Ana Maria SANDU

Imediat după ce am zis „da, o să scriu un text despre cenaclul „Litere“, m-am melancolizat din mai multe motive:

1. au trecut aproape nouă ani de atunci.2. e al naibii de greu să scriu despre tinerețea

mea, despre oamenii pe care i-am întîlnit într-o perioadă a vieții cînd mă simțeam atît de dezorientată și de fragilă.

3. nu mă văd foarte des cu „colegii“ de ce-naclu, dar îi simt, în continuare, apropiați. Au rămas, într-un fel, „cititorii mei ide-ali“. E tare greu de explicat așa ceva, nu?

Apoi, de teamă ca nu cumva memoria să-mi joace feste, am întors casa pe dos în căutarea unui număr din Litere nouă, în care mi-am adus aminte, ca prin ceață, că scrisesem, în 1999, o cronică de cenaclu la cald. Muream de curiozitate să văd textul meu de acum mai bine de 8 ani. Memoria mea avea ne-voie de o infuzie proaspătă. Am avut noroc, l-a găsit un prieten și mi l-a dat. Textul suna cam așa:

„Pînă la urmă ce nu s-a schimbat? Ce a rămas din spiritul cenaclului „Litere“, după ce sala 118 a fost de mult uitată? La fel și barul de jos, unde am ținut în trecut cîte-va ședințe. Sala de consiliu a devenit și ea de curînd o amintire, iar mulți dintre cole-gii noștri cenacliști au absolvit facultatea.

Cred că puține, dar suficiente piese de rezistență cenaclieră ne fac să ne întîlnim în fiecare săptămînă, să ne ascultăm prietenii, să-i lăudăm sau să-i criticăm, să așteptăm să apară un cititor necunoscut cu niște texte strong și să ne dea pe toți pe spate.

Să-l auzim pe Mircea Cărtărescu cum spune la sfîrșit de tot ce crede, cum găsește sîmburele de diamant din tot ce s-a citit în seara res pectivă. Mi se pare, de multe ori, că discursul lui e mai frumos decît lectura propriu-zisă.

Printre cunoscătorii a cestui cenaclu e po-sibil să existe unii care să-l considere, după cinci ani și mai bine de existență, un pic cam bunic și mai alt fel decît ce fusese odată. Poate că vine prea multă lume, apare menționat ca eveniment în informativul Șapte seri și ne cunoaștem, mulți dintre noi, prea bine ca să ne mai putem surprinde.

Numai că, în felul acesta, am face ab-stracție de nou-veniții, de cenacliștii tineri, cărora, ajunși în această facultate, li se livrea-ză tot felul de informații, unele mai deștepte ca altele, iar dacă li s-a năzărit să scrie ei înșiși literatură, vor trebui preveniți că e o chestie care nu dă bine, cu mici excepții, în facultatea noastră. Pledoaria pro-cenaclu de mai sus poate părea ușor cam altruistă pentru orgoliile de scriitori care ne tot bîn-tuie, fie că sîntem la început sau tocmai am depășit faza cu pricina. În acest caz, voi apela la o justificare sentimentală: dintre multele mele zile de studenție, cele mai vii în minte sînt serile de miercuri în care mergeam la cenaclu, iar cele mai puternice momente au fost cele în care am citit și greii m-au făcut praf. Strîngeam din dinți tot drumul pînă acasă și niciodată nu-mi amintesc să fi avut o poftă mai mare de scris ca atunci.“

Februarie, 2008. Din fericire, pot să-mi asum în întregime textul scris atunci. I-aș adăuga acum o dimensiune de sociologie li-terară și puțină căldură, pe care nu le aveam atunci, cînd lucrurile se întîmplau pur și simplu. Mircea Cărtărescu scria Orbitorul și-și petrecea o seară pe săptămînă cu noi. Sîngele nostru pulsa, citeam, scriam și ne

antrenam să fim scriitori. Mirosea a încer-cări, a creiere încinse, inflamate. N-aveam răbdare să realizăm că Mircea făcea un gest extrem de generos, că nimic nu e mai pe muchie pe lumea asta decît să stai și să asculți, să le dai aripi unor tineri sau, din contră, să-i mai temperezi. Un cenaclu e o groapă cu lei. Scapă cine poate și depinde numai de tine ce faci, cum te scuturi, cum îți aranjezi sufletul mototolit și pleci mai departe. Mă simt norocoasă că m-am dus la întîlnirile alea săptămînale. Am ascultat, mi-am lăsat toți porii deschiși și cred că asta a contat. Pentru mine și pentru scrisul meu. Nu m-am numărat printre „vedetele“ cenaclului. Doar spre sfîrșitul întîlnirilor am scris și citit lucruri despre care s-a zis că ar fi bune. Nici de asta nu-mi pare rău.

Din contră, cred că e important să cazi și să te dai cu fundul de pămînt ca să scoți mai mult de la tine. Nu ne-am purtat nici atunci, nici după ce această etapă „cenacli-eră“ din viață se consumase, ca și cînd am fi făcut parte dintr-o sectă. Am rămas doar niște oameni foarte diferiți, îndrăgostiți de literatură. Nu ne întîlnim foarte des, dar ne citim unii altora cărțile. Unii dintre noi au continuat să scrie, alții au ajuns în alte zone

– probabil asta e soarta oricăror cenacliști. Am citit cronici care începeau așa: „deși autoarea și-a făcut ucenicia literară în cena-clul păstorit de Mircea Cărtărescu, textele sale continuă mai degrabă maniera Simonei Popescu“.

Am simțit nevoia unor critici de a ne or-dona în niște căsuțe, probabil e mai ușor așa, dacă aplici unor scriitori pe care nu știi de unde să-i iei niște ștampile. Și cea mai la îndemînă li s-a părut a fi povestea cu ce-naclul „Litere“. Dacă ar fi să explic cum se fac diferențele în materie de grupuri litera-re, cred că m-aș gîndi la un lucru simplu: cei mai mulți se poartă/se promovează ca și cînd ar face parte dintr-o grupare gen „Martorii lui Iehova“.

Aici cred că rolul important l-a avut Mircea. Cînd ești tînăr și literatura e pentru tine cea mai tare religie, contează mult cu cine te întîlnești. Modelul normalității e atît de rar în lumea literară, încît atunci cînd îl găsești, n-ai cum să nu te bucuri. Dacă ți se tatuează pe creier imaginea scriitorului re-voltat, neînțeles, așa o să sfîrșești. De la serile de cenaclu am înțeles că poți să fii scriitor și să-ți vezi de „meseria“ ta, fără să fie nevoie pentru asta de focuri de artificii suplimen-tare. Cred că „modelul normalității“ se simte în cazul majorității scriitorilor care au trecut prin cenaclu. La ei și la cărțile lor mă gîn-desc cu infinită tandrețe… n

Studiu de caz

Cezar PAUL-BĂDESCU < Dumitru BĂDIȚA < T.O. BOBESvetlana CÂRSTEAN < Paul CERNAT < Adina DINIȚOIUDomnica DRUMEA < Sorin GHERGUȚ < Mihai GRECEA

Marius IANUȘ < Mihai IGNAT < Doina IOANID < Cristina ISPASAlex MATEI < Angelo MITCHIEVICI < Victor NICHIFOR

Ioana NICOLAIE < Oana Cătălina NINU < Costi ROGOZANUAna Maria SANDU < Cecilia ȘTEFĂNESCU < Răzvan ȚUPA

Tudor VLĂDESCU < un cristian

Ana Maria SANDU (născută la 22 decembrie 1974, în Târgu Jiu). În 1998, a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și masteratul de Literatură Română Contemporană. A contribuit cu articole și eseuri la Dilema, Vineri, Observator cultural, aLtitudini, Noua literatură, Cosmopolitan, Gla­mour, Re:Pu blik. În 2003, a publicat Din amintirile unui Chel basan (Editura Paralela 45), un lung poem epic, nominalizat la mai multe premii literare importante. În 2006, a publicat romanul Fata din casa vagon (Editura Polirom) – o poveste despre identitate și hazard. Romanul este în curs de apariție la Editura italiană Zonza. În aprilie 2007, a fost prezentă la European First Novel Festival, la Budapesta, alături de alți tineri scriitori din Europa. A participat la numeroase tîrguri internaționale de carte, iar în aprilie 2008 a susținut o lectură publică la Viena, în cadrul programului ICR Viena „Vienna reads Romania“.

1nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009 I

SUPLIMENT

Sorin GHERGUȚ

Nu știu dacă textele din perioada cenaclului „Litere“ sînt cele mai bune texte pe care le-am scris. Dar

știu că orice text bun pe care l-am produs de atunci încoace este, în bună măsură, un ecou al acelor vremuri, că izbînda este le-gată de reușita transpunerii într-o forma mentis apropiată de cea din epoca aceea. Eventualele mele cărți sau grupaje de ver-suri în antologii sau reviste mi s-au părut, me reu, mai degrabă rezultate colaterale ale unei activități al cărei țel este o lectură pu-blică – ideală fiind o companie cît mai apro-piată de cea care îi număra – în ordinea uzuală (foarte) aproximativă a intervențiilor de la cenaclu și cu vinovate omisiuni – pe Simona Sora, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Ioana Nicolaie, Cecilia Ștefănescu, Doina Ioanid, Angelo Mitchievici, Mihai Ignat, Florin Dumitrescu, Mircea Cărtărescu.

Am perceput expresiile faciale și comen-tariile auditorilor, mai curînd decît cronicile tipărite, drept piatră de încercare a încercă-rilor mele. Și nu știu dacă, după ce perioada „Litere“ s-a încheiat, am mai avut vreodată aceeași motivație și mobilizare „întru litera-tură“. Mult timp, de fiecare dată cînd mi se părea că scriu ceva bine, undeva, preconștient, visam la o renaștere a „Literelor“ sau măcar la ivirea unui spațiu asemănător în care să pot citi textul aflat pe masă. Am trăit lipsa ședințelor de cenaclu cam așa cum trăiesc, cred, sportivii privarea de competiție: poți

juca în amicale, la antrenamente, în parc, dar nimic nu înlocuiește încleștările oficiale – în ocurență, cele orale, față de care pălesc cele mijlocite de pagina tipărită, înnegri-tă ori de cristalele sau de tubul catodic al monitorului.

Prima relație fericită cu un cenaclu am avut-o, trebuie s-o spun, înainte de „Litere“, la liceu. Se chema „Săgetătorul“, se întru-nea lîngă Cișmigiu, la „Gheorghe Lazăr“, și, fără a fi reprezentat întocmai un ideal formativ (l-am auzit pomenit mai tîrziu, la „Litere“, ca o cale a pierzaniei estetice) a fost – mă simt dator să adaug, pace Paul Cernat – orice altceva decît o pepinieră pentru Cîntarea României. „Săgetătorul“ e locul în care am descoperit că pot să pro-voc, cu un text, ilaritate, uimire, admirație și, în unele cazuri, iritare. Și locul în care i-am întîlnit prima oară pe cîțiva dintre cei cu care aveam să împart coperțile unor vo-lume colective: Răzvan Rădulescu (Tablou de familie), Dan Pleșa, Bogdan O. Popescu și D.M. Cipariu (Marfă). I-a urmat, în po-dul din Edgar Quinet, cenaclul „Central“, cu care „Litere“ s-a intersectat scurtă vreme și pe care istoria literară îl consemnează, și bine face, drept cenaclu „cu temă“: la fina-lul serilor de acolo se propunea o formulă pe care cei care se „înscriau“ trebuiau să o ilustreze, la următoarea întrunire, cu tex-te. La unele assignement-uri de acest felam reacționat decalat, dar temeinic: bună parte – dacă nu cumva partea bună – din grupajul cu care am participat la Tablou de familie e răspunsul întîrziat la sarcina de a

scrie, dacă-mi amintesc bine, ceva legat de sfera culinară (de aici titlul „cronici digestive și ecologicale“). Apariția cenaclului „Litere“ a fost salutară și fiindcă mi-a oferit un cadru în care să dau citire acelor texte și să scap, astfel, de frustrarea „expirării“ lor. Prilej să constat un lucru confirmat apoi de un nu-măr (pesemne prea) mare de împrejurări: există viață după deadline, ba chiar, poate, viața abia atunci începe. n

Sorin GHERGUȚ (născut în 1973, Bucu­rești), po et și traducător. A debutat în 1995 în volumul colectiv Tablou de familie (Editura Leka­Brâncuș, București, 1995), a ­lături de colegi de la cenaclul „Litere“. Debut individual cu volumul Time Out (Editura Timpul, Iași, 1998). Prezent, de asemenea, în volumul colectiv Marfă (Editura Salut, București, 1996) și, în traducere germană, în antologia ich bin ein ander ist bang, poesie aus Rumanien (Edition die horen, Bremerhaven, 2000). A tradus în română volume de William Burroughs, Charles Bu­kowski, Paul Auster. Absolvent al Facultă ții de Litere din cadrul Universității București, secția Română­Franceză, și al masteratului de Lingvistică Teoretică de la aceeași uni­versitate. A lucrat ca jurnalist la publicații cu profil didactic șia fost co res­pondent al revistei La Roumanie aujourd’hui (Lyon, Franța). În prezent, coordonează biroul de presă al Institutului Cultural Român.

Victor NICHIFOR

Primele mele încercări de a scrie (po-ezie) au avut loc relativ tîrziu, pe vre-mea cînd eram student la Facultatea

de Silvicultură din Brașov. Astfel, neavînd o pregătire formală de filolog, pentru mine cenaclurile literare au reprezentat liniile de forță care, inițial, mi-au dirijat lecturile și, în același timp, contactul cu un public pro-fesionist, (foarte) liber să-și exprime opiniile despre calitatea textelor pe care le scriam. În perioada studenției, am participat la ședințele cenaclului „Interval“, condus de Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun. După absolvi-rea facultății m-am mutat în București, unde imediat am căutat un forum literar similar. În mod natural, m-am îndreptat spre Facultatea de Litere, unde am descoperit cenaclul „Litere“, condus de Mircea Cărtărescu.

Am început să particip la ședințele cena-clului foarte entuziast, de la primele șe dințe

înțelegînd că am șansa de a întîlni oameni

inteligenți, pa sio-nați cunoscători de literatură, de

la care pot învăța multe. Am frecventat ce-naclul de-a lungul cîtorva ani (din păcate, nu atît de frecvent pe cît mi-aș fi dorit, din cauza presiunilor în urma deciziei de-a fi și om al muncii în plin capitalism), la fiecare ședință avînd senzația că ceea ce făceam noi era esențial, că lectura textelor, ulterior încăr-cate de comentarii, dădeau acelui spațiu un spirit aparte. Cartea mea, intitulată Epoca Lu,pe care am scris-o în acea perioadă, este, evi-dent, și rezultatul comentariilor pe marginea ei în ședințele cenaclului „Litere“. În mod de-osebit, am vie în mine ședința în care am citit un fragment scatologic (ulterior, publicat și în antologia Ferestre 98), controversat prin natura sa; țin minte, a existat o paletă largă de reacții; întîmplarea a făcut ca unele dintre cele mai acide comentarii să fie foarte inteli-gent articulate, astfel încît, pentru unul dintre puținele momente în viață, am trăit efectul paralizant al clipelor în care inima supurea-ză în timp ce creierul îți jubilează; la sfîrșitul ședinței, Mircea Cărtărescu a menționat că, prin reacția participanților la acel text, cena-clul nostru a demonstrat că atinsese un nivel de maturitate. Dacă inițial mai aveam oare-care dubii, în urma acelei ședințe am înțeles

că fragmentul respectiv, cu mici modificări, își găsise loc definitiv în cartea mea.

Cel mai important lucru pentru noi, tineri scriitori plini de entuziasm și făr’ de nume, a fost inițiativa lui Mircea Cărtărescu de a pu-blica, sub umbrela sa, pe acei scriitori pe care dînsul i-a considerat cei mai reprezentativi în acel moment. Astfel au apărut două antolo-gii: Tablou de familie și Ferestre 98, ceea ce a reprezentat un demers deosebit de generos, o rampă de lansare pentru toți cei publicați. Mulțumim din nou, Mircea Cărtărescu!

Cumva neașteptat, astăzi, la aproximativ zece ani de la încetarea cenaclului „Litere“, constat un beneficiu la care nici nu m-am gîndit în vremea în care eram concentrați să ne citim textele, să învățăm din comentariile celorlalți – anume, formarea unor prietenii care rezistă probei timpului.

Multe evenimente majore au avut loc în viața mea de cînd cenaclul „Litere“ a încetat să mai existe: am făcut saltul în vîrsta a II-a, am devenit tată, mi-am schimbat domiciliul în Statele Unite, am scris noi cărți. Această distanță temporală și spațială mă face să pri-vesc cenaclul „Litere“ cu obiectivitate caldă, ca unul dintre lucrurile care vor ține întot-deauna România aproape de inima mea, ca una dintre experiențele care te ajută să fii îm-păcat cu tine, entuziast că ai făcut parte din acel spirit, acel mod de viață. n

Despre cenaclul „Litere“

„Litere“, foneme, povești, povestiri, poemeO voce din off

un cristian

Cînd, în iunie 2007, revista pana mea lansa propunerea unei retros-pective a cenaclurilor Fa cultății

de Litere a Universității din București, două dintre ele, „Universitas“-ul și cena-clul Simonei Popescu aveau deja în lucru o antologie și un roman colectiv. Ideea, simplă, deloc simplistă, era aceea de relua-re în ordine invers-cronologică a celor mai importante astfel de grupări, despre care, altfel, nu existau decît sporadic informații. Insuficient studiate și perfect neglijate de ceea ce am numi memoria instituțională (nu doar lipsa unor opționale specializa-te, care să fixeze aceste momente și, in-direct, să constituie un punct de atracție pentru noile generații de studenți, dar și inexistența documentelor – caz concret, revista Litere nouă nu figurează pe lista publicațiilor secției de periodice a bibli-otecii), cenaclurile au încă multe povești de spus. Evident că o asemenea cercetare devine complexă. Nu și greoaie. Odată inițiat proiectul, strîngerea materialelor nu reprezintă un efort deosebit. Din -colo de cantitatea documentelor, aspec-tul pri oritar devine acela al construcției. Discuțiile pornesc din acest punct. De la întrebări precum „cine face suplimentul?“, „unde îl publică?“, „cînd apare?“, „în ce dis-tribuție?“ și „cu ce scop?“. De regulă, ne-fericită soluție, se alege un moment festiv. În principiu, există constrîngeri ne plă cute care fac pe unii să nu poată răspunde. Iată de ce acest supliment nu poate fi un do-sar propriu-zis. Dacă ar fi fost așa, ar fi inclus toți actanții principali, nu selectiv (deși lista inițială s-a mărit considerabil). În plus, numai din intervențiile lui Mircea Cărtărescu, fie că sînt prefețe, postfețe, in-terviuri, chiar fragmente de Jurnal, ar fi ieșit cîteva pagini bune. Dovadă că M.C. i-a susținut pe „puști“ programatic (vezi modelul impus de Nicolae Manolescu – cenaclu, debut în România literară, anto-logii colective) pentru o cursă lungă.

Aflați cumva între promoția nouăze-cistă (cu care au avut legături „la nivel înalt“, cazul Cristi Popescu) și grupul mi-lenarist (deschizînd chiar colecții „două-miiste“), „puștii“ lui Cărtărescu nu au fost asimilați, cu excepția „urmașului“ Ianuș (continuator al cenaclului, sub denumirea „Fracturi“), de nici o tabără. Răbdători, ei au avut de așteptat în același context al absenței interesului pentru publicarea autorilor români (urmînd să facă o bibli-otecă Polirom), scriind individual cărți și scenarii (chiar o ecranizare de roman) și nefiind propriu-zis un grup.

Ce avem acum sînt cîteva mărturii des-pre o perioadă romantică a literaturii afla-tă încă la putere și, atît prin construcție cît și prin suportul grafic abordat, o invitație lansată lui Mircea Cărtărescu, de a scrie o carte despre vîrstele acelui cenaclu. De aceea, răspunsurile la primele întrebări de mai sus aproape că nu contează. Singurul, adevăratul motiv al tuturor acestor încer-cări e acela de a afla ceva concludent des-pre evenimente/locuri/grupări care altfel riscă să rămînă în zona istoriilor personale sau a lui „a fost odată“. n

Supliment Observator cultural conceput de un cristian și realizat împreună cu Smaranda Șchiopu și Paul Cernat (arhiva Litere nouă), cu sprijinul Editurilor Polirom și Paralela 45 și cu acordul autorilor prezenți.

A R G U M E N T

S­a născut la 22 februarie 1970. A absolvit Facultatea de Silvicultură din Brașov, în 1994. După absolvirea facultății, se mută în București, unde lucrează ca inginer într­o fabrică, ulterior în trei societăți de comerț exterior, pentru a­și găsi locul în Departamentul „Resurse Umane“ al unei corporații multinaționale (inițial, în România, iar din 2002, în Statele Unite). Debutează în 1994 în revista România literară. A publicat: Aigess la Editura Eminescu în 1997; volumul colectiv

Ferestre 98 la Editura Aristrac, în 1998; epopeea intitulată Epoca Lu la Editura Paralela 45, în 2005; volumul de proză și poezie IMPORTANT la Editura Paralela 45, în 2007. De asemenea, a publicat grupaje de poezii în diverse reviste

literare: Cuvântul, Luceafărul, România literară, Vatra. În prezent, lucrează la un roman intitulat Resurse Umane. Alte informații pot fi accesate la www.victornichifor.com.

2nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009

II

„De fapt, apariția volumului se datorea-ză nu atît iubirii noastre, cît întîlnirii cu Mircea Cărtărescu, care ne-a încurajat și ne-a ajutat să-l publicăm. Cartea s-a nu-mit Tablou de familie și a fost publicată în 1995 la o editură obscură, pe numele ei Leka-Brâncuș, care ținea, întrucîtva, de Facultatea de Litere (autori, în afară de mine, mai erau Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguț și Mihai Ignat). În realitate, e mult spus că a apărut la această editură: textele ni le-am cules noi, tot noi am paginat-o, am făcut coperta și am venit, în cele din urmă, cu calcurile. Editura nu a făcut decît să tipă-rească (cu un copiator ceva mai perfor-mant) și apoi să broșeze paginile pe care tot noi le-am strîns, una peste alta, pentru fiecare exemplar în parte. Pentru ca după aceea, fiindcă nu primise nu știu ce bani de la Universitate, să se răzbune pe noi (nu editura, desigur, ci patronul ei) și să refuze să ne editeze cartea. De difuzat, am încer-cat tot noi s-o facem, numai că, neavînd ceea ce atît de suav se numește „personali-tate juridică“, nu am putut încheia nici un contract cu vreo librărie.“

Tinerețile lui Daniel Abagiu,Editura Polirom, 2004, p. 61

Cezar PAUL-BĂDESCU (n. 1968) a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București în 1994 și masteratul de Teoria Literaturii și Literatură Comparată la aceeași instituție. Din 1994, lucrează și colaborează în presa scrisă și audio­vizuală, la revista 22, Secolul XXI, Observator cultural, Ade­vărul literar și artistic, Radio Europa Liberă ș.a. Pînă în 2007 a ocupat funcția de redactor­șef la suplimentul Media & Cultură al ziarului Cotidianul, iar în prezent este redactor la Dilema veche, redactor­șef la Adevărul literar și artistic și șeful departamentului de cultură al ziarului Adevărul. A debutat editorial în 1995 în volumul colectiv Tablou de familie (Editura Leka­Brâncuș, București), care a obținut Premiul pentru Debut al revistei Tomis. Este coordonatorul antologiei de publicistică intitulate Cazul Eminescu (Editura Paralela 45, 1999). La Editura Polirom i­au apărut, în 2004, romanul Tinerețile lui Daniel Abagiu și, în 2006, romanul Lu minița, mon amour. Site personal:http://www.cp­b.ro.

La început, a fost prietenia. Eu, Svetlana Cârstean, Răzvan Ră du ­lescu, și apoi T.O. Bobe (în fine, la un moment dat a apărut și Cristian Popescu, poetul, dar nu ne­a ținut mult companie, că a a vut proasta inspirație să moară).

Cezar PAUL-BĂDESCU

O prietenie foarte intensă, cum nu mi-a mai fost dat să trăiesc nici-odată. Ne petreceam zile și nopți

împreună, mîncam sau dormeam împreună. Și ne citeam unul altuia textele, cu voce tare. Nu știu cum erau ceilalți, dar eu nu scriam pentru istoria literaturii, pentru posteritate și nici măcar pentru public. Scriam pentru Răzvan, Svetlana sau Teo. Tot ce îmi doream era să-i aud pe ei rîzînd – căci rîsul, în timp ce citeai, era un semn că le plăcea (dacă nu le plăcea, era o tăcere stînjenitoare, cu mutre încruntate și foieli în scaune).

Apoi ne-a venit ideea să ne întîlnim să citim ce scriseserăm în sala pe care Răzvan o avea închiriată la ultimul etaj, în Facultatea de Litere, unde făcuse o bibliotecă-ceainărie. Și, dacă mai veneau și alții, erau bine-veniți. Am preluat numele unui cenaclu avortat de alții, înaintea noastră – „Central“. Nu știu de ce am făcut-o, că numele era de-a dreptul idiot. Ne-am întîlnit de cîteva ori și am citit texte „la liber“, dar ne-am plictisit de chestia asta și ne-am gîndit să facem cursa mai pal-pitantă, să inventăm obstacole.

Adică să stabilim cîte o temă și constrîn-geri formale (de exemplu, „Dunga de la pantaloni – descriere pe două pagini“ – asta a fost chiar prima) într-o ședință și să scri-em pînă săptămîna următoare. Făceam, în mod inconștient, un fel de creative writing și, din joaca asta, au ieșit destul de multe lu-cruri faine. Ca să nu mai vorbim de faptul

că a fost un bun exercițiu de versatilitate scriitoricească.

În timp ce noi ne distram astfel, am auzit că s-a înființat în Facultatea de Litere un alt cenaclu, condus de Mircea Cărtărescu. Nu, nu ne-am bulucit într-acolo și, într-un prim moment, chiar ne-am îmbățoșat orgo-lios și am văzut în noul cenaclu un fel de concurență. Prin urmare, am continuat să ne facem jucărelele noastre și ne-am pro-pus să ignorăm cenaclul „Litere“. Numai că bățoșenia nu ne-a ținut mult: la întîlnirile noastre veneau din ce în ce mai puțini oa-meni și de proastă calitate. Cînd am văzut la un moment dat că, din cei trei amețiți care veniseră să se uite în gura noastră, era o tipă care croșeta de zor, eu am propus să pu-nem punct întregii povești. Ceilalți au fost de acord. Am plecat cu toții acasă, iar săptămî-na următoare băteam la ușa cenaclului lui Mircea Cărtărescu. Acolo, sala ge mea de lume – dar, pînă la urmă, nu asta conta… Cel care m-a făcut să nu mai lipsesc de la nici o ședință a cenaclului a fost tocmai Mircea. Am des-coperit în el un om ex-traordinar, de care m-am atașat din prima clipă. Și l-am inclus în cercul de prieteni apropiați pentru care scriu, a căror părere contează pentru mine. Dacă, cu prostioara noastră de „Central“, ne-am făcut mîna la scris, cenaclul „Litere“ ne-a trecut într-o nouă etapă și ne-a ajutat să conștientizăm că literatura e făcută să fie publicată. Aveam în față un scriitor valoros și matur, iar asta ne-a grăbit propria noastră maturizare literară.

Faptul că, după ceva timp, textele noas-tre chiar au apărut într-un volum colectiv (Tablou de familie, unde, pe lîngă noi, grupul

de la cenaclul „Central“, s-au adăugat și Sorin Gherguț și Mihai Ignat) nu a fost decît o urmare firească.

O urmare firească, dar care nu s-a făcut deloc cum ai pocni din degete, ci cu mare bătaie de cap. Cel care a luat taurul de coar-ne a fost Mircea Cărtărescu – dacă nu era el, volumul nu ar fi apărut. El a făcut nenumă-rate demersuri, a bătut la uși închise și-a pus toată energia la bătaie pentru apariția aces-tei cărți – pe vremea aceea, în 1995, nimeni nu era interesat să publice debutanți.

Cartea a apărut la o editură obscură, care avea un fel de xerox mai performant în sub-solul Facultății de Litere. De fapt, în afară de tipărirea propriu-zisă, toată treaba am fă-cut-o noi înșine: am cules textele (că pe vre-mea aceea calculatorul era un lucru rar și le

aveam bătute la mașină), le-am corectat, le-am re-dactat, le-am paginat, am făcut coperta și, după ce paginile au fost multipli-cate, am pierdut cîteva zile să punem filele una peste alta, în ordine. Nu pot să uit cum stăteam cu to-ții într-o încăpere sinistră din subsolul Facultății de Litere și puneam pagină peste pagină… Mircea a fost lîngă noi și ne-a ajutat chiar și la aceas tă din urmă operațiune. Cum spu neam, e un om extra-

ordinar. Dacă „Centralul“ s-a constituit pe baza unei prietenii, cenaclul „Litere“ m-a ajutat să descopăr un alt prieten (și așa cer-cul se închide).

Cum am puțini amici și sînt foarte selec-tiv în privința asta, consider că prietenia cu Mircea e cel mai valoros lucru cu care am rămas după cenaclul „Litere“. Restul – deși deloc de neglijat – e mult mai puțin impor-tant. n

Prieteni

1994

3nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009 III

LI te Re„A început un cenaclu și la Fa cul­tatea de Li tere“, mi­a spus într­o zi Cristi Constantinescu după o întîl­nire la cenaclul „Prospero“.

Răzvan ȚUPA

LIAm mers pentru că încercam să văd tot ce se întîmplă viu în zona asta. Cred că am ajuns la a doua ședință. Nici nu mai sînt sigur dacă legătura a fost a lui Ianuș sau a cui.

Îmi amintesc doar că eu, venit de la ce-naclul Monicăi Pillat de la Facultatea de Limbi Străine, și cei de la Filozofie (mi se pare că pe vremea aia era încă cu „s“, filo-sofie) am fost foarte nemulțumiți de ceea ce auzeam. Nu îmi venea să îmi cred ure-chilor: cu toate că nu putea să fie vorba despre indulgență, parcă părerile pe care le auzeam erau prea prietenoase cu cel care citise. Nu, nu: poezia nu poate să fie numai așa! Cred că în acea ședință Cristi Constantinescu a fost cel mai vocal.

Curios este că, spre deosebire de con-fruntările la care îți spui părerea și pleci, la „Litere“ s-a întîmplat ceva în ziua ace-ea. Și eu, și cei care aveau o părere opusă mie am rămas un pic curioși ce mai are celălalt de spus. Și în fiecare săptămî-nă mergeam să îmi dezbat părerile (mai mult cu mine însumi), pentru că lecturile mi se schimbau, referințele la fel. Am mai

povestit odată despre șepcile cu care au venit, la un moment dat, Paul Cernat și Iulian Băicuș, doar așa, ca să arate că sînt criticii în cenaclu și sînt din altă echipă decît cei care vin și citesc. Atunci cînd am povestit prima dată lucrul ăsta, mi se pă-rea o explicație logică. Acum am început să mă îndoiesc pentru că Băicuș însuși citise niște parodii ușor melan-colice într-o ședință.Se în tîmpla cam așa: Cecilia a vea ceva de

organizator, Paul Cernat, o voce de co-mentator, apoi fiecare dintre noi avea mo-mentul lui de comentariu. Și, la final, era rîndul lui Mircea Cărtărescu să lege lu-crurile discutate și părerile pe care și le fă-cuse despre texte de tot felul de referințe destul de neașteptate. Cel mai neașteptat probabil că era stilul lipsit de emfază cu

care se încheiau întîlnirile.

teNu cred că s-a

în tîmplat mai

mult de trei ori să intervină în discuții Mircea. Odată s-a întîmplat după ce o studentă (de la Psihologie?) a citit niște poeme pline de trimiteri religioase destul de mecanice și facile. Cum era obiceiul, nu au fost nici un fel de menajamente atunci cînd a venit rîndul comentariilor. După a doua intervenție, cititoarea s-a ridicat și a traversat sala nervoasă, strigînd că „eu cred că studenții de la Litere ar trebui să citească mai mult Biblia“, după care a trîntit ușa, urmată de profesorul cu care venise. După ce s-au potolit hohotele de rîs, Mircea a vrut să vorbească despre inadecvarea textelor ei la contextul cena-clului „Litere“. Nu a apucat să spună mai mult de o frază, că ușa s-a deschis și în sală a intrat fata nervoasă de mai devreme, congestionată la față, și în liniștea lăsată brusc, s-a întors la banca din care țîșnise mai devreme, să își ia geanta pe care o ui-tase. La ieșire, s-a întors spre noi, care o priveam uimiți, și a strigat: „Pace vouă!“, lucru care a rupt sala în două de rîs.

REȘi azi mă mir de o altă întîmplare. La un moment dat a apărut un tip discret, care nu a scos o vorbă pînă cînd nu am cobo-rît toți în pasajul de la Universitate. La o masă de acolo, tipul a scos un sul de hîrtii bătute la mașină și ni le-a arătat. Erau niște poeme în stil Eminescu. Și nu eminesciene!

Fiecare poem era perfect, complet i nedit, și cu tot felul de mărci de autenti-citate. Replici și continuări ale Scrisorilor, sonete și glosse, toate naturale. „Mi le-a dictat o voce“, a zis. Și nu l-am mai văzut niciodată.� n

De Mircea Cărtărescu am auzit pen­tru prima dată la doi ani după termi­narea liceului, prin februarie ’88, la un curs informal de poezie optzecis­tă pe care­l ținea Alexandru Mușina la Biblioteca Județeană Brașov.

Mihai IGNAT

Pînă cînd am intrat la facultate, în ’90, i-am citit cam toate cărțile de poezie. Prozele din Nostalgia i le-am citit abia

prin anul IV de facultate, după ce-l cunos-cusem deja ca profesor. Iar înainte de-a face cu el seminariile de literatură română, l-am cunoscut ca mentor al cenaclului „Litere“, în anul III, în primăvara lui ’93.

Trecusem prin mai multe cenacluri, dar niciodată nu le frecventam cu adevărat. Un

motiv era acela că nu le consideram folosi-toare, crezînd că scriitorul n-are nevoie de astfel de „ieșiri la rampă“, că se formează pe cont propriu. Greșeam, evident, o dovedeau chiar efectele lecturilor mele din cenacluri – pentru că atunci îmi verificam, de bine, de rău, „performanța“. Alt motiv al reținerii mele era frica teribilă de a trebui să vorbesc în public. Meseria de profesor mi-a dimi-nuat, mai tîrziu, această inhibiție – care era și mai mare dacă de față se afla un Mircea Cărtărescu. De fapt, nimeni nu era obligat să vorbească la cenacluri, iar cînd citeai, ori-cum regula nescrisă spunea că n-ai voie să vorbești.

Cu astfel de prejudecăți și în astfel de condiții, n-aș fi citit la „Litere“ dacă nu m-ar fi îndemnat un coleg, pe nume Gelu, mare admirator al lui Cărtărescu, dar care nu scria – sau cel puțin nu mi-a arătat ni-ciodată ceva scris de el. Gelu m-a tot bătut

la cap c-ar trebui să-mi citesc poemele „la Cărtărescu“ dacă voiam să aflu „cu adevă-rat“ ce valoare au. Am invocat tot felul de opreliști – cea mai importantă fiind aceea că la ora ședinței aveam un curs de latină de la care nu-mi mai permiteam să lipsesc, mai ales că eram cam loază la materia cu pricina. Reticențele mele țineau și de fap-tul că în cenaclul lui Cărtărescu trecuse-ră, cu arme și bagaje, membrii cenaclului „Central“, unde citisem și fusesem demolat de Răzvan, Svetlana, Cezar et comp și nu mai simțeam nevoia masochistă de-a re-peta experiența. Argumentul forte a rămas Cărtărescu, Gelu mi-a spus c-ar trebui să-i aflu părerea, că e un scriitor a cărui părere contează – așa că pînă la urmă am acceptat. Gelu m-a înscris pe lista de cititori, astfel că eu m-am dus direct la ședința pentru care fusesem programat. Acolo au fost vreo două voci care mi-au susținut poemele, dar cele mai puternice au fost tot vocile care mi le-au respins și aparțineau, în principal, echipei de la fostul „Central“. Cu asemenea primire, devenisem extrem de curios să aflu părea lui Cărtărescu – el vorbea întotdeauna la sfîrșit și de cele mai multe ori venea cu păreri sur-prinzătoare, împotriva „curentului general de opinie“. Așa s-a întîmplat, din fericire, și cu textele mele: au fost „salvate“ de Mircea, iar emoțiile mele au crescut instantaneu atunci cînd, înainte de observațiile analitice, a spus ceva de genul: „Nu știu ce-ați avut cu textele lui Mihai, ele sînt bune și dovedesc maturitate poetică, pot fi liniștit publicate în volum“.

Apoi am mai ajuns la cîteva ședințe, îl urmăream pe Cărtărescu contrariat de

impasibilitatea figurii lui și inhibat, în con-versațiile de pe holul din fața sălii, de aerul lui sigur (mai tîrziu aveam să ies și eu, împreună cu Doina și cu grupul Tabloului de familie, la o bere cu cel care din „Cărtărescu“ deve-nise pentru noi „Mircea“, dar de inhibi ție tot n-aveam să scap). Întotdeauna așteptam extrem de curios momentul în care își spu-nea părerea, urmărind felul în care vorbea, siguranța cu care răsturna perspectiva, de parcă aceea ar fi fost cea „normală“, deși uneori nu eram de acord cu ea.

Peste doi ani, tot prin primăvară, am mai citit o dată. Scenariul s-a repetat, punct cu punct, doar c-a avut un final nu numai surprinzător, ci și concret: spre vară, cînd Cărtărescu a avut ocazia de-a face un volum colectiv cu autori din cenaclu, m-a pus pe „lista scurtă“ a Tabloului de familie. Astfel că Mircea Cărtărescu s-a dovedit pînă la urmă a fi nașul meu literar, iar cele două lecturi nu numai că mi-au (re)dat încrederea în mine ca poet, dar mi-au și demonstrat importanța unui cenaclu. Un cenaclu despre care, pînă la urmă, nu sînt cel mai în măsură să vor-besc. N-am deschis niciodată gura în acest cenaclu, nu l-am frecventat decît de cîteva ori, n-am avut impresia că trăiesc „momen-te istorice“ (deși am fost de față la primele lecturi din prozele cu Dănuț, din Teodosie cel Mic, din Floarea de menghină, din Duduca de marțipan, din poemele lui Gherguț sau ale lui T.O.).

Dar se pare c-am avut noroc să fiu acolo, student și cenaclist, în atmosfera aceea spe-cială, alături de studenți și cenacliști, viitori „autori“, ca Svetlana, Cezar, Răzvan, Sorin, T.O., Doina și alții, în preajma unui scriitor și a unui mentor generos și, pentru mine cel puțin, providențial. „Istoria“ mea persona-lă nu e relevantă pentru istoria cenaclului „Litere“, dar istoria cenaclului „Litere“ e re-levantă pentru „istoria“ mea personală. n

Mihai IGNAT (n. 1967, Brașov). În prezent, este cadru didactic al Facultății de Litere a Universității „Transilvania“ din Brașov. A debutat editorial cu un grupaj de poeme în antologia Tablou de familie (1995) și cu placheta Klein (1995). A mai publicat volu­mele de poeme: Eu (1999), Poeme în doi (2003), Klein­poeme (2004), Can grena e un a nimal de casă

(2005), Klein spuse Klein, (conține CD, 2006). În 2004 a debutat ca dramaturg

la Radio BBC Londra cu piesa Crize sau încă o poveste de dragoste,iar în 2005 piesa Patru cepe dege­rate a obținut locul I la Concursul

Național de Dramaturgie. Pre­miul Uniter pentru Cea

mai bună piesă româ­nească a anului 2007 cu piesa Meserii și fundături.

Site personal: www.mihaignat.ro

Mai mult martor decît participant

Răzvan ȚUPA s­a născut la Brăila în 1975. Primul său volum, publicat în 2001, fetiș, a fost distins cu Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu“, la Botoșani, în ianuarie 2002. În 2003, fetiș – o carte românească a plăcerii a făcut obiectul unei a doua ediții revăzute și adăugite la Editura Vinea. În 2005, îi apa­re la Editura Cartea Românească volumul Corpuri românești.

A semnat articole și interviuri în Evenimentul zi­lei, Prezent, Suplimentul de Cultură, Cuvântul

(redactor­șef 2006­2008). Organizează, din 2005, se­rile poeticile cotidianului, în Club A. În prezent, este editor de film la Time Out București.

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009IV

Alex MATEI

Acolo aflasem stupefiat că ea era mă-ritată – aveam 21 de ani amîndoi –, dar și eu urma să mă însor, culmea,

după vreo șase luni. Bine, acum e drept că, la 21 de ani, șase luni fac cît un deceniu.

În 1996, prima promoție ieșise deja pe piață, oamenii absolviseră facultatea și de-veniseră, unii, scriitori. Era, oricum, o peri-oadă infectă pentru cîștigat bani, noroc că apăreau televiziunile particulare și se dez-volta advertisingul. Oricum, din Tablou de familie, Gherguț, T.O. Bobe erau vedetele în poezie, Răzvan Rădulescu era cel mai bun prozator.

Optzecismul ieșise deja din underground, dar generația tînără nu fusese încă dez-ni-chitastănescizată de tot. Poetica cenaclului era una simplă: să scrii natural, fără farafas-tîcuri, să-ți placă emblemele economiei de consum, să iei la mișto tot ce e grav, dar fără să-l desființezi, eventual să-l plasezi într-un context cotidian. Îmi amintesc despre ceea ce spune Edgar Morin în cartea lui Les Stars despre trecerea dinspre filmul mut la cel vorbit: patetismul filmului mut trebuia să dispară pentru că începeau să se audă zgo-motele străzii; charisma gestului nu mai era pură, așadar gestul însuși trebuia schimbat. Cam așa se întîmpla cu literatura „orientati-vă“ de la cenaclul lui Cărtărescu.

O poetică auguralăLucrurile nu stăteau însă tocmai clar. În 1996, noi ne trăiam ultimii ani de moder-nism, nu în literatură numaidecît, ci mental. Îl voiam pe Constantinescu pentru că era anticomunist și credincios, luptam pentru idealuri de puritate politică – punctul 8 de la Timișoara –, idealizam o societate civilă care nu exista, desigur, decît în mințile noastre. Citeam teorie pentru că – prin Humanitas mai ales – aveam ce citi.

Postmodernismul era doar o temă de discuție – elitistă –, iar apariția pe piață a revistei Playboy România trebuia văzută ca o consacrare a „autenticului urban“ și, deci, o validare a postmodernizării românești. Spun asta pentru că atunci am publicat primul meu articol în revista Litere nouă

– predecesorul adolescent al Observatorului cultural inaugurat în 2000. Articolul recen-za pri mul număr din Playboy și a fost, cred, execrabil.

Dar nu asta era important. Eu nu aveam dispoziția de a celebra, prin intermediul acestei recenzii, inaugurarea culturii pop în România, vedeam în Playboy revista cu gagici „care este“ și astăzi, în ciuda unor nuveluțe de autori celebri publicate aici, ca și a stilului macho-glossy pe care astăzi îl

cunoaștem foarte bine, dar care atunci adu-cea un cinism și o familiaritate proaspete în peisajul unei jurnalism inflamat. În aceeași perioadă (1996-1998), Cecilia Ștefănescu citea în cenaclu o nuvelă, Vacanțierii, unde făcea, la un moment dat, elogiul Coca-Cola. Poetica acestei nuvele – după ce Cecilia tre-cuse de la poezie la proză – este ilustrarea perfectă a temelor pe care le conținea ideea „postmodernismului românesc“.

Eroul acestei literaturi era un personaj salingerian, dar cum să fii autentic și salin-gerian în Bucureștiul anului 1998? Ca întot-deauna, fascinația modelului străin acționa asupra tînărului scriitor român, la care se adăuga discursul charismatic cu adevărat al lui Cărtărescu. În același timp, eu scriam poezii ciudate – și proaste, cred – cu Michel Foucault și-mi dădeam seama că era tot mai greu să scriu poezie bună atîta vreme cît nu-mi plăcea să citesc poezie.

Inflexiunea. Marius IanușCenaclul se întrunea la șase seara, într-o sală de la etajul unu al Facultății de Litere, iar liderii pe care i-am găsit eu erau Paul Cernat, critic consacrat deja acolo, și Angelo Mitchievici, critic și prozator la fel de apre-ciat. Venea, din vechea promoție, Iulian Băicuș, de multe ori amuzant în verbozita-tea lui și în desfășurarea de cunoștințe pe care o practica. Atunci nu-mi era, dar acum îmi e clar: după 1996, cenaclul avea nevoie de alt spirit.

Era momentul în care poetica despre care vorbesc începea să fie imitată – ceea ce urma să ducă la sfîrșitul autenticității „autenticis-mului biografist“. Atunci a apărut Marius Ianuș, cel care a început să se facă auzit prin intervenții la început foarte timide – una viza poezia citită de mine și apărută în revis-ta Cuvântul –, apoi tot mai neconvenționale. El era Sarkozy-ul unei social-democrații în devenire, trouble-fête-ul unei serbări în care clandestinii și opozanții erau repede eliminați.

Aceștia din urmă veneau mai ales de la Filozofie, acolo unde funcționa o altă idee

despre literatură, mult mai puțin în fază cu ceea ce se întîmpla atunci la noi.

Marius Ianuș a fost poetul care marchea-ză ieșirea la suprafață a „postmodernismului“ și înlocuirea lui, în underground, cu ceea ce, mai tîrziu, a fost numit, de către Paul Cernat cred, mizerabilism, un curent trash care ca-racterizează foarte bine anii 1998-2004 și din care au ieșit așa-numiții, astăzi, „douămiiști“ sau milenariști.

Sfîrșitul „postmodernismului“, începuturile „mizerabilismului“Ar fi greu să nu recunoaștem moștenirea lor cărtăresciană. Biografismul, în primul rînd, apoi exploatarea subculturilor urbane.

Diferența o face registrul, iar aici meritul îi revine lui Marius Ianuș. Dacă tot ce înseam-nă reprezentare a realului social și intim ur-ban avea o cromatică optimistă – în sensul Farurilor, vitrinelor și fotografiilor –, același lucru devenea brusc cenușiu, scabros, dar și liric în poeziile lui Ianuș, iar apoi ale post-ianușienilor.

Imaginarul postmodern nu mai putea rămîne proiecția aceea ideal-cotidiană din poemele cărtăresciene, pentru că, între timp, capitalismul se mutase în România, iar noi îl trăiam, nu-l mai visam. Ultima producție postmodernă „optimistă“ ar putea fi consi-derat videoclipul Loredanei Groza filmat la Las Vegas – e o melodie pe versuri de Mircea Cărtărescu, cred că Femeia ta –, și tot Loredana Groza scoate la suprafață și con-sacră mizerabilismul, în 1998, în videocli-pul celor de la BUG Mafia – Lumea e a mea (în videoclip, un actual mall din București era încă circ al foamei). Societatea româ-nească era mizerabilă – iată, în sfîrșit, ceva care putea mobiliza scriitorul împotrivă, cu adevărat, și nu doar „pentru“, prin procură livrescă.

Mircea Cărtărescu l-a susținut puternic și îndreptățit pe Ianuș, dar paricidul era natural. „Crima“ s-a întîmplat tocmai pen-tru că Mircea Cărtărescu ieșise din „subte-ran“ – chiar dacă vorbim despre peștera lui Ali baba și nu despre subsoluri putrede de blocuri decrepite – și cenaclul însuși, dacă ar mai fi continuat după 1998, urma să se transforme într-o manifestare oficială. De altfel, în ultimul număr al Literelor nouă, în vara lui 1998, articolul de adio al Ceciliei Ștefănescu era o odă închinată lui Mircea Cărtărescu. Nimic mai puțin underground. Acesta este momentul în care dispare de pe firmament un poet excepțional, Sorin Gherguț, a cărui poetică era, ca și în cazul lui Răzvan Rădulescu, autonomă față de cea oficială a cenaclului.

Gherguț ducea la ultimele consecințe – poa te cam abrupt, dar, iarăși, natural – schim barea de paradigmă efectuată de optzeciști în ceea ce privește poezia.

De dramatizată, hiperconștientă de pro-priile mijloace și totodată civilizată, poezia postoptzecistă urma să sfîrșească în tăcere, iar poeziile lui Gherguț pot fi considerate, mutatis mutandis, „beckettiene“, ca un fel de răspuns la întrebarea „Cum mai poți scrie poezie după postmodernism?“.

Odată, va trebui să revenim la poezia lui Gherguț – la ceea ce are ea muribund, în ciuda umorului – pentru a înțelege de ce modelul poetic cărtărescian se epuizase. Apoi și-a intrat Ianuș în rol, nu mai insist.

Nașterea ultimei avangardeDin punctul de vedere al prozei, lucrurile n-au stat la fel de bine. T.O. Bobe avea să

devină un prozator foarte bun, dar, în acest moment, imposibil de marketizat. Ca și Cărtărescu, el e un prozator ieșit dintr-un poet, fapt care-l situează într-o descendență posttextualistă și postelitistă.

Un exemplu autobiografic. Apăruse la Humanitas o exegeză la Heidegger, de Otto Poggeler, Drumul gîndirii lui Heidegger (sîntem în 1998). T.O. Bobe mă ia la mișto, într-o seară, după cenaclu, întrebîndu-mă dacă n-aș citi o astfel de carte (nu atît eli-tistă, cît mai ales abstractă și doveditoare de snobism). Or, eu văzusem cartea, dar nu reținusem bine numele autorului. T.O. Bobe respingea o astfel de lectură, dar ținuse min-te autorul.

Romanul lui Cum mi-am petrecut vacanța de vară – apărut în 2004 – confirmă filiația: scriitorul nu este un povestitor, ci un scrii-tor foarte inteligent și elitist care a luat, ca să spun așa, hotărîrea de a fi „postmodern“. Angelo Mitchievici a devenit universitar și critic de film (livresc, de altfel), iar Răzvan Rădulescu n-a acceptat nici el convenția romanului realist (Teodosie cel Mic), trecînd oricum la scenariu. Cenaclul lui Mircea Cărtărescu a fost unul în primul rînd poetic și de poeți.

Doar Paul Cernat și-a făcut mîna acolo în calitate de critic, și poate nu e fără legă-tură cu acești ani faptul că teza lui de docto-rat are ca subiect avangardismul românesc. Pentru că anii aceștia, 1996-1998, cînd por-tretul lui Marius Ianuș a împodobit pentru o zi peretele din stînga al holului de la par-ter al Facultății de Litere, au fost ultimii ai avangardei literare absorbite apoi repede de social și de economic.

Din perspectiva anului 2008 și în raport cu producția literară românească a ultimi-lor zece ani, literatura cenaclistă de acolo este, poate, un ultim strigăt al avangardei românești.

După care s-a petrecut o dublă mișcare: poezia a coborît definitiv în underground, în vreme ce proza a intrat definitiv în spectaco-lul pieței culturale românești. Dar asta este deja o altă poveste. n

Sfîrșitul unei epoci. De la Emil Constantinescu la PlayboyCenaclul lui Mircea Cărtărescu funcționa de mulți ani cînd am ajuns și eu acolo. Cea care m­a adus a fost Cecilia Ștefănescu, după ce amîndoi fusese­răm la Iași, în 1996, la colocviul „Eminescu“.

Alexandru MATEI s­a născut la 1 aprilie 1975. Este licențiat al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde a absolvit, de ase­menea, un masterat în Antropologie Culturală, în 1998. Este doctor în literatură franceză contemporană, la Universitatea din București și la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. A beneficiat de o bursă doctorală din partea Guvernului Francez în perioada 2003­2006. Semnează eseuri, articole și recenzii în majoritatea revistelor culturale din București și în revista Vatra din Târgu Mureș. A tradus Societatea de consum de Jean Baudrillard la Editura comunicare.ro, în anul 2005. În anul 2000, a debutat în poezie, la Editura Dacia, cu volumul Tractir. În 2008, îi apare, la Editura Cartea Românească, Ultimele zile din viața literaturii.

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009 V

Mic de statură, cu pletele eminesci­ene, dar nepotrivite cu craniul mic, viperin, cu o mustață groasă care se­măna izbitor cu cea a lui Vlad Țepeș din portretul de la Castelul Ambras din Tirol, cu o figură de metis, as­cuțită, prismatică, inspirînd cruzi me rafinată de asiatic, cu un ten de fu­mător înrăit, deși el nu fuma, Mircea era una dintre acele divinități lipsite de aroganță, un idol păgîn al unui cult uitat, Mithras așteptîndu­și ora.

Angelo MITCHIEVICI

La asta se adăugau farmecul bizar al unei pleoape care nu se închidea decît pe jumătate, un obraz litificat

semiparetic, de unde și impresia de mască de domino dintr-un carnaval secret pe care și-o lăsa chipul său. Toate acestea rimau subtil cu rîsul abținut cu delicatețe, nu un rîs cu gu ra plină, pantagruelic, venit din stomac și testicole, ci ca o vibrație, în continuita-tea parcă a zîmbetului său de sibilă, nede-finit, hieratic, asemănător celor ale statuilor khmere. Această asimetrie m-a dus cu gîndul la Ianus Bifrons, păstrătorul cheilor, Ianua Coeli și Ianua Inferni, și la Ioan cel care rîde și la Ioan cel care plînge, la rîsu’-plînsu’ al lui Nichita, pentru că, într-adevăr, Mircea pare să rîdă cu un ochi și cu altul să plîngă. Mircea vorbea rar, politicos, indiferent de prostiile care se citeau în cenaclu, ochiul care rîde clipea mai des ascultînd elucubrațiile masive ale cîte unui tînăr cu ambiții, fără ca nervii obrazului să tresară, însă rar de tot, cînd un text era cu adevărat bun, ochiul care plînge se întrista crepuscular, visător, stins ca o piatră cu virtuți mantice.

Mircea este omul care a jucat totul pe o singură carte, literatura, cu destinul înscris onomastic, rezultatul cine știe cărei glume vechi care s-a încifrat cu timpul în hiero-glifa propriei sale personalități. Nu spunea mai nimic, dar spunea totul. Cenaclul atră-gea o mulțime de fantoșe, de disperați, de poetaștri timizi aflați la prima masturbare lirică, de cazuri cărora psihiatria ar fi trebuit să le dea o rezolvare, de la poetese cultivînd isteric păduchi în părul pubian la sacerdoți înecați epileptic cu saliva profețiilor, bășind encomiastic versuri la statuia lui Noica et co, de la curve tragice la maimuțe atinse de har și cufureli metafizice, era un întreg bestiar în care perla poeziei se ivea neașteptat chiar și preț de o clipă. M-a atras toată această monstruozitate care ține între buzele ei,

între pleoapele ei perla, și am înțeles acea aștepare a idolului cu pielea măslinie de metis, a clipei de har inegalabilă, unică, ca o lacrimă de spermă divină.

Un timp l-am iubit, nu cu dragostea a -ceea netrebnică, nevertebrată, idolatră, de cățelandri a tinerilor, ci cu aceea reținută a colecționarilor pentru un tablou minunat scos la lumină de cine știe ce împrejurare dramatică. Mi-a rămas în inimă tristețea lui pe jumătate cabotină, pe jumătate tragică, au-tentică și contrafăcută totodată, cum numai marii scriitori o au. De neuitat s-au imprimat în memorie o serie de momente și schițe ale cenaclului cu personajele lui funambulești. O tipă a venit cu tăticu’ și cu pastorul, și după ce ne-a împroșcat exorcist cu logosul spermatic, nemulțumită de rezultatul care se dovedea diferit de cel din scripturi și nearătîndu-se nici lumina taborică, s-a ridicat solemnă ca un arac cu fasole înfipt în curul cît o dinas-tie carolingiană al unei sperietori cu tot cu cei doi pastori și din ușă ne-a pus crucea pe Sodoma și Gomora cenacliere.

Un alt poet, student la Filozofie, l-a in-vocat pe Noica de parcă ar fi fost Duhul Sfînt, despre el cineva a zis memorabil că e demențial din toate punctele de vedere; o poetesă cu o geacă murdară și cu gustul flagelării sportive promițînd destrăbălări su-preme și vicii incomensurabile ca în desene-le pornocratice ropsiene ne-a făcut și pe cei mai destrăbălați, printre care cu rușine mă

număram, să roșim feciorelnic arătîndu-ne tot ce se putea pînă la dendritele și axonii moluștei sexului ei chinuit pe altarul poezi-ei; un poet inspiraționist care, ingenios, și-a vîndut cărțile de poezie împreună cu cartofi pe tarabă, în spiritul societății de consum, a trecut și el pe acolo.

S-au dat în stambă „artizde“ îndrăznețe, preotese caste ale cuvîntului „pulă“, sfioa-se, cu ochii plecați pios, și copii de suflet ai lui Eminescu, fanteziști verslibriști pur-tînd chiloții tanga ai inspirației, balerini ai grației stilistice plutind parfumați și curînd afumați cu ardeiul iute al criticii impeniten-te, gravi metafizici ținînd în ei bășina psi-hedelică precum Aladin Djinul din lampă, revoluționari cu Che pe tricou și scatologi obstinați. Ce-am văzut acolo ori te vindeca definitiv de poezie, proză și alte boli lumești, ori te îmbolnăvea și mai tare.

Critica era înrăită, mușcată de demon, ve-ninoasă, carnivoră, doar Maestrul se păstra imaculat ca floarea de lotus. Am reținut sti-lul lui T.O. Bobe, el începea parșiv, printr-o laudă, însă totul era o aparență, un joc crud cu naivitatea victimei. După primele laude ce promiteau un sfîrșit exemplar în cartea admirației unanime, sensul encomionului se schimba brusc. Urmau bolgiile unei critici după care te zvîrcoleai, îți blestemai zilele, ni-mic nu rămînea nepîngărit din fecioria lirică a celor care veniseră la cenaclu ca în fața al-tarului la cuminecare. Majoritatea celor care

s-au ridicat din baia de acizi a criticismului cenaclier și au revenit acolo au devenit scri-itori. Într-o zi, cu ridicolul său imens, pier-rotesc, dus pînă la sublim, tîmpitul de Ianuș, aflat în faza sa anarhist-proletară, i-a făcut o declarație de dragoste Ceciliei Ștefănescu într-un spectacol de zile mari, pentru care nu mai aveai nevoie de iarbă și mescalină, nici de Romeo și Julieta, un moment de o frumusețe inegalabilă, de cabotinism și dragoste lăsată să sîngereze precum arborii de cauciuc. Am stat înlemniți privindu-l pe penitent spunîn-du-i versurile cu mîna ei în mîna lui – asta era doar o parte a scenei –, cu privirea ei în privirea lui, fără nici o șansă, cu o speranță nebunească, pentru că nu există eroism mai mare decît cel al ridicolului.

Nu am mai putut frecventa sistematic un alt cenaclu după, nici unul nu semăna cu cel ținut de Cărtărescu, cu atmosfera aceea de nebunie reținută cu care marii jucători de poker jonglează între castele, paharul de votcă și revolver. Nimic nu mi-a mai dat sentimentul acela de nebunie și grotesc, de absurd și inutil delectabil, de frumusețe tristă căutată cu bisturiul în măruntaiele fierbinți, palpitînde ale literaturii, pentru că tinerețea este otrăvită de vise care nu se vor împlini niciodată, informe, vîscoase și cred că Mircea, cu chipul lui de adolescent bătrîn și singuratic, era singurul potrivit pentru ge-nul acesta de magie. Rîzînd cu un ochi ca să plîngă cu un altul. n

Mihai GRECEA

Cenaclul „Litere“? Într-o perioadă în care, în lipsa de pe plaiurile literare dîmbovițene a Internetului de masă,

cu interactivitatea lui, și avînd mare nevoie de feedback pentru scrierile lor de începători, un grup de studenți la Literele bucureștene și nu numai au găsit cu cale să se adune în cîte o sală de la Universitate ca să citească și să se sfîșie în comentarii și observații uber-critice. Iar Mircea Cărtărescu, cu o dispo-nibilitate profesională și umană rar întîlnită în ultima vreme, a fost prezent la toate în-tîlnirile noastre și și-a spus, de fiecare dată la sfîrșitul întîlnirilor, punctul de vedere. A fost o perioadă nu atît de cultivare a spiritu-lui critic, cît de punere a lui în mișcare și de creare – cel puțin pentru mine – a apetenței pentru polemica bine intenționată. A fost

vorba de un grup de tineri scriitori despre care cu greu se poate spune că a fost unit. Era mai mult o platformă instituțională pe care puteai evolua și unde puteai primi feed-back. Era ca un blog viu, nu virtual. Postai prin viu grai și erai făcut praf pe/de viu. Sau erai apreciat, dar niciodată sanctificat. Cred că a fost un mediu de formare profesiona-lă mai mult decît o mișcare artistică. Nu a existat un program ideologic al cenaclului „Litere“. Au existat și gesturi de frondă ale unora dintre participanții la cenaclu – hap-peningul cu tabloul lui Goga –, dar nicio-dată nu au fost transformate în mesaj pro-gramatic al unei grupări. Cenaclul „Litere“ a fost un cenaclu eminamente universitar și, astfel, foarte profesionist. Și a dus la apariția, pe piața culturală, a unor critici și scriitori profesioniști, și nu a unei grupări/găști lite-rare. n

Un bog viuMihai GRECEA (n. 1974, Bacău). A absolvit cursurile Facultății de Litere a Universității din București, în 1997, și cursurile de mas­terat din cadrul aceleiași instituții, în 1998. În perioada facultății a fost secretarul de redacție al revistei Litere nouă. Între 1997 și 1999 a fost secretar de redacție și redactor la suplimentul cultural lunar Vineri al revistei Dilema. A publicat articole, cronici și interviuri în revistele Dilema, Vineri, Observator cultural, Re:Publik, Capital. Din 1998 a intrat în industria publicității, la început ca angajat pe postul de copywriter în agenții multinaționale precum D’Arcy/OFC/DMB&B și McCann Erickson, iar mai apoi, din 2000, ca fondator și director de creație al agenției de publicitate Adviser. Din 2008 este co­fondator al agenției de relații publice Presage. În 2009 a devenit pilot privat de avion, o pasiune la fel de veche ca și literatura.

La umbra cenaclului în floare...Angelo MITCHIEVICI este asistent la Facultatea de Litere și Teologie a Universității „Ovidius“ din Constanța. Coautor al volu­ melor În căutarea comunismului pierdut (2001). De același au tor, O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.­R. Patapievici (2004), Explorări în comunismul românesc(vol. I, 2004; vol. II, 2005), toate apărute la Editura Polirom. Pentru Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, Editura Institutului Cultural Român, 2007, a obținut Premiul revistei Observator cultural, secțiunea „Debut“.

1995

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009VI

Marius IANUȘ

La început eram în holul Facultății de Litere așteptînd să se întîmple ceva. N-aveam nici un ban, iar pînă să-mi

vină bursa era cale lungă. De altfel, aveam să-mi iau de grija ei repede, după abia un an. Prin fața mea se perindau colegele mele studi-oase răsfoindu-și cursurile plicticoase și ară-tîndu-mi fiecare cîte ceva. Dar eu nu le luam în seamă. Așteptam să se întîmple CEVA. În cele din urmă, a apărut de undeva un anunț. Paul Cernat și Bogdan Ciubuc porneau un cenaclu. Sau Paul și Angelo Mitchievici? Oricum, centrul lui era Paul. M-am dus în sala în care se ținea. La etajul unu, pe par-tea stîngă. Deasupra Secretariatului. În sală eram vreo cinci zăpăciți. Nu mai țin minte exact cine a fost atunci acolo. Trebuie să fi fost Paul, Mihai Grecea și Bogdan Ciubuc. Încă vreo două fete pe care n-am apucat să le cunosc. Ceva de genul ăsta. Am așteptat noi, și am tot așteptat. În cele din urmă, a intrat în sală un lungan blonziu cu o ati-tudine ultrajemanfișistă. A salutat cîteva persoane, apoi și-a lungit picioarele pe un scaun și a început să citească dintr-un caiet scorojit. O proză scurtă, în stilul lui Ștefan Bănulescu. Cum a terminat, am sărit cu gura pe el. L-am cam luat peste picior, deși îmi plăcea de el. Peste ani, avea să mi se întîmple și mie la fel, cu Ionuț Chiva. Dar să nu sar din rîndurile acestui text.

„Greii“ cenaclului, mai precis Paul Cernat și Bogdan Ciubuc, studenți în anul IV, au hotărît că proza citită de Angelo Mitchievici e irelevantă pentru el, așa că ar trebui să mai citească o dată în următoarea ședință. M-au invitat să citesc și eu, pentru că: „la cum cri-tic, ar trebui să scriu măcar ca și Cărtărescu“. Am acceptat. M-am dus în demisolul meu, pe urmă pe la niște prieteni, am jucat un StreapPoker cu niște fete, am băut. Și am

scris vreo douăzeci de poezii. În timpul unui curs a început să mă doară o măsea. Am ieșit și m-am dus la farmacia de peste drum. Mi-am luat un tub de Piafen, am intrat în facultate pe la mate’ și m-am oprit în pri-mul WC. Acolo am dat peste lunganul cu părul blonziu, care se pișa cu ușa deschisă. Lunganul cu păr blonziu care avea să devină în curînd Angelo. I-am spus ce mă doare.

După asta m-am dus iar la cenaclu. Am ajuns mai repede în sală și am așteptat. După o lungă așteptare a început să vină și lumea. Au fost de data asta vreo cinșpe persoane. După ce ne-am certat un pic, l-am convins pe Angelo să citească primul. Asta pentru că, le-am spus oamenilor, nu pot citi decît al doilea. Angelo a citit o proză despre un zeu cu două fețe ascuns într-un comisar de poliție. Comisarul ăsta era surprins de un co-leg la WC, cu ușa deschisă. Cum el își arăta a doua față doar într-un mediu lichid, co-legul lui se confruntă tocmai cu a doua lui identitate. Ceva de genul ăsta. Ca să-mi dau seama deplin că întîlnirea noastră îl marcase, mai rămînea ca pe coleg să-l doară dinții și să halească cutii întregi de Piafen.

Eu am citit toate poeziile din Hârtie igi-enică. În timp ce o citeam pe ultima, în care povesteam cum îmi iau țoalele, mă îndrept spre ușă și plec, chiar am făcut asta. I-am lăsat pe receptori cu ochii în soare. A doua zi, receptorii mă căutau prin facultate să mă tragă la răspundere. Au obținut de la mine să mă mai duc să citesc o dată, ca să-și spu-nă și ei cuvîntul. M-am mai dus o dată. De la ședința asta țin minte și acum acuzațiile pe care mi le-au adus feluriți colegi. Ioana Nicolaie și T.O. Bobe au fost cei mai dras-tici. Potrivit lor, eu aveam probleme la cap. Poezia e altceva. Criticilor, însă, le plăcuse. Din Geo Bogza nu mă scoteau.

Într-o zi, l-am văzut pe Cărtărescu în holul facultății. Se uita peste toți și toate cu

privirea lui visătoare. M-am dus la el și l-am rugat să-mi citească și mie caietul. Mi-a spus că nu face așa ceva, pentru că nu are timp. Tocmai cînd mă pregăteam să mă car, ceva l-a făcut să se răzgîndească. Apoi l-am căutat la un curs. Mi-a spus să nu mai arăt nimănui acele poezii. Ele sînt „adevărate“ și impresionante, i-au plăcut mult, dar e mai bine să le țin pentru mine. Mi-a mai spus cî-teva cuvinte de laudă, din care reieșea că sînt un poet. Asta a fost mult pentru mine. Eram adulat în cenaclul liceului, dar asta nu mai însemna nimic, acum aveam o confirmare de mai sus. Într-o zi, m-am întîlnit cu Mircea Cărtărescu în barul din subsolul facultății. Mi-a spus un koan: „Iepurele fuge pentru că e curajos“. Am tras tot felul de concluzii: Cărtărescu știe ceva despre mine, potrivit zodiacului chinezesc sînt Iepure de lemn. Și eu fugeam din fața realității în perioada aia. O realitate crudă – nu mai aveam bani.

Apoi Pavel a venit cu marea veste: Mircea Cărtărescu acceptase să preia cenaclul. A -poi a făcut și un curs de scriere creativă. Am avut norocul ăsta. Am cunoscut foarte puține persoane atît de inteligente ca Mircea Cărtărescu. Și atît de generoase. M-a ajutat de mai multe ori cu bani, și mereu îmi dădea

de două ori mai mult decît îi ceream. Am citit poeme noi într-o ședință de cenaclu cu Sorin Gherguț și T.O. Bobe. Am fost, în ochii tuturor, mult superior lui Bobe. Asta a fost răzbunarea mea. După asta, am de-venit un autor. Cînd apăream pe afiș erau mai mulți oameni în sală decît de obicei. Simțeam că exist. La cenaclu, după venirea lui Mircea Cărtărescu, venea multă lume. Era acolo și Mihai Grecea, care a avut ideea de a da jos portretul lui Goga de pe holul din fața Decanatului și de a pune în loc portretul meu. Zis și făcut. Apoi a apărut Ferestre 98. Apoi, 40238 Tescani. După o vreme, gașca s-a spart, iar eu am contribuit, din păcate, la asta. Era și Ana Maria Sandu, veneau și Alex Matei, Victor Nichifor, „brașovenii“ Doina Ioanid și Mihai Ignat. Aici a debu-tat și Domnica Drumea. E de ținut minte. Și îl mai țin minte pe lunganul și dementul de Cristi Constantinescu. Și pe dementul de Băicuș.

Cenaclul era plin de persoane și personaje despre care s-ar putea scrie cinci tomuri. Dar adevăratul film al acelor ani a fost crănțănit de istorie și de memorie. n

Domnica DRUMEA

Mi-e greu să cobor în timp, pentru că știu că toți acei ani, toate serile de emoție și discuții, toate sălile

cu lumina lor slabă, nu se vor mai întoarce niciodată. Într-un fel, cu cenaclul lui Mircea Cărtărescu pentru mine a început totul – noua mea viață în București. Aveam 19 ani, tocmai luasem examenul de admitere la Facultatea de Litere și anunțul de pe peretele facultății, anunț ce vorbea în mod miracu-los de un cenaclu în haosul acela de început de an, mi-a luminat brusc zilele mohorîte pe care le vedeam așteptîndu-mă. Scriam și eu poezie, ca orice adolescentă îndrăgostită, extrem de emotivă, și cu o mulțime de gîn-duri negre învălmășite în cap. Îmbulzeala din fața orarului, confuzia generală, coridoarele întunecate și sălile de seminarii de negăsit din imensul mausoleu numit Facultatea de Litere mă speriau îngrozitor. Așa că anunțul legat de cenaclu era ca un far luminos, singu-ra mea rațiune de a deschide ușa aceea grea cu mîner aurit.

Spun că într-un fel așa a început totul fi-indcă în prima ședință de cenaclu din toam-na lui ’98 a citit Marius Ianuș și așa l-am cu-noscut. Țin minte că am fost foarte intrigată de ceea ce am auzit – eu scriam despre îngeri care strigau, fidelă lui Nichita Stănescu, iar Marius vorbea despre „un penis de pe perete

ce dă din mîini“, despre abjecție și duioșie amestecate într-un mod atît de brutal pen-tru mine. A urmat comentariul lui Cristi Constantinescu, un tip veșnic frămîntat și nervos, care dădea sarea și piperul întregii seri. Povestea mea și a lui Marius a început chiar de atunci, îmi amintesc că Marius căra la sfîrșit niște scaune, iar eu m-am oferit să-l ajut – dar asta e altă țesătură firavă de amintiri. Au urmat atîtea seri minunate… Am ascultat prozele Ceciliei Ștefănescu, biografismul împletit cu mii de nuanțe de senzații și percepții, poeziile Ioanei Nicolaie, cu tendința lor aproape obsesivă de a reda o imagine în complexitatea ei – culoare, miros, senzație fizică, povestirile complicate ale lui Angelo Mitchievici, împînzite de simboluri și arhetipuri, comentariile percutante ale du-etului Paul Cernat-Bogdan Ciubuc.

Tot la cenaclul lui Mircea l-am cunoscut și pe Răzvan Țupa, care era pe-atunci un băiat cu plete, mereu foarte amabil, cumva fragil, și care avea păreri extrem de originale. Pe atunci, faptul de a scrie, de a scrie litera-tură cu toată ființa mea, era lucrul cel mai important pentru mine. De la ședințele de cenaclu ieșeam mult îmbogățită sufletește, dar și istovită, epuizată, fiindcă toate acele lucruri pe care le auzeam mă consumau ex-trem de mult.

Îmi aduc aminte că o dată a citit o fată niște poeme macabre, o combinație înfio-rătoare de sex și moarte, iar versul ei, „un diavol cu ochi negri mă privește din zăpa-dă“, m-a obsedat săptămîni la rînd. Iar altă

dată, Iulian Băicuș ne-a zăpăcit pe toți cu unul dintre poemele lui aluvionare, amestec halucinant de influențe culturale, imagini amețitoare, pastișe de tot felul, ce avea să apară în volumul Ideile bursuce.

Iar micile discursuri ale lui Mircea Cărtărescu din final rămîn cele mai frumoa-se „comentarii literare“ pe care le-am auzit vreodată. Puteau veni în continuarea firească a tumultului de idei ce se formase în acea seară sau puteau schimba complet orizontul de așteptare. Mircea deschidea uși nebănui-te, făcea conexiuni neașteptate, ne îndruma pe cărări pe care nu le-am fi zărit niciodată.

Cînd privesc în urmă, anii lungi de facul-tate capătă sens datorită acelor seri extraor-dinare cînd am avut șansa să-l aud vorbind. Îmi amintesc că într-o seară, după cenaclu, am ieșit la bere și am găsit un local unde am unit vreo patru mese ca să încăpem cu toții. Discuțiile continuau mult după încheierea ședinței de cenaclu, încă și mai înverșunate. În seara aceea purtam pe deget un inel cu pia tră albastră, în jur lumea comenta aprins un episod narativ dintr-o proză sau o stro-fă nepotrivită din vreo poezie, iar la un mo-ment dat Mircea s-a aplecat spre mîna mea și a spus că e un inel cu o piatră frumoasă, și mi-am imaginat o puzderie de fluturi al-baștri dintr-un palat de cleștar orbitor, mi-am imaginat că ochiul lui Mircea se mărește, de-venind un ochi uriaș care înghite barul în care ne aflam cu toții, înghite Bucureștiul, miile de lumini de pe stradă, noaptea aceea parfu-mată, trecutul și viitorul laolaltă. n

Fluturi albaștri

Marius IANUȘ (n. 24 decembrie 1975, Brașov) a debutat în volumul colectiv Fe­restre 98. A fondat, în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998, împreună cu Du mitru Crudu, Fracturismul. A participat la volumul experimental 40238 Tescani, 2000. A debutat în volum individual cu Manifest anarhist și alte fracturi (Editura Vin ea, 2000). A mai publicat volumele: Hârtie igienică, în regim samizdat, colecția etc. 1999, Ursul din containăr – un film cu mine (Editura Vinea, 2002), Hârtie igienică precedată de Primele Poezii (Editura Vinea, 2004), Ștrumfii afară din fa brică (Editura Cartea Românească, 2007, Premiul revistei Cuvântul pentru Poezie și Premiul revistei TIUK! pentru Poezie). A fondat cenaclul „Litere 2000“, revista Fracturi (2001, Fracturi 2.0, 2003), blogul literar hyperliteratura (împreună cu Cezar Nicolescu) și a fost machetistul primei serii a revistei pana mea. În prezent, activează pe blogul personal (http://blogme.reea.net/). A fondat, în 2008, împreună cu Dumitru Crudu, revista Stare de urgență la Chișinău.

Domnica DRUMEA s­a născut pe 26 au­gust 1979 în Râmnicu­Vâlcea. În 2002 a absolvit Facultatea de Litere din cadrul U niversității din București, Secția română­engleză. În a nul 2000 înființează, împreună cu Marius Ia nuș, cenaclul „Litere 2000“, iar în 2002, revista Fracturi. E prezentă în volu­mul colectiv 40238 Tescani. În 2003 debu­tează cu volumul de poezie Crize (Editura Vinea), care obține Premiul de Debut al Asociației Scriitorilor din București.

Angelo Mitchievici, Domnica Drumea, Marius Ianuș, Cecilia Ștefănescu și Ioana Nicolaie în 1999

Vine o vreme cînd ruginesc mașinile...Cenaclul „Litere“ a fost un coridor plin de lumină într­o harababură de bezne

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009 VII

T.O. BOBE

În plus, pentru că nu puteam spulbera sentimentul penibil de „veteran“ care se apucă să spună celor tineri cum era pe

vremea lui, l-am întrebat ce crede că ar vrea să știe eventualii cititori. Am primit cîteva ipotetice nelămuriri ale unui impersonal „absolvent de liceu care tocmai dă la Litere“. O să mă străduiesc să le înlătur, cît de cît:

Cum v-a venit ideea cenaclului? (influențe mai vechi sau politică de grup?; formă de autopromovare sau doar prietenie?)În primul rînd, nu știu cui i s-ar adresa în-trebarea. Habar n-am cine am fi acei „noi“ cărora să le fi venit ideea cenaclului. Mie, cu siguranță, nu mi-a venit. În toamna anului 1993, atunci cînd a început povestea, eram relativ satisfăcut de cenaclul „Central“, care exista în facultate de aproximativ un an.

Mă rog, e un fel de a spune „cenaclu“, pentru că funcționa mai degrabă ca un curs de creative writing fără profesor. Despre înființarea cenaclului „Litere“ am auzit prin bine cunoscuta instituție a zvonisticii. Nici acum nu știu cine sînt cei care l-au convins pe Mircea Cărtărescu să fie coordonator, dar toți cei de la „Central“ am migrat acolo bucuroși cu toții.

În ceea ce privește motivațiile, mi-e la fel de greu să răspund la întrebarea asta, ca și la celebra: „De ce scrieți?“. Ne întîlneam, ci-team și comentam așa cum copiii se întîlnesc pe stradă și joacă fotbal. Ce politică de grup? N-a existat la cenaclul „Litere“ nici un fel de politică și nici o ideologie literară. Cred că vedeam cenaclul mai degrabă ca pe o for-mă de verificare înainte de ieșirea „în lume“, decît ca pe una de afirmare. Iar în ce privește autopromovarea, conceptul a apărut în lumea literară românească, dacă nu mă înșel, după anul 2000. Nu țin minte să fi publicat vreu-nul dintre noi ceva, cît timp a durat cenaclul, așa că acesta n-avea cum să fie „o rampă de promovare“. Cînd spun asta, mă refer mai ales la prima perioadă a întîlnirilor, cea de pînă la volumul Tablou de familie. Despre a doua, finalizată cu Ferestre 98, știu ceva mai puțin, pentru că terminasem deja facultatea și ajungeam la întîlniri destul de rar.

Cum se „vedea“ Cărtărescu pe atunci? Cu ce ochi? Voi l-ați influențat pe Cărtă, după cum și Cărtă v-a influențat pe voi. Nu cumva influența asta e o formă de norma-litate în relația student-profesor?Mi-e foarte greu să cred că noi l-am fi influențat pe Mircea Cărtărescu. E ca și cum ai afirma că, odată și odată, maimuța a evo-luat din om. Cît despre influența lui asupra

noastră, pot spune că nu a fost una literară, în sensul consacrat al expresiei. E vorba des-pre altceva. În primul rînd, despre faptul că, avînd exemplul lui sub ochi, exigența cu care ne priveam textele a crescut. În al doilea rînd, am în vedere civilitatea relațiilor din interi-orul cenaclului, pe care a impus-o firesc. La „Litere“, critica nu însemna înjurătură, ironia nu însemna jignire, iar dezacordul punctual de idei nu presupunea ruperea prieteniilor. Și acum ajung și la ultima parte a întrebării. Deși, spre finalul primei părți a cenaclului, în primăvara lui ’95, începusem să-i spunem pe nume, destul de greu și numai la insistențele sale, în rest, relația profesor-student era una cît se poate de „clasică“. Nu practicam tra-gerea de brăcinari și, cu toate că unora li s-ar părea asta la fel de bizar ca faptul că nu aveam Internet, știam cu toții că prietenia nu exclude respectul.

Grupul. Care-a fost el și ce trebuie să știm despre el?Singurul lucru care trebuie știut despre grup este că el n-a existat, n-a fost doar un grup, o gașcă. Firește, eram prieten cu Svetlana, cu Cezar, cu Răzvan, cu Sorin, cu Mihai, ne în-tîlneam și discutam ore în șir în Grozăvești sau aiurea, dar asta n-avea nimic de-a face cu cenaclul, care nu se reducea nici pe departe la Mircea Cărtărescu și la cei cîțiva care, mai tîrziu, au publicat niște cărți ori au ajuns să scrie prin reviste. Pe la „Litere“ au trecut zeci de oameni. Despre Bogdan Ciubuc se mai știe, dar cine-a auzit de Valentina Gheorghe sau de Mihai Pavelescu? Și totuși, fără ei, atît cenaclul „Litere“, cît și cenaclul „Central“ n-ar fi fost la fel. Dar astea nu sînt decît do-uă-trei nume, pentru că, în unele seri, în sala Catedrei de Literatură, ne-am înghesuit și 50 de oameni. Ca să nu spun că, de-a lungul timpului, au fost nenumărați cei care au venit doar de cîteva ori, adesea fără să scoată un cuvînt, iar apoi le-au lăsat locul altora. Ei în-seamnă cenaclul „Litere“ și spiritul lui într-o măsură la fel de mare ca noi, ăștia, autorii.

Antologia. Care e povestea ei?Am spus și altădată povestea Tabloului de familie. Apariția cărții a ținut cumva de

domeniul miracolului și nici unul dintre noi n-a mers la cenaclu bănuind măcar că, după o perioadă, o să-și vadă numele pe o copertă.

Ideea antologiei și selecția autorilor îi aparțin lui Mircea Cărtărescu. Noi doar am dat niște texte. Pe urmă, el s-a zbătut și a găsit niște oameni suficient de generoși ca să facă posibilă apariția cărții. A făcut-o discret, iar noi, cei șase, n-am știut mai ni-mic despre asta, am fost feriți de mizeriile financiar-administrative.

Un pasaj despre cum ți-ai imaginat facul-tatea înainte să intri și cum ai lăsat-o în urmă.Nu mi-am imaginat facultatea în nici un fel. N-am avut cine știe ce visuri mărețe în legătură cu Literele. Cu toate astea, am dat admiterea de patru ori pînă am reușit să in-tru, fiindcă era singurul loc în care știam că o să mă simt bine.

A fost o alegere vocațională și nu mi-am pus nici un moment problema ce-o să fac după ce termin. Am făcut-o pentru că așa mi-a plăcut și nu regret deloc.

Ce reviste apăreau în facultate? Cît de greu se publica (Bucla parcă a cîștigat un concurs de debut foarte dur)?Din cîte știu, în facultate a apărut sporadic doar Litere nouă, o revistă care nu avea ni-mic sau aproape nimic de-a face cu cenaclul. Era scoasă cu bani de la Liga Studenților, iar inițiativa i-a aparținut lui Mihai Pavelescu. De fapt, el s-a ocupat de aproape tot ce în-seamnă bucătăria unei reviste, ajutat îndea-proape cu sfaturi de I.B. Lefter. Noi, ceilalți, care scriam acolo, o boieream.

Dădeam textele și atît. Într-adevăr, um-bla zvonul că ar fi greu să publici în revistele „mari“ sau să scoți o carte, și poate că toc-mai de aceea, nici eu, nici majoritatea celor apropiați de mine nu ne gîndeam la asta. Spun că e doar zvon, fără a vrea să spulber mitul tînărului scriitor pe care în anii ’90 nu-l băga nimeni în seamă, dar n-am cu-noscut asta pe pielea mea. E drept, Bucla a cîștigat un concurs de debut, însă n-am date care să-mi spună dacă a fost sau nu dur. n

T.O. BOBE s­a născut la 13 februarie 1969, în Constanța. A publicat volumele Tablou de familie, în colaborare cu Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Sorin Gherguț, Cezar Paul­Bădescu și Răzvan Rădulescu (Editura Leka­Brâncuș, 1995), Bucla (Editura Univers, 1999), Darul lui Moș Crăciun (Editura Humanitas, 2003), Cum mi­am petrecut vacanța de vară (Editura Polirom, 2004, 2007) și Centrifuga (Editura Polirom, 2005). Volumul Centrifuga a fost tradus în limba germană (Editura Merz&Solitude, 2004). Tablou de familie a primit Premiul pentru Debut al revistei Tomis, iar Bucla a primit Premiul Național „Mihai Eminescu“ pentru debut în poezie.

Pentru început, mărturisesc că, atunci cînd un cristian m­a rugat să scriu ceva des­pre cenaclul „Litere“, mi­a fost destul de neclar ce anu­me aștepta de la mine.

Pe vremea mea

În Grozăvești

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009VIII

Ioana NICOLAIE a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în 1997 și cursurile de masterat din cadrul aceleiași instituții în 1998. A debutat cu volumul de versuri Poză retușată la Editura Cartea Românească, 2000, în urma unui concurs. Este prezentă în mai multe antologii și vo­lume colective dintre care: Ferestre 98 (Editura Aristarc, 1998), 40238 Tescani (Editura Image, 1999) – ambele nominaliza­te pentru Premiile ASPRO –, Poésie 2003: Roumanie, territoire d’Orphée (Théâtre Molière/Maison de la Poésie, Paris, 2003), Generația 2000 (Editura Pontica, 2004), Cartea cu bunici (Editura Humanitas, 2007) și New European Poets (Graywolf Press, Minnesota, 2008). A publicat: Nordul (Editura Paralela 45, 2002, nominalizat pentru Premiul ASPRO), Credința (Editura Paralela 45, 2003, nominalizat la Premiile Asociației Scriitorilor din București), Cerul din burtă (Editura Paralela 45, 2005), Cenotaf (Editura Paralela 45, 2006), Aventurile lui Arik (Editura Corint Junior, 2008), O pasăre pe sîrmă (Editura Polirom, 2008). A scris textul albumului București, metropolă europea­nă (Editura Noi Media Print, 2005). Volumul Nordul a apărut în traducere (Der Norden) în Germania, la Editura Pop Verlag (2008). A fost invitată la festivaluri internaționale de poezie în Slovenia și Italia, a susținut lecturi publice la Literaturhaus Stuttgart și în cadrul Tîrgului de Carte din Leipzig. Participă la pro­iectul de promovare a literaturii europene „Metropoezia“, derulat la Varșovia în 2008. Selecții din poeziile autoarei au apărut în antologii din Franța, Anglia, Canada, Bulgaria, Austria și Suedia. Este membră a USR.

Am absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București și un master de Teoria Literaturii. Am debutat în 1994 cu poemul Floarea de menghină, apărută în cadrul volumului colectiv Tablou de familie, alături de T.O. Bobe, Mihai Ignat, Sorin Gherguț, Cezar Paul­Bădescu și Răzvan Rădulescu. Această carte este ilustrativă pentru prima „promoție“ a cenaclului „Litere“ și pentru ceea ce

se scria acolo în acea perioadă. Din 2000 sînt jurnalist, în tot acest

timp am conceput și realizat diverse proiecte editoriale, din zona glossy și de nișă. Un moment important a fost colaborarea, în 2001­2002,

cu revista Observator cul­tural, în cadrul căreia am rea­

lizat timp de doi ani interviuri cu personalități din toate sferele culturale românești. Am publicat de asemenea în Adevărul literar și

artistic, România literară, Dilema. În 2005 am depus la Editura Cartea Românească primul meu volum personal, care poartă ti­tlul poemului de debut, Floarea de menghină, volum lansat la Tîrgul de Carte Bookfest, în iunie 2008. Acum sînt redactor­șef

la revista YachtExpert, o publicație despre veliere, bărci cu motor, navigatori, mări și oceane, competiții, și încerc să duc

la bun sfîrșit următoarele mele proiecte literare.

Ioana NICOLAIE

Cei care-au citit așteaptă verdictul. „E rău, se spune la comentarii, e im-proprietate a stilului; e limbă ca de

gazetă; e modernism leșinat; ne-am săturat de floricele, metafore; drumul e prost, dacă-i de douăzeci de ani bătătorit; paseism, să-mănătorism…“ „Trebuie mers mai departe decît optzeciștii; e nevoie de nou dacă vrei să exiști…“ „Postmodernismul e calea!, adaugă Cezar. Citiți-l pe Hassan… Gratuitate, lu-dic, lucruri mărunte…“

Într-un cenaclu ești, întîi, ca la spectacol. Te uiți invidios la performeri, îl ții pe Borges în mapă. La finele serii poți trînti ușa-ndărăt. Sau poți, riscînd execuția, să te înscrii la lectură. Uneori, se stă pe tușă o vreme. În camera închiriată, te chinui să-ți inventezi propriul rol. Pe care să-l spui de parcă ar fi făcut de la început parte din piesă.

Un cenaclu nu e – deși pare a fi – un tri-bunal. În boxa „acuzaților“ îți reciți poezia. E depresivă, despre tinerețea ca o bătrînă care hrănește porumbeii în parc. Ești noro-cos dacă primii vorbesc avocații. Înseamnă că ai făcut un pas înainte, că ai convins prin ceva. Iar procurorii, entuziasmați, renunță la

morgă. Ei știu că, rînd pe rînd, cu toții vor fi judecați.

La finele unei seri de cenaclu scrii zeci de opuri în gînd. Pe hîrtie ajungi să treci doar fragmente. Le recitești, la răstimpuri, și-ți par ilizibile. Sînt mimări, tragi concluzia, nu-s chiar despre tine. Așa că o iei de la ca-păt. Vei merge mai departe, fiindcă ai atîtea de spus. „Asta mă duce cu gîndul la Llosa…; asta-i din Zen; aici sînt filozofiile orientale; aici sînt fractalii; aici, sugestii din Barth…“ La cafenea, la subsol, fumul e înecăcios și compact. Bucureștiul de-afară e din pagini lipite. Mergem prin ele, în seara de vară. Buni prieteni, ne așezăm la o terasă. Batem cu toții, kafkian, la ușa literaturii. Portarul care ne-ndeamnă să trecem e Mircea. În timpul cenaclului, Cecilia stinge lumina. De corpuri se lipește nisipul din Vacanțierul. Ana spune despre fetița care ascunde, pe piept, doi bănuți maronii. Victor, în costum și cravată, citește poemul cu i factorial. Teo stilizează cu grație fiecare cuvînt. Nea Gică, frizerul cel mai mare al lumii, împrăștie nori de șuvițe în sală. Svetlana pilește-n secret o floare de menghină. De petale agață un tablou de familie. Dănuț, personajul-copil al lui Cezar, e în colivia care-l duce, vară

de vară, la mare. Klein scapă din filmul cu aceleași cadre reluate.

Doina face picturi din cîteva fraze. O mătușă, cîteva case și străzi, prind în ma-cramé un oraș. Marius îl trage pe Ginsberg într-un poem: România. Primăvara lui are-n loc de oameni nămol. Sorin face fluturi tex-tuali și stîrnește aplauze. Într-o poveste a lui Angelo, cineva scapă monede-ntr-o baltă. Răzvan scrie despre un hipodrom și pariul cu vîrsta. El e deja un scamator al denotației. Iulian, de la o vreme, rescrie poeme. Florile din ele sînt aduse din Asia.

În ultimul an al cenaclului, își dau întîlnire vreo sută de tineri. Dezbat aprins, aduc argu-mente… Înainte să închidă Mircea ședința, unii după alții se rînduiesc pe-un singur cu-loar: Mihai Pavelescu, Simona Sora, Cecilia Ștefănescu, moderatorii; Svetlana Cârstean, So rin Gherguț, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bă descu, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, șirul dintîi; Ana Maria Sandu, Victor Nichifor, Marius Ianuș, Angelo Mitchievici, Doina Ioanid, Ioana Nicolaie, Iulian Băicuș, Paul Cernat, rîndul al doilea; Cristina Ionică, Bogdan O. Popescu, Dan Mircea Cipariu, Răzvan Țupa, Iulian Tănase, cititori în cenaclu; Mihai Grecea, Bogdan Ciubuc, Andreea Ciotec, nelipsiți de la ședințe.

Dintr-un cenaclu nu reușești nicioda-tă să pleci. Pe nesimțite, te revendică, își însușește porțiuni biografice. În care e vor-ba de credința necondiționată în scris. De prietenie, entuziasm și tinerețe. De viitorul pur și simplu deschis. De ce nu ai cum să nu-ți amintești. Fiindcă, esențial, e vorba despre tine. n

Svetlana CÂRSTEAN

Cenaclul „Litere“ era o lume, una cu multe orgolii, uneori în floare, alte-ori rănite, o lume livrescă în același

timp, pentru că toţi citiserăm suficient de mult, încît să ne imaginăm că scriem sau rescriem istoria literară alături de Mircea Cărtărescu. Pentru mine personal, cenaclul „Litere“ a însemnat un fel de sfîrșit al copi-lăriei și un început al maturităţii. Amintirile mele din acea perioadă nu sînt foarte multe, dar știu cu precizie momentul în care am coborît cu arme și bagaje din mansarda bo-emă a Facultăţii de Litere, unde ţineam, îm-preună cu prietenii mei, cenaclul „Central“, pentru a ne reuni într-o formulă nouă, ofi-cială, acceptată de toată lumea, în cenaclul „Litere“, într-o sală normală de clasă de la parterul aceleiași facultăţi.

A fost ca o coborîre din nori direct pe pă-mînt, am acceptat-o greu în prima fază, era

ca și cum am fi renunţat la toată dezordinea literară efervescentă și plină de sevă pentru a ne întoarce într-o ordine a lucrurilor menită să ne așeze pe fiecare la locul lui. Și așa a și fost. Cenaclul „Litere“ a fost locul unde am citit, sub privirile condescendente ale lui Mircea Cărtărescu și ale celorlați colegi, cel mai plictisitor și mai prost text în proză pe care l-am scris vreodată, un text în care încercam stîngaci să îi imit pe prietenii mei făcuţi să scrie proză.

Îmi amintesc o anumită frază, plină de delicateţe și adevăr totodată, pe care mi-a spus-o atunci, în comentariul lui, Mircea Cărtărescu: „Svetlana, orice vei scrie, tu tot poetă vei rămîne“. Cenaclul Litere a fost și locul unde am citit mai tîrziu poemul Floarea de menghină și unde, astfel, m-am așezat în sfîrșit la locul meu, pe scaunul potrivit pentru mine. Din acel moment nu m-am mai străduit, cel puțin din punct de vedere literar, să fiu altcineva. n

Sfîrșitul copilăriei

Cenaclul „Litere“Un cenaclu e un loc în care vii, mai întîi, ca să asculți. La prima ședință stai cît mai neutru în banca din spate. Vezi, pe furiș, prăpastia dintre tine și alții.

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009 IX

Cinci ani la cenaclul „Litere“Am ajuns la cenaclul „Litere“ pe la începutul lui 1994, însoțit de doi colegi de grupă și amici: Bogdan Ciubuc și Andreea Ciotec. Ambii au renunțat, din motive diferite, la critică. A dispărut în „anonimat“, pînă la proba contrarie, și Mihai Pavelescu, cel care, în acea seară, citea la cenaclu (proză) alături de Ioana Nicolaie (poezie).

Paul CERNAT

Ultima dată cînd l-am văzut era re-dactor la Mediafax; prin anii ’90 apublicat una sau două povestiri

comportiste în antologiile nouăzeciste de la Editura Allfa ale lui Dan Silviu-Boerescu. Cenaclul se desfășura pe atunci la fosta sală a Catedrei de Literatură (s-a ținut și la Sala de Consiliu, și la subsolul facultății, și la sala 118, actuala „G. Călinescu“) și își începuse lucrările de cîteva luni pe ruinele unui cerc informal, fără mentor, un fel de creative wri-ting pe teme obligatoriu minimale („dunga de la pantaloni“, „șiretul de la pantofi“, „pri-măvara“, „desprinderea“) sau de execuție tehnică (poezii cu formă fixă etc.). „Central“ se numea el, iar la ședințele sale din podul facultății veneau și scriitori consacrați, cum ar fi regretatul Cristian Popescu. Dar despre asta ar fi bine să vorbească, probabil, cei care au trecut pe acolo. Eu am aflat de „Central“ cînd era deja istorie, iar despre un cenaclu „Ficțiuni“, coordonat de Ion Manolescu, am auzit și mai puțin.

După ce Mircea Cărtărescu a fost con-vins (nu știu nici azi de cine) să devină mentor al cenaclului „Litere“, echipa de la „Central“ a devenit nucleul său dur. E vorba de Svetlana Cârstean, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Răzvan Rădulescu (student la Limbi Străine și la Conservator), Simona Sora, Doina Ioanid, Mihai Ignat, Sorin Gherguț, Ioana Nicolaie, Cecilia Ștefănescu, Mihai Pavelescu, Iulian Băicuș, Valentina Gheorghe. Cred că și alți cîțiva. Gravitau în zonă Bogdan Dumitrescu, Andreea Deciu, Rareș Piloiu, Edy Săvescu, Mihai Iacob, Cătălin Mihai Gheorghe, Laura Mesina, Cipriana Petre, Cezar Petry… Unii dintre ei, născuți la sfîrșitul anilor ’60, erau studenți

întîrziați. Simona Sora a plecat curînd în Spania cu o bursă care a ținut-o cîțiva ani buni în afara vieții literare. A avut însă forța să revină la începutul anilor 2000 – e sin-gurul come back pe care-l cunosc în critica de întîmpinare. Au mai plecat și alții, mulți, fără să se mai întoarcă în țară.

Cele două fazeCenaclul „Litere“ a avut două faze, cores-punzătoare celor două antologii: Tablou de familie și Ferestre 98. Între ele, după ab-solvirea promoției lui T.O. Bobe, Mihai Pavelescu et. Co, a existat un hiatus de un an, pe durata unei burse în străinătate a lui Mircea Cărtărescu. Întors acasă, acesta și-a lansat însă (trium-fal) primul volum din Orbitor și și-a reluat cu entuziasm „lucrări-le în verde“, acceptînd rugămințile noastre. În interval, a existat un cenaclu de tranziție, numit, ca și minirevista facultății, „Litere nouă“ și, la fel ca și „Centralul“, fără mentor. M-am ocupat îndeaproape de el împreu-nă cu alți doi-trei colegi: Bogdan Ciubuc, Cecilia Ștefănescu, Mihai Grecea. Atunci l-am „racolat“ pe Marius Ianuș (după o în-trevedere în „Club Litere“ de la subsol) și, la propunerea Ceciliei, pe Alex Matei, care citea poeme expresionist-abstracte cu in-telectuali și sînge. Marius citea și traducea poeți contemporani belgieni și francezi de care nu auzisem, iar eu îl pisam la cap cu poezia avangardistă a lui Geo Bogza, des-pre care urma să-mi fac licența. Tot după modelul „Centralului“, am avut și cîțiva invitați maturi: toți optzeciști… Ne-a vizitat

și T.O. Bobe, care s-a scandalizat de insolența atitudinii lui Ianuș spunîndu-i de la obraz că la ce-naclul lui Mircea era cultivat spiritul urban, liberal și civilizat al lui Nicolae Manolescu. Dar Ianuș nu s-a lăsat: a protestat, a înjurat, l-a introdus pe „bur-ghezul“ Teo într-un poem răzbunător și a mai citit de două ori în micul cenaclu, or-ganizînd la un moment dat un happening ionescian, spre stupoarea femeii de serviciu care – orele fiind înainta-te – intrase să ne dea afară din sală. Cam tot atunci s-a atașat definitiv grupu-lui și Angelo Mitchievici, transferat în anul III de la Craiova. Primul lui text publicat a fost în Litere nouă, o cronică de film la Prea tîrziu al lui Pintilie; în cenaclu citea pro-ze fantaste, nostalgice, reverii imagiste care intrigau prin manieris-mul luxuriant.

Cum se explică mitologia cenaclistă a „epocii“? Simplu: literatura era, în anii ’90, o enclavă într-o lume isterizată de eliberarea pasiunilor

politice. Revistele literare și editurile își deschiseseră prea timid porțile pentru ti-neri. Abia prin 1998-2000, la România li-terară, Vineri, Cuvântul, Echinox, Interval, Contrafort, Adevărul literar și artistic și Observator cultural vor coace schimbarea de generație la care va marșa curînd toată presa noastră literară. Deocamdată însă, „lu mea adultă“ nu se arăta prea primitoare, iar schimbarea de ștafetă nu avusese încă loc. Trebuia, așadar, să găsești acele spații studențești, informale, unde „creșteai“ și îți verificai forțele.

Exista o ierarhie a valorilor „consacrate“, a vîrstelor și a priorităților, azi aproape ne-

verosimilă, iar cenaclul și revista echivalau, pentru colaboratorii lor permanenți, cu cei șapte ani de-acasă.

Să fii „cu Manolescu“ era bine, să fii „cu Simion“ era nasolEste inexactă ideea că n-a existat o ideo-logie literară a cenaclului (implicită, e ade-vărat). După cum inexactă e și eticheta de „cărtărescianism“ aplicată tuturor celor care au adăstat la cenaclul „Litere“. E drept, n-a existat un program, ci un sistem de afinități. Iar „nucleul dur“ se definea prin maxima afinitate (nu în sens epigonic) cu Mircea Cărtărescu.

Pe atunci, lumea culturală era politizată maniheic. Din punctul de vedere cel mai înaintat și mai european din facultate, să fii „cu Manolescu“ era bine, chiar dacă nu votai cu PAC-ul. Să fii „cu Simion“ era nasol: deveneai suspect de iliescianism, în convergență cu Adrian Păunescu. Să fii filo-postmodern și filooptzecist era bine: apăreai ca reprezentant al spiritului nou, up to date și ultraliberal, luptător laic împotriva neo-legionarilor din „Liga Studenților“ post-Marian Munteanu. Cu cît mai postmodern, cu atît mai bine. Să fii modernist, „meta-forizant“, „nichitian“ sau „blagian“ era, în schimb, foarte nasol: erai taxat drept arierat, retrograd, tombateră pășunistă, adversar al emancipării și al introducerii avangardiștilor și optzeciștilor în manuale. Ultimii, sub con-ducerea lui Mircea Nedelciu, se organizase-ră în A.S.P.R.O. și luptau – segregaționist – împotriva „dinozaurilor“ monopoliști din Uniunea Scriitorilor. Studenții virusați din liceu de morbul metaforitei și al abstrac-ționismului metafizic erau supuși unei dras-tice cure de dezintoxicare în cenaclu. Cine rezista – bine, cine nu, salut. Dacă nu-ți făceai temele la Postmodernism, deveneai o cantitate neglijabilă, căci toleranța și deschi-derea către diversitate a noii paradigme era doar pentru adepți. Mulți tineri voiau să se implice în viața publică, iar intoxicarea cu utopii era maximă, ca și resentimentele de tot felul. Revista Litere nouă (condusă de Ion Bogdan Lefter, pepinieră pentru viito-rul Observator cultural) și cenaclul „Litere“ ne apăreau, în acei ani, ca niște instituții ale spiritului civic din facultate, alternative în raport cu naționalismul, conservatorismul

și pășunismul criptomodernist… Cenaclul avea un caracter pur „artist“, deși ideologia literară dominantă era, clar, postmodernă. Modelul era la apogeu, iar mediul univer-sitar tînăr (cu optzeciștii proaspăt intrați în sistem, după ani de navetism și margi-nalizare socială) favoriza înscrierea firească în tradiția optzecistă, singura percepută ca productivă. Din fericire, toată lumea execra acum varianta textualistă, teoretizantă, iar experimentalismul era practicat doar la mo-dul hedonic. Înainte de Mircea Cărtărescu, a existat o certă afinitate a „centraliștilor“ cu Cristian Popescu, invitat la ședințele cenaclului lor. Prozopoemele semnate de

T.O. Bobe, Doina Ioanid sau Svetlana Cârstean poartă mai mult amprenta lui „Cristi“ decît a lui „Mircea“. Mai tîrziu, Dan-Silviu Boerescu a atras cîțiva cenacliști de miercuri în proiectele sale nouăzeciste. Răzvan Rădulescu, Mihai Pavelescu, Cezar Paul-Bădescu au fost antologați la Allfa, iar Gherguț și, din nou, Răzvan Rădulescu au publicat în revista Art panorama (ultimul – o proză intitulată Arhitectul, versiune parodi-că la Organistul lui Cărtărescu). Prin 1994, un grup de „centraliști“ debuta în paginile suplimentului Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul, grație lui Dan C. Mihăilescu și Taniei Radu, într-o perioadă în care „litera-tura tînără“ nu era încurajată de prea mulți. Dacă însă „centraliștii“ reuniți ulterior în Tablou de familie (a cărui lansare-eveniment am ratat-o, din păcate) făceau legătura cu gruparea nouăzecistă post-Universitas, a doua etapă a făcut trecerea spre „douămi-ism“ (cu mizerabilismul său autenticist, vis-ceralizant, subcultural și apocaliptic) prin Ianuș, Zvera Ion, Țupa, Ioana Baetica și alții. Textele lirice ale lui Ianuș care vor fi in-cluse prin 2002 în volumul Ursul din contai-năr fuseseră citite de prin 1997 la „Litere“, înaintea celor mai „tari“ poeme din Manifest anarhist…

Trei stiluri de radereDesfășurătorul cenaclului a rămas, pînă la sfîrșit, același: o oră de lecturi miercurea, de la ora 18.00, cu unul, doi sau trei autori, după caz. Apoi, o pauză de un sfert de oră, cu firitiseli și consolări. Și o oră de critică pe marginea textelor, în care cei ce citiseră nu mai aveau dreptul să intervină, iar comen-tatorii nu mai aveau nici mamă, nici tată, lă-sînd orice complezență deoparte. Cel puțin trei stiluri de „radere“ critică se încrucișau în ședințele din prima perioadă a cenaclului: stilul veninos-parșiv al lui T.O. Bobe, care te anestezia printr-o mîngîiere pe creștet, pentru a te lovi apoi în plex. Stilul coleric și spectacular al lui Răzvan Rădulescu, care te masacra voluptuos, lingîndu-se pe degete de sînge. Stilul berbecesc al lui Cezar Paul-Bădescu, care te așeza în patul procustian al postmodernismului și te rușina cu fierul înroșit al psihanalizei (cu cît erai mai „moder-nist“, „abstracționist“, „metafizic“ și „metafo-rizant“, cu atît erai mai sălbatic psihanalizat).

După ce Mircea Cărtărescu a fost convins (nu știu nici azi de cine) să devină mentor al cenaclului „Litere“, echipa de la „Central“ a devenit nucleul său dur. E vorba de Svetlana Cârstean, Cezar Paul­Bădescu, T.O. Bobe, Răzvan Rădulescu (student la Limbi Străine și la Conservator), Simona Sora, Doina Ioanid, Mihai Ignat, Sorin Gherguț, Ioana Nicolaie, Cecilia Ștefănescu, Mihai Pavelescu, Iulian Băicuș, Valentina Gheorghe. Cred că și alți cîțiva. Gravitau în zonă Bogdan Dumitrescu, Andreea Deciu, Rareș Piloiu, Edy Săvescu, Mihai Iacob, Cătălin Mihai Gheorghe, Laura Mesina, Cipriana Petre, Cezar Petry…

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009X

Nu-i de mirare că aceștia vor rupe, în 1998, gura tîrgului atacînd „la vîrf“ eminescianis-mul în faimosul număr din Dilema, revistă la care Cezar devenise redactor de ceva vreme după un stagiu la 22. Intervențiile lor polari-zau atenția mai mult decît lecturile. Și, peste toate, hohotele lui Iulian Băicuș, copilărosul, livrescul și fidelul bufon al cenaclului… De multe ori, cei forfecați plecau plîngînd sau înjurînd, răniți mortal în autorlîcul „metafi-zic“, și nu mai reveneau niciodată. Cei care se întorceau însă deveneau dependenți de cenaclu, dacă nu și scriitori. Nu numai lectu-rile, ci și intervențiile critice neinspirate sau

penibile erau ridiculizate, într-un cerc infer-nal de comentarii la comentarii cărora nu-mai focul de artificii final din comentariul lui M.C. le punea capăt. Comentatorii cei mai redutabili erau, fără doar și poate, Răzvan și Teo, într-un scenariu aproape teatral. Dar showul era mai pasionant decît o piesă bună de teatru.

„Cărtărescianism“? Mai curînd un post-optzecism intimist și rafinat, și nostalgic, un minimalism estet brodînd pe tema copilăriei cuminți, dar „deviante“, tratate cu finețuri manieriste și psihanalitice. Pe cît de aler-gici erau – nu doar literar - față de kitsch-ul

criptoromantic, semănătorist și pseudomo-dernist cu care fuseseră traumatizați în școală, pe atît erau de fascinați – literar – de aceste zone vulgarizate la nivel subcultural. Existau în cenaclu mai multe cercuri concentrice: nucleul dur, disidenții, „veneticii“ (cei de la cenacluri concurente), nou-veniții activi și caracuda tăcută, mondenă sau curioasă. Au existat și soli din provincie. Prin 1994, a sosit în vizită o delegație din Timișoara cu Tinu Pârvulescu, Gabriel Marineasa și Adrian Bodnaru. Altă dată au venit cîmpulungenii Sorin Durdun și Liviu Mățăoanu, poeți cel puțin onorabili, aduși de concitadinul lor,

graficianul și scriitorul Cezar Petry. Parcă au fost și unii brașoveni de la cenaclul lui Al. Mușina – oricum, Mihai Ignat venea din proximitatea lor, ca și Victor Nichifor (care lucra la firma Procter & Gamble) sau, mai tîrziu, neobeatnikul Marius Ianuș (cu o mitologie personală psihedelică de la Liceul Militar din Breaza). Gherguț a atras vremel-nic o serie de poeți care au scos volumașul Marfă: Dan Mircea Cipariu, Bogdan O. Popescu, Dan Pleșa. Nu știu dacă a trecut pe la cenaclu și optzecistul Adrian Oțoiu, dar grupul „centralist“ l-a susținut masiv cînd și-a lansat, în 1995, romanul Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita.

„Centraliștii“ hardlineri erau un grup de prieteni cu o încredere oarbă în arta literară și care acționa ca un cordon sanitar împo-triva neaveniților. Titlul antologiei din 1995 îi imortalizează ideal. De atunci i-a mers cenaclului „Litere“ buhul de grup închis, de castă postmodernă și filooptzecistă, iar, cei care l-am continuat din ’96 încoace, am avut grijă să conservăm acest spirit de corp. Nu cred că am reușit: rigorile se înmuiaseră, iar fisurile apăreau pretutindeni.

În Centru și au dessus de la mêlée se afla, desigur, Mircea Cărtărescu, ale cărui co-mentarii – pe modelul lui N. Manolescu de la „Cenaclul de Luni“ sau al lui Ov. S. Crohmălniceanu de la „Junimea“ – aveau loc întotdeauna la sfîrșitul ședințelor și erau așteptate cu sufletul la gură de zecile de participanți claie peste grămadă. Maestrul de ceremonii ghicea în texte „figura spiri-tului creator“ ca un mantician, evalua abil opiniile celorlalți, executa ce era de executat și salva întotdeauna ce era de salvat, cu un rafinament dandist al regizării surprizei și într-un discurs subtil-charismatic. Încarnat de eu, spiritul lunedismului a fost continuat mai ales de prima promoție cenaclistă de la „Litere“. Ca și Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu a coordonat două antologii de cenaclu, scriindu-le prefețe după aceeași formulă. Dan Gulea a analizat cu umor, în revista Litere nouă, asemănările tehnicilor portretistice, identificînd prompt „nume-rologia“ selecțiilor: patru autori în Aer cu diamante, cinci în Cinci, șase în Tablou de familie, șapte în Ferestre 98… l8

Revenirea lui M.C. a găsit un alt cenaclu, mai eclectic, mai improvizat, mai ima­tur, dar mai spontan, mai angajat, mai pitoresc. Notorietatea îi crescuse și spre el începuse să vină lume tot mai multă, lume de tot felul. Popularizarea venea pe fondul fetișizării „postmoderne“ a subculturilor urbane și a culturii pop de către noul nucleu al cenaclului, care vedea în ele un remediu pentru bolile epuizatei culturi înalte. Dacă studenții din prima generație a cenaclului teore­tizau „academic“ pe marginea postmo­dernicalelor, pentru noi venise momen­tul angajamentului emoțional decis al literaturii în experiența cotidiană.

Ana Maria Sandu

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009 XI

l8 Trăiam o perioadă de romantism civic postrevoluționarNiciodată charisma lui M.C. n-a fost mai puternică și mai autentică. Nostalgia deveni-se o carte-cult, cărțile de poeme și Levantul erau devorate, Travesti, Dragostea și Orbitor au atras, cu ocazia lansărilor, jumătate din Facultatea de Litere, bașca puștimea de prin licee. Ne regăseam toate fantasmele în farmecul crepuscular al atmosferei urbane, posthippie din ele. Pentru mulți cenacliști, Mircea era the one and only, mai bun decît Eminescu. Cînd Teo, Cezar și Răzvan Ră-dulescu i-au fost alături în celebra Dilema 265 ne-am dat coate cu tîlc. Mitologia cul-turii înalte made in Humanitas, emblematică pentru anii ’90, se suprapunea culturii post-moderne. (Ulterior, după 2000, ele se vor se-para dramatic. Pe atunci însă, la „Cafeneaua Critică“ din clubul de la subsol, moderată de Ion Bogdan Lefter, pe atunci director al Free Europe România, veneau nestingherit Liiceanu, Pleșu, Paler, Sorin Vieru, au des- cins chiar Monica Lovinescu și Virgil Ie-runca, într-o seară de neuitat…). Trăiam o perioadă de romantism civic postrevoluționar, cînd intelectualii publici erau purtați pe brațe de studenți în prelecțiunile pe care le țineau prin facultăți. Recordul în materie de charismă îl deținea H.-R. Patapievici, cu sute și sute de inși masați prin amfiteatre. Dar cei numiți participau și la cruciada po-litică a momentului. Doar Mircea, romanti-cul levantin cu mustață și plete, era estetul pur. Prestigiul lui avea un caracter exclusiv literar – și cu atît mai prețios pentru tinerii literați avizi de modele.

Al doilea spre al treilea cercÎn perioada 1994-1995, abia debutam la Litere nouă, iar la cenaclu făceam parte din al doilea spre al treilea cerc, în proximitatea ca-racudei. Îi admiram, cu un complex de infe-rioritate, pe „bătrînii centraliști“ care formau un fel de gardă pretoriană în jurul lui Mircea Cărtărescu. Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe și ceilalți aveau un soi de aură mitologică. Ei erau „profesioniștii“ care nu stăteau de vorbă cu junii decît dacă-i simțeau scriitori veri-tabili. Nici o ezitare specifică debutanților nu întîlneai în mașinăriile lor literare, făcute să încînte prin rafinamentul ironic și migala maniacală. Aveau o mentalitate de artizani, în care burghezul și artistul se confun-dau, nu se opuneau. Vedetele erau Răzvan Rădulescu (cel mai bun scriitor trecut prin acest cenaclu), virtuozul T.O. Bobe și Sorin Gherguț, ale cărui versuri funambulești și crude iscau mari hohote de rîs. În calitate de pifan ex-politehnist care abia învăța limba-jul critic, comentariile „greilor“ mi se păreau redutabile, ca și lecturile (atunci am ascultat fragmente din entuziasmantul Teodosie cel

Mic și din Spirala lui T.O. Bobe, „povestirile cu Dănuț“ ale lui Cezar Paul-Bădescu…). La o ședință desfășurată în clubul de la sub-sol, Gherguț a electrizat sala cu poemele lui „digestivale“, Teo a citit un interminabil po-em-basm, dimovian, în care apărea o ființă oribilă numită Elena Ștefoi (o impolitețe pentru care mentorul l-a dojenit…), iar Băicuș – o parodie delirantă la Levantul, despre care Răzvan Rădulescu a spus, asa-sin, că e o „ejaculare ante portas. Înaintea porților literaturii, firește“… Pe Svetlana Cârstean, autoarea Florii de menghină, am identificat-o tîrziu, dar îi întîlneam mereu numele anunțat pe afișele din facultate. O vreme, am confundat-o cu figura Ceciliei Ștefănescu… Mihai Ignat, Doina Ioanid și Sorin Gherguț stăteau tăcuți, retrași, într-un

colț și nu-mi amintesc să fi luat vreodată cu-vîntul. Cu toții au publicat poeme (Mihai – și cronici de film) în Litere nouă, prin 1994, pe vremea cînd revista, cu Mihai Pavelescu redactor-șef, nu era încă ideologic-postmo-dernă. Oricum, nu la modul manifest. Dar revistele din facultate, relațiile dintre ele, „cuplajul“ cu Dilema prin suplimentul ei Vineri și preistoria Observatorului cultural țin de o discuție ceva mai amplă…

Nu am citit niciodată în cenaclul „Li-tere“, dar am citit patru poeme voronciene în cenaclul „Prospero“ de la Limbi Străine. Ședințele erau moderate de doamna Monica Pillat, anglista cărei distincție discretă și au-tentică imprima întîlnirilor un aer de nobilă, plăcută desuetudine. (Tot la doamna Pillat se mai află, cred, și primele mele încercări de proză, emfatice și debile. Sper totuși să le fi aruncat la coș.) „Prospero“ era un ce-naclu modernist frecventat de mulți tipi de la Filozofie. L-am vizitat și eu vreo două-trei luni. Printre invitații săi de vază s-au numărat poetul Cezar Baltag, apologet al

poeziei pure, și „platonicianul“ Cornel Mihai Ionescu. Ultimul – neștiind de unde vin – mi-a mărturisit, la finalul unei ședințe, oroa-rea față de cei de la „Litere“, cinici, alergici la înalt și pur, convinși că literatura se reduce la postmodernism. Bun, dar de ce toți se duc pînă la urmă acolo? – l-am întrebat.

De la „Prospero“ s-au mutat la „Litere“ ha oticul, dar simpaticul Cristi Constanti-nescu și delicatul, dar tenacele Răzvan Țupa (lansat în România literară de Monica Pillatcu un grupaj de versuri). Noul „Litere“ s-a

înfiripat pe scheletul „aripii tinere“ a ce-lui vechi, așa cum cenaclul „Fracturi“ sau „Litere 2000“ al lui Ianuș (1999-2000) se va constitui pe osatura aripii celei mai tinere de la „Litere“, după abandonul lui Mircea Cărtărescu (Pe la „Litere 2000“ am refuzat să trec; îmi repugnau stilul de viață și ati-tudinea dezaxată pe care noii cenacliști o încurajau). Linia de continuitate între cele două generații literiste a fost asigurată pe parcursul lui 1996 de Cecilia Ștefănescu (pe atunci, poetă „psihanalitică“ și organi-zatoare a cenaclului „Litere nouă“), Ioana Nicolaie (împreună cu soțul ei de atunci, Gelu Vlașin) și Ana Maria Sandu (buna prietenă a Ceciliei, care va deveni mai tîr-ziu secretara cenaclului „Litere“, dar va rata antologia din ’98). Ana publicase deja un

volumaș de versuri „moderniste“ și cam ne-cristalizate (Poeme în tranzit), după care a citit un straniu „jurnal secret“ care va face pereche mai tîrziu cu povestirea Vacanțierul a Ceciliei… Prezențe constante erau Mihai Grecea (computerist și organizator sufle-tist, devenit copywriter), Bogdan Ciubuc, Andreea Ciotec, Angelo Mitchievici, Ma-rius Ianuș, mucalitul Tudor Vlădescu, his-trionul Emil Budău, Cristian Munteanu (devenit SGR la Dilema, apoi copywriter de succes), Alex Matei și subsemnatul, cărora li s-au alăturat outsideri precum Nina Vasile, Dumitru Bădița sau Bogdan Iancu și foar-te tinerele Emilia David, Cristina Ionică, Adina Dinițoiu. Va reveni și Iulian Băicuș, iar la reluarea cu Mircea la timonă se vor alătura din nou Doina Ioanid, Teo, Cezar, Gherguț și Mihai Ignat. Revenirea lui M.C. a găsit un alt cenaclu, mai eclectic, mai im-provizat, mai imatur, dar mai spontan, mai angajat, mai pitoresc. Notorietatea îi cres-cuse și spre el începuse să vină lume tot mai multă, lume de tot felul. Popularizarea venea

pe fondul fetișizării „postmoderne“ a sub-culturilor urbane și a culturii pop de către noul nucleu al cenaclului, care vedea în ele un remediu pentru bolile epuizatei culturi înalte. Dacă studenții din prima generație a cenaclului teoretizau „academic“ pe mar-ginea postmodernicalelor, pentru noi venise momentul angajamentului emoțional decis al literaturii în experiența cotidiană. Vremea intertextualismului virtuoz, fie și de tip gra-ffiti, în genul lui Gherguț, trecuse. Logoul postului Atomic TV – „Nu mai sta în bibli-otecă, e vremea pentru altceva“ – își impu-nea legea. Repere interne ale cenaclului erau acum Florin Dumitrescu (filolog, textier la formația Sarmalele Reci și copywriter) și Cezar Paul-Bădescu (cu pasiunea lui pentru studierea oracolelor școlare). Dar ei se dove-deau, încă, încheiați la toți nasturii discur-sului. Prima generație de la „Litere“ intrase deja formată literar în cenaclu, iar noi abia dibuiam, în contradicție cu toată lumea și cu noi înșine. Poezia pe care o încurajam trebu-ia să fie cît mai directă, mai acut biografică și mai intensă, iar proza – senzorială, fantastă sau biografistă, oricum atent elaborată, jucată. Cecilia Ștefănescu, mai puțin Ioana Nicolaie și Ana Sandu propovăduiau minimalismul, biografismul extrem și interactivitatea artei contemporane (de autoficțiune încă nu se vorbea). Mihai Grecea pleda, pe urmele lui Ion Manolescu, pentru computerism literar, hipertext și multimedia, iar Ianuș (care se inspira și din B.U.G. Mafia) devenise noua vedetă underground. Happeningurile sale – schimbarea portretului lui Octavian Goga

„În 97 m­am mutat în București și am fost o vreme la cenaclul de la Litere condus de Mircea Cărtărescu. Am și citit acolo cu Răzvan Țupa în aceeași zi. M­a lăudat Paul Cernat și m­a facut praf, pe bună dreptate, Cărtărescu. Pe Țupa invers. Eu din aceeași zi m­am lăsat de scris pentru 10 ani.“ Viviana MUȘA

M­am născut la București pe 5 august 1972. După absolvirea liceului de mate­fizică „N. Bălcescu“ (1990), am fost student la Metalurgie vreme de șase ani (cu mas­terul). Doar cinci ani, incluzînd studiile a profundate, am urmat, din 1995 pînă în 1998, la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde am fost admis primul peste linie în urma unei decizii bruște de rebranding... Din 2001 – preparator, din 2003 – asistent, iar din 2007 – lector dr. la Catedra de Literatură a aceleiași facultăți. Debut publicistic în Dilema (1995). Ce na­clist la „Litere“ între 1994­1999, redactor­șef la revista studențească Litere nouă între 1996­1999, redactor la săptămînalul Ob­ser vator cultural (2000­2005), redactor­șef la lunarul Cuvântul (2008) și colabora tor la nu mai știu cîte publicații. Debut în cronica literară în 1999 (la suplimentul Vineri), îndeletnicire neabandonată pînă azi. Volume colective (împreună cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir): În că­utarea comunismului pierdut (Paralela 45, 2001), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H­R. Patapievici (Polirom, 2004), Explorări în comunismul românesc I, III (Polirom, 2004, 2005). Explorări în comunismul românesc III a apărut doar împreună cu Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir. În 2005 am publicat un roman fantezist (Războiul fluturilor, Polirom) împreună cu Andrei Ungureanu. Volume proprii: Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă (Editura ICR, 2007), Avanagar­da românească și complexul periferiei. Primul „val“ (Cartea Românească, 2007). Restul activităților, „academice“ sau nu, sînt pentru alt CV.

Cenaclul avea un caracter pur „artist“, deși ideologia literară dominantă era, clar, post­modernă. Modelul era la apogeu, iar mediul universitar tînăr (cu optzeciștii proaspăt intrați în sistem, după ani de navetism și marginalizare socială) favoriza înscrierea fi­rească în tradiția optzecistă, singura percepută ca productivă.

Mihai Ignat, 1991

Bogdan Ciubuc, Angelo Mitchievici, Cristian Munteanu, Paul Cernat în 1998

Alex Matei, 1998

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009XII

de pe peretele facultății cu fotografia perso-nală, declarația de dragoste poetică, bahică și publică făcută Ceciliei Ștefănescu etc. – au rămas de pomină. Antiintelectualismul cu lecturi up to date: iată cauza noii promoții de cenacliști. Pe de altă parte, veleitarii începu-seră să vină puzderie precum moliile la bec. Pe lista celor desființați sadic în ședințe s-a numărat un ins sumbru (i-am uitat numele) care dăduse 10 ani la Filozofie și tuna pău-nescian versuri gen „Domnul Noica duce în spate cultura română“. Apoi, omniprezentul Cristian Galeriu, psiholog de formație, dar bolborositor de comentarii ininteligibile și producător de texte psihotice. Un poet mi-nor, Radu Buruciuc, bizar elogiat de Nicolae Manolescu în România literară ca un „nou Dimitrie Anghel“, a fost desființat sălbatic în compensație. O fată grăsană și clorotică,

ajunsă cine știe cum printre noi, a citit niște versificări cucernice, naivissime, însoțită de tatăl ei și de pastorul comunității sale evan-ghelice. După ce a fost executată sec, a ple-cat clamînd: „Hai tată, hai părinte, aici este un loc al pierzaniei“ și a binecuvîntat superb sala: „Pace vouă!“. O studentă ciudată, Lili, a adăstat mai multe luni la cenaclu citind texte obsesionale despre zeci de amanți, incesturi și visceralități oribile. O poetesă care semna, ca o zeiță a abundenței, Miriam Ceres ne-a zguduit cu poemele cele mai scîrboase și mai dement-sexuale imagina-bile. Un pohețel placid și naiv (Sebastian Ciulei) a citit niște versuri lăcrămoase în stil Sihleanu și, deși ridiculizat, le-a publi-cat într-un volumaș pe care l-a expus – pa-triei snop – pe o tarabă din Piața Matache, la pachet cu cartofii și morcovii vînduți tot de el acolo… Ne-a vizitat și bătrînul Gică Bibliotecă, om al străzii, prezent la toate lansările și tîrgurile de carte cu geanta lui de terfeloage. În seara aceea de pomină cu pastorul – salvată in extremis de o lectură improvizată a lui Ianuș –, bietul om a citit un lung poem alcătuit din catrene rimate prin care protesta împotriva „antieminesci-enilor“ din Dilema nr. 265 (27 februarie-5 martie, 1998)…

Apăreau însă și semnele unei diversi-ficări literare „pe bune“. Cristina Ionică și Dan Tăpălagă citeau prozopoeme realist-ma gice, senzoriale și luxuriante. Poetul Mi -hai Vakulovski, doctorand la Filologia bu-cureșteană, și fratele său Sandu, proaspăt student la Cluj, veneau din Basarabia cu un biografism psihedelic, violent, plin de intertextualități folclorice. Veteranul Victor Nichifor citea fragmente dintr-o e popee autobiografică aluvionar-stroboscopică și

cumva SF, în genul Efebiei lui Caius Dobrescu (se va impune drept campionul absolut al fecalelor în poezie). Răzvan Țupa a trecut, de bine, de rău, proba cenaclului cu poeme-le sale cvasiabstracte, de o finețe obscură, iar prietena lui de atunci – o copilă de la Liceul „Lazăr“ pe nume Veronica Ion, vi-itoarea Zvera sau Vera – ne-a surprins cu niște poezii de o prospețime stranie. Au re-venit, sporadic, Bogdan O. Popescu, Florin Dumitrescu și Cipariu (ultimul cu un poem despre manele, mult ironizat). O figură fru-moasă a făcut – în poezie – Alma Papadopol, apariție meteorică de la Sociologie.

Zvera și Alma sînt poate singurele care au scăpat neforfecate rău de critică. Da, eram sadici ca niște carnasiere care se întă-rîtau reciproc. Iulian Tănase de la Academia Cațavencu a fost primit fals-amabil, cu ar-tificiile lui soresciene și suprarealiste, iar un comentariu malițios al meu i-a inspirat unul dintre poemele primului volum (O poe-zie puțin tensionată). Colegul său, Alexandru Vărzaru, a fost primit ceva mai bine cu SF-urile sale parodice. Catrinel Popa a fost în schimb compătimită pentru emfaza poeme-lor sale („Bună dimineața, domnule Kant…“). Mă înșel oare sau, la un moment dat, ne-au vizitat și cîțiva ieșeni din „Club 8“? Cine mai știe…

Ne forfecam rău și între noi, comentato-rii, păstrînd astfel cea mai frumoasă tradiție a cenaclului: critica fără menajamente. Odată ajunși în cercul magic, prieteniile erau lăsa-te la ușă. Ioana Nicolaie a fost desființată pentru naivitatea scriiturii la prima ei tenta-tivă în proză, Cecilia – forfecată pentru un fragment din viitorul Legături bolnăvicioase, Victor Nichifor – taxat drept obositor, în pofida performanței sale scatologice, T.O. Bobe ne-a executat pe mine și pe Alex Matei

pentru că eseizăm pe lîngă subiect, Angelo a fost atacat pentru prețiozitatea lirică, iar Băicuș a fost din nou umilit de Cezar Paul-Bă descu, T.O. Bobe și Mircea Cărtărescu (care i-a pus un diagnostic sumbru), în ciu-da tentativelor mele de a-l salva ca poet… Se formaseră deja bisericuțe care se duelau constant: transformați în „noul nucleu dur“ al comentatorilor, eu, Alex Matei, Bogdan Ciubuc, Angelo și infatigabilul Băicuș eram intelectualiști și eclectici în gusturi (eram,

de altfel, mai puțin apropiați de Mircea Cărtărescu decît alți companioni).

În schimb, Cecilia, Ioana Nicolaie și Ana Sandu apărau reduta minimalismului bi-ografist. T.O. Bobe și Cezar Paul-Bădescu asigurau, din cînd în cînd, continuitatea cu spiritul „vechii gărzi“. Tinerii de la Filozofie, în frunte cu Cristi Constantinescu erau atacați de toată lumea pentru neprofesio-nalism și cuvinte mari. Mai mult în trecere, Costi Rogozanu și Luminița Marcu s-au revoltat împotriva ideii de cenaclu, vitupe-rînd împotriva exclusivismului său „desuet“. În ultimele luni și-a făcut auzită vocea, im-petuos, Ioana Baetica, alături de alți viitori fracturiști, mai discreți (Domnica Drumea, Ionuț Chiva, Raluca Baciu)…

Exit undergroundTextele care urmau să intre în Ferestre 98 au fost centralizate de Mihai Grecea pe com-puterul meu înainte de a fi tehnoredactate de Florin Iaru la Academia Cațavencu. N-a du-rat mult și cenaclul și-a dat obștescul sfîrșit. Ultima ședință a avut loc – fără comentarii – la Sala de Consiliu, unde toți membrii dis-ponibili, din toate promoțiile cenaclului, au citit cîte un fragment „reprezentativ“. Apoi ne-am dus, melancolici, la o bere. Mai tîrziu, cîțiva ex-cenacliști vor scoate volumul expe-rimental Tescani… cu texte bodypainted și fantome personale scoase din tolbă la cona-cul Marucăi Cantacuzino. Ianuș, înconjurat de discipolii fracturiști, a continuat o vreme să facă școală… Restul sînt bîrfe, anecdoti-că, zvonuri sau amintiri din studenție pentru vremea scrierii memoriilor.

Au trecut zece ani. Postmodernismul s-a oficializat și a sfîrșit prin a plictisi pe toată lumea, foștii cenacliști au ieșit din under ground, cărțile lor au început să apa-ră. Destui poeți au trecut cu arme și bagaje la proză. Unii poartă și azi cu ei acele vre-muri precum melcul cochilia. Majoritatea s-au risipit. Lumea s-a schimbat, iar cena-clul a rămas departe, într-o lume paralelă a adolescenței literare. n

Pot număra pe degetele de la o mînă prezențele mele pe la cenaclurile de la „Litere“.

Costi ROGOZANU

Prima dată, am ajuns cu două prietene într-o adunare care ne-a revoltat atît de mult încît ne-am ridicat și-am

plecat. Motivele mele erau simple: nu pu-team să cred că niște oameni se umflau atît de mult în pene, că puneau atîta emfază în niște amărîte de texte care nu erau pînă la urmă decît simple încercări. A rămas unul dintre motivele pentru care urăsc adunările culturale. Este atît de consolidat traficul de capital simbolic încît am ajuns la o criză ca pe Wallstreet, principala preocupare a participanților slabi fiind să acumuleze pro-tecție și să speculeze social.

Am fost apoi la vreo două-trei ședințe din celebrul cenaclu al lui Cărtărescu. Oamenii se împărțiseră în Prozatorul, Poetul, Criticul (o, d-zeule, cît puteau să vorbească cei însărcinați cu asta!), Bufonul, Frumoasa, Bestia. Era un joc pe roluri obositor. Unii dintre ei îmi plăceau. Iar Cărtărescu rămîne un profesor de literatu-ră excelent, merita să-l asculți. Mă intriga în continuare dorința de socializare a scri-itorilor între ei și spiritul de turmă. Așa vedeam fenomenul atunci. Acum cred că e doar un defect de-al meu, o mizantropie sau, ca să fim blînzi, sufăr de un antielitism aproape autodistrugător. Asta e.

Am avut un grup prin anul întîi, Bogdan, Mihai, Mirel, Gabi, poate și ei își amintesc de asta, un grup de băutură, muzică, citit ce-au scris alții, ce scriam noi. Nu eram buni de (aproape) nimic. Dar eram „adevărați“ în dorința noastră dementă de a fi tari; nu ne

interesau micile mînăreli politico-literare, care se petrec firesc atunci cînd vrei să fii publicat, cînd vrei să intri în grila autorilor care contează. Prea mulți scriitori își pierd inocența rapid, se cufundă în rețete, indicații prețioase, mode etc. Cenaclul, așa cum l-am cunoscut eu, era prea puternic branduit ca „rampă de lansare“. Eram mic și radical în tot felul de privințe ciudate. Nici nu mai știu exact de unde voi fi adunat atîta dispreț pentru poezelele și lumea literelor „live“. Nu puteam să concep că totul începe cu pros-tioare citite între cîțiva poetași și prozatori obosiți. Dar, de acolo, au ieșit destui scrii-tori buni. Așa că... poate ei au avut dreptate. Nu-mi pasă, am fanatismul meu: cenaclul poate fi ușor înlocuit cu terenul de baschet sau sala de fitness – dacă poți scoate ceva creativ sau sănătos din asta, ok. Dar ai vreo 90% șanse să te plictisești și să și începi să urăști literatura. n

Nimic deosebit, crize de mizantropie

Desfășurătorul cenaclului a rămas, pînă la sfîrșit, același: o oră de lecturi miercurea, de la ora 18.00, cu unul, doi sau trei autori, după caz. Apoi, o pauză de un sfert de oră, cu firitiseli și consolări. Și o oră de critică pe marginea textelor, în care cei ce citiseră nu mai aveau dreptul să intervină, iar comentatorii nu mai aveau mamă, nici tată…

În taxi cu Mircea CărtărescuDumitru BĂDIȚA

Rog să nu-mi fie luat în nume de rău că pe atunci mi se păreau cu toții mai mult sau mai puțin

niște „cărtărescieni“, dar nu era decît optica mea greșită, calată mai mult pe genul proxim decît pe diferența specifi-că. După o ședință de cenaclu, am mers la bere pe terasa de la Motoare și seara tîrziu, cînd troleibuzele nu mai circu-lau, Mircea Cărtărescu a chemat un taxi și m-am băgat și eu în mașină, fiindcă locuiam în gazdă, pe Iancului. Taxiul a oprit undeva pe Ștefan cel Mare, Mircea a coborît, iar eu mi-am imaginat că nu s-a dus să doarmă, ci a urcat pe terasa blocului său de unde, cu mîinile întinse și rostind cîteva mantre numai de el știute, difuza în eter un flux de mesaje receptat inconștient de tinerii scriitori. A doua zi, cu mentalul astfel influențat, produceau acele texte lungi și deștepte, agreabile și culte, dar și furioase, în cazul lui Marius Ianuș. Am înțeles mai tîrziu că „Litere“ a fost prima relație de tip postmodernist, între liderul unei generații literare și un grup al generației succesive. n

Sorin Gherguț, anii ’90

Mihai Grecea

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009 XIII

Oana Cătălina NINU

Antologia Ferestre 98 (Editura Aris-tarc, Onești, 1998) propune un spa țiu oarecum „voyeurist“ în care

se des fășoară cîțiva autori reprezentativi ai cenaclului „Litere“ condus de Mircea Căr-tărescu. „Voyeurist“ fiindcă autorii se evocă reciproc sau își dedică poeme, dar și pentru că „intro“-ul lui Mircea Cărtărescu spune des-pre persoanele reale (mai exact, despre mi-tologia lor de „personaje“) cel puțin tot atît de mult cît despre textele lor. Antologia este, după cum o sugerează și coperta a patra, un fel de perete fluid cu șapte ferestre, fiecare dintre acestea deschizîndu-se spre o lume structural diferită, poetică sau prozastică, după caz.

Din start, trebuie remarcat faptul că nu e tocmai nimerit să cauți modele, construcții și stiluri similare între Ioana Nicolaie, Iulian Băicuș, Cecilia Ștefănescu, Marius Ianuș, Angelo Mitchievici, Victor

Nichifor și Doina Ioanid. Șansele identi-ficării unei poetici „de grup“ sînt minime, căci antologia nu propune o direcție, ci o serie de voci distincte, cu timbre grave sau ludice, ascuțite sau monotone, delicate sau tăioase, în încercarea de a plusa pe discur-surile individuale care se desprind treptat din mixul așezării între aceleași coperte.

Spre deosebire de antologiile generației ’80, Aer cu diamante (1982), Cinci (1982) și Desant ’83 (1983), care erau compuse urmă-rind în primul rînd distincția de gen (poezie versus proză) și, mai departe, distincția din-tre poeții „postmoderni“ din Aer cu diamante și poeții majoritar „neoexpresioniști“ grupați în volumul Cinci, Ferestre 98 are un caracter preponderent experimental, hibrid și „teri-bilist“, în sensul spargerii tiparelor spre un fel de exhibiționism ludic. Dacă s-ar putea identifica un punct comun între poeticile celor șapte autori, acesta ar viza mai curînd

o atitudine comună, o dimensiune insistent inovatoare a textelor, o căutare permanentă a „diferenței specifice“ – adică tot ce se re-vendică de la o „ținută“, mai degrabă decît de la un „stil“. „Poza“ individuală (și, prin extensie, cea de grup) contează acum. Stilul va fi regăsit de fiecare în propriile cărți...

Cu excepția lui Victor Nichifor, care de-butase în 1997 cu volumul de poezie Aigess, ceilalți șase autori debutează în volum în Ferestre 98. Doina Ioanid își va include ulterior poemele prozastice în Duduca de marțipan (2000), consacrînd o formulă po-etică pe care o va urma, cel puțin din punct de vedere stilistic, și în celelalte cărți. Iulian Băicuș se pare că va abandona Ideile bursuce și, în general, poezia de largă respirație li-vrescă, pentru a se dedica exclusiv criticii literare.

Despre Angelo Mitchievici s-ar putea spune, pînă acum, cam același lucru, deși însemnările din volumele colective În că-utarea comunismului pierdut sau O lume

dispărută confirmă fap tul că valențele de pro zator au fost (redirecționate către alte îndeletniciri

cu miză literară sau, mai precis, literaturizantă. Marius Ianuș va relua Manifestul anarhist și estetica retoric-demis-tificatoare în volumul omonim, iar Cecilia Ștefănescu va păstra personajul Kiki pentru romanul său Legături bolnăvicioase (2002).

Debutul individual al Ioanei Nicolaie – Poză retușată (2000) – păstrează din gru-pajul „Portretul Ioanei“ o anumită inocență a scriiturii și tendința spre explorarea biograficului, care se va intensifica în Nordul (2002). Cît despre Victor Nichifor, acesta va publica, la o distanță considerabilă de timp, un al doilea volum intitulat chiar Epoca Lu (2005).

Una peste alta, fiecare păstrează cîte o bucățică de var răzuit, cîte o așchie de pe tocul Ferestrelor 98 pentru a o muta, modi-fica, transforma, deconstrui sau ciopîrți în propriile cărți.

Și dacă Ferestre 98 nu este foarte vizi-bil, dintr-o perspectivă teoretic-poetică, un volum de „grup“ reprezintă, cu siguranță, o mostră a individualităților care pot coexista pacifist și, în același timp, simbolic, într-o antologie literară... n

Cristina ISPAS

Intermi tența, stabilește teoreticianul fran-cez, pe urmele psihanalizei, este aceea care este erotică, locul cel mai erotic al

unui corp fiind nu mitologicul „punct G“, ci zona în care îmbrăcămintea se cască.

Pielea care lucește între două piese ves-timentare (pantalonul și tricoul), între două margini (cămașa întredeschisă, mănușa și mîneca) este cea erotică, cea care seduce, prin punerea în scenă a unei apariții-dispariții. În cazul unui volum de grup, pentru că 40238 Tescani nu este o antologie, ci un volum de grup, nu o selecție din opere reprezentative, ci un experiment (o întreprindere cu mult mai riscantă), discontinuitatea cea seducă-toare rezultă în primul rînd din lipirea unor voci distonante.

Cei zece participanți la experimentul 40238 Tescani nu pot fi numai membriai grupului autor al poemului co-lectiv Viața moartă a Melaniei, al „Dermografiilor“ și al „Prozacurilor“, ci, din moment ce colectiv nu este to-tuna cu anonim, ei rămîn în mod sub-versiv autorii Ioana Nicolaie, Marius Ianuș, Ioan Godeanu, Domnica Dru mea, Angelo Mitchievici, Mircea Cărtărescu, Doina Ioa nid, Cecilia Ștefănescu și Florin Iaru (în ordinea de pe coperta a IV-a). De unde ruptura, falia, intermitența, seducția. Plăcerea de natură oedipiană a descoperii, a dezvălu-irii treptate, în cazul oricărei povești (ca la striptease), este asigurată pentru cititor, în cazul acestui volum de poezie-foto(dermo)grafie-proză, prin atragerea lui în jocul vo-cilor (identităților) interșanjabile. Este nu altul decît binecunoscutul deziderat post-modernist în care identitatea eului auctorial devine din omogenă rizomatică, implicînd și ideea deleuzo-guattariană de devenire.

Cea de-a doua secțiune a volumului, „Dermografii“, care sînt de fapt „derma-tografii“, din moment ce este vorba des-pre bucăți de text inspirate chiar de mate-ria organică pe care sînt scrise, după cum unul dintre membrii grupului (Cecilia Ștefănescu) o și mărturisea într-un inter-viu, vine astfel numai să completeze tablo-ul. Textul imprimat pe piele nu este însă o descoperire postmodernă, deși dialogul din tre corporalitate și scripturalitate a fost,

într-adevăr, cel mai intens teoretizat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Dacă ne întoarcem chiar la o epocă atît de îndepărta-tă precum cea a scrierii hieroglifice, ne dăm seama că avem de-a face cu mai mult decît cu o simplă corespondență între tatuaj (ca desen simbolic imprimat pe piele) și scriere, adică direct cu o coincidență

(precum și în epoca modernă tatuajul este de multe ori, chiar la propriu, un text).

Mai mult decît atît, unii etimologi en-glezi au identificat la originea cuvîntului tatoo un cuvînt din limba samoană, tatau,care înseamnă „rană des-chisă“

(cuvîntul românesc tatuaj vine din france-zul tatouage, cu originea în același tatau). Iată deci cît de aproape de intermitența lui Barthes.

Tatuajele au reprezentat, în fond, de-a lungul timpului, pe lîngă simboluri religioa-se, decorații, mărci ale posesiunii (tatuarea sclavilor, prizonierilor, criminalilor, a vite-lor etc.), diverse amulete și talismane, cel mai des, arme ale seducției, simboluri ale fertilității, declarații de dragoste etc.

În romanul său Michelangelo electric, în care se desfășoară un întreg univers al tatua-jelor, Sarah Hall pornea de la ideea că fiecare tatuaj are o poveste, care spune ceva și despre cel care poartă tatuajul, dar și despre artist.

În cazul scriitorului, tatuarea textului re-prezintă o încercare disperată de identifi-care a propriului corp cu propriul text, de fapt, de trecere a corpului (care este real) în text, simultan cu trecerea textului pe/în/sub piele. Eterna tragedie a imper-fectei reprezentări artistice, așadar, pusă încă o dată în scenă în 40238 Tescani (în cunoștință de cauză, din moment ce se recunoaște încă din nonconfor-mista „Prefață“ că se va face în acest volum ceva ce s-a mai făcut).

Mutațiile care intervin în cazul ex-perimentării scrierii pe corp de către un grup, pentru că există și astfel de mutații, nu vor face decît să arunce în joc un ingredient exotic în plus. Melania, protagonista poemului co lectiv, pusă sub semnul unei oxi-moronice vieți moarte, nu poate fi, prin urmare, decît o ființă extrem de seducătoare, așa cum se mișcă, complex, prin textul pe mai multe voci. Iar 40238 Tescani rămîne un superb poem colec-tiv (incluzînd aici și „dermo-grafiile“ și „prozacurile“), scris/conceput de un grup de prie-teni (titlul 40238 Tescani tri-mite la celebrul serial pop care urmărește aventurile unui grup de prieteni adolescenți, Beverly Hills 90210) despre cea mai labilă noțiune în postmodernism, autorul, și, totodată, despre cea mai sta bilă, care este, culmea ironiei, tocmai jocul. n

Viața moartă a textuluiOferind spre exemplu opera Mar chizului de Sade, Roland Barthes, cel din Plăcerea textului, observa că plăcerea lecturii vine de fapt de la anumite rup­turi (sau coliziuni), de la anumite coduri antipatice (precum nobilul și tri­vialul), de la mesajele pornografice, în cazul menționat, care se mulează în fraze perfecte.

Debuturi pixelizate

Dacă s­ar putea identifica un

punct comun între poeticile celor

șapte autori, acesta ar viza mai

curînd o atitudine comună, o di­

mensiune insistent inovatoare a

textelor, o căutare permanentă a

„diferenței specifice“ – adică tot

ce se revendică de la o „ținută“,

mai degrabă decît de la un „stil“.

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009XIV

Sînt în China! Nu îmi amintesc să îmi fi dorit vreodată asta, dar poate că nici experiența asta n­ar fi așa de trepidantă și exotică dacă mi­aș fi pus în cap, la zece ani, de exemplu, să ajung în sud­estul Asiei. Predau într­o miniuniversitate.

Tudor VLĂDESCU

Singurul modul recognoscibil pen-tru, să zicem, studenții bucureșteni la Filozofie sau Medicină este „bioetică“.

În rest, toate sînt titluri-umbrelă: „explorînd adevărul“ sau introducere în epistemologie, „chestiuni sociale și transnaționale“ sau geo-politică, mega-ONG-uri și Națiunile Unite, „viață și știință“, „filozofia științei“, „antropo-logie filozofică“ – sper ca Vintilă Mihăilescu să nu citească acest articol pentru că s-ar apuca cu mîinile de cap – și, cea mai tare, „interpretarea filmelor“.

Nu predau în chineză, ci în engleză, dar e ca și cum aș preda în chineză studenților de la Limbi Străine, anul doi, secția man-darină. Mai degrabă inițializez, asemenea unui analist-programator-ajutor. Cam toate orele mele sînt variații pe tema „exercițiu de vocabular“. Pentru că literatura ar fi oricum ceva absolut inutil – trăiască! – definesc și îmi redefinesc, cu ajutorul studenților, con-cepte fundamentale din științele sociale. Exercițiul îmi ajută, căci atunci cînd cineva

are dificultăți de a accede în abstract, expli-carea „pentru proști“ devine un fel de labi-rintic joc al sensurilor, din care ies obosit, dezamăgit, dar luminat.

Simultan, citesc Orbitor, ediția definitivă. Îmi fac temele așa cum aș dori ca studenții mei să-și transcrie cu acribie fiecare neolo-gism, să își stoarcă memoria pentru a regăsi un „tracking cookie“ al cuvîntului necunoscut și să îndoaie colțurile paginilor de dicționar doar pentru plăcerea de a găsi un înțeles inedit.

Libertatea spiritului pornește de la vocabular. Ca într-un vis cu homunculi răzvrătind filo-genia, neuroni catecoleminergici și strămoși brăzdîndu-și existența pe lobul parietal drept al unui strănepot, cenaclul „Litere“ din ’94-’98 a fost un erudit joc cu mărgelele de sticlă. Un joc cu cuvinte obscene, nu și vulga-re, un joc elitist, un joc dezinteresat.

Ca simplu participant fără portofoliu, retră gîn du-mă exact în momentele în care se publica, nu am apărut în nici una dintre

culegerile grupului. Așa cum spunea Marius Ianuș, am fost un outsider. Așa cum spunea Anne Hathaway, mă simțeam ca o floare de tapet într-o cameră plină cu lume. Cenaclul a fost un performance neînregistrat pe nici un suport, riguros și jenant de multe ori. Loc de răbufnire a multor orgolii, dar și refugiu de terapie gestaltistă pentru cîțiva cititori pe sub plapumă. A fost locul în care te puteai simți, cum zicea Pitiș, „zeu în orașul acesta“. Frecventat de studenții dubioși de la Litere,

de cei curajoși de la Matematică și de cei me-reu curioși de la Geologie, clubul „Litere“ era un spațiu ilegal. Uneori, se întîmpla să apară buchiniști sau chiar interlopi adevărați, care deveneau miraculos inocenți sub presiunea tonelor de cărți de la etajul unu. „Capetele luminate“ coborau o dată pe săptămînă, și uneori, cîțiva seminariști fraternizau, stîn-gaci, cu studenții. În serile de cenaclu se ci-teau poezii proaste, dar se rimau și textele de pe etichete de bere ungurească. Se citea.

Uneori, erau piese de teatru, și nu pot uita vizita unei trupe din Sfântu Gheorghe, care mi-a definit noțiunea de „fringe“. Cenaclul fără clubul „Litere“, căci în urma unor arca-ne ședințele au tot migrat prin facultate, a fost mereu în exil. Și asta a făcut ca textele să își dubleze, în ochii mei, valoarea subversivă. Chiar și cînd asistam la ședințe în sălile fără personalitate de la etajul unu din Litere, nu mă puteam gîndi că odată, cenaclul o să revi-nă acolo unde îi era locul. Nu s-a întîmplat.

Nu pot, acum, decît să mă gîndesc cît de diferit ar fi fost cenaclul dacă nu ar fi murit – uitați – niște oameni în decembrie 1989. Din Macao, unde un cenaclu „L“ nu a fost niciodată posibil, îmi pot permite să fiu, așa cum eram și în zilele cenaclului, patetic.

Libertatea de exprimare a făcut ca într-un subsol, o dată pe săptămînă, cîteva zeci de entuziaști să se comunice relaxați. Zidurile – pe atunci cenușii – ale Universității, asemui-te teribilist de Cecilia cu hoitul unei bătrîne decrepite, nu lăsau să se strecoare nici un ecou din vulgara – cu adevărat! – viață poli-tică miticistă. Un local plin de fum, luminat aproximativ de niște spoturi încețoșate, în care se citea și se scriau referate pe genunchi, în care se bea vodcă „pe sub mînă“ și se fu-mau primele țigări, prin care pînă și bunicul meu trecuse cu puțin înainte de război, în fine, un loc disprețuit și adorat, în care se juca bridge și se spuneau bancuri, din care se ple-ca direct la munte sau doar mai la vale, spre cluburile din Gabroveni. Spune, ce poate fi mai boem? n

Floare de tapet într-un adăpost antiaerian

Adina DINIȚOIU

În 1998 a apărut al doilea volum colec-tiv al cenaclului, Ferestre 98 (Editura Aristarc, Onești), volum la care am fă-

cut atunci o cronică de întîmpinare în revis-ta studențească a facultății, Litere nouă, care era coordonată de profesorul Ion Bogdan Lefter. Îmi amintesc că am scris acel text (probabil, primul meu text publicat – mă dusesem să-l scriu la Biblioteca de la Istorie, sala era mai liniștită decît Biblioteca de la Litere, al cărei parchet de lemn scîrțîia per-manent; la cămin nu se punea problema să mă pot concentra) cu o emoție la fel de pu-ternică precum aceea care mă încerca de cîte ori mergeam la cenaclu. De ce? Păi pentru că voiam să fie o cronică bună, să aștern pe hîrtie considerații pe care nu le-aș fi putut spune în ruptul capului cu voce tare în ce-naclu. Eram doar în anul I și, în plus, de o timiditate aproape paralizantă, așa încît am trecut prin cenaclu ca un martor tăcut și in-teriorizat. Mă și mir că am reușit să mă duc constant la ședințele de cenaclu (miercuri, cred, în sala 118, de la orele 18.00; la etajul 1, pe partea cu decanatul, deși se mai întîmpla să se schimbe sala, totul se anunța pe afișul lipit pe lift), în condițiile în care mă duceam singură, iar în pauze, cînd lumea se punea pe fumat și tăifăsuit pe hol, nu știam ce să fac, nu îndrăzneam să intru în vorbă cu „vechii“ cenaclului, darămite cu Mircea Cărtărescu (de regulă o ștergeam prin facultate). Tre-buie să spun, totuși, că de vreo două ori – habar n-am cum s-a întîmplat – am mers și eu, după cenaclu, cu lumea (în frunte cu Mircea Cărtărescu, desigur) la bere (lucrul se întîmpla frecvent, însă eu nu participam).

Așadar, ca martor tăcut, am asistat la ședințe în care au citit Sorin Gherguț, Marius Ianuș, Cecilia Ștefănescu, Ana Maria Sandu (ea conducea cenaclul atunci), Ioana Nicolaie, Angelo Mitchievici (pe vremea aceea scria niște proze estete, frumoase), Răzvan Țupa, Cristian Constantinescu (student la filozo-fie și poet, un personaj în cenaclu, fiindcă se lua mereu la harță cu criticii „en titre“, el venind cu alte idei despre poezie), Tudor Vlădescu (niște proze de război parodice), Iulian Băicuș (a citit din Poemele bursuce, publicate apoi în Ferestre 98; umplea sala, de fi-ecare dată, cu rîsul lui cristalin). Am înșirat cum mi-au venit nu-mele lor – nu mai știu ordinea în care s-au fă-cut lecturile; îmi amintesc doar de prima ședință de cenaclu la care am participat și care m-a impresionat mult, căci se citeau poeme mișto și al naibii de noi față de ce știam eu: au citit trei poeți, între care Sorin Gherguț (cu plete blonde pe-atunci) a făcut un spectacol extraordinar, lumea a rîs în hohote, își citea poemele lingvistice, intertextuale și cinice cu un aer calm și ino-cent, așteptînd cu siguranță efectele asupra publicului. Celălalt, Marius Ianuș, abia se lansa în cenaclu, însă a avut succes în seara aceea, în sala arhiplină – afișa și el, dar alt-fel, o inocență „mizerabilistă“ – intonînd cu voce scandată, fragilă, poeme de revoltă. În afara lecturilor și a cîte unui incident amu-zant (mai producea rumoare cîte un intrus, o dată a venit o tînără, însoțită de tatăl ei,

pentru a citi poeme religioase, în versuri à la Coșbuc), îmi amintesc de discuțiile critice și teoretice de după lecturi, capitol la care excelau Paul Cernat, Cecilia Ștefănescu, dar și Angelo Mitchievici, Bogdan Ciubuc ș.a. și culminau cu discursul final al lui Mircea Cărtărescu, întotdeauna charismatic, nicio-dată mordant, plin de referințe la postmo-dernismul american, totul înfășurat într-un magnetic halou evocator.

I-am cunoscut, așadar, acolo pe cei pre-zenți în Ferestre 98 (Ioana Vlașin, Iulian Băi cuș, Cecilia Ștefănescu, Marius Ianuș,

Angelo Mitchievici, mai puțin pe Victor Nichifor și Doina Ioa-

nid). Cît despre ceilalți, din prima antologie (mai pu-ternică) Tablou de familie (Editura Leka-Brâncuș, Bu curești, 1995), eu nu i-am prins la cenaclu, cu excepția lui Sorin Gher-

guț și T.O. Bobe (ultimul venea să mai asiste uneori,

obosit, căci se angajase la Pro TV; o dată, au trecut totuși

Svetlana Cârstean și Cezar Paul-Bădescu). Îmi apăreau ca un fel de mit – mai ales Răzvan Rădulescu, prozator balza-cian ironic în Închipuita existență a lui Raoul Rizoiu, de mare precizie și savoare –, căci în discuțiile de la cenaclu erau adesea pomeniți, ca referințe ori comparativ. Ulterior, am avut ocazia să scriu despre Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu.

De altfel, componenții Tabloului de fa-milie au continuat și au confirmat în timp (cu excepția lui Sorin Gherguț, a cărui poe-zie cinică se anunța deja cumva suicidară și a Svetlanei Cârstean, care s-a lăsat așteptată pînă în 2008 cu un volum de poezie, în parte reeditare). n

Amintiri de la cenaclul „Litere“La cenaclul „Litere“ am ajuns prin 1998 (poate sfîrșitul lui ’97). Eram în primul an de facultate, iar cenaclul – în ultima lui perioadă de viață.

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009 XV

Cecilia ȘTEFĂNESCU s­a născut în 1975 la București. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și masteratul de Teoria Literaturii și Literatură Comparată din cadrul aceleiași facultăți. A publicat în volumele colective Ferestre 98 (1998) și 40238 Tescani (2000). Debutează edito rial cu vo lumul Legături bolnăvicioase (edi ­ ția I, Paralela 45, 2002; ediția a II­a, Po li­rom, 2005, 2006). Romanul a apărut la Editura Phébus în 2006, traducere în limba franceză de Laure Hinckel, sub ti tlul Liaisons morbides. De asemenea, Legături bol nă­vicioase a fost ecranizat, în regia lui Tudor Giurgiu, pe un scenariu semnat de autoare, și a fost inclus în sec țiunea „Panorama“ a Festivalului de Film de la Berlin. Autoarea a făcut parte din grupul celor 12 scriitori români selecționați pentru „Les Belles Etrangères“, organizat de Centre National du Livre, în noiembrie 2005, la Paris. Cu această ocazie, a apărut cu un frag ment de proză, sub titlul L’après­midi de Sal, în antologia Les Belles E tran gè res. Douze écrivains roumains (Edi tura L’Inventaire, 2005). A participat la Tîr gul de Carte de la Leipzig 2006, într­o lectură publică, în cadrul Leipzig

Liest. A lucrat în presă și în edituri, a predat seminarii de teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universității din București, a publicat articole în reviste precum Dilema, Vineri, Exces, Madame Figaro, Design Buletin, Interval, Cahiers roumains d’études littéraires, Cotidianul, Curentul, Ob­ser vator cultural, Dilema Veche, Su pli­mentul de cultură și a tradus din franceză Tahar Ben Jelloun, L’auberge des pauvres (2002), și Daniel Pennac, La petite mar­chande de prose (2004). A scris editoriale pentru revista Elle și a colaborat la Le Monde Diplomatique, ediția românească. Ro manul Intrarea soarelui a apărut în 2008 la Editura Polirom.

Cînd ești tînăr, foarte tînăr, într­atît de tînăr încît să visezi ca un apucat la viitor și să te vezi buricul lumii, dar să fii totodată și într­atît de altru­ist încît să­ți dai cămașa de pe tine pentru un prieten, nu vezi niciodată sau aproape niciodată gesturile de bunăvoință pe care le primești.

Cecilia ȘTEFĂNESCU

Ți se pare că le meriți și, probabil, de cele mai multe ori le întorci cu inconștiență, în lipsa unei idei de

schimb. În plus, pentru un tînăr studios, cu ambiții și ceva talent, apogeul este studenția. Așa a fost și la noi. Eram în anul I de facul-tate și, din entuziasm și dintr-o curiozitate naivă, începusem să caut cursuri opționale exotice, cum ar fi cel de sanscrită sau cel de religie ținut de poetul Ioan Alexandru, la care m-am dus, lipsită de convingere, cam două luni, pînă ce am descoperit, pe panoul de la intrare din holul facultății, un afiș în care era anunțat un cenaclu. Se ținea marți, seara, la etajul 1.

Pe afiș era trecut de mînă numele lui Mircea Cărtărescu. Asta se întîmpla în 1993. Îmi dau seama acum că nu am avut niciodată curiozitatea să-l întreb cum a început. I-au propus cenacliștii de la „Central“? A fost ideea lui? Habar n-am. Fapt este că, timp de un an, în fiecare marți seara eram prezentă, împreună cu vreo alți 30, 40 de oameni, în sala scăldată într-o lumină chioară și obo-sită, ascultînd cum autori care se treceau pe lista Simonei (Sora), care pe atunci ținea un fel de ordine de înscrieri la lectură, citeau și, mai apoi, erau forfecați.

Asta e cel mai important de spus. Că nu am lipsit de la nici o întîlnire și că am fost martora celor mai feroce desființări criti-ce aduse vreodată unor autori, fie ei și în-cepători. Trebuie adăugat, pentru a avea o idee despre ce e vorba, că se crease un pol de putere: într-o parte a sălii stătea Mircea și, lîngă el, Simona (Sora), iar în centru, în partea opusă, cumva și cea mai vizibilă, își așezaseră fotoliile Răzvan (Rădulescu), Corina, soția lui, Cezar (Paul-Bădescu) și Svetlana (Cârstean). Pe vremea aia, Cezar și Răzvan fumau pipă și aveau un aer extrem de grav, profesoral. Mihai (Ignat) împreună cu Doina (Ioanid) stăteau mai retrași, vor-beau rar și apăsat.

Multă vreme am crezut că sînt frați. Cred că cel mai ludic era Teo (T.O. Bobe), cel mai tăcut, Sorin (Gherguț), cel mai cara-ghios, Iulian (Băicuș), cea mai cool, Svetlana

(Cârstean). Toți erau mai mari decît noi. Am ajuns acolo împreună cu cea mai bună prietenă, Ana (Maria Sandu), și cu ea am stat și am ascultat tot ce se spunea, după care am bîrfit, am întors pe toate fețele, ne-am distrat și am suspinat.

Mi-e greu să scriu „obiectiv“ despre ce-naclul „Litere“, pentru că ar trebui să scriu despre tinerețea mea ambițioasă și despre visurile mele deșarte de viitor. Mi-e și mai greu să scriu despre Mircea (Cărtărescu), pentru că de el m-a legat ulterior, după ce am absolvit facultatea, o frumoasă și specia-lă prietenie. După primul an, a urmat o pau-ză, în care Mircea a plecat din țară. Seniorii, sau cei pe care îi vedeam noi așa, publicaseră între timp antologia Tablou de familie și ab-solviseră facultatea. Pasul ăsta, spre lumea literară matură și dezlănțuită, i-a făcut să se desprindă de ideea de a mai frecventa, cel puțin o vreme, cenaclul.

Am rămas cîțiva care ne încăpățînaserăm să ținem cadavrul la aparate. Împreună cu Ioana (Nicolaie) și cu Mihai Grecea, după un an de pauză, mai exact în 1995, am inventat o formulă intermediară. Ne-am gîndit ca, în așteptarea lui Mircea, să invităm cîte un scri-itor la fiecare ședință. După Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter și Simona Popescu, lu-crarea s-a împotmolit. Apăruseră fețe noi: Marius Ianuș, Bogdan Ciubuc, Paul Cernat, Victor Nichifor, Angelo Mitchievici. Cînd s-a întors Mircea, trecerea s-a făcut destul

de ușor. Ianuș era poetul damnat, Ioana era prințesa, Mihai era cavalerul, iar Victor era outsiderul, Ana era prietena, iar despre mine nu am nici o amintire.

Ciubuc era o prezență discretă, Angelo folosea multe metafore, Alexandru (Matei) venea dinspre franceză și era nesigur pe locul lui printre noi, iar Paul Cernat, care vorbea mereu la sfîrșit, exprima de cele mai multe ori opinia majorității, era cumva ecoul care aduna tot ce se spusese pînă la el. Eram foarte diferiți, dar atunci ne era imposibil s-o vedem. Eram „împreună“ și asta ne fă-cea să fim „la fel“: buni, talentați, altruiști, generoși. Încercînd acum să-mi pun ordi-ne în amintiri și reușind destul de greu, un gînd rămîne: efortul pe care Mircea l-a fă-cut să ne asculte, timpul investit și lipsa de scorțoșenie profesorală, modul în care ne-a făcut să-i spunem repede pe nume și să ne purtăm ca niște vechi prieteni, încrederea și felul în care a reușit să ne ferească de a-i împrumuta din plăceri și din felul de a gîndi literatura – pentru că mintea unui om tînăr e ca un burete – și faptul că libertatea de a scrie în bîrlogul tău sau, cum ar fi spus Virginia (Woolf ), în camera ta separată e mai bună decît iluzia boemei literare. Un efort pe care abia acum ajung să-l înțeleg la justa lui valoare. Pentru că atunci mi se părea că-l merit. n

Maestrul și margaretele

MulțumescDoina IOANID

La cenaclul „Litere“ am mers doar sporadic, spre terminarea facultății, în 1994 și în 1995, apoi abia prin 1998, cînd am făcut masterul de Stu dii Culturale Franceze. Nu aveam obiș nuința vorbitului în public, eram și cam sălbatică. Nici acum nu cred ca sînt cu totul altfel. Îmi plăcea totuși să merg în sala 101 a facultății, care nu avea nimic special, dar în care simțeam că fac parte din ceva important. Se citeau texte bune, dar și texte proaste. Din fiecare aveai cîte ceva de învățat. Era o atmosferă degajată, oamenii își spuneau sincer părerea. De citit, am citit o singură dată, în anul V de facultate, în 1995, cînd m-am simțit pregătită. Am citit primele

zece sau douăsprezece poeme din Duduca de marțipan, poeme care au intrat ulterior în volumul colectiv Ferestre 98, apoi în volumul individual publicat la Univers. Aprecierea lui Mircea mi-a prins tare bine, mi-a dat încre-

dere în mine. Îmi plăcea felul său cumpă-nit de a vorbi, felul în care încerca să vadă potențialul fiecărui text. A fost un adevă-rat mamoș pentru mulți dintre cei care au

frecventat cenaclul. În plus, a făcut pentru noi ceea ce nici un scriitor n-a făcut la vre-mea aceea: a publicat două volume colective (Tablou de familie și Ferestre 98 ) cu autorii în care credea, le-a dat girul public. Așa că eu nu pot decît să-i mulțumesc. n

Doina IOANID s­a născut la 24 decembrie 1968, în București. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în 1995 și cursurile de master (Studii Culturale Franceze) la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a aceleiași universități, în 1998. A debutat în volumul colectiv Ferestre 98 (Aristarc, 1998) și, individual, cu volumul Duduca de marțipan (Univers, 2000), în urma cîștigării Concursului de Debut al Editurii Univers, „Prima verba“. A participat la volumul experimental 40238 Tescani (Image, 2000). A publicat volumele: E vremea să porți cercei (Aula, 2001), Cartea burților și a singurătății (Pontica, 2003) și Poeme de trecere (Vinea, 2005). Din 1998 pînă în 2005 a fost asistent la Catedra de Franceză a Universității „Transilvania“ din Brașov. În prezent, este secretar general de redacție la revista Observator cultural.

nr. 206 (464) l 5-11 martie 2009XVI