coşar.

Pe lângă muncă şi bani nu li se mai ia pui de găină, ouă, etc. Nu li se ia plată pentru topitul cânepei, pentru pescuit peşte, pentru raţa sau gâsca ce umblă pe pârâu, pentru mascuri, viţei şi nici pentru lutul de uns casele. Un singur om poate prăşi de două ori, secera, desfăca şi pune la coşer una falce păpuşoi în timp de 63 de zile medii. Poate ara, grăpa şi semăna una falce de porumb

115

sau grâu în patru zile, poate secera, lega, pune în clăi şi căra la arie o falce de grâu sau orz în 14 zile. Poate cosi, aduna, pune în căpiţi şi clăi, în stog, o falce iarbă în 18 zile. Întinderea snopilor, dezlegarea mănunchiurilor, legatul lor înapoi şi facerea din nou a clăii, când sunt plouaţi, nu se plăteşte aparte şi intră în preţul seceratului”196.

Pe fondul declanşării răscoalei în Moldova, începând din satul Flămânzi din judeţul Botoşani, sătenii au dorit să îşi caute dreptatea. Astfel că în data de 14 martie 1907, pe la orele 9 dimineaţa, organizaţi într-un grup de circa 100 de oameni, sătenii au dorit să meargă în oraşul Huşi, spre a discuta cu prefectul judeţului. În drumul lor, sătenii au fost opriţi la barieră de către soldaţi din Regimentul II Dolj, aduşi pentru reprimarea mişcărilor ţărăneşti. Mai mult, au fost sfătuiţi să se întoarc în sat şi să aştepte venirea prefectului, aflat în acel moment în alte sate răsculate. Convinşi de către medicul veterinar Boldescu şi avocatul Chiriţa, în faţa armelor soldaţilor, sătenii s-au întors în sat, unde au aşteptat venirea prefectului dr. N. Lupu. Nu cunoaştem cum au fost soluţionate cererile ţăranilor, dar cert este faptul că a fost deschisă o anchetă privind condiţiile în care era arendat pământul moşiei Pogăneşti către ţărani.

Mişcarea de revoltă s-a limitat la simpla agitaţie şi deplasare a sătenilor până la bariera oraşului şi nu au fost aduse vătămări la adresa vieţii sau averii cuiva. La liniştirea spiritelor şi la ţinerea în frâu a celor

196 Documente privind marea răscoală a ţăranilor din 1907, vol. I,

Bucureşti, p. 244.

116

nemulţumiţi au contribuit şi preotul satului, Ieremia Luca, cât şi învăţătorul Alexandru Bucur

„Azi noapte la Prut, Războiul a început,

Românii trec dincolo iară,

Să ia, prin arme şi scut,

Moşia răpită astă-vară”197.

X

Eroii satelor Pogăneşti

Asemeni fiecărei localităţi din România, şi satul Pogăneşti şi-a adus contribuţia prin jertfa de sânge a fiilor săi la realizarea marilor idealuri naţionale ale poporului român. Mărturie stau în acest sens listele cu numele celor căzuţi pe câmpurile de luptă ale celor două

197 Cântecul Basarabiei, lansat în noaptea de 21 – 22 iunie 1941, când

trupele române au trecut râul Prut pentru a elibera străvechiul pământ românesc ocupat forţat de Uniunea Sovietică în urma ultimatumului din 26 iunie 1940.

117

războaie mondiale. Dragostea pentru pământul strămoşesc, credinţa în Dumnezeu şi jertfa lui Iisus Hristos, încrederea că jertfa de sine astăzi va aduce un mâine mai bun urmaşilor, i-au făcut pe bărbaţii satului să nu şovăie şi să îşi aducă prinosul de sânge la jertfa neamului.

Avem puţine informaţii privind participarea pogăneştenilor la Războiul de Independenţă (1877 - 1878) din Bulgaria. În cursul anului 1876, prin decretul principelui Carol I, din data de 26 noiembrie, în fostele judeţe Fălciu şi Tutova lua fiinţă Regimentul 12 Dorobanţi, cu două batalioane, unul la Bârlad, celălalt la Huşi. În componenţa Batalionului 2 Huşi se aflau companiile Huşi, Podoleni, Mijloc şi Crasna.

După proclamarea independenţei de stat a României, la 9 mai 1877, care consacra neatârnarea ţării faţă de Imperiul Otoman, la 6 iulie s-a decretat mobilizarea. Flăcăii şi bărbaţiii valizi ai satului Pogăneşti din dreapta Prutului au fost alocaţi Companiei Podoleni, Batalionul 2 Huşi, Regimentul 12 Dorobanţi, plecând pe front sub comanda locotenent – colonelului Racoviţă198.

Încadrat în Corpul II de Armată, regimentul avea să staţioneze pentru puţin timp în preajma capitalei ţării, Bucureşti, după care avea să se deplaseze spre linia Dunării, pe itinerarul Talpa, Balacin, Şerbăneşti, Greci, Balş, Craiova, Radovan.

La 21 mai 1877, unitatea militară staţiona la Băileşti, după această dată ocupă poziţii de luptă în zonele Caracal şi Celei. Trecerea Dunării spre câmpurile

198 Constantin Partene, op. cit, p. 111.

118

de luptă din Bulgaria s-a făcut pe la Turnu – Măgurele, până la 15 august acelaşi an. Regimentul rămâne în rezervă la Calişovăţ, unde desfăşoară activităţi de recunoaştere a teritoriului şi hărţuire a trupelor oromane. Aruncate în focul dur al luptelor, efectivele unităţii se vor distinge în luptele de la Opanez şi Bucov, unde, pe lângă militari turci, vor captura şi 94 lăzi cu muniţie199.

Alocat Brigăzii I, conduse de colonelul Mihai Cristodulo Cerchez, în cadrul Diviziei a IV – a, Regimentul va stopa şi distruge trupele inamice în zona Vidin – Vitbold, până la 15 ianuarie 1878, după care participă la luptele de la Belogradcik200.

Nu avem un tablou al eroilor jertfiţi pe câmpurile de luptă bulgare pentru independenţa neamului. Memoria colectivă a păstrat însă câteva nume ale celor care au luptat şi s-au întors acasă, la vatră, cum sunt cazurile lui Zaharia Neculiţă şi Ion Pintilii201.

Mărturiile sunt consistente în privinţa Războiului pentru Întregirea Neamului202. Intrarea în război a fost făcută prin tragerea clopotului din biserică, printr-o bătaie „în dungă”, asemeni celor din timpul năvălirilor turco-tătare. A plecat atunci, din sat, toată floarea bărbătească, în frunte cu învăţătorul satului, Scarlat Sofrone. Din primăvara anului 1917, în sat staţionează efectivele Regimentului 7 Călăraşi. Pentru aprovizionarea cu muniţie şi efecte de război furnizate

199 Ibidem. 200 Ibidem, p. 112. 201 Informator Toader Batcu, 81 de ani, 2007. 202 Importante informaţii ne-a furnizat, în anul 2007, săteanul Toader Batcu,

81 de ani.

119

din Rusia, de la Huşi a fost construită o cale ferată, cu ecartament îngust, ce pornea din Dobrina, Corni, Gura Văii, Pogăneşti, până în Bucovăţ, de unde trecea în Basarabia.

Pe front, soldaţii pogăneşteni au luptat cu vitejie şi eroism, la întoarcerea acasă purtând în piept decoraţii şi distincţii. Este cazul soldatului Toader Tofan, decorat cu „Virtutea Militară”.

Din cei plecaţi pe front, nu s-au mai întors la casele lor, lăsându-şi oasele pe câmpurile de luptă, următorii:

1. Balan Neculai 2. Bahnaru Ivan 3. Codreanu Vasile 4. Ciobanu Costache 5. Dascălu P. Ştefan 6. Codreanu P. Ştefan 7. Doba Gh. Ion 8. Pricop Marin 9. Mitropolitu Petru 10. Pascal D. Gheorghe 11. Pascal Andrei

Costache

12. Proca Iancu Ştefan

13. Radu Borş Costache

14. Stratulat Marin 15. Tofan I.

Mihalache 16. Tofan Dumitru 17. Tofan Scarlat

Ioan 18. Balan Mitache 19. Iancu Costache

După război, pentru cinstirea celor căzuţi pe

câmpurile de onoare ale patriei, la iniţiativa învăţătorului din sat, Scarlat Sofrone, şi cu susţinerea financiară a locuitorilor, avea să fie ridicat un monument simplu, respectiv o cruce de lemn, decorată cu motive geometrice

120

şi religioase. Aflată, iniţial, în centrul satului, crucea din stejar avea să fie mutată, după al doilea război mondial, la iniţiativa autorităţilor comuniste, în cimitirul satului, aflat pe deal203.

Vara anului 1941 avea să aducă cu sine participarea armatei române la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, răpite samavolnic din trupul ţării prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Înaintea declanşării ofensivei româno-germane, sătenii din Pogăneşti au fost evacuaţi în satul Gugeşti.

La 22 iunie 1941, şeful statului, generalul Ion Antonescu, intră în cartea neamului prin celebrul său ordin: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul”! Armata română se angaja în luptă, alături de cea germană, împotriva celor sovietice pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, „părţile dezlipite ale Moldovei”, cum le numea Mihail Kogălniceanu, prin voinţa arbitrară a URSS.

În zona localităţii Pogăneşti au acţionat forţe ale Grupului de armate „General Antonescu”, înfiinţat la 21 iunie 1941, constituit din armatele 3 şi 4 română, plus armata 11 germană.

În luptele de la Cioara, Ţiganca, declanşate în zorii zilei de 22 iunie 1941, au participat şi soldaţi originari din Pogăneşti - România. Unii dintre ei au rămas pe câmpul de luptă, cum este cazul săteanului Moisă Vasile, ale cărui oseminte se află şi astăzi în Cimitirul Soldaţilor Români de la Ţiganca.

În acest cimitir din Republica Moldova, în vecinătatea malului stâng al râului Prut, au fost înhumaţi

203 Informator Cebuc Maria, 81 de ani, 2007.

121

peste 1.000 de militari români căzuţi în luptă, în vara anului 1941, pentru eliberarea pământului românesc strămoşesc. În urma cercetărilor arhivistice, s-a stabilit că nu mai puţin de 50 de eroi înhumaţi acolo provin din judeţul Vaslui, printre care soldatul Costea Moisă din Pogăneşti, iar din Stănileşti caporalul Bostan Gheorghe şi soldatul Groapa Gheorghe.

De altfel, sunt numeroşi soldaţii români căzuţi şi în luptele purtate în perioada aprilie - august 1944 în unele localităţi din fostele judeţe Cetatea Albă şi Tighina. Un astfel de caz îl reprezintă caporalul Bejan Nicolae, născut în 1941 la Stănileşti, jud. Fălciu, tatăl – Marin şi mama – Anica. A activat în Regimentul 35 Infanterie şi a murit în data de 31.05.1944, în localitatea Răscăeţi – Cetatea Albă, fiind înmormântat în aceeaşi localitate.

În 1941, Ziua Eroilor a fost sărbătorită la 28 mai. La monumentul eroilor din sat au venit toţi locuitorii, cu mic, cu mare, îmbrăcaţi în sărbătoare, să asiste la Te-Deum-ul oficiat de preotul Mihail Raicu în memoria eroilor satului şi ai neamului. Ofiţerii trupelor încartiruite în sat au rostit frumoase discursuri, arătând datoria armatei faţă de eroii care s-au jertfit pe altarul Patriei şi păcatele ce au ciuntit graniţele ţării.

La 19 iunie sosea ordinul telegrafic de evacuare a sătenilor de pe valea Prutului către zone din interior. Asiguraţi că se vor întoarce în câteva zile, sătenii (bătrâni, femei, copii) şi-au adunat parte din bunuri, le-au încărcat în căruţe şi, cu lacrimi în ochi, pe o ploaie torenţială, au plecat spre satele din jurul oraşului Huşi (Pâhneşti, Gugeşti, Pădureni, Leoşti, ş.a.m.d.), de unde

122

avea să se întoarcă abia peste două luni. „Crescuseră bălăriile în curţile oamenilor că noi, copiii, nu ne vedeam din ele”204.

În localitate au rămas unităţi ale Diviziei 1 Grăniceri, care a fost introdusă în luptă la dreapta Diviziei 11 Infanterie, acţionând pe direcţia Pogăneşti sat, Cimişlia, în stânga Prutului. În zilele de 10 – 12 iulie 1944 efectivele militare ale Diviziei au dus lupte de apărare, la flancul drept al Corpului 3 Armată (comandant general de divizie Vasile Atanasiu), care forţase râul Prut la est de Albiţa, între Nemţeni şi Râşeşti205.

În momentul declanşării luptelor pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941, şi sătenii din Pogăneştii de pe stânga Prutului s-au refugiat din calea războiului în satul vecin, Regina Maria (astăzi Seminovca, n.n.), părăsit în mare parte de coloniştii germani aflaţi în localitate, repatriaţi, între timp, în Germania.

De asemenea, o parte din locuitorii satului de pe malul stâng al Prutului, în momentul declanşării ofensivei Armatei Române în iunie 1941, s-au refugiat în satul Eapujeni, din judeţul Cimişlia.

Prima lovitură de tun împotriva fortificaţiilor sovietice din stânga râului a fost trasă de către Aurel Macovei, soldat în Armata Română şi originar din satul Pogăneşti din Basarabia206.

204 Informaţie de la Maranda Radu, 74 de ani, 2007. 205 Asociaţia “ProMoTin”, 26 de zile. Acţiunile Corpului 5 armată în cadrul

Armatei 4 române în capul de pod de la Ţiganca (22 iunie – 18 iulie 1941), Ed. Contrast, Bucureşti, 2006, p. 85.

206 Informaţie de la Andrei Ionescu, 77 de ani, 2007.

123

Deşi trupele de grăniceri ruseşti se fortificaseră pe culmea dealului, în noaptea de 10 iulie 1941, efectivele sovietice au părăsit poziţiile, retrăgându-se către Chişinău. Li s-au alăturat autorităţile locale pe care sovieticii le impuseseră.

Eliberarea a venit sub forma unei patrule de soldaţi români, care a trecut Prutul într-o barcă pe la Cotul lui Mihu. După ce au recunoscut terenul şi au constatat fuga sovieticilor, doi soldaţi au urcat în clopotniţă şi au tras clopotele. Ca la un semn, de malul drept al Prutului s-au desprins zeci de ambarcaţiuni care au acostat pe malul basarabean, fiind întâmpinaţi a doua zi cu tradiţionala pâine şi sare, aşezată pe un şervet cusut cu motive româneşti207.

Luptele pentru eliberarea întregului teritoriu basarabean au fost crâncene. Terenul, eliberat palmă cu palmă, a fost udat din belşug cu sângele ostaşilor armatei române.

După îndepărtarea frontului către răsărit, sătenii, în majoritate femei, bătrâni şi copii, au revenit la casele lor, parte dintre ele avariate de bombardamentul răzleţ al artileriei sovietice. Podurile umblătoare au pornit, din nou, spre stânga Prutului, reînodând legăturile cu Pogăneştii din Basarabia eliberată, rupte vremelnic de stăpânirea ilegitimă sovietică.

Despre cei aflaţi în război, informaţiile veneau fie sub forma unor înştiinţări oficiale, de care se temea toată lumea, prin care familia era înştiinţată despre dispariţia

207 Informaţie de la Gheorghe Mihail, 76 de ani, din Pogăneşti – Basarabia,

2007.

124

celui drag în cursul luptelor, cum a fost cazul tânărui Irimia Tăbăcaru, mort în lagărele sovietice, aşteptat de fata cu care voia să se însoare, sau căderea în prizonieratul sovietic, cum s-a întâmplat cu Ştefan Borş, zis Coptu, la asediul Odessei; fie sub formă de scrisori sau cărţi poştale, prin care cei plecaţi descriau iadul luptelor şi situaţia de pe front. Din când în când, câte unul dintre militari sosea acasă în permisie, era asaltat cu zeci de întrebări privitoare la soarta pogăneştenilor încorporaţi.

Cumplitele lupte aveau să-i încerce pe soldaţii satului în bătăliile din URSS (Odessa, Cotul Donului), cât şi după 23 august 1944, pe fronturile din Ungaria şi Cehoslovacia. Veterani ai acestui conflict militar depun şi astăzi mărturie despre ororile războiului şi eroismul cu care s-au luptat soldaţii noştri: Batcu I. Toader, Borş T. Ştefan, Bordeianu I. Constantin, Dingu S. Petru, Dubă V. Irimia, Grigore Gh. Vasile, Ignat I. Ştefan, Moise I. Vasile, Păduraru I. Simion, Tătaru Neculai, Tofan D. Vasile, Tofan I. Irimia, Bucătaru R. Costache, Dobă V. Dumitru. Unii dintre ei au trecut în ceruri, spre a se întâlni acolo cu fraţii camarazi de arme, ceilalţi, câţi se mai află în viaţă, subzistă din pensii modeste oferite cu parcimonie de statul român.

Întoarcerea frontului a fost anunţată în vara anului 1944 de prezenţa tot mai numeroasă a avioanelor sovietice pe cerul satului, venite să îşi arunce încărcătura aducătoare de moarte în oraşul Huşi, şi de bubuitul tot mai apropiat al tunurilor.

125

Din stânga Prutului au prins a trece râul pe bărci – pontoane tot mai multe unităţi militare româneşti şi germane. Printre ei s-au refugiat şi români basarabeni, mulţi din Pogăneştii Basarabiei, plecaţi în bejenie, cunoscând comportamentul abuziv al trupelor Armatei Roşii. Primari, funcţionari, jandarmi, învăţători au trecut râul pentru a scăpa de deportarea sau execuţia ce îi aştepta dacă ar fi rămas.

Pentru a nu fi prinşi în sângeroasa încleştare ce se prefigura, tinerii satului de la premilitară au fost trimişi în Oltenia, de unde se vor întoarce în lunile septembrie – octombrie 1944, unii dintre ei plecând direct pe frontul de vest208. Cei rămaşi s-au închinat la icoane, implorând în rugăciunile lor ajutorul lui Dumnezeu. Nu voiau să plece, lăsându-şi agoniseala de-o viaţă la voia întâmplării.

Maria Cebuc, nevasta jandarmului din sat, şi-a luat copilul mic şi, alături de preoteasa Raicu cu fiicele acesteia, plus alte persoane, au pornit cu căruţele spre Fălciu şi Galaţi. În satul Blăgeşti au aflat vestea că trupele ruse au ocupat deja Fălciul. Au înnoptat la o femeie care i-a primit plină de omenie şi, a doua zi, s-au întors în sat. Drumul de întoarcere a fost mai greu decât plecarea. Maşini, tehnică militară, coloane de soldaţi români şi germani se scurgeau pe şosea, grăbindu-se să scape din faţa morţii sau a prizonieratului.

Presaţi de trupele sovietice, germanii au fost înconjuraţi în stânga Prutului, lângă Pogăneşti, „în Bizinic”, unde au încercat să reziste. Cele 17 unităţi

208 Informator Ioan Borş, 2004.

126

militare germane au fost spulberate de artileria şi tancurile sovietice. Astăzi, arheologii şi specialiştii în istorie din Republica Moldova efectuează săpături, scoţând la iveală osemintele celor decimaţi acolo, armament şi muniţie de luptă.

Trupele sovietice s-au instalat în casa preotului Neculai Luntraru, refugiat peste Prut, la Pogăneşti, unde deţinea circa 30 ha de pământ. Biserica satului a fost închisă până în anul următor când, după eliberarea Basarabiei, au revenit autorităţile române.

În vara anului 1944, trupele germane în retragere s-au instalat la marginea de sud a satului. Unităţi de pontonieri germani au construit un pod, peste care au trecut tehnica de luptă (tancuri, tunuri, camioane) în dreapta Prutului. Înaintarea rapidă a trupelor sovietice a făcut ca, în pădurea Bizinic, de la sud de sat, să fie înconjurate 17 divizii. Supuşi unui tir nemilos de rachete vreme de două săptămâni, unităţile germane, lipsite de aportul artileriei, având doar armament uşor, au capitulat. În lungi coloane, prizonierii germani au fost mânaţi către interiorul Rusiei. Pentru soldaţii răniţi a fost amenajat un spital de campanie în şesul Prutului, unde le-au acordat primul ajutor, fiind apoi încărcaţi în căruţe şi transportaţi de câtre săteni la Chişinău, în spitalele militare existente acolo. În fiecare căruţă erau aşezaţi câte 4-5 soldaţi, unul lângă altul sau chiar claie peste grămadă. Cei răniţi uşor se deplasau pe lângă căruţe. Tinerii satului au fost obligaţi să participe la îngroparea sutelor de cadavre ale soldaţilor germani şi români din pădurea Bizinicului209.

209 Informaţie de la Ion Melinte, 80 de ani, din Pogăneşti – Basarabia, 2007.

127

Pe teritoriul fostului pichet de grăniceri, astăzi Şcoala generală Pogăneşti cu clasele I – IX, din raionul Hânceşti, în acel august al anului 1944 un glonţ i-a curmat zilele „bravului soldat sovietic” (!?), Senatorov Nicolae. În anii `70 ai secolului trecut, în „memoria eroismului soldatului sovietic” a fost ridicat un monument din piatră, decorat cu steaua roşie şi inscripţia în limba rusă: „pentru jertfa adusă în slujba poporului sovietic” (sic!). Monumentul, fabricat la Odessa, a fost inaugurat în prezenţa rudelor celui decedat şi a bieţilor elevi, dascăli şi săteni, aduşi să celebreze memoria şi jertfa ocupantului sovietic! Asta în timp ce osemintele soldaţilor români căzuţi pe teritoriul Basarabiei zac încă în gropi comune neştiute!

Lupte crâncene s-au dat în zona satului Pogăneşti – România în vara anului 1944. Armatele germane, în retragere, au fost bombardate de pe malul stâng al Prutului, de la Cioara, de către Armata Roşie, cu tiruri de rachete „Katiuşa”. Pierderile umane în rândul armatei germane au fost însemnate. Potrivit martorilor, Balta Grosu era înţesată cu cadavrele sângerânde, dezmembrate, surprinse de moarte în poziţii contorsionate. Vaietele muribunzilor erau auzite din sat de locuitorii ascunşi în beciuri sau în adăposturi – tranşee săpate prin grădini. Părea că Apocalipsa începuse210.

După depărtarea frontului către oraşul Huşi, din ordinul Comandamentului sovietic instalat în sat, în casa lui Tofan Vasile, locuitorii satului au fost obligaţi să înhumeze cadavrele soldaţilor germani ucişi. Iată

210 Informaţie de la Constantin Bordeianu, 78 de ani, 2007.

128

mărturia unui tânăr de 17 ani, pe atunci, participant la evenimente: „Nemţii erau răspândiţi peste tot în baltă (Balta Grosu, n.n.). Intram cu boii, îi prindeam cu tânjaua de picioare, iar după ce îi scoteam din apă, îi depuneam pe taluz. S-au săpat apoi două gropi comune, în care germanii, peste 300 de soldaţi şi ofiţeri, au fost îngropaţi unii peste alţii (striviţi)”211. Locul nu a fost marcat, iar dintre participanţii la operaţiune, mulţi au răposat, aşa că astăzi nu se poate identifica exact poziţia gropilor comune.

Armamentul şi muniţia adunate din baltă şi din sat au fost predate trupelor sovietice, care le-au încărcat în care trase de boi şi le-au trimis către o destinaţie necunoscută de localnici. Cu toate acestea, la mulţi ani după trecera frontului, au mai fost descoperite arme prin sat sau pe câmp, îngropate în pământ, căşti, cartuşe, grenade şi obuze neexplodate, un pericol, în special pentru copii. Au fost cazuri când se „pescuia” în Prut cu grenade.

După trecerea frontului, satul oferă o imagine dezolantă (conform mărturiilor locuitorilor ce se mai află în viaţă). Bombardamentele sovietice au afectat locuinţele sătenilor, balta era plină de trupurile soldaţilor germani morţi, trupele sovietice s-au dedat la jafuri, silnicii, violuri în rândul populaţiei locale. Fără respect faţă de Dumnezeu şi lege, soldaţii ruşi au dat frâu privirilor animalice. Femeile stăteau ascunse în lăzi, prin poduri în timpul zilei, ieşind doar noaptea, cele tinere se îmbracă în haine lălâi, mânjindu-se cu funingine pe faţă

211 Informatori: Borş Ioan, 2004 şi Bordeianu Constantin.

129

pentru a nu li se putea determina vârsta şi a fi batjocorite de ruşi212.

Deşi aveau ordine clare ca trupele să nu se atingă de bunurile cetăţenilor români, ţărani sau moşieri, să se respecte libertatea acestora, să fie lăsată administraţia să funcţioneze, soldaţii şi ofiţerii trupelor sovietice s-au dedat la tot felul de abuzuri, siluiri şi silnicii.

În Basarabia, la Pogăneşti, s-a reintrodus sistemul administrativ sovietic: sovietul rusesc, miliţia, iar monedă - rubla. Locuitorii în vârstă de până la 45 de ani au fost mobilizaţi în Armata Roşie.

Pe lângă jafurile şi silniciile comise, soldaţii ruşi şi-au bătut joc de locuitori. Covata de pâine a unei localnice, din Pogăneşti – malul drept al râului, în care aceasta tocmai frământase, a fost luată, aluatul aruncat, rusnacul cu trăsături asiatice şi fără de frică de Dumnezeu spălând în vas copitele calului său. La protestul femeii, a scos pistolul şi doar plânsetele şi ţipetele înspăimântate ale copiilor l-au înduioşat. Femeia a fost chemată la comandament şi pedepsită să spele rufe ale sovieticilor pentru faptul că îndrăznise să ridice vocea la „bravul soldat rus”213.

Militarii ruşi, în perioada cât au rămas la Pogăneştii din România, au fost cartiruiţi prin gospodăriile ţăranilor, unde s-au instalat ca la ei acasă. Umblau în grupe de câte 2-3 din casă în casă, sub pretextul căutării de soldaţi germani, dar cu această

212 Informatori: Maranda Radu, născută în 1935, Pena Borş, Paulina

Bordeianu, 71 de ani. 213 Informator Maranda Radu, 72 de ani, 2007.

130

ocazie furau tot ce le cădea în mână, în special ceasuri, o adevărată obsesie pentru ei. Ceasurile se purtau câte două-trei, chiar şi câte mai multe la mână, unii având şi ceasuri legate de picioare214.

Noaptea, ruşii se dezlănţuiau: umblau pe la casele oamenilor după băutură, pe care o cărau în cantonamentele lor cu găleţile din care îşi adăpau caii. După ce se îmbătau, trăgeau cu armamentul în văzduh şi căutau „hazaici” (femei) şi „nemeţchi” (nemţi)215.

Dar iată cum îl prezintă acum bătrânii satului, tinerii de atunci, pe bravul „eliberator” sovietic: soldaţi de toate vârstele, de la bătrâni cu mustaţă albă, la tineri cărora abia le mijiseră tuleile mustăţii, erau îmbrăcaţi diferit, de la rubaşcă de doc sovietică, cu fel de fel de peltiţe şi însemne de armă, până la vestoane capturate de la soldaţii români şi germani morţi. În picioare purtau fie cizme scurte şi largi germane, bocanci sau cizme româneşti, cizme cu pânză ruseşti sau bocanci italieneşti.

Armamentul, la rândul său, era variat, de la puşti şi pistoale mitraliere cu tambur, poreclite Balalaice, automate germane Daimler, Z.B – uri româneşti, automate italiene. Unităţile erau însoţite de căruţe, încărcate cu cai şi mărfuri, confiscate de prin satele pe unde trecuseră, din Basarabia. Caii osteniţi de drum au fost lăsaţi în gospodăriile ţăranilor, fiind luaţi cu forţa alţii odihniţi, căruţele fiind schimbate şi ele.

Prezentăm în continuare însemnările extrase din Analele sau Diarul Conventului şi al Parohiei Huşi,

214 Informator Ioan Borş, 79 de ani, 2004. 215 Ibidem.

131

volumul V, 1944 – 1947, care aparţin preotului catolic Francisc Cojocea, născut la 2 mai 1907 la Fărcăşeni. Relatările încep cu data de 1 ianuarie 1944 şi sunt o importantă sursă istorică privitoare la derularea evenimentelor la Huşi şi zona limitrofă acestuia în perioada războiului şi după acesta, dar pe care le voi folosi pentru a reflecta imaginea şi în satul aflat în studiu216.

„Sâmbătă – 10 iunie 1944. În timpul zilei a sunat de mai multe ori alarma, făcându-şi apariţia avioane străine de recunoaştere, însă fără a arunca vreo bombă.

Luni, 21 august 1944 – Mare fierbere în toată lumea din cauză că ruşii atacă şi încep înaintarea tot mai mult pe frontul românesc. Pe la orele 10.00 noaptea avioane bolşevice au început să arunce bombe asupra aerodromului (din Huşi, n.a.), slujindu-se de luminile artificiale.

Marţi, 22 august 1944 – Suntem în mare strâmtoare. Trupele ruseşti se apropie tot mai mult, iar germanii şi românii se retrag tot mai mult de pe front în coloan. Multe clădiri din oraş au fost aruncate în aer de către germani.

Miercuri, 23 august 1944 – Suntem în aşteptarea trupelor sovietice. Pe la orele 10.00 au sosit tancurile ruseşti în Dobrina şi dealul Cotroceni, de unde au început a ataca coloanele germano-române, care veneau dinspre Epureni. În oraş coloana a fost oprită şi întoarsă înapoi. Germanii şi românii, lăsând toate, au fugit unde

216 Costin Clit, Oraşul Huşi în însemnări inedite între anii 1944 – 1947, în

Cronica Episcopiei Huşi, vol. V, Huşi, 1999, p. 302 – 326.

132

au putut. Până seara, mulţi germani au fost prinşi şi împuşcaţi, iar alţii mai opun rezistenţă. Lumea îngrozită stă ascunsă prin beciuri şi tranşee. Trăim zile grele. Nu ştim ce va fi.

Marţi, 24 iulie 1945 – La orele 9.00 am plecat preoţii în Valea Prutului pentru a vedea recolta. Se mai văd încă şi urmele războiului. Mlaştinile din Valea Prutului sunt pline de cadavrele soldaţilor nemţi care au servit de hrană câinilor şi corbilor. Câtă nenorocire şi câtă jale pe urma acestui război!”.

Convenţia de armistiţiu semnată de statul român la Moscova, în data de 12/13 septembrie 1944, prevedea uriaşe obligaţii pentru România, constând în livrarea către URSS de produse alimentare, cereale, zarzavaturi şi animale vii (articolul 10), materii prime şi mijloace de transport (sic!) (art. 11), restituirea de bunuri preluate de pe teritoriul sovietic (art. 12), repatrierea refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina de Nord aflaţi în număr mare pe teritoriul României, în special în judeţele de graniţă cu URSS.

Nu trebuie să omitem a menţiona faptul că armata sovietică, pe vremea cât a staţionat în satul Pogăneşti, a preluat, prin jaf şi silnicie, bunuri ale locuitorilor. Unii dintre săteni au reclamat bunurile confiscate, alţii s-au mulţumit să constate că au scăpat cu viaţă în urma conflictului militar.

Satul Pogăneşti a fost direct implicat în acţiunea de livrare a animalelor. Astfel, în sat a fost organizat un centru de iernat al animalelor destinate URSS (un alt centru funcţiona la Dric, Huşi). În aceste centre,

133

animalele trebuiau să beneficieze de hrană şi îngrijire corespunzătoare pentru ca ele să poată primi viza „bun de expediat”, dar numai în cazul în care erau sănătoase şi în putere.

Pentru întreţinerea acestora s-au folosit, în absenţa furajelor, porumbul, într-o vreme în care acesta se găsea în cantităţi foarte mici, abia ajungând pentru hrana populaţiei, până la noua recoltă.

Nu întâmplător, în martie 1945, primarul comunei Pogăneşti se plângea de imposibilitatea colectării animalelor şi porumbului, plus inexistenţa unui ajutor din partea primarilor şi jandarmilor din comunele judeţului Fălciu217.

Animalele erau transportate, în absenţa mijloacelor de transport, pe jos, în coloane pe la Fălciu – Leova, ulterior pe la Albiţa – Leuşeni.

Dacă eroii satului odihnesc acum în loc cu verdeaţă, despre faptele lor de vitejie au rămas să povestească cei care i-au însoţit pe câmpurile de bătaie şi care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au întors acasă, în satul lor.

Consemnăm, în rândurile ce urmează, mărturia unui veteran, bătrânul Toader I. Batcu (foto), combatant al celui de a-l doilea război mondial:

„Am plecat în armată în anul 1943. Premilitara o făcusem în sat, împreună cu ceilalţi flăcăi, sub comanda tehnicianului de la noi, Vulpe. Am făcut perioada de instrucţie şase luni şi mi-au dau gradul de fruntaş, apoi

217 Idem, Unele aspecte privind oraşul Huşi în anii 1944 – 1946, în revista

Est , nr. 1/2000, p. 20.

134

m-au trimis la şcoala de gradaţi, pentru şase luni, unde am obţinut gradul de caporal. În 1944, pe 23 august, când s-au întors armele împotriva Germaniei lui Hitler, am fost trimis pe front în Apus, în Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria şi Germania.

Am plecat pe front cu gradul de caporal. Am trecut Tisa în Ungaria şi am cucerit oraşul Debreţin (Debrecen, n.n.). Aici am căzut rănit şi am fost trimis în ţară, la spitalul de la Oradea. Am stat în spital o lună de zile, după care a venit o comisie, m-a consultat şi m-a găsit bun de luptă pe front. Am fost trimis a doua oară pe front, am găsit unitatea în oraşul (.....), am mers înainte şi am trecut Dunărea la Budapesta şi, de aici înainte, am trecut în Slovacia. Am ajuns în munţii Tatra în oraşul Zvolen, care a fost cucerit de regimentul nostru. Aici este un cimitir mare, unde sunt înmormântaţi români, ruşi, nemţi. Aici am găsit mormântul lui Andrei Chiriţă Ştefanache, de la noi din sat. După aceea, am coborât munţii Tatra, am ajuns în oraşul Banca, apoi în oraşul Mişcolţ, după care am cucerit capitala Praga şi aici mi s-a dat gradul de sergent. S-au dat lupte grele în oraşul Pistinc, după care am cucerit oraşul Novomesto. Aici l-am găsit rănit pe consăteanul meu, Constantin Proca şi pe Neculai Coşniţă, şi Drăghici Mitică din Stănileşti.

După aceasta, am cucerit oraşul Jurus şi am ajuns la graniţa Austriei, cucerind capitala Viena. La 1 mai 1945 patrulam pe străzile Vienei, după aceea am înaintat spre graniţele Germaniei. Am mers 200 de km până la un râu. Aici am fost opriţi de armata rusească (sovietică,

135

n.n.)218. Am rămas în refacere şi aici m-a prins sfârşitul războiului, la 9 mai 1945.

Au fost lăsate la vatră toate contigentele concentrate şi au fost trimise în ţară. Au rămas numai două contingente de activi, cele ale anilor ”44 şi ”45. Au rămas trupe de ocupaţie până în luna septembrie. Apoi am primit ordin să plecăm în ţară. Între timp, a venit o comisie de ruşi, care ne-a dezarmat, ne-a luat armele şi raniţele, ne-a fost lăsat doar sacul de merinde. Am rămas cu mâinile în buzunare. Trenurile erau ocupate de ruşi şi noi, toate unităţile de români, am venit pe jos din Germania. Până la Oradea am rupt două perechi de bocanci – o pereche mi-au dat-o slovacii şi una ungurii. Între 5 – 12 decembrie 1945 am ajuns în ţară, după asta am primit o lună de zile concediu, după care m-au trimis o lună de zile la instrucţie şi m-au angajat ca sergent instructor pentru instruirea contingentului 1946 în trei serii. După un an de concentrare m-au lăsat la vatră şi abia apoi m-am căsătorit.

Tot războiul, din Ungaria, Slovacia, Cehia şi din Austria, până în Germania, l-am făcut împreună cu sergentul Ioniţă Gheorghe, din Pogăneşti, şi cu căpitanul Grigoraş Anton, din Huşi”.

Ştefan Borş, zis „Coptu”, născut la 13 septembrie 1922, patru clase primare studiate, a efectuat premilitara în sat, alături de alţi flăcăi, sub instruirea lui Gheorghe Horeică, cântăreţ al bisericii. Încorporat în cadrul Regimentului 25 Artilerie, Divizia 15, după trei luni de

218 Sovieticii nu doreau să participle şi trupele române la ocuparea

Berlinului, pentru a culege doar ei roadele victoriei.

136

instrucţie la Chişinău, pleacă la 5 aprilie 1943 pe front, în luptele de la Oceakov, Beicuşul Mic şi Mare. Cade prizonier la 26 august 1944, la Chilia Nouă, într-un moment în care armata română încetase luptele împotriva trupelor sovietice, trecând alături de Coaliţia Naţiunilor Unite (U.R.S.S., S.U.A., Anglia).

Fără a ţine cont de acest lucru, Comandamentul sovietic trimite cei 1080 de prizonieri români (ofiţeri, subofiţeri, soldaţi) în marş forţat până la Odessa (6 zile), de unde, îmbarcaţi în două trenuri de marfă, ajung la Constantinovsk, în lagărul nr. 5, unde sunt puşi să muncească într-o fabrică producătoare de vagonete de mină. Se îmbolnăveşte de reumatism (avea deja probleme cu ochii) şi după spitalizare este pus să lucreze în grădina lagărului. Rezistă cu greu condiţiilor din lagăr, unde mâncarea era proastă, constând din câteva sute de grame de pâine pe zi, arpacaş, mălai de mei şi, câteodată, peşte din Nipru. În momentul eliberării, din cei 1080 de prizonieri mai trăiau doar 400.

La 29 septembrie 1945 se întoarce în ţară, după 13 luni de prizonierat, fiind aduşi cu un tren de marfă prin Kiev până la Iaşi. Drumul până acasă îl face pe jos, aproape desculţ şi dezbrăcat, bucuros că a scăpat din iadul detenţiei sovietice219.

Iată care este lista eroilor satului Pogăneşti, morţi în al doilea război mondial, după o situaţie realizată de către Scarlat Costache şi Neculai Ilie:

219 Relatare Ştefan Borş, 85 de ani, 2007.

137

1. Ignat C. Gheorghe 2. Borş N. Costică 3. Bordeianu Neculai 4. Chiriţoi Andrei 5. Croitoru Miron 6. Condurache C.

Gheorghe 7. Codreanu V. Ştefan 8. Condurache Gh. Ion 9. Grigore Gh. Neculai 10. Grigore Gh. Marin 11. Gugescu V. Ioan 12. Levinte N. Gheorghe 13. Neculiţă Z. Gheorghe 14. Ignat I. Costică 15. Pais Ion 16. Para C. Dumitru 17. Pascal Şt. Toader 18. Pascaş Gh. Costică

19. Radu V. Ştefan 20. Tofan Gh. Toader 21. Tofan P. Ştefan 22. Radu S. Ioan 23. Tabacaru Irimia 24. Codreanu T. Petru 25. Codreanu I. Marin 26. Codreanu T. Vasile 27. Bordeianu C. Ioan 28. Bordeianu C.

Neculai 29. Erascu V. Alexandru 30. Arapu Neculai 31. Alexa Ioan 32. Erascu V. Dumitru 33. Gugescu Scarlat 34. Ignat D. Gheorghe 35. Tofan Dumitru 36. Luca M. Dumitru

Astăzi, numele eroilor satului sunt citite în timpul

slujbelor religioase, aducându-li-se cuvenitul omagiu şi respect. Este, de asemeni, imperios necesară construirea unui monument cu adevărat reprezentativ al eroilor, din piatră, troiţa din lemn pe care este figurată scena răstignirii Domnului nostru, Iisus Hristos, aflânsu-se într-o stare avansată de degradare. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească în pace!

***

138

Satul Pogăneşti - România a plătit jertfa de sânge şi cu prilejul desfăşurării evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, în Revoluţia Română a căzut şi Andrei Radu Eugen.

*** Tinerii din satul Pogăneşti, din Basarabia, au

luptat în cel de-al doilea război mondial pentru două armate, dar bătrânii actuali ai satului spun că doar în armata română au simţit că au pentru ce lupta.

Soldaţii din Pogăneşti au participat la concentrările şi manevrele militare dintre anii 1939 – 1940. Astfel, Toader Ionescu, sergent al armatei române într-o unitate militară din Vaslui, a participat cu unităţile la fortificarea liniei Nistrului220.

Iniţial, în 1941, tinerii s-au înrolat în armata de la Bucureşti, mergând pe frontul de răsărit, pentru eliberarea Basarabiei, cum a fost cazul lui Ariton Ţenu. În prezent, nu există o situaţie a tinerilor pogăneşteni de pe malul stâng al Prutului care au căzut în armata română pe frontul contra ruşilor. Autorităţile comuniste nu au considerat necesar realizarea unui monument dedicat lor.

Dar, numeroşi tineri au fost încorporaţi în Armata Roşie în vara anului 1944, mulţi dintre ei lăsându-şi oasele pe câmpuri, dealuri, munţi, pe acolo pe unde unităţile basarabene au luptat, de regulă în avangarda armatei sovietice, pentru ca ei să fie primii expuşi pericolului.

După retragerea armatelor germană şi română în cursul anului 1944 şi odată cu înaintarea armatei

220 Informaţie de la Andrei Ionescu.

139

sovietice spre apus, Basarabia s-a pomenit, din nou, sub dominaţie rusă. La numai câteva zile după instaurarea puterii sovietice s-a început mobilizarea masivă a băştinaşilor în rândurile Armatei Roşii, forţându-i să lupte contra fraţilor lor români. Circa 300.000 de basarabeni, printre care şi locuitori ai Pogăneştilor din stânga Prutului, au fost mobilizaţi, majoritatea ajungând să completeze linia întâi a operaţiunilor militare de la Oder şi Visla, la Balaton şi de sub zidurile Berlinului!

Monumentul ridicat în onoarea lor se află în centrul satului, într-un parc de câţiva metri pătraţi. Inscripţiile aflate pe plăci de marmură, dispuse pe trei laturi ale monumentului din piatră, glăsuiesc:

„Veşnică slavă eroilor satului căzuţi în lupta pentru eliberarea tuturor teritoriilor ţării noastre:

Placa I:

Agachi Dumitru Agachi Ilie Brănici Ion Marin Darie Gheorghe Darie Toader Ionescu Toader Cărăuşu Spiridon

Cărăuşu Petru (ultimii doi, fraţi) Cazacu Vasile Cazacu Feodor Creţu Constantin Petru Codreanu Feodor

Placa II:

Consătenilor noştri care au căzut în marele război în luptele cu cotropitorii germani fascişti în marele război pentru apărarea patriei (1941 - 1945):

Kobzac Ion

140

Munteanu Gheorghe Mihu Gheorghe Mihu Vasile (ultimii doi, fraţi) Nucaru leon Prodan C. Pascari O.”.

Placa III

Astă seară e cea mai mândră pe pământul necuprins,

Să dai dragostea şi cântul, să dai sufletul aprins Ţării care astăzi intră cea dintâi în comunism

(sic!, n. a.). Pascaru Mihail, Patraşcu Petru, Statu Dumitru,

Sârbu Neculai, Ungureanu Ion, Ureche Ion, Furdui Ion, Huţanu Iosif, Huţanu Teodor221.

* Prezentăm, în continuare, şi câteva din cântecele

rostite de soldaţii pogăneşteni basarabeni în timpul războiului, în special cel de eliberare, dus către răsărit, aşa cum au fost ele culese, în prezent, de la bătrânii satului, participanţi pe front:

De la Nistru, până la Bug, Să vedeţi ruşii cum fug! Ruşii fug şi pierd în cale ciobotele din picioare, Şi-au să-şi piardă şi bundiţa, cum şi-au pierdut credinţa.

221 Traducere din limba rusă de Andrei Ionescu, 77 de ani. Numele

persoanelor menţionate sunt trecute pe placa monumentului.

141

sau De te duci acasă, vere, Să-i spui şi nevestei mele Să nu mai poarte mărgele, Să nu poarte nici cercei, Că soldaţii-s vai de ei. N-aintăm pe Don în sus, Între schije de obuz.

***

Printre puţinii veterani ai celui de al doilea Război

Mondial din Pogăneştii din stânga Prutului care se mai află, la această dată, în viaţă, este Codreanu Maxim (89 de ani), născut în anul 1918. Acesta a fost încorporat în Armata Roşie în vara anului 1944. După o perioadă de două luni de instrucţie în oraşul Voroşilovgrad, a fost trimis într-un regiment de infanterie de pe front. Unităţile alcătuite din soldaţi basarabeni erau trimise de Comandamentul Sovietic întotdeauna acolo unde focul luptelor era mai intens, după cum el însuşi ne-a declarat. Veteranul nostru a participat la luptele pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, fiind rănit în luptele de la Denghes la mâna dreaptă. După o perioadă de spitalizare de 30 de zile, avea să fie transferat în Ungaria la spitalul din Handvon, unde a mai rămas 45 de zile. Până la finele războiului avea să fie unul din gardienii lagărului din această localitate, lagăr în care se aflau militari germani.

142

XI

Date referitoare la situaţia populaţiei româneşti a satului Pogăneşti, din Basarabia, în perioada anilor

1940 - 1944

La 26 iunie 1940, guvernul sovietic a crezut că sosise momentul răfuielii cu România. Molotov, comisarul sovietic pentru Afacerile Externe, a remis ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, o notă ultimativă, prin care a cerut evacuarea rapidă a Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către armata şi administraţia românească. Documentul ultimativ reprezenta o culme a cinismului şi o sfidare flagrantă a dreptului istoric: "În anul 1918 România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni...."222.

În continuare, nota ultimativă "considera necesar ca, în interesul restabilirii adevărului, să fie cedat către URSS şi Nordul Bucovinei, care ar reprezenta numai într-o măsură neînsemnată un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi

222 23 August 1944, Documente, vol. I (1939-1943), Bucureşti, 1984, p. 81,

doc. 56.

143

populaţiei Basarabiei prin dominaţiunea de 22 de ani a României în Basarabia"223.

Pretenţiile sovietice asupra Bucovinei au vizat, iniţial, ocuparea integrală a acestei provincii româneşti. Ele nu îşi aveau o bază juridică nici măcar în protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov prin care se hotărâse trista soartă a Basarabiei. Chiar pentru germani revendicarea de către sovietici a Bucovinei reprezenta "o noutate"224, sovieticii au adresat a doua notă ultimativă guvernului român pe 27 iunie 1940. Ei cereau în mod imperios evacuarea în patru zile a teritoriilor revendicate.

Două consilii de coroană au încercat să găsească soluţia optimă pentru România. Ele au avut loc pe 27 iunie 1940. În primul s-a hotărât primirea ultimatumului cu unele rezerve. Ca urmare a celei de-a doua note ultimative, un nou consiliu de coroană hotărăşte acceptarea cererilor sovietice.

Răspunsul guvernului român din ziua de 28 iunie a adus Uniunii Sovietice confirmarea acceptării ultimatumului de către România. O comisie mixtă urma să lichideze chestiunile în litigiu ce puteau apărea în cursul retragerii. Această hotărâre a adus României pierderea unui teritoriu de 50.500 km2 şi a 3.700.000 de locuitori, în majoritate români

Retragerea trupelor şi a administraţiei române, însoţite de o numeroasă populaţie, s-a făcut sub presiunea Armatei Roşii. Această presiune a fost amplificată de

223 Ibidem. 224 Ibidem.

144

cai”

atitudinea ostilă a anumitor grupuri ale populaţiei minoritare faţă de români.

Din cauza scurtului interval în care a avut loc retragerea, ea a fost marcată de haos şi dezorganizare. Retragerea armatei şi a administraţiei române s-a făcut în grabă şi a fost marcată de multe incidente. Informaţiile trimise de comandanţii trupelor române în retragere către eşaloanele superioare sunt cutremurătoare. "Am avut ciocniri cu trupe motorizate sovietice şi cu bande armate jidoveşti în regiunea Călăraşi, judeţul Lăpuşna. Am pierderi în ofiţeri, subofiţeri şi mult material. Timp de 50 de ore am mers în continuu fără ca trupa şi caii să mănânce" - raporta pe 30.06 comandantul Cavaleriei Corpului 3 Armată.

Populaţia oraşelor a cunoscut oarecum derularea evenimentelor prin intermediul radioului sau al presei. La ţară surprinderea a fost în unele locuri totală. „Astăzi două săptămâni - declara un refugiat român, Constantin Mihu, din comuna Pogăneşti, din stânga Prutului - a venit în sat la noi armata rusă cu mitraliere şi alte arme, [...], şi l-au pus primar pe evreul Bihman, cerealist... În ziua de duminică s-a dus clopotarul Serafim Pascaru ca să tragă clopotul la biserică, dar soldaţii ruşi l-au bătut şi l-au alungat, [...], spunând că la ei nu există Dumnezeu şi din biserică au să facă grajd pentru

225. De fapt, situaţia aceasta s-a înregistrat în întreaga

Basarabie, nu numai la Pogăneşti. Ele au determinat

225 Ioan Scurtu, Constantin Hlidor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1992, p. 157.

145

lină de reproşuri, gest ca

cortegiul ei de sinistre crime şi distrugeri va urma"226.

***

au să se confru

anumite atitudini intransigente în armată faţă de politica suveranului Carol al II – lea. Astfel, generalul Ion Antonescu alege să-l înfrunte direct pe Rege, înmânându-i, cu ocazia unei audienţe, o scrisoare p

re îi va aduce ulterior arestarea. "Majestate, scria generalul, ţara se prăbuşeşte. În

Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfâşietoare... Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii... Demoralizarea este fără limită. Lipsa lor de încredere în conducători este totală. Dacă Majestatea Ta nu va apleca nici în acest suprem ceas urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea iremediabilă cu tot

Odată cu reîntoarcerea trupelor şi administraţiei

sovietice în Basarabia, în 1944, familii întregi de ţărani pogăneşteni din stânga Prutului au fost deportate în Siberia, pentru „crima” de a fi posedat pământ şi vitele necesare pentru a-l lucra. Puşi pe liste întocmite de către noii potenţi ai zilei, politrucii sovietici, ţăranii au fost deportaţi. Cei care au scăpat de deportare ave

nte, însă, cu efectele deznaţionalizării227. După război, sovieticii au trecut la „repatrierea”

basarabenilor aflaţi în România pe teritoriul U.R.S.S. La

226 Ibidem, p. 38 227 Informaţie oferită de prof. de istorie Ţenu Eugenia, din Pogăneşti,

Raionul Hânceşti, Republica Moldova.

146

fi cetăţen

în serviciul forţelor şi auto

21 noiembrie 1944, Comisia Aliată de Control, dominată de sovietici, a solicitat guvernului Sănătescu ca toţi locuitorii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transilvania, aflaţi pe teritoriul României (de fapt, atunci când au trecut în dreapta Prutului, au profitat de şansa istorică de a scăpa de sub dominaţia rusă), să fie trimişi pe teritoriul provinciilor menţionate, pe motiv că ar

i sovietici, începând cu data de 28 iunie 1940. Iniţial, autorităţile române au încercat să reziste

sau să interpreteze limitat principiile de selectare, însă, o dată cu instalarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), care a declarat că nu are nevoie de basarabeni, procesul de „repatriere” a fost accelerat. În perioada 23 august – 30 septembrie 1946, au fost deportaţi în URSS 38.000 basarabeni, 8.198 bucovineni şi 9.900 de români de la est de Nistru. Majoritatea au fost deportaţi sau executaţi pentru colaborare sau aflare

rităţilor „româno-fasciste”228. Un astfel de caz era să se întâmple şi pe teritoriu

satului Pogăneşti. Soţia preotului Raicu, Maria Pavel Moşu, era originară din comuna Oniţeani, judeţul Orhei, fiind născută la 14 octombrie 1908, perioadă în care Basarabia se afla sub stăpânirea Imperiului Rus. Pentru a evita o eventuală „repatriere”/deportare, acţiunile şi hotărârile sovieticilor fiind împrevizibile, soţul a solicitat şi a obţinut de la Primăria comunei Pogăneşti eliberarea unui act în ajutorul soţiei. Astfel, la data de 31 iulie 1946, s-a emis un certificat prin care se atesta că „D-na Maria

228 Iulian Fruntaşu, Istoria etnopolitică a Basarabiei (1812 - 2002), Ed.

Cartdidact, Chişinău, 2003, p. 167.

147

l fiind aliberat pentru a-i servi la trebui ”229.

XII

Evoluţia adm elor moşiei Pogăneşti – Petrimăneşti

a) Pogăneşti - România

ungul timpului, de următoarele

ului

Piţcanilor

rutului, în te.

ştii

preot M. Raicu din această comună are naţionalitatea română, actu

nţă

inistrativ-teritorială a sat

Satul Pogăneşti, din dreapta Prutului, în ţinutul Fălciu, a aparţinut, de-a lunităţi administrative230:

- 1772 – sat în ocolul Mijloc- 1774 – ocolul Podolenilor - 1798 – include siliştea Hudicenilor şi - 1803 – înglobat în satul Petrimăneşti - 1812 – pierde partea de sat din stânga P

urma raptului teritorial al Rusiei ţaris- 1830 – sat contopit cu Petrimăne

229 Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Protoieria Huşi, pachet 30, dosar nr. 19,

fila 12 (în continuare vom cita AEH). 230 Tezaur toponimic al României. Moldova. Vol. I. Repertoriul istoric al

unităţilor administrative-teritoriale (1772 - 1988). Partea a II – a. Unităţi simple (localităţi şi moşii), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 903.

148

i

eşti

-

ănileşti, Budu-Cantemir, Gura Văii, Săratu

o sursă de hrană şi venit pentru locuitorii aceluiaşi sat.

ma Poganeschti, termen consemnat şi ulterior, la 1788231.

- 1832 – înglobat în Petrimăneşti - 1839 – contopit cu Petrimăneşti- 1844 - înglobat în Petrimăneşti - 1854 – înglobează satul Petrimăn- 1864 – sat în comuna Pogăneşti - 1876 – sat în comuna Drânceni - 1887 – sat în comuna Pogăneşti - 1893 - sat în comuna Stănileşti - 1924 - sat în comuna Pogăneşti - 1929 - sat în comuna Stănileşti - 1932 - sat în comuna Pogăneşti

1968 - sat în comuna Stănileşti. În anul 1931, conform unei noi reorganizări

administrative a judeţului Fălciu, satul Pogăneşti făcea parte din plasa Dimitrie Cantemir, comuna Stănileşti, alături de satele St

şi Voloseni. Toponimul Pogăneşti apare consemnat şi în hărţile

europene din perioada modernă, fiind prezentat atât pe malul stâng al Prutului, cât şi pe cel drept al acestui râu, ceea ce demonstrează că pe atunci se cunoştea de o singură unitate administrativ-teritorială, locuită de români, şi în care râul Prut nu era o graniţă între fraţi, ci doar

Astfel, într-o hartă din anul 1773 apare menţionat satul cu termenul Poganesti, iar la 1781 sub for

231 Tezaur toponimic al României. Localităţile Moldovei în documente

cartografice, coordonator Dragoş Moldoveanu, p. 201.

149

De asemenea, numele vechi al satului Pogăneşti este considerat a fi Petrimăneşti, care mai apare în documente sub forma Pătrimăneşti (1873) sau Petrimâneşti (1834).

Iată care este evoluţia administrativă a acestui toponim, Petrimăneşti, în actele vremii:

- 1798 – moşie în ţinutul Fălciului, contopită cu moşia satului Pogăneşti;

- 1803 – sat în ocolul Podolenilor, înglobează satul Pogăneşti;

- 1830 – considerat împreună cu satul Pogăneşti; - 1833 - înglobează satul Pogăneşti; - 1839 – contopit cu Pogăneştii; - 1844 - înglobează satul Pogăneşti; - 1845 - contopit cu Pogăneştii; - 1854 – înglobat în satul Pogăneşti, unde nu mai

apare; - 1856 – moşie pe teritoriul satului Pogăneşti232.

Conform Tezaurului toponimic, Hudicenii reprezintă un fost sat pe râul Prut, la nord de satul Săratul. Moşie în ţinutul Fălciului (1776). Silişte a moşiei Pogăneşti, considerată, de obicei, moşie separată (1798). Mai apare consemnat şi ca „Hudicenii Voinescului”, „a spătarului Voinescu” (1845), în ocolul Prutului. La 1864 apare consemnat şi Hudiceni sau Voinescul, în stânga râului Prut. Înglobat în satul Săratul în anul 1865, unde

232 Tezaur toponimic al României. Moldova. Vol. I. Repertoriul istoric al

unităţilor administrative-teritoriale (1772 - 1988). Partea a II – a. Unităţi simple (localităţi şi moşii), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 864.

150

nu mai apare233 (mai multe date despre acest sat vom prezenta la finalul acestui capitol).

Diriguitorii comunităţii săteşti din dreapta Prutului pe care o prezentăm, aleşi de obşte să le reprezinte interesele, nu ne sunt cunoscuţi decât în parte; nu pentru că numele lor ar fi necunoscute sau anii în care au fost în funcţie, însă unii nu s-au remarcat prin acţiuni favorabile celor care i-au ales, ci dimpotrivă. De exemplu, învăţătorul Scarlat Sofrone intenţiona să îl dea în judecată, în anul 1934, pe primarul de atunci al satului pentru încălcarea flagrantă a legii în ceea ce priveşte înzestrarea şi administrarea fondului funciar al Şcolii primare din localitate.

În răstimpul cât Pogăneştii au funcţionat ca unitate administrativ-teritorială, respectiv comună, îi putem aminti pe primari precum Neculai Dascălu, Ilie Ignat, Irimia Vârlan. În august 1944, în fruntea celor care i-au întâmpinat pe sovietici cu pâine şi sare, fluturând drapelul alb al capitulării, s-a aflat Neculai Tătaru, instalat de Comandamentul Sovietic local în funcţia de primar până la acapararea puterii de către comunişti, care i-au instalat, succesiv, pe Ion Arapu şi Neculai Ioniţă234.

Ultimul primar, aflat în funcţie până la desfiinţarea cemunei şi înglobarea satelor Pogăneşti şi Chersăcosu în comuna vecină Stănileşti (1968), a fost Pavel Scafaru. Edilul, bun gospodar, intenţiona să realizeze, cu sprijinul comunităţii locale, construcţia unei şosele între Pogăneşti şi Huşi, construcţia unui local modern de şcoală, din

233 Ibidem, p. 553 şi 1324. 234 Informaţie de la Constantin Bordeianu.

151

cărămidă, un cămin cultural modern, local pentru casa de naşteri, un magazin mixt. Ales primar al comunei Stănileşti, a reuşit să modernizeze drumul ce lega Pogăneştii de satul Gura Văii, pietruit, pe marginile căruia s-au plantat puieţi de plop, tăiaţi cu prilejul asfaltării acestui drum în anul 2005.

Pogăneştii nu au reprezentat o prioritate pentru cei ce au urmat la conducerea comunei, deşi din taxele şi impozitele plătite de locuitori s-au strâns ani de zile sume de bani importante la buget.

b) Pogăneşti - Basarabia

În legătură cu satul Pogăneşti din stânga Prutului

se poate spune că, până la raptul teritorial din anul 1812, a avut o evoluţie administrativă asemănătoare cu cea a tuturor localităţilor româneşti din Moldova medievală de la Carpaţi la Nistru. Adică a aparţinut de ţinutul Fălciu mai multe secole, apoi de Hotărniceni, de la înfiinţare şi până la despărţirea părţii estice a moşiei Pogăneşti de trupul din dreapta Prutului. După 1812, evoluţia administrativă a fost dată de noua organizare dată de către Imperiul ţarist.

Ar fi necesar să menţionăm că înaintea anexării Basarabiei la 1812, Moldova era formată din mai multe ţinuturi, printre care Botoşani, Cernăuţi, Câmpulung, Suceava, Cârligătura, Codreni, Covurlui, Dorohoi, Fălciu, Greceni, Hotin, Iaşi, Neamţ, Orhei, Lăpuşna, Soroca, Roman, Hârlău, etc. La câţiva ani după anexare, conform reformei administrativ-teritoriale de la 8

152

decembrie 1818, pe teritoriile anexate au fost formate şase judeţe: Hotin, Orhei, Bender, Acherman şi Ismail. Ţinuturile Soroca, Greceni, Codreni şi Hotărniceni din timpul administraţiei moldoveneşti de la Iaşi au încetat să mai aibă valoare administrativă.

După această modificare, satul Pogăneşti, din stânga Prutului, se pomeneşte în judeţul Bender, unde s-a aflat până în anul 1830. În urma altei reforme administrativ-teritoriale, din 17 octombrie 1830, Pogăneştii trec în componenţa judeţului Leova, unde s-a aflat până în 18 decembrie 1835.

Din ultima dată, prin decizia ţarului Nicolae I, intervin alte modificări administrativ-teritoriale în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de executare a funcţiilor serviciilor judeţene. Administraţia cu judecătoria din localitatea Leova este transferată în târguşorul Frumoasa, căruia concomitent i se schimbă denumirea, fiind, de atunci, oraşul Cahul, cu statut de centru judeţean (judeţul Ismail). Fostului centru judeţean Leova i se mai adaugă calificativul „târguşor”, adică Târguşorul Leova.

După retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei Moldovei în 1856, satele din aceste judeţe au fost transformate în comune, în componenţa cărora intrau mai multe localităţi. Pogăneştii au rămas în componenţa judeţului Cahul, plasa Cotul Morii235.

Comunele dispuneau acum de mai multă autonomie, având şi un număr de consilieri comunali (în funcţie de numărul alegătorilor) şi fiind conduse de

235 Costin Clit, Preoţi slujitori ai bisericilor din judeţul Cahul la 1870 în

Elanul, nr. 17, decembrie 2002, p. 12.

153

primar, funcţie nouă în administraţia din stânga Prutului. Evidenţa administrativă era în grija notarului, iar cea financiară în a colectorului. Primarul şi colectorul erau aleşi de cetăţeni care atingeau vârsta de 21 de ani şi care erau în stare să plătească impozitul cuvenit statului, iar secretarul era numit de consiliu236.

După trasarea acestei noi frontiere, realizată de inginerul cadastral din Basarabia, Bogdan Etner, au revenit la trupul mamă al Moldovei un teritoriu dintre Prut şi Dunăre de 9.075 km2, cu o populaţie de 113.514 locuitori, cu o majoritate zdrobitoare de moldoveni (români)237.

Prin Pacea de la San-Ştefano din 19 februarie 1878, încheiată între Rusia şi Turcia, cele 3 judeţe ale basarabiei – Cahul, Ismail şi Bolgrad – sunt iar anexate de Rusia ţaristă, chiar dacă şi reuniunea internaţională de la Berlin din iulie 1878 a fost împotriva acestui rapt teritorial. În acelaşi timp, administraţia ţaristă, reunindu-le într-un singur judeţ, cu centrul la Ismail, nu a intervenit cu alte noi schimbări administrative. Or, în perioada în care ele au fost în componenţa României, pe parcursul celor 22 de ani, în judeţele retrocedate a fost creată o administraţie pronaţională, adică românească238.

Dar administraţia ţaristă, urmărind scopuri de colonizare a Basarabiei pentru a schimba caracterul românesc al provinciei, a forţat în continuare atragerea

236 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 119. 237 Ibidem, p. 114. 238 Ibidem, p. 125.

154

coloniştilor străini, defavorizând interesele economice şi politice fireşti ale populaţiei româneşti băştinaşe.

Stema judeţului Cahul, din care făcea parte şi satul Pogăneşti, în perioada interbelică, era: un scut roşu, tăiat. În câmpul superior, o fâşie de aur crestată (reprezentând Valul lui Traian); în câmpul inferior, pe valul de argint, o proră de corabie, neagră, cu ancora de aur, navigând spre un ţărm de argint (reprezentând vechiul schimb comercial al Moldovei de peste Prut)239.

După Unirea din 1918, în noile provincii româneşti începe un proces de constituire a ordinii juridice şi constituţionale comune întregii Românii, iar Pogăneştii intră în componenţa judeţului Fălciu. În anul 1923, după adoptarea Constituţiei României, una dintre cele mai democratice, a fost adoptată şi legea cu privire la cetăţenia română. Ca şi în toate localităţile Basarabiei, în Pogăneşti, în afară de băştinaşi, locuiau un număr considerabil de persoane cu supuşenie rusă, dar şi mulţi veniţi din diferite judeţe ale Basarabiei sau Vechiul Regat (România). În toate judeţele şi comunele Basarabiei au fost formate comisii interimare, a căror menire era de a acorda cetăţenie română în baza liberului consimţământ al cetăţeanului şi a documentelor legale, în conformitate cu legile despre adoptarea cetăţeniei, indiferent de apartenenţa etnică şi confesiunea religioasă.

Ca doctor circular pentru satele Pogăneşti, Mingir, Voinescu şi Horjeşti din Basarabia a fost numit, la 8 ianuarie 1918, de către Regiunea 5 Galaţi a Ministerului

239 Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 -

1940 ), Ed. Cartier, 1998, p. 185.

155

Sănătăţii Publice, Constantin Tafarov, iar la 1 august acelaşi an intrat în serviciu cu salariul de 2.460 de lei. De la 1 mai 1920, ca moaşă de plasă a fost numită Etla Şeizon, cu salariul de 2.300 de lei240.

După tristele evenimente din 1940 a survenit eliberarea Basarabiei de către Armata Română în anul 1941. În Pogăneşti, ca în toate localităţile ţinutului Cahul, s-a restabilit din nou administraţia firească românească, fiind numite persoane noi în fruntea tuturor instituţiilor săteşti: primărie, jandarmerie, şcoală241.

În urma reformelor administrativ-teritoriale ce au avut loc imediat după instalarea noului regim, RSSM a fost divizată în 60 de raioane, astfel încât Pogăneştii au fost incluşi în componenţa raionului Bujorul242.

În Pogăneştii din stânga Prutului nu am reuşit să mă documentez prea mult asupra primarilor care au existat înainte.

Comuna Pogăneşti a fost desfiinţată la începutul anilor `50, sediul primăriei vechi fiind într-o casă confiscată de autorităţile sovietice. Actualmente, clădirea respectivă adăposteşte biblioteca comunală şi sediul oficiului poştal Pogăneşti.

Dintre cei care au diriguit interesele comunei Cioara, din care făcea parte şi satul Pogăneşti, până la cedarea Basarabiei din anul 1940, memoria colectivă şi-i aminteşte pe Toader Fonea, primarul comunei, notarul Păun, perceptorul Şoldan, şefii de post Stan Ştefan şi

240 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 147. 241 Ibidem, p. 195. 242 Ibidem, p. 208.

156

Burghelea Ştefan (Fănică), jandarmii Botezatu şi Truinea243, refugiaţi în dreapta Prutului după tragicele evenimente ale anului 1940, imediat ce vestea anexării Basarabiei a fost aflată. Alături de autorităţile locale, s-a refugiat şi preotul Neculai Luntraru, împreună cu familia.

În perioada comunistă, ordinea şi liniştea publică era asigurată de către miliţieni din satul Mingir, raionul Cărpineni.

Ulterior, primăria Pogăneşti a fost reînfiinţată în anul 1981. Între primarii satului îi amintim pe Pascaru Gheorghe, Ţenu Vasile, Patraşcu Maria, Ionescu Neculai.

În perioada anilor 1999 – 2003, Pogăneştii au fost reînglobaţi în comuna Cioara. Între anii 2003 – 2007, primar a fost Anastasia Hatmanu244.

În urma alegerilor din 17 iunie 2007, din partea Alianţei „Moldova Noastră” a fost ales Ţenu Vasile, profesor de geografie, un bun gospodar şi un bun român, membru al societăţii culturale ASTRA Sibiu.

Ajungând în timpurile noastre, putem spune că organizarea actuală a comunei Pogăneşti, raionul Hânceşti, din care face parte şi satul Marchet, din Republica Moldova, este următoarea:

- Primar – Ţenu Vasile Dionisie - Secretar – Sandu Nina - Contabil-şef – Stafi Tatiana - Contabil-casier – Patraşcu Olga - Perceptor fiscal – Cristea Valentina

243 Informaţie de la Suru Gheorghe Mihail, 76 de ani, Ionescu Andrei, 77 de

ani, 2007. 244 Informaţii extrase din arhivele Primăriei Pogăneşti, raionul Hânceşti.

157

- Inginer cadastru – Trifiniuc Nicolae - Personal auxiliar – Ungureanu Emilia

(curier), Ruja Lidia, Ungureanu Petru, Ungureanu Vitalie.

- Şef al postului de poliţie – Victor Nemţeanu. Suprafaţa comunei Pogăneşti – 2.041 ha, din care

suprafaţa construită a satelor Pogăneşti şi Marchet cuprinde 160,06 ha, respectiv 22,12 ha, 1.266 ha teren agricol, păşune - 291,06 ha, pădure – 94,57 ha, cu arbori de esenţă moale (salcie, plop, răchită, etc.).

Satul Pogăneşti apare consemnat la o distanţă de 4 km faţă de satul alăturat, aflat spre nord, Gura Ciorii, la 7 km de Oficiul Mingir, 55 km de Gara Schinoasa, 80 km de Chişinău, 84 km de Cahul, 4 km de satul Voinescu (fostul Hudiceni, azi Pobeda).

c) Hudicenii

Deoarece la 1798 apare menţionat faptul că satul Pogăneşti includea şi siliştea Hudicenii, voi prezenta în cele ce urmează şi câteva date despre această moşie care, vremelnic, a fost în componenţa marii moşii situate, la acea vreme, pe cele două maluri ale Prutului.

Hudicenii, moşie în hotarele Pogăneştilor, este atestată documentar la 23 iunie 1519 într-un document de la Ştefan cel Mare, care întăreşte împărţeala dintre „Chicoş, feciorul Giurgii, şi nepotul său, Toma armaşul, feciorul lui Petru, nepoţii lui Neagu vornicul, de a lor bună voie, de nimeni siliţi, nici asupriţi, şi-au împărţit între dânşii a lor dreaptă ocină şi moşie dintr-a lor drepte urice, din uricul moşului lor, lui Neagu vornicul, ce au

158

avut de la moşul Domniei mele, Ştefan Vodă, şi de la părintele domniei mele, Bogdan voievod, pe patru sate, anume Vornicenii şi Buzăteştii pe Lăpuşna şi Horjeştii şi Hudicenii supt Movilă. Însă Horjeştii, pe Lăpuşna, mai jos de Glod, pe amândouă părţile de Lăpuşna, şi satul anume Hudiceniu, pe drumul din dreptul bisericii Scorţăştilor şi puţin mai în jos pe pârâul care cade în iazul Scorţăştilor, cu iaz şi moară pe Lăpuşna”245

După raptul teritorial din 1812, moşia Hudiceni se afla în proprietatea stolnicului Gh. Butuci, trăitor în Moldova de peste Prut, după cum rezultă dintr-o plângere a acestuia din 15 aprilie 1826 către judecătoria civilă din Basarabia, conform căreia megieşii săi i-au ciopârţit moşia, pe care o avea ca proprietate în satele Horjăşti şi Hudiceni, moşie măsurată de biroul cadastral gubernial în 1822. Abia după 11 ani, după ce o altă plângere era înregistrată la 15 februarie 1857, cu nr. 53, de la acelaşi stolnic Butuci, liitigiul avea să fie luat în dezbatere246.

Stolnicul Gheorghe Butuci nu stăpânea însă întreaga moşie Hudicenii; o altă parte era în posesia lui Gherghe Cornet Voinescu, nepot al lui Anastasie Voinescu (Grecu), român de origine greacă, numit astfel după moşia Voineşti de lângă Iaşi. Anastasie Voinescu, însoţitor în Moldova al domnului fanariot Alexandru Mavracordat la 1782, s-a căsătorit cu fiica boierului Micu. Unicul fiu al lui Anastasie Voinescu, Ion, vtori vistiernic, a lăsat 3 feciori: Vasile (călugărul Veniamin),

245 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan voievod. 1517

– 1527, Iaşi, 1943, p. 115, apud Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 19. 246 Ibidem, p. 41.

159

Gheorghe jitnicerul şi Ştefan, clucerul. Gheorghe s-a căsătorit cu Ileana Iuraşcu, cu care a avut 7 copii247.

În procesul de colonizare al centrului şi sudului Basarabiei, moşia Hudicenii a fost cumpărată de un grup de basarabeni din nordul ţării, după cum urmează: „Noi, mandatarii, mazil din oraşul Chişinău Frangu Frangupolu, ţăranii răzeşi din Sărata (Sărata Răzeşi, n.n), Petru Toma Tomşa, Ion Gh. Tomşa, Maftei Anghel şi T.E. Cociu din localitatea Hânceşti, cu procura eliberată la 15 februarie 1846 cu nr. 160 de judecătoria civilă judeţeană Cahul”, din numele unui număr de 94 de persoane venite din diferite judeţe ale Basarabiei, suntem împuterniciţi de a cumpăra pentru noi, pe veci, o parte de moşie a Hudicenilor cu suprafaţa de 1000 desetine cu preţul de 8.400 ruble în argint de la proprietarul acestei moşii, boierul aga Gh. Voinescu”. Cele 1000 desetine de pământ cuprindeau 500 desetine de teren arabil, 100 de fânaţe, 75 pădure, 280 de imaş şi 45 nevalorificate. Locuitorii dispuneau de 30 boi şi 7 cai. La 12 mai 1855 satul era înregistrat ca unitate administrativ-teritorială în Catalogul de Stat a Basarabiei şi confirmat la 14 mai acelaşi an cu denumirea de Hudiceni, cu 45 de familii, cărora le reveneau câte 4 fălci şi ceva de pământ, adică circa 6 ha. Deşi denumirea de Hudiceni a continuat să fie folosită, la 1848 fiind menţionată Slobozia Hudiceni, la 1863 satul este cunoscut sub numele de Voinescu, sătenii numindu-şi vatra, în absenţa unor cunoştinţe despre trecutul satului,

247 Gheorghe Bezviconi, Boierii Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. II, p. 76.

160

după numele boierului care le era cunoscut, Voinescu, şi de la care cumpăraseră moşia248. 248 Iacob Lupanovici, op. Cit. P. 41-43.

XIII

Lăcaşuri de cult

a) Biserica „Sf. Nicolae” din Pogăneştii din dreapta Prutului

Creştinismul reprezintă religia relevată, întemeiată

de Iisus Hristos în secolul I d. Hr. pe teritoriul Palestinei; cult religios care, datorită superiorităţii sale faţă de religiile păgâne politeiste şi condiţiilor favorabile create de întinderea statului roman, s-a răspândit foarte repede în interiorul Imperiului şi în afara graniţelor acestuia. Propovăduind egalitatea între oameni, noua religie s-a bucurat de un mare succes în rândul oamenilor de rând, fiind, prin excelenţă, religia celor săraci.

Apariţia şi răspândirea creştinismului în rândul daco-romanilor de la răsărit de Carpaţi s-a făcut în strânsă legătură cu procesul de romanizare, proces încheiat în a doua jumătate a secolului al VI – lea, înainte de convieţuirea populaţiei autohtone cu slavii249.

248 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 41 – 43.

249 Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, vol. I (A - C), p. 372.

161

Răspândirea cultului creştin la est de Carpaţi constituie un fenomen cultural-istoric şi, mai ales, o dovadă a continuităţii populaţiei daco – romane în timpul lungii perioade a migraţiilor.

În istoria neamului românesc nu există o dată, un reper cronologic privind momentul creştinării, cum există la bulgari, unguri sau ruşi, care au „îmbrăţişat” religia creştină la un moment dat, urmare a voinţei conducătorilor politici şi prin botezuri colective. La daco – romani/români, acest proces s-a petrecut în timp, adaptându-se la nevoile spirituale ale locuitorilor din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Nistru. Suntem unul din puţinele popoare care, în momentul în care şi-au încheiat formarea250 ca neam, erau deja încreştinate251. Dovadă în acest sens stau termenii de origine latină privind noţiunile fundamentale de credinţă, cult şi viaţă creştină, prezenţi în limba română (ex: christianus – creştin, crux – cruce, Domine Deo – Dumnezeu, angelus – înger, sanctus – sfânt, basilica – biserică, lex – lege, credinţă, Rosalia – Rusalii, coronare – a cununa, paganus – păgân, peccatu – păcat, etc). Biserica este loc de rugăciune, curăţire sufletească şi comuniune cu Dumnezeu; o instituţie de cultură, cât şi o instituţie socială. Ţăranul român a căutat în Casa Domnului ajutor şi alinare a sufletului în momentele dificile ale existenţei sale.

250 Dan Ravaru, Folclor. Etnografie. Istorie locală, Ed. Cutia Pandorei,

Vaslui, 1998, vol. I, p. 37. 251 Ibidem.

162

Primele biserici ridicate în spaţiul de la Est de Carpaţi au fost din lemn252. Neîndoielnic, prima biserică aflată în vechea vatră a satului Pogăneşti, din lunca Prutului, era ridicată din acelaşi material. Nu avem date despre acest lăcaş, distrus, ca de altfel şi satul, de o inundaţie catastrofală a râului Prut, pe care memoria colectivă a ţăranilor o situează prin anul 1560. Mărturii ale cimitirului – schelete umane – şi bucăţi de gresie calcaroasă au fost descoperite în anul 1966 în şesul Prutului, în timpul lucrărilor de hidroameliorare a râului Prut (amenajarea unui canal de irigaţii). În graba lucrărilor, muncitorii s-au mulţumit să excaveze o groapă în care au fost aruncate fragmentele umane, fără a fi informate autorităţile competente253 (specialiştii Muzeului Judeţean de Istorie Vaslui). Aceste resturi umane şi fragmente de piatră au fost descoperite la o distanţă de circa 300 metri faţă de actualul curs al râului Prut254. Actuala vatră de sat a fost înfiinţată pe înălţimi (dealul Pogăneşti) tocmai pentru a fi ferită de mânia apelor revărsate ale Prutului în timpul viiturilor255.

În noua vatră, locuitorii au ridicat, prin contribuţie colectivă, o biserică din lemn şi vălătuci, menţionată

252 N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor,

Editura 100+1 Gramar S.A, Bucureşti, 1995, vol. I, p. 35. 253 Informaţie de la Enciu Pascal, participant la lucrări. Muncitorii au crezut

că osemintele umane provin de la soldaţii germani, morţi în timpul celui de al II – lea război mondial – iulie – august 1944.

254 Informaţie de la Enciu Pascal. 255 Ştefan Plugaru, Biserica cu hramul “Sf. Nicolae” din satul Pogăneşti,

com. Stănileşti, jud. Vaslui, în Elanul, nr. 66, august 2007, p. 8 – 10.

163

documentar ca fiind anterioară anului 1809256, deşi unele surse menţionează ca an al întemeierii sale anul 1812257. În acest an, 1812, an al sfârtecării Ţării Moldovei de-a lungul Prutului, cât şi al moşiei (domeniul boieresc) Pogăneşti, slujitori ai bisericii cu hramul „Sfântul Nicolae” erau preoţii Ioan şi Neculaiu258. Satul apărea atunci sub denumirea de Petrimăneşti (considerată a fi vechea numire a satului Pogăneşti). Biserica şi slujitorii săi sunt menţionaţi în documentele din anii 1840, 1858, 1864. La 1840 apar ca preoţi Ioan sân Luca, Ioan sân Dumitraşcu, diaconul George sân Andoni, dascălii Dumitru Catană şi Gavril sân Popa259. Documentele vremii surprind existenţa unui candidat la catehizare din satul Pogăneşti, ţinutul Fălciu. Redăm, în continuare, acest document, datat 26 ianuarie 1848:

„Direcţia Seminariei Veniamine Cucerniciei sale Sechelariului Nicolae Roiul

catihet ţinutului Fălciu Departamentul Bisericesc prin Adresul cu no. 94

trimite aceştii Direcţii pe candidatul Varlaam din satul Pogăneşti, ţinutul Fălciu, spre al catehiza după rânduiala păzită întru acesta. Direcţia deci

256 Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi

monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 654. 257 C. Chiriţă, op. cit.,p. 156. Vezi şi George Ioan Lahovari, Marele

dicţionar geografic al României, Bucureşti, 1902, vol. V, fascicula I, p. 24. 258 Costin Clit, Slujitorii bisericilor din ţinutul Fălciu, în Prutul, 3, nr. 2-3

(21 – 22), februarie – martie 2003, p. 8. 259 Idem, O vidomostie inedită cu slujitorii bisericilor din judeţul Fălciu la

1840, în Elanul, nr. 35, ianuarie 2004, p. 7.

164

recomanduieşte cucerniciei tale spre a urma cu dânsul după cum în alte de asemenia întâmplări ţi s-au scris, pentru ca întorcându-să în seminariu să-ş poată scoate Atestat spre al hirotonisi. Totodată, sunteţi poftit de a ave deosebită îngrijire ca cu înlesnire să poată numitul candidat mai în grabă a săvârşi a se pregăti, prin care vei aduce o deosebită mulţumire însemnatei persoane ce întru aceasta stârneşte”260.

Între anii 1858 şi 1864, biserica cu hramul „Sf. Nicolae” avea ca preoţi pe Irimia Luca, în funcţie din 9 iunie 1850, Vârlan (Varlaam) Dimitriu, din 24 noiembrie 1852. Cantori ai bisericii erau George Dimitraşcu şi Mihalachi Proca261. Trebuie remarcat că anterior, alături de cei doi preoţi iconomi, se aflase, până în 1859, preotul Ioan Luca, mort între timp. Preoţii Luca şi Dimitriu sunt regăsiţi şi într-un tablou statistic datând din anul 1870262, cât şi la 1880, alături de cântăreţul M. Proca şi paracliserul I. Arapu263.

Marile reforme înfăptuite de către domnitorul Al. I. Cuza, fiu al oraşului Huşi, după Unirea Principatelor Române, aduc modificări şi în viaţa Bisericii. Lăcaşul religios va fi împroprietărit, în urma aplicării reformei agrare şi a legii secularizării averilor mănăstireşti, în anul

260 Idem, Documente inedite privind Şcoala catehetică din Huşi (1848 -

1849), în Prutul, anul III, nr. 5 (24), mai 2003, p. 7. 261 Idem, Un tablou statistic eclesiastic inedit al judeţului Fălciu din 1864,

în Prutul, anul I, nr. 6, iunie 2001, p. 5. 262 Idem, Slujitori ai bisericilor din ţinutul Fălciu, în Prutul, aprilie 2002, p.

8. 263 Idem, Slujitorii bisericilor din judeţul Fălciu la 1880, în „Elanul”, nr.

61, martie 2007.

165

1864, cu suprafaţa de nouă hectare şi jumătate de pământ, situat în Cotul lui Chirilă, la malul Prutului264. Biserica şi curtea acesteia avea o suprafaţă de 30 de prăjini265. Noul proprietar al moşiei Pogăneşti, din anul 1859, Dimitrie Castroian, va hotărâ ridicarea unei noi biserici, cea veche aflându-se într-o stare avansată de degradare. Prin adresa nr. 213 a Protoieriei judeţului Fălciu către Preasfinţitul Sivestru Bălănescu (care a participat la sfinţire), episcop al Huşilor, din 22 martie 1889, Castroian îşi exprimă intenţia de a construi o biserică nouă, în apropiere de cea veche, care „fără o radicală reparaţiune, nu mai poate rezista”, arătând că a luat această decizie în anul 1888, cu ocazia vizitei la Budeşti (proprietatea sa, n.n.), când a pregătit materiale (cărămidă) şi a contactat pe maistrul Iosef Veţaţi, care a săpat locul pentru fundaţie266.

Ridicarea noii biserici s-a făcut pe cheltuiala proprietarului moşiei, Dimitrie Castroian (şi astăzi se păstrează în biserică tabloul acestuia), şi prin munca sătenilor. Biserica a fost zidită din piatră şi cărămidă, fiind acoperită cu tablă neagră. Cupola era de formă rotundă (cupă). Veche biserică a fost demolată puţin mai târziu, de unde şi afirmaţia lui Constantin Chiriţă privind

264 Vezi harta moşiei Pogăneşti din anul 1905. 265 Prăjina este o unitate de măsură, echivalentă cu 180 – 210 metri pătraţi. 266 Doina Rotaru, Mărturii de artă plastică din judeţul Vaslui: porteretul

votiv (sec. XVIII - XX), în Acta Moldaviae Meridionalis, Anuarul Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare” Vaslui, XXII – XXIII, vol. II, p. 619; Vezi şi ANRDISV, fond Episcopia Huşilor, dosar 2/1889, f. 11, 12, 14-15; Anuarul Episcopiei Huşilor, 1938, p. 166.

166

existenţa a două biserici în satul pogăneşti267. Pe locul vechiului amplasament a fost aşezată o cruce din piatră, iar clopotul din bronz al vechii biserici dăinuie şi astăzi, aflându-se la şcoala Pogăneşti, la intrare, suspendat, fiind utilizat pentru adunarea oamenilor în caz de incendiu268.

Se constată o inexactitate a datelor privind zidirea noii biserici. Conform unui chestionar completat de preoţii de mai târziu, publicat în Anuarele Eparhiei Huşilor, biserica a fost zidită în anul 1888, conform unui tablou statistic din anul 1905, cercetat de noi în arhiva Episcopiei Huşilor, anul zidirii este 1889, lucru confirmat şi de data adresei către Episcopie a lui Dimitrie Castroian.

267 C. Chiriţă, op. cit, Iaşi, 1893, p. 156. Asupra textului lui C. Chiriţă se

impun câteva comentarii. Autorul dicţionarului pe care l-am amintit menţionează existenţa în cadrul satului a două biserici, una construită la 1812, cealaltă în anul 1889. Să fi fost satul Pogăneşti, din dreapta Prutului, sat fără biserică şi cimitir propriu până în anul cedării către Rusia a părţii din stânga râului a moşiei Pogăneşti? Ne îndoim de acest lucru, mai ales că mărturii documentare menţionează biserica cu hramul „Sf. Nicolae” din Pogăneşti ca fiind anterioară anului 1809 (N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 654).

Şi chiar dacă ar fi să admitem acest lucru în teorie, practica dovedeşte contariul. Duminică de duminică şi în zilele de mare sărbătoare, locuitorii, religioşi din fire şi prezenţi în număr mare, ar fi fost nevoiţi să traverseze pe poduri umblătoare – puţin numeroase la acea vreme – râul pentru a asista la slujbele religioase; să îşi transporte morţii pe aceeaşi cale pare o imposibilitate. Conchidem că sursa ce a furnizat informaţia – posibil învăţătorul satului, de regulă străin de sat – nu a fost destul de precisă sau afirmaţia sa a fost greşit interpretată de C. Chiriţă. Zidirea bisericii, ctitorie a proprietarului Dimitrie Castroian, a început în anul 1888, dar a fost finalizată în 1889 şi abia atunci vechea biserică de lemn a satului , unde s-au mai desfăşurat slujbe religioase, a fost demolată. De aici informaţia privind existenţa a două biserici în cuprinsul satului.

268 Informaţie de la Enciu Pascal, 67 de ani, 2007.

167

La 27 iulie 1889, Episcopul Huşilor, Silvestru Bălănescu, a inspectat biserica din Pogăneşti (judeţul Fălciu). Suita sa era alcătuită din protoiereul de judeţ, un diacon şi un băiat, iar în plasă, episcopul a fost însoţit de subprefect şi primarul comunei. Sătenii, îmbrăcaţi de sărbătoare, l-au aşteptat pe episcop şi l-au întâmpinat. Cu acest prilej, episcopul a fost găzduit la Pogăneşti, de proprietarul moşiei, Dimitrie Castroian, împreună cu domnul şi doamna Volenti (ginerele şi fiica lui Castroian)269. În anul 1905, parohia Pogăneşti, comuna Stănileşti, plasa Stănileşti, cuprindea, pe lângă satul Pogăneşti şi satul Bogdana – Voloseni, biserica filială având hramul „Sf. Ioan” şi „Sfânta Treime”, zidită în anul 1902. Preot paroh era Irimia Luca, ajutat de cântăreţii Ioan Arapu şi Gheorghe Dimitriu. Epitrop ales de enoriaşi era Ilie Tofan, în timp ce epitrop numit de guvern era Gheorghe Pară. Conform unui tablou statistic din data de 16 ianuarie 1905, biserica parohială cu hramul „Sf. Nicolei” (Nicolae) fusese zidită în anul 1889 iar populaţia satului Pogăneşti era de 273 familii, cu 883 suflete.

După trecerea la cele veşnice a preotului – paroh, iconomul Irimia Luca (în 1909), om cu dragoste de cele sfinte şi de enoriaşi, membru al Comitetului Şcolar, preot paroh al bisericii este numit Petru Sârbu. Să fie acelaşi preot Petru Sârbu, care la 4 aprilie 1909 oficia slujba religioasă la înmormântarea văduvei lui Alexandru Ioan

269 Iconomul Coman Vasilescu (revizor eparhial), Silvestru Bălănescu.

Episcop al Eparhiei Huşilor între anii 1886 – 1896, Bucureşti, p. 304.

168

Cuza, doamna Elena Cuza, la Soleşti270? Atunci, parohia cuprindea 243 capi de familie, cu 982 de suflete.

Din anul 1924, prin Înalt Decret Regal (nr. 4131), satul Chersăcosu, pendinte de parohia Râşeşti, fără biserică, este inclus în parohia Pogăneşti, cu 31 capi de familie şi 136 suflete271. În acelaşi an, biserica din Pogăneşti va suferi reparaţii radicale.

Unul dintre cei mai reprezentativi slujitori ai Bisericii cu hramul Sf. Nicolae şi ai parohiei Pogăneşti a fost preotul Mihail V. Raicu. Născut la 12 aprilie 1905 în oraşul Huşi (strada Parpalea, astăzi Florilor), urmează cursurile Seminarului Teologic din Huşi. În sesiunea iunie 1927 Mihail Raicu a susţinut examen de diplomă, obţinând nota 7,00.

Fratele său mai mare, Alexandru, absolvent al Conservatorului, era profesor suplinitor în cadrul Seminarului.

După absolvire, devine student al Facultăţii de Teologie din Chişinău, pe care o termină cu teza de licenţă intitulată „Descrierea Bisericii Sf. Înălţări din Huşi”, pentru care avea să obţină nota 9 cu menţiunea „foarte bine”.

Este hirotonit preot la 29 ianuarie 1929, iar la Pogăneşti vine prin transfer la 1 aprilie 1934. Noul preot găseşte o biserică ce avea nevoie urgentă de reparaţii şi nu dispunea de casă parohială.

270 AEH, pachet 117, dosar 32/1909. 271 Modificări de parohii în Buletinul Episcopiei Huşilor, anul I, nr. 4,

februarie 1925, p. 25. Tot atunci a fost scos satul Bogdana.

169

Pentru obţinerea fondurilor necesare, Epitropia Parohiei Pogăneşti (din judeţul Fălciu), împreună cu Epitropia Parohiei Pogăneşti din comuna Cioara (Basarabia), construiesc un pod plutitor („umblător”) pe râul Prut, cu o valoare a construcţiei, autorizată de Casa Apelor Iaşi, de 10.000 de lei. Veniturile obţinute urmau să fie împărţite în mod egal de cele două parohii implicate, suma totală a veniturilor anuale ridicându-se la suma de 12.000 de lei. Membrii Epitropiei Pogăneşti care au semnat documentele erau: epitropi – Vasile Tofan, Neculai Proca, Constantin Vârlan; consilieri – Irimia C. Borş, Neculai V. Balan, Ion I. Scarlat, Gheorghe Partene, Ion Condurache, Cezar Paisie, Ştefan Dobă, I. Gh. Stratulat.

Pe acest pod, care făcea legătura între cele două sate Pogăneşti, aflat în administrarea lui Roman Proca (din dreapta râului) şi Neculai Ionescu (în stânga râului), copiii de altădată, bătrânii satului de astăzi, se deplasau, fără plată, la rudele din satul vecin.

În timpul acestui preot, cântăreţi bisericeşti au fost Gheorghe Partene şi Ion Condurache. În anul 1936 începe construcţia casei parohiale pe un teren dobândit de biserică, prin cumpărare, în anul 1911. Fondurile necesare ridicării construcţiei realizate din vălătuci şi grinzi din lemn, acoperită cu tablă, s-a realizat prin contribuţia materială a sătenilor, pe baza unui plan-proiect întocmit de comitetul de construcţie. Comitetul era alcătuit din preotul paroh Mihail Raicu – preşedinte, primarul Nicolae (Neculai) Dascălu – vicepreşedinte, Vasile Tofan – casier, şi membrii:

170

Neculai Proca, Gavril Tăbăcaru, Neculai Dobă. Enoriaşii urmau să contribuie cu suma de 200 de lei pe cap de familie, plătită în rate de fiecare localnic adult.

La iniţiativa preotului paroh Mihail Raicu şi a învăţătorilor Scarlat Sofrone şi Dumitru Chiriţoiu, la 1 iunie 1936 este înfiinţat în satul Pogăneşti Căminul Cultural, purtând numele lui „Mihail Kogălniceanu”, personalitate a zonei Huşilor. Noul cămin cultural avea acordul de funcţionare din partea Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, cu nr. 5094 din 22 iunie 1936, fiind afiliat din 1 august 1936272.

Arondată Cercului Pastoral Stănileşti din judeţul Fălciu, parohia Pogăneşti va găzdui şedinţele publice ale Cercului Pastoral. Asemenea şedinţe se desfăşurau duminica. După efectuarea slujbei religioase, oficiată de toţi preoţii din cadrul cercului şi în prezenţa unui numeros număr de enoriaşi, urma şedinţa publică, ce se desfăşura în cadrul şcolii. Se ţineau conferinţe pe teme religioase, în timp ce corul religios, alcătuit din copii şi adulţi, recita şi interpreta poezii şi cântece cu temă religioasă. La o astfel de ceremonie au fost prezenţi preoţii din Pogăneşti, Stănileşti, Lunca Banului şi Valea Grecului.

După declanşarea Războiului Sfânt pentru eliberarea neamului (22 iunie 1941), în urma căruia armata română avea să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord, ocupate prin silnicie de URSS prin ultimatumul din 26/27 iunie 1940, preotul Mihail Raicu va face parte din primele echipe de preoţi-misionari trimise de către

272 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 1936, pachet 103.

171

Episcopia Huşilor peste Nistru, în luna octombrie 1941. Aceste echipe de preoţi au activat în Transnistria luni de zile, săvârşind, după preoţii militari, cele dintâi botezuri, cununii şi pomeniri de morţi. Unii preoţi şi-au prelungit şederea peste un an, cum este cazul lui Mihail Raicu. Apostolatul acestor preoţi avea să fie elogiat de către Radio Bucureşti273 şi privit cu recunoştinţă de către locuitorii Transnistriei, cărora li se adusese, după mulţi ani de ateism păgân comunist, lumina cuvântului lui Dumnezeu.

Pentru activitatea sa, preotul Mihail Raicu avea să fie persecutat în anii de putere „populară” comunistă.

Într-o autobiografie, prezentă la dosarul personal, fără dată, preotul Raicu arăta că nu a făcut politică înainte de 23 august 1944, fiind încadrat în momentul redactării sus menţionatei adrese în Frontul Plugarilor274.

În data de 8 august 1946, preotul Raicu solicita pensionarea275. Cu toate acestea, la 12 iulie 1951 îl găsim tot preot în sat, înaintând un nou dosar pentru întocmirea fişei de pensie.

După Mihail Raicu, preot paroh al bisericii din Pogăneşi avea să fie, pentru un an, Tănăsache Alicsandru (un an), urmat de preoţii Grancea Constantin, Andrioaie Ion (de la Bacău) şi preotul Filip Petru.

273 Costin Clit, Un document inedit privind activitatea din Eparhia Huşilor

(1925 - 1943), în Acta Moldaviae Meridionalis, vol. XXII – XXIV, 2001 – 2003, p. 408 – 422.

274 AEH, fond Protoieria Huşi, pachet 30, dosar 19, fila 7. 275 Ibidem, pachet 30, dosar 19, fila 15.

172

În anul 1962 preot paroh era Grancea Constantin, numit cu data de 1 noiembrie acelaşi an. Preotul, împreună cu familia sa locuia în casa parohială alcătuită din 5 camere, în suprafaţă de 62,19 mp., pentru care plătea o chirie anuală de 485 lei276.

Cântăreţi bisericeşti erau Pascal Gherasim Gheorghe, născut la 31 ianuarie 1912, absolvent al Şcolii de cântăreţi din Huşi în anul 1930. Anterior slujise, între 15 septembrie – 10 decembrie 1949 în parohia Bogdana, de unde fusese transferat în parohia Pogăneşti. Celălalt cântăreţ al bisericii era Partenie Gheorghe277.

În anul 1963, Consiliul Parohial al bisericii Pogăneşti era alcătuit din Gh. Partene, Pascal Constantin, Irimia Grigore, Gheorghe V. Tofan, Marin Prodan, Gheorghe I. Bordeianu, Neculai Proca.

Din 1979 şi până astăzi, preot paroh al bisericii este Doroftei Ioan. La iniţiativa sa şi cu ajutorul material al enoriaşilor, este reparată biserica, grav afectată de cutremurul din martie 1977. Reparaţiile au fost făcute de o echipă de meşteri din oraşul Huşi.

Mărturiile documentare ne atestă faptul că în biserica de la Pogăneşti au existat, de-a lungul timpului, mai multe cărţi de cult.

Dintr-o situaţie cu privire la cărţile de cult aflate în biserica de la Pogăneşti la începutul secolului XX, aflăm de existenţa următoarelor lucrări: Cazania, tipărită în 1772 la Râmnic; Noul Testament, 1817, Sankt Petersburg; Anologhion, 1777, Bucureşti – toate ale

276 Ibidem, dosar nr. 73, fila 3. 277 Ibidem, dosar nr. 14, fila 1.

173

bisericii. Cuvintele părintelui nostru Teodor Studitul, 1784, Râmnic; Psaltire, 1802; Cazania; Simion Arhiepiscopul Tesalonicului; Cuvintele şi învăţăturile preacuviosului părintele nostru Isaac Sirul, 1819, Neamţ; Molevnic, 1807, Iaşi – toate ale preotului.

Un caz aparte îl reprezintă şi o Evanghelie scrisă de mână la 1739, care are următorul text la începutul cărţii: „Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie cu voia şi dragostea inimei a D-sale Lupu Crupenschi vil-ftorii-sulger, prin darul D-lui Isus Hristos fiind îndemnată şi au făcut această sfântă Evanghelie cu cheltuiala d-sale ca să fie pomană în vecie, care am scris-o de pre o sfântă evanghelie care era tipărită din Ţara Românească în dilele lui Neculae Alexandru – voievod cu blagoslovenia şi cu toată cheltuiala preasfântului kir Daniil Mitropolitul a toată Ţara Românească în scaunul Bucurescilor şi tipograful, preotul Stoica, care evanghelie era la sfânta biserică în Storesci a D-sale Hatmanului Constantin Rusetă.

De aceea am scris această şi am scris-o în dilele prea luminatului domn Ioan Grigore Ghica Voievod în a doua domnie în anul de la spăsenia 1739, iar din începutul lumii 7247. Sfârşind-o de scris cu cuvintele: Precum cel de călătorie supărat şi de zăduh îngreuetă dorindă a ajunge la loc umbros desfătată cu apă îndestulată de călătorie să odihnească, de zăduh, să răcorească lipsa de călătorie să-şi plinească la odihna să-şi sosasco, întracesta-şi chip cu scrisoarea a cărţii, sfârşire laudă neîncetată lui Dumnezeu dă şi mulţumire. Cum doresc cerbul de isvorile cele reci să-şi adape

174

sufletul său, aşa am dorită şi eu să ajung cu scrisul la sfârşirea sfintei Evanghelii ce am ostenit de am scris-o cu mâna aceasta pecătoasă, a mea, eu Constantin Dascălul şi a, scris-o D-sale Jupânului Lupu Crupenschi vil.ftorii-sulger cu toată cheltuiala D-sale ca să fie a domniei sale ca să fie pomană în veci şi am sfârşit-o de scris Miercuri, apoi joi, a doua di, în diua de Sf. Ioan Novie de Suceava. 4 Decembrie 7247 (1739)”278.

De asemenea, trebuie să prezentăm şi un inventar al bisericii, aşa cum era consemnat el în anul 1879279:

1. „Trei Sfinte Antimise 2. Un Liton de Ghermasiti 3. O Evanghelie îmbrăcată cu argint şi catifea

roşie 4. O Evanghelie îmbrăcată cu piele 5. O Evanghelie, idem, scrisă cu slove de mână 6. Un Sfânt Chivot, în care stau Sfintele de cositor 7. Un Sfânt Chivot poleit 8. Două cruci mici de alamă 9. O pereche cavaţale pentru păstrarea Sfântului

Agnitu 10. O cruce de lemn îmbrăcată cu sidef şi cu alamă 11. Două sfeşnice de alamă cu tablele lor de

tinichea

278 Clit Costin, Circulaţia cărţii vechi în parohiile episcopiei Huşilor la

1898, în Cronica Eoiscopiei Huşi, V, 1999, Huşi, p. 605 – 606. 279 Idem, Caragrafia bisericii „Sfântul Nicolae” din satul Pogăneşti,

judeţul Fălciu (1879), în Elanul, nr. 68, octombrie 2007, p. 5.

175

12. Patru acoperăminte pe Sfânta Masă din care unul este acelaşi de mătase

13. O muşama pe Sfânta Masă 14. Un rând Sfintele Vase de imitaţie, iar Sfânta

Copie de oţel 15. O tepluţă de imitaţie suflată pentru căldură (?) 16. Un Sfânt Discos de imitaţie pentru uscat

Sfintele 17. O deosebită linguriţă de argint pentru

împărtăşit bolnavii 18. Două linguriţe de cositor, idem 19. O cutie de tinichea pentru Sfântul Mir 20. Un Sfeşnicar de lemn lângă Sfânta Masă 21. Una Cruce mare de lemn Răstignirea cu

semnul ei 22. Una poală de cit pentru acoperirea Sfintei mese 23. Două potire de cositor 24. Un discos, idem 25. Două perechi zveste, idem 26. Una cadelniţă de argint 27. Una ladă mare pentru veşminte 28. Una ladă mai mică pentru lumânări cu 5 ocă

lumânări şi capite în ea 29. O cutie de lemn pentru tămâe 30. Două Liturghii 31. Un Felon de stofă, bun 32. Un Epitrahir, idem 33. Un stihar alesu de mătase 34. Un felon adamască de mătase 35. Două feloane adamască de mătase cu fir

176

36. Două feloane adamască de lână 37. Un stihar adamască de lână 38. Un stihar de cit 39. Un epitrahir adamască de lână 40. Un stihar diaconesc cu aurariu lui 41. O pereche paftale de argint cu colanul lor 42. Un colan de stofă 43. Două nebederniţe de adamască cu fir 44. Una nebederniţă de adamască 45. Un rând procoveţe de stofă 46. Un rând procoveţe de mătase 47. Treisprezece procoveţe de deosebite materii 48. O sobă de tablă 49. Paisprezece prosoape 50. Trei levicere dinaintea Sfintei Mese 51. Una pereche de cununii îmbrăcate 52. Un Minei 53. Un Triod 54. Un Octoih 55. Un Octoih mic 56. Un Apostol 57. Una Cazanie 58. O Psaltire 59. Un Ceaslov 60. Un Molitvenic 61. Un Penticostar 62. Una Panahidă 63. Un Catavasier 64. Cinci icoane în Sfântul Altar de pus pe

proschimatariu

177

65. Şase candele la icoanele împărăteşti de alamă 66. O candelă de serafim (idem) 67. Două candele la icoanele din tinda bisericii de

alamă 68. O icoană Sfinţii Trei Ierarhi aşezată la

proschimatariu 69. Trei perdele la icoanele împărăteşti 70. Patru sfeşnice mari de lemn câte cu trei foleze

la icoanele împărăteşti 71. Patru sfeşnice mici de lemn, două la Maica

Domnului şi 2 pentru vohod 72. Două sfeşnice mari de alamă la proschimatariu 73. Un policandru de madim şi fier alb cu şapte

sfeşnice 74. Un analog de lemn bun, poleit şi îmbrăcat cu

piele 75. Un analog îmbrăcat cu dibit de lână 76. Un prapur 77. Două fanare 78. Una cruce mare de lemn pentru paradă 79. Patru sfeşnice de lemn la icoanele din tinda

bisericii 80. O altă icoană. Greşeala lui Adam 81. Una cristelniţă de alamă pentru botez 82. Un polobocel (idem) 83. Una masă mare de lemn îmbrăcată cu muşama

şi cu faţa de pânză în care se păstrează şi arhiva bisericii

84. O prostire de burangic pentru Sfântul Aer 85. Două clopete

178

86. Un levicer, înflorit 87. Douăzeci şi două prosoape sporite, însă

vândute dinpreună cu alte 14 din Nr. a 28 prosoape prevăzute în cealaltă catagrafie

88. Un Sfânt Aer 89. Două epitrahire de adamască, mătase cu fir 90. Două epitrahire de deosebite materii 91. Şase perechi naracliţe 92. Două feloane 93. Un prapur

Catagrafia de faţă fiind adevărată în toată cuprinderea ei, adivirim

1879 mai 2

Preoţi: Ieremia Luca iconom Varlam Dumitraşcu Ipitropi: Neculai Diaconescu Eu, Mihai Stratulat”.

b) Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Pogăneştii din stânga Prutului

Biserica din satul geamăn din stânga Prutului, zidită din piatră şi cărămidă la anul 1801, am văzut-o cu ocazia unor vizite realizate în cursul lunilor iunie şi septembrie ale anului 2007.

Are formă de corabie, zidită din piatră şi cărămidă, fiind situată în mijlocul satului, pe dealul din care se poate vedea cu uşurinţă în România, la biserica soră.

179

Pictura interioară a bisericii este bine întreţinută. Pe pereţi se află icoane din lemn masiv datând din secolul XIX.

În momentul primei noastre vizite de documentare, nu am putut pătrunde, prin uşa masivă din metal, vopsită în albastru, în lăcaşul religios, nimeni neavând la îndemână cheile bisericii. Preotul, Herghelegiu Pavel, este navetist, la fel şi dascălul, Pascaru.

În spatele bisericii şi pe latura vestică se află mormintele răposaţilor satului. Crucile sunt, în marea lor majoritate, din lemn şi metal (fier). Am întâlnit, străjuind mormintele, şi plăci de marmură, de model sovietic, în formă de flamură desfăşurată. Pe cruci, datele defuncţilor sunt inscripţionată în limba rusă, de parcă strămoşii celor îngropaţi acolo nu erau români. Există şi cruci masive de piatră, cioplite grosolan, pe care am desluşit, sub un strat gros de var, un Hatm(an ?), Ca(zac ?).

Preumblarea prin cimitir m-a adus în faţa unui mormânt din marmură, în formă de obelisc, decorat cu o ancoră, pe care se poate citi inscripţia: „χΑΡΑΛΑΜΠΟΕ Γ. ΑΝΤΥΠΑΕ ΕΓΕΝΝИОИ ΚΑΤΑ ΜΑŖΤΙΟΝ 1833 ΚΑΙ ΑΠΕΟΑΝΝΕΝ ΚΑΤΑ ΙΟΥΝΙΟΝ 1895”. Din relatările localnicilor am aflat că ar fi mormântul unui negustor grec ce transporta pe râul Prut cereale în porturile Galaţi şi Brăila280.

Ştim că, în perioada medievală, până la raptul teritorial din anul 1812, satul Pogăneşti s-a aflat, din punct de vedere religios, în teritoriul de jurisdicţie al Episcopiei Huşilor.

280 Informator Costică Grădişteanu şi prof. geografie Ţenu Vasile.

180

Despre slujitorii bisericii din Pogăneştii de peste Prut din prima jumătate a secolului al XIX – lea avem informaţii în urma desfăşurării unui eveniment aparent neînsemnat, dat atestat documentar.

În toamna anului 1835, preoţii din satele aparţinătoare de protopopiatul din Leova au fost convocaţi de protopop pentru a obţine „cazna adăugitoare” pe tot serviciul bisericesc. Peste noapte, parte din preoţi s-au oprit în gazdă, la Leova, la comerciantul T. A. Grecu. Aici avea să izbucnească o ceartă între preoţii Pavel Sârbu şi Ion Loghin, din Pogăneşti, altercaţie verbală în urma căreia ultimul primeşte şi o palmă. Simţindu-se lezat, „pălmuitul” se adresează cu o plângere către protopopul Eparhiei Chişinăului, Baconschi, în care, pe lângă descrierea faptelor, relatează că pe 21 august 1835, lipsind de la slujba bisericească de la biserica satului, Pavel Sârbu nu a citit Sfânta Liturghie şi Molebnea. Cercetări, dezbateri, martori, convocări, într-un proces care se va încheia abia peste 6 ani, la 30 iunie 1841, în favoarea (culmea !) preotului Pavel Sârbu281.

Tot din mărturiile localnicilor am mai aflat că arhiva bisericiii se află, în prezent la Cahul.

În documentele Sfintei Episcopii a Huşilor sunt păstrate documente ale parohiilor româneşti din stânga Prutului. Până la raptul teritorial din 1812, când satul Pogăneşti a fost despărţit în două, ţinuturi întinse din Basarabia au fost sub jurisdicţia Episcopiei Huşilor, deci şi biserica din Pogăneşti a fost sub ascultarea acesteia.

281 Iacob Lupanciuc, op. cit., p. 66.

181

După reîntregirea României Mari, în 1918, biserica de pe malul stâng al Prutului a fost subordonată Episcopiei Huşilor.

La 1870 preot al acestei biserici era Paisie Dendrinos282 ieromonah, iar dintr-un Dosar relativ la formarea tabloului statistic al Eparhiei Huşilor din anul 1875, când satul Pogăneşti (judeţul Cahul) era, firesc, în componenţa României, aflăm numele unui alt preot de la biserică. Astfel, în acel an slujeau la biserica din Pogăneştii, din stânga Prutului, preotul Alexandru Maleş, împreună cu paracliserul Athanasie Sârbu şi cântăreţul Petru Rotaru, toţi amintiţi cu o conduită bună283.

În anul 1856, biserica din satul Pogăneşti a trecut sub ascultarea Mitropoliei Moldovei, de la Iaşi, iar după 1878, când cele trei judeţe din Basarabia, Cahul, Ismail şi Bolgrad au trecut iar la Imperiul ţarist, biserica a trecut sub ascultarea eparhiei Chişinăului.

Enoriaşii parohiei Pogăneşti au fost vizitaţi în cursul anului 1879 de către arhiepiscopul de Chişinău şi Hotin, Pavel, acesta mergând apoi şi în parohiile din Cărpineni, Leuşeni, Cotul Morii284.

Ulterior, preot al bisericii din stânga râului era menţionat a fi, la sfârşitul secolului XIX, Leon Pogorevici. Acesta era născut la data de 18 februarie 1867, în comuna Moldova, judeţul Cetatea Albă,

282 Costin Clit, Preoţi slujitori ai bisericilor din judeţul Cahul la 1870 în

Elanul, nr. 17, decembrie 2002, p. 12. 283 AEH, Fond Protopopiatul Huşi, dosar 54/1875, fila 11. 284 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 284.

182

conform actului de naştere nr. 8/1887. A fost hirotonit la data de 7 septembrie 1893, iar la Pogăneşti este numit pe ziua de 1 aprilie 1894 cu ordinul nr. 225/1894, martie 22. Din anul 1899 a devenit preot sachelar, iar în data de 22 ianuarie 1912 s-a căsătorit cu Maria Cassa, dar la acea dată nu mai era la Pogăneşti.

La finele secolului al XIX – lea – începutul secolului al XX – lea, preot paroh al bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” era Anastasie Macovei, de 70 de ani, absolvent al Seminarului Teologic din Huşi în anul 1893, fiind ajutat de cântăreţul bisericesc Ioan Nicolae, 41 de ani, aflat din 1912 la acest post. Preotul Macovei a murit în anul 1906, fiind înmormântat în cimitirul de lângă biserică.

Paracliser al bisericiii a fost, în perioada interbelică, Pascaru Serafim. De asemenea, biserica a fost slujită şi de către dascălul Ioan Pârlog. Acesta din urmă, născut în cursul anului 1901, era absolvent al Şcolii speciale de cântăreţi de biserică din satul Beşalma, judeţul Tighina, în 1936. În anul 1938 a fost numit dascăl în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Pogăneşti, unde a slujit până în anul 1940. După acel an, a plecat în satul Voinescu, apoi la Mingir, unde a slujit până în anul 1988 fără întrerupere285.

O dată cu instalarea autorităţilor sovietice atee în

1940, după refugierea preotului Neculai Luntaru, biserica a fost închisă, sătenii participând la slujbele religioase ţinute la biserica din satul Mingir.

285 Ibidem, p. 298.

183

Biserica a fost avariată în timpul cutremurului din 27 noiembrie 1940, când zidurile s-au crăpat şi turnul de cărămidă s-a prăbuşit. Avea să fie refăcut în 1941 prin contribuţia enoriaşilor şi a preotului Luntraru, reîntors la post. Tot atunci i s-a adăugat un pridvor. În vara anului 1944, preotul Neculai Luntraru s-a refugiat din calea frontului, peste Prut, în Pogăneştiul vecin, unde deţinea, de altfel, 30 ha de pământ286.

Un alt preot care a slujit în biserica din Pogăneşti a fost Nicolae Popov, care a fost transferat în cursul anului 1942 la biserica din Mingir287.

După cel de al II – lea război mondial, preot paroh a fost călugărul Titu, până în anul 1962, când, odată cu decesul său, biserica a fost iarăşi închisă288. A fost înmormântat în cimitirul satului, având o cruce frumoasă de lemn.

Ulterior, a fost redeschisă la sfârşitul anilor ”80. În cursul anului 1993, biserica a fost reparată prin contribuţia sătenilor. Tot atunci a fost realizată şi fântâna din curtea bisericii, sfinţită la 9 iulie 1993 de către preotul Tudor Lupanciuc, din Mingir289.

Între preoţii bisericii după anul 1990 a fost Serghei Graur. Preoţii au venit, au plecat… Actualmente, preot este Herghelegiu Pavel, navetist în absenţa unei case parohiale, ajutat de paracliserul Pălămarul Anatol.

286 Informaţie de la Maranda Radu, 74 de ani, 2007. 287 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 291. 288 Informator Andrei Ionescu, din Pogăneşti – Basarabia, 78 de ani, 2007. 289 Ibidem.

184

Potrivit unei Liste a edificiilor de cult care au statut de monumente ocrotite de stat în Republica Moldova, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Pogăneşti290, raionul Hânceşti, apare înregistrată la poziţia nr. 270335.

Mai trebuie menţionat faptul că, referitor la biserica satului, clopotele au fost cumpărate, înainte de Primul Război Mondial, de unul din gospodarii localităţii, Cazacu A., care a donat suma obţinută din vânzarea unei perechi de boi.

De asemenea, lotul de pământ ce l-a deţinut aceasta în perioada interbelică se afla în hotarul de răsărit al satului, spre localitatea Regina Maria (astăzi Semionovca).

XIV

Unităţi de învăţământ

a) Şcoala primară Pogăneşti - România

Şcoala a reprezentat şi reprezintă, alături de Biserică, una din axele spirituale ale neamului românesc la care trebuie să ne raportăm permanent. Căci, fără

290 Conform Registrului monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat,

aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr 153 – XII din 22 iunie 1993. Anexă la Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 740 din 11 iunie 2002, în Iulian Chifu, Vlad Cubreacov, Mihai Potoroacă, Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti. Studiu asupra practicilor şi legislaţiei aplicabile în Republica Moldova, Ed. „Alfa şi Omega”, Chişinau, 2004, p. 306.

185

ştiinţă de carte, am mai putea avea pretenţia de a fi un popor modern, civilizat, într-o lume trepidantă, prea grăbită să se depăşească în acest mileniu III?

Şcolile primare rurale reprezintă începutul, baza piramidei pe care s-a ridicat şcoala românească actuală. Ele au luat fiinţă, în mod organizat, după adoptarea în timpul domniei lui Al. I. Cuza, a legii instrucţiunii publice din 5 decembrie 1864.

În satul Pogăneşti, pe atunci comună, şcoala primară a luat fiinţă în septembrie 1865. Local al şcolii era o casă închiriată, model ţărănesc. Erau 17 şcolari în clasa I, înscrişi pe bază de cerere, învăţător fiindu-le Gheorghe Teodorescu, cu atestat de la Seminarul Teologic din Huşi. Acesta obţinuse postul în urma unui examen susţinut în faţa Comitetului Şcolar al Judeţului Fălciu şi fusese numit prin adresa din 31 august 1865 a revizorului şcolar din judeţele Vaslui şi Fălciu către Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Pentru activitatea depusă la catedră, învăţătorul primea o leafă lunară de 100 de lei291.

Până în anul 1897 nu mai avem informaţii referitoare la şcoala din satul Pogăneşti292. Probabil, din cauza numărului mic de elevi înscrişi, a frecvenţei reduse – fapt ce va constitui întotdeauna o problemă – şi absenţa unui învăţător dornic să se stabilească în sat, şcoala fusese desfiinţată. Mai mult, însăşi comuna fusese

291 Costin Clit, Documente inedite privind şcolile săteşti din judeţul Fălciu

(1864 - 1869), în Prutul, anul V, nr. 2 – 3 (39 - 40), februarie - martie 2005, p. 13.

292 Constantin Constantin, Contribuţiuni monografice asupra şcoalei primare din judeţul Fălciu, Huşi, 1936, p. 8.

186

desfiinţată, satul Pogăneştii fiind încorporat comunei Stănileşti. Cum distanţa până la centrul de comună era mai mare de 3 km, conform Legii instrucţiunii publice din anul 1896, în sat se înfiinţează o şcoală de cătun.

Localul de şcoală era o casă ţărănească, închiriată, prima din alte câteva, cu o cameră mare şi luminoasă, lipită cu lut pe jos. Şcoala funcţiona cu un post de învăţător, deţinut provizoriu de Ion Hobincu; în clasa I erau înscrişi 17 elevi (băieţi), din care vor promova 13.

Iată care este lista elevilor şcolii din Pogăneşti în anul 1897, aflaţi sub ascultarea învăţătorului Ion Hobincu, originar din Oţeleni, comuna Hoceni:

1. Arapu I. Gheorghe

2. Ciobanu I. Dimitrie

3. Ciobanu S. Constantin

4. Codreanu N. Ştefan

5. Balan G. Ion 6. Ignat C. Ilie 7. Ignat C. Ştefan

8. Pară G. Dumitru

9. Proca G. Roman

10. Pascal F. Neculai 11. Stratulat C.

Vasile 12. Grigore V.

Gheorghe 13. Scarlat I. Irimia 14. Levinte I.

Neculai 15. Ioniţă C.

Constantin 16. Borş I. Marian 17. Proca I. Iancu

Neculai 18. Agache V.

Alexandru 19. Ignat N. Sterea

187

Din 1 septembrie 1898 şi până la 31 august 1906, învăţător titular definitiv este Neculai Th. Mocanu. Originar din Stănileşti, adevărat „apostol” al ştiinţei de carte, duce o luptă susţinută împotriva analfabetismului şi ignoranţei sătenilor care refuzau să îşi trimită copii la şcoală. Cu toate că aplica amenzi părinţilor îndărătnici, acestea nu erau încasate de către perceptorii fiscali. Din septembrie 1906 ocupă funcţia de revizor şcolar al judeţului, circumscripţia II Bohotin. În noua sa calitate va inspecta, în câteva rânduri, şi şcoala unde fusese dascăl. Era autorul unei monografii a comunei Stănileşti, lucrare apărută la Bucureşti în anul 1905. Aceasta conţine elemente de istorie locală şi o descriere sociologică, etnografică şi folclorică a satelor comunei293.

Din anul 1903, cu fonduri, în parte, furnizate de minister, parte de comună, începe construcţia unui local de şcoală, model Spiru Haret (Casa Şcoalelor), finalizat în anul 1905, de finalizarea proiectului ocupându-se, îndeaproape, primarul de la Stănileşti, D.G. Dimitrescu294. Construită din cărămidă şi acoperită cu tablă neagră, şcoala avea două săli de clasă, coridor, cancelarie şi locuinţă (două odăi) pentru director. Mobilierul era „de vechiu sistem”, alcătuit din 22 de bănci lungi, în stare bună şi potrivite cu talia elevilor; tablă cu suspende şi catedră nouă. Frecventau cursurile un număr de 40 de elevi împărţiţi în două divizii: I şi II.

293 Corneliu Istrati, op. cit., p. 318. 294 Nicolae T. Mocanu, op. cit, p. 104.

188

Nu erau elevi înscrişi la cursul supraprimar şi nu funcţionau cursuri pentru adulţi295.

Iată disciplinele şcolare studiate la începutul secolului XX: Scrierea, Cetirea, Memorizarea, Compunerea, Intuiţia, Aritmetica, Religia, Istoria, Geografia, Caligrafia, Desenul, Cântul, Exerciţii corporale. În cadrul Lucrului manual, elevii lucrau în grădina de legume şi zarzavaturi a şcolii, cu o suprafaţă de 4.200 m2 sau făceau împletituri din paie pentru pălării296.

În cursul anului 1905 se înregistra următoarea situaţie şcolară la Pogăneşti: erau înscrişi 57 de băieţi, 62 de fete; 47 băieţi şi 35 fete frecventau cursurile, dar au absolvit doar 9 băieţi297. Munca pentru învăţarea şcolarilor, ridicarea şi îndrumarea sătenilor, este continuată între septembrie 1906 – iulie 1909 de către învăţătorul Alexandru Bucur. Avea o bogată experienţă didactică, fiind menţionat ca dascăl încă din anul 1869. Apreciat de elevi şi săteni, Al. Bucur iese la pensie în anul 1909. Bătrânul dascăl se retrage după 37 de ani de serviciu, timp în care instruise 37 de generaţii. Este un prilej, consemnat în registrul de inspecţie al şcolii, pentru fostul său elev, revizorul şcolar N. Th. Mocanu, de a-i aduce meritate elogii298.

Între 1 septembrie 1909 şi 31 august 1912 postul de învăţător este ocupat, cu titlu provizoriu, de Mihail

295 Ştefan Plugaru, Contribuţii la o monografie: Şcoala primară Pogăneşti,

comuna Stănileşti, în Elanul, nr. 56, octombrie 2006, p. 3. 296 Ibidem. 297 Nicolae T. Mocanu, op. cit, p. 97. 298 Ibidem.

189

Marta, venit la şcoala Pogăneşti prin transfer. Este urmat la catedră de Scarlat Sofrone, cel mai longeviv învăţător al şcolii.

Născut la 10 noiembrie 1882, absolvent de Şcoală Normală, Scarlat Sofrone predase anterior la şcolile din Lunca Banului şi Pâhneşti. Era căsătorit cu Elena Sofrone, absolventă de Şcoală Profesională, şi aveau trei copii. Bun gospodar, se îngrijeşte de repararea şcolii şi gardului împrejmuitor. Fondurile erau asigurate din cota de 14% impusă Primăriei şi taxele pe cârciumărit. Când acestea întârziau, utiliza banii din amenzile şcolare. „Îndărătnicii” locuitori ai cătunului nu îşi dădeau copiii la şcoală din dorinţa de a învăţa carte, ci de frica amenzilor. Copii erau folosiţi la muncile câmpului mare parte din an. Nu „nevoia ştiinţei de carte” prima, ci asugurarea celor necesare traiului de zi cu zi. Cu foarte mare greutate ţăranii din fostul sat de clăcaşi reuşeau să cumpere cărţile şcolare necesare elevilor. De altfel, nevoia de pământ şi învoielile agricole mai lesnicioase îi ridicase la răscoală în martie 1907. Pe timpul revoltelor şcoala Pogăneşti se aflase în vacanţă regională, hotărâtă de Consiliul Comunal Stănileşti299. Noul învăţător propovăduieşte ordinea, buna înţelegere şi armonia între săteni. Este contabil la Banca Populară „Sprijinul săteanului” din Pogăneşti, banca având un capital de 6.000 de lei. Pentru activitatea depusă, primeşte o retribuţie mai mult decât simbolică, de 50 de lei pe lună. Este, de asemenea, preşedinte al obştei de arendare „Viitorul”, cu 720 hectare arendate.

299 Ibidem.

190

În cadrul şcolii organizează o bibliotecă ordonată pe materii, mare parte din cele peste 100 de volume fiind proprietatea sa. La şcoală se desfăşoară şedinţe ale Cercului Cultural „Lunca Banului” în prezenţa învăţătorilor din zonă.

Apropierea intrării României în Războiul pentru întregirea naţională îl află pe învăţătorul Sofrone mobilizat. Postul său va fi suplinit de soţia acestuia până la 1 martie 1917, când la post se prezintă, prin numire, învăţătorul Dan Iordăchescu, refugiat, împreună cu familia, din judeţul Ialomiţa. La şcoală, însă, cursurile sunt suspendate, pentreu că în sat şi împrejurimi este cantonat Regimentul 7 „Călăraşi”. În şcoală se instalează Cancelaria regimentului, soldaţii unităţii militare îngrijind şi grădina de legume şi zarzavaturi a şcolii300. Noul învăţător însoţeşte un elev al şcolii la 9 octombrie 1917, ce se prezintă la examenul particular de curs secundar în oraşul Huşi.

Sarabanda înlocuirilor continuă. Registrul de inspecţii consemnează drept diriginte (director) al şcolii la 28 februarie 1918, pe Catinca Toma, refugiată, titulară la grădiniţa de copii din comuna Celorovo – judeţul Caliacra, detaşată în locul învăţătorului Sofrone.

La sfârşitul războiului, după ce participase la marile lupte ale neamului, învăţătorul titular, Scarlat Sofrone, se va reîntoarce la post şi familie. Şcoala are, însă, nevoie de reparaţii imediate. Din lipsa lemnelor de foc, şcoala va fi închisă între 20 ianuarie – 1 martie 1919.

300 Ibidem.

191

Pentru a o redeschide, învăţătorul a împrumutat lemne de foc până la achiziţionarea combustibilului necesar.

După Marea Unire din 1918, printr-o adresă către şcolile din judeţ, Revizoratul Şcolar Fălciu arăta: „Cadrele didactice sunt obligate să explice copiilor şi sătenilor importanţa actului istoric de unire a Basarabiei la patria – mamă, iar sătenii să depună banii la băncile populare, nu să-i irosească pe lucruri de nimic, ci să-i păstreze pentru împroprietărirea votată de Parlament pentru admiterea principiului exproprierii”301.

Creşterea populaţiei şcolare (a numărului de elevi) face ca, din 1 septembrie 1920, şcoala să funcţioneze cu două posturi: Scarlat Sofrone, învăţător titular definitiv, şi Elena Sofrone, învăţător suplinitor.

În 1921, şcoala este împroprietărită cu patru hectare de pământ.

Creşterea efectivului de elevi duce la înfiinţarea unui al treilea post de învăţător din anul şcolar 1925/1926, ocupat de învăţătoarea stagiară Dumitra Irimia. Se învăţa astfel: un post funcţiona pe zile întregi, iar celelalte două pe jumătăţi de zile. Situaţia se datora spaţiului insuficient (două săli de clasă). Frecventau cursurile primar şi supraprimar 110 elevi din 200 recenzaţi.

Dacă postul I al şcolii este asigurat de directorul Scarlat Sofrone, posturile II şi III cunosc o frecventă schimbare a învăţătorilor. Starea proastă a drumurilor, pline de praf vara şi mocirloase la cele mai mici căderi de precipitaţii, vecinătatea bălţilor, revărsările râului

301 Constantin Partene, op. cit, p. 126.

192

Prut, salariile mici nu încurajează stabilitatea pe posturi a învăţătorilor. Cei mai mulţi rămân un an, maxim doi, după care pleacă. Îi amintim pe Adela Iancu, Maria Ionescu, Dumitra Irimia, Dumitru Grecu, Neculai Andronic, Gheorghe Moldoveanu, Elena Andronic. Cea din urmă obţine detaşarea cu tot cu post la Şcoala nr. 1 de fete Huşi prin ordinul Subrevizorului Fălciu nr. 4702/1932. Singurul care nu este tentat să plece este Sofrone. Făcea parte din pleiada învăţătorilor vechi, „ai datoriei”.

La 22 iunie 1928, Şcoala Pogăneşti se transformă, pentru o zi, în centru de examinare pentru examenul de absolvire a clasei a VII – a, curs complementar. Cei nouă elevi înscrişi sunt de la Şcoala Pogăneşti din dreapta Prutului şi Şcoala Pogăneşti, comuna Cioara, din stânga Prutului. Elevii din stânga Prutului erau însoţiţi de Ion Idriceanu. În urma examenului, şapte din cei nouă înscrişi sunt declaraţi absolvenţi302.

Din anul şcolar 1934/1935 lui Scarlat Sofrone i se alătură tânărul învăţător Dumitru Chiriţoiu. Născut la 11 iulie 1907, absolvent de Şcoală Normală, funcţionase în anul şcolar 1933/1934 la Şcoala Valea Grecului, predând la cursurile pentru adulţi. Venirea sa aduce un suflu nou în viaţa şcolii. Înfiinţează corul şcolii şi corul bisericesc, alcătuit din elevi şi tineri ai satului; conduce biblioteca şcolară, cu un număr de peste 150 de volume citite de elevii cursului complementar şi adulţii satului; în grădina şcolii înfiinţează un lot experimental cultivat cu ajutorul

302 Ştefan Plugaru, Contribuţii la o monografie, p. 3; DJANV, Fond Şcoala

Primară Pogăneşti, dosar 136/1898, fila 93.

193

elevilor cursului supraprimar; înfiinţează şi conduce Cooperativa şcolară cu mici operaţiuni de librărie şi capital de peste 500 de lei; pune bazele unui Muzeu Şcolar; înfiinţează o farmacie în cadrul şcolii, lucru întâlnit în puţine sate ale vremii; este preşedinte al Căminului Cultural „Mihail Kogălniceanu” Pogăneşti, înfiinţat în anul 1936 prin străduinţa sa şi a preotului-paroh Mihail Raicu. Posesor al singurului aparat de radio din sat, îl utilizează la şezătorile şi balurile organizate în sat. Bine pregătit, dă dovadă de tact şi îndemânare pedagogică, pune mult suflet şi interes pe pregătirea copiilor, fiind devotat şcolii şi carierei303.

Din anul 1937 devine directorul şcolii Pogăneşti, înlocuindu-l pe Scarlat Sofrone în funcţie.

Noul director, Dumitru Chiriţoiu, trebuie să facă faţă – asemeni predecesorului său – nevoilor tot mai mari ale şcolii. Astfel, conform unei situaţii cu veniturile şi cheltuielile Comitetului Şcolar Pogăneşti, din anul 1936, deşi prevederile bugetare stipulau suma de 9400 lei, se încasaseră doar 3230 lei şi se făcuseră plăţi de 3240 lei pentru reparaţiiile şi achiziţiile necesare şcolii. Acest fapt se datora slabei implicări a organelor administrative (primar, notar, perceptor). Şcoala era utilizată, de cele mai multe ori, drept tribună de propagare a programelor electorale. În mai multe rânduri, atât Sofrone Scarlat, cât şi Dumitru Chiriţoiu, fuseseră nevoiţi să facă reparaţii din contribuţia localnicilor la serbările şi balurile şcolii, cât şi din amenzile şcolare. Cazul când şcoala a fost

303 Ştefan Plugaru, Contribuţii la o monografie, p. 4.

194

închisă, din cauza absenţei combustibilului pentru încălzire este edificatoare. Neimplicarea autorităţilor locale face ca frecvenţa şcolară să fie în regres. În anul şcolar 1939/1940, deşi la clasele I – IV erau înscrişi 158 de elevi, frecvenţa era doar de 86%, în timp ce la cursul supraprimar, din 52 de elevi, doar 65% se prezentau la cursuri.

Directorul trebuia să se ocupe şi de buna gospodărire a terenului şcolii, dat în proprietate de către stat, care avea scopul de a întregi veniturile unităţii de învăţământ. Potrivit unui document din 28 martie 1936, învăţătorii din satele Duda, Epureni, Valea Grecului, Pogăneşti, Stănileşti, Lunca Banului şi Cioara (din Basarabia) au fost convocaţi la şcoala din Pogăneşti (România) pentru a primi instrucţiuni legate de cultivarea grădinilor şi loturilor experimentale304.

Norii negri ai războiului mondial ce se apropia ameninţător de graniţele ţării văduveşte şcoala de unul din dascălii săi. Dumitru Chiriţoiu a fost concentrat, funcţia sa fiind preluată, până la finele anului şcolar 1939/1940, de către Scarlat Sofrone. Este ultimul moment când îl mai aflăm menţionat în registrul şcolii. Pensionat, bătrânul dascăl se retrage cu familia la Pâhneşti, satul său natal. Locul său este luat, în anul şcolar următor, de N. Lapteş, învăţător definitiv suplinitor. Cutremurul din noiembrie 1940 nu a adus grave stricăciuni şcolii. Prăbuşirea graniţelor României însă aduc de peste Prut, din satul Pogăneşti, comuna Cioara,

304 D.J.A.N.V., Şcoala primară Pogăneşti, 136/1898.

195

refugiaţi ai căror copii – ce-i drept, puţini – vor învăţa la şcoala locală din Pogăneşti, România. Tot mai mulţi bărbaţi din sat sunt chemaţi sub arme. Gospodării şi terenuri agricole rămân în grija nevestelor şi copiilor. Pentru a suplini absenţa capilor de familie, învăţătorul Chiriţoiu, împreună cu elevii cursului supraprimar au dat ajutor la muncile agricole şi în gospodăriile familiilor nevoiaşe. Odată cu declanşarea conflictului cu URSS, la 22 iunie 1941, învăţătorul Chiriţoiu este mobilizat pe front. Începutul anului şcolar 1941/1942 o găseşte la datorie pe Elena Chiriţoiu, singurul învăţător al şcolii. Lui Chiriţoiu i se alătură, în focul luptelor, din toamna anului 1941, Alecu Enache, noul învăţător al şcolii, care, astfel, nu s-a mai prezentat la post. În vară, localul şcolii fusese reparat din fonduri alocate de la Ministerul Instrucţiunii – 25.000 lei – şi din contribuţiile sătenilor – 10.000. Cu toate că erau înscrişi 250 elevi, frecvenţa este în continuare redusă, ea scăzând drastic odată cu inundarea unei mari părţi a satului de către apele râului Prut. Pentru a ajunge la şcoală, unii elevi sunt aduşi de către părinţi cu ajutorul cailor, iar elevii ciclului complementar trudesc la recoltarea a ceea ce apa nu distrusese încă. În 5 februarie 1942, Chiriţoiu revine la catedră pentru a-şi susţine inspecţia şcolară, în urma căreia i se acordă gradul I în învăţământ. Se pare că a redactat o monografie a satului Pogăneşti - cel din dreapta Prutului - lucrare bazată, conform notelor, pe documente obţinute de la bătrânii satului şi date furnizate de Primărie. Din

196

păcate, nu cunoaştem conţinutul şi nici dacă această lucrare mai există undeva. În vara anului 1942 învăţătorul este iar mobilizat la o unitate românească din Transnistria. Acolo se afla, din octombrie 1941, şi preotul satului Pogăneşti, Mihail Raicu, preot misionar alături de alţi preoţi, apostoli ai creştinismului în luptă cu ateismul comunist.

După un scurt interimat ca director al lui Alecu Enache, mobilizat la rândul lui, din octombrie 1942 şcoala funcţionează cu un singur învăţător, Elena Chiriţoiu. În aceste condiţii, este adusă, prin decizia Revizoratului Şcolar, de la şcoala Râşeşti, tânăra Maranda Tofan, pentru a suplini absenţa titularilor.

Nu erau manuale şcolare suficiente, de aceea, în actul didactic, pe lângă cărţile vechi, se utilizau reviste la clase (ex.: Graiul copiilor). Pentru hrănirea elevilor s-a înfiinţat o cantină şcolară cu un capital de 1800 lei, ce servea pâine şi ceai la 50 de elevi.

Energica învăţătoare Chiuriţoiu conduce micile reparaţii ale şcolii, împleteşte, cu elevii şi femeile din sat, mănuşi şi ciorapi pentru soldaţii aflaţi pe frontul rusesc, conduce cooperativa şcolară, convinge sătenii să contribuie cu sume de bani la „Împrumutul Reîntregirii”. Pentru cinstirea eroilor satului şi neamului, înfiinţează în incinta şcolii „Colţul eroismului local”, aflat la loc de cinste.

Noua evoluţie a frontului duce la scăderea continuă a frecvenţei şcolare. În august 1944, cursurile se întrerup, pentru că în incinta şcolii staţiona o trupă de soldaţi germani. O parte din locuitori, împreună cu

197

copiii, se refuguază din calea luptelor către Huşi şi Galaţi. Cei rămaşi sunt martori ai unor lupte crâncene între trupele germano-române şi cele sovietice. Balta Grosul, aflată în vecinătatea satului, este plină de trupurile celor căzuţi pe câmpul de luptă. La îngroparea soldaţilor germani participă şi elevi ai cursurilor superioare de la şcoala Pogăneşti. Mărturiile celor care încă se mai află în viaţă sunt terifiante. Cadavrele au fost aruncate şi îngropate în două gropi comune.

Prin reforma învăţământului din anul 1948, acesta devine general şi obligatoriu, având durata de şapte ani. S-a căutat lichidarea analfabetismului în comuna Pogăneşti, care avea, potrivit unui recensământ din anul 1945, 160 de analfabeţi. Ca atare, sunt organizate cursuri pentru adulţi, menite să ducă la alfabetizarea neştiutorilor de carte.

Creşterea continuă a numărului de elevi pune problema construirii unui nou local de şcoală, ce va fi ridicat prin fonduri acordate de stat şi munca localnicilor, local dat în folosinţă în anul 1960 (aflat în partea de sud a satului Pogăneşti), cu o grupă de grădiniţă şi patru clase primare.

În anul 1948, în satul component Chersăcosu, este construită o şcoală nouă (cea veche fiind improprie), cu o sală de clasă şi cancelarie305.

Şcolile din Pogăneşti erau dotate cu aparatură, planşe, hărţi. Biblioteca şcolii avea un număr de 318

305 Primăria Pogăneşti, Dosar monografic al comunei Pogăneşti, fila 12.

198

volume306. Existau preocupări în privinţa gospodăririi şcolii şi a păstrării materialului didactic şi mobilierului.

Cu toată „dotarea” şcolii, personalul didactic s-a caracterizat printr-o permanentă mişcare. Drumurile impracticabile, lipsa unor elementare condiţii de confort, izolarea satului, considerat de unii „dascăli” drept premisă a plafonării şi ratării, a generat o migraţie neîntreruptă. Mai mult, sistemul păgubos al „repartizării” absolvenţilor de studiu superioare din diferite zone ale ţării (Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania) nu a încurajat stabilitatea pe posturi. Astfel, rare sunt cadrele didactice care rămân în funcţie mai mulţi ani de zile. Sunt localnici, cu studii liceale şi necalificaţi pentru posturile deţinute.

Ceilalţi absolvenţi de studii superioare rămân câteva săptămâni, luni, maxim un an, câutând apoi să obţină posturi mai bune. Au fost momente în care, în cursul unui an şcolar s-au perindat pe la o catedră mai mulţi profesori. Ce-i drept, nici autorităţile locale - în special după desfiinţarea comunei Pogăneşti – de la comuna Stănileşti nu s-au preocupat de asigurarea unor condiţii care să favorizeze stabilitatea pe posturi a cadrelor didactice valoroase.

Prezentăm în cele ce urmează o listă a cadrelor didactice (educatori, învăţători, profesori) ce au „slujit” la Şcoala locală între anii 1961 – 1989.

Educatori şi învăţători:

306 Ibidem, fila 19.

199

Bârleanu (Ciocan) Tasia Vulpe (Galu) Georgeta Ghindaru (Onilă) Valentina Dimitriu Elena Cristei Georgeta Nechita Emilia Folescu Nina Borş Emilia Pascal Tinca Pascal Niculae Pavel Tincuţa Turcu Aurelian Brânză Maria

Palcu Elena (ed) Sârbu Rodica (ed) Bantas Aurelia Diugu (Bahnaru) Mariana (ed) Paruschi Rotaru Ioana Ifrim Mihaela Clarisa Chiriţoiu Dan Mihai Cornelia Balan Simona Ciocan Tinca Rotaru Sorin Puiu Didona

Profesori:

Neagoie Gheorghe Bordea Felicia Stângaciu Maria Mihai Paraschiva Partene Cornelia Zărnescu Vasile Balan Constantin Munteanu Zaharia Balan Maria Enache Elena Chirilă Maria Moisirgiuc Constanţa

Tocană Constantin Enache Aurica Folescu Vasile Badiu Elena Caţichi Vasile Nechita Vasile Petre Petre Lazăr Ioan Cebuc Ioan Filip Culiţă Dandeş Maricica Vârlan Maria

200

Cordaş Maria Prodan Costică Ghindă Ecaterina Lazăr Georgeta Darabană Ichim Paiu Maricel Ciobanu Neculai Silitră Ana Lazăr Georgeta

Marin Doina Maleş Sandu Dumitru Margareta Cojocaru Maricica Nemeş Monica Prodan Aurica Cărare Vasile Vasilescu Tania

Această permanentă pendulare a cadrelor didactice

are loc pe fondul unei creşteri a efectivelor de copii, ajungându-se la înfiinţarea a 2-3 clase paralele şi a clasei a IX – a.

În anul 1977, la cutremurul din 4 martie, şcoala veche din centrul satului nu a fost afectată grav, înregistrându-se doar mici stricăciuni. Elevii şcolii învăţau în două localuri (A şi B) cu 7 săli de clasă, mobilier învechit şi material didactic insuficient.

Situaţia statistică a elevilor era următoarea: la clasele I – IV erau înregistraţi 126 de elevi, în timp ce la ciclul gimnazial existau 7 clase cu 231 elevi, repartizaţi astfel: clasa a V – a – 40 elevi, clasa VI A - 24, VI B – 24, VII A – 39, VII B – 41, VIII A – 34 şi VIII B – 29.

În 1987 se constată o scădere a elevilor de la ciclul primar faţă de anul 1977, adică 80 elevi, în timp ce la clasele V – VIII erau înscrişi 127, grădiniţa având un efectiv de 30 copii (preşcolari), adică un total de 237 elevi. Şcoala funcţiona într-un local cu 8 săli de clasă, refăcute după seismul din 31 august 1986. Din cele 14

201

cadre didactice, 3 erau calificate şi titulare pe posturi; restul fiind suplinitori necalificaţi.

După anul 1990, mişcarea personalului didactic a continuat. Anual, noi şi noi cadre didactice au venit şi rămas .... un an. În ultimii ani, dacă la nivelul educatorilor şi învăţătorilor se manifestră stabilitate (cadrele didactice fiind fiice ale satului în majoritatea), nu aceeaşi este situaţia în rândul profesorilor.

În cursul anului 2005 a demarat construcţia noului local de şcoală, finalizat în anul următor, local modern din materiale prefabricate cu cinci săli de clasă, hol, cancelarie şi bibliotecă. Între cei care au contribuit cu fapta la ridicarea noului local de şcoală au fost consilierii locali din Pogăneşti, Tofan, Ciprian Dobă şi viceprimarul Neculai Radu, ultimul fiind un om inimos care şi-a propus să ridice un monument al eroilor satului, troiţa de lemn din curtea cimitirului satului aflându-se într-o stare avansată de degradare. Eforturile câtorva oameni nu sunt de-ajuns, este nevoie ca toţi locuitorii satului să se alăture iniţiativelor de modernizare, de transformare a localităţii într-o aşezare modernă, conform cu timpurile pe care le trăim. În era telefoniei digitale, a calculatorului şi Internetului satul nu are un cămin cultural, manifestările culturale ale şcolii desfăşurându-se într-un spaţiu necorespunzător actului artistic, lăcaşurile cu valoare de patrimoniu (şcoala, biserica) se degradează, muzeul satului nu poate fi amenajat în lipsa unui spaţiu propriu şi corespunzător.

202

Deşi localul vechi de şcoală a fost reparat şi s-a inaugurat un corp nou de şcoală, atracţia şi rămânerea în şcoală este una minoră, fapt ce se reflectă în cunoştinţele elevilor. Maniera unor directori de a considera şcoala „feud” propriu şi de a da ordine fără a cunoaşte situaţia şcolară a lăcaşurilor pe care le au în subordine duce la dezgust, pierderea stimei de sine şi, în consecinţă, la văduvirea şcolii de cadre didactice bine pregătite, cu studii de specialitate.

Între cadrele didactice care în decursul timpului a dovedit ataşament faţă de şcoală se numără Galu (Vulpe) Georgeta, învăţător şi director al şcolii între anii 1959 – 1956, 1960 – 1962, Dumitru C. Elena (director 1961 - 1962), Bârleanu (Ciocan) Tasia, Nechita Vasile, Balan Maria, Balan Constantin, Ghindă Ecaterina. Lista educatorilor şi profesorilor între anii 1990 – 2007 cuprinde, în mare parte, vechile nume la care s-au mai adăugat noi absolvenţi de învăţământ superior. Iată un tablou al dascălilorşcolii:

Educatori: Borş Cornelia Dobă Marlena

Dobă Monica Răşcanu Cornelia

Profesori:

Spânu Lică Gherman Mihai Simion Lăcrămioara

Brănici Cătălin Bordeianu Nicolae Bulai Cipriana

203

Morun Mihaela Donici Liviu preot Doroftei Ioan Râpanu Calmelia Dacu Cătălina Plugaru Ştefan Arhire Mihaela Pascal Adriana Pascal Corina Cărare Iulian Idricianu Vasilică Bejan Roxana

Darie Anca Racoviţă Adi Mocanu (Filip) Alina Armănuţă Valeria Armănuţă Nicoleta Biru Doina Croitoru Daniela Teclici Daniela Vasilescu M. Constantina Dobă Maxinela

Învăţători:

Bordeianu Mariana Coşug Theodorina Ghindă Luissa-Lorina Ghindă Ilona

Artene Irina Iancu Mariana Pascal Marinela Ghenca Adelin

De biblioteca şcolii, care numără în jur de 3.000 de

volume, se ocupă prof. Pascal Adriana. Vom prezenta în continuare câteva date referitoare la cei care au fost dascăli în acest sat.

Pascal Tinca, învăţătoare. Născută la 1 martie 1950 la Huşi. Absolventă a opt clase la Şcoala nr. 1 din satul Pogăneşti. Urmează cursurile Liceului Pedagogic „Al. Vlahuţă” din Bârlad, finalizate în anul 1971.

Fiică a satului, se reîntoarce în locurile natale, unde este învăţătoare în perioada 1 septembrie 1971 – 31

204

august 1981. Cu pasiune şi dragoste pentru copii şi şcoală, câştigă încrederea şi respectul copiilor, colegilor şi al sătenilor. A făcut din slujirea şcolii un ţel suprem în viaţă, închinându-i cu pasiune sufletească toată puterea de muncă.

Din 1 septembrie 1981 este învăţător titular, cu gradul didactic I la Şcoala nr. 1 „Mihail Sadoveanu” din Huşi, fiind şi metodist la Comisia învăţătorilor (2000 - 2006). Pascal Nicolae, născut la 23 martie 1949 în Huşi. Urmează clasele primare şi gimnaziale de 8 ani la şcoala din satul copilăriei. După absolvirea Liceului Pedagogic din Bârlad, este învăţător la Şcoala Pogăneşti între anii

1969 – 1980. Urmează cursurile facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, după absolvirea căreia devine inginer la încălţăminte

Huşana din Huşi (1980). Din 1982 este inginer economic apoi contabil-şef la I.A.S. Huşi. După restructurarea şi privatizarea fostului IAS, din 1990 este director la SC

Podgoria SA Huşi. În prezent, prin stăruinţa profesorului de istorie

Plugaru Ştefan, sprijinul elevilor şi al sătenilor, în incinta şcolii s-a înfiinţat un muzeu al satului, în care sunt depozitate obiecte şi unelte ale trecutului, care reflectă ocupaţiile şi preocupările meşteşugăreşti ale gospodarilor satului. Inventarul muzeului cuprinde: război de ţesut, piepteni, vârtelniţe, fier de călcat pe cărbune, roată de car, pietre de râşniţă, raghile, furci de tors, fuse, piuă, meliţe de cânepă, butoi de lemn, cofăiel de făină, albii de lemn pentru îmbăiat, lămpi de iluminat, castroane din lut,

205

putini, fuior borangic, carpete de perete, icoane, perie de netezit cânepa, etc.

Pentru anul şcolar 2007/2008, situaţia şcolară este

următoarea : Clasa I – 23 elevi – învăţătoare Ghindă Lorina-

Luissa Clasa a II –a – 22 elevi – învăţătoare Bordeianu

Mariana Clasa a III –a – 15 elevi – învăţătoare Coşug

Teodorina Clasa a IV –a – 17 elevi – învăţătoare Arteni Irina Clasa a V – a – 33 elevi – diriginte Pascal Adriana Clasa a VI – a – 26 elevi – diriginte Plugaru Ştefan Clasa a VII – a – 18 elevi – diriginte Filip Alina Clasa a VIII – a – 13 de elevi – diriginte Dacu

Cătălina

b) Şcoala din Pogăneştii din stânga Prutului

În cele ce urmează voi încerca să prezint câteva date, din păcate puţine, despre şcoala din satul Pogăneşti din stânga Prutului, cu accent mai ales pentru perioada actuală (2007).

Pentru perioade mai vechi dispunem de informaţia că, în Basarabia, în cursul anului 1867, au fost desfiinţate toate şcolile publice cu învăţământul în limba română, inclusiv unicul Seminar Teologic din Chişinău. Scopul acestor discriminări referitor la învăţământul din Basarabia a fost rusificarea românilor, după cum

206

recunoştea autorul Pompiliu Batiuşcov în lucrarea Basarabia. Descriere istorică.

Cu toate acestea, după revenirea celor trei judeţe din Basarabia, Cahul, Ismail şi Bolgrad, la Principatele Române, în urma Congresului de Pace de la Paris din 1856, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Bucureşti a luat, de urgenţă, măsuri pentru redresarea învăţământului din aceste zone. În majoritatea satelor din judeţele retrocedate, inclusiv Pogăneşti, au fost deschise şcoli primare în limba română, iar în satele cu locuitori alolingvi – şi în limba acestora. În primii ani de după retrocedare au fost deschise 125 de şcoli primare, cu un număr de 5.000 de elevi, 15 şcoli urbane cu un număr de 1.000 elevi, un gimnaziu, o şcoală normală şi un Seminar Teologic în oraşul Ismail, un gimnaziu în oraşul Bolgrad307.

Dar, după 1878, când satul Pogăneşti a revenit împotriva firii la Rusia ţaristă, calitatea instruirii din şcoală a scăzut, iar frecvenţa elevilor era scăzută, autorităţile ruse neavând nici un interes să aducă cât mai mulţi copii la şcoală. Astfel, în anul 1910, în satul Pogăneşti, dintr-o clasă de 28 de elevi, către sfârşitul anului de învăţământ rămăseseră doar 5, iar examenul l-a susţinut numai un singur elev308.

Limba de predare în şcolile din Basarabia în timpul regimului ţarist era rusa. E uşor de înţeles ce succese puteau avea copii moldoveni la învăţătură, din moment ce ei nu ştiau nici un cuvânt în această limbă.

307 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 300. 308 Ibidem, p. 305.

207

Mai mult, în raportul Zemstvei guberniei Basarabia din anul 1905 se menţionează că moldovenii „sunt majoritatea populaţiei din Basarabia, ei vorbesc numai în limba lor maternă, dar în şcoli copiii moldoveni sunt obligaţi să înveţe exclusiv în limba rusă”, ceea ce duce la un nivel scăzut al învăţământului în şcoală. Într-o dezbatere din anul 1911 a Dumei de Stat a Rusiei privind şcolile primare ale moldovenilor din Basarabia, „cu o majoritate de voturi, Duma le-a refuzat moldovenilor dreptul la învăţământ în limba lor”309.

Învăţători ai şcolii din stânga Prutului au fost, în perioada interbelică, Nechifor şi Ecaterina Covalevschi (soţ şi soţie), dar şi Maria Terza. Nu cunoaştem amănunte despre localul de şcoală, el fiind situat, după spusele sătenilor, într-o casă ţărănească închiriată.

În momentul cedării Basarabiei în 1940, învăţătorii, asemeni celorlalţi funcţionari români din sat şi comuna Cioara, s-au refugiat peste Prut. Autorităţile sovietice l-au numit în fruntea sovietului sătesc pe un evreu, Bihman. Învăţătorii aduşi să predea la şcoală erau evrei, bine pregătiţi, după spusele foştilor elevi. Aceştia erau: Ghidale Iacovlevici (diriginte al şcolii) şi Froimim Mindelevici310. Primar al satului (preşedinte de Soviet Sătesc), adus de ruşi, a fost instalat Juc, la origine hahol (ucrainean)311.

Profesori şi învăţători ai şcolii după cel de-al doilea război mondial au fost Codreanu Gheorghe,

309 Ibidem, p. 306. 310 Informaţie de la Suru Gheorghe, 76 de ani. 311 Idem.

208

Balcan Ivan (din Toporu, fostă moşie a Episcopiei Huşilor), Şopoglov Mihailovici.

În prezent, Grădiniţa Pogăneşti funcţionează într-un local propriu, cu 4 grupe de preşcolari, 103 copii, aflaţi în grija şi instruirea următoarelor educatoare: Aculina Oboroceanu, Elena Patrascu, Viorica Patrascu, Evdochia Arnăutu, Tamara Patraşcu, Marina Pascari, Domnica Arnăutu şi Ioana Ţenu.

Şcoala cu clasele I – IX Pogăneşti cuprinde 12 săli de clasă şi un număr de 18 cadre didactice. Structura claselor este următoarea: - Clasa I – 25 de elevi – învăţător Vera Nucaru - Clasa a II – a – 23 de elevi – înv. Nadejda Ionescu - Clasa a III – a – 20 de elevi – înv. Janeta Răchiţanu - Clasa a IV a A – 19 elevi – înv. Galina Şopoglov - Clasa a IV – a B – 20 de elevi – înv. Valentina Dodan (Chimie) - Clasa a V – a - 22 de elevi – prof. Anastasia Cazacu (Limbă română) - Clasa a VI –a A – 20 de elevi – prof. Vasilica Pascari (Educaţie tehnologică) - Clasa a VI –a B – 21 de elevi – prof. Nicolae Suru (Educaţie fizică) - Clasa a VII –a – 26 de elevi – prof. Adriana Munteanu (Limbă română) - Clasa a VIII –a A – 24 de elevi – prof. Silvia Juc (Biologie) - Clasa a VII –a B – 23 de elevi – prof. Eugenia Ţenu (Istorie)

209

- Clasa a IX –a – 16 de elevi – prof. Maria Turculeţ (Limba franceză).

Alţi profesori ai şcolii sunt: Vasile Ţenu (Geografie şi Informatică), Ştefan Melinte (Educaţie tehnologică), Petru Stafi (Matematică), Maria Stafi (Matematică), Octavian Puşcaşu (Limba română), Maria Răchiţanu (Limba rusă).

Alte funcţii - director este Şopoglov Galina, - director-adjunct este Răchiţanu

Maria - munca educativă – Dodan Valentina - secretar – Pascari Vasilisa.

Biblioteca şcolii are un fond de carte de 4.162 volume, în marea lor majoritate în limba română, bibliotecar fiind Patraşcu Elena.

Cum arată acum şcoala? În holul, la intrare, te întâmpină privirea lui Ştefan cel Mare, desemnat de curând cel mai mare român în ţara noastră, bust ce are în dreapta steagul tricolor: roşu, galben şi albastru.

Pe panouri se desluşesc vechi cântece populare româneşti, păstrate din moşi-strămoşi. Aceasta în condiţiile în care, în Pogăneştii din dreapta Prutului, trecutul nu s-a mai păstrat astfel, din cauza globalizării.

Prin clase, din ramele tablourilor te privesc chipurile lui Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, cu colţurile gurii parcă uşor lăsate, a tristeţe.

210

XV

Căile de comunicaţii

Drumurile au, de obicei, vârsta aşezărilor pe care le străbat. Uşor de recunoscut sunt drumurile vechi după porţiunile de drum părăsite, în care urmele carelor trase de boi au lăsat/săpat urme adânci ce depăşesc, pe alocuri, 1 m; după crestătura din versantul unui deal, semn al folosirii acelei porţiuni de drum secole de-a rândul; o însemnare într-o hotarnică, doi-trei piloţi în albia unei gârle, etc312. Drumurile vechi erau trasate de-a lungul văilor, în timp ce cele de pe culmile dealurilor s-au folosit şi se folosesc pentru transportul produselor agricole313. Ele aveau lăţimi reduse, de 2-2,5 m şi nu erau pietruite. Cele de pe văi ocoleau porţiunile de teren umede, făceau bucle spre a le evita, astfel explicându-se sinuozitatea drumurilor ce străbat cele două sate aflate în studiu314.

La o distanţă de circa 4 km de satul Pogăneşti se află unul dintre drumurile principale ale Moldovei. Drumul Prutului (cum avea să fie numit traseul ce străbate Valea Prutului) a fost circulat din vechime în

312 Lucian-Valeriu Lefter, Sergiu Ştefănescu, Silviu Văcaru, Dumeştii

Vasluiului, Ed. Panfilius, Iaşi, 2006, p. 79. 313 Ibidem. 314 Ibidem.

211

ambele sensuri, de către soli, călători, misionari, caravane negustoreşti ce tranzitau mărfuri între Polonia şi Turcia, sau până la Dunăre, la care se adaugă trecerea armatelor turco-tătare, polone, apoi ruse, începând cu expediţia lui Soliman Magnificul din anul 1538 împotriva domnului Petru Rareş şi până în Epoca Modernă.

După mutarea capitalei Moldovei de la Suceava la Iaşi, în timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, importanţa acestei căi de comunicaţie a crescut315.

Drumului ce pornea de la Iaşi, prin Osoi, până la Huşi, i se adăugau mai multe variante ale căilor de comunicaţie ce serveau circulaţiei interne. De la Huşi, prin Stănileşti, se ajungea la Fălciu (reşedinţă de ţinut), de unde, prin vad, se trecea Prutul. O ramură a acestuia pornea din Huşi spre Lăpuşna şi, prin Leuşeni, Hânceşti, Chişinău, continua pe Valea Bâcului, spre Tighina316. Dar importanţa drumurilor ce străbăteau aşezările Moldovei este demonstrată şi de existenţa, în perioada mediavală, a unei funcţii administrative deţinute de un ţăran din sat. Satul avea intrări aşezate pe drumurile de acces, numite adeseori porţi, care reglementau, după tradiţie, întrările în sat atât ale oamenilor, cât şi ale animalelor care veneau de la păşune sau din satele vecine.

La porţile satului se încasau şi taxe minime, în bani sau alimente, pentru a acoperi astfel plata portarului,

315 Theodor Codreanu (coordonator), Istoria Huşilor, Ed. Porto - Franco,

Galaţi, p. 26 – 27. 316 Ibidem, p. 28.

212

numit în documantele timpului jitar. Catagrafia de la 1820 menţionează existenţa unui Sandu jitar la Pogăneşti317, locuitor al unui bordei aflat în marginea satului. Din recolta obţinută în hotarele moşiei, se lăsa o parte neculeasă, care se cuvenea de drept şi de fapt jitarului, numită jitărie. Nimeni nu avea dreptul să se atingă de ea, chiar dacă jitarul o lăsa să se prăpădească pe ogor, pentru a nu intra în conflict cu obştea318.

Legătura dintre Pogăneşti şi târgul Huşilor s-a realizat în vechime, şi se mai realizează şi astăzi, pe un drum de pământ, natural, care pornea de la DC 33 (drum comunal) ce străbate satul de la Nord la Sud, urcă pieptiş dealul pe la cimitir, coboară în Valea lui Ivan, pentru a ridica apoi dealul Galbena, coboară şi urcă până la balta Drăslăvăţului, de unde călătorul se îndreaptă către marginea oraşului pe un drum pietruit.

Drumul Prutului a fost urmat vreme îndelungată de localnici în călătoriile lor bisăptămânale (joia şi duminica) la târg spre a-şi vinde produsele muncii (grâu, porumb, animale, lapte, brânză, ouă, zarzavaturi, fructe, legume, etc), cât şi de către grădinarii huşeni ce deţineau pământ în lunca Prutului. Miile de care şi căruţe care au străbătut acest drum, în toate anotimpurile, au lăsat urme adânci cu roţile lor în pământul drumului care, pe alocuri, depăşesc 50 cm. Drumul s-a mutat din cauza şiroirilor şi torentelor create în timpul ploilor abundente când spre stânga, când spre dreapta. În iernile cu zăpadă abundentă

317 DJANI, Vistieria Moldovei, 6/1820. 318 Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Ed. Academiei RSR,

Bucureşti, 1970, p. 55.

213

şi crivăţ năprasnic, drumul se înzăpezea, localnicii fiind nevoiţi să iasă pentru degajarea zăpezii ce atingea, în anumite zone şi peste 2 m înălţime (vezi foto).

Promisa „fericire” comunistă nu s-a transpus în „Epoca de aur”, din nefericire, în fapte. Zeci de ani, locuitorii satului au fost nevoiţi să înghită praful uliţelor, ridicat la cea mai mică adiere de vânt în aer, atât de fin, încât dacă ar fi fost zahăr tos, vorba unui bătrân, ar fi acoperit necesarul de zahăr al întregii ţări pentru o zi319 sau să înoate în mocirla uliţelor la fiecare strop de apă revărsat din înaltul cerului.

O dată cu venirea toamnei şi până primăvara, drumurile sătenilor erau reduse la maxim, tocmai pentru a evita chinul „înotului” prin noroiul uliţelor. Dacă, atât cât a existat comuna Pogăneşti, au mai existat preocupări de pietruire a drumului principal, odată cu desfiinţarea sa şi înglobarea în comuna Stănileşti, satul şi locuitorii a fost dat uitării. Ani la rând, localnicii, ca şi navetiştii, în special cadrele didactice ale şcolii, au purtat pe tălpile încălţărilor mormane de noroi, rodul ignoranţei autorităţilor locale. Abia în anul 2005 a fost demarat proiectul prin care, cu fonduri primite de la Banca Mondială, DC 33 între Gura Văii şi Pogăneşti a fost asfaltat cu mixtură asfaltică, permiţând o circulaţie normală a sătenilor şi mijloacelor de transport.

De asemenea, este prevăzută demararea lucrărilor pentru asfaltarea drumului comunal 32, Pogăneşti – Chersăcosu, cu ieşire la DE 581, proiect transfrontalier

319 Petru Ujeuca, Caragaci – sat românesc din Bugeac, Ed. Sfera, Bârlad,

2006, p. 5.

214

ce ar lega localitatea noastră cu localitatea Pogăneşti, raionul Hânceşti, în Republica Moldova, prin Albiţa.

S-a mai proiectat, de asemenea, în anii puterii populare, construirea unei şosele comunale spre satul Pogăneşti, de la Huşi, dar proiectul a rămas pe hârtii.

Înainte de secarea Pruteţului, pentru a ajunge la ogoarele din câmp, ţăranii traversau un pod de lemn suspendat pe cele două maluri ale gârlei.

Un alt aspect important al căilor de comunicaţie folosite de ţăranii din Pogăneştii de pe cele două maluri ale Prutului se referă la modul cum luau legătura unii cu alţii, mai ales că vizitele erau dese, având în vedere că trebuia făcută legătura proprietarului moşiei cu moşia din Basarabia – până la 1812 -, iar ţăranii au avut - mai ales în perioada interbelică - numeroase rude în ambele sate.

Pe lângă plute, înot, trecerea se realiza pe podul umblător realizat de parohia Pogăneşti cu cea de la Cioara în perioada interbelică, ce funcţiona pe baza tragerii unei funii întinse între cele două maluri. Pentru că nu le lua bani, cel ce deservea podul, Roman Proca, era în permanenţă asaltat de copii cu cererea de a-i trece apa Prutului „înainte şi înapoi”320.

Puţini locuitori ai satului şi ai zonei mai ştiu că, în perioada primului război mondial şi parte din perioada interbelică, pe la Pogăneşti trecea calea ferată care făcea legătura între oraşul Huşi şi Prut, de unde trecea în Basarabia.

Intenţia construirii unei căi ferate care să facă legătura între târgul Huşilor şi Prut este, însă, mult mai

320 Informator Toader Batcu, 81 de ani, 2007.

215

veche. Deputatul de Fălciu D. Parpalea (o stradă din oraşul Huşi i-a purtat numele, care în perioada comunistă a fost schimbat în Florilor) prezenta în 1882 un proiect (studiu) pentru prelungirea liniei ce venea de la Crasna în „târgul dintre vii” până la malul Prutului (15 km), de unde mărfurile transportate urmau să coboare cu vase uşoare pe Prut până la Galaţi321. În sprijinul acestui proiect venea şi Mihail Kogălniceanu, care cerea Adunării Deputaţilor, ceva mai târziu, la 29 mai 1889, ca linia Crasna-Huşi să fie prelungită de la Huşi peste Prut până la legătura cu calea ferată Iaşi-Chişinău322.

Legea din mai 1882 prevedea construcţia căii ferate, dar s-a hotărât ca ultima parte, Huşi-Prut, să fie construită după normalizarea liniei Crasna-Huşi. Realizarea liniei ferate ar fi făcut legătura între Valea Jijiei şi Valea Prutului, până la românii noştri din Basarabia, cu un însemnat rol economic.

Din cauza crizei economice de la sfârşitul secolului al XIX – lea – începutul secolului XX, proiectul s-a dovedit a fi caduc.

În timpul primului război mondial, din necesităţi strategice, Armata rusă, în colaborare cu cea română, vor construi o cale ferată cu ecartament îngust (1000 mm), de la Bucovăţ (calea ferată Iaşi - Chişinău) până la Prut. Pe teritoriul românesc lucrările au fost efectuate de armata română. La construcţia căii ferate a fost utilizată şină provenită de la calea ferată Crasna-Creţeşti, normalizată, cu poduri de lemn, care traversa Prutul în comuna

321 Monografia căii ferate Crasna-Huşi, f. a, f an, p. 203. 322 Ibidem, p. 207.

216

Stănileşti. Drumul de fier avea 10 staţii, aşezate pe o lungime de 122 km. De la Huşi pleca spre Gura Văii, Pogăneşti, Râşeşti, până trecea Prutul.

După anii războiului, linia a rămas în părăsire, mai ales că în 1918 podul de lemn de peste Prut a fost distrus. S-a încercat refacerea liniei, cu rol important în economia locală şi în păstrarea legăturilor între populaţia de acelaşi neam de pe o parte şi de alta a Prutului, iar o mare parte a liniei ferate trecea prin pădurile Basarabiei, sursă importantă pentru aprovizionarea ţării cu lemne de foc.

Nu s-a realizat, însă, nimic şi până în anii 1928 – 1929 linia a fost demontată iar materialul rulant transferat pe calea ferată Crasna-Huşi323.

La Pogăneşti, vechiul terasament se cunoaşte şi astăzi. Bătrânii satului îşi amintesc de vremea când, copii fiind, se plimbau cu „trenişorul” în ale cărui vagoane se jucau de dimineaţa până seara.

XVI

Căminul Cultural Pogăneşti

323 Ibidem, p. 216 - 217.

217

În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, În România s-a pus problema existenţei unor instituţii culturale laice, care să asigure în lumea satului românesc minimul de informaţie şi de trăire culturală. Avcest fapt se impunea, cu atât mai mult cu cât, dincole de eforturile şcolii, procentul neştiutorilor de carte era ridicat. Totuşi, aşa analfabeţi cum erau (în 1945, în comuna Pogăneşti erau înregistraţi 166 analfabeţi), ţăranii doreau să ştie ce se întâmplă în ţară în plan politic, economic, social. Ştiutorii de carte făceau, cu mari sacrificii, abonamente la ziare şi împărţeau şi celorlalţi din cele desluşite în presă sau din cărţile citite, împrumutate de la învăţătorii satului. De aceea, s-a impus ca o urgenţă a timpului, înfiinţarea căminului cultural.

Căminul Cultural Pogăneşti a luat fiinţă în anul 1936 la iniţiativa preotului Mihail V. Raicu şi a învăţătorilor Dumitru Chiriţoiu şi Scarlat Sofrone. Afilierea sa la Fundaţia regală „Carol al II –lea” s-a făcut mai târziu.

Preşedinte era Mihail Raicu iar secretar D. Chiriţoiu, devenit ulterior preşedinte. Acesta, într-o adresă către Primărie, solicita, în anul 1938, acordarea unui teren în suprafaţă de jumătate de hectar pentru construirea unui local.

După cel de al doilea Război Mpndial, sediul localului avea să fie instalat într-o sală aparţinând primăriei locale. Îşi continuă activitatea corul şi trupa de teatru, este înfiinţată o brigadă artistică de agitaţie.

După venirea la putere a comuniştilor, săptămânal, la Căminul Cultural se ţineau conferinţe pe teme politice,

218

sociale, economice, cu participarea ţăranilor întovărăşiţi şi colectivişti. În cadrul participării la cel de al VI – lea Concurs al Formaţiilor artistice (faza intercomunală) din anul 1961, formaţia de teatru de la Pogăneşti a obţinut locul I.

În incinta sa a funcţionat, pentru o perioadă, un cinematograf sătesc, care prezenta săptămânal filme, majoritatea dintre ele cu subiecte comuniste, mobilizatoare în lupta pentru edificarea socialismului (sic!).

În anul 1966 autorităţile comunei Pogăneşti iniţiau un proiect privind construirea unui cămin cultural model, lăcaşul funcţionând într-o clădire deteriorată ce nu se ridica la standardele unei instituţii de cultură. Din nefericire, doi ani mai târziu comuna era desfiinţată, satele componente Pogăneşti şi Chersăcosu fiind încorporate în comuna vecină, Stănileşti. Nevoile culturale ale pogăneştenilor nu au reprezentat o prioritate pentru edilii noii comune. Într-o nepăsare totală, formaţiile existente şi-au încetat, rând pe rând, activitatea, localul fiind utilizat pentru organizarea de nunţi, botezuri, discoteci. Pentru o perioadă, după 1990, în incintă a funcţionat un bar, deşi distanţa până la localul şcolii era de câţiva metri.

Odată cu construirea corpului nou de şcoală, clădirea Căminului Cultural, aflată într-o stare avansată de degradare, a fost dărâmată. Astăzi, activităţi culturale în cadrul satului sunt organizate doar de către dascălii şcolii, în incinta acesteia.

*

219

În suma realizărilor Căminului Cultural „Mihail Kogălniceanu” din Pogăneşti – România s-a situat şi Biblioteca, în cadrul căreia s-au derulat activităţile culturale substanţiale. Fondul de carte iniţial a fost constituit din lucrări donate de fondatori, învăţătorii şi preoţii satului mai sus menţionaţi. Pe linia unor atribuţii ce rezultau din statutul căminului cultural, fiecare membru al acestuia trebuia să citească cel puţin trei cărţi în perioada de iarnă (1 octombrie 31 martie)324.

După război, odată cu instalarea regimului comunist, fondul de carte a crescut, dar a fost politizat. Cărţile unor autori trecuţi la index de către comunişti au fost epurate, fiind înlocuite cu volume ce făceau apologia noului sistem politic. Se citeau, în general, cărţi privind cultura plantelor şi creşterea animalelor.

La bibliotecă se organizau serate culturale, în care se recenzau cărţi ale autorilor sovietici (exemplu: Pământ desţelenit, de Mihail Şolohov).

În 1961, în cadrul comunei funcţionau 11 cercuri de citit şi 4 biblioteci volante, în cadrul cărora se popularizau cărţi cu tematică agricolă325. Bibliotecar era Panduru Viorica, înlocuită la sfârşitul anului de către Partene Cornelia, profesor de limba română al şcolii. Biblioteca avea un fond de 10.223 volume, cu 494 cititori326.

324 Constantin Cloşcă, Căminul cultural – principala instituţie a satului

românesc în perioada interbelică (1919 - 1939), în Zargidava, revistă de istorie, VI, Ed. Conexiuni, Bacău, 2007, p. 113.

325 Registrul de inspecţie, Şcoala de 8 ani Pogăneşti, 1961 – 2007, p. 4. 326 Ibidem, p. 15.

220

În aprilie 1962 director al bibliotecii comunale este menţionat Vârlan Maricel. Se înfiinţează două biblioteci mobile la brigada zootehnică şi legumicolă din cadrul CAP – ului local.

La ultimul inventar efectuat în anul 1966, numărul volumelor crescuse la 11.000, cu 837 de cititori. Odată cu desfiinţarea comunei Pogăneşti, fondul de carte a fost preluat de către Biblioteca Comunală Stănileşti, unde parte din cărţile de atunci se regăsesc în inventarele instituţiei327.

Mai trebuie remarcat faptul că toţi bibliotecarii au fost, în acelaşi timp, şi cadre didactice ale şcolii.

XVII

Viaţa cotidiană

Atât în satul din stânga Prutului, cât şi în cel din dreapta sa, locuitorii au trăit, în special în perioada medievală, după obiceiuri străvechi româneşti, nealterate nici de ocupaţia ţaristă, nici de cea otomană, chiar şi atunci când teritoriul de la est de Prut a fost sub administraţie sovietică. Abia după cel de-al doilea război mondial s-ar putea spune că modul de trai s-a schimbat, oarecum, pentru pogăneştenii de pe partea stângă a Prutului, dar credinţele, practicile religioase, obiceiurile au rămas aceleaşi, cu specific tradiţional româneşti.

327 Dosar monografic al comunei Pogăneşti, fila 13.

221

Punctele de interes ale comunităţii, destinate comunicării, erau, şi încă mai sunt, Biserica, Şcoala, Primăria, Căminul cultural, moara, cimitirul, uliţele satului, locul pentru hora satului. Comunicarea se realizează fie direct între indivizi (locuitori), sau indirect, în cimitir, cu strămoşii trecuţi în lumea umbrelor şi în Biserică cu Dumnezeu328. În biserică şi cimitir se petrec cele mai importante momente din viaţa individului şi ale comunităţii (botez, nuntă, înmormântare)329. Horele de altă dată, la care participau şi tineri din Pogăneştii din stânga prutului, se ţineau în centrul satului, lângă şcoala veche, pe locul numit Rateş. În satul de pe malul stâng au fost prezenţi, în special în perioada interbelică, numeroşi evrei, ce se ocupau cu negustoria de cereale, achiziţii de piei de animale, cârciumărit. Amintirea lor este prezentă în memoria sătenilor astfel: „Lupu era negustor de cereale. După război a părăsit satul, stabilindu-se la Chişinău, unde şi-a schimbat numele. Ştrulea şi Marcu, refugiaţi în 1940, erau posesori de crâşme. Un anume Mendel, îndrăgostit de o fată creştină, s-a botezat pentru a putea să se căsătorească cu aceasta. Plecat în satul Tomai, a fost încorporat în Armata Română în anul 1942, sătenii neştiind nimic de el”330. Un rol deosebit în cadrul schimburilor şi al menţinerii legăturilor între locuitorii satelor din zona

328 Aurelia Cosma, Structuri teritoriale şi de continuitate. Satul Pădureni,

judeţul Vaslui, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001, p. 113. 329 Ibidem.

330 Informaţie de la Andrei Ionescu.

222

Prutului Mijlociu l-au avut târgurile, desfăşurate în Huşi şi Drânceni. Ele se ţineau fie săptămânal, permiţând locuitorilor satelor să vândă produsele care prisoseau, de regulă alimentare, şi să cumpere cele necesare gospodăriei. Târguri anuale se ţineau la Huşi, la 14 septembrie, de Ziua Crucii, şi la 6 august, la Schimbarea la Faţă, la Drânceni.

Ţăranii îşi vindeau atunci, ca şi astăzi, produsele muncii în târgul Huşilor („merg cine cu ce are, boi, vaci, cai, oi, făină, grâu, orz, mălai, ovăz, unt, miere, ceară, său, piele, in, cânepă şi altele, din care vând şi plătesc vamă, mortasipie şi pârcălăbie”), cât şi al Drâncenilor, după înfiinţarea acestuia de către Mihail Kogălniceanu, în special în perioadele în care satul Pogăneşti a făcut parte din ocolul Podoleni cu reşedinţa administrativă în localitatea Drânceni.

La târgul de la Huşi veneau în perioada interbelică şi pogăneştenii din stânga Prutului, trecând cu uşurinţa apa pe podurile „umblătoare”, că doar veneau la fraţii lor de acelaşi neam. Unul din podurile folosite era al parohiei Pogăneşti de o parte şi Cioara pe de cealaltă parte. Cele două localităţi se încadrau într-o zonă de aprovizionare zilnică a târgului Huşi, ce cuprindea satele aflate la o depărtare de 20 km faţă de oraş. Aprovizionau pieţele târgului cu zarzavaturi, produse în grădinile din lunca Prutului, produse lactate, păsări, ouă, cereale, fructe, la care se adaugă coşuri împletite din nuiele, „mlajă” pentru legatul viilor, puieţi de pomi fructiferi.

Oraşul oferea servicii şi produse: aici îşi măcinau ţăranii grâul şi porumbul producţiilor agricole (mergeau

223

şi la moara Toporul, din stânga Prutului, ce aparţinea de Episcopia Huşilor), din dughenele şi prăvăliile negustorilor locali, în special evrei, erau cumpărate produse textile, articole de îmbrăcăminte, produse alimentare.

Dar demn de menţionat este faptul că, în aceeaşi perioadă interbelică, între locuitorii de pe cele două maluri ale Prutului aveau loc şi vânzări imobiliare. Prezentăm, în continuare, un Contract de vânzare (prezentat fotografiat în anexe) din 23 mai 1927, legalizat la un notariat din Huşi, aflat în prezent în colecţia autorului şi obţinut prin amabilitatea unui sătean din Pogăneşti – Basarabia, care îl păstra ca pe o mărturie vie a legăturilor bune care existau între fraţii despărţiţi de Prut:

„Subsemnaţii Elena Simion Olernicu, văduvă, şi Toader Simion Olernicu, mamă şi fiu, agricultori din satul Pogăneşti, comuna Cioara, judeţul Fălciu, am vândut de veci agricultorului Ion C. Idriceanu, de loc din satul şi comuna Vineţeşti, judeţul Fălciu, un loc de casă cu o căsuţă mică cu două încăperi, de vălătuci, acoperită cu stuf, îngrădită, locul în suprafaţă de patru prăjini sau 7 arii, din satul Pogăneşti, comuna Cioara, judeţul Fălciu, megieşit la răsărit cu Ilie Trifiniuc, la apus cu Iacob Baiu, la miază-noapte cu Vasile Samsonică şi la miază-zi cu Aftinia Luca. Locul este moştenit de mine, Elena Olernicu, şi-l stăpânesc de 34 de ani, iar căsuţa este făcută de mine, Toader Olernicu. Preţul vânzării este de 2.400 de lei, pe care i-am primit deplin astăzi, de când cumpărătorul îşi intră în stăpânirea imobilului,

224

liber de sarcini…. Eu, cumpărătorul, consimt, am numărat preţul, cunosc imobilul şi renunţ la cercetarea de sarcini şi proprietăţi, precum şi la prevederile articolului 50 din legea avocaţilor”.

În satul din dreapta Prutului prăvălie ţinea Roman Proca. De aici se cumpărau chibrituri, făină, orez, gaz pentru lampă, cuie, covrigi, etc., şi inevitabilele băuturi spirtoase, vândute cu ţoiul. Beţia a constituit un adevărat flagel al satelor noastre. După o zi de muncă, „(…) ţăranul se ducea la crâşmă să-şi mai moaie ceva oasele cu rachiu. Flămând şi stors de muncă, după 2 pahare de rachiu, se învârteşte lumea cu el, e hărţăgos, fără cumpăneală, se ia la ceartă, la bătaie (…)331. Pentru cei ce nu aveau bani, crâşmarii dădeau şi „pe datorie”, datornicii întorcând plata fie în bani, fie în muncă.

Sătenii au muncit mult timp pe proprietatea generalului Ion Arbore, deţinătorul unei suprafeţe de 70 ha de pământ în moşia satului. Bătrânii îşi aduc aminte de acesta: un personaj impunător, purtând vara o pălărie uriaşă din paie; semăna cu Sadoveanu. Vizionar, anticipase instalarea regimului comunist332.

*

Ocupaţii

331 Gr. C. Buţureanu, Din nevoile poporului român, p. 33 – 34, apud

Gheorghe Iacob, Luminiţa Iacob, Modernizare – europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II – lea, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, p. 151 – 152.

332 Informaţie de la Galu Georgeta, 67 de ani, 2006.

225

Ocupaţiile porincipale ale pogăneştenilor de pe cele două maluri ale Prutului erau agricultura, favorizată de fertilitatea solului din zonă, păstoritul, meşteşugurile: olăritul, tors, ţesut, împletit.

Cultivarea plantelor a fost cea mai importantă îndeletnicire a populaţiei celor două sate, încă de la înfiinţarea lor. Prezentăm în continuare principalele plante cultivate, favorizate şi de faptul că valea Prutului oferă condiţii importante de dezvoltare.

Meiul a fost utilizat în alimentaţia locuitorilor zonei încă din Antichitate. Sursele documentare de informează că în secolul III era utilizat şi de către sarmaţii prezenţi în Valea Prutului333.

În Evul Mediu, meiul a fost cultivat pe suprafeţe mai extinse decât grâul, o altă importantă plantă utilizată în alimentaţie. Din el se făcea mamăligă, colaci şi turte. Odată cu intrarea, din sec. XVII, a porumbului în cultura mare, meiul este cultivat tot mai puţin, în special pentru hrana animalelor. Această înlocuire este regăsită şi în etimologie, termenul de mălai folosit pentru făina de mei fiind preluat treptat de făina de porumb334.

Chiar dacă nu toţi locuitorii satului Pogăneşti erau oameni cu o stare materială foarte bună, fiecare ţăran avea un lot de pământ, vie, care îi asigurau traiul de zi cu zi. Alături de cultivarea pământului, sătenii se ocupau şi cu creştera animalelor pe „mănoasa şi bogata vale a Prutului, unde mii de vite, herghelii de cai, cirezi de boi

333 Paul Salomeia, Cercetări arheologice şi etnografice privind practicarea

agriculturii în zona Huşilor în Prutul, anul II, nr. 3 (12), martie 2002, p. 7. 334 Ibidem.

226

şi turme de oi stau ca sălbăticite prin iarba mare până la brâu”335.

În perioada interbelică, la iniţiativa Camerei de Cultură a judeţului Fălciu (preşedinte Costache Hogoş), la Pogăneşti s-a înfiinţat un „centru model” pentru promovarea progresului de modernism şi reformă a agriculturii. Aici funcţiona un centru de moşii agricole, iar ferma zootehnică a fost înzestrată cu 18 tauri de rasă moldovenească, vestiţii boi de Fălciu, ce au fost distribuiţi în comunele înconjurătoare. De asemenea, s-au distribuit ţăranilor, gratis, 24 de vieri şi 19 scroafe din rasa York, 72 de cocoşi şi 32 de găini de rasa Rhode – Island, nouă armasari şi 405 iepe. Sunt oferite sătenilor pe lângă moşii agricole şi seminţe selecţionate, soia, porumb cu bobul mare, totul fiind supravegheat de specialişti., printe care consemnăm pe tehnicianul agricol Vulpe336.

Fierari renumiţi în sat au fost Vasile Borş (Gaşpar), Iancu Gheorghe, Stratulat Petru, Stratulat Nicolae, Ioniţă Toader, astăzi decedaţi. Meşteşugul prelucrării metalului îl continuă astăzi Gherase Iancu, Matran Neculai, Macarie Ştefan (Vangheluţă).

În ceea ce priveşte satul din stânga Prutului, meşteri fierari erau Agachi Toader, Buştiuc Pavel, în timp ce la cojocărie meşter mare era Pricopii Cazacu.

Revenind în România, arta prelucrării lemnului, transformării lui în obiecte casnice frumos decorate au avut-o Balan Ştefan (Chiculiţă) şi Toader Pascal,

335 Petru Ghenghea, Monografia Şcoalei nr. 3 băieţi, Huşi, 1935, p. 43. 336 Istoria Huşilor, p. 127 şi 129.

227

practicată fiind astăzi de Jean Blănaru, Petru şi Vasile Boboc, Ion Bordeianu, Prodan Dinu.

Între meşterii croitului pânzei s-au numărat Neculai Tătaru, Jean Costin, Scarlat Maria, Partene Tinca, Dascălu Mărioara, iar, mai nou, Borş Pena, Codreanu Liliana, Pascal Maria337. Referitor la practicarea păstoritului, în lunca Prutului, s-a păstrat până la noi un document din 16 august 1865, aparţinând lui Sandu Roşu, dat lui Neculai din Pogăneşti, prin care adevereşte că a vândut 80 oca de lână ţigaie şi 36 de miei albi338.

Albinăritul s-a practicat din timpuri străvechi, produsele obţinute din creşterea albinelor, mierea şi ceara, ocupând un loc de seamă în hrana şi în iluminatul locuinţelor ţăranilor. Mierea ţinea locul zahărului, iar din ceară se fabricau lumânări. În vechime, tehnica cea mai arhaică de obţinere a mierii era culegerea ei de la stupul de albine sălbatice. Roiul era considerat proprietatea celui care l-a descoperit, fiind trasat un semn propriu pe arborele respectiv. Creşterea propriu-zisă a albinelor a început să fie practicată mai târziu (sec. XV - XVI), prin întemeierea de prisăci, adică de ştiubeie din lemn în buturugi găunoase din pădure, luncă, mutate apoi în sat. Ştiubeiele erau erau făcute din buturugi de copac, nuiele împletite şi lipite cu lut, paie lipite cu lut. Prisăcile ţăranilor erau reduse ca întindere, numărul ştiubeielor fiind mic.

337 Informator Enciu Pascal, 2007 338 DJANI, Fond Documente, 473/ 151.

228

Creşterea albinelor în stupi sistematic a apărut mai târziu, în secolul XIX. Deţinător la Pogăneştii din dreapta Prutului de prisacă în perioada interbelică era învăţătorul Dumitru Chiriţoiu, dată ca exemplu elevilor şcolii şi sătenilor despre modul în care apicultura poate aduce foloase339. Astăzi, între crescătorii de albine din sat se numără Constantin Bordeianu.

Pentru a asigura condiţii bune albinelor, stupii trebuie să se afle în apropierea unei păduri, la câmp, baltă, unde sunt cultivate lanuri de floarea soarelui340.

Importanţa albinăritului pentru locuitorii zonei se poate observa şi din aceea că în stema ţinutului Fălciu erau înserate şi câteva albine.

Albinăritul, în Pogăneştii Basarabiei, ca, de altfel, şi în dreapta Prutului, era practicat la un nivel primitiv, cu ştiubeie (stupi primitivi, scobiţi în trunchiuri de copac), aşa cum avea Chiriac Vasile. Renumiţi crescători de albine au fost Mihu Dumitru şi Mălăncuş Leonache, dar în prezent, cu apicultura în sat se ocupă Turculeţ Grigore (a lui Leon).

Pescuitul. Râul Prut şi balta Grosul au constituit pentru locuitorii satului, încă din vechime341, o sursă de hrană şi venit prin peştele pescuit în cantităţi mari şi de o calitate deosebiră.

Dreptul de pescuit a fost rezervat, în tot Evul Mediu, proprietarului moşiei. Nimeni nu putea pescui

339 DJANV, Fond Şcoala Primară Pogăneşti, dosar 1898/1944, fila 3. 340 Ion Vlăduţiu, Etnografie românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.

314 – 315. 341 Ion Gugiuman, op. cit, p. 142.

229

sau vâna fără voia sa, care se acorda în schimbul unei dijme în natură (a zecea parte din peştele prins) sau plata în bani. Cei ce încălcau acest drept al stăpânului suportau sancţiuni carew constau în confiscarea peştelui prins, a uneltelor de pescuit şi chiar a hainelor contravenientului. Uneori, se adăuga „gloaba” (amenda), iar în cazuri de recidivă, bătaia. Aceste pedepse erau determinate de faptul că ţăranii nu înţelegeau să respecte acest „privilegiu” al proprietarului, considerându-l neîndreptăţit. Din punctul lor de vedere, peştele din râu şi baltă era considerat un dar de la Dumnezeu, nu comporta nici cheltuieli, nici eforturi de producţie sau întreţinere; singurul efort era acela de a-l prinde342.

De-a lungul Prutului, pescarii au constituit o populaţie numeroasă din cele mai vechi timpuri, până astăzi; în satele aşezate pe malul bălţilor ei formând adesea majoritatea populaţiei343. Dovada acestui fapt o constituie toponimia: movila aflată la sud – vest de sat purtând denumirea de Păscarului/Pescarului.

Acest lucru nu înseamnă că locuitorii din vechime ai celor două sate se ocupau numai cu pescuitul; practicau şi agricultura, aveau petece de vie, dar parte din veniturile lor erau obţinute de pe urma peştelui pe care îl prindeau din întinsa baltă de la marginea satului şi din Prut.

Bogăţia în peşte a râului Prut este proverbială. Când Prutul venea mare, revărsa în Pruteţ. Dimitrie

342 C.C. Giurescu, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, vol. I,

Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 291. 343 Ibidem.

230

Cantemir, în Descrierea Moldovei, amintea de Pruteţ, curgător printr-o albie mică şi nu prea adâncă, ce se umplea când apele Prutului cresc din ploi, iar în restul timpului acea albie rămânea uscată344. Când balta se umplea cu peşte, sătenii se grăbeau să oprească întoarcerea lor, blocând gârla cu împletituri de nuiele şi pari. Peştele era prins cu mâna, năvodul, coşul de pescuit, crâsnicul, plasa de pescuit, etera, undiţa şi consumat fie prăjit, fript, sărat, uscat, borş, etc.

Când cantităţile de peşte prinse erau mari, peştele proaspăt sau sărat era vândut în satele din jur şi în târgul Huşilor, unde plăteau vamă345.

Lucrările de hidroameliorare a cursului râului Prut, din anii ”60 ai secolului trecut au dus la dispariţia Pruteţului şi desecarea bălţii Grosu. Sătenii continuă să pescuiască în râul Prut, însă accesul se face restricţionat, pa baza unui permis de la Poliţia de Frontieră (Prutul este acum frontiră de stat între România şi Republica Moldova).

Fauna piscicolă a Prutului este formată din peşti semimigratori (crap, şalău, somn, ştiucă, clean, scobor) şi stagnifili (linul, carasul, , caracuda, etc.)346.

Dacă în trecut, cu năvodul se prindeau mari cantităţi de peşte, pescarii de astăzi ce prind peşte cu undiţa sunt puţin eficienţi în raport cu uneltele de plasă, interzise prin lege. Înaintaşii au concretizat acest raport

344 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. l16. 345 Melchisedek Ştefănescu, op. cit., p. 39. 346 Elena Simionică, Judeţul Vaslui: elemente de istorie şi geografie locală,

Ed. Macarie, Târgovişte, 1999, p. 13.

231

atunci când au formulat zicala „Cu peşte de undiţă şi mămăligă la râşniţă greu te saturi”347.

În ceea ce îi priveşte pe sătenii din stânga Prutului, aceştia au practicat dintotdeauna pescuitul în bălţile situate în apropierea satului (Potcoava, Strâmba, Lunga). Pescari renumiţi erau Ion Mitan, Maftei Turculeţ.

XVIII

Etnografia - cultura populară, aspecte materiale -

„Aşezarea rurală, în speţă satul, constituie cea mai veche formă de locuire şi componentă a peisajului geografic românesc. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, satul reprezintă, prin însuşiri şi activităţi variate, aşezarea umană dominantă”348.

Aşezarea rurală a celor două sate româneşti, locuite de o parte şi de alta a râului Prut, a fost constituită, de-a lungul timpului, din mai multe tipuri de locuinţă.

a) Casa

Cea mai veche formă de locuinţă stabilă a stepei, datând încă din neolitic, a fost bordeiul. Era un tip de locuinţă simplă, săpată în sol, cu două variante –

347 C.C. Giurescu, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, p. 218. 348 George Erdeli, Geografia umană a României (curs universitar), 2006, p.

34.

232

îngropată sau semiîngropată, acoperită cu pământ sau paie. Adăpost permanent al oamenilor, menit să îi ferească de dezlănţuirile naturii, şi adaptat la condiţiile de relief, climă şi vegetaţie, avea următorul plan: la intrare avea o primă încăpere, în pantă, numită gârlici, care cobora treptat până la nivelul încăperilor. Coborârea se făcea pe trepte de pământ cruţat. Din gârlici se intra în odaia în care se afla vatra, de unde dădea coşul sau hornul larg, prin care se strecura fumul provenit din arderea crengilor uscate, a resturilor de coceni (tulpini de porumb), paie de cereale, stuf (având în vedere că ambele sate erau situate în lunca Prutului), etc. Fumul ieşea direct afară. Lângă vatră era un cuptor pe care, de obicei, stăteau bătrânii şi copiii şi unde, de altfel, aceştia dormeau. În odaia cu vatră se pregătea hrana. În prelungirea acesteia era odaia de locuit, încălzită printr-o sobă oarbă (fără gură) şi unde se găseau paturile de pământ, aşezate pe lângă pereţii bordeiului. Pe aceste paturi erau aşezate rogojini din papură sau ţoluri. Mobilierul lipsea cu desăvârşire. Cele mai multe familii dormeau direct pe pământul bătătorit, culcându-se unii lângă alţii, îmbrăcaţi.

Vatra este un loc, o plarformă ridicată şi amenajată în tinda vechilor case ţărăneşti. Vatra este atât partea plană prelungită în exterior a cuptorului, pe care se poade sede sau dormi, cât şi partea plană din interiorul cuptorului de pâine, unde se face focul şi se coace pâinea. De la acest cuvânt s-a format, de-a lungul timpului, derivatele:vătrar sau vătrai, care denumesc

233

unealta din fier în formă de cârlig, cu care se scormoneşte focul sau jarul în vatră, în sobă sau cuptor.

Acest tip de locuinţă (bordeiul) avea să fie interzis, în România, de către guvern, prin legea din 14 iulie 1894, datorită influenţei nefaste asupra sănătăţii oamenilor. Cu toată interdicţia, această formă de locuire s-a menţinut, datorită sărăciei, chiar până în ajunul celui de al II-lea război mondial. Termenul a ajuns să fie folosit şi în onomastică, sub forma „Bordeianu” ca nume al unor familii.

Cea de-a doua formă de locuinţă o reprezintă casa, iniţial cu o singură încăpere, apoi i s-a adăugat tinda, a doua cameră, care devine preponderentă cam de la începutul secolului al XIX – lea în întreg spaţiul locuit de români, până la Nistru. Construită la suprafaţa solului, dispunea de două încăperi şi o cămară. Prima era tinda, odaie de trecere prin care se făcea intrarea în interior, urma odaia de locuit, în care se afla vatra sau soba.

Mai târziu s-a introdus în plan şi odaia „de curat”, unde se primeau oaspeţi şi se păstrau, în ladă, cele mai frumoase şi scumpe ţesături, scaunele şi câte o bancă. Uşile casei erau confecţionate din 2-3 scânduri, fixate pe 2-3 stânghii pe partea posterioară, închizându-se cu zăvoare din lemn sau metal. Ferestrele, fixe, mici, nu permiteau aerisirea, aerul din interior era viciat, conţinând mult praf. Iluminarea era asigurată printr-o singură fereastră, al cărei cadru se făcea dintr-o băşică de porc sau vită. Sursa principală de lumină o constituia focul din sobă şi, mai rar, opaiţul sau lumânarea.

234

La începutul secolului XX începe să fie folosite şi lampe de iluminat, pe bază de petrol (gaz lampant). Construite din vălătuci, locuinţele adăposteau pe lângă membrii familiei şi animalele acesteia, în special iarna, în odaia de locuit. Casele erau acoperite cu paie, ciocane şi mai târziu stuf.

Pentru ridicarea locuinţelor a fost utilizat material de construcţie existent în zonă, respectiv lut (argila) în amestec cu paie, din care se confecţionau vălătuci. La construirea caselor din ceamur se folosea foarte puţin lemn. Pereţii au evoluat în timp, de la nuiele împletite pe furci îngropate în pământ, legate prin chingi orizontale, la partea orizontală prin grinzi, lipoite cu lut, sistem cunoscut sub numele învălătucit la pori. Pe acest schelet de furci din lemn, de esenţă tare, de preferinţă stejar gros de 20 – 40 cm, îngropate în pământ până la un metru sau, mai rar, fixate pe tălpi, se urzeau nuielele împletite pe verticală. Peste ele se lipea un strat gros de pământ înmuiat în apă sau erau întreţesute cu vălătuci, adică pământ amestacat cu paie. Peste dubla împletitură se dădea cu un strat de lut amestecat cu pleavă (nâsâcheală). Casa realizată astfel era foarte solidă şi cu calităţi izotermice.

În lipsa grinzilor pentru tălpi şi a nuielilor pentru împletitură, se folosea/foloseşte lut amestecat cu paie, frământat cu picioarele (ceamur), fie sub formă de vălătuci aşezaţi în straturi, fie sub formă de chirpici, aceste cărămizi nearse din lut şi paie fiind realizate în forme de lemn de 40/20 cm, uscate la soare, şi lipiţi cu lut amestecat cu paie.

235

În jurul pereţilor, au fost construite prispe, în special la cele fără tălpici, mai largi în faţă (80 – 100 cm) şi mai înguste pe laturi (60 cm). Pereţii groşi de până la 50 cm se lipeau cu lut amestecat cu pleavă şi apoi se nivelau cu lut amestecat cu baligă de cal.

Acoperişul casei era, şi este, în patru ape, fiind acoperit cu stuf, fie bătut la cheptene, fie la prăştină şi care în timp a fost înlocuit cu ţigla, apoi tabla. Stuful era folosit la acoperişul caselor, cunoscut fiind faptul că acesta asigura vara răcoare, iar iarna căldură349.

Din papura existentă în bălţile de la est de sat şi în lunca Prutului, oamenii au împletit rogojini, aşternute apoi pe lutul podelelor sau duşumelelor caselor, coşuri cu două mânere, cunoscute şi sub numele de paporniţe, dar uneori se punea şi la acoperiş. Din nuielile de salcie, măceş, corn, arţar, se împleteau gardurile gospodăriilor, fie împletite vertical, cu spinii orientaţi cu vârful în sus sau jos, fie orizontal, din nuiele fără spini, împletite pe un şir de pari bătuţi în pământ, care delimitau curtea. Cu timpul, gardurile de spini au fost înlocuite cu cele de scândură, mult mai rezistente şi durabile.

Atunci când membrii familiei plecau vara la munca ogorului, se lăsa un băţ sau mătura sprijinită de uşă, semn că stăpânii casei lipsesc. Călătorul aflat în sat, care dorea să se abată la vreo rudă sau cunoştinţă, nu avea dreptul să intre nici în curte, darămite în casă. Cel care încălca regula risca să fie aspru pedepsit. Astăzi, de

349 Aurelia Cosma, op. cit., p. 83.

236

teama hoţilor, unii locuitori şi-au transformat casele în adevărate seifuri.

Legea ospitalităţii cerea primirea şi îndestularea chiar a duşmanului, la nevoie. Cei fugari, răniţi, urmăriţi de potere (şi pe valea Prutului au fost destule bande de haiduci) erau îngrijiţi şi lăsaţi apoi să plece, în voia Domnului şi norocului, chiar cu riscul de a fi consideraţă gazde de „tâlhari”.

b) Folclorul

În lumea satului românesc, deci, implicit, şi în cadrul celor două sate aflate în studiu, pentru că Prutul a fost o punte de legătură şi un leagăn de civilizaţie românească, persistă o serie de obiceiuri şi credinţe populare specifice arealului locuit de români până la Nistru, zestre a spiritului uman, cât şi comunităţii, într-o vreme în care specificul naţional şi local se caută a fi anulat. Credinţele populare de care vă vom povesti se întâlnesc în ambele sate Pogăneşti, şi, de fapt, multe din ele se întâlnesc în tot spaţiul locuit de români, dar au specificul lor între Carpaţi şi Nistru. Malurile se uneau la şezători şi la peţit. Printre locuitorii ambelor localităţi, satul de dincolo de graniţă stârneşte astăzi amintiri, când dulci, când amare.

Pe vremea când malurile erau legate, mulţi băieţi din cele două sate au luat în căsătorie fete de pe celălalt mal. Atunci, pe malul Prutului, cei din satele gemene treceau cu barca la şezătoare. Şi se porneau atunci jocuri,

237

se mai întâlneau la sărbători, apoi făceau hore, pe graniţă. Venea barca şi treceau femeile, cu tot cu zestre. Diversitatea obiceiurilor din lumea satului este ilustrată prin zicala populară „Câte bordeie, atâtea obiceiuri”. Sărbătorile şi obiceiurile populare, diurne sau nocturne, de o zi sau de mai multe, cu dată fixă sau mobilă, dedicate sfinţilor din calendarul religios, dar şi oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, fenomenelor terestre şi casnice, sunt cunoscute şi respectate până astăzi. Unele au preluat numele sfinţilor creştini, care au uzurpat divinităţile precreştine (Sântilie, Foca, Sântandrei, etc.), altele nu au legătură cu creştinismul (Paparuda, Dragobetele, etc.). În cele ce urmează vom prezenta câteva sărbători populare, respectate cu sfinţenie de locuitorii celor două sate, cu reguli ce merg, uneori, până la identitate. Botezul Domnului sau Boboteaza se sărbătoreşte la 6 ianuarie. În ziua premergătoare de Bobotează, 5 ianuarie – ajunul Bobotezei – se consumă alimente de post, fiind exclusă carnea, ouăle, laptele şi brânzeturile, din care s-a făcut abuz între Crăciun şi Anul Nou. În speranţa că fetele nemăritate se vor mărita, iar oamenii vor fi sănătoşi şi lipsiţi de necazuri tot anul, se ţine şi post negru. În această zi nu se dă pe datorie, se evită certurile şi nu se bat copiii.

Tot în această zi, în iernile cu temperaturi scăzute, este tăiată în gheaţa râului Prut o cruce destul de mare, care se aşează în faţa bisericii, în spate punându-se butoaiele care vor fi umplute a doua zi cu apă proaspătă.

238

În ziua de Bobotează, după slujba obişnuită, apa este sfinţită de către preot, printr-un ritual specific, în care se utilizează crucea şi busuiocul, apa din butoaie se transformă în agheazmă, fiind împărţită apoi credincioşilor prezenţi la slujbă. Crucea de gheaţă rămâne pe loc, până la topirea acesteia.

Cu agheasma luată, gospodarii stropesc camerele locuinţei şi anexele gospodăreşti pentru a înlătura şi a le păzi de duhurile rele. Încăperile casei de locuit mai fuseseră stropite anterior de preot, în ajun, când acesta străbătuse satul cu „Botezul Domnului”. Atunci preotul primea un mănunchi de cânepă netoarsă, numit fuiorul popii, pregătit din timp de gospodine, având ca semnificaţie că fuiorul devine pe lumea cealaltă punte peste Iad, pe care sufletele merg direct în Rai.

Sărbătoarea Sf. Haralambie - sfânt mucenic, celebrat la data de 10 februarie, făcător de minuni în calendarul creştin şi patron al bolilor în calendarul popular (de aceea sătenii numesc sărbătoarea „Haralambie pe boale”). Sfântul mucenic ţine în lanţ bolile şi le slobodă asupra oamenilor când îi nesocotesc ziua. Apără oamenii şi vitele de îmbolnăvire. De ziua sa, se împart pomeni, sunt interzise activităţile legate de meşteşugurile casnice (tors, ţesut)..

Floriile reprezintă o sărbătoare sincretică celebrată în duminica care precede Paştele. Iniţial, sărbătoare păgână dedicată zeiţei romane a florilor, Flora, i s-a suprapus sărbătoarea Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim. Importanţa sărbătorii pentru creştini este sporită de interdicţiile de muncă şi sacrificiul ritual al

239

peştelui (ICHTUS – iniţialele greceşti ale lui Iisus Hristos), numit dezlegare la peşte. Este un moment al reînvierii naturii, când înfloresc florile, salcia, pomii fructiferi. În timp s-au adăugat noi semnificaţii: curăţarea mormintelor şi cimitirelor, pomeni pentru sufletele celor răposaţi, toate legate de cultul moşilor şi strămoşilor.

În această zi, ramuri de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, sunt duse la biserică pentru a fi sfinţite, apoi cu ele sunt împodobite icoanele, uşile, ferestrele, copii se încing cu ele peste mijloc. Ramurile se păstrează de către femeile „hăruite” ale satului pentru tratarea bolilor de-a lungul anului, la vrăji şi descântece.

Acum se scoate mărţişorul primit cadou la 1 Martie şi se agaţă într-un pom înflorit, se scot hainele şi zestrea fetelor de măritat la aerisit. Întrucât se crede că la Florii înfloresc urzicile, acestea nu se mai folosesc în alimentaţia locuitorilor satelor. De asemenea, se crede că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşti.

În vremea Paştelui, aerul, pânza pe care este zugrăvită înmormântarea simbolică a Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul, este scos din Sf. Altar şi aşezat pe o masă, în mijlocul bisericii. Substitut al trupului Mântuitorului, aerul este, ca la orice înmormântare, împodobit cu flori, privegheat şi sărutat de către credincioşi. Un moment de adâncă şi intensitate trăire sufletească îl reprezintă trecerea credincioşilor, în genunchi, pe sub trupul Domnului. Florile şi lumânările aprinse la priveghiul din Vinerea Paştelui se consideră că au puteri magice (miraculoase), fiind folosite de către femeile satului în medicina populară, vrăji, descântece de

240

ursită, de îndepărtare a vijeliilor şi grindinii pe timpul verii350.

Ispas este un personaj mitologic care ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer, celebrat în joia din săptămâna a şasea după Paşti. Prăznuit ca un adevărat sfânt, ziua i se respectă cu interdicţie severă de muncă. Dimineaţa se ţine slujba religioasă la biserică, după săvârşirea căreia încep petrecerile, căci Ispas era om vesel, credincioşii căutând să se binedispună de ziua acestuia. Formulele de salut între sătenii prezenţi în această zi pe uliţele satului sunt „Hristos s-a înălţat!” şi „Adevărat a înălţat!”. Tot în această zi se încheie semănatul pământului şi se însemnează miei prin crestarea urechilor.

Foca, reprezentare mitică a Panteonului românesc, este sărbătorit în ziua de 23 iulie. Sfântul Mucenic Foca este un personaj real, care a trăit pe vremea împăratului Diocleţian, patron al corăbierilor, a devenit la romani, prin schimbarea de sens a numelui, cel care pedepseşte cu foc, arşiţă solară şi grindină oamenii care nu îi respectă ziua de celebrare. Împrăştie focul pe care îl produce Sf. Ilie Pălie, altă reprezentare a miticului românesc de la Tisa până la Nistru, vizitiu la trăsura cerească a Sfântului Ilie, aducător de foc şi arşiţă de ziua lui 20 iulie.

La Armindeni stâlpii pereţilor şi caselor sunt împodobiţi în ramuri verzi, pentru protecţia gospodarilor

350 Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Ed. Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 1977.

241

de spiritele malefice şi ca sărbătoare a zeului vegetaţiei, protector al holdelor, viilor, livezilor, vitelor şi cailor.

Beţia rituală de Mucenici, adică obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de ziua de 9 martie, cu credinţa că vinul băut se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Cel ce nu poate bea cele 44 de pahare trebuie se guste cel puţin din acestea sau să fie stropit cu băutură. Numărul paharelor corespunde cu numărul Sfinţilor Martiri din Sevastia, numiţi în limbaj popular sfinţi.

Blagoslovenia sau Buna Vestire este în ziua a 25 – a din luna martie, când Biserica creştină şi credincioşii săi celebrează vestea adusă Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gabriel: „Bucură-te, tu care eşti plină de har; Domnul este cu tine; binecuvântată eşti între femei … Duhul sfânt se va coborâ asupra ta şi puterea celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceasta copilul sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”351.

Este o sărbătoare importantă de peste an, asemenea Crăciunului şi Paştelui. Nu se lucrează în această zi, dar este dezlegare la peşte. Nu se pun cloşte, crezându-se că din ouăle ouate în această zi nu ies pui, vacile nu se gonesc, nu se seamănă porumb.

Sărbătoarea este situată în preajma echinocţiului de primăvară, când sosesc rândunelele şi se dezleagă limba păsărilor cântătoare. Pentru a nu fi surprinşi de cântecul cucului nepregătiţi, pogăneştenii poartă bani în

351 Sfânta Evanghelie după Luca, cap. 1/28 – 33, în Biblia sau Sfânta

Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, f. a., p. 1163.

242

buzunar, semn că vor avea bani şi bogăţie tot timpul anului. Cucul răspunde, de asemenea, la întrebările sătenilor: după numărul de triluri bătrânii vor şti în câţi ani vor muri, holteiii când se vor însura şi fetele când se vor mărita.

Paştele Blajinilor, blajinii352 fiind reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moşilor şi strămoşilor. Se celebrează în ziua de luni, după Duminica Tomii. Femeile bocesc la morminte, li se dau de pomană ouă roşii şi alte alimente (cozonaci, pască), se fac libaţii, au loc ospeţe rituale în câmp sau în cimitir.

Ziua de 6 decembrie este, poate, cea mai aşteptată zi de peste an. Este ziua Sf. Ierarh Nicolae, patronul bisericii şi satului.

Sf. Nicolae a fost episcop în oraşul Mira, în sud-estul Asiei Mici, dar rămăşiţele sale pământeşti se află în catedrala din portul italian Bari, pe malul Mării Adriatice.

De mic copil, Nicolae a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe mincinoase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. Ales episcop, a dovedit dragoste şi grijă faţă de turma sa, nu numai în trebuinţele sufleteşti, dar şi în lipsurile materiale. Se aminteşte cazul unui om sărac care nu reuşea să îşi mărite, din cauza sărăciei, cele trei fete ale sale şi, în disperarea sa, le-a îndemnat să urmeze

352 Blajinii sunt oameni credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi,

incapabili de a face rău.

243

exemplul celor uşuratice: prostituţia. Aflând despre aceasta, Nicolae a pregătit trei pungi mari cu bani, pe care, în trei nopţi, le-a aruncat, pe rând, pe fereastra casei nefericitului tată, care a putut pregăti, astfel, cele trei nunţi.

Un alt fapt amintit de cronici este învierea a trei copii ucişi de un hangiu lacom de bani şi de câştig. Tocmai în noaptea crimei, Sf. Nicolae se odihnea în hanul acela, fiind în trecere spre Niceea, pentru a lua parte la Conciliul Ecumenic. Înştiinţat de Dumnezeu în vis, a coborât în beciul unde hangiul aşeza trupurile copiilor într-un vas de lemn. Văzându-se descoperit, acesta a căzut la pământ, îngrozit, Sf. Nicolae a făcut semnul sfintei cruci şi, deodată, copiii au revenit la viaţă ca dintr-un somn adânc şi l-au înconjurat cu drag pe bătrânul episcop care, apoi, s-a îndreptat spre călăul lipsit de inimă şi l-a ajutat să-şi recunoască greşeala şi să se împace cu Dumnezeu.

În amintirea acestei minuni, ziua de Sf. Nicolae a devenit pentru mulţi copii zi de sărbătoare.

Şi marinarii îl cinstesc pe sfânt ca ocrotitor al lor, deoarece se spune că, atunci când era în viaţă, a fost invocat în gând de către marinarii aflaţi într-o furtună pe mare şi el s-a arătat în mijlocul lor, liniştind uraganul, precum şi furtuna din sufletele lor353.

Nicolae este numele cel mai răspândit, fiind format din cuvintele greceşti „nike” – „victorie, biruinţă” şi

353 Dragoş Corlăţeanu, Calendarul din bătrâni, Ed. “Cuvântul Nostru”, f.

a., p. 117.

244

„laos” – „popor”, adică „om care face parte dintr-un popor victorios”.

În această zi, la biserica satului Pogăneşti din dreapta Prutului, se ţine o slujbă deosebită în cinstea Sfântului patron şi se dă de pomană de sufletele răposaţilor care au purtat acest nume. Seara, copiii au grijă să îşi cureţe ghetele, aliniate frumos la uşă, înainte de culcare. Somnul vine greu în aşteptarea cadourilor, dar , cum moşul este bătrân, osteniţi adorm, dimineaţa aflând în ghetuţe darurile aduse. Cu cât darul este mai bogat, cu atât înseamnă că acel copil a fost mai cuminte.

Se spune că pentru cei obraznici, Moşul lasă în ghete o nuieluşă. Nu este aşa, Sfântul fiind iertător şi aducând tuturor cadouri.

Dacă în ziua de Sf. Nicolae ninge însemnă că anul ce vine va fi bogat în roade ale pământului şi iarna scurtă. Dacă nu, iarna va fi lungă şi grea.

Pentru că este vreme de post, nu se ţin petreceri. Flăcăii satului se adunau, pe vremuri, să se organizeze pentru sărbătorile de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează.

Ignatul este o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul porcilor.

În zorii zilei, gospodarul aprinde focul pe cuptor şi încâlzeşte apoi apă până dă în fiert. În coteţ porcul îşi presimte parcă sfârşitul, devenind tot mai agitat şi refuzând ultima hrană, bogată, pe care o primeşte (şi de la care a rămas zicala „A îngrăşa porcul la Ignat”).

245

Este ales locul tăierii şi de pârlire a animalului. Cu ajutorul vecinilor şi al rudelor, animalul este legat cu o funie, trântit la pământ şi înjunghiat în inimă sau, cel mai des, i se taie beregata. Tăierea şi pârlitul sunt o adevărată artă, pentru că au fost cazuri hilare în care animalul, tăiat fără meşteşug, s-a ridicat, alergându-şi sacrificatorii. Pârlitul se face pe o masă, altădată cu paie care dădeau şoricului un gust deosebit, astăzi cu gaz de butelie. Spălat cu sare şi apă caldă, animalul este apoi tranşat, rând pe rând, în bucăţi. Din carnea sa se vor face şuncă, cârnaţi, caltaboşi, tobă, răcituri. În tot acest timp, gazda îşi tratează ajutoarele cu vin fiert, îndulcit cu zahăr, pentru a rezista la frigul cumplit de afară.

Peste sat, guiţatul porcilor cuprinşi de spaimă şi în agonie, a încetat. Gospodina pregăteşte o friptură din carnea animalului, numită „pomana porcului”, la care sunt chemaţi cei prezenţi la sacrificarea animalului.

Copii casei se jucau altădată cu beşica porcului, care, după ce a fost spălată, era umflată ca un balon şi făcea deliciul prichindeilor. Pe vremuri, aceeaşi băşică era pusă în geamul casei pentru a lăsa să pătrundă lumina înăuntrul locuinţei.

Bătrânii de astăzi, copiii de altădată din Pogăneştii

din stânga Prutului, mergeau la sărbătorile de iarnă cu uratul şi colindatul la rudele de peste Prut, din Pogăneştii Fălciului, unde aveau neamuri multe, reîntâlnite după 1991 la Podurile de Flori de la Prut şi în cadrul vizitelor reciproce.

246

În perioada interbelică, precum şi mulţi ani după război, în sat apăreau în lunile aprilie – mai, ţigani ursari cu ursul legat de lanţ, colindând din casă în casă. După un joc în bătătură al ursului, executat în ritmul tobei şi al strigăturii „Joacă bine Moş Martine, Că-ţi dau pâine şi măsline”, se trecea la „călcatul ursului”. Gospodarul familiei colindate se culca pe burtă, iar ursul îl călca pe spate, aplicându-i un „masaj”. La comenzile ursarului, ursul se lăsa mai greu sau mai uşor, se aşeza în şezut pe pacient. Exista pericolul ca „pacientului” să i se frângă oasele. Bărbaţii călcaţi de urs aveau convingerea că astfel devin mai puternici şi că sunt feriţi de dureri de şale de-a lungul întregului an. Femeile căutau să smulgă fire de păr din blana ursului pentru a alina copiii bolnavi de sperietură. Ţiganii ursari erau plătiţi în bani, alimente, vin, în timp ce ursul era recompensat cu o mână de cereale şi fructe.

***

Există şi alte obiceiuri comune celor două sate care erau practicate în trecut, dar fără a avea o origine creştină.

Astfel, când peste sat se abătea seceta şi se simţea nevoia ploii, copilele satului practicau un ritual specific de invocare a ploii, Paparudele. Fetele pure, caste, se încingeau împrejur cu plante verzi de boji, înşirate pe o aţă, ce arăta ca un strai. În alaiul care colinda satul din casă în casă, erau şi alţi copii, între 7 şi 12 ani. Cântând „Paparudî, rudî, vinî şi mă udî / Sai în sus, sai în jos, / Sai în faţa lui Hristos / Sai în toate părţile / Şî poruncescî

247

ploile / Sî curgî şîroaiele”, paparudele dansează, ţopăie, saltă cu mişcări lente, în ritmul bătăii din palme, umblând prin fiecare curte, de la o casă la alta. Gospodarul casei iese şi udă paparudele cu apă dintr-un vas, apoi sunt răsplătite cu bani, alimente, fructe.

Astăzi, pentru invocarea ploii sunt scoase icoanele din biserică, într-un pelerinaj pe uliţele satului şi câmpurile arse de soarele dogoritor.

Mai există în lumea celor două sate şi o serie de superstiţii. Astfel, tunetul şi fulgerul din direcţia Cornului caprei, denumirea populară a constelaţiei Capricornului, sunt semne sigure că va ploua, iar dacă sunt văzute şi auzite primăvara, anunţă rod la toamnă.

După cum am mai spus, toate aceste obiceiuri sunt întâlnite atât în Pogăneştii din dreapta Prutului, dar şi în cel din stânga Prutului, cu deosebirea că, din cauza faptului că pe teritoriul României este în fapt calendarul Gregorian, iar în Republica Moldova biserica încă mai funcţionează după calendarul Iulian, cu o diferenţă de 14 zile, sărbătorile se petrec în stânga Prutului cu o întârziere de 14 zile de la celebrarea lor în dreapta Prutului. Această diferenţă nu exista înainte de răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă în anul 1812, ea apărând după anul 1924, când în România data de 1 octombrie a devenit 15 octombrie.

*** Descântecul este şi el prezent în credinţa sătenilor

de pe cele două maluri ale Prutului. El reprezintă o tehnică a medicinii populare, bazată pe terapia cuvântului. Conform gândirii animiste, spiritul, bun sau

248

rău, se află pretutindeni, în tot şi în toate. Ca urmare, bolile oamenilor sunt personificări ale răului, intrate în trup, trimise fiind de duşmani, prin vrăjitorii, blesteme şi înjurături, dar şi de Dumnezeu, Maica Precista sau Sfânta Vineri, drept pedeapsă pentru lipsa de credinţă a omului.

Descântătoarele, prin descântecele lor împotriva „făcătorilor” vrăjitoreşti, sunt persoane puternice, capabile să provoace şi să stăpânească procese psihice, cunosc organele trupului uman, plantele de leac, tehnicile de alin şi vindecare a bolilor.

Descântecele s-au transmis, în timp, pe cale orală, şi, împreună cu meşteşugul, sunt „secrete”, dar au fost „furate” de femeile dornice să înveţe. La bătrâneţe, înainte de moarte, erau transmise în taină.

La rândul meu, m-am confruntat cu refuzul sătenilor de a-mi divulga numele unor persoane care ar fi făcut farmece, astăzi decedate. Refuzul provine şi din faptul că autorul, fiind străin de sat, i se refuză acceptarea în cadrul comunităţii, care se ghidează după legi nescrise.

Iată un descântec din Pogăneşti, România. Neculai T. Mocanu, fost învăţător al satului, autor al unei monografii dedicate comunei rurale Stănileşti, din care şi Pogăneştii făceau parte în anul apariţiei lucrării (1905), reproduce în lucrarea sa un descântec în orbalt, rostit în timpul Pluguşorului. De fapt, aşa se şi numeşte Descântecul Pluşorului.

În timpul rostirii acestuia se umbla într-un vas cu făină:

„A ieşit omul negru - ponegru

249

Din casa neagră- poneagră Şi a luat boii negri – ponegri Şi i-a înjugat la plugul negru – ponegru S-a dus la câmpul negru – ponegru Şi-a dat brânză neagră – poneagră Şi l-a săcerat cu seceri negre – ponegre Şi l-a strîns în clăi negre – ponegre Şi l-a treierat cu caii negri – ponegri Şi l-a dus la moara neagră - poneagră”354.

Obiceiul descântatului a fost practicat de către

femei în vârstă, în special, dar şi de către bărbaţi. Astăzi, puţine persoane mai apelează la „serviciile” unor asemenea persoane. Păcat este însă că aceste creaţii populare, prezente pe ambele maluri ale Prutului, fără ritm, rimă, improvizate în multe situaţii, nu s-au păstrat, mulţii fii ai satului, după ce au dobândit o instruire elementară şi în faţa ofensivei ateiste a regimului comunist, au taxat drept superstiţii aceste forme de medicină populară, pierzându-se astfel valoroase credinţe populare care au reflectat universul magic în care au trăit pogăneştenii noştri355.

Fiind secrete, atât descântecul, cât şi tehnica descântatului, erau însuşite de persoane doritoare de la „iniţiatul” pe furate sau transmise de descântătoare la bătrâneţe, uneori înainte de moarte. Astfel, Andrei Ionescu, 77 de ani, ne-a declarat că înainte de a muri,

354 Neculai T. Mocanu, Monografia comunei rurale Stănileşti pe Prut,

Bucureşti, 1905, p. 31. 355 Dan Ravaru, op. cit, p. 121.

250

bunica sa i-a făcut cunoscute descântecele pe care le cunoştea. Notate pe un caiet, care a fost înstrăinat, aceste creaţii sunt astăzi pierdute.

Cu excepţia descântecului de deochi, care era făcut mai ales pentru copii, la orice oră din zi şi din noapte, timpul optim pentru incantaţii şi „prinderea” leacului era diferit, în funcţie de boală şi de meşteşugul descântătorului.

Descântecele folosite de descântătoarele satului, al căror nume nu îl divulgăm, la dorinţa expresă a acestora, sunt, în general, comune cu cele folosite în alte sate de pe Valea Prutului, culese şi prezentate într-o lucrare deosebit de valoroasă de către profesorul Constantin Partene de la Ghermăneşti, fapt ce reflectă comunicarea între practicanţii artei descântecului.

Într-o formă apropiată am aflat şi consemnat descântece practicate în satul Pogăneşti de peste Prut, Basarabia, puse la dispoziţie de către doamnele Trifiniuc C. şi Răpchiţanu Maria.

Descântece de deochi: „Pasăre albă, cudalbă În cer a zburat. Trei picături au chicat: Una de argint, una de otravă, una de aghiazmă. Cine a băut otravă a crăpat, Cine a băut argint a trăit, Cine a băut aghiazmă s-a luminat. De-ar fi deochiat de bărbat, Să-i crape boaşele.

251

De-o fi deocheat de femeie, Să-i crape ţâţele. Să rămână (numele persoanei descântate) curat şi

luminat ca argintul strecurat Precum mama sa l-a lăsat”. - Alt descântec de deochi: „O şopârlă verde Cu ochii verzi Cu puii verzi Cum i-a fătat Aşa au crăpat Să crape ochii La cei ce i-au deochiat! Să cheie, să răscheie356 Ca spuma de mare Ca roua de soare Şi (numele celui descântat) să rămână Curată, luminată Ca la măicuţa ce a născut-o”! - Descântec de gâlci: „Am făcut nouă gâlci, Din nouă au rămas opt, Din opt – şapte, Din şapte – şase, Din şase – cinci,

356 De la verbul popular a cheri (literar - a pieri).

252

Din cinci – patru, Din patru – trei, Din trei – două, Din două – una, Din una – nici una. Să cheie, să răscheie, Ca spuma de mare, Ca roua de soare, Şi (numele celui descântat) să rămână curat,

luminat Ca la măiculiţa ce l-a născut”!

- Descântec de durere de dinţi:

„Caierlâc, Caierlâc maroniu, Caierlâc stacojiu, Caierlâc verde, Caierlâc roşu … (urmează unsprezece feluri de

caierlâc),

Dar ele s-au înciudat, dar ele s-au îmbujorat, Eu cu hârleţul le-am săpat, Pe mare le-am aruncat, Şi pe (numele celui descântat) de durere am

scăpat”!

c) Arta populară

253

Dovezile despre practicarea ţesutului în vechime sunt reprezentate de greutăţile de lut ars (fusaiole), utilizate la războiul de ţesut. Un produs folosit la realizarea hainelor era lâna. Aceasta, obţinută de la tunderea cu foarfeca specifică a oilor proprii, în luna mai, sau cumpărată, era prelucrată de către gospodinele satului în mai multe etape ce cuprindeau o perioadă mare de timp.

Vara, lâna adunată era spălată în apă firbinte, dar nu clocotită, avându-se grijă ca usucul să iasă bine din ea. Era apoi clătită în apă rece şi pusă la uscat pe garduri, la soare. Când era bine uscată, se aduna şi se punea în saci, aşezaţi în podul casei sau în camară357. O dată cu încheierea muncilor agricole, în iarnă, urmau alte faze de prelucrare a lânii.

Scărmănatul se efectua cu mâna de către gospodină, ajutată de fiice sau surori; în lipsa acestora erau chemate câteva rude sau vecine, volumul de muncă fiind foarte mare. Odată sfârşit scărmănatul, urma pieptănatul, când lâna era sortată pe categorii, după calitate, în vederea utilizării ulterioare la confecţionarea de ţesături.

Torsul se făcea cu ajutorul furcii şi al fusului de tors. Caierul de lână era legat de furcă cu o sfoară. Se putea toarce fie cu furca fixată în brâu, fie din mers, prilej pentru gospodine de a vizita şi de a mai discuta „noutăţile” din sat.

357 Ion Vlăduţiu, Etnografie românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.

326.

254

După tors urma răşchiratul, în care firele erau făcute girebii cu ajutorul răşchitorului de lemn (sub forma unui Y). Se trecea apoi la vopsirea lânii cu ajutorul culorilor obţinute din plante. Astfel, culoarea galbenă era obţinută din fierberea foilor de ceapă, cea albastru închis prin fierberea frunzelor de nuc, negrul din coaja de arin, etc.

După vopsire, firele erau depănate cu vârtelniţa. Se putea trece apoi la ţesutul lânii. Din lână se făceau postavul, din care se confecţionau obiecte de îmbrăcăminte, ţoale sau covoare pentru acoperit noaptea sau drept acoperământ al patului în timpul zilei358.

Ţesăturile de cânepă erau întâlnite în toate gospodăriile ţărăneşti de pe cele două maluri ale Prutului. Ţesătoare pricepute în satul basarabean aflat în studiu au fost, şi sunt şi astăzi, Ioana Trifiniuc, Ecaterina Trifiniuc, Natalia Cazacu, etc.

Procesul de prelucrare, de transformare al plantei în produsul finit, fuiorul, era unul complex, necesitând o muncă imensă, povestită însă cu plăcere şi încântare de bătrânele satului.

Cânepa era semănată, de obicei, în capetele ogoarelor agricole. Planta nu era tăiată ci smulsă din pământ cu totul – flori, tulpină şi rădăcină. Rădăcinile, separate de restul plantei, erau lăsate pe câmp, iar tulpinile, legate laolaltă, erau puse la topit, în baltă, unde rămâneau sub pari şi pietre ce ţineau fixate mănuşile de cânepă. După o săptămână şi ceva, cânepa era scoasă, pusă la uscat şi transportată apoi acasă.

358 Ibidem, p. 333 – 336.

255

Fuioarele de cânepă erau trecute prin raghilă şi piepteni, obţinându-se trei calităţi de materie primă: fuiorul era utilizat la ţesutul pânzei pentru cămăşi, din câlţi se urzea o pânză mai groasă pentru pantaloni, iar din ultima categorie, canură, se confecţionau saci. Pentru pânza de cămaşă, cearceafuri, feţe de pernă, feţe de masă, şerveţele, fuiorul de cânepă pentru urzeală era pus la fiert, spălat bine cu apă clocotită şi leşie359.

Inul, semănat o dată cu cânepa şi prelucrat în acelaşi mod, era cultivat pentru confecţionarea de cămăşi, feţe de masă, ştergare, perdele, mult mai fine în raport cu cânepa sau lâna. Seminţele de in, separate de tulpină, erau utilizate în parte pentru a fi semănate anul următor, iar altă parte era utilizată de femeile ce se ocupau cu descântecele pentru prepararea de leacuri, pentru vindecarea de boli360.

Pentru o perioadă de timp s-a practicat şi creşterea viermilor de mătase, din gogoşile cărora se obţinea borangicul. Informaţiile pe cale le avem se referă la şcoală, unde învăţătorii perioadei interbelice, iar mai apoi profesorii şcolii (prin anii 1980 - 1989) se specializaseră în dezvoltarea culturii viermilor de mătase. Absenţa duzilor, ale căror frunze asigurau hrana viermilor, impunerea de la „centru” au făcut ca rezultatele să fie slabe, iar cultura desfiinţată. Din borangic se făceau cămăşi fine, baticuri, ştergare361.

359 Petru Ujeuca, op. cit, p. 136. 360 Informator Borş Pena. 361 Informator Bordeianu (Tofan) Paulina, 71 de ani.

256

Pentru a ţese cânepa, lâna, inul la războiul de ţesut, gospodina trebuia să aibă cunoştinţe temeinice. Operaţia torsului propriu-zis era precedată de urzitul firelor, învelitul sulului cu urzeală, năvăditul. Se făceau iţele cu ajutorul unei scânduri speciale, se năvădea prin iţe, prin spată, se aşeza brâgla, se punea în ea spata, se fixa tălpigele, de care se legau aţele războiului362.

Principalele materiale întrebuinţate în ţesături au fost, în ordine, cânepa şi lâna, urmate de in, borangic, bumbac, fire sintetice, ţesute, de obicei, în două şi patru iţe.

Astăzi, în lumea satului, puţine sunt persoanele care mai ţes la război. Frumoasele ţesături de interior de altădată, dar care necesitau un volum mare de muncă au fost înlocuite cu carpete de perete, cumpărate la bazar, gen „Răpirea din Serai”, fabricate în Germania sau Olanda, dar aduse în ţară prin Turcia şi prezentate ca „originale”.

d) Portul popular

Pentru satele de care ne ocupăm, ca, de altfel, şi

pentru întreaga zonă a văii Prutului Mijlociu, nu putem vorbi despre un costul popular autentic. A existat, în trecut, unul, cu elemente de împrumut, pierdut, însă, în timp363. Costumele populare în care, prin anii `60 ai secolului trecut, îşi prezenta programele artistice formaţia

362 Ion Vlăduţiu, op. cit., p. 332 – 333. 363 C. Partene, Etnografie şi folclor din zona Prutului Mijlociu, Ed. Sfera,

Bârlad, 2007, p. 26.

257

de dansuri populare din cadrul Căminului Cultural Pogăneşti, erau de împrumut, fiind aduse de la Casa de Cultură a oraşului Huşi364.

Astăzi, rar mai întâlneşti printr-un fund de ladă de zestre ţărănească elemente de costum popular; câte o ie din in şi borangic, o catrinţă, fotă, brâu din in sau lână, etc.

Îmbrăcămintea de odinioară, acel port popular pe care îl regretăm astăzi în faţa invaziei de surogate moderniste, era confecţionată, în totalitate, în gospodăria ţărănească. Din inul, borangicul, cânepa şi lâna prelucrate în urma unor activităţi lungi şi anevoioase femeile ţeseau, împleteau şi confecţionau articole de îmbrăcăminte pentru membrii familiei.

Cert este că atât pogăneştenii din stânga, cât şi cei din dreapta Prutului, se îmbrăcau la fel, mai ales că aparţineau aceluiaşi fond spiritual, chiar dacă puterea ţaristă, ulterior sovietică, a încercat să-i diferenţieze, pentru a-şi uita identitatea comună. Bărbaţii purtau cămăşi din pânză de cânepă, in, şi mai apoi din bumbac, cu mâneci largi, rareori înflorate. Pantalonii (iţarii) erau confecţionaţi din material ţesut în război, ce se purtau încreţiţi de la genunchi în jos. Peste cămaşa lungă până aproape de genunchi se încingeau cu un brâu din in sau lână, cei înstăriţi purtau o curea lată din piele numită chimir, prevăzut cu buzunare/despărţituri pentru bani - în special monede, şi tutun.

În picioare, vara, peste obială, bucată de pânză în care se înfăşura laba piciorului, iar iarna, peste ciorapii

364 Informaţie obţinută de la Tinca şi Neculai Pascal, 2007.

258

din lână, se încălţau opincile, confecţionate din piele de porc, legate cu nojiţe în jurul piciorului. Ciorapii din lână (colţuni), erau de culoare neagră în zilele de lucru şi din lână albă la sărbători365. În zilele reci de primăvară şi toamnă se îmbrăca bunda, cojoc scurt, fără mâneci, confecţionat din piele de oaie, cu blana în interior, decorată cu motive geometrice şi florale. Cojocul de oaie avea mâneci lungi, menit să îl protejeze pe proprietar de frigul pătrunzător. Iarna se purtau căciuli din blană de miel sau oaie, cu bordură sau fără, de formă rotundă sau conică.

În perioadele călduroase, la zile de sărbătoare, când se mergea la biserică, nunţi, hore, la adunarea obştii, sătenii se îmbrăcau în cămăşi albe de in, cu manşete la mâneci şi încheiate la gât cu 2-3 nasturi de scoică366. Bărbaţii purtau părul de lungime potrivită, bătrânii şi-l lăsau lung. Cei mai în vârstă purtau ca semn al anilor şi tradiţiei, mustaţă, uşor răsucită, unsă la vârfuri cu ulei din nucă.

Vara se purtau pe cap fie pălării de fetru, simbol al distincţiei pentru cei avuţi, sau pălării din paie.

Sub influenţa oraşului, din care în sat ajungeau articole de îmbrăcăminte, odată cu a doua jumătate a secolului al XIX – lea, ţăranii încep să renunţe, rând pe rând, la articole de îmbrăcăminte ce alcătuiau portul tradiţional. Materialele importate, aduse de la oraş în sat de negustorii evrei, erau mai ieftine sub raportul muncii ce trebuia depusă pentru semănarea, întreţinerea,

365 C. Partene, op cit, p. 27; precum şi locuitori din stânga Prutului. 366 Ibidem.

259

prelucrarea culturilor de cânepă, in, a lânii recoltate de la oi. Volumul de muncă al gospodinelor se reduce. Un metru de pânză ieftină costa în perioada interbelică 12 lei, iar cel de „americană” proastă ajungea la 30 de lei367. Opincile sunt înlocuite cu bocanci şi cizme lungi, până sub genunchi, iţarii înlocuiţi cu pantaloni din postav, model rezistent mai mult timp, dar aspru, din care se făcea şi haina368.

În secolul trecut, până la cel de al doilea război mondial, cei cu dare de mână purtau cizme din piele, pantaloni din postav, chimir, cămaşă albă, pălărie de stofă, înlocuite, la rândul lor, în perioada comunistă, fie cu salopeta sau costumul tovărăşesc, pantofi tip sport (bascheţi) şi bască sau şapcă.

Femeile purtau cămăşi de in, înlocuite apoi cu ţesăturile de bumbac, cusute cu flori mici la poale, mâneci şi gât, şi fustă înflorată, din lână neagră pentru femeile în vârstă. Vara, femeile simple umblau desculţe, iarna purtau opinci peste ciorapul alb de lână369. La zilele mari, de sărbătoare, erau scoase din ladă pentru a fi îmbrăcate cămpşi albe, înflorate la gât, umeri şi mâneci, catrinţe peste o jupă din pânză albă, ii din in şi borangic370.

Pieptănătura femeilor era diferită în funcţie de vârstă: fetiţele purtau părul prins, în codiţe, fetele în cozi sau coc, mai apoi încreţit cu drotul, în timp ce femeile

367 Adrian Butnaru, op. cit, p. 274. 368 C. Partene, op cit, p. 27. 369 Ibidem, p. 28. 370 Ibidem.

260

măritate îl strângeau în coc, acoperit cu basmaua (baticul), asemenea bătrânelor ce purtau părul ascuns sub broboade negre.

Copii purtau vara o cămaşă lungă albă, simplă, din cânepă, peste care erau încinşi cu o curea sau o bucată de funie, cu picioarele goale şi pielea tălpilor îngroşată ce îi ferea de ascuţimea paielor rămase pe mirişte, când purtau oile la păscut. În cap purtau pălării din paie, înguste, iar iarna căciulă.

Astăzi, articolele de îmbrăcăminte sunt confecţionate, în majoritate, din amestecuri de bumbac, nailon, poliester, inferioare calitativ, care nu permit corpului să îşi menţină, iarna, temperatura. Jeanşii au înlocuit fustele şi pantalonii de stofă, atât la fete, cât şi la băieţi. Tragic este însă faptul că această modă vestimentară a fost îmbrăţişată şi de cei cu vârstă mijlocie, doar bătrânii păstrând neschimbat portul. Nu degeaba ne-a rămas de la ei zicala „Vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-i portul”.

e) Căsătoria

În vremurile idilice de demult, în perioada

interbelică, şi poate şi mai înainte, începerea vieţii sexuale a tinerilor era permisă numai după efectuarea unui ritual străvechi de trecere al adolescenţilor într-o altă atapă a vieţii. „Intratul la horă” al fetelor se desfăşura, de obicei, în timpul solstiţiului de primăvară, în faţa întregii obşti săteşti, unde erau prezentate toate fetele. Tinerelor li se permitea să îşi aleagă partenerul şi

261

să se cunune cu consimţământul părinţilor. Deflorarea fetei înainte de horă era aspru pedepsit, în vechime, la daco-romani, era practicat linşajul la marginea satului371.

Dacă părinţii se opuneau căsătoriei, pentru a le forţa voinţa, aceasta era răpită, lucru care putea fi public şi ceremonios, cu doi tineri însoţitori călări, sau putea fi secret şi ostentativ, fiind realizat numai în doi, cu fuga celor în cauză372. Adulterul era pedepsit până în secolul al XIX - lea, cu mutilarea chipului celui vinovat, bărbat sau femeie.

De obicei, tinerii din sat se întâlneau cu prilejul sărbătorilor. La hora din fiecare duminică sau în timpul săptămânii, în caz de sărbătoare, flăcăii angajau muzică, pe care o plăteau de la horă. Nu prea puteau sta tinerii de vorbă, fiind mai mult sub supravegherea părinţilor. Se întâlneau, însă, cu alte prilejuri, la clăci şi priveghiuri, unde stăteau de vorbă pe îndelete, se cunoşteau, vedeau dacă se potrivesc şi se sfătuiau privind viitorul lor.

În Pogăneştii din stânga Prutului hora satului se organiza la Ratuş (rateş) sau „Vatra jocului”, care cuprindea spaţiul viran (medean) din faţa cârciumii lui Constantin S. Portomianu. Flăcăii satului arvuneau formaţii de instrumentişti de peste Prut, din târgul Huşi, cum ar fi cele conduse de Ghiţă Panaite, Costache Alexa, etc., care, prin sârbele, horele interpretate, însufleţeau petrecerile organizate în zilele de sărbătoare. Balurile, mai rare, se organizau în gospodăriile oamenilor înstăriţi ai satului.

371 Romulus Vulcănescu, op. cit, p. 58. 372 Ibidem.

262

Revenind la subiectul căsătoriei, urma apoi peţitul fetei de către tânăr, după ce, în prealabil, fata îşi anunţase părinţii (mama) că tânărul urma să vină cu părinţii săi. În ziua peţitului casa se aranja frumos, mama mai împrumuta ceva zestre de la altcineva, ca teancul fetei să arate mai mare pe lada de zestre. „Nume bun în sat de fată harnică şi de viţă de oameni gospodari avea acea fată la care teancul de zestre atingea tavanul casei”.

Poveşti de dragoste între românii de pe ambele maluri ale Prutului s-au ţesut din vechime. Tinerii se întâlneau la munca câmpului, se plăceau, apoi la horă, şezători, povestea căpăta consistenţă, urmând căsătoria. Alteori, aveau un final nefericit. Iată mărturia unei pogăneştence din dreapta Prutului: „Demult, am iubit un basarabean. Şi el mă iubea. Se făceau baluri frumoase la noi şi el venea cu căruţa, cu caii, după mine. Îl chema Constantin. Era din Cioara (Republica Moldova, n.n.). Nu ne-am căsătorit. Nu m-a vrut mă-sa. Zicea că-s frumoasă şi n-am să fiu de casă”373.

f) Înmormântarea

Cultul morţilor se caracterizează printr-o deosebită grijă ce se acordă trupului lipsit de viaţă, pentru că el a fost sălaşul sufletului. Viaţa este un miracol, dar moartea, implacabilă, ne face să reflectăm la „viaţa de dincolo”. La Judecata viitoare trupul va învia şi se va reuni cu sufletul, astfel fiind refăcută persoana, care se va înfăţişa

373 Informator Maria Tofan, 74 de ani, 2007.

263

lui Hristos pentru a primi răsplata pentru cele săvârşite în timpul vieţii pământeşti.

Prezenţa morţii în imediata apropiere a muribundului este semnalată prin diferite semne prevestitoare: pocneşte grinda, bate ceasornicul deasupra uşii, se dărâmă un perete, cel aflat în agonia morţii crede că îi cresc degetele sau îi pune cineva mâna pe ochi, visează o fantomă lângă vatră, cocoşii cântă precum găinile, sau invers.

Coasa morţii se ascute, mai ales că pe vremuri, curma fără milă vieţile copiilor şi tinerilor ce nu mai ajungeau la maturitate. Epidemiile de ciumă, holeră, tifosul făceau ravagii la sate. Media de vârstă era mult mai mică decât cea de astăzi, în special în absenţa unor instituţii sanitare şi elementare măsuri de igienă şi profilaxie.

Muribundul este pregătit de rude pentru călătoria cea de pe urmă. Se cheamă preotul la căpătâiul lui spre a-l mărturisi şi împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos (garanţia vieţii veşnice), pentru toate păcatele săvârşite în cursul vieţii. I se aprinde o lumânare pentru ca lumina să alunge întunericul din calea pe care va merge răposatul.

După „ieşirea sufletului”, din trup, rude apropiate sau vecini spală trupul răposatului/răposatei (bărbaţii spală bărbaţi, femeile spală femei). Apa de la scăldătoare se aruncă la un copac, iar locul se acoperă cu albia, pentru a nu călca nimeni peste el. Trupul este îmbrăcat în haine noi, nepurtate, şi se aşază mortul pe o masă, cu picioarele spre uşă, semn că va ieşi din casă, că va pleca spre altă lume.

264

Se pregăteşte sicriul sau coşciugul, se aşterne cu pânză curată, nefolosită, frumos împodobită şi se pune o pernă pentru căpătâi, apoi se aşază trupul mortului în sicriu.

Mâinile sunt încrucişate pe piept, dreapta peste stânga, în palma dreaptă aşezându-se o cruce din ceară, având lipită un ban pentru ca mortul să poată plăti vămile văzduhului, simbol al trecerii spre lumea de dincolo.

Între timp, este anunţat de deces preotul şi cântăreţul bisericii (paracliserul). Clopotele bisericii sunt trase rar, în dungă, în semn de doliu, iar sătenii află de la el că cineva a răposat. Din om în om, întreaga parohie află despre tristul eveniment. Clopotul se trage de câte trei ori pe zi, până la înmormântare.

La casa mortului se pune, deasupra uşii de la intrare, o pânză cu cruci albe, din acelaşi material, semn de doliu. Se adună lume, pentru a-l jeli, dar şi pentru a-i cere acestuia să ducă veşti morţilor despre cei vii, pe care i-a părăsit acum. Jelirea este impresionantă, plină de dramatism şi cu adânci rezonanţe în sufletele celor prezenţi, pentru că se reîmprospătează amintirea unor persoane cunoscute, dar trimise la cele veşnice.

Seara se oficiază, de către preot, mici slujbe funerare, citindu-se din Evanghelie pasajele referitoare la Înviere. Sătenii vin la priveghi , aprinzând câte o lumânare pentru cel plecat la cele veşnice şi aducând flori, rememorează clipele petrecute cu cel răposat, jelesc şi îmbărbătează rudele acestuia. Faptele mai puţin plăcute ale mortului sunt ţinute sub tăcere, conform dictonului „Despre morţi, numai de bine”. În tot timpul,

265

până la înmormântare, mortul este privegheat de către rude, prieteni, cunoscuţi, etc.

În a treia zi de la deces are loc slujba de înmormântare. Preotul şi cântăreţul bisericii vin la casa decedatului, slujesc puţin, apoi, cu crucea înainte (pe care s-a scris data naşterii şi a morţii, precum şi numele mortului), se porneşte către biserică. Sicriul era pus pe năsălie şi purtat pe umeri , dar astăzi el este transportat cu mijloace moderne. La fiecare răscruce de drumuri sau fântână, cortegiul se opreşte, nu mai puţin de trei ori sau nu mai mult de 12 ori, preotul citind din Evanghelie.

Înaintea mortului se pun „poduri” cu colac şi lumânare, iar rudele aruncă bani pentru plata vămilor.

Ajunşi la biserică, preotul oficiază slujba propriu-zisă a înmormţântării, se citesc rugăciunile de dezlegare, iar cei prezenţi îşi iau rămas bun de la răposat, fiecare zicând „Dumnezeu să-l ierte”! Cortegiul porneşte din nou, de data aceasta către cimitir, unde se află groapa pregătită din vreme. După o mică slujbă la marginea gropii, răposatul este învelit tot cu giulgiul. Apoi preotul toarnă ritual pausul (rostit incorect apausul) - vin amestecat cu untdelemn – peste trupul mortului, în formă de cruce. Se închide coşciugul de către gropari şi se lasă în groapă. Preotul pecetluieşte groapa în cele patru laturi, cu pământ luat cu sapa din buza gropii. Toţi cei prezenţi aruncă ţărână în groapă, care se astupă bine, iar la căpătâi se pune crucea cu scriul către apus. Orientarea mortului se face cu faţa spre răsărit.

Urmează masa de pomenire la casa răposatului sau răposatei. Printre bucatele ce se servesc celor veniţi se

266

află coliva, preparată din boabe de grâu zdrobit, simbol al morţii şi presărată cu scorţişoară, simbol al suferinţei.

Pentru odihna sufletului răposatului se fac pomeniri la trei zile, la nouă zile, la trei săptămâni, la 40 de zile (când se dă şi pomul, iar sufletul răposatului aflat până acum în plan terestru, părăseşte definitiv această lume), la trei luni, la 6 luni (jumătate de an), la un an, apoi din an în an, până la şapte ani, când numele mortului trece la rând în pomelnicul sau lista de pomenire a familiei sau neamului său. La şapte ani se face dezgroparea mortului, fapt ce împlică slujba de pomenire, podoabe, pomeni, lumânări, colivă.

Aceste ritualuri funerare sunt întâlnite atât în satele din dreapta Prutului, cât şi în cele din Basarabia, ele fiind exttrem de bogate şi complexe, prin fiecare exprimându-se nădejdea în viaţa viitoare, în ajutorul lui Hristos şi a sfinţilor.

XIX

Anii comunismului

a) Pogăneşti - Basarabia

După cel de al doilea Război Mondial, în Basarabia sovieticii au trecut, pe lângă „repatrierea”

267

basarabenilor din România în URSS, executarea şi deportarea lor în zone îndepărtate ale Imperiului sovietic, la foamea organizată, deportarea culacilor (chiaburilor) şi campania de colectivizare care a exterminat un număr important de români basarabeni.

Sătenii satului Pogăneşti, de pe malul stâng al Prutului, au trebuit să facă faţă tuturor evoluţiilor social-politice din întreaga Basarabie.

Pentru a realiza depopularea satelor basarabene de români şi înlocuirea lor cu elemente alogene, pentru a se şterge urma străvechii civilizaţii româneşti, bolşevicii au oferit ţăranilor locuri de muncă în minele de cărbuni din bazinele Donbas şi Ural. Atraşi de perspectiva unor câştiguri financiare majore, săteni, în special tinerii, au acceptat să plece în anul 1941 în vastul spaţiu al URSS. Deziluzia a fost mare: se muncea 12 ore pe zi, în condiţii de infern, cu o alimentaţie sărăcăcioasă care cuprindea 1200 grame de pâine pe zi, redusă la mai puţin de jumătate după declanşarea războiului. Cei plecaţi au protestat, cerând reîntoarcerea la vetrele natale, însă demersul lor a fost zădărnicit de autorităţi. Alternativa era înrolarea în Armata Roşie sau închisoarea. În urma protestelor vehemente, mulţi români moldoveni din Pogăneştii din stânga Prutului au fost încarceraţi vreme de patru luni, după care li se oferea din nou alternativa plecării pe front. Mare parte din cei plecaţi au refuzat şi s-au întors cu trenul până la Chişinău, restul drumului fiind făcut, până în Pogăneşti, pe jos374.

374 Informaţie de la Ion Gheorghiţă, a lui Petrachi, 88 de ani, din Pogăneşti

– Basarabia, 2007.

268

Pe malul Prutului ocupat, trupele sovietice de grăniceri au ridicat, după al doilea război mondial, un gard de sârmă ghimpată, înalt de circa 3 metri, prevăzut cu porţi metalice pentru deplasarea pe fâşie a grănicerilor. Pescarii din sat, veniţi la râu cu autorizaţii speciale eliberate de Comandamentul Militar Sovietic local, îşi zăreau pe malul drept al Prutului rude, prieteni, cunoscuţi. Bătrânul Ionescu Andrei, de 78 de ani, afirma că: „Ne salutam, cu lacrimi în ochi, printr-o uşoară înclinare a capului. Gesturile largi, dialogul erau strict interzise. Riscam puşcăria sau deportarea, aşa cum eram avertizaţi întotdeauna la eliberarea documentelor necesare pescuitului”.

Îngrădirea hotarului vestic al URSS a fost determinată de fuga unor numeroşi ţărani din satele aflate pe Valea Prutului în România. Astfel, în iarna anului 1946, o iarnă grea cu drumuri înzăpezite şi foamete tot mai chinuitoare peste Prut, au trecut râul în Pogăneştii de pe malul drept Vasile Olednic, însoţit de două femei: Ileana (originară din satul din dreapta Prutului) şi Anica lui Căţetaru. Despre cei trei nu s-a mai aflat nimic. Deşi paza râului a fost dublată în această perioadă, unităţilor de grăniceri alăturându-se şi cele de marinari, graniţa a trecut-o şi Mihail Tincu, care, însă, s-a întors în anul 1950. Oamenii satului, după ce-l căutaseră o perioadă de timp, îl dăduseră dispărut, considerându-l mort. În tot acest timp, fusese în munţii Carpaţi, cioban la o stână375.

Foametea din 1946 – 1847 a fost provocată de planurile comuniste de strângere a grînelor şi i-a avut

375 Informaţie de la Andrei Ionescu.

269

drept ţintă, în Basarabia, pe români, care formau grupul naţional rural cel mai mare. Politica agrară şi, în special, cea fiscală erau orientate spre celectarea a cât mai multe produse agricole şi mijloace băneşti. În anii secetei şi ai achiziţiilor forţate de cereale, comuniştii au provocat moartea a 62.786 de oameni în 1940 şi 153.622 în 1947 în Basarabia, iar sute de mii de oameni au fost bolnavi de distrofie.

În Pogăneştii din Basarabia, „zacumpca” (cote din cereale) a fost ridicată de echipe alcătuite din activişti de partid care au răscolit podurile caselor, cămările, curţile oamenilor în căutarea unor eventuale provizii de grâne dosite de localnici.

Prevăzători, unii săteni şi-au ascuns grânele în poloboace din lemn, îngropate în pământ şi acoperite cu glugi de coceni sau sub şure din paie. Între cei care s-au remarcat în acţiunea de înfometare deliberată a localnicilor s-a numărat Ana (Patraşcu) Turculeţ, secretar al Comsomol-ului local376.

Foametea a căzut asupra oamenilor ca un blestem adus de necredinţa şi ateismul noilor diriguitori ai destinelor României şi Basarabiei ocupate, veniţi cu mesaje clare de la Moscova. În anul 1946 şi începutul celui următor, sătenii celor două sate s-au hrănit cu buruieni (lobodă, ştevie, urzici, bulbi de papură, etc.), în timp ce produsele de alimentaţie erau încărcate în garnituri mari şi numeroase de tren şi fiind duse în URSS.

376 Informator Ioana Trifiniuc, 73 de ani.

270

În Pogăneştii din Basarabia, abia în primăvara anului 1947, după o iarnă deosebit de grea, cu zăpezi abundente şi temperaturi extrem de scăzute, autorităţile sovietice au înfiinţat o cantină unde şefă era Florica Mantea, fiica lui Mantea Dumitru, preşedintele Sovietului Sătesc. Sătenii primeau 4 Kg de porumb boabe, raţie pentru hrana unei luni! Aceasta în timp ce în anul precedent, 1946, uriaşele cantităţi de grâne confiscate de la săteni pentru a fi duse în URSS au zăcut pe platforme şi depozitate în gări (ex: gara Iargara), unde s-au stricat377.

Concomitent cu deportarea culacilor – consideraţi duşmani de clasă, s-a trecut la înfiinţarea, prin teroare, a colhozului, la distrugerea bisericii, industrializarea forţată, care a dus la o mobilitate socială de proporţii (ţăranii plecau la oraşe pentru a deveni muncitori în fabrică).

Sătenii erau forţaţi să îşi dea la grămadă pământul, vitele de tracţiune, inventarul agricol şi să se înscrie în colectivă (colhoz). Impozitele exagerate, pericolul includerii pe listele chiaburilor, demonstrau ţăranilor absurditatea extinderii producţiei agricole, fiind mai convenabilă o existenţă săracă, dar sigură, contribuindu-se în acest fel la înstrăinarea ţăranilor de pâmânt.

În anul 1949 s-a produs, în toamnă, colectivizarea în masă. Hotărârea Consiliului de Miniştri intitulată „Cu privire la eficienţa muncii în comun şi începerea organizării mai insistente a colectivelor de muncă”, publicată în ziarul „Moldova Socialistă” din 24 aprilie

377 Informaţie de la Melinte Ion, 80 de ani.

271

1948, a dus la formarea acestor colective, numite ulterior colhozuri378.

Câte lacrimi s-au vărsat, câte blesteme s-au rostit, câtă ură colcăia pretutindeni …. Pentru sustragerea dintr-un lan de porumb a câtorva ştiuleţi, Pricopi Cazacu a fost condamnat la un an închisoare379.

În aprilie 1949, concomitent cu prigoana declanşată împotriva culacilor, în fapt oameni gospodari, locuitori ai satului Pogăneşti din stânga Prutului, autorităţile sovietice au început organizarea colhozului. Sătenii, în marea lor majoritate, au refuzat, în primă fază, să se înscrie şi să îşi cedeze astfel pământul şi mijloacele de muncă, pe care le obţinuseră în timpul în care Basarabia fusese componentă a României şi a reformei agrare realizate de autorităţile de la Bucureşti în perioada interbelică. Pentru a nu fi găsiţi de echipele de agitaţie bolşevice, care colindau satul în lung şi în lat cât era ziulica de lungă, sătenii se ascundeau în podurile caselor, în stoguri de fân, prin pârloage sau „plecau” pentru săptămâni în jurul localităţii.

Cu toată rezistenţa opusă, inevitabilul s-a produs. De voie, de nevoie, localnicii aveau să intre în colhoz. Iniţial au participat 70 de familii. Anecdotică rămâne în conştiinţa pogăneştenilor modul în care s-a înscris Vasile Cazacu: plecat de la crâşmă, ameţit de alcool, a fost invitat de autorităţi la sediul Sovietului; nesigur pe picioare, a dărâmat şi spart lampa ce ilumina încăperea.

378 Iacob Lupanciuc, op. cit, p. 240. 379 Informaţie de la Melinte Ion, 80 de ani.

272

Ameninţat că va fi trimis în Siberia, asemeni lui N. Ţenu, a semnat pe loc hârtia de adeziune.

Unitatea agricolă comunistă a primit numele lui Simion Gepaeev – erou al Revoluţiei bolşevice din 1917.

Primul preşedinte al colhozului a fost Alexandru Gudov, muncitor la origine. Era unul din cei 25.000 de muncitori trimişi din fabricile şi uzinele URSS în Basarabia pentru a înfiinţa în satele basarabene, colhozurile380.

Între preşedinţii de colhoz îi mai putem aminti, pe lângă Al. Gudov, pe Demirov, Furnică, Moise Ilie, Şefcenco381. În cadrul colhozului au funcţionat mai multe brigăzi: pomicolă, viticolă, legumicolă, zootehnică.

Între primii săteni înscrişi la colhoz a fost Ion Ghiorghiţă, care ştia din cele văzute în URSS că nu se pot împotrivi sătenii sistemului sovietic. A preferat să renunţe la lotul primit de la părinţi (4 ha şi jumătate de teren şi 1 ha şi jumătate de păşune pe toloacă) şi animalele de muncă pentru a nu fi deportat în Siberia, despre existenţa căreia, de la o zi la alta, sătenii aflau tot mai multe382.

După ocuparea Basarabiei, autorităţile sovietice au trecut la persecutarea şi deportarea foştilor membri din conducerea de odinioară ai satelor, oamenilor de rând care se afirmaseră până la instalarea bolşevicilor ca gospodari de frunte ai localităţilor rurale.

380 Informator Suru Gh. Mihail, 76 de ani. 381 Informaţie de la Ioana Trifiniuc, 73 de ani, 2007. 382 Informaţie de la Ion Gheorghiţă a lui Petrachi, 88 de ani, din Pogăneşti –

Basarabia, 2007.

273

Ţărani înstăriţi în satul Pogăneşti la venirea sovieticilor erau: Ion Stafi (deţinea 76 de ha de pământ), Ion Patraşcu, Constantin Portomianu (deţinea şi o crâşmă), Neculai Ţenu, etc.

Din Pogăneşti au fost deportaţi: Patraşcu I. Gheorghe (născut 1898). Membru al Partidului Naţional Liberal cât a fost Basarabia sub administraţia firească de la Bucureşti, fost jandarm. A fost condamnat în 1941 la detenţie şi internat în Ivdellag, regiunea Sverdlovsk, unde avea să moară în acelaşi an. Împreună cu el au mai fost deportaţi: Patraşcu Alexandra (soţie, născută în 1906), Patraşcu Paraschiva (fiică, născută în 1925), Patraşcu Petru (fiu, născut în 1926), Patraşcu Eftimia (fiică, născută în 1928) în regiunea Tiumen ca familie de chiaburi. Aveau să fie reabilitaţi abia în anul 1990.

Tot în regiunea Tiumen a fost deportat Portomianu Constantin S. (născut în 1886), despre care sătenii nu au mai aflat nimic până astăzi383.

După reocuparea Basarabiei, începând cu anul 1949, anul începutului organizării colhozului, aveau să fie deportaţi Ţenu Nicolae S. (născut 1874) şi Maria (născută 1847), tot în menţionata regiune Tiumen, pe motivul de a fi fost culaci (în România erau denumiţi chiaburi), de unde aveau să se întoarcă în anul 1957384. Pe liste a fost trecut şi Oboroceanu Ion, însă a fost radiat de ginerele său, Sapoglov, activist de partid.

383 Informaţie de la Andrei Ionescu, 77 de ani, dar şi în Cartea Memoriei,

vol. II, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2001, p. 427. 384 Informaţie de la Suru Gheorghe Mihail, 76 de ani.

274

Românii basarabeni au fost trimişi să moară ca vitele pe front pentru o ţară care i-a cotropit. Însă, o dată cu trecerea timpului şi exercitarea propagandei sovietice, prin intermediul exersării ritualurilor de decorare, serbările zilei de „9 Mai”, acordarea unor facilităţi sociale, s-a ajuns la situaţia în care fosta „carne de tun” ce a supravieţuit măcelului şi-a însuşit tezele comuniste conform cărora suferinţele românilor basarabeni au fost determinate de un obiectiv comun - luptele împotriva Germaniei hitleriste şi nu impus de sovietici.

Forţaţi, românii basarabeni au fost nevoiţi să se acomodeze la noile realităţi economico-sociale şi politice. Teroarea primilor ani de comunism sovietic a redus la tăcere opoziţia, a implantat adânc frica în conştiinţa ţăranilor moldoveni. Dar asta nu i-a împiedicat să dezvolte un folclor ironic la adresa regimului comunist din Basarabia, pe care îl redăm aşa cum ni l-au spus bătrânii satului:

Cobori Doamne pe pământ Să vezi ruşii ce-au făcut: Au făcut din cai cârnaţi Şi din ţigani deputaţi.

b) Pogăneşti – România În România, Gospodăria Agricolă Colectivă

(GAC) din satul Pogăneşti din dreapta Prutului, formă de asociare superioară întovărăşirii, purtând pompoasa

275

denumire de „Victoria Sociaslismului (sic!)” a luat fiinţă în anul 1958, la o distanţă de circa 10 ani faţă de colhozul din satul frate de peste Prut. Colectivizarea agriculturii a fost decisă în anul 1949, când noul regim comunist a hotărât că exploatările agricole mai mici de 5 ha erau nerentabile, fărămiţarea loturilor ţărăneşti nepermiţând practicarea unei agriculturi rentabile, ea având un caracter de subzistenţă al gospodăriei ţărăneşti385.

Primul preşedinte al GAC – ului, realizat prin asocierea a 48 de gospodării ţărăneşti din cadrul comunei şi inaugurat cu mult fast (vezi foto), a fost Gheorghe Ioniţă. Devenit membru al Partidului Comunist Român după 1944, acesta fusese om de curte al generalului-proprietar Arbore, pe care îl pălmuise, scuipase şi acuzase de a şi „moşier”, „exploatator al ţărănimii, „exponent al unei clase decadente”386.

În fruntea echipelor de agitaţie din care au făcut parte şi cadre didactice ale şcolii, şi-a terorizat consătenii, zi şi noapte, forţându-i să îşi cedeze pământurile GAC- ului. S-a ajuns până acolo încât unor perechi de tineri li s-a condiţionat efectuarea căsătoriei civile la Primăria din localitate de înscrierea în „colectivă”387.

Abuzurile s-au ţinut lanţ, s-au întocmit liste cu „chiaburii” din comună, care deţineau suprafeţe cuprinse

385 Decretul nr. 133 din 1949 nu a făcut decât să pună în practică o lege

“burghezo - moşierească” pentru organizarea cooperaţiei din 1935, văzută de vechiul regim ca o soluţie de ameliorare a problemei agrare (Lucian Valeriu Lefter, Dumeştii Vasluiului, Ed. Panfilius, Iaşi, 2006, p. 245).

386 Informaţie de la Maria Cebuc, 81 de ani, 2007. 387 Informaţie de la Petrache Tăbăcaru, 75 de ani, 2007.

276

între 1,71 şi 14,55 ha, impuse la cote de carne, lapte de vacă, lapte de oaie, lână. După achitarea cotelor de cereale către noul stat comunist, ţăranii se întorceau acasă cu câţiva pumni de cereale în saci, dacă nu cu saci goi388.

„Minunata lume nouă” a fost impusă cu forţa, silindu-i pe săteni să renunţe „benevol” la pământ şi să se înscrie în Gospodărie, transformată din anul 1962 în Cooperativă Agricolă de Producţie.

În anul 1966 aceasta cuprindea 465 gospodării ţărăneşti, cu o suprafaţă agricolă de 1771 ha, din care1129 ha suprafaţă arabilă, 548 ha păşune, 50 ha fânaţe, 45 ha de vie şi 5 ha de livezi. CAP – ul mai poseda un sector zootehnic, care număra 451 bovine, 1479 ovine, 310 porcine, 28 cabaline, 1535 păsări adăpostite în cinci grajduri pentru vite, trei maternităţi pentru porcine, un saivan, incubator şi o puierniţă389. Inventarul agricol propeiu cuprindea în 1966 34 pluguri, 12 vermorele de stropit vii, 35 de butoaie, 1 tocătoare nutreţ, 3 autocamioane, 53 de căruţe, 1 vânturătoare, bazin, moară de ciocănele, trei bărci şi un cazan de ţuică390.

În cursul lunii octombrie 1973, cu ocazia celui de al II –lea concurs judeţean al strugurilor de masă din Vaslui, CAP Pogăneşti a obţinut medalia de aur (nota

388 Informaţie de la Maria Cebuc. 389 Primăria Pogăneşti, Dosar monografic al comunei Pogăneşti, fila 13. 390 Ibidem, p. 11 – 13.

277

9,07) cu soiul Chasselas d`or şi medalia de argint (nota 8,97) cu soiul Coarnă neagră391.

Nu vom insista asupra evoluţiei CAP – ului local. Voi mai aminti numai că el a mai fost condus între alţii de Marin Levinti şi Virgil Ioniţă şi că aici şi-au desfăşurat de-a lungul anilor, fie ca funcţionari, ca Maria Cebuc, Constantin Bordeianu, etc., fie ca muncitori, majoritatea locuitorilor satului.

Ţăranii, deposedaţi de pământ, au devenit muncitori rurali în cadrul Gospodăriei Agricole Colective locale, lucrând, contra cost, pe loturile moştenite din bătrâni, acum proprietate colectivă. Alţii, atraşi de mirajul fabricilor din oraşul Huşi, cel mai apropiat centru urban, făcând, iniţial, naveta zilnic sau săptămânal între sat şi oraş, până la primirea unei locuinţe la bloc; alţii, cuprinşi în frenetica dezvoltare industrială a României din anii ”70, se stabilesc în alte oraşe şi zone ale ţării: Vaslui, Iaşi, Galaţi, Valea Jiului – Petroşani, Hunedoara, etc. Părinţii îşi încurajează fii să se stabilească la oraş, să îşi găsească un serviciu tocmai pentru a scăpa de condiţiile grele din sat, caracterizate prin absenţa unor căi de comunicaţie moderne, absenţa infrastructurii, lipsa de perspectivă.

Migraţia masivă către centrul urban duce la scăderea numărului de locuitori, suplintă, în parte, de o natalitate ridicată, determinată nu de condiţiile de trai ridicate, ci de decretul 770 din 1 octombrie 1966 prin care avortul este interzis.

391 Avram D. Tudosie, Constantin Neamţu, Podgorii şi vinuri din judeţul

Vaslui, altădată şi acum, Casa agronomului, Vaslui, 1974, p. 241.

278

În urma revoluţiei din 1989, parlamentul României a adoptat în anul 1991 Legea nr. 18 – Legea fondului funciar, prin care se reconstituia dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, cât şi constituirea acestui drept. Astfel, în capitolul II, art. 8, se preciza:

„De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în colectivă sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către acestea, precum şi în condiţiile legii civile, moştenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă şi alte persoane stabilite.

Stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limitele unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită, potrivit prezentei legi, şi de maxim 10 ha de familie, în echivalent arabil”.

În baza prevederilor legii se constituia o comisie de stabilire a drepturilor de proprietate şi o comisie de lichidare a patrimoniului fostului CAP.

Asupra modului în care s-a făcut lichidarea ne abţinem să comentăm. Trebuie să remarcăm însă că înainte de cooperativizare şi chiar pe timpul ei, unii săteni au făcut schimburi de pământ între ei, fără a se întocmi vre-un act, numai prin buna credinţă a părţilor, alţii au declarat la intrarea forţată în colectiv mai puţin pământ decât aveau. La reîmproprietărire, urmaşii lor şi-au revendicat dreptul asupra vechilor proprietăţi, ajungându-se la conflicte violente între împricinaţi şi greutăţi în munca comisiei care s-a ocupat de

279

reconstituirea dreptului de proprietate, nemulţumiri care persistă şi astăzi.

*** În continuare voi prezenta câteva fotografii care au

imortalizat momentul inaugurării Cooperativei Agricole de Producţie Pogăneşti – România. Atunci toată lumea părea că se veseleşte, puţini simţind, poate, ce rău vor aduce aceste cooperative pentru ţăranul român, care a exploatat pământul aşa cum a ştiut el de secole, apoi a fost văduvit de dreptul la proprietate, pentru care luptase atât. Şi asta numai din cauza „ajutorului” Uniunii Sovietice.

XX

Fii ai satului

a) Pogăneşti - România Din vatra Pogăneştilor s-au ridicat şi desprins de-a

lungul vremii tineri meritoşi, animaţi de dorinţa de a învăţa carte şi a răzbi prin efort intelectual în viaţă, de a obţine o poziţie socială care să le răsplătească eforturile. În dorinţa lor, aceştia au fost susţinuţi de cadrele didactice ale şcolii locale. Nu degeaba nota, pe o fotografie, o fostă elevă, astăzi învăţător, următoarele:

280

„Aceştia sunt profesorii mei care m-au învăţat şi îndrumat ca să ajung ceva în viaţă”392.

Cei plecaţi în timp nu şi-au uitat originile şi caută toate mijloacele să-şi cinstească şi ajute locul de obârşie.

Preotul Petru Alexandrescu, de la biserica „SF. Gheorghe” din Huşi, a slujit această biserică între 15 mai 1929 – 20 iulie 1959. În anul 1947 el era ajutat de cântăreţul V. Dobă, din Pogăneşti, jud. Vaslui393. Astăzi (2007), parohia „Sf. Gheorghe” din Huşi este slujită de către preotul Ioan Radu. Acesta s-a născut la 29 august 1962 la Huşi, urmează cursurile primare şi gimnaziale ale Şcolii generale din satul Pogăneşti, com. Stănileşti, între anii 1969 – 1977. Primii paşi de licean sunt făcuţi la Liceul Teoretic „Cuza Vodă” Huşi. După absolvirea Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” al Mănăstirii Neamţ (1980 - 1985) susţine examenul de admitere la Facultatea de Teologie din Bucureşti, „Patriarhul Iustinian”, fiind admis cu media 8,75. A fost hirotonit în treapta de diacon la 21 octombrie 1990, pe seama parohiei Stănileşti, Protopopiatul Huşi, jud. Vaslui. La 1 martie 1991 este numit secretar la Protopopiatul Huşi, iar la 8 octombrie 1991 primeşte distincţia de sachelar.

Este transferat la Lunca Banului (1 iunie 1992), primeşte distincţia de econom (30 august 1992), apoi de iconom stavrofor (11 octombrie 1993), apoi este

392 Fotografia datează din anul 1964 şi aparţine lui Pascal Tinca. 393 Costin Clit, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Huşi, Ed. Sfera, Bârlad,

2006, p. 61.

281

transferat la parohia „Sf. Gheorghe” din Huşi (1 februarie 1995). Preotul Ion Radu a fost profesor al Seminarului din Huşi „Sf. Ioan Gură ce Aur” între 15 septembrie 1996 – 15 iunie 1999, perioadă în care a predat Istoria Bisericii Universale, Administraţie şi Legislaţie Bisericească. De la 1 iunie 1996, funcţionează în calitate de consilier economic la Episcopia Huşilor.394. La data de 29 iunie 2004 a primit distincţia de vrednicie „Sanctus Stephanus Magnus Defensor Fidei Christianae” de la Înalt Prea Fericitul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei, actual Patriarh a Bisericii Ortodoxe Române.

Din octombrie 1999, până în ianuarie 2007, a fost deputat în Adunarea Naţională Bisericească şi tot în anul 1999 a fost ales deputat în Adunarea Eparhială Huşi, mandat care expiră în 2011.

Origini pogăneştene au şi Dan Bordeianu, administrator al Grupului de firme „Ecoloc” Huşi, Gelu Bordeianu (vameş), Mihaela Bordeianu (economist). În anii `60 ai secolului trecut, părinţii lor, Irimia şi Vasilica Bordeianu, aveau să părăsească satul, într-un proces de migraţie specific perioadei pentru a se stabili în oraşul Petroşani, în Valea Jiului. Asemenea lor, alte şi alte familii s-au deplasat în Vale, cu speranţa unor câştiguri substanţiale din minerit. Munca în condiţii extrem de dificile, silicoza, i-au determinat pe o parte din cei plecaţi să se întoarcă în oraşul Huşi, centru urban în dezvoltare

394 Ibidem, p. 63 – 64.

282

rapidă la vremea respectivă, aşa cum s-a întâmplat şi cu familia menţionată.

În rândurile ce urmează prezentăm o listă cu cei care, atraşi de chemarea cărţii, au mers mai departe în învăţământ, croindu-şi un alt destin, în timp ce alţi fii ai satului, fără a fi mai puţin merituoşi, au ales să lucreze pământul, deopotrivă bucurie şi blestem al ţăranului român.

Proca Vasilica – profesor Tofan Vasile – preot în Huşi (vezi foto) Tofan Valentin – preot Proca Mihai – preot Tofan Fănică – preot Proca Constantin Proca Valerica – inspector OPC Carp Mariana – învăţător Bejan Neculai – inginer electronist Proca (Acatrinei) Niculina – educatoare Pascal Nicolae – inginer Bordeianu Nicolae – profesor Pascal Daniel – inginer Bejan Mihai – ofiţer Scafaru Gheorghe – ofiţer Grigore Vasile – ofiţer (decedat) Dascălu Gavril – ofiţer marină Condurache Corina – vameş Eraşcu Ion – ofiţer Donea Paulina – funcţionar bancar Donea Nicoleta – antrenor de canotaj (S.U.A) Batcu Gheorghe (Ghiţă) – ofiţer de poliţie

283

Batcu Neculai - ofiţer Proca Irimia – ofiţer Proca Marin – subofiţer (pensionat) Proca Ştefan – inginer Ignat Constantin – economist Iancu Mariana – învăţătoare la Chersăcosu Pascal marinela – învăţătoare Petrea Puiu – inginer Dingu (Bahnaru) Mariana – educatoare Bordeianu Mariana – învăţătoare Coşug Theodorina – învăţătoare Dobă Marlena – învăţătoare (Stănileşti) Gavrilescu (Ciobanu) Cristina – studentă Stroie (Borş) Veronica – economist Frasiniuc (Borş) Mariana – ofiţer Grosu (Borş) Doina – economist Pascal Dorina – grefier Bordeianu Mircea – inginer Proca Mircea – subofiţer jandarmi Proca Pavel – inginer Ignat Tatiana – profesor Coecodel Toader – ofiţer Nedelcu Luminiţa – profesor Pascal Iolanda – economist Pascal Veronica – economist Iancu Anişoara – funcţionar CFR

Preotul Tofan Vasile, născut la data de 2 iulie 1952 în Pogăneşti, a absolvit şcoala generală din satul natal, iar între anii 1968 – 1973 a urmat cursurile

284

Seminarului teologic de la Mănăstirea Neamţ. Apoi a urmat cursurile Institutului Teologic de la Bucureşti între anii 1973 – 1977, susţinând teza de licenţă Religia slavilor la disciplina Teologie Fundamentală şi Istoria Religiilor. Ulterior a avut următorul curs: - 1977 – 1982 – preot paroh la Lunca Banului - 1982 – prezent – preot paroh la biserica „Sf. Voievozi” din Huşi - 1982 – 1985 – secretar la protoieria Huşi - 1996 – 2000 – consilier administrativ al Episcopiei Huşilor - 1996 – 2000 – profesor la Seminarul teologic Huşi şi la Şcoala de cântăreţi bisericeşti – Huşi; profesor la Liceul teoretic „Cuza-Vodă” Huşi - a publicat studii, articole în reviste de specialitate.

b) Pogăneşti - Basarabia

Şi din satul Pogăneşti, din Basarabia s-au ridicat oameni care fac cinste locului de baştină, dascăli în raioanele Republicii Moldova. Pe lângă profesorii şcolii, precum Ţenu Vasile (geografie) şi soţia sa Eugenia (Istorie), îl putem aminti şi pe profesorul de matematică Petru Stafi.

Lor li se adaugă alţii şi alţi pogăneşteni, răspândiţi pe tot cuprinsul Basarabiei, ca şi în fostul spaţiu al URSS:

Cazacu Igor - inginer Teu (Ionescu) Maria – medic

285

Ionescu Iulia – economist Ionescu Feodor – ofiţer grăniceri Ionescu Valentina – asistent medical Din satul Pogăneşti au emigrat, după efectuarea

studiilor universitare, o serie de fii şi fiice ale satului, nemulţumiţi de condiţiile de viaţă şi de regimul comunist. Este cazul Elenei şi Irinei Turculeţ, emigrate în Canada şi stabilite în oraşul Montreal, unde funcţionează ca profesor, respectiv bibliotecar.

Dar trebuie să-l amintim aici şi pe Ion Stafi, fratele profesorului de matematică, care este autorul unei cărţi, Spovedaniile Basarabiei, pe care a dedicat-o, după spusele sale, „patrioţilor de la răsărit de Prut, din toate timpurile, care au luptat şi luptă cu abnegaţie pentru supravieţuirea şi dăinuirea neamului românesc în Basarabia şi Transnistria”395. Lucrarea este o frescă a „Basarabiei române, mereu prigonită şi trădată” de la 1812 şi până astăzi. Structurată în două părţi, opera reconstituie în prima sa jumătate, momente, situaţii, fapte şi atitudini din trecutul ţarist al spaţiului românesc cuprins între Prut şi Nistru, pentru ca a doua parte să dezvăluie realităţi din perioadele sovietică şi o parte sovietică „voroniană”.

Închegată pe baza unui bogat material documentar, ilustrată cu fotografii de epocă ce reflectă umilinţa şi exploatarea la care au fost supuşi românii basarabeni după 1812 şi în perioada sovietică, Spovedanile Basarabiei se constituie într-o carte-document,

395 Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, Ed. Bons Offices, Chişinău, 2005, p.

2.

286

reprezentativă pentru istoria naţională şi spiritul patriotic românesc ce îi animă pe locuitorii basarabeni.

XXI

Destine umane

Când am pornit la drum să scriu această carte mi-

am dat seama că legăturile existente între cele două sate nu se rezumă doar la faptul că au acelaşi nume şi sunt situate faţă în faţă, de o parte şi de alta a râului Prut. Am constatat că oamenii din cele două sate simt la fel, fiecare având rude mai îndepărtate sau mai noi în cealaltă parte. Aceştia treceau uşor dintr-un sat în altul, în perioadele de mult apuse, când nu existau graniţe între cele două state româneşti.

În valea Prutului, la munca câmpului, s-au înfiripat şi închegat frumoase poveşti de dragoste între tinerii celor două sate, şi nu numai. Marin Ţacu, agricultor originar din oraşul Huşi (România)396, a cunoscut-o, în perioada interbelică, pe Matroana Râmbu, din Pogăneştii de peste Prut, cu care s-a căsătorit. Pentru că familia nevestei era numeroasă şi lipsită de părinţi, s-

396 În prezent, ramuri ale acestei familii există în continuare în zona oraşului

Huşi.

287

au stabilit în satul basarabean, unde au întemeiat o gospodărie aleasă.

Dar vitregia istoriei nu a vrut să-l ocolească. După anexarea Basarabiei de către ruşi în urma ultimatumurilor din iunie 1940, a fost persecutat de autorităţile comuniste sovietice pentru faptul că era român şi nu se refugiase peste Prut, fiind considerat chiar spion. După eliberarea Basarabiei în iunie 1941, a răsuflat uşurat, sperând ca „ciuma roşie” să nu se mai întoarcă niciodată. Deşarte speranţe! Odată cu întoarcerea frontului, în martie 1944, s-a refugiat în România, dar dorul de pământ şi de rude l-a făcut să se întoarcă în toamna aceluiaşi an în stânga Prutului. Persecutat, acuzat de-a fi „culac” (deţinea peste 10 ha de pământ şi o velniţă ), a fost trecut pe lista deportaţilor. În ultimul moment a fost scos de pe această listă397.

Pe lângă căsătoriile, încuscririle, botezurile între sătenii celor două sate Pogăneşti, aici s-au căsătorit flăcăi şi fete din alte localităţi din fostele judeţe Fălciu şi Cahul. Ţenu Nicolae, născut la finele secolului al XIX – lea în Pădureni, lângă Huşi, s-a căsătorit cu Maria Juc, originară din regiunea Kazan, născută în anul 1874 (acelaşi cu al soţului). Prin muncă asiduă şi renunţări la plăcerile vieţii, au cumpărat pământ, vite, şi au întemeiat o gospodărie în toată regula. Comunismul sovietic avea să-i deposedeze de bunurile pentru care trudiseră o viaţă întreagă. Mai mult, în 1940, încadraţi la „culaci”, au fost

397 Informaţie de la Ţenu Eugenia, fiică (numele înaintea căsătoriei era Ţacu

Eugenia), 2007.

288

deportaţi în regiunea Tiumen398, de unde aveau să se întoarcă în anii ”50, după moartea nemilosului tiran al URSS, Stalin. Ţenu Nicolae a avut un fiu, Dionisie, iar nepotul este Vasile Ţenu, actualul primar al localităţii Pogăneşti- Basarabia.

De asemenea, în memoria colectivă a familiei Răchiţanu din satul din stânga Prutului se păstrează informaţia că strămoşul lor, Iacob Răchiţanu, ar fi venit pe acele meleaguri pe la începutul secolului XIX din Ţara Făgăraşului399, pornit în transhumanţă cu turmele de oi pe acele locuri. Astăzi, numărul familiilor ce poartă acest nume este de opt400.

O altă situaţie a fost înregistrată cu ocazia povestirilor lui Ion Ghiorghiţă (88 de ani) despre sărbătoarea Crăciunului în stânga Prutului, cuprinzând aceleaşi obiceiuri practicate şi în dreapta acestui râu. Astfel, tatăl lui Ion Ghiorghiţă, Petrache Gheorghiţă (născut în 1919) din Pogăneştii Basarabiei a luat în căsătorie la sfârşitul perioadei interbelice o fată din Pogăneşti – România, Iancu Pena, al cărei nume a devenit Gheorghiţă Pena. Dar familia sa, Iancu, din România, există şi în ziua de astăzi: fratele ei era

398 Informaţie de la Vasile Ţenu, primar al comunei, 2007. 399 Informaţie de la doamna Răchiţanu, din Pogăneşti – Basarabia, 2007. 400 Nu trebuie să omitem că pe Valea Prutului s-au stabilit păstori ardeleni

care, în transhumanţă cu turmele de oi, au preferat să rămână pe aceste locuri, unde obligaţiile fiscale erau suportabile în raport cu sistemul fiscal impus în Transilvania. Astfel, în Pogăneştii din stânga Prutului memoria colectivă păstrează amintirea lui Iacob Răchiţanu şi a fratelui său, veniţi împreună cu alţi tovarăşi ale căror nume s-au pierdut, din satul Dilişca, din zona Făgăraş, şi s-au stabilit în acele locuri la sfârşitul secolului XIX (informaţie de la Maria Răchiţanu, din Pogăneşti – Basarabia, 2007).

289

Gheorghe Iancu, iar fiul acestuia, care trăieşte în Pogăneşti, comuna Stănileşti, judeţul Vaslui, este Gherasie Iancu.

Iată că, dincolo de nişte simple denumiri identice ale celor două sate, o cercetare mai aprofundată asupra legăturilor de familie care s-au realizat în decursul zecilor şi sutelor de ani ne-ar putea scoate la iveală surprize mari. Şi spunem asta dacă ne gândim şi la numele de familie identice menţionate în capitolul dedicat populaţiei din această lucrare.

De asemenea, din Pogăneştii de peste Prut era originar Brănici Neculai care, rămas orfan în urma deportării părinţilor în Caucaz de către puterea comunistă instalată după cedarea Basarabiei (27 iunie 1940), a fost înfiat de către Costică Oancea din Stănileşti. În anul 1965 a încercat, pe cale oficială, să treacă Prutul în R.S.S. Moldovenească, din cadrul URSS, pentru a-şi revedea rudele din satul natal şi de la Tochile – Răducani. Accesul i-a fost interzis de partea sovietică, fără explicaţii, şi s-a stins înainte de „Podurile de flori” de la Prut de după 1990, fără putinţa de a-şi vedea neamurile aflate încă în viaţă401.

Cazacu Vera, din Pogăneşti – Basarabia, îşi aminteşte cu nostalgie de Huşii din poveştile mamei sale, care era originară din satul Stănileşti (azi comună în judeţul Vaslui, din care face parte satul Pogăneşti). Ne-a spus că „Gheuca îi spunea mamei de acasă. L-a întâlnit pe tata la muncile câmpului, la Prut, şi l-a luat. În 1940, la cedare, am rămas aici. Eu abia mă născusem”. Mă

401 Informaţie de la Armănuţă Valeria, 48 de ani, fiică.

290

gândesc că, dacă ar fi trăit în România, soarta i-ar fi fost alta.

Are două fiice, Rita, măritată în satul Pogăneşti, din dreapta Prutului, iar alta în Italia, cu care vorbeşte la telefon, însă convorbirile accentuează durerea înstrăinării. Ar veni la fata din Pogăneşti, dar are nevoie de viză de la ambasadă, iar drumul la Chişinău, formalităţile costă mult. Îi este dor mai ales de nepoată, Georgiana, mare de acum, de 13 ani, pe care nu a văzut-o de când avea 9-10 anişori.

Din Pogăneştii Basarabiei s-au măritat peste Prut, după anul 1991, o dată cu Podurile de flori, o seamă de fete care şi-au întâlnit peste râul blestemat Feţi-Frumoşi, cu care au întemeiat familii, stabilindu-se în România. Ele sunt: Cazacu (căsătorită Petrea) Rita, Rotaru (căs. Matran) Lilia, Juc (căs. Antohi) Ecaterina, Ionescu (căs. Bordeianu) Tatiana, Cobzac Anastasia, Cazacu (căs. Câşlariu) Galina, Cazacu (Ignat) Nina.

În loc de încheiere

Pământul, pentru care la începutul anilor `90 s-a ajuns la conflicte violente în privinţa împărţirii sale între rude, chiar până la crimă, şi-a pierdut astăzi atractivitatea. În absenţa banilor pentru înfiinţarea de noi culturi şi asigurarea lor, a uneltelor şi mijloacelor mecanice de exploatare a pământului, tot mai mulţi săteni

291

preferă să-şi arendeze loturile agricole aflate în proprietate, cu speranţa că, de bine, de rău, la sfârşitul anului agricol vor primi fie produse, fie bani.

În dreapta Prutului, sunt activităţile derulate de SC Comcereal SA, reprezentată de Adrian Porumboiu, care are în arendă 600 ha de teren şi SC Dacu SRL. Îndrumarea tehnică este realizată de specialişti de la OSCA Vaslui şi Primăria Stănileşti.

Aceste lucruri se întâmplă într-o zonă în care pământul agricol se încadrează într-o zonă ridicată de fertilitate, afectat, ce-i drept, de factori degenerativi, respectiv seceta prelungită din ultimii ani, absenţa unui sistem de irigaţii, fărămiţarea continuă a proprietăţii.

Comerţul este preponderent privat, având profil de desfacere al mărfurilor textile şi alimentare. Este vorba de SC Andadia SRL, AF Dobă, etc. Satul are şi o moară de porumb, proprietate a domnului Pascal.

Pentru perioada următoare perspectivele de dezvoltare ale localităţii sunt roze: se intenţionează construirea unei grădiniţe de copii, construirea de poduri şi podeţe (de la şcoală la biserică, la parohie).

În stânga Prutului, din punct de vedere economic, odată cu dispariţia colhozului, activităţile economice patronate de stat au dispărut. Între timp au luat fiinţă 10 firme private, cinci cu specific agricol, cinci având ca obiect de activitate comerţul en-detail. Între acestea amintim „MarPogAgro”, „Ţenu Tesla”, „Zâmbet Copăceanu”, întreprindere de comerţ.

Pentru dezvoltarea zonei, este în lucru un proiect de regularizare a râului Prut pentru transportul naval,

292

ştiut fiind că pe fundul apei există rocă care împiedică, momentan, deplasarea vaselor de mic tonaj. Proiectul transfrontalier prevede transportul pe râul Prut a produselor agricole şi materialelor de construcţie, pescuitul. Acest proiect urmează a fi realizat în colaborare cu comunele Cioara şi Pogăneşti, din Republica Moldova.

De asemenea, prin oportunităţile create de fondurile europene, s-ar putea accesa sume de bani în comun de către unităţile de învăţământ şi reprezentanţii administraţiei locale din comuna Pogăneşti, raionul Hânceşti, şi comuna Stănileşti, judeţul Vaslui, pentru dezvoltarea unor proiecte culturale, menite a nu ne uita istoria locurilor şi a neamului, pentru dezvoltarea unor proiecte transfrontaliere, care să ducă la protejarea şi amenajarea bazinului Prutului Mijlociu, dezvoltarea căilor de comunicaţie, respectiv o şosea care să lege drumul european, ce trece prin Albiţa, de oraşul Hânceşti, de care să beneficieze locuitorii ambelor sate.

Toate acestea îţi creează impresia că, măcar aşa, s-ar putea reunifica vechea moşie a Pogăneştilor, situată de o parte şi de alta a râului Prut.

Şi sper că această carte reprezintă un prim pas pentru dezvoltarea unei colaborări economică şi culturale între locuitorii aceluiaşi neam, despărţiţi de râul blestemat.

293

ANEXE

a) Tratate care au divizat şi au menţinut separarea dintre cele două spaţii româneşti sate gemene -

Pogăneşti

I. Prevederile păcii din 16 mai 1812 de la Bucureşti

Articolul IV: „Prutul, din locul în care intră în Moldova până la

gurile sale şi de acolo malul stâng al Dunării, până la Chilia şi vărsarea ei în Marea Neagră, formează frontiera celor două imperii”.

Articolul V: „Partea din Moldova aşezată pe malul drept al

Prutului este abandonată şi dată Sublimei Porţi. Înalta Poartă Otomană cedează curţii imperiale ruseşti pământurile din stânga Prutului”402.

402 În urma războiului ruso-turc din anii 1789 – 1792, prin Tratatul de pace

de la Iaşi, teritoriul situat între Bug, Nistru şi Marea Neagră, care era stăpânit de statul tătărăsc Edisan, este luat de Rusia. Prin anexarea acestui teritoriu, Rusia ajunge cu cuceririle sale la hotarele răsăritene ale Moldovei, graniţa sa se deplasează de pe Bug pe Nistru.

În anii care au urmat după acest război, Rusia s-a pregătit pentru cel de al cincilea război cu Turcia. A urmat războiul care a durat şase ani (1806 - 1812). Ameninţată de iminenta campanie militară a lui Napoleon şi prin mituirea unui dregător turc, Rusia s-a grăbit să semneze Tratatul de pace de la Bucureşti din

294

II. Protocolul adiţional secret privind delimitarea zonelor

de influenţă dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov în cadrul tratatului de neagresiune la data de 23 august 1939

Acesta prevedea ca:

1) În cazul unei schimbări teritorial-politice în teritoriile ţărilor baltice, graniţa de nord a Lituaniei formează graniţa sferelor de interes a Germaniei şi URSS. În legatură cu aceasta, ambele părţi recunosc interesul Lituaniei pentru regiunea Wilna.

2) În cazul unei schimbări teritorial-politice în teritoriile care aparţin statului polonez, sferele de interese ale Germaniei şi URSS vor fi delimitate de linia râurilor Narew, Vistula şi San.

Problema dacă, în interesul ambelor părţi este de dorit menţinerea unui stat polonez independent, şi cum va fi delimitat acest stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul viitoarelor desfăşurări politice. În orice

1812 în care, deşi şi-a dorit întreaga Moldovă, a fost nevoită să se mulţumească să anexeze doar teritoriul dintre Prut şi Nistru (Ion Stafi, autor din Pogăneştii din Basarabia, în Spovedaniile Basarabiei, Chişinău, 2005, p. 16).

Rusia a anexat Basarabia prin încălcarea dreptului ce guverna în 1812 relaţiile dintre state : Turciei, ca putere suzerană asupra Moldovei, nu-i era permis să dea teritoriile moldoveneşti Rusiei, ci avea obligaţia să le apere ; violarea de către Rusia în 1812 a textelor tratatelor dintre ea şi Moldova, prin care statul rus recunoscuse graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia, în special a tratatelor din 1656 şi 1711(Iftene Pop, Basarabia, din nou la răscruce, în Ion Stafi, op. cit, p. 16).

295

caz, cele două guverne vor rezolva aceasta problemă pe calea unei înţelegeri prieteneşti.

3) În privinţa sud-estului Europei, din parte sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Parte germană declară total dezinteres pentru aceste regiuni.

4) Acest protocol va fi ţinut de ambele părţi strict secret.

III. Nota ultimativă a Guvernului URSS prezentată Guvernului României la 26 iunie 1940, prin care străvechiul teritoriul românesc al Basarabiei a fost

îndepărtat de la trupul patriei-mamă, România „În anul 1918, România, folosindu-se de

slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei, ceea ce Guvernul sovietic a declarat mu o dată şi deschis în faţa întregii lumi.

Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună

296

cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale U.R.S.S. şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. şi România. Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent”.

b) Scurta istorioară a localităţii Pogăneşti, din

dreapta Prutului, realizată de către revizorul şcolar C. Chiriţă, la 1893:

297

„Pogăneşti, comună rurală în partea de sud a Plasei

Podoleni, constituind limita cu plasa Prut. Este alcătuit din satul Pogăneşti, cu o suprafaţă de 34 hectare şi jumătate, fiind situat pe coasta de răsărit a dealului Movila Pescarului, iar poala satului este udată de pârăul Isaia şi formează un singur trup de moşie.

Are o populaţie de 160 de familii, 602 suflete şi 110 contribuabili. Locuitorii posedă 346 de ha şi jumătate pământ după legea de împroprietărire de la 1864. Proprietarul moşiei (Dimitrie Castroian, n.n.) are 1430 ha câmp şi 57 ha pădure de plop şi răchită.

În sat se află 2 biserici – una făcută la 1812 şi una în 1890, la care sunt 2 preoţi403 şi 2 cântăreţi.

Venitul comunei – după buget – e de 2500 de lei, cu care se fac cheltuieli de întreţinere.

Vite cornute, 1160, oi 1500, cai 65, porci 90404. Comuna Pogăneşti era una din cele 19 comune

rurale ale plasei Podoleni, cu reşedinţa în comuna Drânceni – Târguşor. Din anul 1893 comuna Pogăneşti avea să fie trecută la Plasa Mijlocu, cu reşedinţa în comuna urbană Huşi.

Teritoriul comunei cuprinde, în mare parte, şes, bălţi întinse (balta Grosu), luncă, pădure pe toată partea de est, până la malul Prutului”.

403 Informaţia este confirmată şi de un tabel cu preoţii din anul 1898 din

judeţul Fălciu, publicat de Clit Costin în Circulaţia cărţii vechi în parohiile Episcopiei Huşilor la 1898, în Cronica Episcopiei Huşilor, vol. V, 1999, p. 609. Conform autorului amintit, la Pogăneşti erau în acel an doi preoţi: Varlaam Dimitriu şi Ieremia Luca.

404 C. Chiriţă, op. cit, p. 156.

298

c) O altă istorioară a localităţii Pogăneşti, realizată de către învăţătorul Nicolae T. Mocanu, în anul 1905, pe baza unor legende ce circulau la acea dată în sat405:

„Satul Pogăneşti, din ziua de astăzi şi pe locul

unde se află, are o vechime ce nu trece peste 100 de ani. Până prin 1811 – spun bătrânii şi o Cronică din localitate – satul era pe şes, drept spre răsărit, de unde este astăzi, pe apa Prutului, adică se întindea jumătate pe malul drept şi jumătate pe malul stâng al acestei ape, având o populaţie de peste 700 locuitori. Satul întreg se numea Ipitrimăneşti. Biserica satului se afla dincoace de Prut. Urme de locuinţe se găsesc foarte multe şi se disting destul de bine şi astăzi. Afară de asta, mai este un delişor, care se numeşte şi în prezent <<Piscul Bisericei>>, iar mai spre miază-noapte de acesta se află şi o baltă, numită tot <<Balta Bisericii>>. În anul 1811, proprietarul de atunci al moşiei Pogăneşti, repausatul Alecu Balş, vistiernic al ţării, având numeroase şi întinse moşii peste Prut, prevăzând pierderea Basarabiei şi având în vedere desele inundaţii ale Prutului, a poruncit ca să se strice satul, iar locuitorii să-şi facă locuinţe tot pe moşiile lui, dar în Basarabia. Se zice că oamenii, nevoind cu nici un preţ să-şi strice locuinţele, Alecu Balş a trimis câte-va sute de ţigani cu

405 Nicolae T. Mocanu, Monografia comunei rurale Stănileşti, Bucureşti,

1905, p. 12.

299

topoare, cari ai <<dărâmat satul la pământ>> cu de-a sila.

Locuitorii, câţi au mai rămas dincoace, din cauza inundaţiilor s-au retras şi şi-au întocmit locuinţe pe dealul dinspre apus, adică pe locul unde se află astăzi. Satul acesta s-a numit Pogăneşti, de la unul Pogan şi urmaşii lui.

Până în anul 1864 Pogăneştii au fost de clăcaşi”.

CATAGRAFII a) Catagrafia locuitorilor satului Petrimăneşti la 1820 „Liudi 56 de birnici, însă: Sandu Codrean Vasăli Trohin Sandu jitar Iordachi Ciobotar Sava Ursul Toader Ursul Ilii Stahii Neculai Răzmeriţă

Ion Mândă Vasăli ............ Toader Crăste Petrachi Neculai Mălăncuş Ştefan Muntean Lupul Muntean

300

Sămion Pădurariu vornic Costachi Mălăncuş Lupul Mălăncuş Ion Scăfariu Ion Tănică Vasăli Cogălnicean Toader sân lui Vasăli Costachi Crăste Pavăl Neculiţă Proca Cioban Gavril Mihălachi Nechita Manta Mihălachi Dumitrachi Nistor Mihălachi Toader Cintucul Ioan Bordeian Ioniţă Mălăncuş Costachi Poiană Ştefan Codrean Toderaşcu Codrean Savin Codrean

Antochi Luca Ştefan Agapi Vasăli Frincul Dumitru ........... Lupul Tănasă Ştefan Andrii Toader Mircia Ghiorghi Hariton Nechita Grecul Gheorghi Tătar Ioniţă a babii Mihălachi a babii Levinti Perlă (?) Vasăli Condre Grigore Rusul Sandu Panaiti Strătulat Luca Savin Ioniţă Cojan Sava Bordeian

10 a dumisali Alecu ........, cari sunt cu bir în tablă, însă: Trohin Vieriu Lupul Ciorgu Gheorghi Borş Sava Păndariu Grigore Borş

Post (?) Manolachi Ion Bălan Nistor Borş Toader pascal Sava Dobă

301

5 slugi a dumisali vis. Alecu Borş (?), însă: Dămian Ion Mălăncuş Post fecioru

Ioniţă Pascal Ion Bălan

2 preuţi, însă: Ioniţă Ioan 2 diaconi, însă: Costachi Dumitru 2 mazăli, însă: Ioniţă Popa Costachi Popa 1 Mihălachi sân popa Ifrim fără dajdii a Sfintei Episcopii 1 Toma crâşmariu a starostelui di sudeţ 1 Ioan Dascălu”.

b) Catagrafia satului Pogăneşti sau Petrimăneşti la anul 1832

„Numele şi porecla locuitorilor birnici şi hrisovoliţi:

302

Mihai Rusu Ion Ignat Iordan sân (fiul lui)

Mihalachi Mihail Dumitru sân Mihai Rusu Dumitrachi sân Borş Ioniţă sân Ciobanu Ioan sân Nichifor Borş Gavril sân Mălăncuş Levinti sân Cibotaru Toader sân Neculai

Mălăncuş Ioan sân Mălăncuş Pavăl sân Iordachi Tofan Niţă Hriste Ion Proca Ghiorghi Dămian Sămion sân Mihai Rusu Sofroni sân Gheorghe Tofan Iordan Cărnici (?) Gheorghe Lazăr Neculai sân Manoli Buraga Vasăli Neculiţă Toader sân Toader

Cogălniceanu

Ioan sân Dobre Ştefan sân Ion Ignat Ion sân Bordeianu Gavril Proca Vasăli Nistor Ioan sân Nistor Pintilii sân Dascălu Costachi Opre Irimia sân Bordeianu Ioan Panaiti Vasăli Ignat Vasăli Crăste Ghiorghi sân Strătulat Ioan sân Tătaru Radul Borş Miron sân Iftimi Vasăli sân Ioniţă Babă Nistor sân Andrii Gheorghi Diagul (?) Zaharia Mircea Toader sân Hariton Gheorghi Tătaru Iordachi sân Toader Pascu Anton sân Borde Nistor sân Gheorghi Tătaru Mihai sân Ioan Balan Vasăli Luncaşu

303

Neculai sân Ioniţă ..... Vasăli Balan Ioan Pascal Ioan Balan Toader Balan Vasăli sân dascălu Dumitru Toader sân Cogălniceanu Neculai sân Gavril Proca Nistor sân Ioan Ignat Varlam sân Vasile Crăsti Toader sân Vasile Codrianu

Toader sân Ion Dobu Ifrimu sân Ioan Balan Miron sân Ion Ignat Toader sân Ioan Balan Ioan sân Toader Balan Dumitru sân Iordan Cărnici Gheorghe sân Toader Ignat Gheorghi sân Ioan Andoni Vasăli sân Ioan Razu

Preoţi: Preut Ioan Luca – la biserica „Sf. Neculai” Preut Irimia Luca – la biserica „Sf. Neculai” Preut Gheorghi Luca – la biserica „Sf. Neculai” Diaconi: Diaconul Vârlan sân Dumitraşcu Dascăli: Ştefan sân Gavril Savin Gavril sân popa Ifrim Privilegiaţii şi acei apăraţi cu cărţile ocârmuirii: Neculai sân Diaconu Constantin vătaf – mazăl şi cu carti gospod

304

din 846, ghenarie, N. 6.

Leon sân Diaconu Constantin cu carti gospod, n. 7 Filip Cibotariu – vătaf în ograda ecsilinţii sale Bătrâno-nevolnici: Ghiorghi Hariton Manolachi Sava Văduvele: Maria lui Ioan Bordeianu Nastasia ............... Catrina lui Ioniţă Mărăncuş Paraschiva lui Ioniţă Balan Maranda lui Nistor Mihalachi Zoiţa lui Vasăli ............ Safta lui Vasăli Pascal Ioana lui Vasăli Mihalachi Irina lui Grigori Ignat

Catrina lui Ghiorghi Talpalari Aniţa ........... Nastasia lui Ghiorghi Lucan Maria lui Ion Lazăr Maria lui Dămian Iftina Puşcaşului Ilinca lui Vasăli sân Lazăr Frăsâna Căgălniceanului Rucsanda lui Vasăli Burlacu

Din cei 69 de birnici, se scad 13 slujbaşi volnici. Se adaugă Ghiorghi sân Nechifor Borş. Adecă cinci zeci şi şapte plătitori capitaţiei câti trei zeci şi şase lei”.

305

c) Catagrafia satului Pogăneşti şi Petrimăneşti la anul 1845

„Tagma bisericească: Ioan Luca - preot la biserica cu hramul Sfântului Neculai Ioan Dumitraşcu - preot la biserica cu hramul Sfântului Neculai Ghiorghi Luca – diacon Gavril sân popa Ifrim – dascăl Vârlan sân Popa Ioan - dascăl Ştefan Calciu – ruptaş Ghiorghi Hariton – vătăjel de la moşia boierească Bătrâno-nevolnici: Manolachi Sava – din birnicii di la aşăzare Ghiorghi sân Tofan – din birnicii di la aşăzare Niculai sân Grecu – din birnicii di la aşăzare Dămian sân Ciobanu – din birnicii di la aşăzare Ioan sân Crăsti – din birnicii di la aşăzare Costachi Mălăncuş – din nevolnicii vechi Andoni Luca – din nevolnicii vechi Strătulat Luca – din nevolnicii vechi Nechita Muntean – din nevolnicii vechi Văduve:

306

Maria Bordeianului Maria Diaconiţăi Ilinca .......... Maria lui ........... Catrina lui Ciuntuc Ioana ......... Măriuţa Paraschiva lui Bălan

Paraschiva lui Vasăli Rusu Irina lui Dumitru Catană Iftimia Puşcaşului Ioana Procăi Catrina lui Mălăncuş Maria lui Ioniţă Babă Aniţa lui Borş

Birnici: Vasăli Bălan Toader Pascal Gheorghi Tătaru Ioan Pascal Ioan Bălan Toader Bălan Vasăli Pascal Vasăli Crăsti Vasăli Ignat Vasăli Codreanu Toader Răzmeriţă Ioan Ignat Irimia sân Bordeianu Gavril Proca Toader sân Gărnicean (?) Niţă sân Crăsti Ştefan sân Bălan Levinti sân Cibotar Ştefan sân Gavril

Iordan sân Cărinci Ioan sân Dobă Carpu sân Cărinciu Toader Macari Vasăli sân Lazor Ioniţă sân Ciobanu Pintilii sân Dascălu Vasăli sân Diaghi (?) Ioan sân Grecu Nistor sân Andrii Ioan sân Tătariu Ioan sân ……… Gavril sân Mălăncuş Dumitrachi sân Borş Ioan sân Orbu Grigori sân Ignat Anton sân Borde Ioan sân Nistor Mihalachi

307

Ghiorghi sân Strătulat Ioan sân Bordeianu Dumitru sân Mihai Rusu Ghiorghi sân Diagu Ioan zet …….. Vasăli Rusu Nechita Machidon Neculai sân Manoli Buraga

Vasăli sân Mihălachi – vornicel

satului Sava Mălăncuş Ioan sân Mălăncuş Sofroni sân Ghiorghi Tofan Neculai sân Lupu Tătar

Ghiorghi Tălpălaru – ci au fost scris în dosul tăbliţei aşezării Costachi Opre– ci au fost scris în dosul tăbliţei aşezării Ioan Răileanu– ci au fost scris în dosul tăbliţei aşezării Ghiorghi sân Luca– ci au fost scris în dosul tăbliţei aşezării Neculai sân …….– ci au fost scris în dosul tăbliţei aşezării Vasăli Cuţanu– ci au fost scris în dosul tăbliţei aşezării Mihaiu sân Rusu Neculai sân diaconu Costachi – însurat 840 – ficior di diacon Ioan sân diaconu Costachi – însurat 844 – ficior di diacon Vasăli Mălăncuş – vinit di la sat Lunca Banului Ioan Panaiti – vinit din Huşi Marin sân Iftimi – vinit din Huşi Neculai Vrânceanu – din căpătăierii vechi ai acestui sat Andrii sân Vasăli Lazăr – însurăţăl 844 Vasăli Bălăcealu – însurăţăl 842

308

Neculai sân Ioniţă Ciobanu – însurăţăl 844 Nistor sân Ghiorghi Tătar – însurăţăl 844 Toader sân Ghiorghi Hariton – însurăţăl 843 Zaharia ……. – însurăţăl 839 Radu Borş – însurăţăl 840 Mihai sân Ioan Bălan – însurăţăl 845 Vasăli sân Ioniţă Baba – însurăţăl 839 Iordachi sân Toader Pascal – însurăţăl 839 Sava sân Toader Proca – însurăţăl 839 Vasăli sân Nistor Mihalachi – însurăţăl 843 Marin sân Post Panfili – însurăţăl 841 Vasăli Neculai Ghiorghi Lazor – însurăţăl 844 Ştefan sân Ioan Ignat – însurăţăl 844 Pavăl sân Iordachi Tofan – însurăţăl 842 Vasăli Rotariu – însurăţăl 843 Vasăli sân Gavril Proca – însurăţăl 839 Filip Cibotariu – însurăţăl 844 Toader sân Neculaiu Mălăncuş Ioan sân Nechifor Borş – însurăţăl 842 Iordan sân Mihalachi Mihăilă – însurăţăl 842 Ghiorghi Dămian – însurăţăl 842 Sămion sân Mihaiu Rusu – însurăţăl 843 Iov sân Mihai Rusu – însurăţăl 844 Ivanciu Calciu – holteiu din Huşi, crâşmariu tocmit … Andrii sân Roman Vasăli sân Toaderaş- din Brădiceşti, cioban la stână Ioan sân Dumitru Poeanar – văcariu la sat Niculii Munteanu – din Huşi, tij (la fel) văcar la sat Alicsandru sân Lupu - …, din ţinut Ieşii – cioban la sat

309

Vasăli Răileanu – di la Epureni, cioban la sat Vasăli ….. – di la Huşi ………………. Petre Mocanu – di loc di la Bohotin – cioban la stână Ilii sân Mihai – ….., di la ţinut Vaslui - cioban la stână Martori: Eu Mihalachi Borş Eu Nistor Andrii Eu V. Diagu Eu Ghiorghi Petru Eu Livinti Cibotariu

Eu Niţă Crăsti Eu Ioan Balan Eu Vasăli Crăsti Eu Ioan …. Eu Dumitrachi Borş”.

d) Catagrafia satului Petrimăneşti (Pogăneşti) la anul

1846 a dumnealui Andrii Pizanii „Numele şi porecla locuitorilor birnici şi hrisovoliţi: Vasăli Balan Toader Pascal Ghiorghi Tătaru Ioan Pascal Ioan Balan Toader Balan Vasăli Pascal Cvasăli Crăsti Vasăli Ignat Vasăli Codreanu Toader Răzmeriţă

Ioan Ignat Irimia sân Bordeianu Gavril Proca Toader sân Cogălniceanu Niţă sân Crăsti Ştefan sân Bălan Livinti sân Ciobotariu Ştefan sân Gavril Iordan sân Cărnaciu Ioan sân Babă Carp sân Cărnaci

310

Toader Măcari Vasăli sân Lazu Ioniţă sân Ciobanu Pintilii sân Dascălu Vasăli sân ………. Ioan sân Grecu Nistor sân Andrii Ioan sân Tătaru Ioan sân ……. Gavril sân Mălăncuş Dumitrachi sân Borş Ioan sân ……… Grigori sân Ignat Ioan sân Borde Ioan sân Nistor Mihălachi Ghiorghi sân Strătulat Ioan sân Bordeianu Dumitru sân Mihaiu Rusu Ghirghi sân ……. Ioan zet (ginerele lui) Mihail Vasile Rusu Nichita Machidon Nechita sân Mihalachi Buraga Vasăli sân Mihalachi Sava Mălăncuş Ioan sân Mălăncuş

Sofroni sân Ghiorghi Tofan Nechita sân Lupu Tătaru Ghiorghi Tălpălariu Costachi Opre Ioan Răileanu Ghiorghi sân Luca Neculai sân Dumitru Vasăli Huţanul Mihaiu sân Rusu Neculai sân diaconu

Costantin Ioan sân diaconu Constantin Vasile Mălăncuş Ioan Panaiti Marin sân Iftimi Niculaiu Grăniceanu Andrii sân Vasăli Lazu Vasile Burlăceanu Neculai sân Ioniţă Ciobanu Nistor sân Ghiorghi Tătar Toader sân Ghiorghi Harton Zaharia Mircea Radu Borş Mihaiu sân Ioan Bălan Vasile sân Ioan Bălan

311

Iordachi sân Toader Pascal Sava sân Toader Proca Savin sân Nistor Mihălachi ……. Sân Postu Panfil Vasile Neculaiu Ghiorghi Lazor Ştefan sân Ioan Ignat Pavăl sân Iordan Tofan Vasâli Rotariu

Ioan sân Gavril Proca Toader sân Neculaiu Mălăncuş Ioan sân Nichifor Borş Iordan sân Mihălachi Mihăilă Ghiorghi Dămian Sămion sân Mihai Rusu Ştefan ……. Iovu sân Mihalachi Rusu

Osăbite stări de locuitori aflători în acest sat,

nesupusă la nici un fel de dări şi havalele:

La biserica cu hramul Sfântul Neculai: Preoţi: - Ioan Luca

- Ioan Dumitraşcu Diaconi – Ghiorghi Luca Dascăli – Gavril sân popa Ifrim

- Vărlan sân popa Ioan

Bătrâno-nevolnici: Ghiorghi Hariton Mihalachi Sava Ghiorghi sân Tofan Neculai sân Grecul Dămian sân Ciobanu

Ioan sân Crăsti Constantin Mălăncuş Andrii Lupul Strătulat Luca Nechita …..

Văduvele:

312

Maria Maria Ilinca Maria Catrina Ioana Măriuţa Paraschiva Paraschiva Irina Iftimia Ioana Catrina Maria Aniţa

90 de birnici. Se scad 18 nume, slujbaşi volnici ce după aşăzari să lasă

pentru slujba moşiei proprietarului. Rămân 72 de locuitori birnici plătitori capitaţiei, care să socotesc câti trei zeci lei unul cu altul pi an bani birului”.

Bibliografie

313

Izvoare I. Documentare a). Inedite. Fondurile de documente de la: Direcţia Judeţeană a Arhivelor

Naţionale Iaşi (fondurile Documente, Isprăvnicia Ţinutului Fălciu şi Vistieria Moldovei), Vaslui (fondurile Prefectura judeţului Fălciu, Şcoala primară Pogăneşti), Episcopia Huşi.

Dosar monografic al comunei Pogăneşti, 1967 (manuscris). b). Edite

Antonovici, Iacov, Opisul documentelor Episcopiei Huşilor. Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi. Moldova, vol. I, (1398 -

1595), Bucureşti. Catalogul documentelor moldoveneşti aflate în Arhiva Istorică Centrală

a Statului (1621 – 1652), vol. II Bucureşti, 1959, întocmit de M. Regleanu, Veronica Vasilescu, Doina Duca.

Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti de la Ştefan voievod. 1517 – 1527, Iaşi, 1943.

Documente privind marea răscoală a ţăranilor din 1907, vol. II, Desfăşurarea răscoalei. A. Moldova, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983.

Foaie sătească a Principatului Moldovei, nr. 15 - 16. Ghibănescu, Gheorghe, Surete şi izvoade, vol. IV, Iaşi, 1908; vol. XVII,

Huşi, 1927. Iorga, Nicolae, Studii şi documente, vol. V, doc. 2764, cu referire la

Condica de porunci, corespondenţe, judecăţi şi cheltuieli a lui Constantin Mavrocordat ca domn al Moldovei.

Marinescu, Florin; Caproşu, Ioan; Zahariuc, Petronel; Documente româneşti din arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos, catalog, vol. I, Ed. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005.

Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea I, Chişinău, 1975. Uricarul, vol. XVI, 1890. Clit, Costin, Documente inedite privind şcolile săteşti din judeţul Fălciu

(1864 - 1869), în Prutul, anul V, nr. 2 – 3 (39 - 40), februarie . martie 2005. Idem, Date provizorii ale recensământului general din 1941 privind

judeţul Fălciu, în Prutul, anul II, nr. 10 (19), decembrie 2002. Idem, Preoţi slujitori ai bisericilor din judeţul Cahul la 1870 în Elanul,

nr. 17, decembrie 2002.

314

Idem, Slujitorii bisericilor din ţinutul Fălciu, în Prutul, 3, nr. 2-3 (21 – 22), februarie – martie 2003.

Idem, O vidomostie inedită cu slujitorii bisericilor din judeţul Fălciu la 1840, în Elanul, nr. 35, ianuarie 2004.

Idem, Documente inedite privind Şcoala catehetică din Huşi (1848 - 1849), în Prutul, anul III, nr. 5 (24), mai 2003.

Idem, Un tablou statistic eclesiastic inedit al judeţului Fălciu din 1864, în Prutul, anul I, nr. 6, iunie 2001.

Idem, Slujitori ai bisericilor din ţinutul Fălciu, în Prutul, aprilie 2002. Idem, Slujitorii bisericilor din judeţul Fălciu la 1880, în „Elanul”, nr. 61,

martie 2007. Idem, Un document inedit privind activitatea din Eparhia Huşilor (1925

- 1943), în Acta Moldaviae Meridionalis, vol. XXII – XXIV, 2001 – 2003. Idem, Preoţi slujitori ai bisericilor din judeţul Cahul la 1870 în Elanul,

nr. 17, decembrie 2002. Idem, Documente inedite privind şcolile săteşti din judeţul Fălciu (1864 -

1869), în Prutul, anul V, nr. 2 – 3 (39 - 40), februarie - martie 2005. 23 August 1944, Documente, vol. I (1939-1943), Bucureşti, 1984, p. 81,

doc. 56. II. Narative Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981. Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1955,

ediţie critică, cu glosar, indice şi o introducere de Iorgu Iordan. III. Lucrări generale şi speciale

Andronic, Al., Un mormânt sarmatic descoperit la Vaslui, în SCIV, 14, 2, 1963.

Andronic, Al.; Neamţu Eugen; Banu, Fl., Săpăturile de salvare de la Vaslui, în Materiale VIII.

Avram D. Tudose, Constantin Neamţu, Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altătadă şi acum, Casa agronomului, 1974.

Băcăoanu, Vasile; Barbu, Nicolae; Pantazică, Maria; Ungureanu, Alexandru; Chiriac, Dumitru; Podişul Moldovei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

Băican, V.; Nica, Dragoş; Populaţia judeţului Vaslui în documentele cartografice şi statistice de la sfârşitul sec. al XVIII – începutul sec. al XIX – lea, în Prutul, anul V, nr. 1 (38), ianuarie 2005.

315

Bichir, Gh., Sarmaţii la Dunărea de Jos în lumina ultimelor cercetări arheologice, în Pontica, 5.

Idem, Les sarmates Bas Danube, în „Dacia”, N.S., XXI, 1977. Buzdugan, Costachi, Cercetările arheologice de la Giurcani, judeţul

Vaslui, în Cercetări arheologice, IV, Bucureşti, 1981 Idem, Săpăturile arheologice din anul 1980 de la Giurcani, judeţul

Vaslui, în Cercetări arheologice, V, Bucureşti, 1982. Butnaru, Adrian, Novaci şi Duda. Pagini de istorie, Ed. Pim, Iaşi, 2007. Buţureanu, Gr. C., Din nevoile poporului român, p. 33 – 34, apud

Gheorghe Iacob, Luminiţa Iacob, Modernizare – europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II – lea, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.

Calestru, Vasile, Jurnalul Principelui Iacob Sobieski, fiul regelui Ioan, asupra campaniei polone din Moldova (1686), în Cronica Episcopiei Huşilor, X, 2004.

Călători străini despre Ţările Române, volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandru-Dersca şi Paul Cernovodeanu, vol. VII.

Chifu, Iulian; Cubreacov, Vlad; Potoroacă, Mihai, Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti. Studiu asupra practicilor şi legislaţiei aplicabile în Republica Moldova, Editura „Alfa şi Omega”, Chişinau, 2004.

Chirica, Vasile; Tănăsache, Marcel; Repertoriul arheologic al jud. Iaşi, vol. I, Iaşi, 1984.

Chiriţă, C., Dicţionarul geografic al judeţului Fălciu, Iaşi, 1893. Clit, Costin, în Circulaţia cărţii vechi în parohiile Episcopiei Huşilor la

1898, în Cronica Episcopiei Huşilor, vol. V, 1999. Idem, Oraşul Huşi în însemnări inedite între anii 1944 – 1947, în

Cronica Episcopiei Huşi, vol. V, Huşi, 1999. Idem, Unele aspecte privind oraşul Huşi în anii 1944 – 1946, în revista

Est , nr. 1/2000. Idem, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Huşi, Ed. Sfera, Bârlad, 2006. Cloşcă, Constantin, Căminul cultural – principala instituţie a satului

românesc în perioada interbelică (1919 - 1939), în Zargidava, revistă de istorie, VI, Ed. Conexiuni, Bacău, 2007.

Codreanu, Theodor, (coordonator), Istoria Huşilor, Ed. Porto - Franco, Galaţi, 1995.

Coman, Ghenuţă, Statornicie şi continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, Ed. Litera, Bucureşti, 1980.

Lascăr, Constantin, Contribuţiuni monografice asupra şcoalei primare din judeţul Fălciu, Huşi, 1936.

316

Corlăţeanu, Dragoş, Calendarul din bătrâni, Ed. “Cuvântul Nostru”, f. an.

Dan, Ilie, Nume proprii româneşti, Ed. Timpul, Iaşi, 2006. Dezvoltarea economico – socială a judeţului Vaslui (1968 - 1977),

Direcţia Judeţeană de Statistică Vaslui, 1978. Dezvoltarea economico – socială a judeţului Vaslui (1965 - 1980),

Direcţia Judeţeană de Statistică Vaslui, 1981. Dumitrescu, Hortensia, La station préhistorique de Horodiştea sur la

Pruth, IX-X, 1941-1944. Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei vechi a României, vol. I, A – C, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1994. Erdeli, George, Geografia umană a României (curs universitar) 2006. Folescu, Vasile, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa editorială Demiurg,

2003. Fruntaşu, Iulian, Istoria etnopolitică a Basarabiei (1812 - 2002), Ed.

Cartdidact, Chişinău, 2003. Ghibănescu, Gh., Răbâia şi moşiile din jur, Huşi, 1927. Idem, Kogălnicenii, Iaşi, 1933. Idem, Originea Huşilor. Ghinea, Eliza; Ghinea, Dan, Localităţile României. Dicţionar, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 2000. Ghenghea, Petru, Monografia Şcoalei nr. 3 băieţi, Huşi, 1935. Ghenoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Ed. Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 1977. Giurescu, C., C., Istoria românilor, partea I şi II, De la moartea lui Mihai

Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821), Ed. All, Bucureşti, 2000.

Idem, Principatele Române la începutul secolului XIX, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

Idem, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, volumul I, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964.

Graur, Al., Nume de locuri. Gugiuman, I.; Cârcotă, V.; Băican, V., Dicţionarul geografic al judeţului

Vaslui, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1988. Gugiuman, Ion, Depresiunea Huşi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959. Hitchins, Keith, Românii, 1774 – 1866, Ed. Humanitas, Bucureşti. Ioniţă, I., Noi descoperiri sarmatice pe teritoriul Moldovei, în Arh. Mold.

II-III, 1964. Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

317

Idem, Toponimie românească, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963. Iorga, N., Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor,

vol. I, Ed. 100+1 Gramar S.A, Bucureşti, 1995. Istorie. Manual pentru clasa a V – a, Chişinău. Istrati, Corneliu, Vechi sate din ţinutul Fălciului, în AIIAI, XXIII/1,

Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 1986. Lahovari, George Ioan, Marele dicţionar geografic al României, vol. V,

fascicula I, Bucureşti, 1902. Lefter, Lucian-Valeriu; Ştefănescu, Sergiu; Văcaru, Silviu, Dumeştii

Vasluiului, Ed. Panfilius, Iaşi, 2006. Melchisedek, Ştefănescu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea

numire, Bucureşti, 1869. Mocanu, Neculai T., Monografia comunei rurale Stănileşti pe Prut,

Bucureşti, 1905. Modificări de parohii în Buletinul Episcopiei Huşilor, anul I, nr. 4,

februarie 1925. Monografia căii ferate Crasna-Huşi, f. a, f an. Nedelciuc, Vasile, Republica Moldova, Ed. Universitas, Chişinău, 1992. Negruţi, Ecaterina, Din istoria grădinăritului în România în epoca

modernă, în AIIAI, 1987, XXIV, partea a II-a, Iaşi. Opaschi, Cătălina, O spiţă de neam a familiei Racoviţă şi un “vicleşug

asupra altui vicleşug”, în Muzeul Naţional, XVII, Bucureşti, 2005. Palade, Vasile Noi descoperiri sarmatice în zona Bârladului, în Hierasus,

1981. Partene, Constantin, Istoria târgului Drânceni şi a comunei, Ed. Noua,

Piatra- Neamţ, 2002. Pencu, Costică, Populaţia judeţului Vaslui, Direcţia Judeţeană de

Statistică Vaslui, 1992. Pilat, Liviu, Comunităţi tăcute. Satele din parohia Săbăoani (sec. XVII -

XVIII), Ed. “Dumitru Mărtinaş”, Bacău, 2002. Plugaru, Ştefan, Contribuţii la o monografie: Şcoala primară Pogăneşti,

comuna Stănileşti, în Elanul, nr. 56, octombrie 2006. Idem, Biserica cu hramul „Sf. Nicolae” din satul Pogăneşti, com.

Stănileşti, jud. Vaslui, în Elanul, nr. 66, august 2007. Idem, Privire în oglindă: Pogăneştii din stânga şi din dreapta râului

Prut. Schiţă pentru o monografie, în Dor de Basarabia, nr. 9, anul II, Iaşi. Ravaru, Dan, Folclor. Etnografie. Istorie locală, vol. I, Ed. Cutia

Pandorei, Vaslui, 1998.

318

Rotaru, Doina, Mărturii de artă plastică din judeţul Vaslui: porteretul votiv (sec. XVIII - XX), în Acta Moldaviae Meridionalis, vol. II, Anuarul Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare” Vaslui, XXII – XXIII.

Rotaru, Marin; Chiriac, Laurenţiu; Varvara, Florin; Onel, Cristian; Plugaru, Ştefan, Punctul arheologic „Movila Pescarului II din satul Pogăneşti, comuna Stănileşti, judeţul Vaslui”, în Elanul, august 2006, nr. 54, p. 1, 6-7.

Salomeia, Paul, Cercetări arheologice şi etnografice privind practicarea agriculturii în zona Huşilor în Prutul, anul II, nr. 3 (12), martie 2002.

Scurtu, Ioan; Hlidor, Constantin, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1992.

Sfânta Evanghelie după Luca, cap. 1/28 – 33, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, f. a.

Simionică, Elena, Judeţul Vaslui: elemente de istorie şi geografie locală, Ed. Macarie, Târgovişte, 1999.

Sion, Constantin, Arhondologia Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973.

Smeu, Georgeta Dicţionar de Istoria Românilor, Ed. Trei, Bucureşti, 1997.

Spinei, Victor, Un izvor otoman asupra campaniei de la Prut din 1711, în Memoria Antiquitatis, XIX, Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ, 1994.

Stafi, Ion, Spovedaniile Basarabiei, Chişinău, 2005. Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliographic al localităţilor şi

monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974. Idem, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova,

sec. XIV – XVII, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1971. Şandru, D., Reforma agrară din 1921 în România, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1975. Şăineanu, Lazăr, Dicţionar universal al limbii române, vol. II, Ed. Mydo-

Center, Bucureşti, 1997. Şuşnea, Gheorghe, Observaţii privind scăderea cantităţii de precipitaţii

atmosferice în zona oraşului Huşi, în ultimi 25 ani (1975 - 2000) în Prutul, anul 1, nr 7, iulie 2001.

Testamentul lui Petru cel Mare în Texte care au zguduit lumea, Ed. Moldova, Iaşi, 1997.

Tezaur toponimic al României. Moldova. Vol. I. Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale (1772 - 1988). Partea a II – a. Unităţi simple (localităţi şi moşii), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991.

319

Tezaur toponimic al României. Localităţile Moldovei în documente cartografice, coordonator Dragoş Moldoveanu, Iaşi, 2006.

Tofan, Constantin, Evoluţia perioadelor de foamete, partea a II-a, în Carpica, XXXIV, Ed. Documentis, Iaşi, 2005.

Tudosie, Avram, D.; Neamţu, Constantin, Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată şi acum, Casa agronomului, Vaslui, 1974.

Ujeuca, Petru, Caragaci – sat românesc din Bugeac, Ed. Sfera, Bârlad, 2006.

Vasilescu, Iconomul Coman, (revizor eparhial), Silvestru Bălănescu. Episcop al Eparhiei Huşilor între anii 1886 – 1896, Bucureşti.

Vetrişanul, Ioan, Mâcnea, Atingerea mitului. Vetrişoaia. 475 de ani File de monografie, Ed. Timpul, Iaşi, 2003.

Vlăduţiu, Ion, Etnografie românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973. Vulcănescu, Romulus, Etnologie juridică, Ed. Academiei RSR,

Bucureşti, 1970. Vulpe, Radu, Săpăturile de la Poieneşti din anul 1959, în „Materiale I”,

1953. Zaharia, N.; Dâmboviţa, M.P., De la paleolitic până în secolul al XVIII-

lea, Bucureşti, 1970. Zaharia, N., Două vase pictate din grupul Horodiştea-Folteşti

descoperite la Iaşi, în Arheologia Moldovei, II-III, 1964. Zugravu, Aurel, Judeţul Vaslui - file de monografie, 1972. Xenopol, A., D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX,

Mavrocordaţii, Bucureşti. 26 de zile. Acţiunile Corpului 5 armată în cadrul Armatei 4 române în capul de pod de la Ţiganca (22 iunie –18 iulie 1941), Asociaţia » ProMoTin »,Ed. Ştefan Plugaru "Stefan Plugaru" stefan_plugaru@yahoo.com Urmează 2 hărţi

320

321

322

323