cenaclul nr 60 - noiembrie 2017revistacenacluldelapaltinis.poesis-journal.com/issues/nr... · 2017....

CENACLUL PĂLTINIȘde la sumar Nr 60 - Noiembrie 2017Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artiștilor plastici sibieni, cu fotografii din colecția Ion Dur și cu imagini de la mormântul lui Noica 2017-10-31

Revista Cenaclul de la Păltiniș este apreciată cu Diploma de excelență din partea Bibliotecii Naționale a

României, cu diplomă de onoare, din partea Bibliotecii Militare Centrale, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de activitate, cu Premiul de excelență în cultură, din partea revistei

e-creator, care apare în Baia Mare.

REDACTOR ȘEF: Valentin LeahuCOORDONATORI: Eugen JITARIUC (executiv),

Silviu GUGA (literar),

Ovidiu CALBOREAN (secretar general de redacție),Sorin SAVA (DTP), Silviu CR ĂCIUNAȘ (website),

SENIORI EDITORI Doina ZAHARIA,Simona RADU, Lazăr ZĂHAN, Emil ALMĂȘAN,

COLEGIUL DE ONOARE:BIBLIOTECA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI,

CONSILIUL JUDEȚEAN SIBIU,BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ ASTRA SIBIU,

Ion TACHE, Ioan TĂMÂIAN, Ioan CĂRMĂZAN, Alexandru C. LUNGU,

Dan PAPIJ, Ioan RADU VĂCĂRESCU, Dumitru BAN,

Mircea URECHE, Ioan TOPÂRCEANU, Mircea ȘTEȚIU,

Horia TABACU, Dan MUCENIC, Mirela GRUIȚĂ, Corneliu V. MIHAIL, Mihai GAGEA,

Petre Ovidiu DUMBRĂVEANU, Constantin ILEA, Dumitru Augustin DOMAN,

Octavian HOANDRĂ, Constantin NECULA, Romeo PETRASCIUC, Adrian SUCIU,

Rareș JITARIUC

Coordonator filosofic Ovidiu MACOVEICORESPONDENȚI SPECIALI:

Florin PREDESCU (WASHINGTON, MONTREAL)Dan DĂNILĂ, Walter JOHREND (GERMANIA)

Cristina Ana Maria LEAHU (ROTTERDAM)

REDACTORI: Sabrina ȘTEF, Alexandra MIHALCEA,

Bogdan DUMBRĂVEANU, Iulia ALMĂȘAN

RELAȚII ȘI SCRISORI: [email protected]

[email protected] www.revistacenacluldelapaltinis.ro

Tel.: 0745.335.192

Revistă editată de Asociația Cenaclul de la Păltiniș, înscrisă în Registrul special al Asociațiilor si Fundațiilor existent la

Judecătoria SibiuPREȘEDINTE DE ONOARE dr. Alexandru Ducu Lungu

FONDATORI: Gabriela Bica, Doina Zaharia, Ana Maria Cristina Leahu

PREȘEDINTE ÎN FUNCȚIE: Florin PîrvuSECRETAR: Llelu Vălăreanu Sârbu

Revista Cenaclul de la Păltiniș deține la Biblioteca Națională a României codul ISSN: 2066-7957

Tiparul executat la Tipografia Bibliotecii ASTRA

CENACLUL PĂLTINIȘde la SumarConfesiunile unui mercenar (II) ................................................ 2Valentin Leahu Despre Rareș Jitariuc ........................................ 3Silviu Guga Constantin Noica descoperind Sibiul ...................... 4Eugen Jitariuc 60 ....................................................................... 6Silviu Guga Destinul unei cărți .................................................. 7Să nu-l uităm pe Noica ............................................................. 11Radu Vancu Poeme .................................................................. 14Gabriel Hasmatuchi Poezii ....................................................... 16Silviu Crăciunaș Poeme ............................................................18Ioan Părean Poveste grănicerească .........................................20IOAN GLIGOR STOPIȚA - SIBIU Poetul Aurel Domide - Șănțanuîn Popas printre cuvinte ...........................................................22Ion Dur O poezie a zilei neînserate ...........................................24Ioan Radu Văcărescu traduce din poezia anglo-saxonă: ......... 28Simona Radu Structura limbajului poetic................................ 32Llelu Vălăreanu Sârbu Poeme .................................................. 36Baba cu merele de Emil Cătălin Neghină ................................ 38Adriana Chidu Poezii ................................................................ 40Elena Moisei Poeme ................................................................ 42Nicolae Barac Solomon Poeme ............................................... 45Nora Damian Poeme................................................................ 46Ion Topârceanu Poeme............................................................48Ion Topârceanu Păuca .............................................................50Dagmar Dusil Cine păzește Pânzade păianjen? ......................51Se împlinesc zece ani de când ne-a părăsit un mare critic al lumii moderne: Jean Baudrillard .............................................52Sandu Tarsia Roade ..................................................................54Recviem pentru o revistă „Puncte cardinale” .......................... 56Lazăr Zăhan SINONIMU ........................................................... 58Aurel Domide - Șănțanu .......................................................... 63Teo Constantin Car Talk ........................................................... 64Artiști plastici sibieni ............................................................... 72

Popa Savu Poezii ...................................................................... 82Teatrul de Balet Sibiu .............................................................. 84Mihaela Dana Chioariu Topârcea Poezii .................................. 86Ioan Gligor Stopița Poezii ........................................................88O altă „Electra” pe scena naționalului sibian ............................90Vrei să fii voluntar FITS? ...........................................................91Premiera de balet clasic „Baiadera” aduce exotismul Indiei, pe scena Teatrului de Balet Sibiu ............................................92Valentin Leahu Poeme pe nota de plată ..................................94Un cuib pentru copii pe scena de la Teatrul „Gong” din Sibiu ...96

1

La Mulți Ani Maestre Nicolae Barcan ..........................81

CENACLUL PĂLTINIȘde laEditorial2

Corneliu V. Mihail

Îmi este foarte greu să ordonez ava-lanșa de evenimente tumultuoase care mi-au inundat viața, de aceea voi diva-ga frecvent, nefăcând altceva decât să manifest și în scris, prea plinul haotic al parcursului existențial. Am pendulat între bine și rău, între sublim și abject, între tragic și voios, realizând că îmi este foarte greu să precizez în ce ipostaze m-am simțit mai bine. Oricum, morala tradițională cum că binele învinge răul o mai afișează și susțin doar unele religii, mie confirmându- mi -se doar axioma satanică, că diavolul este infiltrat peste tot.

M-am bucurat, sau am fost beneficia-rul faptului că am avut această revelație de foarte tânăr, fără să mă las păcălit de viață. Crud fiind, cu neastâmpăr biolo-gic și psihic răscolitor, dornic de a face, de a mă impune, de a fi benefic cauzei, mă aflam în străinătate cu un foarte bun camarad, arhitectul N. care a avut o mare în-râurire asupra destinului meu. Reactivând o sursă adormită, în conser-vare, am intrat în posesia unor date (in-formații uluitoare), incredibile, despre un înalt politician din țară care a trădat, creând premizele defectării generalului P. din 78. Crezând că am pus-o, mă ilu-zionam la elogiile și îmbujorările ce le vom primi, fiind temperat, chiar izbit, de afirmația laconică a lui N. Nu se va întâmpla nimic personajul divulgat este invulnerabil, de neînlocuit, îl vei aplau-da de 23 august în Tribuna Oficială. Așa a fost!

Întâmplarea, marcându-mă profund, definitiv, m-a obligat de acum, la o stra-tegie personală, în toate evenimentele. Niciodată, adevărul, pentru mine, nu a mai fost alb sau minciuna neagră. Este dureros când controbăi în firidele mas-cate ale societății și dai de martiri abjecți și proscriși inocenți. Se alterează totul, se bulversează valorile, nu-ți rămâne decât să operezi cu instinctul, să-ți creionezi un discernământ special, cu care să di-seci totul. Și asta este foarte greu, când de la o sugestie, de la o simplă privire de a ta, se poate nărui destinul unui om. Scrupulele nu apar, nu există, deoarece în numele statului se comit, senin, cele mai atroce nelegiuri, doar crima perso-nală este imputabilă. Așa că, am văzut portari de noapte, murind ziua, am vă-zut ghinioniști care și-au cumpărat circ și le-au murit piticii, am văzut inocenți nătăfleți, uluiți că nu le iese nimic, dar mai ales, am văzut trădători îngropați în onoruri și patrioți aruncați la groa-pa comună. Am cunoscut arhangheli ai neamului murind în recluziuni inferna-le prin pușcării, fără resentimente, fără reproșuri la adresa unui Dumnezeu cel puțin uituc, în timp ce stimabili ministe-riali sodomizau copii inocenți. Am fost inundat de noroaie pestilențiale, dar am răzbit, păstrându-mi, încă, elanul vieții. Poate, având un curaj inconștient, am parcurs situațiile limită cu gravitate și curaj, vorba moșului meu, hâtru și vier în sat: curva bătrâna nu se sparie de di-mensiunea sculei. n

Confesiunile unui mercenar (II)

3CENACLUL PĂLTINIȘde la Editorial

Despre Rareș Jitariuc

Valentin Leahu

L-am cunoscut pe Rareș Călin Jitariuc.Este, sau era, fiul lui Eugen, cumnatul meu,

cel care a scris atât de expresiv despre „Băiatul din două lumi” al lui Silviu Guga.

Rareș este și va rămâne un regizor care, în plină ascensiune, s-a lovit de implicațiile mate-riale, adică bănești, ce s-o mai lungim, ale vieții din timpul crizei ce, din ce în ce mai mult, de-vine acută. Rareș a plecat dintre noi la vârsta cristică de doar 33 de ani.

Rareș se ocupa - în loc să filmeze, că ăsta era talentul lui - de vânzări de detergenți. Să filmeze, să scrie, să regizeze, aste lucruri îl re-prezintă. Dar n-am să bat apa în piuă despre Rareș, pe care abia l-am întâlnit la un pahar de vorbă, la vremea aceea, când revista noastră abia pornea, ci o să atașez vorbelor mele o bio-grafie romanțată chiar de el.

„Jitariuc Călin RareșNăscut în 1978, am apucat să gust puțin

și din „plăcerile” orânduirii de aur, cât și din cele ale miraculoasei tranziții. Ca școlarizare, primele 8 clase trec aproape normal, cu mici incidente puțin semnificative.

Liceul îl încep la un profil real (chimie-bi-ologie). Ca eveniment major, îmi pierd virgi-nitatea la 15 ani și ajung sub un pat de unchi destul de furios. Într-a XI- a, transfer la limbi străine. În primul trimestru sunt exmatriculat din toate școlile din România cu drept de re-înscriere, anul următor. Urmează un an plin de experiențe literare și senzoriale deosebite, decid că sunt prea mic și prost ca să scriu, deși o fac pe ascuns. Mă reînscriu la istorie-științe sociale unde termin liceul fără zgomot. Intru la regie/imagine film/TV, Universitatea Media București.

Întrerup în anul III din motive personale. Mă reînscriu anul următor, după un sabbatical paroxistic termin școala și cu voia lui Dumne-zeu îmi voi da și licența.

Plec în 2007 sa lucrez pe vase de croaziera

în Caraibe. 2008 din nou fără ocupație. De cu-rând, vând detergenți pentru o firmă din Satu Mare.

Scurt metrajCa regizor:1999 Lumi paralele (documentar)2000 Copiii apelor (ficțiune)2001 Negru (ficțiune)2002 Cântec de iarnă (ficțiune)Ca director de imagine:2001 Negru2002 Cântec de Iarna2003 Coasa2005 Inside2006 ExitJurnalistică 1996 redactor la revista școlară«ParAnormal»2000 - redactor la «Medeea» Revistă de artă

și cultură internațională, Timișoara (recenzia trilogiei «Stăpânul Inelelor» J.R.R Tolkien, tra-duceri ale unor artiști americani contemporani etc.)”.

Stranie sau nu, biografia lui Rareș este magnifică, plină de dezinvoltură și parcă, pe alocuri, se aseamănă cu nonconformismul care m-a purtat la piept și în tinerețe, când am caftit o crâșmă cu soldații mei, că pehlivanii locului mi-au lovit câțiva camarazi de arme, dar și acum când mă uit în jur și mă vreau mereu li-ber, cu toate că asta n-ar fi o soluție.

... schița lui Rareș, „Fără nume”, care îi dă „legitimația” pe care stă scris „scrie”! Mai târ-ziu, în anul următor, la 33 de ani, Rareș a luat drumul către Cel de Sus. Să fie iertat!

Au mai plecat dintre noi, cei dătători de viață Cenaclului de la Păltiniș, Petru Ovidiu Dumbrăveanu, domnul profesor Macovei, al cărui parastas de un an l-am memorat alături de părintele Constantin Necula și minunate-le sale vorbe, dar și Horia Tabacu, un prieten de suflet, al meu și al revistei. Dumnezeu să le aducă tihnă, acolo unde se află! n

Silviu Guga

Constantin Noica descoperind Sibiul


N-am avut inspirația să-mi notez „povestea” asta interesantă a desco-peririi Sibiului de către Constantin Noica. După apariția „Jurnalului de la Păltiniș”, l-am îndemnat pe finul lui, Relu Cioran, să scrie despre rela-ția filozofului cu orașul nostru, pen-tru că „la început a fost Sibiul și pe urmă Păltinișul”. Întrebarea „Ce im-portanță mai are asta?” m-a descum-pănit și n-am știut să răspund, iar memoriile lui Aurel Cioran, cel mai apropiat prieten al lui Noica, n-au mai fost scrise. Acum regret enorm pentru că aceste memorii, cu date de tot interesul, depășeau sfera „loca-lismului” și a anecdoticului.

Pe la sfârșitul anilor `70 Constan-tin Noica mărturisea că a “descoperit frumusețea Sibiului într-o primavera urâtă” și a povestit că în primavera anului 1940 a fost la Sibiu la o șeză-toare literară. Nu-și mai amintea cu exactitate, dar credea că a mai fost „până atunci doar în treacăt, o dată prin `35”.

Admirația filozofului pentru Si-biu este, desigur, un lucru cunoscut,

dar ea a apărut din acea „primăva-ră urâtă” din 1940. Despre șezătoa-rea literară de atunci, Noica își mai amintea cu plăcere și după mai bine de patru decenii. L-am mai auzit amintind despre ea înaintea unei conferințe despre vârsta a treia pe care a ținut-o la Casa Albastră și la o ediție a „Colocviilor de critică li-terară ale revistei Transilvania”, or-ganizată de Mircea Tomuș și Mircea Braga prin 1985-86.

La „șezătoarea” de la Sibiu s-a mers cu trenul și Noica, împreună cu soția (englezoaica Wendy Muston), s-a alăturat din gara de la Sinaia grupului de literați bucureșteni, unii foarte cunoscuți la vremea aceea, La-dmiss Andreescu, Virgil Carianopol, C. Fântânaru, Radu Gyr, Teodor Al Munteanu, Nichita Tomescu, Ion Țolescu Vădeni, Mai erau progra-mați, dar n-au putut să meargă, Ște-fan Baciu și Emil Botta. Din partea scriitorilor sibieni au participat Paul Constant care avea deja notorietate, a fost premiat de Academia Rom-țnă, era de un farmec aparte și de

Silviu Guga

Constantin Noica descoperind Sibiul

5CENACLUL PĂLTINIȘde la Editorial

care Noica își amintea cu drag, Ionel Neamtzu, N. Regman, Mircea Alexiu și George Popa, „subtilul poet de la revista Lanuri din Mediaș”. Au fost prezente și oficialitățile orașului, primarul Sever Popa a spus „cuvin-te calde de primire pentru cari toți scriitorii bucureșteni îi mulțumesc din suflet”. Profesorul Silviu Cosma, președintele Asociației profesorilor Secundari, din partea Asociației As-tra „a rostit de asemenea frumoase cuvinte de bun venit”.

Despre această șezătoare literară presa locală a făcut numeroase men-țiuni. O adevărată cronică a acestui eveniment, semnată de Traian La-lescu și Nichita Tomescu, cu titlul „Și ninge și plouă – reportaj cu înzăpe-ziri, poeți și guturai”, ocupă o pagi-nă întreagă în revista Universul lite-rar nr.15 din 6 aprilie 1940. În această cronică este menționat succesul pe care l-a avut Constantin Noica la șezătoarea de la Sibiu. „Domnul C. Noica, gânditor de elită și minunat vorbitor, a cucerit sala vorbind des-pre misiunea poetului tânăr. Confe-rențiarul a reușit să-l câștige pe au-ditor, să-i vorbească deschis – de la om la om, după propria sa expresie – cucerind lungi aplauze.”

„Cronicarii” evenimentului au consemnat primul succes, dintr-un șir întreg de succese, pe care l-a avut Noica la Sibiu ca „minunat vorbitor”. Cu ocazia acestei șezători , Noica a avut timp să descopere frumusețea locului și a oamenilor, chiar dacă, în zilele acelea de început de aprilie, in-temperiile timpului l-ar fi putut să-l

împiedice. Noica n-a uitat acest prim contact cu Sibiul.

Când se pregătea să vorbească despre „vârsta a treia” și era așteptat cu nerăbdare de o „sală plină”, ca în primăvara lui 1940, și-a amintit că a vorbit prima dată sibienilor despre omul tânăr și a glumit spunând că se teme că „va vorbi la Sibiu, pentru ultima dată, despre omul bătrân”. Conferința de la Casa Albastră a fost publicată de revista „Transilvania”, dar prima conferință de la Sibiu despre misiunea poetului tânăr, din păcate nu a fost publicată. Credem însă că a fost rostită având ca text de bază eseul „Cultura și omul tânăr”, publicat în același număr al revistei „Universul literar” în care apărea și consemnarea despre șezătoarea de la Sibiu, prilej al descoperirii aces-tui oraș de către gânditorul de elită, Constantin Noica .n

(Din volumul „Guvernat de memorie”, Editura

Cenaclul de la Păltiniș, 2013) )

Silviu Guga(n. 1944, satul Bățălar, județul

Hunedoara) trăiește la Sibiu. Absolvent al Liceului „Decebal”

din Deva și al Facultății de Filologie din Timișoara la care a abandonat și un doctorat. A debutat în 1962 în revista TRIBUNA, din Cluj

Coordonator literar al revistei Cenaclul de la Păltiniș, consilier al editurii cu același titlu și senior edi-tor al revistei Algoritm literar.


60

Eugen Jitariuc

Habar n-am când a trecut timpul. Parcă mai ieri eram adunați, un grup de prieteni cu miros de martir, sperând că vom reuși să izbândim, să ne impunem idealul, zăpă-ciți călăreți ai norocului, implicați într-o luptă cu morile de vânt, incapabili să înțe-legem sau să acceptăm ideea că astăzi doar potemkiadele au șanse de reușită precum pe vremuri la margine de București of-taturile lui Zavaidoc care însoțeau printre stropii de apă luciul pulpelor arămii ale unor florărese obosite, care venind de la muncă se spălau în fiecare seară de praf și de iluzii, dar care adormite continuau să se viseze zaraze de ocazie pentru domni bine înțoliți și cu portmonee pline.

Habar n-am dacă voiam și noi să ajun-gem niște zaraze provinciale cărora lumea să le recunoască menirea sau frumusețea răsplătind-o cu bani sau alte lucruri. Na-ivi nativi ne-am autopropus înțelepți ai momentului în urbea pe care am umbrit-o cu vorbe o viață întreagă. Conduși de un căpitan Ahab tânăr și nesocotit așa cum îi șade bine oricărui căpitan, ne-am azvârlit într-o aventură al cărui ultim trofeu, bale-na albă, Moby Dik, ni s-a părut la înde-mână. Ca de fiecare dată am plusat ca la masa de poker fără să știm dacă mergem la cacealma sau la câștig. Și totuși în ciuda tuturor stângăciilor și hotărârilor mai mult sau mai puțin disperate am mers mai de-parte ilustrând cu generozitate o parabolă a orbilor, contemporană.

Habar n-am dacă am reușit să schim-băm ceva, să adăugăm ceva în jurul nos-tru. Ne părăseam, ne regăseam, ne des-părțeam, ne împăcam zgomotoși ca niște personaje stridente din commedia dell arte, jurând, lăcrimând, înjurând. Am fost mai mult sau mai puțin răspunzători pentru cele întâmplate în și în jurul revis-tei. „Faptele se fac atât prin comitere cât și prin omitere”, așa spunea Spinoza , lus-truitorul de lentile. Nu știu dacă am comis sau am omis mai mult dar cert este că așa, cum ar spune un filozof „agățați unii de al-ții, împletindu-ne în paradoxurile noastre de zi cu zi” am reușit să atingem un număr atât de mare: 60.

60 de numere de revistă poate însemna orice: mult, puțin, de loc. Depinde de care parte a țevii puștii te aflii. Într-un oraș ca al nostru, cu pretenții intelectuale, anchilozat de orgolii și mode, dar lipsit de vicii și per-versități la vedere, în mod sigur înseamnă ceva. Poate fi o victorie sau doar moartea pasiunii și a dușmanilor. Habar n-am dacă acest număr 60 răsplătește disperările, re-nunțările sau sacrificiile făcute de unii sau alții dar știu și simt asemenea tuturor ce-lor care au avut o cât de mică contribuție la viața revistei, că pot în orice zi și mai ales duminica să ies pe centru, pe Bretter și privindu-i în ochi pe cei întâlniți, cunoscuți sau necunoscuți să le spun cu mândrie și dacă vreți, cu un pic de înfumurare: „Sunt cel mai frumos bărbat din orașul acesta...” n

7CENACLUL PĂLTINIȘde la CabinEtul dE lECtură

Silviu GugaDestinul unei cărți

Felurite sunt destinele cărților ca și ale oamenilor. Cărțile sunt dezavanta-jate pentru că destinul lor depinde de oameni, pe când, în rare împrejurări, destinul oamenilor, excluzând autorii, e schimbat de cărți. Cărțile acelea au o valoare incomensurabilă. Valoarea unei cărți stabilește, în cele mai multe cazuri, destinul ei. Dar și valoarea este schimba-tă adesea de la o perioadă la alta, une-ori de la o generație la alta. Voi spune că unele cărți sunt „norocoase” și altele nu sunt și vreau să mă refer la una dintre cele din urmă. Este vorba de „Istoria vie-ții mele” de Teodor Vârnav. A avut ghi-nionul să fie scoasă în afara interesului editorilor, istoricilor și criticilor literari, deși această carte este primul roman din istoria literaturii noastre. N-a avut nimeni îndrăzneala să o numească așa pentru că o autobiografie se consideră că n-ar putea să fie un roman.

Această autobiografie a fost scrisă în 1845, dar Teodor Vârnav nu și-a nu-mit-o roman, ci „istorie”. A vrut să scrie o istorie adevărată, pentru că știa că ro-manul era desconsiderat. De altfel, unul dintre fondatorii romanului în literatura universală, Daniel Defoe, respinge orice asimilare a capodoperei sale la „acest subprodus literar” pe care îl consideră „cel mult bun pentru bădărani”, într-un cuvânt, condamnat de public. Dacă ar fi să ne luăm după el, -spune, cu ușoa-ră ironie, Marthe Robert - „Robinson Crusoe” nu trebuie considerat roman,

ci „o istorie adevărată”. Teodor Vârnav al nostru avea aceeași părere despre ro-man, pentru că la 1845, când „istoria” lui era scrisă, literatura noastră era lipsită de acest gen. În 1845 a apărut cu denu-mirea de roman, „Elvira sau amorul făr de sfârșit”, dar autorul semnează doar cu inițialele D.F.B. pentru că „se sfia” să-și divulge numele. Romanul era ju-decat peiorativ la începuturile lui și mul-ți autori se rușinau să-și considere căr-țilelor romane. Diderot, rușinat de a fi romancier, cum era de fapt, în „Jacques fatalistul”, este atât de pornit împotriva romanului încât în „Elogiul lui Richar-dson”, merge până acolo încât pretinde ca operele acestuia să fie denumite cu alt termen, acela de roman fiind socotit în-jositor.

Mutatis mutandis,Teodor Vârnav nu voia să scrie un roman al vieții sale, ci o istorie pentru că romanul era considerat atunci „divertisment și facilă potolire a imaginației sau a sensibilității”. Consta-tarea aceasta a „explicat-o” R.M. Albe-res, autorul „Istoriei romanului modern” care vorbește despre „o lungă preistorie” a romanului. Situația de început a roma-nului, chiar dacă scriitorii și datele diferă de la o literatură/țară la alta, este aproa-pe aceeași. „Istoria vieții mele” face parte din preistoria romanului românesc.

„Un roman e o viață considerată ca literatură. Orice viață are un epigraf, un titlu, un editor, un prolog, un text, note etc. Le are ori le poate avea”. Aces-

CENACLUL PĂLTINIȘde laCabinEtul dE lECtură8

te gânduri ale lui Novalis se potrivesc și „Istoriei vieții” lui Teodor Vârnav. El devine scriitor prin dorința de a istorisi întâmplările din propria-i viață pentru că le consideră demne de a fi scrise. Poa-te că Teodor Vârnav este neștiutor de ta-lentul său, dar are conștiința literaturii. Nu-l putem considera „un scriitor fără voie”, ci doar un scriitor fără experiență. „Istoria vieții mele” nu este rodul unei elaborări îndelungate, dar nici o simplă improvizație; are o anumită structură narativă, o compoziție și chiar dacă aces-tea sunt rudimentare, dovedesc că auto-rul nu intenționa să dea cititorilor doar un document, ci un text literar pe care, de-sigur, nu-l numește roman. Cum putea să-i spună roman unei scrieri în care, cu sinceritate debordantă, își „dapănă” pro-pria-i viață?

Am prezentat toate acestea pentru a-mi justifica încadrarea operei lui Te-odor Vârnav în preistoria romanului românesc, mai ales că nici un cercetător ale începuturilor romanului la noi nu o amintește. Nu era în „destinul” ei o ase-menea atenție. Teodor Vârnav își scrie „istoria” în 1845, dar ea n-a fost publica-tă decât în 1893 de folcloristul Artur Go-rovei în tipografia revistei „Gazeta Să-teanului” la Râmnicul Sărat. Dar această ediție princeps este considerată de Gh. Adamescu în „Contribuții la bibliogra-fia românească”(1923) un „studiu” des-pre Teodor Vârnav al lui Artur Gorovei, probabil pentru prefața pe care o sem-nează folcloristul. Cartea lui Vârnav nu s-a bucurat de nicio atenție cu toate că prefața folcloristul, care avea și o mare pasiune pentru istoria literaturii, atrage atenția asupra valorii ei, „unul dintre puținele documente care luminează în-tunericul vieții noastre de la începutul secolului”(al XIX-lea). O singură menți-

une despre apariția ei este făcută într-un „Calendar al săteanului” din 1894. Nota anonimă este făcută nu pentru a arăta importanța cărții, ci pentru a lăuda pe C.C. Datculescu, pe cheltuiala căruia s-a tipărit cartea. Ediția de la Râmnicul Sărat nu s-a bucurat de nicio populari-tate, e astăzi o raritate bibliofilă, nici nu este semnalată în, de altfel, documen-tatul „Dicționar al literaturii române de la origini pînă la 1900”. Perseverent, Artur Gorovei publică încă două ediții ale acestei cărți. Ediția a II-a o scoate în colecția „Biblioteca Minervei” no.8, Mi-nerva, Institutul de Arte Grafice și Edi-tură, București, 1908. Acum editorul dă o mai mare atenție manuscrisului primit de la Alecsndru Roadedeal, nepotul lui Vârnav, dezvoltă prefața și completează glosarul „Lămuririle unor cuvinte din această autobiografie”. Ediția a III-a este „o copie” a ediției precedente. A apărut datorită unei convenții editoriale cu edi-tura „Cartea românească”, care publică aceeași colecție în condiții tipografice mai bune și într-un număr de exempla-re sporit. Așadar, în aceeași „Bibliotecă a Minervei”, cu același număr, (8), dar la editura Cartea românească se publi-că ediția a III-a, probabil după un scurt interval de timp; ediția e fără menționa-rea anului apariției. Față de ediția de la „Minerva”, nu există decât deosebiri de paginație, datorită formatului cărții și al literei tipografice. Edițiile se confundă, dar nici acestea n-au avut ecoul pe care ar fi trebuit să-l aibă.

Putem spune că în destinul cărții lui Teodor Vârnav, după apariția edițiilor amintite, nu s-au „interpus” comenta-tori care să-i sublinieze valoarea. Dacă lăsăm la o parte însemnarea de câteva rânduri din revista de la Fălticeni a edi-torului, „Șezătoarea”, doar o singură

9CENACLUL PĂLTINIȘde la CabinEtul dE lECtură

mențiune se face în presa vremii despre această carte. Rubrica „Recenzii” (din nr.11/1908) a revistei „Convorbiri litera-re” se deschide cu o scurtă consemnare despre „Istoria vieții mele”. Recenzistul semnează cu inițiala A și nu e exclus să fie chiar Artur Gorovei, inițiala fiind a prenumelui. Dacă bănuiala noastră este neîntemeiată, atunci autorul recenziei este al doilea, după Artur Gorovei, care vorbește despre importanța cărții lui Te-odor Vârnav: „Autobiografia și memo-riile sunt puțin cunoscute în literatura noastră. Suntem lipsiți astfel de un gen foarte atrăgător (s.n.) și folositor, căci vo-lumele de istorie nu prețuiesc adesea cât un singur volumaș de biografie bine scri-să”. Apoi recenzistul semnaleză și alte interese ce ar putea stârni cartea lui Vâr-nav: „Un deosebit interes vor afla...cei ce urmăresc dezvoltarea limbei noastre lite-rare. Și mai mare folos vor scoate ...cei cu preocupări pedagogice. Viața boerului moldovean e o Odysee, ca în felul vie-ții lui J.J.Rousseau și chiar mărturisirile sale, cam libere uneori, amintesc pe copi-lul fără căpătîiu de la Geneva”. Previziu-nile autorului recenziei din „Convorbiri literare” nu s-au adeverit, rândurile sale n-au schimbat destinul cărții, n-au incitat decât un interes târziu și, am spune, în-tâmplător. Abia în 1922, Ștefan Ciobanu, într-o efemeră revistă bisericească care apărea la Chișinău, „Cartea credinței” (nr.3), amintește de autorul cărții și mai puțin despre carte. Reia subiectul, un an mai târziu, în capitolul „Scriitori basara-beni” din volumul „Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă”. Acum cu informații mai bogate, dar n-a stăru-it asupra cărții, ci asupra patriotismului autorului care dădea sprijin culturii ro-mânești din Basarabia, unde scriitorul se stabilise.

Nici pentru Nicolae Iorga cartea me-morialistică a lui Vârnav nu prezintă prea mare interes, n-o amintește în nici o istorie literară de-a lui, doar se folosește de ea în „Istoria comerțului românesc” ( Ed. Suru, București, 1925) unde prezintă perioada în care Teodor Vârnav a trăit în București și a fost servitor la negustorii lipscani.

Abia după 12 ani se pomenește des-pre cartea memorialistului datorită inte-resului stârnit pentru cultura româneas-că din Basarabia și Gh. Cardaș publică în 1937 volumul „Poeții și prozatorii Basarabiei până la Unire” unde acordă lui Teodor Vârnav mai multe pagini. Volumul fiind „Antologie și studiu”, sunt reproduse după ediția din 1908 de la „Minerva” primele patru capitole din „Istoria vieții mele”. În succintul studiu care precede paginile antologate, Gh. Cardaș compară opera memorialistică a lui Vârnav cu cea a lui Creangă. Ideea e plauzibilă și poate să fie dezvoltată, în-tr-adevăr, Teodor Vârnav e precursorul marelui clasic. Interesat de Teodor Vâr-nav vor fi apoi G. Bezviconi ( „Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru”, 1940 și „Profiluri de ieri și de azi”, 1943), care a văzut manuscrisul autograf și susține că „Istoria vieții mele” era scrisă deja în 1845, și Petre V Haneș care abia în ed. a II-a, a volumului „Scriitori basarabeni” ( ed. Casa școalelor, 1942) în care repro-duce și el un fragment, nesemnificatic sub raport literar, din cartea lui Teodor Vârnav, deși îl spune despre scriitor că „talent avea, avea și dorință de cultură”. Era necesară o altă incercare de a schim-ba destinul cărții și a supune atenției pri-ma scriere memorialistică din literatura noastră. Aceasta se face prin publicarea cele de a IV-a ediție în 1944, la Chișinău, în Editura „Cuvântul moldovenesc”.

CENACLUL PĂLTINIȘde laCabinEtul dE lECtură10

Prefața acestei ediții este nesemnată, dar aduceam argumente, într-o altă ocazie (comunicarea „Un precursor al roma-nului românesc”, 24 mai 1988), că a fost scrisă de Ștefan Ciobanu. Concluzia pre-fațatorului este că autorul cărții „merită să ocupe un loc în istoria literaturii ro-mânești, nu numai prin faptul că a scris în Basarabia subjugată, dar prin însăși valoarea operei sale” Să se fi făcut aluzie la faptul că cea mai importantă istorie a literaturii. apărută până atunci (cea a lui G.Călinescu, desigur), nu consemnea-ză numele autorului acestei cărți? „Este scris” ca nici un paragraf dintr-o istorie literară să nu mai pomenească această carte. Din 1944 până în 1967 nimeni nu-și mai amintește de această carte.

În 1967, la cercul stiințific de istoria literaturii române de la Facultatea de fi-lologie a Universității din Timișoara, car-tea lui Teodor Vârnav e „redescoperită” prin comnunicarea unui student. „Eve-nimentul” a fost consemnat la rubrica „Noutăți” a ziarului local „Drapelul roșu” ( An.XXI, nr.6944/ 6 mai 1967). Tot în 1967, la 16 iunie, Șerban Cioculescu a prezentat, în fața Secției de științe filolo-gice a Academiei, comunicarea „Două poezii inedite ale lui Teodor Vârnav, des-chizând o nouă etapă în cercetarea acetui scriitor pe care o completează în cursul „Memorialiști și călători din secolul XIX” ținut în 14 decembrie 1970 la Facultatea de limbă și literatură a Universității din București.

Câțiva ani mai târziu, în 1973, Lucian Faifer publică studiul „Primele amintiri în literatura română:Teodor Vârnav, Is-toria vieții mele (1845)” în „Anuarul de lingvistică și istorie literară” de la Iași. Acest studiu evidențiază valoarea litera-ră a cărții și cere, implicit, să i se acorde o mai mare atenție.

Cel mai important critic al vremii, Șerban Cioculescu, nu numai că a revenit asupra lui Teodor Vârnav, dar și l-a ales „subiect” pentru discursul său de intra-re în Academie. Alexandru Philippide , în răspunsul ce se obișnuiește să se ros-tească, elogiază încercarea proaspătului academician „de –a așeza pe un scriitor pitoresc și interesant, dar foate puțin cu-noscut, la rangul ce i se cuvine”. Desti-nul cărții lui Teodor Vârnav parea să fie schimbat, dar ... editorii, criticii și istori-cii literari îl ignoră în continure.

Și totuși în 2007, la Chișinău, apare, sub egida Institutul de Filologie al Aca-demiei de Știinte a Republicii Moldova, ediția a V-a a acestei cărți care revigorea-ză interesul basarabean pentru Teodor Vârnav și „istoria” sa scrisă pe aceste meleaguri. Cel mai important istoric li-terar de la Chișinău, Mihai Cimpoi, dă tonul pentru „recuperarea” nememora-tului memorialist. La noi sunt mărturii ce atestă încercări de a propune unor edituri importante reeditarea cărții lui Teodor Vârnav, cu anii în urmă la Edi-tura Dacia în colecția „Restituiri”, apoi la Editura Humanitas. Constanța Vin-tilă-Ghițulescu, în „Dilema veche” nr. 478/ 2013, crede că „Istoria vieții mele” a apărut „într-o primă și singură ediție” și a propus fără succes reeditrea ei. Con-cluzia ei e categorică: „Amintirile lui Teodor Vârnav sînt fantastice, pline de umor și învățăminte, scrise cu mult drag și pasiune. Păcat că nici o editură din Ro-mânia nu găsește bani și hîrtie spre a le oferi publicului.”

Iată însă că Editura Polirom găsește resurse și la sfârșitul anul trecut am avut în librări ediția a VI-a a „Istoriei vieții mele” de Teodor Vârnav, ediție care me-rită o consemnare aparte pentru că desti-nul acestei cărți trebuie schimbat. n

11CENACLUL PĂLTINIȘde la in mEmoriam

Să nu-l uităm pe Noica

CENACLUL PĂLTINIȘde lain mEmoriam12

13CENACLUL PĂLTINIȘde la in mEmoriam

CENACLUL PĂLTINIȘde laCEnaClu14

Ce-ți spune unul dintre morții tăicei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,când te lasă inima să-l visezi :

„Nu te speria, e teribil de simplu,tot ce ți s-a spus în cei șapte ani de acasă e adevărat:

oamenii există și sunt buni.Sufletele există bine mersi, culcușite în straturile cărnii

ca recidivistele în paturi supraetajate, tandre și caline homicide. Iar de răspuns ți se va răspunde

răspicat, exact când spui „înger îngerelul meu ce mi te-a dat” aerulse va crâmpoți, smuls

de peste lucruri ca ambalajul luciosde pe un cadou demult promis, și dinăuntrul aerului va sări,

cu mișcări profesionale de stripperiță țâșnind din tort, îngerelul.Cât o să-l privești gură cască, se va duce

hopa suuus, după care va coborî ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar că mai mereu, ca din nebăgare de sea-

mă,

îngerelul aterizează într-o legiune de porci

și al naibii parc-ar fi de mercur,așa intră și se întinde prin corpurile

porcești.

N-apuci să te minunezi mult, o mână nevăzută îți arde golănește doi dupacidupă ureche, te întinde pe spate,

cu un scalpel nevăzut îți deschidecușca pieptului, duce apoi degetele nevăzute pline de sânge

între buzele nevăzute pline de sângeși șuieră cu schepsis de porcar.Iar porcii se apropie cumva tandru

de tine, își aliniază râtulpe laturile trocuței de coasteși, fericiți de lături proaspete,

clefăie sângele, hăpăie inima.Abia atunci, culcat pe spate,vezi panoramați pe cer, buluciți ca

porcii,

turme de îngerei cu boticurile roșii-roșii,numai incisivi, canini și molari, râzând

la tine. Cum ziceam, să nu te sperii: așa începe

răspunsul, și toți îl merităm.E teribil de simplu, îngerelul râzând de

după slăninio să-ți explice cu vremea totul”.

Radu VancuPoeme

15CENACLUL PĂLTINIȘde la CEnaClu

[De când a început serviciul, Cami pleacă înainte de opt, iar Sebastian se trezește cam pe la șapte jumate. Așa că, vrând-nevrând, mă trezesc și eu, îl pun pe oliță, îi pun laptele la încălzit, Cami pleacă, îl iau de pe oliță, îi dau laptele. Îl bea încet, mozolind îndelung paiul roz. Uneori ne uităm pe Mi-nimax, la T-Rex Express, la Grădina Zoolo-gică a lui Willa, la Thomas și prietenii săi. Alteori îmi cere să-i pun la laptop Cartea Junglei, sau pe Domnul Tăiței. Desenăm. Facem trenuri și tuneluri. Dăm concerte, el la tobe, eu la chitară sau, după caz, pian. E secvența preferată a zilei mele, ca să nu spun a vieții mele. Apoi vine mama Came-liei, îi dă să mănânce dacă n-am apucat s-o fac eu, îl îmbracă și-l scoate la plimbare. După care, rămas singur, prins în fericirea mea ca o gânganie urâtă în chihlimbar, mă așez iute la laptopul din care Baloo tocmai a terminat de cântat Bare Necessities și încep să tastez ca-n transă: „Ce-ți spune unul dintre morții tăi cei mai dragi...”]

Ce-ți spune unul dintre morții tăicei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,când te lasă inima să-l visezi :

„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie

era călduț ca un cadavru proaspătși eu îți muream în brațe

nu-mi închipuiam că aici,unde totu-i înfricoșător de bine,e un aer tare ca votca, îți taie genunchii

și-ți râcâie stomacul, încât te așteptcu fiecare zi tot mai zdrențuit,mai matolit, mai lihnit.

Tu nu te grăbi, vezi-ți de trăitul tău,eu o duc aici pe picioarepână o să vii tu –

ca ciorba acră după beția dulce,ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,ca glucoza în venele macerate.

Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,nu te grăbi, de aici n-am unde să mai

mor.Cred. Așa că trăiește-ți fericirea,

o să te mănânc din ochi când o să vii,n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i

drept,însă o să mă ții, ca atunci, în brațe

sub soarele călduț de aici,și poate că de data asta o să-mi revin,îmbrățișarea ta de mort proaspăt

o să-mi pătrundă ca o injecție cu adrenali-nă

în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viața ta vie,

oricât de ridicolă-i chestia asta.”

Aici te trezești cu obrajii arzând și creierul aburind în crăticioara craniului ca un

cartof fierbinte, fiert îndelung pentru o masă săracă.

[Aici, unde ne trăim toți cumplita speran-ță de viață, nu-i de fapt nimeni. Cei mai vii nu știu nimic despre viață. Cei mai frumoși n-au văzut frumusețea. Cei mai nefericiți nu știu ce-i nefericirea. Inima bate cu fana-tismul cu care vrăbiuța continuă să zboare minute bune după ce

Radu Vancu• Conferențiar la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

• A studiat Romana-Engleza la LITERE ȘI ARTE, LUCIAN BLAGA, SIBIU

• A învățat la Colegiul National "Gheorghe Lazăr" Sibiu


Natură moartă cu pești viiViitorul pregătește un lanț fără verigi slabeși-mi șoptește să intruprin ușa lui mereu deschisăașa cum se strecoară și elîntr-o oglindă din care ies la supra-față spinări de rechini:

un exercițiu neconvenționalde limpezire,o călătorie spre mine ca întreg,gânduri ce-mi dau târcoaleîn fața unei naturi moarte cu pești vii și cu pâine.

Eliberare și îngenunchere Alarma mobilizează toate mașinile de pompieri

orașul se acoperă de fum

în fiecare gură de scribun foc de tabărăe simultan eliberare și în-genunchere.

Pe limba de lemn o lacrimă sculptează un semn de întrebare.Nu trebuie dat un răspuns cu orice preț.

Pasăre flămândăRăceala cucerește trupulcu un calm nemaiîntâlnit.Între cuvinte și sensul viețiie o întâlnire sub gradul zero

cum, de altfel, e și confruntareadintre o grămăjoară de litereși o pasăre invizibilă, flămândă,

pe care o simt adulmecându-mă,fără să mă uiteși fără să o uit.

Cealaltă lume a meaCealaltă lume a mea nu mai este doar o închipuire,nu mai este un refugiu nesigur,nu mai este un amestec

Gabriel HasmatuchiPoezii


de ere prin care specii de animale necunoscutese perindă printre oameni dezori-entați,nu mai este întuneric letal, ci lumină reflectată din ochii tăi în sufletul meu ce-ți stă pe buze când ne iubim în abisul ascendentunde zborul nu mai este tabu.

Cealaltă lume a meae fragedă ca iarba de primăvară ce se smerește sub tălpi,e înmiresmată ca floarea de liliac alb,e tainică precum creșterea unui fructși nașterea copiilor noștri.

Cealaltă lume a meacurge necontenit către izvorul din care vin toate,un izvor neistovit ca dragostea ta,o rază neoprită de lumină cum este cuvântulce mă veghează zilnic fără să mă lege de elși să mă dezlege de tine.

Cealaltă lume a mea acum ești tuși mâine tot tu vei fi.

Aceeași întrebareIn memoriam

Marcel Ilie Stoișor Mă uit pe fereastrăși nu te mai văd.Nu te mai întâlnesc nici pe Olt la pescuit.Prin oraș mi se pare că te zărescîn mijlocul Pieței Mari

unde obișnuiam să ne întâlnimși să schimbăm între noi cuvinte liniștiteși momeli pentru prins încă o zi de viață,când pentru tine orice oră trecută însemna încă o luptă pierdută de memorieîn fața uitării.

Cu toate acestea, resemnarea nu avea locîn inimile noastre,ne bântuia pe amândoi aceeași întrebare:

„Oare ce se naște din ciocnirea luminii cu întunericul?”

Pentru unii lumină, pentru unii întuneric, spuneam eu.

Tu însă credeai că doar lumină.

Gabriel HASMAȚUCHI:De curând, am intrat în posesia

celui de-al doilea buletin de Sibiu. Am venit aici din Onești, în anii studenției, cu gândul de a mă reîn-toarce acasă după finalizarea stu-diilor, dar cetatea de pe Cibin cu vitalitatea ei culturală m-a cucerit spre a mă elibera: cuvintele mele găsindu-și locul, până acum, în paginile prestigioaselor reviste Eu-phorion, Saeculum, Transilvania și în ziarul Tribuna. Tot aici am debutat editorial cu volumul de poezii Inter-mundii (Ed. Imago, 2002). Mă bucur că m-ați invitat să vă fiu alături în acest număr special cu scriitori sibi-eni și vă mulțumesc.


Sfera Riemann – universulNu te mai întreba cum arată universul încrede-te în matematicieni ei au postulat deja este o sferă Riemann căreia Dumnezeu a omis să-i desăvârșească perfecțiunea lăsând-o fără frontieră în gândirea lui nemărginită

qed – trupul iubiteiMă dor cuvintele cu logică trivială șoptite pe trupul iubitei în apusuri târzii mult prea slab convergente spre chiotul eliberator quod erat demonstrandumTriedrul lui Frenet – gând în curgerea timpuluiMă strecor gând în curgerea timpului urmând triedrul lui Frenet călăuză predestinată spre soluția atemporală originea curgerii timpului precum un punct fix reazem al pârghiei cu care pot răsturna universul dar tu fecioară neștiutoare ai înțeles și ai salvat lumile lăsând gândul să se nască în tine

Matricea – obsesiiEu am obsesii nu multe o matrice n pe n câte o respirație prizonieră între linii și coloane citite de sus în jos îmi rănesc existența dar eu prefer să calculez determinantul și dacă este nenul voi elibera în lume clipele inversei tot o matrice n pe n topind cu sufletul indicii liniilor și coloanelor și-mi voi regăsi fericirea în amintiri doar când ea matricea vieții mele va fi singulară mă voi transforma în pribegie

Silviu CrăciunașPoeme

Tăietura lui Dedekind – murind rațional


Silviu CrăciunașNăscut 1946 in Șiria, Arad, RomaniaSilviu Crăciunaș este doctor în matematică și a fost profesor la Universitatea ”Lucian Blaga”

din Sibiu. A început să scrie poezie și proză, texte publicate în revistele Alternanțe, Rapsodia,

Transnational, Everyday Poems, Section 8 Magazine, Indian Literature Review. În 2015 publică romanul În umbra destinului la Editura Excelsior Art din Timișoara. Personajele romanului sunt oameni care deși nu au scris istorie se află în centrul unor evenimente care au marcat omenirea. Să amintim doar atacul sângeros asupra unor elevi ai Colegiului Columbine din Denver și victi-

evenimente desfășurate aproape simultan în aprilie 1999. Adăugăm multe alte personaje reale prezente în roman ale căror fapte au fost consemnate de istorie de-a lungul a 200 de ani, fapte care se împletesc spre împlinirea destinului nefericit a două fetițe. Al doilea roman, publicat în 2016 de editura Eikon, intitulat Lazaret – suflete rătăcite, este povestea unui medic rezident la spitalul de psihiatrie din satul Lazaret situat pe valea Oltului. Este un roman al dedublării personalității medicului puternic stăpânit de unele influențe mistice asociate copilăriei.

Un număr întreg se tot rostogolește peste trupul meu în chip de adunare secunde minute ore zile ani entități ce refuză să se supună tăieturii lui Dedekind furându-mi plăcerea atingerii iraționalului și voi muri rațional

Spațiul Hilbert – rotunjimiTu nu știi ce este un spațiu Hilbert dar ai geometria rotunjimilor de femeie ce-mi înmulțesc simțurile într-un numărabil șir de dorințe având ca punct limită infinitul pe care nimeni

nu-l cunoaște deși stă nemișcat în perfecțiunea rațiunii așteptând un matematician

Semigrup de operatori – oglinda

O oglindă nebună îmi îngână gândurile dar nu-i de ajuns le fugărește iterativ prin timp contractându-le spre un punct fix generator al semigrupului de opera-tori din care odată mă voi reîntrupa într-un alt matematician axiomatic vorbind nucleul meu nu se remodelează dar naște mereu viitorul cvasiconform al trecutului până când ea oglinda mea va întoarce în mine originalul

Cenaclul de la Păltiniș, Oglinda Literară. Traduceri ale unor poeme au apărut în revistele The

mele colaterale ale bombardamentelor NATO asupra localității Surdulica din fosta Iugoslavie,


În acest număr, al prestigioasei revis-te Cenaclul de la Păltiniș, vreau să redau una dintre puținele povestiri care ne-au mai rămas de pe vremea grăniceriei.

Se cunoaște faptul că în satele grănice-rești era instaurată ordinea austriacă. To-tul se făcea la comandă. Când comandan-tul companiei stabilea vremea de cules via sau cucuruzul, se bătea doba (toba) pe ulițele satului și în zilele stabilite prin po-runcă, țăranii-grăniceri ieșeau la câmp să-și strângă recolta. Aratul, cositul, plecarea oilor la stânele din munți, toate se făceau la ordin. Nimeni nu cuteza să încalce po-runca. Pe lângă faptul că toate aceste po-runci produceau o nemulțumire mocnită în rândurile populației, satele cuprinse pe teritoriul grăniceresc erau tot mai înflori-toare. Niciun sat transilvan nemilitarizat nu se putea compara cu satele grănice-rești, aflate sub protecția împăratului de la Viena.

După cum știți, Orlatul era sediul Companiei a VI-a de graniță și, totodată, sediul comenzii Regimentului 1 român (valah) de graniță. Aici, la Orlat, locuia în-suși colonelul-comandant, precum și sta-tul major (ștabul regimentului).

Referitor la ordinea austriacă introdu-să în satele din cuprinsul regimentelor de graniță, ne-au rămas documente și câteva povestiri.

Se spune că în fiecare an, pe vremea că-sătoriilor, după Postul cel mare al Paștelui, comandantul regimentului aduna viitorii miri, cu miresele lor, în curtea locuinței sale și le dădea binecuvântarea, precum și o pungă cu creițari, cu care să-și înceapă căsnicia. Acolo, se adunau tinerii însurăței din cele 82 de sate din sudul Transilvaniei, de la Zărnești până hăt, departe, în Țara

Hațegului. Într-un an, colonelul-comandant, care

avea musafiri de la Viena și s-a dedulcit cu ei la un pahar…sau două, a văzut de la fereastra casei lui tinerii care-l așteptau cu emoție în curte să le dea binecuvântarea. Stăteau perechi, ținându-se de mână și îm-brăcați în cele mai frumoase haine pe care le aveau. Părinții viitorilor miri stăteau ceva mai departe. Vreau să fac precizarea că atât mirele, cât și mireasa, proveneau din părinți grăniceri. Excepțiile erau rare și se aprobau doar de către comandant, printr-un document iscălit de el.

După cum vă spuneam, colonelul a trecut cu privirea peste însurățeii adunați înaintea lui și, fiind puțin „aghesmuit”, a constatat că ceva nu este în ordine. Un mire înalt cu o mireasă mică de statură, unul urât cu o mireasă frumoasă sau … invers, un mire slab cu o mireasă grasă. Așa ceva nu putea tolera. Ce fel de ordine era aceea?

S-a apucat, astfel, să-i așeze după înăl-țime, frumusețe etc. Ordine austriacă.

- Acum îi bine! spuse colonelul, ui-tându-se cu satisfacție peste cei încolonați.

Un val de plânsete se auzi în curtea re-

Ioan Părean Poveste grănicerească


gimentului. Plângeau mirii, dar, mai ales, părinții lor. Colonelul împreunase un mire din Țara Oltului cu o mireasă de la Hațeg, o mireasă din Jina cu un fecior din Viștea și tot așa. Ordinea austriacă s-a făcut.

Văzând jalea din curtea lui și, la inter-venția musafirilor săi veniți de la Viena, colonelul a renunțat la „ordinea austriacă” și a îngăduit ca fiecare să se însoare cu cine vrea.

- Eu v-am vrut binele, dar voi, ca proș-

tii, o știți pe-a voastră! Luați-vă cum vreți! mai spuse colonelul.

Apoi a poruncit capelanului să le dea pungile cu creițari, conform tradiției și …ordinii austriece.

***Anexa: Aprobare de casătorie dată de

comandantul Regimentului 1 de graniță român, la 2 iulie 1850

CURRICULUM VITAENumele și prenumele: PĂREAN VASILE – IOANÎn afară de actele oficiale folosesc și semnez doar cu prenumele

IOANLocul nașterii: comuna ORLAT, județul SIBIUData nașterii: 1 ianuarie 1955Studii: Civile:- Școala generală de 8 ani din comuna Orlat, jud.

Sibiu, promoția 1970. -Liceul teoretic din Miercurea Sibiului, secția: umanistă; promoția

1974. -Facultatea de istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu

(cursuri de zi); promoția 1998.-Cursul de studii aprofundate (master) „Istoria Transilvaniei în

secolul al XX-lea”, Facultatea de istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; promoția 1999.

Militare: -Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, arma: infanterie, specialitatea militară: vânători de munte ; promoția 1977.

- Cursul –Comandanți companie- (6 luni), Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu” din Sibiu; promoția 1983.

- Cursul –Ofițeri din statele majore – specialitatea: gărzi patrioti-ce, (6 luni, curs echivalent Comandanți batalioane), Făgăraș (U.M. 01041); promoția 1989.

Activitatea profesională:- 1977 – 1981 – ofițer activ (comandant pluton) în Batalionul 28 - vânători de munte, din garnizoana

Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.- 1981- 1987 – comandant pluton și companie elevi în Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălces-

cu” din Sibiu.- 1987 – 1999- diverse funcții militare (ofițer-instructor, șef de stat major și comandant de batalion trupe

teritoriale) în Statul Major Județean al Gărzilor patriotice și Biroul Județean Sibiu al Trupelor Teritoriale.- 1999 – 2003 (31 iulie) Șeful Editurii Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. -1 august 2003- pensionar militarUltimul grad militar- COLONEL (r) 1 decembrie 2008În perioada 1982 – 1993 - am condus și am fost în conducerea Cercului Militar de Turism Montan

„Cindrelul” din Sibiu, cerc care s-a impus pe plan național câștigând numeroase concursuri de turism sportiv.

Pasiuni: -Toate sporturile legate de munte (dețin carnete de: instructor în alpinism și turism montan; arbitru principal al Federației Române de Turism Montan; sunt absolvent al Școlii Naționale de Alpinism (de vară, Padina-Bucegi, 1978; de iarnă, Bâlea-Lac, 1981);

- Călătoriile; - Tirul sportiv; - Cercetarea istoriei Transilvaniei în general și a Mărginimii Sibiului în special.

Activitatea științifică: - autor de articole, studii și monografii.Starea civilă: - căsătorit (soția Nicoleta, n. Marcu, 1955),- 2 copii (Radu - n. 1978; Iulia - n. 1985)Limbi străine cunoscute: - limba franceză - bine; limba germană - satisfăcător. Activități desfășurate în prezent: Director general și asociat unic la S.C. „SALGO” S.R.L.; Președinte al

Filialei Județene Sibiu „Gl. Ilie Șteflea” a Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Al.I.Cuza” (ANCMRR).

Redactor șef al Revistei „Rezervistul sibian”.


În acest volum de versuri, PO-PAS PRINTRE CUVINTE, Aurel Domide - Șănțanu ne demostrează, încă odată dacă mai era nevoie, cât de legitim este ca poet, cât de iubit și respectat de cei care citesc versuri-le sale. Și, mai ales, de membrii Ce-naclului literar „George Topîrceanu” unde este președinte. Cuvintele curg ritmând și rimând, dar și liber un-eori, croșetând și modelând minun-at, cu o putere de sugestie ce a deve-nit definiție și măsură în arta creației autentice. Versuri domoale și așezate ca și vorbele sale, cu vuiet de pădure ce adăpostește păsări cântătoare și unde vibrează vântul înserării calde. Bunătatea sa de măr domnesc copt pe dealurile Năsăudului este stăpânită de patima grăuntelui de grâu tras pe roata morii ca să se facă pâine. Căci ce e Dascălul, dacă nu cel ce își rupe sufletul în bucăți de pâine pentru generații de flămânzi ai Cuvântului scris și vorbit? Nu-i întâmplător că e membru ASTRA, atât la Sibiu, cât și la Năsăud.

Puține versuri sunt mai răzvrătite, doar atunci când se simte jignit, când trebuie să modeleze chipul hâd al lu-mii. Sau când se aruncă cu blesteme la întâmplare și cad peste cei nevi-novați. Atunci apelează la orfice vră-ji, surghiunind în insomnii gândurile negre, născocind întoarceri la adevăr și iubire. Nu s-a lăsat îndoit de viață, nu se va lăsa nici îndoit de moarte.

Acest volum este steagul biruinței lui. Din mătasea cuvintelor potrivi-te, împodobite cu uimire și mirare, a țesut odor de splendoare spirituală. Copilul din el n-a murit niciodată. În-toarcerea la matcă, la locul copilăriei din satul Șanț, revine obsesiv:

Mi-s dragi cei de acasă, lumină vieții mele,

Mi-e viața-n demnitate și-n trudă grea croită,

Un vis doar și-o speranță mai port în suflet încă

Să-mi fie neamul liber și țara întregită

Poetul Aurel Domide - Șănța-

nu, ofițer, profesor, tată, soț, om de o înaltă ținută în lume și societate, a știut cum să navigheze printre valurile vieții, resacralizând cuvân-tul ce lunecă în vrăjita depărtare a înțelesului profund. Orfan de mamă din fragedă pruncie, tatăl său a de-venit modelul exemplar al vieții lui. După ce a învățat să scrie și să citeas-că, a citit pentru prima oară ce scrie în cele două „diplome” descoperite făcute sul și puse după icoana Maicii Domnului cu Fiul în brațe. Erau două Brevete din ordinul Majestății Sale Regele Ferdinand prin care i se conferea tatălui său, Domide Macedon, caporal, Medalia „VIC-TORIA” a Marelui Războiu pentru Civilizație 1916 – 1921 și „CRUCEA COMEMORATIVĂ a Războiului

IOAN GLIGOR STOPIȚA - SIBIUPoetul Aurel Domide - Șănțanu în

Popas printre cuvinte


1916 – 1918” , cu baretele 1919. Așa că nu-i de mirare că a îmbrățișat car-iera militară.

A citit multe cărți până să dea, el însuși, naștere la cărți. Iubește pe toți poeții români și ai lumii, dar mai ales pe Eminescu, căruia i-a închinat mai multe poezii, socotindu-l „suflet cald, măreț, luceafăr, ofrandă pentru neamul său”. Iată o caracterizare ex-traordinară:

Slujitor de neam cu slovaȘi mai nouă și mai vecheFarmec, armonie-a limbiiEl, poetul neperecheA ascultat muzică cu rezonanțe

cosmice. Chopin a devenit, acum în amurgul vieții sale, un doctor al sufletului. Femei, neasemuit de fru-moase, stau ascunse la umbra sânge-lui său, cândva clocotitor, așteptând să se regăsească sub tâmpla de aur a poeziei sale. Dulceața poverii iubirii o regăsim încă în versuri ce arhivează clipele curbate în neuitare, mirabile semințe de veșnicie. Toate poeziile din acest volum mi-au fost citite înainte de a fi date spre publicare, am fost cel dintâi căruia poetul i-a pus sufletul său în brațe ca pe niște frân-turi de cer învelite în giulgiul unui curcubeu melancolic. Așa am învățat că poeziile sale au chip de țară, de plai paradisiatic al copilăriei, de lac-rimă de înger căzută pe mormântul mamei, de mână bătătorită de tată și de surâs duhovnicesc de bunică. Am mai învățat că poeziile sale sunt ele însele o lume, ca un dangăn de clopot solemn, care ne cheamă la meditație și la nesomn, la un fel de supraviețuire spațială și temporală sub o constelație uneori îndurerată... Oricum, sufletul trece mai mult sau mai puțin marcat peste câmpuri sibe-

riene, veșnic aprinse în flăcări albe de omăt, mistuitoare.

Temele alese se întâlnesc și se ciocnesc dramatic, răscolitor, dis-putându-și întâietatea, apoi se nasc în cele din urmă într-un strigăt de bucurie, triumf, durere, revoltă, jale, când înălțător, când exaltant. Toate versurile poetului din acest volum de poezie adevărată sunt minunate, pline de o stranie frumusețe, clo-cotind de împăcare și neîmpăcare, de durere și bucurie nereținută, de dragoste și dor, de iubire și revoltă, străbătând toate cercurile de um-bre și lumini pământene, dar și as-trale. Poetul nu se dă înapoi în fața greutăților, are drumul lui neabătut de urmat. Din când în când, obosit, mai face câte un „popas printre cu-vinte”. Apoi pleacă mai departe cu forțe refăcute:

Urmează-ți pașii cum ți-e scris în soartă,

Cum rugul demnității te-a purtat Prin lumea rău croită, aspră, ce nu

iartă! Urmează, ce mai este de urmat

Tot ce am citit până acum scris de poetul Aurel Domide – Șănțanu în-seamnă pentru mine o fericită cale de comunicare și mai ales putința de a înțelege direct un om în ceea ce are mai viu, mai personal, mai expresiv, în solicitări care-l nuanțează, îl îm-part, îl completează sau îl constituie. Fiind posesorul unui transcendent creator, prin nașterea fiecărei poe-zii poetul Aurel Domide - Șănțanu a luat o parte din sufletul său și ne-a dăruit-o nouă. Astfel a putut să facă loc tot mai mult lui Dumnezeu...

CENACLUL PĂLTINIȘde laCritiCă24

Cele ce sunt sublimate în actul poe-tic țin cel mai mult, adică nu exclusiv, de viață, de neîmplinirile sau de trau-mele ei, de triumful sau de miracolul acesteia. Viața a bătut și bate mereu arta ca atare. Despre rest, adică des-pre moarte și despre morții ei s-a scris și se scrie mai puțin sau foarte puțin. În fond, cine este atotputernică, via-ța cu nimicnicia și splendorile ei, sau moartea cu abisul necunoscut pe care-l deschide pentru cei vii; viața care este o scurtă minune sau moartea care sea-mănă eterna tragedie? Două contrarii însă care par că, pînă la urmă, coincid, cel puțin parțial. Căci Viața ne oferă un miracol care se petrece odată cu fiecare clipă mundană, în vreme ce Moartea – de care se tem pînă și pu-ternicii și înțelepții – ce altceva face, constata Emmanuel Levinas, decît să ne amenințe cu neantul sau cu un nou început. O amenințare convertită în dar, cel al vieții de după viață, al vieții veșnice.

Și una, și alta, se va spune, ne tul-bură, cu toate că, în pesimismul nos-tru funciarmente ecleziastic, nu vom înceta, totuși, să ne întrebăm, odată cu poetul Sandu Tudor: „Unde-ți este biruința, moarte?” Iar moartea ne va răspunde fără ezitare și ricanînd: iat-o! eterna viață de după viață, ziua cea ne-nserată.

Și așa se face că ne va fi greu dacă

nu imposibil să facem o judecată so-lomonică între cele două, moartea apărîndu-ne, în cele din urmă, ca o continuare a vieții, a spiritului ei. Cu toate acestea, moartea, singura nemu-ritoare, scapă, iată, de sub apăsarea propriei și ineluctabilei sale legi, ceea ce o face să fie, totuși, în ultimă instan-ță, de-a pururi marea învingătoare.

Sunt toate acestea reflecții care transpar din cel de-al doilea volum de versuri al lui Dumitru Cristănuș, Morminte insomnice (Ed. Agnos, 2017), alcătuire în care autorul liricizează acum despre moarte sau, mai exact, despre viața morții și, în egală măsu-ră, despre viața morților. E o poezie care transfigurează emoțiile, senti-mentele, atitudinile poetului care, fără nicio glumă, își trăiește o parte din viață printre morminte, ca paznic

Ion DurO poezie a zilei neînserate

25CENACLUL PĂLTINIȘde la CritiCă

și meseriaș într-un asemenea spațiu care aparține, să zicem, zeului Thana-tos, fiul zeiței Nyx (Noaptea) și al lui Erebos (Întuneric), frate geamăn cu Hypnos, zeul Somnului.

Purtînd coasa pe umăr ori cosind, sau trecînd pur și simplu printre morminte, poetul scrie cu fină ironie despre conviețiurea dintre el și cei ce se ascund la un metru și ceva distan-ță în mormintele lor, în cavourile lor, morți cărora an de an le înfrumuse-țează locul de veci; mormîntul lui e îngropat în fiecare dintre morminte, iar morții ascultă duios fîșiitul ierbii secerate de coasă (moartea însăși are o coasă), acei morți care nu-l lasă pe poet să vină printre ei: „mereu aștept un nou anotimp / dorind să mă întorc în moartea lor / morții cimitirului / nu m-au mai lăsat să mor / eram de foarte demult / mortul lor nemuritor” („Dorind să mă întorc în moartea lor”).

Poetul se trezește astfel că nu are moarte, asta pentru ca morții să fie li-niștiți, iar dacă moare și intră pe poar-ta cimitirului moarte-i fuge din trup, cea care-l salvează de la a cunoaște și trăi ziua cea ne-nserată fiind tocmai poezia, chiar dacă, spune paradoxal Cristănuș, nici veșnicia nu-l mai poa-te odihni. Atitudinea este din „Rămas fără moarte pentru liniștea morților”, un poem care se încheie cu imagini de o expresivitate aparte: sicriul poetului, în care apar de data asta păstrăvi, este purtat pe umeri de tatăl său, peștele nefiind altceva decît semn încărcat de credință, dar și metamorfoza unei alte ipostaze a poeziei. Și în final: „pe pas de doi / și muzică de joc / îngerii-mi duceau

sicriul gol / în urma lor / crucea de lemn / o tot mutam”.

N-aș spune că versurile lui Dumi-tru Cristănuș emană energia unei psi-hologii a credinciosului, în ciuda fap-tului că în subteranele multor poeme circulă nestingherite idei și credințe religioase pe care într-un fel le împăr-tășește. Pare mai degrabă un credin-cios pasiv, unul care se lasă amprentat de cutumă, mai ales de sensurile de suprafață și, uneori, de adîncime ale acesteia, un credincios căruia nu-i e străină nici învierea morților.

Lirismul autorului cultivă cu in-tenție și cu sens figura ambiguității: poetul e ba viu, ba mort, dar vorbeș-te totdeauna despre propria-i moar-te și invocă de fiecare dată un sicriu gol și viu. Fără să fie încrîncenat față de moarte și fără să se cutremure de veșnicia ei, poetul are, dimpotrivă, un discurs senin, detașat și, nu o dată, chiar cald. Înțelege rostul morții, eter-nitatea ei implacabilă („port mereu în mine / un mort ca într-un sicriu viu”), o eternitate care, concurînd cu creația umană și cu efemerul vieții, îi dă ciu-datul sentiment al unui fel de confort existențial. Crede neabătut că în afa-ră de moartea însăși, nimeni nu are o viață nesfîrșită. Sub cer, totul e al mor-ții și al lui Dumnezeu, cum aflăm și din tînguirile lui Iov.

Și totuși, se ivește uneori și tea-ma de moarte a poetului. Cum aflăm, bunăoară, dintr-o întîmplare poetică petrecută cînd s-a lăsat întunericul, în casă cu zăvorul tras, într-o cină de tai-nă lungă cît noaptea la care mai parti-cipă luna, cerul și soarele, aici unde-și


păzește poetul singurătatea de moar-te și unde hrana divină e lumina, timp în care, ni se spune, „îngerii veniți din munții ninși și frumoși” / ne privesc curi-oși prin ocheții ferestrei” ( v. „Îmi păzesc singurătatea de moarte”). Mai mult, moartea i-a luat urma pînă și-n rai, sau doarme cu ea la căpătîi, așa de fa-miliară i se pare.

Lirica narativă în care poetul po-vestește varii scene ale propriei morți uzează de altminteri de imagini-sim-bol ale credinței religioase, cum ar fi întunericul, lumina, veșnicia, crucea, pămîntul, țărîna, cocoșul, lumîna-rea, porumbelul, între ele dominînd însă chipul îngerului păzitor, în care bănuim alter-egoul autorului. Apare de cîteva ori și un Cîine Roșu, a cărui semnificație poetic-religioasă aproape că ne scapă, de n-ar fi cumva vorba chiar de un atare animal din cei zece sau cincisprezece cîini pe care pazni-cul milostiv îi adăpostește și-i hrăneș-te în cimitirul evereisc.

Construcțiile poetice emană uneori un fel de expresionism, o cultivare a expresiei tari, cu impact asupra recep-torului, cum avem în multe poeme, de pildă, în „Corigent la aritmetica morții” sau în „Weekend prin anotim-pul morților”. În cea din urmă, poetul, cucuveaua și îngerul intră într-un joc relativ facil al schimbului de identi-tate, miza, repetitivă, fiind punerea la lucru a cuvintelor, poezia însăși. Ținînd în lesă cucuveaua (un semn sa-piențial, care poate trimite și la poezia reflexivă), intrînd cu ea în inima unui stejar, poetul, nedespărțit de îngerul devenit aici un fel de chelner, bea cu

convivii lui „din licoarea pămîntului de import”, apoi toată „odihna din ochii morților”, dar beau pînă și întunericul încît se fac, toți, criță; e o stare de eu-forie, aceasta din urmă, favorabilă jo-cului ludico-metaforic cu identitatea.

În acord cu credințe din mentalul colectiv, viața morților din poezia lui Cristănuș nu este deloc una fericită. Însuși poetul spune că este „un mort tot mai trist” (v. „Mă simt un mort tot mai trist”). Sunt mulți morți triști sau morți care plîng, vorbesc unul cu altul de parcă ar fi în viață, cimitirul însuși, departe de a fi un loc al liniș-tii imperturbabile, e cuprins la miezul nopții de o neliniște celestă, stelele cad una cîte una golind parcă cerul, în timp ce groapa crește tot mai mult din trupul poetului (v. „În cimitir forfotă mare”).

Nici morții poetului nu sunt uitați, în versuri de data asta rimate: „Îmi decupez morții din fotografii / pământu-i zdrențuit pe ei slinos / cu mâini vechi, ca de stafii / îi mut în lacrimi, îi înviu sfios” („Atît de vii sunt morții mei…”). Sau versurile în care apare imaginea tată-lui, mort și el, cu care, nevrînd să-i răs-pundă la atîtea întrebări rămase fără răspuns, monologhează într-o noapte cu lună despre veșnicie și cum poate fi moartea înșelată, despre moștenirea lăsată de părintele lui: o haină pe care o tot poartă și o vorbă care-l obsedea-ză: „viața nu-i atît de vie” (Noaptea pe lună”, II).

Cum tot la veșnicie și la confrun-tarea cu moartea meditează poetul în „Dau moartea afară din casă mereu”, unde sunt pregnante nostalgia copilă-


riei și a mamei credincioase, alături de alte semne lirice deja familiare cum ar fi îngerii sau păsările. Împotriva mor-ții, care oricît de mult ar fi alungată, are „tupeu”, „se va întoarce”, e aflată soluția artistic-pragmatică a împriete-nirii cu ea: o ia alături de el la săpat de vie, iar „la o cană cu vin / seara-n prid-vor / să mă îmbăt mangă cu moartea /și să nu mor” (uneori, cum este cazul și al acestor versuri, autorul folosește re-gionalisme, cu sensul lor propriu sau sub forma unor licențe poetice).

Imaginarul poetului nu-l uită nici pe cerșetorul de la poarta cimitirului, numai că acesta, cerșetorul, este poe-tul mort și travestit, observînd tot ce se petrece și jinduind astfel după un ban sau după un colac de pomenire dat din mila cuiva. Și în acest poem, „Despre morți și despre vii nimic nu mai știu”, dincolo de melancolia ce în-fășoară condiția celui ce stă cu mîna întinsă și așteaptă compasiunea celui-lalt („stau la poarta cimitirului / și mâna s-a desprins pe pământ / înverzind”), răz-bat scene memorabile: îngerii care co-boară dintr-un tramvai vechi și care se înghesuiesc la intrarea în cimitir, răb-darea fără sfîrșit a cerșetorului care stă cu pălăria întinsă, în care steaua vieții lui „s-a făcut fleașcă”, izolarea poetului care ne spune: „Rămas singur, pe umeri / îmi port viața ca pe un sicriu / rostesc Tatăl nostru și scriu”.

În spațiul poetic al cimitirului intră deopotrivă capela mortuară sau cavo-ul, unde meditația lirică se poartă asu-pra nimicniciei vieții, a nimicului ce rămîne după ce trupul, nu și spiritul, devine oase și zdrențe, dar și pămînt,

cel din care, potrivit credinței, s-a năs-cut omul.

Montajul versurilor din poezia lui Cristănuș aduce cu sine o proprietate specifică acestei lirici. O mecanică dis-cretă a intarsiilor gîndului poetic, ca și unele metafore mai puțin izbutite fac uneori sensul poetic mai puțin fluid. În unele poeme cîte un vers rimează cu altul ici și colo, deloc după o regulă prozodică ori poate după una numai de autor știută, după cum întîlnim rima ce se instalează doar în versurile finale, ca un ecou. În alte poeme, și nu puține, secvențele se succed ca într-un dicteu automat, iar multe scene nara-tive sunt produsul oniric al imagina-rului poetic.

Fiecare să își vadă de moartea lui, spu-ne interesat și calm, la un moment dat, autorul în Morminte insomnice, și asta după ce crede că el ar putea fi un mort anonim, cu buletinul demult expirat. Important este însă că nu-i deloc expirată lirica lui Dumitru Cris-tănuș, dimpotrivă, avem de-a face cu un poet talentat, care circulă cu bilet și care scrie, uneori chiar din mers, ver-suri frumoase despre ziua cea ne-nse-rată. n

Ion Dur• Professor la Facultatea de Li-

tere, Școala Doctorală de Filosofie și Comunicare

• A fost Profesor la Universita-tea Lucian Blaga din Sibiu.

• A studiat Filozofie la Univer-sitatea din Bucuresti

• A învățat la Liceul Elena Cuza Craiova

• Trăiește în Sibiu

CENACLUL PĂLTINIȘde latraduCEri28

Lord George Gordon ByronEPITAF PENTRU UN CÂINE

În acest locsunt depuse osemintele unuiacare a posedat Frumusețea fără Vanitate,Puterea fără Insolență,Curajul fără Cruzime,și toate virtuțile Omului fără Viciile acestuia.Această laudă, care ar fi o lingușeală fără sensdacă ar fi gravată peste niște rămășițe ome-nești,este un tribut adus Memorieilui BOATSWAIN, un CÂINE,care s-a născut în Newfoundland Mai 1803și a murit la Newstead în 18 noiembrie 1808.

Atunci când un ocoș fiu al omului se-n-toarce-n lut,Nevizitat de glorie, doar prin naștere re-cunoscut,Arta monumentală toată jalea-o stoarce,Iar povestea urnei reține câteva potroace:Când totu-i încheiat, pe mormânt apare-n efigieNu omul care-a fost, ci doar acela care ar fi vrut să fie.Dar bietul câine, toată viața prieten ne-clintit,Străjer de linia întâi și primul ce-ți spune bun venit,Pe veci a cărui inimă Stăpânului e dată, Care se luptă și respiră, trăiește și slujește fără pată,Străduințe făr’ de-onoruri și fără de zapis,Dar cu Sufletul de pe pământ negat odat’ ajuns în Paradis:În timp ce omul, insectă vanitoasă! speră să-l facă uitat,Clamându-se doar pe sine în ceruri uni-cat.

Oh, omule! Tu, al clipei anemic chiriaș,Corupt de putere și deformat de sclavaj, Cine te cunoaște, să te părăsească cu silă,Bucată degradată de țărână fără milă!Iubirea ți-e desfrâu, prietenia, doar min-ciună,Limba, ipocrizie, iar inima-ți doar mătră-gună!Spurcat de la natură, înnobilat doar de un nume,Oricare brut-ar roși față de ce ești în astă lume.Tu! Cel care această urnă simplă stai și privești,Treci mai departe, ea onorează o ființă ce nu vrei să jelești.Ca s-onorez rămășițele unui prieten am ridicat această mică vatră;N-am știut decât pe unul – și-aici acesta stă sub piatră.

William BlakeMicul vagabond

Mamă dragă, măiculiță, biserica-i rece, Iar crâșma-i faină, animată și trează, Bașca faptul că pot spune clar ce-mi place, Chit că-n Ceruri asta nu mă mai salvează.

Dar dacă la biserică ne-ar da de băut, Și-ar face focul, din suflet să ne scoață caz-na, Am cânta și ne-am ruga cât e ziulica de lungă, Și nu ne-am zori nicicând s-o mai luăm razna.

Iar popa-ar putea să predice și să cânte și să bea, Iar noi fi-vom fericiți ca păsărelele-n pri-măvară, Iar ipocrita guvernantă, mereu de strajă-n

Ioan Radu Văcărescu traduce din poezia anglo-saxonă:

29CENACLUL PĂLTINIȘde la traduCEri

strană, N-ar mai băga-n post, cu nuiaua, pe prun-cii pierdevară.

Iar Domnul, ca un tată-adevărat, s-ar bu-cura Copiii să-și vadă, ca însuși el, veseli și fără de păcate,Nu s-ar mai certa deloc cu polobocul sau cu Dracul,Ba, sărutându-l, l-ar înțoli și i-ar da să bea pe săturate.

Gerard Manley HopkinsAlchimistul în oraș

Văd prin fereastră nori călători, Ruginite frunze, sezoane noi și cer păgân, Mulțimi de oameni fără chip: Întreaga lume trece; eu rămân.

Ei nu-și irosesc programul stabilit, Arhitecți și meșteri plănuiesc și constru-iesc: Văd coroanele turnurilor lor Și promisiuni de fericire ce se împlinesc.

Cât despre mine – poate că țelul meu, Ce strălucea în era dintr-o altă fire, Ca și strădania-mi cea veche, Ar fi putut azi să le fie moștenire.

Dar potiru-i lipsit de strălucire, Căci aurul n-a fost să fie scos din piatră, Deci foalele să nu mai sufle Și, în sfârșit, să nu mai fie foc în vatră.

Acum e prea târziu s-ascund Neputinciosul și-mpovăratul meu pro-hod, Care mă face, când cu oamenii vorbesc, Mai slab decât un orb sau un schilod.

Ar trebui să iubesc orașul mai puțin, Chiar dacă asta-mi trădează desueta-mi teză; Și iată cum visez tărâmul pădureț Sau landa de pe sălbatica faleză.

Pășesc spre foișorul secret unde briza adie, Să văd cum soarele răsare sau apune; Zăresc porumbeii cum virează în bătaia vântului, Și cum turnu-i înghite-n genune

De lucarne între turlă și pământul De sub mine, prin aerul solid; Privesc largul rotund orizont, Spre undeva unde-aș vrea să mă închid.

Cel mai mult urăsc învățătura Ce nu-și ține promisiunea de izbândă; Și mai dulce-mi pare-a fi țărmul pustiu, Și sălbăticia tandră și liberă de-osândă,

Sau gorganele ce oase vechi astupă, Sau stânca sfredelită de gulubul sălbatic, Și arborii de terebint, roca șlefuită de vânt, Tăcerea și aerul pur în abisul prismatic.

Acolo în cuadratul de pe creasta înaltă Aș vrea să m-ntind, pe când cade seara, Și cu-ndelungi priviri, înainte de-a închide ochii, Liber să fixez lumina aurie ca ceara.

Ezra Pound Dans la nunta din Cana Galileii

Ochi întunecoși, O, femeie a visurilor mele, Cu sandale ivorii, Ca tine nu-i nici una printre dansatoare, Nici una cu tălpi atât de ușoare.

Nu te-am aflat nicăieri prin corturi, Prin întunericul destrămat. Nu te-am aflat nicăieri la izvoare, Printre femeile cu ulcioare.

Brațele îți sunt ca tinere ramuri sub scoar-ță; Chipul tău ca un râu de lumină.

Albi ca migdala îți sunt umerii, Ca migdalele proaspăt dezgolite de coajă. Ei nu te păzesc cu eunuci, Nici cu gratii de aramă.

CENACLUL PĂLTINIȘde latraduCEri30

Din turcoază și-argint e așternutul odihnei tale. O rochie cafenie, de văl, cu modele-n fir de aur În grabă ți-ai strând peste trup, O Nathat-Ikanaie, ”Salcie plângătoare”.

Ca un izvor prin rogoziș îți sunt mâinile atingându-mă; Degetele tale, un pârâu de gheață. Ca pietrele sub unde sunt limpezi fecioarele din preajmă-ți; Cântul lor învălindu-te!

Ca tine nu-i nici una printre dansatoare, Nici una cu tălpi atât de ușoare.

William Carlos Williams Venus traversând deșertul

Dacă eu nu păcătuiesc, zise ea, voi n-o să vă mai preumblați în rase lungi jos pe cori-doare de piatră. Nu există iertare decât pentru cel căzut. Stau întinsă în paturile voastre în-treaga noapte, pentru mine vă treziți și mergeți să vă faceți rugă-ciunile. Carnea mea ramâne credincioasă oaselor voastre. Ce rost are sfințenia dacă nu-mi mărturisește desăvârșirea, sâ-nii mei, coapsele mele, pe care le împărțiți între voi tremurând, și buzele mele,poartă a plăcerilor pe care vi le ofer? Păcat, îl numiți, dar nu poate exista neprihana decât de-n-flăcărareprăsită, altfel cum ați putea-o recunoaște? Dragostea îmi e mângâiere în fața înfrângerilor mele! Sărmani călugări, voi credeți că sunteți mărinimoși dar vă spun că ucideți la fel de sigur ca alicea o pasăre în zbor. Wallace Stevens Faleza irlandeză de la Moher

Cine e tatăl meu în această lume, în această casă, La temelia ființei? Tatăl tatălui meu și-al tatălui său tată și-al – Umbre în vânt. Înapoi spre părintele de dinaintea gândi-rii, dinaintea rostirii, La capătul timpului. Spre faleza de la Moher, răsărind din ne-gură Deasupra realului, Acum în locul acesta peste Iarba verde și udă. Nu-i o ilustrată închipuită de somnambu-lația PoezieiȘi a mării. Acesta e părintele meu, sau, poate, Așa cum a fost el, O întruchipare, o formă de părinți: pământ Și mare și aer.

Denise Levertov Trecutul

Undeva, căsătoriți și îndrăgostiți treceam pe străzi cu tei. Erau bastioane, contraforți, vechi frag-mente reparate cu zidărie nouă însă veche și ea. Căldura zilei tocmai se sfârșise, eratolănită pe pietre, câine de aur. Lumea hoinărea, nici pomeneală de ma-șini iar noi, noi străbăteam străzile. Ce grabă imperativă ne îndemna, spre care tren? Nu-mi pot aminti, și nici în ce oraș era. Bulevarde liniștite. Lămpi aprinzându-se. Cerul încă încărcat de lumină. Nu-mi amintesc nici sosirea și nici pleca-rea; și chiar pe când eram acolo parcă eram altundeva, distrați, însă teii erau înfloriți, parfumul lor misterios, pia-nissimo umpleau întregul oraș: odată la câțiva ani amintirea se-ntoarce concisă

31CENACLUL PĂLTINIȘde la traduCEri

ca un fragment de vis; știu că era realitate, o fărâmă din viața mea, o mică parte de viață în Europa. Trecutul. N-am reușit să-l facem să dureze – ca și cum doar teii ar vorbi peste acest vârtej al tim-pului.

Louise Gluck Fericire

Un bărbat și o femeie stau întinși într-un pat alb. E dimineață. Mă gândesc curând se vor trezi. Pe noptieră e o vază cu crini; razele soarelui pătrund adânc în cupele lor. Îl privesc cum se întoarce spre ea ca și cum ar vrea s-o cheme pe nume dar în tăcere, adânc în gura ei – Pe pervaz, o dată, încă o dată, o pasăre-și trimite chemarea. Apoi ea se mișcă; trupul ei se umple de răsuflarea lui.

Deschid ochii; tu mă veghezi. Soarele s-a furișat aproape în toată camera. Ia uită-te la tine, spui, ținându-ți fața aproape ca o oglindă. Cât ești de senin. Și roata de foc trece cu mare blândețe peste noi.

Anne Sexton Balada onanistei solitare

Orice aventură cu moartea se sfârșește. Am experimentat pe-a mea piele. Ochiu-mi scrutător, oftatul din rărunchi,caută pierduta-ți urmă. Hârșită-n rele,pe cei de-alături îi oripilez. Sunt sătulă tun. La noapte, solitară, cu patul mă cunun.

Cucerită deget cu deget, a mea e acum.

E-aproape. E șansa mult așteptată. Ca pe un mugur de floare-o ating. Cobor unde tu te strecurai, sub cupola-mi de fată. Pajiștea-mi cu flori ai trecut-o la comun. La noapte, solitară, cu patul mă cunun.

Iată de-exemplu noaptea aceasta, dragul meu, în care orice cuplu e strâns înlănțuit, prins ca-n țâțâni, dedesubt și deasupra, pe saltea de burete sau pene, spornic opintit de genunche-n genunche și suflu nebun. La noapte, solitară, cu patul mă cunun.

Evadez din propriu-mi corp în felul ăsta,sâcâitoare minune. Aș putea vreodată s-afișez acest târg de vise la vedere? Răvășită-s cu totul. Crucificată. Așa e, cum ziceai, floarea-mi de prun. La noapte, solitară, cu patul mă cunun.

Apoi venit-a rivala-mi cu ochi neguroși. A undelor stăpână, pe plajă dospită, cu buricele degetelor clape de pian, cu șuierde flaut ieșind din gura-i de-ocară spu-zită. Târn am rămas, strâmb și inoportun. La noapte, solitară, cu patul mă cunun.

Așa te-a luat, ca o femeie ce-și cumpără de la reduceri o rochie, un chilipir cinstit, iar eu m-am sfărâmat cum piatra se sfă-râmă. Ți-am dat înapoi cărțile și uneltele de pescuit. În ziarul de azi scrie că ești un soț bun. La noapte, solitară, cu patul mă cunun.

Băieții și fetele se contopesc la noapte. Dezbumbă bluze. Trag de fermoar.Se descalță. Apoi sting lumina. La vedere făpturile-s minciună doar. Se devoră. Se umflă ca o coadă de păun. La noapte, solitară, cu patul mă cunun.


Deși au trecut destul de mulți ani de la apariția cărții lui Jean Cohen despre „structura limbajului poetic” (Structu-re du langage poetique, 1966), volumul teoreticianului francez nu și-a pierdut în nici un chip valoarea și prospețimea. Ba, mai mult, iși poate dovedi astăzi întreaga valoare, mai ales în privința tinerilor care își propun o carieră în do-meniului literar.

În demersul său teoretic și critic cu privire la structura limbajului poetic, Jean Cohen pleacă de la câteva premi-se istorico-teoretice și critice, pe care le pune în discuție în introducere. Astfel, sunt prezentate obiectul și metoda. În primul rând, poeticianul francez dis-tinge între sensul fără echivoc al cuvân-tului poezie în epoca clasică, adică acel fel de literatură care utilizează versul, față de sensul mult mai larg din pre-zent, în urma, se pare, deschiderilor apărute odată cu romantismul (desi-gur, autorul ne amintește aici că poe-tica este acea știință care are ca obiect de studiu poezia). Astfel, s-a produs un transfer de sens, de la obiect la subiect. Dacă poezia a însemnat impresie este-tică particulară produsă de poem, dis-cuția despre sentiment sau emoție po-etică devenind loc comun, mai târziu, prin recurență, termenul a fost aplicat oricărui obiect extraliterar susceptibil de-a provoca acest tip de sentiment („poezia” muzicii, a picturii, a naturii, etc.). În prezent, termenul înglobea-ză o formă particulară de cunoaștere, o anumită dimensiune a existenței.

Însă, ne propune autorul, obiectul său de studiu, din motive metodologice, este acela al analizei aspectelor literare propriu-zise ale fenomenului: analiza formelor poetice ale limbii, iar în măsu-ra obținerii de rezultate pozitive, de a extinde cercetarea la domeniul literar, această analiză având ca obiect ime-diat de cercetare chiar poemul, adică acea structură în care ia naștere poezia. Nici măcar termenul „poem” nu este fără echivoc, datorită expresiei curente „poem în proză”. În perioada clasică, poemul însemna acea formă convenți-onală și codificată a limbajului carac-terizată prin utilizarea versificației, iar proza acea formă care nu se supunea regulilor versului. Însă expresia apa-rent contradictorie „poem în proză” ne obligă la o redefinire a fenomenu-lui. Astfel, poezia este diferită de proză prin caracterele care există la cele două niveluri de analiză a limbajului, fonic și semantic. Caracterele nivelului fonic au fost codificate și definite „vers”, „versi-

Simona RaduStructura limbajului poetic


ficație”. Aceste caractere definesc încă pentru public caracterele poeziei. Însă și la nivel semantic există, ne arată în continuare autorul, caractere specifice, ca resurse poetice de gradul doi ale lim-bajului, fiind constituite, datorită tenta-tivelor de codificare, în acea artă a scrie-rii numită retorică. În orice caz, pare că, dacă versul rămâne obligatoriu, codul retoric este facultativ, ca atenție privi-legiată acordată nivelului fonic în cazul artei poetice. Așa stând lucrurile, Jean Cohen propune distingerea a trei feluri de poezie: poemul în proză („poem se-mantic”, cel care lasă fața fonică neex-ploatată), poemul fonic (care pune în valoare resursele sonore ale limbajului, adeseori numit și proză versificată) și poemul fono-semantic („p

cenaclul nr 60 - noiembrie 2017revistacenacluldelapaltinis.poesis-journal.com/issues/nr... · 2017....

Documents