UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Prof. univ. dr. GABRIEL BĂDĂRĂU

SUPORT CURS

Anul II

Semestrul I

2011

2

CUPRINS

I. Caracterele societăţii (comunităţii) internaţionale contemporane, dinamica şi complexitatea

relaţiilor interstatale şi Dreptul internaţional public. Permanenţe şi necesitatea perfecţionării.

Elemente introductive. .................................................................................................................... 3

II. Dreptul internaţional public: obiect, rol, definiţie, apariţie, evoluţie, raporturile cu dreptul

intern................................................................................................................................................ 6

III. Izvoarele Dreptului internaţional public ................................................................................. 13

IV. Sistemul principiilor fundamentale şi normele de jus cogens în Dreptul internaţional public19

V. Statul în Dreptul internaţional: suveranitatea, recunoaşterea, neutralitatea, succesiunea ........ 26

VI. Populaţia în Dreptul internaţional: cetăţeni, străini, apatrizi, protecţia diplomatică etc. ........ 37

VII. Teritoriul în Dreptul internaţional ......................................................................................... 42

VIII. Organizaţiile internaţionale în Dreptul internaţional public................................................. 55

IX Tratatul şi dreptul tratatelor în Dr. internaţional public ........................................................... 61

X. Soluţionarea diferendelor internaţionale prin mijloace de Drept internaţional ........................ 71

XI. Răspunderea internaţională în dreptul internaţional public .................................................... 81

XIII. Diplomaţia. Elemente de drept diplomatic şi consular......................................................... 85

3

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Nota Aceste Note de curs au la bază o documentaţie diversă, printre care lucrările indicate în bibliografia selectivă inclusă în Programa analitică/Fişa disciplinei au oferit substanţiale informaţii, folosite cu prioritate. Atrag atenţia că textul de faţă nu a fost elaborat cu respectul deplin al regulilor de redactare ştiinţifică (mai ales în ceea ce priveşte aparatul critic), dat fiind interesul limitat urmărit – cel de a pune la dispoziţia studenţilor minime informaţii în legătură cu respectivele teme, informaţii pe care studenţii pot să le completeze prin extinderea efortului propriu de documentare. I. Caracterele societăţii (comunităţii) internaţionale contemporane, dinamica

şi complexitatea relaţiilor interstatale şi Dreptul internaţional public. Permanenţe şi necesitatea perfecţionării. Elemente introductive.

Dezvoltarea – şi continua complexitate! – a relaţiilor internaţionale, a vieţii politice, economice, culturale internaţionale, bilaterale, continentale, mondiale, universale, a interdependenţelor interstatale etc., de-a lungul istoriei şi, mai ales, în prezent, sunt printre cele mai des folosite, astăzi, calificative sintetizatoare despre procesele, fenomenele ce caracterizează realităţile înconjurătoare, acum, mâine şi în perspectivă (constituie, aproape, un „loc comun”, o „banalitate”) în orişice abordare generalizatoare sau încercare concluzivă. Dintre toţi – tot mai numeroşii! – participanţi la această viaţă internaţională (deja o adevărată comunitate tot mai solidară), dezvoltarea relaţiilor interstatale este „componenta” dinamică cu un rol încă deosebit, de care depinde prioritar dezvoltarea „ansamblului”!. Cu un anumit decalaj „istoric” între starea de fapt şi reglementare, respectivele interrelaţii au fost, sunt şi, desigur, vor fi partea cea mai importantă a „complexului” respectiv. Pentru contribuţia încă aparte în realizarea „întregului” presupus de coagularea acestei comunităţi, raporturile internaţionale (de fapt, reglementarea lor!) se justifică ca interes pentru omul contemporan, pentru programa facultăţilor, pentru studenţi, pentru jurişti, pentru noi. După cum este îndeobşte cunoscut, din punct de vedere istoric, relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional au fost strâns legate de apariţia şi dezvoltarea statelor, a altor entităţi internaţionale, şi de modificările din raporturile dintre acestea, evoluând odată cu dezvoltarea schimbărilor politice, economice, conceptuale şi de mentalitate din societăţile timpului. Relaţiile internaţionale, la început rudimentare şi limitate ca obiect, s-au dezvoltat şi diversificat, rolul principal în acest proces revenind statelor. Deşi conţinutul şi structura acestor relaţii au evoluat, purtând, de-a lungul istoriei, amprenta sistemelor sociopolitice care s-au succedat, dezvoltarea relaţiilor în tot mai multe domenii ale vieţii interstatale - economic, social, cultural etc. - au impus necesitatea cristalizării şi formulării permanente a unor reguli juridice care să reglementeze în mod adecvat raporturile dintre state (şi alţi participanţi la viaţa internaţională). Totodată, apariţia pe scena internaţională a unor noi entităţi şi participarea acestora la viaţa mondială ca subiecţi de drept internaţional - cum ar fi organizaţiile internaţionale, create într-un număr semnificativ (mai ales după al doilea război mondial), naţiunile care luptă pentru eliberare şi formarea de state independente -, dar şi apariţia unor noi subiecţi de drept internaţional, influenţează din ce în ce mai puternic acţiunea nivelului normativ, au determinat redimensionarea şi reconceptualizarea dreptului internaţional. Dreptul internaţional public a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formulării şi dezvoltării unui cadru ordonat pentru relaţiile interstatale. Evoluţia sa, pornind de la elemente normative disparate şi de natură strict bilaterală, încă din antichitate, s-a caracterizat, în

4

ultimele secole, mai ales în ultimele decenii, printr-o dinamică exponenţială – o reflectare evidentă a creşterii interdependenţelor internaţionale pe care este chemat să le guverneze. Specialiştii şi autorităţile de profil se întreabă în ce măsură poate Dreptul internaţional contemporan să „sancţioneze” sau chiar să anticipeze evoluţia extrem de rapidă a relaţiilor internaţionale, cum va evolua ordinea normativă internaţională în următoarele decenii, care sunt modalităţile de conectare şi armonizare între politica externă a statelor şi dreptul internaţional public?. Ca răspuns la aceste interogaţii, pornind de la direcţiile, sensurile evoluţiilor internaţionale contemporane, se poate aprecia că viitorul aparţine Dreptului internaţional (şi „dezmembrămintelor” sale), aparţine relaţiilor internaţionale!. Internaţionalizare, europenizare, globalizare, universalizare, continentalizare, regionalizare ş.a. sunt calificative care esenţializează sensul evoluţiilor contemporane!. Realizarea obiectivelor presupuse de acestea necesită o corespunzătoare reglementare, care să le preia şi să le asigure înfăptuirea, transpunându-le în acte normative! Relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional sunt două sisteme „osmotice”, care comunică şi se determină reciproc, primul funcţionând ca izvor material al celui de al doilea. Desigur, determinant rămâne nivelul structural - cel al relaţiilor internaţionale -, dreptul internaţional, ca ansamblu normativ, fiind un nivel suprastructural, ce reflectă modificările petrecute în relaţiile internaţionale. El nu are însă un caracter strict pasiv, doar de reflectare a ceea ce se petrece în mediul internaţional. Se afirmă tot mai mult rolul său de instrument, de factor de coordonare, direcţionare, anticipare şi, mai ales, de dezvoltare a relaţiilor internaţionale. Datorită evoluţiilor din cadrul societăţii internaţionale, ale cărei caractere cunosc modificări, uneori radicale, de la nivelul structural pornesc o serie de impulsuri determinate de necesitatea protejării prin reglementare (sau schimbării reglementării) a unor anumite segmente de relaţii internaţionale, dată fiind valoarea deosebită pe care o au în ansamblul relaţiilor internaţionale. Aceste determinări sunt fie direct receptate şi li se dă răspunsul corespunzător la nivelul normativ, fie - de cele mai multe ori - sunt captate de nivelul conceptual, de doctrină, care, prin analiza critică a situaţiei, conştientizează importanţa valorii raportului care se supune normării şi propune soluţii normative, preluate, ulterior, în dreptul internaţional pozitiv. Se apreciază, în general, mai ales în Europa, că suntem martorii unei noi etape în evoluţia mondială, caracterizată de sfârşitul „războiului rece”, de dispariţia confruntării ideologice Est-Vest şi apariţia unor noi state în arena internaţională. Destrămarea sistemului comunist pe continent a deschis numeroase perspective pentru o societate internaţională multipolară, favorabilă găsirii soluţiilor pentru problemele de ansamblu ale umanităţii. Într-un asemenea cadru, problema esenţială este eliminarea tuturor ameninţărilor la adresa păcii, în special cele realizate prin folosirea forţei, scopul fiind constituirea unei ordini politice globale care, în mileniul trei, să asigure dezvoltarea armonioasă, economică şi politică, după modelul şi standardele democraţiei, tuturor statelor, şi să prevină, totodată, noile pericole, multe de tip neconvenţional şi asimetric, care ameninţă omenirea. Dar, uneori, schimbările din cadrul comunităţii internaţionale, în loc să ducă la o concertare a acţiunilor, cu rezultate benefice pentru toate statele şi popoarele lumii, generează convulsii şi conflicte armate, mai ales în context regional şi subregional (De exemplu, în prezent, astfel de evoluţii „nepaşnice”, cu pierderi umane şi materiale importante, sunt cele produse de aşa numite „primăvară islamică” sau arabă a popoarelor). Toate acestea reclamă o acţiune susţinută pe plan general, prin utilizarea tuturor mijloacelor în vederea „pacificării” comunităţii internaţionale, oferite de dreptul internaţional, recurgându-se, printre altele, la acţiunea organizaţiilor internaţionale, mai ales pe plan regional şi

5

subregional, şi, în mod deosebit, la rolul O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin mijloace adecvate, de regulă paşnice, de soluţionare a diferendelor. Trăsăturile societăţii (comunităţii) internaţionale contemporane şi imperativul dezvoltării şi aplicării Dreptului internaţional public (o schiţă) Ca loc comun, în caracterizarea societăţii contemporane, se evidenţiază că: 1. Prăbuşirea bipolarismului (după 1989) a fost un factor esenţial al creşterii interdependenţei statelor şi popoarelor. Distrugerea „logicii de bloc” a fost înlocuită cu o stare care tinde să fie multipolară (fiind mai degrabă „apolară") a societăţii internaţionale. Aceasta a dus la descentralizarea puterii, inegal repartizată între centrele de putere, între state, dar şi între alţi noi actori ai scenei internaţionale: unele comunităţi, corporaţii transnaţionale, reţele mass-media, organizaţii neguvernamentale, indivizi; 2. Globalizarea, cel mai important fenomen post 1989, are în vedere atât economia, cât şi ştiinţa, tehnica, informaţiile, comunicaţiile şi schimburile; în egală măsură se referă şi la valorile, devenite universale, ale democraţiei şi drepturilor omului. Globalizarea economică ocupă un loc esenţial în cadrul fenomenului, propagarea - de către diversele grupări transnaţionale industriale şi financiare -, în vederea cuceririi pieţelor, a valorilor „turbocapitalismului” având unele „efecte distructive”: dispariţia barierelor protecţioniste, accesibilitatea locurilor de muncă, un mediu înconjurător care începe să preocupe, tot mai mult, statele, organizaţiile internaţionale şi popoarele etc. Printre „efectele benefice” ale globalizării se înscriu, alături de explozia telecomunicaţiilor şi cristalizarea unei conştiinţe universale a umanităţii, şi conturarea tot mai precisă a unei morale internaţionale; 3. Interdependenţa crescută a subiecţilor de drept internaţional este determinată de incapacitatea crescută a statelor de a face faţă problemelor cu care se confruntă în lumea contemporană; 4. Preeminenţa economicului asupra politicului se re-afirmă, existând un tot mai pronunţat decalaj între cele două dimensiuni: din punct de vedere economic, lumea se orientează tot mai mult spre piaţa unică mondială, în timp ce politicul rămâne fragmentat. Se dezvoltă, tot mai mult, conceptul de „securitate economică”; 5. Regionalizarea, ca variantă a globalizării, se manifestată prin crearea de diverse forme de cooperare regională, atât la nivel interstatal, dar şi la nivel substatal, între comunităţi şi entităţi locale aflate în state diferite; 6. Erodarea statului-naţiune. Autoritatea, competenţele principalului actor al vieţii internaţionale sunt redirecţionate, atât către comunitatea internaţională/centrul comunitar, cât şi spre componentele sale substatale (unităţile administrativ-teritoriale). Statul renunţă progresiv la a avea o politică proprie de apărare (care este încredinţată unor organizaţii regionale de securitate - NATO), la a avea o politică externă proprie (de exemplu, în cadrul UE – se dezvoltă PESC - Politica Externă şi de Securitate Comună), la alte componente din „domeniul rezervat” (de exemplu, la dreptul de a bate monedă - vezi apariţia euro). Se constată, totodată, o tendinţă spre o permeabilizare mai accentuată a frontierelor de stat; 7. Dezintegrarea şi descentralizarea unor state este o realitate; după cum se ştie, după 1989, în Europa Centrală şi de Est, s-au dezintegrat fosta URSS, fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie, ceea ce a determinat regândirea unor instituţii importante ale dreptului internaţional, cum ar fi recunoaşterea, succesiunea statelor; pe de altă parte, fenomenul descentralizării - caracteristic statelor occidentale membre UE (Franţa, Italia, Spania sunt astfel de exemple; Belgia se transformă, în mai puţin de un sfert de secol - din 1970 până în 1993 - dintr-un stat unitar de tip clasic, într-un stat compus), tinde să se răspândească şi în Europa Centrală şi de Est pe calea introducerii normelor şi standardelor Consiliului Europei privind autonomia locală, cooperarea

6

transfrontalieră şi, în unele cazuri, în urma unor complexe evoluţii care ţin de protecţia minorităţilor naţionale şi religioase; 8. Proliferarea statelor; dezintegrările statale au avut drept corolar un alt fenomen al relaţiilor internaţionale post-1989 - proliferarea statelor. Aceasta este considerată de unii autori o provocare strategică majoră datorită problemelor pe care le presupune - instabilitate internaţională, modificarea anumitor reguli juridice în materia succesiunii şi recunoaşterii statelor, relaţia dintre apariţia de noi state şi problematica minorităţilor naţionale, apariţia de state slabe (cvasi-state sau state ratate-failed States) sau state-problemă (rogue States), cu deficite democratice majore (astfel, de exemplu, pe agenda ONU şi a Cosiliului de Securitate a ajuns problema recunoaşterii unui stat palestinian, în condiţiile diminuării negocierilor directe, consistente, dintre statele implicate); 9. Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale este o altă caracteristică a epocii contemporane; se estimează că numărul de organizaţii internaţionale interguvernamentale l-a depăşit pe cel al statelor, ajungând la peste 350; 10. Apariţia noilor participanţi activi, în afara celor care dispun de suveranitate; este vorba despre corporaţii transnaţionale, ONG-uri internaţionale, actori economici, sociali sau culturali, indivizi etc., înseriaţi sau nu în reţele, care produc un anume tip de „soft power eficace”, care determină o „banalizare” a statului. Aceştia contribuie la impunerea de noi standarde de eficacitate sau morală şi participă activ la revendicarea şi împărţirea puterii pe plan internaţional, profitând de slăbiciunea subiecţilor tradiţionali, mai ales a statelor, încercând să se substituie acestora şi rolului lor. Intervenţia noilor „actori” este determinată de acţiunea combinată a variatelor fenomene şi procese care caracterizează relaţiile internaţionale contemporane; ea determină, la rândul său, efecte diverse, ce se traduc într-o criză de guvernabilitate la nivel mondial, ce are ca simptom implicarea acestor noi „jucători” în procesul de creare a dreptului internaţional şi care stimulează „actorii” tradiţionali să găsească noi formule de acţiune şi de intervenţie eficientă. Fie şi din cele de până aici, cred că rezultă complexitatea vieţii internaţionale contemporane, a relaţiilor internaţionale, a raporturilor interstatale actuale, în comparaţie cu ceea ce au fost oricând anterior. Ca răspuns la problemele ascunse în faldurile acestei realităţi în accelerată evoluţie, se impune ca necesară trecerea în revistă a soluţiilor „clasice”, rezistente încă, şi a celor noi, oferite la nivel normativ de Dreptul internaţional public contemporan. Este explicaţia şi motivaţia a ceea ce ne propunem în continuare.

II. Dreptul internaţional public: obiect, rol, definiţie, apariţie, evoluţie, raporturile cu dreptul intern

Ca noţiune, sintagma Drept internaţional public este relativ nouă – sfârşitul secolului al XVIII-lea -, fiind folosită, se pare că pentru prima dată, de filosoful englez Jeremy Bentham, în lucrarea O introducere în principiile moralei şi legislaţiei (An Introduction to the Principles of the Moral and Legislation), în 1789. Noţiunea s-a impus treptat, înlocuind vechea denumire de „dreptul ginţilor” (jus gentium sau jus inter gentes), preluată din dreptul roman, şi s-a folosit, încă destul timp, în pararel cu variantele acesteia de „droit des gens”, din lb. franceză, „Völkerrecht”, din germană, sau „the Law of Nations”, din lb. engleză. Spre deosebire de originalul din dr. roman – care avea un sens mai larg, cuprinzând atât norme ce reglementau relaţii dintre state, cât şi norme ce reglementau raporturi dintre cetăţenii romani şi străini (peregrini) sau dintre aceştia – aceste variante aveau, deja, înţelesul de reglementări aplicabile doar relaţiilor interstatale.

7

În preocuparea de a oferi o definiţie, pornind de la exigenţa ca aceasta trebuie să exprime elementele esenţiale, de maximă generalitate, care să arate ce distinge această ramură de drept de celelalte, s-ar putea preciza că Dreptul internaţional public este ramura dreptului ce cuprinde ansamblul principiilor şi normelor juridice care reglementează relaţiile dintre state şi alţi subiecţi de drept internaţional. Mai exact, introducând şi alte elemente definitorii, aşa cum procedează în lucrări reprezentative specialiştii, se poate preciza că Dreptul internaţional public este acea ramură autonomă a dreptului, acel sistem de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create de către state şi de alţi subiecţi de drept internaţional, pe baza acordului lor de voinţă, în scopul reglementării raporturilor internaţionale. În noţiunea care ne interesează aici intră şi determinantul „public”, pentru a preciza că respectivele reglementări se aplică, în primul rând, raporturilor dintre state, spre deosebire de dreptul internaţional privat, ce reglementează raporturi de drept civil cu un element de extranietate (un străin, un bun sau o activitate desfăşurată în alt stat). Pentru a sublinia specificul acestor raporturi sociale, reglementate de această ramură specială de drept, accentuăm particularitatea faptului că participanţii (subiecţii respectivelor raporturi sociale = relaţii internaţionale) sunt statele şi alţi participanţi, în temeiul unor „împuterniciri” acordate sau recunoscute de state!. În acelaşi timp, pentru a fi guvernate de normele acestei ramuri de drept, raporturile respective trebuie să fie raporturi în care statele se manifestă ca titulare a drepturilor lor suverane!. Aceste relaţii/raporturi internaţionale au fost (şi, desigur, mai sunt) ordonate, conduse, şi de alte norme, fără valoare juridică, normele de morală internaţională. Ca orice norme juridice, şi normele de Drept internaţional public sunt acceptate ca obligatorii, aplicarea lor se poate face şi prin măsuri de constrângere, în timp ce nerespectarea normelor de morală internaţională nu poate justifica măsuri de constrângere contra statelor în cauză, ele fiind, însă, deseori respectate sub presiunea opiniei publice. De-a lungul timpului, morala internaţională a influenţat (şi influenţează!) Dreptul internaţional public, îmbogăţind domeniul, statele având autoritatea să transforme normele sale în norme de drept. De fapt, în prezent se dezvoltă un proces de „moralizare” a dreptului internaţional, participanţii la viaţa internaţională contemporană preluând ca norme juridice simple reguli care au aparţinut (sau aparţin) moralei domeniului, pentru a apăra, mai eficient, noi valori publice. Desfăşurarea, funcţionarea respectivelor raporturi sociale (relaţiile internaţionale), care fac obiectul reglementărilor Dreptului internaţional public, se conformează, de cele mai multe ori, şi unor reguli de curtoazie internaţională (comitas gentium, courtoisie, comity), un ansamblu (cu „geometrie variabilă”) de practici, uzanţe fără caracter juridic, pe care statele sunt libere să le aplice în relaţiile lor, ca o dovadă de respect reciproc, între suveranităţi egale, de regulă pe bază de reciprocitate sau ca o apreciere particulară. Este vorba de practici ce nu s-au impus ca norme de drept internaţional, care nu au dobândit valoare juridică, sau de reguli care şi-au pierdut acest caracter. De exemplu, o serie de forme protocolare şi acte simbolice ţinând de ceremonialul diplomatic, salutul navelor militare în largul mării, care erau reguli obligatorii în secolele XVII şi XVIII, sunt în prezent simple reguli de curtoazie internaţională. Tot de esenţa curtoaziei sunt considerate practici, mult respectate şi în zilele noastre, referitoare la privilegii şi imunităţi diplomatice, la depunerea scrisorilor de acreditare, criteriile după care se alege decanul corpului diplomatic şi respectarea atribuţiilor acestuia etc. Se înţelege că nerespectarea acestor reguli nu este un act ilicit, neangajând răspunderea statului în cauză, dar poate afecta relaţiile prieteneşti dintre acele state. Cea mai completă definiţie, după exigenţele comune, este una implicită, care ar reieşi din însumarea caracteristicilor ramurii respective de drept (de la formarea, obiectul, subiecţi şi

8

specificul aplicării normelor ce-i dau conţinutul), totuşi, fie şi-n temeiul celor de până aici, se poate spune, cred, că Dreptul internaţional public este ansamblul normelor juridice, elaborate de statele suverane şi alte organizaţii cu personalitate internaţională, prin acordul lor de voinţe, pe cale convenţională sau cutumiară, şi care reglementează relaţiile internaţionale (bi sau multilaterale, regionale sau universale). Aceste relaţii sunt, de cele mai multe ori, de colaborare paşnică (politică, economică, culturală, ştiinţifică, comercială, de apărare a mediului înconjurător, a drepturilor omului, a patrimoniului umanităţii etc.) dar şi relaţii de confruntare, chiar de violenţă. De fapt, Dreptul internaţional public reglementează competenţele (drepturile şi obligaţiile) statelor şi altor subiecţi în relaţiile lor reciproce, în participarea lor la viaţa internaţională. Cum este uşor de observat, Dreptul internaţional public are o structură de sistem, acele componente ce-i formează obiectul sunt organizate pe domenii, pe sisteme şi subsisteme, constituite logic, ce presupune desfăşurarea unor relaţii internaţionale cu anumite finalităţi concrete, specifice. Acest sistem este unul relativ descentralizat, în curs de consolidare a coeziunii sale şi aflat într-un proces dinamic continuu de adaptare internă şi externă, prin normele create de subiecţii de drept internaţional ca răspuns la impulsurile sociale primite permanent din partea comunităţii internaţionale. Raporturile/relaţiile internaţionale, în general, sunt relaţiile care depăşesc limitele unui singur stat şi care se plasează în cadrul societăţii/comunităţii internaţionale, scăpând de sub autoritatea unei puteri statale unice. Ca o dimensiune a prezentului, numărul participanţilor la viaţa internaţională, la relaţiile internaţionale, este în continuă creştere, inclusiv al subiecţilor Dr. internaţional public, dar relaţiile dintre state rămân componenta fundamentală a acestor relaţii şi obiectul principal al reglementării normelor acestei ramuri de drept. După cum se ştie, norma de drept internaţional este o regulă de comportament, stabilită de state şi organizaţiile interguvernamentale, pe cale cutumiară şi, mai ales, convenţională, pentru a reglementa relaţiile lor reciproce. Aceste relaţii, tot mai diversificate, sunt reglementate printr-o mare varietate de norme jr., aplicate, de regulă, de bună voie, norme ce se grupează în funcţie de izvorul lor, de importanţa valorilor protejate, caracterul lor, de domeniul sau spaţiul în care se aplică. În aplicarea acestor criterii, rezultă că normele de Dr. internaţional public sunt - norme cutumiare şi norme convenţionale, - norme principii şi norme concrete (obişnuite), - norme imperative (de jus cogens) şi norme supletive, - norme bilaterale, norme regionale, norme universale; (normele din această categorie se află într-o anumită ierarhie, în sensul că normele bilaterale trebuie să ţină cont de prevederile celor regionale şi universale). O particularitate a normelor de dr. internaţional este şi aceea că, în structura lor logico-juridică, elementul sancţiune apare rar.

În general, normele de drept internaţional reglementează (quasi)unanimitatea relaţiilor internaţionale, care sunt raporturile ce se desfăşoară între participanţii la viaţa internaţională, fie că sunt sau nu subiecţi de drept internaţional.

În schimb, pentru mai exactă precizare, se poate reitera faptul că Dreptul internaţional public reglementează relaţiile internaţionale în sens restrâns, adică raporturile dintre subiecţii de drept internaţional, dintre care principalul subiect este statul, deoarece, aşa cum afirma şi R. Pinto, „relaţiile dintre state rămân elementul fundamental al relaţiilor internaţionale” (care constituie, am precizat deja, obiectul reglementării acestei ramuri de drept). Ceea ce stă la baza acţiunii de normare, de reglementare a dreptului internaţional, este valoarea raportului sau raporturilor ce se doresc protejate ca urmare a importanţei pe care o prezintă în cadrul relaţiilor internaţionale.

9

Literatura specială, doctrina sunt unanime în a susţine că fundamentul dreptului internaţional, ca sistem, îl reprezintă valoarea deosebită a raportului internaţional protejat. Iar ceea ce asigură forţa juridică (obligativitatea) respectivelor norme este faptul că acestea (normele de Drept internaţional public) au caracter consensual, exprimă acordul de voinţe al statelor, adică consimţământul lor, tacit sau expres.

În lipsa unei autorităţi superioare (suprastatale) cu atribuţii legislative, Dreptul internaţional public este un drept de coordonare, de consensualizare a voinţelor suverane ale statelor participante, ceea ce presupune o punere de acord a acestor voinţe, în conformitate cu interesele comune pe care le reprezintă.

Cuprinzând norme consensuale, elaborarea şi aplicarea Dreptului internaţional public (nefiind, am văzut, un drept de subordonare) au loc pe orizontală, statele fiind, în acelaşi timp, creatori şi destinatari ai normelor juridice respective.

Ca în cazul oricărei alte norme juridice, în situaţia încălcării acesteia cu vinovăţie, Dreptul internaţional public are la dispoziţie un set de sancţiuni (individuale sau colective), adoptate tot prin acordul statelor. De fapt, în Dreptul internaţional public, jurisdicţia internaţională există, dar nu este obligatorie, fiind necesar, pentru punerea sa în aplicare, consimţământul expres şi prealabil al statelor sau altor subiecţi implicaţi.

Dreptul internaţional a devenit o ramură autonomă a dreptului odată cu apariţia statelor moderne (mai târziu, naţionale), în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Unele instituţii ale acestui drept au fost însă create încă din antichitate.

Astfel, chiar dacă practici sau obiceiuri generate de raporturile de vecinătate dintre comunităţile gentilice au apărut încă înainte de formarea statelor, abia după acest moment se poate afirma că au apărut primele norme de drept internaţional.

Necesităţile specifice ale raporturilor dintre aceste prime entităţi purtătoare de suveranitate, legate mai întâi de activitatea războinică, au determinat ca un prim grup de reguli şi instituţii să se refere la ducerea războiului şi încheierea păcii, a alianţelor militare şi politice, la primirea şi protecţia solilor, soluţionarea diferendelor, reglementarea schimburilor ş.a.

Cu titlu de exemplu, trebuie amintit că, încă din secolul al VI-lea î. H, statele Chinei antice au încheiat un tratat referitor la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru.

De asemenea, literatura filozofică chineză din acea vreme conţine o serie de idei despre războaiele drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor, sancţiunile internaţionale etc., în timp ce soluţionarea unor diferende se realiza şi pe calea unor „congrese ale monarhilor", veritabile conferinţe internaţionale.

Pe de altă parte, în India, legile lui Manu (elaborate în secolul al V-lea î. H.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. Existau şi anumite reguli de purtare a războiului, făcându-se distincţie între combatanţi şi necombatanţi şi interzicându-se uciderea prizonierilor, precum şi anumite mijloace periculoase de purtare a războiului (de exemplu, folosirea focului).

În ceea ce priveşte Egiptul, menţionăm atât corespondenţa sa diplomatică din sec. XVI-XV î. H. cu Babilonul şi alte state, cuprinsă în tablele de la Tell-Amarna (360 de tăbliţe de lut ars), corespondenţă ce tratează probleme de razboi şi pace, cât şi tratatul încheiat in 1296 î. H. dintre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattusil al III-lea - regele hitiţilor, considerat a fi cel mai vechi tratat internaţional. Acest tratat, denumit „tratatul sublim", instituia o alianţă între cele două state, care se obligau să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac din partea unui alt stat.

De asemenea, instituţii ale unui drept internaţional rudimentar au reglementat relaţiile dintre cetăţile greceşti. Acestea au aplicat, spre exemplu, arbitrajul şi medierea ca mijloace

10

prealabile de reglementare a diferendelor dintre ele, dezvoltând, totodată, o serie de alte norme cu privire la solii, negocieri, tratate, asociaţii de state de tip federal, statutul juridic al străinilor, precum şi referitoare la ducerea războaielor.

Imperiul Roman a avut, la rândul său, o influenţă puternică asupra evoluţiei dreptului internaţional. Preoţii (fetialis), luau decizii şi în probleme cu caracter internaţional. O dezvoltare deosebită a marcat practica încheierii de tratate cu alte popoare (amicitia şi foedera). Dreptul aplicabil cetăţenilor străini stabilea reguli privind protecţia lor, iar regulile sale se regăsesc şi în dreptul internaţional actual.

În Evul Mediu, se amplifică utilizarea tratatelor internaţionale, recurgerea la arbitraj şi se instituie unele reguli aplicabile războiului.

Odată cu formarea statelor moderne, începând din secolul al XVI-lea, dreptul interna-ţional s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, afirmându-se treptat instituţiile sale, în cadrul general al afirmării suveranităţii statelor. În secolul al XVI-lea, se conturează, de asemenea, dreptul diplomatic, precum şi alte ramuri ale dreptului internaţional. Apar noi reguli de desfăşurare a războaielor, începe opera de codificare a cutumelor internaţionale din domeniul comerţului maritim, se dezvoltă practica încheierii de tratate, se recurge tot mai des la arbitraj şi mediere (de exemplu cea papală, imperială sau a juriştilor celebri).

De-a lungul secolelor, au avut loc evenimente istorice de anvergură, care au marcat dezvoltarea dreptului internaţional în diferite etape, până la dreptul internaţional contemporan. Astfel, Pacea din Westphalia a pus capăt războiului de treizeci de ani (1618-1648) şi a stabilit un sistem de pace şi de cooperare în Europa, bazat pe tratate între state suverane, ce a durat sute de ani, fapt pentru care acest moment este considerat ca punctul de plecare al dreptului internaţional modern, ce are ca fundament principiul suveranităţii.

Revoluţia franceză a exercitat, la rândul său, o mare influenţă asupra dreptului internaţional. Prin Declaraţia asupra dreptului ginţilor, se afirma inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, precum şi dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare, iar Adunarea Naţională din 1789 şi, ulterior, Convenţia, au proclamat renunţarea la războaiele de cucerire şi principiul neamestecului în treburile interne.

Un alt moment important a fost Declaraţia de independenţă a SUA din 1776, prin care se realizează prima afirmare explicită a dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.

Un document de mare însemnătate pentru evoluţia dreptului internaţional l-a constituit Actul final al Congresului de la Viena (Tratatul, 1815), care a pus capăt războaielor napoleoniene şi a stabilit un sistem politic şi economic de cooperare în Europa. Tratatul conţine un ansamblu de reguli privind dreptul diplomatic, condamnarea comerţului cu sclavi, a proclamat principiul libertăţii navigaţiei pe fluviile internaţionale, a recunoscut neutralitatea permanentă a Elveţiei ş.a. Reglementarea riguroasă a rangurilor diplomatice a fost realizată la acest Congres şi de la Aix-la Chapelle (1818).

La rândul sau, Congresul de la Paris din 1856 realizează prima codificare a normelor juridice relative la războiul maritim, stabileşte regimul juridic al Dunării ca fluviu internaţional şi consacră neutralizarea Mării Negre. După apariţia, în secolul al XIX-lea, a primelor organizaţii internaţionale sau uniuni administrative (Uniunea Telegrafică Universală, Uniunea Monetară Latină, Uniunea Poştală Generală, Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Industriale etc.), în secolul XX o importanţă deosebită a avut crearea celor două organizaţii internaţionale universale, cu multiple funcţii şi competenţe, cu organe şi organisme acoperind, prin activitatea lor, zone importante ale dreptului internaţional contemporan şi contribuind substanţial la dezvoltarea sa, îndeosebi prin codificare şi prin jurisprudenţa tribunalelor internaţionale.

Astfel, în 1920 a fost înfiinţată Societatea Naţiunilor, având, printre organismele sale, şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţionaă (CPJI), iar în 1945, Organizaţia Naţiunilor Unite, în cadrul căreia funcţionează Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ).

Dezvoltarea dreptului internaţional după cel de al doilea război mondial este legată de

11

mai multe etape. În primul rând, confruntarea ideologică ce a dus la „războiul rece” din anii '50. Apoi,

începând din a doua jumătate a anilor '60, realizarea unui climat de destindere politică, în condiţiile afirmării puternice a interesului naţional, ca fundament al politicii externe a statelor. Rezultatul, în planul dreptului internaţional public, a fost afirmarea unui drept al coexistenţei paşnice, al respectului reciproc pentru orânduirea social-politică şi organizarea internă a statelor.

După 1989, evoluţia relaţiilor internaţionale este determinată de eliminarea confruntării ideologice Est-Vest, ceea ce marca o nouă etapă în configurarea dreptului internaţional, în considerarea mutaţiilor deosebite pe care le-a suferit societatea internaţională.

O importanţă deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu, au avut doctrina, lucrările ştiinţifice consacrate acestui domeniu juridic. Pot fi menţionaţi, între marii fondatori ai dreptului internaţional, Alberico Gentili (1552-1608), autorul lucrării De Jure Belli (Despre dreptul războiului,1598) şi teologul spaniol Francisco da Vitoria (1480-1546). Acesta din urmă, în prelegerile sale privind cuceririle spaniole în Lumea Nouă, a afirmat, pentru prima oară, universalitatea dreptului internaţional şi a aplicabilităţii sale. Împreună cu Francisco Suarez (1548-1617), acesta a pus bazele ,,Şcolii de la Salamanca", una dintre primele şcoli de drept internaţional.

Cel mai însemnat doctrinar al acelei perioade a fost olandezul Hugo Grotius (1583-1645), teoretician şi diplomat considerat, în general, ca „părinte" al dreptului internaţional modern. Lucrarea sa fundamentală De Jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii, 1625, prima ediţie românească, 1968) reprezintă un studiu sistematic al dreptului internaţional aplicabil stării de pace şi celei de război. În Mare liberum (Marea liberă) – 1605, - Grotius a susţinut principiul libertăţii mărilor, care a fost acceptat ulterior ca un principiu fundamental al dreptului internaţional.

Se creează, în principal, trei şcoli de gândire: Şcoala dreptului natural, promovată de S. Puffendorf (1632-1694), continuator al lui Grotius, şi J. Barbeyrac (1674-1744); Şcoala dreptului pozitiv, ilustrată de Rachel (1628-1691) şi Moser (1701-1785); Şcoala „sintetică", care reprezintă o îmbinare de concepţii, atât de drept natural, cât şi pozitiv, având ca principali exponenţi pe Richard Zouche (1590-1660), Emerich de Vattel (1714-1767) (care, împărtăşind opinia lui Puffendorf, conform căreia dreptul internaţional are ca izvor dreptul natural, adauga că statul este interpretul suveran al dreptului internaţional, înclinând astfel spre pozitivism), Georg Friederich Martens (1756-1821) şi alţii. Martens a fost cel care a iniţiat o primă culegere de tratate, publicată sub denumirea de Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional.

Reprezentanţii Şcolii dreptului natural au încercat să fundamenteze dreptul internaţional pe „natura omului", opunând normele dreptului natural regimului feudal absolutist, în timp ce cei ai Şcolii pozitiviste erau adepţii în exclusivitate ai dreptului internaţional convenţional şi cutumiar, creat pe baza acordului dintre state. Şcoala „sintetică" aprecia că dreptul internaţional se întemeiază atât pe „legile naturii", cât şi pe consensul popoarelor.

Problema complexă a raporturilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern a

preocupat generaţii de jurişti, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent, făcând necesară o scurtă prezentare a principalelor doctrine şi şcoli de gândire create cu privire la această temă.

Doctrina dualistă îl are ca fondator pe Heinrich Triepel, care, pornind de la subiecţii şi izvoarele celor două tipuri de drept (intern, respectiv, internaţional), afirma că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două ordini juridice egale, independente şi complet separate, închise ermetic una faţă de cealaltă, ceea ce determină imposibilitatea apariţiei de conflicte între ele. Pentru a se putea aplica în dreptul intern, norma de drept internaţional trebuie transformată într-o normă internă, care poate fi, astfel, modificată sau abrogată de o normă internă ulterioară. În acest caz, se angajează răspunderea internaţională a statului, care are obligaţia de a pune de

12

acord dreptul său intern cu obligaţiile internaţionale asumate, ceea ce nu împiedică însă norma internă în cauză să rămână în vigoare până când statul nu întreprinde măsurile necesare pentru armonizare. Alţi autori susţin ideea că între cele două ordini juridice strict separate nu pot exista decât „trimiteri", prin „încorporare" şi „transformare", norma schimbându-şi valoarea - căci aparţine celeilalte ordini juridice -, destinatarii şi, mai mult sau mai puţin, conţinutul sunt diferite (datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică). (Alţi reprezentanţi sunt Gustav Adolf Walz - creatorul unui dualism moderat - , Karl Strup, A. Cavaglieri, L. Oppenheim ş.a.).

Doctrina monistă, în ansamblul său, este construită pe ideea că dreptul internaţional şi cel intern formează o singură ordine juridică, un sistem unic, ale cărui norme cunosc o anumită ierarhizare.

Monismul cu primatul dreptului intern este promovat de adepţii „Şcolii de la Bonn”, care consideră dreptul internaţional ca pe un „drept de stat extern”, deci o derivaţie a dreptului intern. Pornind de la concepţiile lui Hegel, pentru care independenţa statului se manifesta ca un raport de forţă şi generează starea de război între state, fiecare stat îşi păstrează, în această concepţie, un drept nelimitat de a decide, în funcţie de interesele sale şi de dreptul său intern, asupra tratatelor încheiate şi a aplicării dreptului internaţional, iar în caz de contradicţie, norma aplicabilă este, întotdeauna, norma internă. Este o teorie care corespunde unei viziuni absolute a suveranităţii de stat, potrivit căreia statul ar putea modifica unilateral normele de drept internaţional, ceea ce nu poate să corespundă realităţii astăzi. Această teorie a fost dusă până la extrem de către Karl Schmitt, juristul oficial al lui Hitler, care a folosit-o pentru teoretizarea politicii agresive a statului nazist german.

Monismul cu primatul dreptului internaţional este creat, în principal, de ,,Şcoala de la Viena”. Principalul teoretician al acestei orientări este Hans Kelsen, care susţinea că la baza întregii ştiinţe juridice există o normă unică, originală, fundamentală sau supremă, din care decurge gradat întregul sistem de drept. Orice normă juridică subordonată, neconformă cu ordinea juridică supraordonată este nulă ab initio, nu are validitate. Conform acestei teorii, dreptul internaţional are o poziţie superioară dreptului intern, care este o derivaţie a primului.

Sunt autori care consideră doctrina sovietică în materie ca practicând un dualism strict, şi că doctrina românească din perioada socialistă critica, în egală măsură, dualismul şi monismul cu cele doua variante ale sale, vorbind despre o corelaţie dialectică între dreptul internaţional şi dreptul intern, recunoscând influenţe reciproce între ele.

În sfârşit, există teoreticieni ai aşa-numitei orientări pragmatice, care susţin că este mai puţin important modul în care se tranşează vechea dispută între monism şi dualism, în realitate, totul s-ar reduce la răspunderea internaţională a statului, care ar indica precis limitele raportului dintre cele două ordini juridice.

Pe de altă parte, revenind de la doctrină la dreptul pozitiv, constituţiile diverselor state conţin prevederi referitoare la locul pe care îl au normele de drept internaţional în ordinea juridică internă şi raportul acestora cu normele de drept intern. Soluţia oferită de Constituţia României şi Legea specială referitoare la tratate (590/2003): - conform art.10, „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună-vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”; - conform art.11,alin. (1), „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”; - conform art.11, alin. (2), tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, deci dobândesc aceeaşi valoare juridică cu cea a legilor; - conform art.20, „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privind drepturile omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”;

13

- conform art.148, alin.(2)-(4), prevederile tratatelor constitutive ale UE, ale actelor de revizuire a acestora au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, toate autorităţile statului având obligaţia de a garanta acest aspect. - conform art. 31 alin. (4), din L,590/2003, „Dispoziţiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării lor în vigoare”. De altfel, conform art. 22 alin. (7) al aceleiaşi legi, nici în cazul actului normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare, atunci când include norme de aplicare a tratatului, acestea din urmă nu pot aduce atingere regimului juridic stabilit prin tratat sau textului său; - conform art. 31 alin.(5), din aceeaşi lege, „Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”. În practica sa curentă, diplomaţia română a aplicat în mod constant concepţia primatului dreptului internaţional (mai ales în ce priveşte tratatele), indiferent de materia la care se referă, făcând - în acest mod - interpretarea şi aplicarea art.10, respectiv 11, alin. (1), din Constituţie.;

III. Izvoarele Dreptului internaţional public După cum se ştie, problema modului de exprimare a normelor juridice ale oricărei ramuri

de drept, forma în care se prezintă acestea, se întâlneşte în literatura de specialitate sub denumirea de „izvoare ale dreptului”. De obicei, căutându-se răspunsul, se angajează discuţii dihotomice despre izvoarele materiale şi izvoarele formale ale respectivei ramuri de drept. Recunoaştem, însă, că, în literatura de specialitate contemporană, s-a impus teza care susţine pluralitatea izvoarelor de drept, proprie tuturor sistemelor juridice, trecute şi actuale.

Izvorul material al dreptului îl constituie condiţiile vieţii materiale şi spirituale, care, direct sau indirect, îl determină.

În cazul Dreptului internaţional public, se poate aprecia că izvoarele materiale (sau reale), - care sunt, de fapt, surse extrajuridice - sunt factorii de configurare a dreptului internaţional: raporturile de putere între subiecţii de drept internaţional, interesele naţionale ale acestora, tradiţiile cu caracter istoric ce au avut şi au proiecţie în planul raporturilor internaţionale, concepţiile filosofice, ideologice, morale sau politice cu privire la aceste raporturi, rolul diverselor personalităţi cu profil internaţional ş.a.

Prin izvor formal al dreptului se înţelege forma de adoptare sau sancţionare (şi de „vehiculare”, transmitere, publicitate, răspândire etc.) a respectivelor norme juridice.

Sunt izvoare formale ale Dreptului internaţional public acele mijloace juridice care exprimă sau indică un acord de voinţe între două sau mai multe state şi alţi subiecţi de drept internaţional. Acest acord de voinţe devine însă relevant şi poate fi, în consecinţă, probat prin mijloacele juridice în care norma s-a concretizat sau se concretizează: cutuma, tratatul, şi izvoarele subsidiare (hotărârile judecătoreşti, legislaţia statelor, acte ale organizaţiilor interguvernamentale, doctrina, opinia juriştilor cunoscuţi) de drept internaţional. Acestea sunt izvoarele formale ale dreptului internaţional.

În dreptul intern, izvoarele juridice sunt constituite din constituţie, legi, decrete sau alte acte cu caracter normativ, iar în ţările anglo-saxone, şi din jurisprudenţă.

În ordinea juridică internaţională nu există vreo instituţie echivalentă cu o autoritate legislativă care să aibă competenţa de a promulga legi cu aplicare generală. Formarea dreptului internaţional are un caracter diferit, mai complicat, neexistând autorităţi care să edicteze constituţii şi legi. Hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie nu leagă decât părţile care au consimţit să supună litigiul lor acesteia.

Tradiţional, în literatura de specialitate, este citat ca reprezentând o primă enumerare a principalelor izvoare formale ale Dr. internaţional public art. 38 din Statutul Curţii

14

Internaţionale de Justiţie, inclus ca anexă la Carta O.N.U., din 1945. Din acelaşi text, se deduc şi mijloacele auxiliare pentru determinarea regulilor de drept ce reglementează relaţiile internaţionale (care a reluat întocmai art.38 al Statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, din1920). Textul respectiv prevede că:

„1.Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul internaţional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica: (a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în litigiu;

(b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca reprezentând dreptul; (c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; (d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept. 2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta”.

Acest text are o valoare limitată, deoarece nu şi-a propus să reglementeze problema izvoarelor dreptului internaţional, ci a dreptului pe care să-l aplice Curtea, cu alte cuvinte, el stabileşte mijloacele juridice pe care Curtea le foloseşte pentru a stabili drepturile şi obligaţiile părţilor într-o cauză ce-i este dată spre soluţionare.

De asemenea, acest articol include şi „mijloacele auxiliare” („izvoare subsidiare”) pentru stabilirea dreptului aplicabil, şi anume principiile generale de drept recunoscute de „naţiunile civilizate”, hotărârile judecătoreşti care sunt relevante în formularea dreptului internaţional şi doctrina, al cărei rol în acest proces, mai ales în secolul nostru, nu mai poate fi comparat cu cel al jurisprudenţei internaţionale (cele mai multe dintre aceste izvoare ţinând de cutuma internaţională).

În jumătatea de secol ce a trecut, categoria izvoarelor suplimentare a sporit mult, ca urmare a dezvoltării organizaţiilor internaţionale, actele acestora sau ale organelor lor constituind şi ele izvoare de drept.

Articolul citat din Statutul CIJ (38, (2)) face referire şi la echitate, textul prevăzând dreptul părţilor de a recurge la o soluţionare ex aequo et bono, dacă sunt de acord cu aceasta.

Deşi art.38 din Statutul CIJ nu stabileşte expres o ierarhie între aceste izvoare, se poate aprecia, aşa cum rezultă din practica CIJ, că instanţa va aplica, în primul rând, dispoziţiile tratatului, iar în lipsa lui, o regulă cutumiară de drept internaţional, în afară de situaţia în care prevederea tratatului ar avea un caracter peremptoriu, de jus cogens (normă imperativă). Se va acorda însă preferinţă cutumei în raport cu principiile generale de drept. Există, astfel, o consacrare implicită a ierarhiei izvoarelor dreptului internaţional. Cutuma internaţională ca izvor al Dreptului internaţional Cutuma este cel mai vechi şi, astăzi, cel de-al doilea izvor de drept internaţional, contribuind substanţial la stabilitatea şi securitatea relaţiilor internaţionale. Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie, adică unei reguli de drept. Potrivit unei opinii doctrinare, cutuma ar avea ca fundament acordul tacit al statelor, spre deosebire de acordul expres, exprimat prin tratate. Dar, după cum se va vedea, procesul cutumiar diferă de cel al elaborării tratatelor. Elementul material al cutumei Acest element este format din actele statelor, ce sunt îndeplinite de organele lor şi care au incidenţă asupra relaţiilor internaţionale. Asemenea acte provin de la autorităţile care au atribuţii în domeniul acestor relaţii, cum sunt ministerele afacerilor externe sau agentii diplomatici

15

(declaraţii, corespondenţe diplomatice, instrucţiuni către diplomaţi sau către forţele armate, comentarii asupra proiectelor de tratate şi altele). Comitetul pentru formarea dreptului internaţional cutumiar, al Asociaţiei de Drept Internaţional (ILA), în Raportul său interimar cu privire la elementul obiectiv al cutumei, prezentat cu prilejul celei de-a 68-a Conferinţe (Taipei, 1998), consideră că şi actele indivizilor sau corporaţiilor, ca şi activitatea entităţilor administrativ-teritoriale dintr-un stat pot fi asimilate actelor materiale ale statelor, dacă sunt săvârşite în numele acestora sau sunt însuşite (confirmate) de acestea. De asemenea, se apreciază că practica organelor interne legislative şi judiciare poate constitui, alături de practica organelor executive mai sus invocate, acte materiale ale statelor în formarea cutumei. Mai pot să constituie precedente: actele curţilor internaţionale de justiţie şi ale tribunalelor arbitrale, precum şi rezoluţiile şi declaraţiile organizaţiilor in-ternaţionale. În sfârşit, tratatele repetate cu conţinut asemănător pe care le încheie statele, tratatele multilaterale care codifică norme cutumiare sau tratatele multilaterale ale căror norme sunt aplicate de către state care nu sunt părţi, ca şi când ar fi obligatorii pentru ele, pot constitui acte materiale ale procesului cutumiar. În ceea ce priveşte caracteristicile elementului material, trebuie precizat, în primul rând, necesitatea ca practica să fie generală, adică largă si reprezentativă, comună unui mare număr de state. Nu este necesar ca aceasta să fie universală, ci doar suficient de extinsă şi reprezentativă, incluzând statele ale căror interese sunt în special afectate. În materia dreptului mării, de exemplu, intră în această categorie statele riverane. Nu este necesar ca marile puteri să participe la formarea practicii pentru ca aceasta să devină o cutumă, deşi datorită extinderii intereselor lor, acestea sunt interesate de cele mai multe ori. Pe de altă parte, există şi practici locale, care reprezintă elementul material al unor cutume regionale (chiar între două state). Deşi practica în discuţie trebuie să fie relativ îndelungată, se precizează tot mai des în literatura juridică recentă că factorul timp contează mai puţin faţă de frecvenţa sau densitatea crescută a actelor care se repetă. În sfârşit, practica trebuie să fie formată din acte repetate cu caracter uniform, constant, atât în ce priveşte practica repetată a unui anume stat, cât şi în ce priveşte practicile diferitelor state privite comparat. Sunt permise însă mici diferenţe neesenţiale. Acelaşi raport ILA, amintit mai sus, concluzionează că actele ce formează elementul material pot fi nu doar fizice (de exemplu, arestarea unui vas sau unui individ), ci şi verbale. De altfel, caracterul nescris al cutumei este una din caracteristicile sale esenţiale. Mai precizează, de asemenea, că pot fi avute în vedere, în anumite circumstanţe, chiar şi abstenţiunile (omisiunile) statelor, ca forme ale practicii ce constituie elementul material. În orice caz, pentru ca un act să poată fi luat în considerare ca făcând parte din practica în discuţie, este necesar ca el să fie public (să fi fost comunicat măcar unui alt stat). Reluând, Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie (o normă de drept). Din cele de mai sus şi din această definiţie, rezultă că elementele cutumei sunt a) Elementul material: - practică generală (participare largă şi reprezentativă), comună unui mare număr de state; - care constă din acte repetate; - această practică trebuie să fie uniformă, constantă (actele repetate sunt cel puţin similare - pot apărea unele diferenţe mici, neesenţiale); - relativ îndelungată („o practică îndelungată manifestată ca drept"). În decursul timpului, s-au constatat însă unele excepţii de la aceste caractere: - există şi practici locale (cutume regionale sau chiar între două state), de exemplu speţele CIJ privind „Dreptul de trecere prin teritoriul indian” (Portugalia v. India), sau cea vizând „Templul Preah Vihear”;

16

- factorul timp îşi pierde tot mai mult din importanţă în favoarea frecvenţei crescute a actelor care se repetă (societatea contemporană internaţională cunoaşte o dinamică a evoluţiei mult mai rapidă decât cu 40-50 de ani în urmă), de exemplu: instituţia platoului continental, regula după care abţinerea de la vot în cadrul Consiliului de Securitate nu are caracter de veto etc. b) Elementul subiectiv {opinio juris sive necessitatis): - o practică ce este considerată ca fiind obligatorie (o normă juridică); - în lipsa elementului subiectiv nu suntem în prezenţa unei norme juridice (caracterul obligatoriu este unul din cele patru caractere ale oricărei norme juridice). Exprimarea recunoaşterii caracterului obligatoriu trebuie să se manifeste prin acte determinate, săvârşite cu convingerea că ele produc efecte juridice. Aceste acte provin, de regulă, de la autorităţile statale cu atribuţii în domeniul politicii externe. Aceste acte constituie dovada cutumei. Dovada cutumei se face prin: a) practica statelor, practica diplomatică (declaraţii, corespondenţă diplomatică, instrucţiuni către diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor); b) tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare; c) tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt părţi la acestea le recunosc şi le aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele. De exemplu, Convenţia privind dreptul tratatelor este aplicată în practica convenţională a României, deşi ea nu este în vigoare, ca tratat, pentru statul român. d) tratate repetate cu conţinut asemănător; e) rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale; f) hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale; g) legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante. Există o dispută în doctrină cu privire la ce reprezintă aceste acte: acord tacit de voinţă sau manifestări de voinţă concordante.

Se poate observa că, în realitate, identificarea elementului subiectiv (convingerea) se face prin interpretarea actelor ce constituie elementul material. Deşi pe locul secund după tratat ca izvor de drept, normele cutumiare se aplică şi în prezent în câteva domenii ale dreptului internaţional: - protecţia diplomatică; - dreptul mării; - dreptul tratatelor etc. Pentru a evita formarea unei cutume sau pentru a evita ca o cutumă să le fie opozabilă, este relativ frecventă situaţia în care unele state protestează/obiectează faţă de practici ale altor state care pot conduce la formarea unei cutume. Dacă opoziţia faţă de formarea unei cutume este substanţială, ea poate bloca procesul de formare a cutumei. Dacă opoziţia efectivă faţă de formarea unei cutume aparţine unui stat (sau unui mic număr de state) şi a fost manifestată anterior cristalizării cutumei, atunci statului respectiv nu îi va fi opozabilă cutuma respectivă. Tratatul ca izvor de drept internaţional

Cel mai vechi tratat, al cărui text este astăzi cunoscut, este considerat a fi "tratatul sublim", încheiat în anul 1296 î. H., între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattusil al III-lea, regele hitiţilor, în timp ce pe continentul european, eel mai vechi tratat ştiut este tratatul de alianţă intre elini şi hereeni (sec. VI î. H.).

Deşi tratatele au avut întotdeauna un rol important în formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, de-a lungul secolelor, ele au dobândit o importanţă deosebită doar în societatea internaţională actuală. Ele acoperă întregul spectru al relaţiilor internaţionale, cuprinzând domeniile politic, militar, economic şi financiar, spaţiile maritime, spaţiul extraatmosferic, protecţia mediului înconjurător, controlul drogurilor şi multe altele.

Astfel, spre deosebire de prima perioadă de dezvoltare a dreptului internaţional în care

17

crearea normelor de drept internaţional pe cale cutumiară reprezenta modalitatea juridică cea mai uzitată de concretizare a acestor norme, începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi în special în secolul XX, tratatul devine cel mai însemnat instrument în relaţiile internaţionale, în sensul de cadru juridic al acestora şi de modalitate de creare a normelor dreptului internaţional.

Tratatul este un acord încheiat în scris între subiecţii de drept internaţional (în special, între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale) şi guvernat de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa. Elementele de baza ale aceste definiţii se regăsesc în art. 2.1 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, din 1969, care reprezintă sediul principal al acestei materii.

Părţile componente ale unui tratat sunt: titlul (în care se precizează, pe scurt, domeniul în care se încheie şi părţile), preambulul (în care se prevăd scopurile încheierii tratatului, circumstanţele în care se încheie, precum şi unele principii generale care guvernează materia respectivă şi/sau trimiteri la unele tratate bilaterale sau multilaterale anterioare, care au relevanţă în materie sau din care a rezultat necesitatea sau obligaţia încheierii tratatului), dispozitivul (care cuprinde clauzele de fond ce reglementează normele de conduită ale părţilor, drepturile şi obligaţiile ce le incumbă), clauzele finale (care stabilesc modul de intrare în vigoare şi de modificare, termenul pe care se încheie tratatul, limbile în care se încheie, data şi locul semnării şi semnăturile părţilor), la care se mai pot adăuga unele anexe (hărţi, declaraţii interpretative, acorduri conexe prin schimb de scrisori, liste etc.).

Pentru ca un act internaţional să fie calificat ca tratat este necesară îndeplinirea unor condiţii de fond, numite elementele esenţiale ale tratatului.

Astfel, în primul rând, trebuie ca părţile între care se încheie tratatul să aibă capacitatea de a încheia tratate, ceea ce înseamnă fie că acestea trebuie sa fie subiecţi de drept internaţional, fie autorităţi ale statului cărora, prin Constituţie sau legislaţia internă în materie, li s-a conferit această capacitate (cazul tratatelor sau acordurilor încheiate între guverne sau la nivel interdepartamental).

În al doilea rând, voinţa părţilor trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consimţământ. În al treilea rând, obiectul tratatului trebuie sa fie licit şi posibil. A patra condiţie este ca tratatul să producă efecte juridice, adică să stabilească norme de conduită cu caracter general sau să determine crearea, modificarea sau stingerea unor anumite drepturi sau obligaţii între părţi. În sfârşit, a cincea condiţie este ca documentul să fie guvernat de norme de Drept internaţional public.

De asemenea, pe lângă elementele esenţiale, orice tratat poate avea două. elemente accesorii, a căror existenţă nu este efectiv necesară pentru validitatea tratatului: termenu/ (care este un eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în vigoare – un termen suspensiv - sau de ieşire din vigoare - termen rezolutoriu al tratatului) şi condiţia (care este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea - condiţie suspensivă - sau încetarea - condiţie rezolutorie - a executării obligaţiiilor prevăzute de tratat). Denumirile şi clasificarea tratatelor

Termenul de tratat, în sens larg, desemnează toate actele juridice din această categorie, fără deosebire de denumirile lor specifice.

În sens restrâns, tratatul desemnează o întelegere cu caracter politic sau economic, mai importantă şi mai solemnă (de pace, neagresiune, bună vecinătate, de comerţ şi navigaţie etc.). De exemplu: Tratatul de Pace din 1947, Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina (2 iunie 1997, Constanţa), Tratatul de comert şi navigaţie dintre România şi URSS din 1947.

Convenţia este o înţelegere prin care se reglementează relaţiile dintr-un domeniu specific al raporturilor intenaţionale. De exemplu, Convenţia privind dreptul tratatelor dintre state (Viena,

18

1969). Acordul desemnează o înţelegere intervenită mai ales în domeniile economic, comercial,

financiar, cultural. Pactul este o înţelegere încheiată într-un domeniu concret al relaţiilor politice interstatale,

având un caracter solemn. De exemplu, Pactul Briand-Kellogg din 1928. Protocolul poate fi atât o înţelegere de sine stătătoare, dar şi un act accesoriu la un tratat

preexistent, încheiat pentru a-l modifica, prelungi, interpreta, detalia pe acesta. De exemplu, Protocolul adiţional privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Cooperării Economice a Marii Negre (Tbilisi, 1999).

Actul General este un acord multilateral, care stabileşte un anumit regim juridic sau reglementează un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale. De exemplu, Actul General din 1929 pentru reglementarea paşnică a diferendelor.

Statutul reprezintă acordul prin care se creează o organizaţie internaţională sau se reglementează un anumit regim juridic. De exemplu, Statutul Dunării din 1921.

Carta este, de asemenea, un tratat prin care se constituie o organizaţie internaţională. De exemplu, Carta Organizaţiei Cooperării Economice a Marii Negre (Yalta, 5 iunie 1998).

Schimbul de note sau de scrisori este un tratat bilateral, în formă simplificată, care constă din două note sau scrisori cu conţinut identic. Compromisul este un acord prin care părţile convin să trimită un litigiu spre soluţionare unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale.

Modus vivendi reprezintă un acord cu caracter provizoriu, ce urmează a fi înlocuit cu un tratat cu clauze detaliate.

Gentlemen's agreement este o excepţie de la regulă că tratatul este un acord încheiat în scris, deoarece el reprezintă o formă verbală a consimţământului părţilor. De exemplu, gentlemen's agreement-ul de la Londra din 1946 privind alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate.

Memorandumul de înţelegere reprezintă, de regulă, un acord care se încheie între organizaţiile internaţionale; mai desemnează o categorie de documente internaţionale, a cărei natură se plasează între tratate şi documentele cu caracter politic (aşa-numitul "soft law").

După criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc, tratatele se pot clasifica în tratate-legi şi tratate-contract. Tratatele-legi (Law Making Treaties) ar fi tratatele multilaterale, ce determină direct formarea dreptului internaţional, stabilind norme juridice care reglementează raporturi cu un anumit grad de generalitate. În această privinţă, pot fi reţinute tratatele multilaterale pentru codificarea dreptului internaţional, care au fost elaborate, de exemplu, de Comisia de Drept Internaţional a ONU; între altele, convenţiile privind dreptul mării (1958), înlocuite prin Convenţia din 1982, elaborată şi adoptată în cadrul ONU; Convenţiile de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) şi consulare (1963) şi Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969). Numeroase tratate de acest fel sunt elaborate de Adunarea Generala a ONU sau de instituţiile specializate (ca de exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii, UNESCO, Organizaţia Aviaţiei Civile).

Pe de altă parte, tratatele-contract ar fi dispoziţii cu caracter „contractual”, care acţionează indirect asupra formării dreptului internaţional, prin realizarea unor operaţiuni juridice ce vizează raporturi restrânse, de regulă bilaterale, între subiecţii de drept internaţional.

Sunt unii autori care susţin că această distincţie nu este relevantă, datorită faptului că orice tratat, fie el multilateral sau bilateral, stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi. De altfel, clasificarea tratatelor, în funcţie de numărul părţilor, în multilaterale şi bilaterale, nu prezintă relevanţă din punctul de vedere al valorii juridice a instrumentelor internaţionale.

Tratatele se mai clasifică, în funcţie de termenul pe care se încheie, în tratate cu termen sau aplicare limitată, fără termen şi cu termen şi posibilitatea prelungirii.

De asemenea, tratatele se mai pot clasifica, după posibilitatea de aderare, în închise (la

19

care nu se poate adera decât cu consimţământul tuturor părţilor de la acel moment) şi deschise. După criteriul formei, tratatele se pot clasifica în tratate propriu-zise şi în formă simplificată (prin schimb de note sau scrisori), în timp ce, după obiectul de reglementare, se pot clasifica în tratate politice, economice, culturale, în probleme juridice, de colaborare ştiiţifică etc. După obiectul reglementat (domeniul, natura problemelor), Dr. internaţional public are mai mai multe „dezmembrăminte”, diviziuni, printre care: - dreptul războiului; - dreptul păcii; - dreptul tratatelor; - dreptul mării; - dreptul fluvial; - dreptul aerian; - dreptul spaţiului cosmic; - dreptul internaţional umanitar; - dreptul internaţional penal; - dreptul internaţional economic; - dreptul internaţional al mediului; - protecţia internaţională a drepturilor omului şi a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; - dreptul internaţional al dezvoltării etc.

IV. Sistemul principiilor fundamentale şi normele de jus cogens în Dreptul internaţional public

Principiile generale de drept şi Dreptul internaţional public.

Conform Teoriei generale a dreptului, principiile sunt norme (ansambluri de norme) conducătoare ale întregului sistem de drept. Făcând „aplicaţia” la dreptul internaţional, principiile acestuia sunt reguli juridice ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiecţilor de drept internaţional.

Sistemul principiilor de drept internaţional este format din principiile generale de drept (la care face referire art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie), principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile specifice ale dreptului internaţional.

Principiile generale de drept, menţionate de art.38 ca mijloc pe care Curtea Internaţională îl poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca exprimând valori comune a experienţei şi conştiinţei juridice a statelor („civilizate”, în înţelesul epocii), care sintetizează, în formule ce vin uneori chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept conţinut norme de aplicaţie universală, cu nivel maxim de generalitate şi caracter imperativ, ce dau expresie şi protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiecţii dreptului internaţional. Ele determină conţinutul celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional, conţinând norme juridice ale căror trăsături le caracterizează ca principii fundamentale (vezi mai jos).

20

Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau expresie unei valori internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului internaţional, reprezentând valorile de bază ale ramurilor respective.

Principiile dreptului internaţional formează un sistem coerent, în cadrul căruia se stabilesc legături de determinare şi se influenţează reciproc. Astfel, este firesc ca principiile fundamentale să reprezinte cadrul principal de referinţă pentru principiile specifice, limitele în care pot să apară acestea. Pe de altă parte, includerea unui principiu într-o categorie sau alta nu este imuabilă.

Pe de altă parte, există o legătură directă între sistemul principiilor şi sistemul normelor dreptului internaţional - care, la rândul lor, se structurează într-o ierarhie proprie, mergând de la norme „individuale” la norme imperative. Pe de altă parte, principiile conţin norme - şi dinamica acestora asigură dinamica conţinutului principiilor - iar, pe de altă parte, pentru celelalte norme, principiile constituie o „sursă de inspiraţie" şi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot fi adoptate.

După cum am văzut, art.38 alin.(1) pct. c), prevede principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate printre regulile aplicate de CIJ pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse.

Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevalează caracterizarea lor ca principii acceptate pe plan intern şi făcând parte din dreptul naţional al tuturor statelor.

Unii autori au interpretat textul în sensul că ar fi vorba despre principii comune atât ordinii juridice interne, cât şi ordinii juridice internaţionale (de exemplu: principiul reparării actului ilicit, autoritatea lucrului judecat, nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză).

Alţi autori, luând în considerare partea de început a art.38 din Statutul CIJ (Curtea soluţionează „conform dreptului internaţional litigiile care-i sunt supuse spre soluţionare”) interpretează această sintagmă ca referindu-se la „principiile fundamentale ale dreptului internaţional”. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

În evoluţia sa istorică, în dreptul internaţional s-a ajuns la impunerea unor principii ca reguli de conduită în sarcina statelor (şi altor subiecţi) ca indispensabile pentru dezvoltarea relaţiilor internaţionale multilaterale, pentru menţinerea păcii şi securităţii mondiale, influenţând conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme, orientând raporturilor internaţionale, în general. Acestea sunt principiile fundamentale ale Dreptului internaţional public. Principiile fundamentale sunt consacrate, în principal, în Carta ONU (art.2), Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare la Principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970), Actul Final al CSCE de la Helsinki (I975), Declaraţia Mileniului (Rezoluţia Adunării Generale ONU nr.55/2 din 2 sept. 2000) etc.

Invocarea principiilor fundamentale este o posibilitate de regularizare mai accentuată a societăţii internaţionale, o modalitate juridică de echilibrare a raporturilor dintre statele puternice şi cele slabe, dintre statele mari şi cele mici. Inegalităţii de fapt i se poate, astfel, să i se contrapună egalitatea de drept. În primul rând, principiile fundamentale se caracterizează prin maximă generalitate, în sensul că: - a) sunt aplicabile tuturor domeniilor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul internaţional, - b) sunt rezultatul unui proces de maximă abstractizare şi generalizare a ceea ce este esenţial în întregul sistem al dreptului internaţional public, şi - c) sunt rezultatul acordului de voinţă al statelor şi se aplică tuturor acestora, inclusiv altor subiecţi de drept internaţional. În al doilea rând, au un caracter de universalitate, subliniat şi prin faptul că sunt fie consacrate pe calea cutumelor generale, fie pe calea tratatelor multilaterale. De asemenea,

21

principiile fundamentale se consideră că au caracter imperativ (sunt norme de jus cogens). Doctrina susţine că între principiile fundamentale nu există o ierarhie recunoscută, deşi principiul suveranităţii (şi egalităţii) prezintă o importanţă cu totul aparte, precum şi faptul că principiilor fundamentale le mai este proprie şi calitatea de a fi interdependente, de a se condiţiona reciproc, în sensul că ele constituie un subsistem unitar, în cadrul căruia respectarea unuia dintre ele înseamnă respectarea celorlalte şi, pe cale de consecinţă, încălcarea unuia atrage după sine nerespectarea celorlalte principii, provocând grave pericole pentru viaţa internaţională. În acest context, Declaraţia din 1970 precizează că în interpretarea şi aplicarea lor, principiile „sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie să fie interpretat în contextul celorlalte principii”, iar Actul final al CSCE adaugă că ele au importanţă primordială şi că vor fi aplicate în mod egal şi fără rezerve. Nu în ultimul rând, principiile fundamentale au un caracter dinamic, neavând un conţinut imuabil, ci care evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, cu dinamica valorilor pe care le consacră. Pe parcursul evoluţiei istorice, sistemul principiilor se modifică pentru a reflecta aceste transformări, apărând principii noi, în funcţie de apariţia unor noi valori care se cer apărate şi consacrate prin ansamblul reglementărilor de drept internaţional. De exemplu, sunt de menţionat mutaţiile suferite de principiul suveranităţii (practica cedării unor atribute de suveranitate din partea statelor componente, în baza unor tratate ale Uniunii Europene) sau pe care se pare că le va suferi principiul neamestecului în treburile interne. Ca dovadă, numărul acestor principii este dificil de stabilit cu exactitate (de fapt, nici nu este neapărată nevoie!). Astfel, în literatura de specialitate, se vorbeşte despre 5, 7, 10 sau 12 astfel de principii, evidenţiindu-se tocmai caracterul dinamic al numărului acestora. O anumită „carieră” frumoasă cunoaşte, în literatura specială şi-n doctrină, opinia că în dreptul internaţional se poate vorbi despre decalogul principiilor fundamentale, acceptate şi consacrate ca un „minim” de către participanţii la viaţa internaţională contemporană. Astfel, Carta ONU menţionează (în art.2) următoarele 5 principii de bază: egalitatea suverană a statelor, îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate, reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice, neamestecul în treburile interne. Reluând şi adăugând, Declaraţia din 1970 menţionează 7 principii „în conformitate cu Carta ONU”: egalitatea suverană a statelor, autodeterminarea popoarelor, neamestecul în treburile interne ale statelor, cooperarea internaţională, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale, pentru ca Actul final de la Helsinki, din 1975, să „fixeze” numărul acestora la 10, reiterând hotărârea fermă a statelor participante (statele europene, plus SUA şi Canada) de a respecta şi pune în practică „principiile următoare care sunt toate de importantă primordială”: egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii; nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa; inviolabilitatea frontierelor; integritatea teritorială a statelor; reglementarea paşnică a diferendelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional (noutatea „absolută” fiind menţionarea principiului respectării drepturilor omului). Doctrina susţine, în unanimitate, existenţa şi a altor principii fundamentale, precum principiul dezarmării, principiul securităţii colective, principiul solidarităţii internaţionale, principiul bunei vecinătăţi şi principiul primatului dreptului internaţional în ordinea juridică actuală. Dar amintitul „Decalog” al principiilor fundamentale ale Dreptului internaţional public reprezintă, încă, în orice discuţie pe această temă, partea centrală a acesteia. Este raţiunea pentru

22

care le reluăm, în cele ce urmează, cu unele comentarii din lucrările speciale. 1. Principiul egalităţii suverane (sau al suveranităţilor egale) Conform Declaraţiei Adunării Generale ONU din 1970 (Rezoluţia 2625/1970), statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membrii egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”. În interpretarea acestei prevederi, se porneşte de la valoarea deosebită a suveranităţii depline, de care trebuie să beneficieze statele lumii în relaţiile internaţionale. După cum se ştie, suveranitatea statelor este, încă, în prezent, conceptul fundamental al dreptului internaţional, având în vedere că dreptul internaţional este expresia acordului de voinţe realizat între state suverane, fiind, deci, elementul principal pe care este clădită astăzi organizarea statală şi internaţională. Caracterele „clasice” ale suveranităţii, adică indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine mai multor titulari), inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau entităţi internaţionale, decât în baza unui tratat special), exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi), caracterul originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic, economic, social etc.) au cunoscut unele mutaţii, ca urmare a evoluţiilor societăţii internaţionale după al doilea război mondial şi, în special, după 1989. Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele elemente: a) statele sunt egale din punct de vedere juridic; b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi; c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state; d) integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile; e) fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural; f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state; g) fiecare stat beneficiază de dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a defini şi conduce liber relaţiile sale internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, dreptul de neutralitate. Cea de a doua componentă a principiului egalităţii suverane, egalitatea, desemnează faptul că statele au o capacitate egală de a dobândi drepturi şi obligaţii. Egalitatea are o dimensiune diplomatico-juridică, dar şi o dimensiune economică (definită de necesitatea asigurării egalităţii compensatorii, în cadrul dreptului internaţional economic). 2. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa nu a existat până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog, războiul fiind, până în acel moment, considerat ca normal şi legitim în practica relaţiilor internaţionale. Din punctul de vedere al conţinutului, art.2, pct.4 din Carta ONU arată că „Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, fie împotriva integrităţii teritoriale şi independentei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”. De asemenea, Declaraţia din 1970 prevede că „războiul de agresiune constituie crimă contra păcii, care angajează responsabilitatea în conformitate cu dreptul internaţional”.

Un alt pas important în conturarea conţinutului principiului îl constituie adoptarea, de către Adunarea Generală a ONU, în 1974, a Rezoluţiei 3314 privind definirea agresiunii armate. Celelalte forme de agresiune nu sunt încă definite, deşi, prin conceptul de forţă, se înţelege nu numai forţa militară, ci orice act de violenţă sau constrângere, orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice altă natură, toate fiind considerate ilicite.

Prin excepţie de la acest principiu, dreptul internaţional permite folosirea forţei în trei situaţii: în cazul folosirii forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate în conformitate cu capitolul VII din Carta ONU, în cazul exercitării dreptului de autoapărare individuală sau

23

colectivă împotriva unui atac armat, precum şi în cazul exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare. 3. Principiul inviolabilităţii frontierelor prevede obligaţia statelor de a „se abţine, acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestor frontiere”, de la „orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent”. Actul Final prevede însă că frontierele pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord. 4. Principiul integrităţii teritoriale prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale, independentei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi, în special, de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire a forţei sau o ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei, în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Se mai prevede că nici o astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi recunoscută ca legală. 5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. În legătură cu acest principiu, Carta ONU (art.2, pct.3) stipulează că „Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”. Carta mai indică, în art.33, pct.1, şi mijloacele de reglementare: tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la alegerea părţilor. Conţinutul principiului se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţia generală de soluţionare pe cale paşnică, iar, pe de altă parte, prin dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare. 6. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii) Formulat în timpul Revoluţiei franceze, reţinerea de intervenţii în afacerile interne a devenit practică curentă, principiu fundamental, încet ţi mult mai târziu în relaţiile internaţionale. Astfel, la scurt timp după Revoluţie, Congresul de la Viena (1815) consacra legitimismul intervenţiei. Principiul presupune obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile care ţin de competenţa naţională a unui stat (care aparţin domeniului rezervat, cf. Cartei ONU şi Statutului CIJ). Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă de intervenţie, nu numai cea armată (orice formă de ingerinţă sau ameninţare îndreptată împotriva personalităţii unui stat sau împotriva elementelor lui politice, economice, culturale).Trebuie subliniat că tot mai multe probleme considerate ca aparţinând exclusiv, în trecut, competenţei interne a statelor ies astăzi în afara domeniului rezervat. Un exemplu în acest sens îl constituie tendinţele actuale de legalizare a aşa-numitului drept de intervenţie umanitară sau democratică în desfăşurările interne dintr-un stat. 7. Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final, deşi referiri găsim şi în Carta ONU, în cele două Pacte privind drepturile omului, din 1966 etc. Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de ramură şi nu principiu fundamental, deoarece se considera că se referă doar la materia populaţiei, astăzi criteriul respectării drepturilor omului a devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie pentru aderarea la diferite foruri şi forme de cooperare sau integrare, „o religie a

24

secolului XXI”. 8. Principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta) este definit de aceeaşi Declaraţie ca "principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a dispune de ele însele. Trebuie remarcat că, spre deosebire de toate celelalte principii, titularul acestui drept/principiu este poporul, naţiunea (nu alt subiect de drept internaţional), indiferent dacă acestea sunt constituite în stat sau luptă pentru constituirea într-un stat propriu. El nu poate fi exercitat de o minoritate naţională. Declaraţia prezintă acest principiu astfel: „Toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei”. 9. Principiul cooperării este un principiu relativ nou, care presupune obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale. Apariţia sa se datorează multiplicării subiecţilor de drept internaţional, accentuării interdependenţelor, apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi găsirea de soluţii internaţionale pentru acestea. Acest principiu este consacrat iniţial în art.1, pct.3 din Carta ONU, care prevede că unul din scopurile ONU este să „realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”, în timp ce Declaraţia din 1970 prevede „obligaţia statelor de a coopera între ele în conformitate cu Carta”. 10. Principiul "pacta sunt servanda" (îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale) este cel mai vechi principiu de drept internaţional, apărut încă în antichitate. În prezent, este reglementat de art.2, pct.2 din Carta ONU şi în art. 29 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, din 1969. În aplicarea acestei norme imperative, fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă în virtutea principiilor şi normelor general recunoscute ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte. Acest principiu nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile la care au consimţit în mod liber.„Buna credinţă” presupune executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor modalităţi incorecte de a ocoli executarea lor. Este un principiu care se aplică atât tratatelor, cât şi cutumei, fiind un exemplu „clasic” de principiu iniţial de ramură care a devenit, în timp, principiu fundamental. Condiţia esenţială pe care acest principiu o implică este aceea ca obligaţiile care trebuie executate cu bună credinţă să fie licite. Normele imperative (normele de ius cogens) în dreptul internaţional Recunoaşterea existenţei normelor imperative (jus cogens) în dreptul internaţional este apreciată ca fiind unul dintre simptomele reîntoarcerii dreptului internaţional la fundamentele teoretice ale dreptului natural. Această aserţiune se bazează pe observaţia că, la fel ca şi dreptul natural, normele imperative îşi bazează existenţa pe conştiinţa juridică a „comunităţii internaţionale de state”, care constată prezenţa „unor valori de importanţă atât de mare pentru această comunitate”, încât ele trebuie protejate prin reguli cu un regim aparte faţă de celelalte norme ale dreptului internaţional, şi anume prin imposibilitatea de a deroga de la ele.

25

O definiţie a acestora o găsim în art.53 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, din 1969, unde se arată că „normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională de state în ansamblul său ca o normă de la care nici o derogare nu este permisă şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter” Autorii au remarcat faptul că, pentru definirea lui ius cogens, s-a folosit termenul de normă imperativă şi nu acela de normă obligatorie: toate normele de drept internaţional sunt obligatorii, însă ceea ce normele imperative au suplimentar este imposibilitatea de a se deroga de la ele. Această calitate a normelor imperative faţă de marea majoritate a normelor dreptului internaţional, care sunt dispozitive, face necesară distincţia dintre încălcare şi derogare de la normele de drept internaţional. Astfel, având în vedere că fundamentul dreptului internaţional este considerat a fi acordul de voinţă, de la marea majoritate a normelor de drept internaţional (norme dispozitive) este permisă derogarea. Pe de altă parte, încălcarea oricărei norme, fie imperativă, fie dispozitivă, este interzisă. În concluzie, de la normele imperative nu este permisă nici încălcarea, nici derogarea. Dacă derogarea se realizează prin acordul de voinţă al statelor, încălcarea este, de regulă, un act unilateral. Apariţia normelor imperative se justifică, pe de o parte, prin necesitatea de a proteja interesele superioare ale societăţii internaţionale comune tuturor membrilor acesteia. Aşa cum există o ordine publică internă, apariţia şi consacrarea normelor imperative tinde să contureze existenta, în egală măsură, a unei ordini publice internaţionale. La fel ca şi ordinea publică internă, această noţiune de „ordine publică internaţională” apare ca o noţiune imprecisă (greu de definit), cu un anumit suport moral, politic, economic şi social, ce are drept consecinţe juridice ale nerespectării sale nulitatea absolută a oricărui act contrar. Astfel, conform articolelor 53 şi 64 din Convenţia din 1969, dacă un tratat este contrar unei norme imperative la momentul încheierii sale sau, dacă în timpul existenţei sale apare o normă imperativă cu care este în conflict, el este nul ab initio sau devine nul. Din definiţie se desprinde, cu claritate, rolul conştiinţei juridice în identificarea normei imperative. Se poate, astfel, observa asemănarea cu procesul formării cutumei, unde „opinio juris” joacă, în mod similar, o funcţie importantă: norma în cauză trebuie să fi fost acceptată şi recunoscută (în mod formal) ca o normă de la care nu se poate deroga. Doctrina consideră ca norme imperative (recunoscute ca atare): principiile Cartei ONU sau principiile fundamentale ale dreptului internaţional, drepturile elementare la viată şi demnitate umană (interzicerea genocidului, sclaviei, discriminării rasiale, respectarea normelor de drept internaţional umanitar), normele care se referă la drepturi în general, recunoscute tuturor statelor (de exemplu, libertatea mărilor şi a spaţiului cosmic). Comisia de Drept Internaţional nu a reuşit să ajungă la consens pentru stabilirea unei enumerări exhaustive a normelor imperative. Soluţia cea mai eficientă ar fi examinarea de la caz la caz, avându-se în vedere, mai ales, importanţa valorilor protejate. În altă ordine de idei, trebuie precizat că, în conformitate cu definiţia şi la fel ca şi în cazul principiilor, normele imperative nu sunt imuabile, ele putând fi înlocuite de norme noi, contrare, dar cu aceeaşi forţă juridică superioară. Existenţa normelor imperative argumentează existenţa unei anumite ierarhii a normelor dreptului internaţional.

26

V. Statul în Dreptul internaţional: suveranitatea, recunoaşterea, neutralitatea, succesiunea

1. Statele: elementele lor constitutive, suveranitatea şi recunoaşterea Pentru constituţionalişti, deci în sens juridic, tehnic, statul este un sistem organizaţional, reglementat juridiceşte, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi, (a unui popor, a unei naţiuni) stabilizate pe un anumit teritoriu, deţinând, în acest scop, atât monopolul creării, cât şi monopolul aplicării dreptului.

Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal, se cer întrunite, simultan, următoarele elemente: populaţia (o colectivitate permanentă, organizată şi relativ numeroasă), teritoriul (care este cadrul spaţial de aşezare a colectivităţii umane amintite), o autoritate guvernamentală independentă în luarea deciziilor, (care să dispună de atributele puterii pe acel teritoriu şi asupra populaţiei stabilite pe acel teritoriu) şi „capacitatea de a intra în relaţii cu alte state” (condiţie prevăzută, pentru prima dată, de Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo, din 1933).

În Dr. internaţional public, statul este subiectul originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având. capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. De fapt, specific Dr. internaţional public, statul este subiect de drept internaţional deoarece acesta este creatorul şi destinatarul respectivelor norme de drept („condiţie” îndeplinită de orice subiect de dr. internaţional!).

Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populaţie, dezvoltare sau forţă militară.

Unii autori adaugă încă un element - suveranitatea statului. În realitate, suveranitatea de stat reprezintă caracteristica esenţială a statului care îi conferă acestuia calitatea de subiect de drept. Statul este singurul subiect de drept internaţional care deţine, (în totalitate), atributele suveranităţii. În consecinţă, mai mult decât un simplu element, suveranitatea este chiar baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional.

Suveranitatea, considerată de unii autori printre condiţiile sau elementele constitutive ale statului, este criteriul esenţial al existenţei statului, manifestându-se odată cu apariţia acestuia, fiind la fel de vechi ca statul însuşi şi inseparabilă de acesta. Suveranitatea este caracteristica de bază a statului, fundament în egală măsură politic şi juridic al calităţii statului de subiect de drept internaţional. Statele participă la relaţiile internaţionale reglementate de dreptul internaţional în calitatea lor de titulare de suveranitate.

Ca un concept juridic, suveranitatea este reglementată, în egală măsură, atât de dreptul intern (dreptul constituţional), cât şi de Dreptul internaţional public, ea definindu-se prin două componente esenţiale ale sale: suveranitatea externă sau independenţa şi suveranitatea internă sau supremaţia.

Astfel, independenţa este prerogativa unică a statului de a decide în mod exclusiv, fără vreo influenţă exterioară, asupra comportamentului în relaţiile sale cu alţi subiecţi de drept internaţional, natura, conţinutul şi modalităţile acestui comportament fiind stabilite numai potrivit voinţei sale.

În acelaşi timp, supremaţia este acea calitate a puterii de stat de a decide asupra teritoriului şi a populaţiei, de a stabili şi asigura realizarea ordinii de drept, precum şi direcţiile şi modalităţile de realizare a politicii interne conform intereselor sale, fără nici o îngrădire din partea vreunei alte puteri, în toate aspectele ce ţin de guvernarea statală.

Sau, aşa cum arăta R.J. Dupuy, „specificul statului... constă în facultate a de a se pronunţa în toate domeniile cu puterea ultimului cuvânt: aceasta este suveranitatea”.

În legislaţia fundamentală, în afara conceptului suveranităţii de stat, se mai foloseşte şi

27

conceptul de suveranitate a poporului, definită ca dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi de a-i controla activitatea, precum şi cel de suveranitate naţională, care semnifică dreptul la autodeterminare şi dezvoltare independentă a fiecărei naţiuni, fie că este sau nu organizată în stat. În cazul unui stat de drept, democratic, cele trei aspecte se confundă. Constituţia României foloseşte o formulă compusă, stabilind, în art.2, că „suveranitatea naţională aparţine poporului”, care o exercită „prin organele sale reprezentative...”.

Suveranitatea constituie valoarea de bază a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, care guvernează relaţiile dintre state. Astfel, Carta ONU şi alte documente ale organizaţiei au adoptat o formulare care reuneşte principiul suveranităţii cu principiul egalităţii statelor („principiul suveranităţilor egale”).

În acest sens, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1975) prevede că, în cadrul dreptului internaţional, toate statele participante au drepturi şi obligaţii egale. Ele trebuie să respecte dreptul fiecăruia de a defini şi de a conduce, după cum consideră, relaţiile sale cu celelalte state în conformitate cu dreptul internaţional. Statele au, de asemenea, dreptul de a aparţine sau nu unor organizaţii internaţionale, de a fi sau nu părţi la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, precum şi dreptul la neutralitate.

O altă consecinţă a suveranitătii statelor, în relaţiile de drept internaţional, a fost considerată a fi autonomia constituţională a acestora, statuându-se, în jurisprudenţa internaţională, că nici o regulă de drept internaţional nu pretinde ca un stat să aibă o anurnită structură politică, opinie ce este confirmată şi de diversitatea structurilor statelor existente. Tot în jurisprudenţă s-a afirmat faptul că pe principiul fundamental al suveranităţii se bazează întregul drept internaţional, din acest principiu decurgând şi libertatea statului de a-şi alege sistemul politic, social, economic şi cultural, el putând, de asemenea, să-şi aleagă liber politica externă. .

În dreptul international „clasic" au fost stabilite patru caracteristici ale suveranităţii de stat. Prima este indivizibilitatea, definită prin aceea că suveranitatea nu poate fi fragmentată, într-un stat atributele suveranităţii neputând aparţine decât unui singur titular, care deţine astfel toate modalităţile de exercitare a acesteia. A doua caracteristică este exclusivitatea, în sensul că pe teritoriul unui stat nu se poate exercita decât o singură suveranitate. A treia caracteristică este inalienabilitatea, care se defineşte prin aceea că, prin însuşi conţinutul său, suveranitatea exclude abandonul sau cedarea/transferul de atribute altor state sau entităţi internaţionale. În sfârşit, a patra este caracterul originar şi plenar al suveranităţii, tradus prin faptul că suveranitatea aparţine statului, nefiindu-i atribuită din afară, în timp ce prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic, economic, social etc.

Astăzi, în urma evoluţiilor cunoscute ale societăţii internaţionale după al doilea război mondial şi mai ales după 1989 (vezi Tratatele constitutive ale UE, de exemplu) atât unele consecinţe, cât şi caracterele suveranităţii, au suferit o serie de modificări.

Astfel, prezumţia de regularitate este supusă, în domeniul respectării drepturilor omului, posibilităţilor de recurs, după epuizarea căilor de control interne, în faţa unor instanţe internaţionale faţă de deciziile cărora statele sunt obligate să se conformeze şi să ia măsurile necesare. În ceea ce priveşte autonomia constiţională sau, altfel spus, egala legitimitate - corolar al principiului suveranităţii -, se constată tot mai mult tendinţa de înlocuire a sa cu un nou principiu - al legitimităţii democratice. De exemplu, în preambulul Acordului de la Paris, din 1990, de creare a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), se fac referiri la „instituţiile democratice”, la „respectarea drepturilor omului” şi la statul de drept, pluralism şi economie de piaţă, iar în Carta de la Paris, din 21 noiembrie 1990, statele participante la CSCE se angajează „să edifice, să consolideze şi să întărească democraţia ca singurul sistem de guvernare a naţiunilor lor”. Însuşi Tratatul de la Maastricht prevede, în articolul F, alin.1, că

28

„Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror sisteme de guvernare sunt fondate pe principii democratice”.

În ceea ce priveşte caracterele suveranităţii, putem remarca faptul că, în privinţa exclusivităţii au fost admise excepţii încă din perioada modernă, sub forma instituţiei condominiumurilor. În privinţa indivizibilităţii, autorii de drept comunitar au subliniat, într-o literatură de specialitate devenită deja clasică, faptul că ideea de suveranitate divizibilă este perfect compatibilă cu descrierea mecanismului de integrare, ce implică un exerciţiu în comun al competenţelor comunitare. Aceste competenţe au fost dobândite în urma cedării de prerogative suverane, mai precis, în urma transferului exerciţiului unor atribute suverane, ceea ce semnifică o mutaţie corespunzătoare a caracterului inalienabilităţii suveranităţii. Aceste competenţe nu vor mai fi exercitate de către stat în mod exclusiv, ci împreună, în cooperare cu celelalte state comunitare (ale Uniunii Europene, de fapt, în prezent).

În sfârşit, faţă de caracterul originar este suficient să amintim crearea Bosniei-Herţegovina prin Acordurile de pace de la Dayton (1995), care stabilesc până şi Constituţia noului stat (şi pe cale de consecinţă - atributele sale suverane, care nu mai sunt emanaţia statului, ci rezultatul unui acord de voinţe al actorilor internaţionali implicaţi.

În raport cu cele de mai sus, vechea dispută cu privire la caracterul absolut sau relativ al suveranităţii pare a fi, fără îndoială, tranşat în favoarea celui de al doilea. De altfel, suveranitatea nu a putut fi niciodată, în plan internaţional, exercitată în mod real absolut, ea trebuind să asigure respectul celorlalte suveranităţi.

Carta ONU (art.2, paragraf7) statuează: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei naţionale a unui stat şi nici nu va obliga pe membrii ei să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce nici un fel de atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în capitolul VII”.

În concluzie, se poate considera că opinia din doctrina mai veche a dreptului internaţional, potrivit căreia ar exista un domeniu rezervat, prin natura sa, nu mai este, întru-totul, de actualitate, ca urmare a dezvoltării dreptului internaţional, atât pe plan universal, cât şi pe plan regional. De altfel, este vorba de o noţiune imprecisă, ce are mai degrabă un caracter politic decât unul juridic.

În altă ordine de idei, principiul suveranităţii permanente asupra resurselor naturale, a fost formulat la începutul anilor '50. Aplicând în mod explicit principiul suveranităţii - definit sub aspectul său politic - la utilizarea şi libera dispoziţie asupra resurselor naturale, se urmărea să se evidenţieze legătura permanentă şi intangibilă între suveranitate şi independenţă, evidentă aici prin garantarea permanentă a exercitării sale efective în domeniul economic, ca atribut al suveranităţii.

Definirea diferitelor aspecte ale suveranităţii permanente asupra resurselor naturale a făcut obiectul Rezoluţiei nr.1803 (XVII) a Adunării Generale a ONU, din 14 decembrie 1982. În rezoluţie se arăta, printre altele: dreptul popoarelor la suveranitate permanentă asupra bogăţiilor şi resurselor naturale trebuie exercitat în interesul dezvoltării naţionale şi al bunăstării poporului în cauză; naţionalizarea, exproprierea sau rechiziţionarea trebuie să se întemeieze pe motive de utilitate publică, de securitate sau interes naţional; exercitarea liberă şi cu folos a suveranităţii popoarelor şi a naţiunilor asupra resurselor lor naturale trebuie să fie întărită de respectul reciproc al statelor întemeiat pe egalitatea suverană; încălcarea drepturilor popoarelor şi ale naţiunilor asupra bogăţiilor şi resurselor naturale este contrară spiritului şi Cartei Naţiunilor Unite şi dăunează cooperării internaţionale şi menţinerii păcii. În calitatea lor de „suveranităţi egale”, statele, ca subiecţi primari de drept internaţional, exercită drepturi şi asumă obligaţii depline, prioritar, în relaţiile internaţionale, legale conform actelor internaţionale. Printre cele legale (prevăzute de Carta ONU şi de Carta drepturilor şi îndatoririlor economice, adoptată de Adunarea Generală în 1974), se înscriu:

29

a) - dreptul la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, de a participa la viaţa internaţională, la legitimă apărare, de a avea acces la descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, la dezvoltare şi progres, la cooperare etc. b) - obligaţia de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate conflictele pe cale exclusiv paşnică, de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate, de a proteja mediul etc. Structura de stat În literatura de specialitate, când se vorbeşte de structură de stat sau de formă de stat, se aminteşte de state unitare sau simple şi state federale sau compuse, uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile fiind înglobate categoriei de „asociaţii de state”.Totuşi, unii autori analizează uniunea reală ca „formă a structurii de stat”, iar alţii împart statele compuse în 1) state compuse de structură elementară (unde includ uniunea personală şi uniunea reală) şi 2) state compuse de structură complexă (unde includ federaţiile, comasând într-o categorie unică federaţiile cu asociaţiile de state).

Reţinând că în general statele îmbracă două forme din punct de vedere al structurii lor, trebuie să precizăm că statul unitar poate fi detaşat de cel federal după numărul voinţelor politice, sau, în conformitate cu o altă opinie, după numărul titularilor puterii. a. State unitare

Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice. În astfel de state, puterea de stat suverană este realizată pe întreg teritoriul ţării şi asupra întregii populaţii printr-un singur rând de autorităţi centrale (şef de stat, parlament, guvern, curte supremă de justiţie, procuror general etc.). În consecinţă, principalele acte normative juridice provin de la centru şi sunt obligatorii pe întreg teritoriu. În cadrul acestui stat, populaţia are o singură cetăţenie. În raporturile cu alte state, acţionează ca subiect unic de drept internaţional. Organele create la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale au o poziţie egală faţă de organele de vârf, cărora le sunt subordonate, această subordonare fiind mai strictă sau mai puţin strictă, după cum funcţionează sau nu principiul autonomiei locale, principiul subsidiarităţii.

Administrarea statelor unitare poate fi realizată în diverse moduri: statul unitar poate fi mai mult sau mai puţin centralizat – model care predomina în secolul al XIX-lea - sau descentralizat. b. Statele federate În literatura specială, s-a impus definirea statului federal ca formaţiune statală compusă din două sau mai multe state membre, în care se constituie două rânduri de organe centrale de stat, unul la nivelul federaţiei şi altul la nivelul statelor federate, primele având o competenţă asupra întregului teritoriu şi asupra întregii populaţii, iar secundele numai asupra teritoriului şi populaţiei lor.

Federaţiile se formează, fie prin unirea unor state („federalism prin agregare”), fie prin separarea a ceea ce înainte era unit („federalism prin segregare”). Pentru prima situaţie sunt date ca exemplu S.U.A., Elveţia etc., pentru cea de a doua un bun exemplu îl constituia Belgia. Statele membre îşi transferă o parte din atribuţiile lor către centru, către statul federal. Statele federate dispun de o putere de auto-organizare sau de suveranitate.

Statul federal se caracterizeză, în general, prin următoarele: 1) are două rânduri de autorităţi supreme, la nivelul federaţiei şi la nivelul fiecărui stat

membru; 2) persoanele de pe teritoriul federaţiei au atât cetăţenia statului federal cât şi a statului

federat; 3) raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern şi nu

raporturi de drept internaţional;

30

4) statele federale se manifestă, de regulă, ca subiecţi unici de drept internaţional; totuşi, în unele state federale, statele membre (federate) pot încheia o serie de convenţii bilaterale cu alte state, fapt pentru care putem afirma că şi ele pot fi uneori subiecţi de drept internaţional;

5) Parlamentul este, de obicei, bicameral, o cameră reprezentând statele membre, iar cealaltă întregul popor al statului federal;

6) dreptul constituie „un sistem integrat”, format din norme elaborate pe plan federal, care sunt obligatorii pe întreg teritoriul federaţiei, şi norme elaborate de organele statelor federate, obligatorii doar în cadrul acestora;

7) existenţa unor instanţe jurisdicţionale cu competenţe „bifurcate”, de nivel federal sau statal, de drept comun sau specializate;

8) statele federate participă de pe poziţii de egalitate - indiferent de întinderea lor teritorială, de numărul populaţiei sau importanţa lor, la luarea deciziilor federale şi la revizuirea pactului federal.

Astăzi, federalismul este un sistem politic complex, cu multe „specii” reprezentate de fiecare stat federal în parte.

c. Asociaţiile de state În afară de statul unitar şi statul federal, în secolul al XIX-lea, au existat şi diverse forme

ale asociaţiilor de state. Acestea, spre deosebire de federaţii (de statele compuse), prin unirea lor, nu formau un nou stat, care să-şi exercite puterea pe întreg teritoriul statelor asociate. De aceea, asociaţiile de state nu constituiau o formă a structurii de stat, ci o formă a uniunilor interstatale, un fenomen al vietii internationale.

Uniunea personală reprezinta acea formă de asociaţie de state în care acestea auveau acelaşi monarh, neavând şi alte organe comune. Într-o astfel de uniune, două state monarhice au acelaşi rege, adesea în urma unui joc al regulilor succesorale. Puterea era exercitată de două guvernăminte independente unul de altul. Asemenea uniuni au constituit Anglia şi Regatul Hanovrei între anii 1714 şi 1837, Olanda şi Luxemburgul între 1815 şi 1890, Belgia şi Congo, între 1885 şi 1908, Moldova şi Ţara Românească între 1859 şi 1862 (până la 24 ianuarie 1862, până la formarea Guvernului unic şi Adunării unice). Astăzi nu mai există astfel de asociaţii.

Uniunea reală se caracterizează prin aceea că statele membre au acelaşi monarh, succesiunea la tron este reglementată identic, având de asemenea şi alte organe comune. Au fost uniuni reale, de exemplu, Austro-Ungaria de la 1867 la 1918, Norvegia şi Suedia între anii 1815-1905, sau Principatele Române după 1862 (deşi există şi opnii contrare, care susţin că acestea au realizat chiar din 1859 o uniune reală, deoarece, pe lângă acelaşi domn, aveau şi alte organe comune, şi anume Curtea de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, precum şi o singură armată, constituită din două corpuri) etc.

Confederaţiile de state erau asociaţii de state în care acestea îşi păstrau deplina suveranitate dar îşi constituiau, pentru promovarea unor interese comune, un organ al asociaţiei, alcătuit din delegaţi ai tuturor statelor. Acesta era numit, după caz: dietă, congres, consiliu. Deciziile puteau fi luate numai cu unanimitatea voturilor reprezentanţilur statelor membre, decizii ce deveneau obligatorii pentru acestea numai dacă în prealabil au fost adoptate de organele lor competente. Statele ce fac parte din astfel de asociaţii participă ca subiecţi de drept în raporturile internaţionale. Unii autori apreciază că statele confederate puteau să părăsească uniunea - deci să denunţe tratatul - când doreau. În sprijinul acestei idei pornesc de la exemplu că, în Confederaţia Statelor din Sud (S.U.A, 1861-1865) secesiunea înlocuia chiar regula unanimităţrii. Pactul (Tratatul constitutiv) putea să fie revizuit, cu o majoritate calificată de două treimi, dar statele minoritare puteau să-1 denunţe. Exemple de state confederate: Confederaţia elveţiană (de la 1803 la 1848), Confederaţia germană (de la 1815 la 1866), Confederaţia Statelor Unite ale Americii de Nord (între 1778 şi 1787).

31

Confederaţia a fost, în general, un fenomen premergător federaţiei, un fenomen de tranziţie. Astfel, Confederaţia Statelor Unite s-a transformat în federaţie, Confederaţia Germaniei de Nord (1867-1871) a precedat formarea Imperiului german la 1871, Confederajia helvetică (1803-1848) a devenit stat federal, fără a-şi schimba măcar numele, etc. Ample, din diverse unghiuri de analiză, sunt discuţiile prezente prin care se caută răspunsul la „interogaţia zilei” - ce fel de asociaţie de state este Uniunea Europeană astăzi?. Care este specificul acesteia în perspectiva aplicării Tratatului de la Lisabona?. Urmează, desigur, răspunsuri multiple, academice sau de opinie publică, din perspective politico-juridice sau economice, care vor forma obiectul unor viitoare abordări (sau al altor discipline speciale). Recunoaşterea statelor în Dr. internaţional Aceasta este un act unilateral, o prerogativă a statului suveran, nu o obligaţie a cestuia, care poate să nu recunoască un stat constituit ca efect al unor acte ilegale. Recunoaşterea constă în actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice ale unui stat nou (ia act de apariţia acestui nou subiect de drept internaţional), având personalitate juridică deplină în ordinea internaţională şi îşi exprimă voinţa de a-l considera ca membru al comunităţii internaţionale.

După cum am arătat mai sus, recunoaşterea unui stat are, în principiu, un caracter discreţionar, în dreptul internaţional neexistând nici o obligaţie, respectiv, o interdicţie, a recunoaşterii. Statele pot astfel să se abţină de a avea o comportare activă faţă de noul stat. O asemenea activitate constă în stabilirea de relaţii juridice, manifestate, de pildă, prin schimb de ambasadori, încheierea de tratate sau organizarea cooperării în diferite domenii şi echivalând cu recunoaşterea noului stat.

În dreptul internaţional contemporan, caracterul total discreţionar al recunoaşterii este însă pus sub semnul întrebării. Aceasta având în vedere, în principal, faptul că principiul interzicerii recurgerii la forţă pe plan internaţional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din Carta ONU, implică respingerea opozabilităţii internaţionale a unor situaţii teritoriale obţinute prin folosirea forţei.

Chiar, se consideră că există o obligaţie de a nu recunoaşte un stat, ca formă de sancţionare a unui act ilegal ce a dus la formarea acestuia. În Declaraţia asupra liniilor directoare privind recunoaşterea noilor state din Europa de Est şi Uniunea Sovietică (adoptată la 16 decembrie 1991), Consiliul de Miniştri al UE a stabilit că, pentru a fi recunoscute, acestea trebuie: a) să respecte prevederile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă privind statul de drept, democraţia şi drepturile omului; b) să garanteze drepturile grupurilor etnice şi naţionale şi ale minorităţilor; c) să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi modificate decât prin mijloace paşnice şi acord comun; d) să-şi asume toate angajamentele relevante referitoare la dezarmare şi neproliferare nucleară, precum şi la stabilitatea şi securitatea regională; e) să reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (dacă este cazul) toate problemele privind succesiunea statelor şi disputele regionale.

Pe baza acestor criterii, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europeană şi statele sale membre au acordat recunoaşterea lor internaţională Bosniei-Herţegovina, Macedoniei, Croaţiei şi Sloveniei, aceasta fiind condiţionată de respectarea angajamentelor lor în materia protecţiei minorităţilor naţionale.

În legătură cu recunoaşterea statelor, s-a discutat şi problema efectelor sale, existând o controversă doctrinară între opinia care susţine că recunoaşterea statului are un caracter constitutiv, în timp ce, potrivit punctului de vedere opus. recunoaşterea ar avea numai un

32

caracter declarativ, limitându-se la constatarea creării noului stat. În realitate, recunoaşterea are un dublu efect: atât declarativ, în privinţa noului stat care se

bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional general în virtutea însăşi existenţei sale, cât şi constitutiv, în ceea ce priveşte efectele opozabilităţii acestei recunoaşteri faţă de statul care a efectuat recunoaşterea.

Există mai multe forme de realizare a recunoaşterii statelor: a) recunoaşterea explicită (expresă) sau implicită, ea putând fi acordată printr-un act unilateral expres (solemn, în general) sau putând să rezulte numai din comportarea organelor statului care acţionează în raporturile cu autorităţile noului stat la fel ca fată de alte state, cum ar fi stabilirea de relaţii diplomatice.

Un exemplu relativ recent de recunoaştere expresă este reprezentat de Declaraţia Guvernului României de recunoaştere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia act de Declaraţia de independentă din aceeaşi zi a Republicii Moldova, se salută „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma întelegerilor stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov", se „recunoaşte independenţa Republicii Moldova" şi „se declară disponibilitatea stabilirii de relaţii diplomatice, de acordare a sprijinului necesar autorităţilor din Republica Moldova pentru consolidarea independenţei" şi „pentru dezvoltarea raporturilor de colaborare frăţească dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului”.

b) recunoaşterea de jure şi recunoaşterea de facto, prima fiind definitivă şi producând totalitatea efectelor recunoaşterii, iar cea de a doua fiind provizorie şi revocabilă, având efecte limitate, un exemplu al unei asemenea recunoaşteri fiind recunoaşterea, în 1991, a statelor baltice (Letonia, Estonia, Lituania) înainte ca independenţa lor să fie consolidată. Ca regulă generală, recunoaşterea de facto (ce exprimă o anumită atitudine de rezervă faţă de stabilitate a statului în cauză) precede recunoaşterea de jure. c).recunoaşterea mai poate fi individuală sau colectivă, (atunci când are loc o recunoaştere concomitentă a mai multor state), un exemplu al acestei forme fiind recunoaşterea, prin Tratatul de la Berlin din 1878, a României, Serbiei şi Muntenegrului sau, în 1992, recunoaşterea de către Comunitatea Europeană a statelor rezultate în urma dezmembrării Iugoslaviei. În ceea ce priveşte recunoaşterea guvernelor, aceasta intervine atunci când puterea este preluată într-un stat prin alte mijloace decât cele constituţionale (de regulă prin mijloace violente sau cu ajutor extern) sau când pe acelaşi teritoriu de stat s-au format două guverne. Recunoaşterea guvernului este definită ca fiind actul unilateral prin care un stat consideră că guvernul altui stat este un organ capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state şi prin care îşi exprimă voinţa de a întreţine astfel de relaţii cu acesta. Discutându-se, în doctrină, condiţiile care ar trebui îndeplinite de noul guvern pentru a fi îndreptăţit la recunoaştere, au fost menţionate: stabilitatea, exercitarea efectivă a autorităţii asupra unei părţi însemnate a teritoriului de stat, sprijinul majorităţii populaţiei şi capacitatea de a îndeplini toate obligaţiile internaţionale ale statului respectiv. Istoriceşte, se cunosc câteva doctrine ale recunoaşterii guvernelor: - Doctrina Jefferson (1792) recunoaşte orice guvern format în conformitate cu voinţa poporului; - Doctrina Tobar (1907 şi 1923) refuza recunoaşterea unui guvern ajuns la putere prin revoluţie sau război civil până când ţara nu este reorganizată în forme constituţionale pe bază de alegeri libere; - Doctrina Estrada (1930) afirma că nerecunoaşterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în treburile interne ale statelor în cauză (nici un guvern nu are dreptul de a se pronunţa asupra legitimităţii altui guvern). Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională se face prin recunoaşterea organelor lor de conducere.

33

2. Statele: neutralitatea şi succesiunea lor în dr. internaţional Neutralitatea statelor Este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului internaţional, desemnând atitudinea (poziţia) statului de a nu participa la război (drepturile şi obligaţiile care revin acestuia). Prima reglementare datează de la sfârşitul sec. al XV-lea (1494), reprezentată de Consolato del Mare, o culegere de reguli referitoare la drepturile statelor neutre în comerţul maritim în vreme de război. De-a lungul istoriei, neutralitatea a cunoscut trei forme: clasică (ocazională), permanentă şi diferenţiată. Până în secolul al XIX-lea, singura formă cunoscută de neutralitate era aşa-numita neutralitate ocazională (sau eventuală), care semnifica atitudinea unui stat de neparticipare la un anumit conflict sau război. Acest tip de neutralitate se caracterizează prin abţinerea de a participa în vreun fel la ostilităţi, prevenirea desfăşurării oricăror operaţiuni pe teritoriul său şi imparţialitatea statului, adică obligaţia de a trata în mod egal părţile aflate în conflict. (Obligaţia de imparţialitate a neutrilor a fost consacrată în Convenţiile de la Haga, din 1907, privind regulile ducerii războiului). În secolul naţiunilor (XIX), apare neutralitatea permanentă, ce caracterizează statutul juridic al statului neutru şi care presupune o serie de obligaţii suplimentare faţă de cele care rezultă din poziţia de neutralitate eventuală: de a nu face parte din alianţe politico-militare sau chiar economice ce au ca obiectiv pregătirea participării la un război, de a nu permite utilizarea teritoriului pentru pregătiri militare, manevre sau pentru instalarea de baze militare, de a nu deţine, produce sau experimenta arme de distrugere în masă. Odată cu excluderea, prin Pactul Briand-Kellog şi, mai ales, prin Carta ONU, a războiului dintre mijloacele legitime de soluţionare a diferendelor şi afirmarea principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa, neutralitatea îşi schimbă caracterul de imparţialitate, devenind diferenţiată, care se concretizează într-o modulare a comportamentului statului neutru fată de agresor şi faţă de victima agresiunii, căreia i se poate acorda asistenţă cu excluderea participării la operaţiuni militare. Trebuie menţionat că neutralitatea diferenţiată este promovată încă din scrierile lui Hugo Grotius care, în cartea sa De jure belli ac pacis face distincţia între războaiele juste şi cele injuste. Statul care beneficiază de statutul de neutralitate diferenţiată trebuie să respecte obligaţiile de abţinere şi prevenire faţă de statul agresor, dar nu şi pe cea de imparţialitate, fiind îndreptăţit să acorde sprijin statului agresat, mai ales în ajutoare umanitare. Pentru obţinerea recunoaşterii statutului de neutralitate permanentă este necesară atât existenţa unor acte interne cu caracter constituţional, cât şi a unor acte internaţionale de recunoaştere şi garantare a acestui statut, care dau dreptul statului neutru permanent la autoapărare individuală şi colectivă (putând cere şi ajutorul altor state) pentru menţinerea statutului său. Statele neutre, recunoscute ca atare pe plan internaţional, sunt: Elveţia, al cărei regim este stabilit încă din 1815, prin Tratatul de garantare a neutralităţii Elveţiei, reconfirmat prin art.435 al Tratatului de la Versailles, Austria, al cărei statut neutral este stipulat de Legea constituţională federală din noiembrie 1955 şi, respectiv, prin Tratatul de stat cu Austria, din mai 1955, Laosul, a cărui neutralitate permanentă este stabilită prin Declaraţia guvernamentală din 9 iulie 1962 şi prin Declaraţia asupra neutralităţii Laosului din 23 iulie 1962, Malta, al cărei statut de neutralitate rezultă din Actul Final al Reuniunii de la Madrid (1983) a CSCE, care ia act de declaraţia guvernamentală din 1979 şi Turkmenistanul, a cărui statut de neutralitate a fost recunoscut prin Rezoluţia 50/80, din

34

decembrie 1995, a Adnării Generale a ONU. În timp, legislaţia internă şi literatura de specialitate mai foloseau noţiunile de neutralitate pozitivă, care desemna neparticiparea la blocuri sau alianţe militare, prin apartenenţa la mişcarea de nealiniere. Acest tip de neutralitate, care nu are un conţinut juridic precizat, este un concept căzut astăzi în desuetudine, odată cu prăbuşirea bipolarismului. Tot fără consacrare juridică, termenul de neutralitate activă desemna opţiunile de politică externă ale unor state mici (Suedia, Finlanda ş.a.) în timpul "războiului rece", în vederea promovării unor interese specifice în conditiile proximitătii faţă de fosta URSS. Desigur, şi alte state şi-au declarat, ca optiune politică, prin diverse documente interne, „statutul" de neutralitate permanentă. În lipsa unei recunoaşteri şi garantări internaţionale - fără ca o asemenea recunoaştere şi garantare să fie considerate conditii ale statutului de neutralitate permanentă - nu putem fi în prezenţa neutralităţii permanente, ale cărei efecte să fie efectiv opozabile în plan internaţional. În acest sens, poate fi menţionată neutralitatea Republicii Moldova, prevăzută în art.11 din Constituţia din 29 iulie 1994, care stipulează, la alin.1, că „Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă", în timp ce, la alin.2, arată că nu este admisă dislocarea de trupe militare străine pe teritoriul său, cu trimitere directă la situaţia din Transnistria. Însă, un anumit set de factori interni şi externi (poziţia geostrategică, interesele constante ale Federaţiei Ruse în zonă, însoţite de menţinerea trupelor ruse în Transnistria şi a situaţiei conflictuale, instabilitatea economică şi politică, dependenţa de sursele externe de energie), semnarea Tratatului CSI ş.a., împiedică Moldova să se bucure de avantajele unui veritabil statut de neutralitate permanentă, deşi acesta este proclamat din punct de vedere constituţional. Principalele obligaţii ale statului neutru permanent sunt: - nu pot lua parte la alianţe politice, militare, economice, care au ca scop pregătirea războiului; - nu pot permite folosirea teritoriului naţional pentru amplasarea de baze militare străine, rampe de lansare etc.; - nu pot deţine, produce, experimenta arme nucleare. Fără să se ajungă la o soluţie unanimă, s-a susţinut că neutralitatea ar fi incompatibilă cu calitatea de membru al ONU. Astfel, în aplicarea prevederilor cap. VII din Cartă, care autorizează Consiliul de Securitate să dispună măsuri de constrângere, mergând până la folosirea forţei armate, împotriva statelor care ameninţă pacea sau comit agresiuni, un stat cu statutul de neutralitate permanentă mai poate să-şi respecte obligaţiile decurgând din acest statut?. Răspunsul oferit de state a fost diferit, dar, în ultimele decenii, pare să se impună teoria compatibilităţii între cele două calităţi. În motivarea acesteia, s-au invocat dispoziţiile art.48 din Cartă, care precizează că măsurile necesare executării hotărârilor Consiliului de Securitate pot fi luate numai de unii sau toţi membrii ONU, doar în temeiul unui acord special (cf. art.43). Rezultă că statele membre neutre pot să nu participe (legal!) la aplicarea măsurilor sancţionatorii împotriva respectivelor state. În acelaşi timp, în dreptul internaţional contemporan se consideră că participarea la administrarea măsurilor sancţionatorii împotriva statelor care ameninţă pacea zonală sau mondială, securitatea etc. nu este contrară neutralităţii (mai ales, în condiţiile sistemului de securitate al ONU). Succesiunea statelor în Dr. internaţional În cursul existenţei lor, statele pot suferi modificări în sfera exercitării suveranităţii lor. Astfel, statele se pot diviza în mai mulţi subiecţi de dr. internaţional, pot fuziona într-unul, părţi din teritoriul lor pot trece la altul etc. În aceste situaţii, se pune problema în ce măsură transformările respective modifică (şi cum) raporturile juridice stabilite de statele implicate. În analogie cu dr. intern, această problematică (reglementările respective) reprezintă substanţa

35

instituţiei succesiunii statelor în dr. internaţional, prin care se precizează ce drepturi sau obligaţii ale unui stat se transmit către un alt stat. În dr. internaţional transmiterea nu este universală. Ca entităţi politico-juridice distincte, suverane, statele nu preiau drepturile şi obligaţiile celor predecesoare, şi, mai ales, integral. Până în prezent, au fost reglementate succesiune statelor la tratate, la bunurile publice, arhive şi datorii, în două convenţii internaţionale, anume: - Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrată în vigoare la 6 noiembrie 1996 şi - Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (1983, neintrată încă în vigoare), care constitue dreptul în materie.. Pornind de la obiectul acestor reglementări în materie, se poate preciza că succesiunea în dr. internaţional defineşte o substituire a unui stat (statul predecesor) de către un alt stat (statul succesor) (o substituire de suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, în privinţa tratatelor, bunurilor şi datoriilor sale, întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind stabilită în mod suveran de statul succesor. După cum am arătat şi mai sus, problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale, indiferent dacă acestea duc sau nu la apariţia unor noi state: a) fuziune sau absorbţie într-un singur stat; b) dezmembrarea unui stat; c) separarea sau secesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat separat); d) transferul de teritoriu. În teorie, dar şi practică, mai ales în ultimii ani, s-a făcut distincţia între statul succesor şi cel continuator, arătându-se că: - statul succesor este cel care se substituie statului predecesor, succesiunea sa la tratate, bunuri, datorii fiind dependentă de aplicarea normelor privind succesiunea statelor, iar succesiunea/participarea sa la organizaţii internaţionale fiind supusă admiterii în organizaţie potrivit regulilor acesteia de admitere a oricărui nou membru; - statul continuator este un stat considerat identic cu statul predecesor, în pofida anumitor modificări factuale, el asumându-şi ansamblul drepturilor şi obligaţiilor internaţionale decurgând din tratatele statului predecesor şi continuând participarea statului predecesor la organizaţiile internaţionale în care acesta era membru. În cazul succesiunii la tratate, situaţiile sunt soluţionat disjunct: a) în cazul fuziunii şi dezmembrării, ca regulă generală, operează continuitatea tratatelor, afară de situaţia în care au intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu scopul şi obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Ele operează numai cu privire la teritoriul pentru care au fost încheiate sau la întregul teritoriu numai cu asentimentul statului succesor şi în urma înţelegerii părţilor. b) în cazul transferului, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă efecte pe teritoriul cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-şi producă efecte pe acest teritoriu; Tratatele încheiate cu privire la teritoriul cedat, de regulă, îşi păstrează valabilitatea; c) ca regulă generală, tratatele politice dispar, cele tehnice sunt păstrate. O succesiune de state nu afectează frontierele stabilite printr-un tratat, precum şi regimurile teritoriale specifice (art.11 şi 12 din Convenţia din 1978). În ceea ce priveşte succesiunea la organizaţii internaţionale, următoarea regulă guvernează materia - statul nou nu devine membru al organizaţiei internaţionale decât devenind parte la tratatul constitutiv al acesteia, în urma manifestării de voinţă exprese în acest sens şi a îndeplinirii procedurilor. În ceea ce priveşte succesiunea la bunuri şi arhive, regula de bază este că acestea se transmit gratuit şi integral statului succesor, indiferent de locul unde se află.

36

În domeniul datoriilor, reglementările prevăd că, dacă statul anterior mai există, acesta rămâne debitor, iar dacă a dispărut: a) se preiau datoriile de către statul succesor sau statele succesoare, proporţional cu mărimea teritoriului şi populaţiei şi că b) nu se preiau aşa numitele „datorii odioase”, iar în cazul transferului de teritoriu, se preiau numai datoriile localizabile. Situaţii deosebite au existat în cazul destrămării sistemului colonial, când: - tratatele incompatibile (care instituiau tutela sau protectoratul) nu au fost preluate. S-au încheiat acorduri de succesiune, au fost folosite declaraţii unilaterale, aderări în nume propriu sau renegocieri de tratate anterioare (s-a considerat că statul nou creat este liber să decidă care obligaţii ce decurg din tratatele anterioare sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu dreptul său la autodeterminare); - bunurile au fost preluate integral şi gratuit; - datoriile localizabile au fost preluate. Problema datoriilor a fost reglementată prin acorduri cu metropola. La fel, întrucva, în cazul fostelor state socialiste, când: - deşi, de regulă, nu erau noi subiecţi de drept internaţional, s-au prevalat de acest argument pentru a selecta tratatele convenabile caracterului politic şi intereselor economice ale acestora; - bunurile au fost preluate integral - datoriile considerate împovărătoare noului stat au fost suspendate. Problemele principale ale succesiunii statelor au, fireşte, atât un caracter internaţional, cât şi un caracter intern. În prealabil însă, conform unei opinii generale, trebuie reţinut că în cazul transformărilor revoluţionare şi al succesiunii guvernelor se aplică principiul continuităţii statelor. Chiar în cazul unei revoluţii, guvernul statului respectiv este obligat să respecte angajamentele internaţionale contractate de autorităţile anterioare, ca urmare a necesităţii asigurării securităţii juridice a relaţiilor internaţionale.

Pe plan intern, se pune problema dacă drepturile prevăzute în legislaţia statului care face obiectul unei succesiuni continuă să producă efecte juridice sau nu. În conformitate cu hotărârile jurisprudenţei, drepturile câştigate, cu caracter privat, ar trebui să rămână intacte. S-a considerat totuşi, într-o hotărâre mai recentă, că statul are dreptul la naţionalizarea bunurilor private străine, cel puţin pentru motive de interes public.

Se constată însă că principiul drepturilor câştigate trebuie să cedeze terenul în faţa afirmării suveranităţii fiecărui stat şi popor asupra bogăţiilor şi resurselor naturale. Pe baza regulilor cutumiare, sunt considerate ca menţinute în vigoare tratatele teritoriale (fixarea frontierei sau. regimul căilor de comunicaţii) şi - ca transferabile, de la statul predecesor la cel succesor - tratatele încheiate în interesul general al comunităţii internaţionale (denumite, după cum se ştie, şi tratate-legi). Interesant este că în Convenţia din 1978, se aplică, în general, regula tabula rasa, pentru noile state independente, care sunt exonerate de orice obligaţii convenţionale contractate de statul predecesor. Convenţiile multilaterale nu sunt opozabile noului stat, cu excepţia situaţiei în care acesta face o notificare de succesiune. Cazurile de unificare sau fuziune ori de separare sau dezmembrare a statelor pot avea drept consecinţă unele adaptări ale regulilor menţionate mai sus, păstrându-se regula de a menţine în vigoare tratatele statului predecesor, în afară de situaţia în care au intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu scopul şi obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Dacă aceste tratate s-au încheiat cu privire la un anume teritoriu, ele operează numai cu privire la acesta, cu excepţia cazului în care există asentimentul statului succesor şi acordul părţilor cu care tratatele în discuţie au fost încheiate. Se constată, de exemplu, că Tratatul de unificare a Germaniei, din 31 august 1990, prevede aplicarea tratatelor RFG părţii orientale, dar supune convenţiile încheiate de RDG unei

37

reexaminări cu cocontractanţii lor, avându-se în vedere atât principiul pacta sunt servanda, cât şi interesele statelor părţi, precum şi obligaţiile contractuale ale Germaniei Federale şi ale Comunităţii (Uniunii) Europene (art.11 şi 12 din Tratat). În caz de transfer de teritoriu, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă efecte pe teritoriul cedat (afară dacă ele sunt încheiate cu privire la teritoriul cedat), în timp ce tratatele încheiate de statul dobânditor încep să producă efecte pe acest teritoriu. Recenta practică internaţională confirmă dreptul la succesiune al noului stat la domeniul public al statului predecesor, la bunurile acestuia, la transferul arhivelor şi al datoriilor publice (soluţii prevăzute şi în Convenţia de la Viena din 1983). Astfel, ca regulă, se transmit statului succesor toate bunurile - prin care se înţeleg, conform art.8 din Convenţie, bunuri, drepturi şi interese care aparţineau, la data succesiunii, conform dreptului intern al statului predecesor, acestuia, fie mobile sau imobile, fără despăgubiri şi fără a fi necesară existenţa unui tratat special în acest sens. Dacă nu există un tratat care să reglementeze acest aspect, în cazul dezmembrării unui stat sau al transferului de teritoriu, trec la statul succesor toate imobilele aflate pe acel teritoriu, precum şi bunurile mobile legate de activitatea statului predecesor pe acel teritoriu şi, într-o proporţie echitabilă, celelalte bunuri mobile. În cazul apariţiei unui nou stat independent, statul succesor dobândeşte şi bunurile imobile care au aparţinut teritoriului, chiar dacă se situează în afara lui, dar devenite proprietate de stat a predecesorului. În ceea ce priveşte arhivele - definite de Convenţia din 1983 ca fiind toate documentele, indiferent de dată şi categorie, acumulate sau primite de statul predecesor în exercitarea funcţiilor sale, care la data succesiunii aparţineau statului predecesor conform legislaţiei sale interne şi erau păstrate direct sau sub controlul statului ca arhive, indiferent de obiectul lor - transferul lor se stabileşte, de regulă, prin acord. Dacă un asemenea acord nu există, în cazul transferului de teritoriu se transferă arhivele necesare administrării sale normale, precum şi cele ce au legătură principală cu acesta, în timp ce în cazul unui nou stat independent se transferă acele arhive ce au aparţinut acelui teritoriu şi au devenit arhive ale statului predecesor, inclusiv cele necesare pentru buna administrare a acelui teritoriu, cu respectarea dreptului poporului la informare cu privire la istoria lor şi la moştenirea lor culturală. După cum s-a văzut, cu privire la succesiunea la datorii, definite ca obligaţii financiare ale statului predecesor care au luat naştere în conformitate cu dreptul internaţional faţă de un alt stat, organizaţie internaţională sau alt subiect de drept internaţional, Convenţia de la Viena din 1983 prevede, cu privire la transferul de teritoriu, transmiterea datoriei publice statului succesor „într-o proporţie echitabilă, luându-se în considerare în special bunurile, drepturile şi interesele care trec la statul succesor în legătură cu această datorie de stat”. Totodată, a mai statuat că „nici o datorie de stat a statului predecesor nu se transmite unui stat nou independent” (art.38), cu excepţia existenţei unui acord expres cu statul succesor, în care să se ţină seama de conexiunea dintre această datorie şi bunurile, drepturile şi interesele care trec la noul stat independent, fără să poată afecta echilibrul economic al noului stat. Privind situaţia particularilor în cazul succesiunii statelor, regulile în materie urmăresc să evite apatridia şi recunoaşterea, în limita posibilului, a unui drept de opţiune al individului între cetăţenia statului succesor şi a celui predecesor.

VI. Populaţia în Dreptul internaţional: cetăţeni, străini, apatrizi, protecţia diplomatică etc.

Ca fenomen politico-social şi juridic, statul este, înainte de toate, o comunitate umană, aşezată şi organizată pe un anumit teritoriu. Această comunitate umană – permanentă sau temporară – reprezintă componenta definitorie a acelui stat, respectiv, populaţia, care, sintetic,

38

însumează totalitatea persoanelor care trăiesc pe teritoriul acestuia. Statutul juridic al persoanelor fizice ce formează populaţia, în sens larg, este stabilit prin legile interne ale statului respectiv, în temeiul suveranităţii sale, prin principiile fundamentale de drept internaţional şi tratatele internaţionale la care acel stat este parte.

În sens restrâns, în Dreptul internaţional public, populaţia statului (ca element constitutiv !) este alcătuită din persoanele fizice având cetăţenia acestuia. După statutul lor politic, persoanele (populaţia) aflate pe teritoriul statului pot fi grupate în: - cetăţeni sau naţionali, persoane aflate în raporturi „speciale” cu statul, faţă de care acesta îşi exercită jurisdicţia deplină şi protecţia diplomatică; - străini, persoane care au cetăţenia altui stat; - apatrizi, persoane care nu au nicio cetăţenie; - bipatrizi (sau multipartizi, excepţional), persoane cu dublă (multiplă-, pluri-) cetăţenie; - categorii speciale: refugiaţi, persoane strămutate, azilanţi sau persoane care solicită dreptul de azil etc. Cetăţenii şi instituţia cetăţeniei în Dr. internaţional public

Apărută (reglementată) în timpurile moderne, Cetăţenia este legătura politică şi juridică, permanentă, dintre o persoană fizică şi un stat, exprimând plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre acea persoană şi respectivul stat, al cărui cetăţean este. Ea exprimă apartenenţa persoanei la acel stat, fiind păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi cetăteanul.

În dr. internaţional (mai precis, în jurisprudenţa CIJ; în acest sens, vezi cazul Nottebohm, Liechtenstein, v. Guatemala,1955) se subliniază că cetăţenia este o legătură juridică, ce se întemeiază pe un fapt social, o solidaritate efectivă de existenţă, interese, sentimente şi o reciprocitate de drepturi şi obligaţii.

Criteriile pentru stabilirea cetăţeniei şi acordarea acesteia sunt prevăzute în legile interne ale statelor, dar unele aspecte mai generale şi condiţiile opozabilităţii acesteia sunt reglementate de dreptul internaţional.

Astfel, în legislaţia României, art.5 din Constituţie, privind cetăţenia, prevede: ,,(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică; (2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere”.

În acelaşi timp, Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948), prevede (art.15) că orice persoană are dreptul la o cetăţenie (alin.1) şi că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia (alin.2).

În general, cetăţenia se poate dobândi prin 2 modalităţi: - prin naştere (în aplicarea anumitor principii) şi - prin naturalizare. În acest sens, legislaţia românească aplică „dreptul sângelui” (jus sanguinis), cetăţe-nia fiind obţinută prin filiaţie. Alte legislaţii naţionale aplică „dreptul pământului” (jus solis), referindu-se la teritoriul pe care s-a născut persoana (adică, copilul obţine cetăţenia statului care are jurisdicţia asupra acelui teritoriu). Există şi legislaţii care combină cele două criterii.

Libertatea. statului de a stabili criteriile şi modurile de obţinere a cetăţeniei sale este general admisă, singura limitare a acestei libertăţi operând în cazul când legislaţia privind dobândirea cetăţeniei ar fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice, încălcându-se astfel normele internaţionale privind drepturile omului.

După cum am arătat, dreptul internaţional determină condiţiile opozabilităţii cetăţeniei faţă de alte state, în acest scop încheindu-se şi tratate internaţionale. În absenta lor, o regulă cutumiară, recunoscută de jurisprudenţa internaţională, prevede că, spre a fi

39

opozabilă, cetăţenia trebuie să fie efectivă şi nu fictivă şi să oglindească existenţa unui factor social de legătură cu statul a cărui cetăţenie este invocată (vezi mai sus). Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare, după cum se înţelege, este un mod voluntar de obţinere a acesteia, şi se realizează numai la cererea persoanei interesate, cu îndeplinirea condiţiilor statului care o acordă. Pierderea cetăţeniei se poate face prin 2 modalităţi: - prin renunţare sau - retragere. Renunţarea, fiind un act individual, nu produce, în principiu, nici un efect asupra cetăţeniei membrilor de familie şi, de regulă, este aprobată sub anumite condiţii. Astfel, legea română condiţionează aprobarea renunţării de existenţa unor motive întemeiate, de împlinirea majoratului, neimplicarea într-o cauză penală sau să nu aibă de executat o pedeapsă penală, neurmărirea pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară.

Retragerea este un mod de pierdere a cetăţeniei cu titlu de sancţiune, în condiţiile legii interne.

Datorită concursului diverselor reguli naţionale privind dobândirea cetăţeniei, o persoană se poate găsi în situaţia de a avea două sau mai multe cetăţenii sau de a-i fi negat dreptul la o anumită cetăţenie. Aceste situaţii desemnează înţelesul instituţiei de conflict de cetăţenie, care poate fi pozitiv sau negativ.

Deşi conflictele de cetăţenie pot da naştere la complicaţii în raporturile dintre state, răsfrânte, în cele din urmă, asupra situaţiei juridice a unor persoane, statutul apatrizilor este cel mai defavorabil acestora, ei neputând beneficia de protecţia diplomatică a vreunui stat, putând fi victime ale unor discriminări, expulzări abuzive ş.a. Pentru ameliorarea situaţiei acestora, au fost încheiate, la New York, Convenţia privind statutul apatrizilor (1954) şi Convenţia pentru reducerea cazurilor de apatridie (1961), făcându-se aplicaţia dreptului indivizilor la o cetăţenie. Protecţia diplomatică

Persoana care are cetăţenia unui stat, deplasându-se pe teritoriul unui alt stat, poate suferi prejudicii pe teritoriul statului străin pe care se află. În asemenea situaţii, cetăţeanul prejudiciat devine obiectul protecţiei diplomatice, care constituie una dintre obligaţiile misiunilor diplomatice. Dreptul de protecţie este unul din drepturile suverane ale statului.

În asemenea situaţii, prejudiciul suferit de o persoană particulară pe teritoriul unui stat străin va putea fi considerat, în anumite situaţii, că ar fi fost suferit de către statul însuşi.

Obiectul protecţiei diplomatice se realizează prin operaţiunea de a substitui un subiect de drept internaţional unei persoane private, victimă incapabilă, juridic, de a obţine dezdăunarea, în ordinea internaţională, persoana fizică nefiind subiect al acesteia.

Printre situaţiile în care s-ar afla cetăţeanul unui stat străin, ce are nevoie de protecţie diplomatică, se menţionează cazul deţinerii sale în închisoare în statul străin, fără a avea posibilitatea de a se apăra, sau în cazul unor naţionalizări abuzive. Statul, al cărui cetăţean este în această situaţie, poate interveni pentru eliberarea sa şi obţinerea de despăgubiri din partea statului străin.

Dreptul de protecţie (care, în cazul României, decurge din art.17 din Constituţie) se poate exercita dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa legăturii de cetăţenie, epuizarea căilor interne pentru soluţionarea problemei pentru care se cere protecţie, iar persoana care solicită protecţia să nu fi săvârşit fapte cu caracter infracţional împotriva intereselor statului reclamat sau fapte de încălcare a dreptului internaţional. Sunt situaţii (de exemplu, în caz de război sau de rupere a relaţiilor diplomatice) când un alt stat poate prelua protecţia cetăţenilor altui stat.

Pentru a asigura protecţia diplomatică efectivă, statul poate pune în practică toată gama mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, atât prin acţiuni ale

40

misiunilor diplomatice sau consulare, cât şi prin procedurile contencioase, în faţa instanţelor arbitrale şi jurisdicţionale internaţionale.

Statutul juridic al străinilor şi apatrizilor Străinul este cetăţeanul unui stat care se află, temporar sau cu domiciliul permanent, pe teritoriul altui stat.

Prin intermediul unor tratate bilaterale sau multilaterale statele pot stabili soluţiile generale referitoare la problemele legate de intrarea pe teritoriul naţional, statutul străinilor în timpul şederii şi condiţiile pentru ieşirea din teritoriu. Alte convenţii, cu obiect precis, prevăd statutul unor anumite categorii de străini (de exemplu, muncitorii migranţi) sau anumite probleme speciale (condiţiile de acces la asigurările sociale, prelevarea impozitelor etc.). În lipsa convenţiilor menţionate, statul de reşedinţă are deplină competenţă, având totuşi în vedere că străinii aflaţi pe teritoriul unui alt stat trebuie să beneficieze de un „standard minim” de drepturi privind persoana şi bunurile lor.

Conform art.18 din Constituţia României, străinii (şi apatrizii) se bucură de „protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”. Tipurile de regim juridic aplicabil pot să varieze de la regimul naţional (prin care se acordă străinilor aceleaşi drepturi ca şi propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice), la regimul special (prin care se acordă numai anume drepturi), la regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate (prin care străinii beneficiază de un tratament cel puţin la fel de avantajos ca acela oferit prin tratate străinilor unor terţe state), respectiv la regimul mixt (care reprezintă o combinaţie a regimului naţional cu regimul special).

Din punctul de vedere al obligaţiilor pe care le au străinii, sunt esenţiale respectarea întocmai a legilor şi reglementărilor statului pe al cărui teritoriu se află, precum şi cele de respect şi loialitate, adică de a nu întreprinde acţiuni împotriva intereselor statului primitor.

Apatrizii sunt persoanele care nu au cetăţenia nici unui stat. Situaţia lor juridică depinde de statul pe al cărui teritoriu se găsesc. Lipsa oricărei cetăţenii se datorează fie situaţiei în care persoana se naşte din părinţi apatrizi pe teritoriul unui stat care aplică „lex sanguinis”, fie situaţiei în care persoana pierde cetăţenia iniţială fără ca să dobândească alta nouă. Apatridul nu are obligaţiile ce decurg din legătura cetăţeniei, dar nu se poate nici bucura de protecţia vreunui stat.

După cum am văzut mai sus, pentru elaborarea unui statut juridic internaţional al apatrizilor, au fost adoptate cele două convenţii internaţionale new-yorcheze: Convenţia privind statutul apatrizilor şi Convenţia pentru reducerea cazurilor de apatridie.

Conform primei Convenţii, statelor li se recomandă ca apatrizii de pe teritoriul lor să se bucure de un tratament la fel de favorabil ca acela acordat străinilor. Există, în orice caz, obligaţia pentru apatrizi de respectare a legislatiei statului de reşedinţă. Refugiaţii şi persoanele strămutate Categorii distincte ale străinilor reprezintă refugiaţii, strămutaţii şi azilanţii.

Refugiatul este persoana care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică şi-a părăsit ţara sa de origine şi, din cauza acestor temeri, nu poate sau nu doreşte să revină în această ţară. Această definiţie se găseşte în Convenţia de la Geneva, din 1951, privind statutul refugiaţilor (la care România a aderat prin Legea nr. 46/4 iulie 1991), respectiv în Protocolul său adiţional din 1967, care prevăd că statele părţi trebuie să recunoască anumite drepturi refu-giaţilor, în conformitate cu tratamentul acordat străinilor în general.

Având în vedere complexitatea problemei refugiaţilor, în 1947, s-a creat Organizaţia Internaţională pentru Problemele Refugiaţilor, transformată, în 1951, în Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi.

41

Statutul de refugiat se acordă în mod individual, în urma verificării de către autorităţile statului gazdă a temeiniciei motivelor invocate de solicitant. Statul primitor acordă un statut de egalitate între refugiaţi şi străini, chiar tratamentul naţional, în ceea ce priveşte libertatea religioasă, accesul la justiţie, accesul la învăţământul primar, aplicarea legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale etc.

Expulzarea şi extrădarea Sunt modalităţi prin care, în baza unor motive întemeiate, statul pune capăt prezenţei unor străini pe teritoriul său.

Expulzarea este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mu!ţi străini, aflaţi pe teritoriul său, să-l părăsească, în situaţia în care aceştia devin indezirabili, pentru săvârşirea de fapte care încalcă legile sau interesele statului de reşedinţă.

Expulzarea este o măsură sancţionatorie, dispusă de stat prin act administrativ, în scopul ocrotirii ordinii publice sau securităţii naţionale, regula de bază fiind aceea că statul nu poate expulza proprii cetăţeni. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (adoptat de Adunarea General, în 1966) prevede (în art.13) că „un străin, care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact, nu poate fi expulzat decât în baza unei decizii luate în conformitate cu legea...”.

Extrădarea este actul prin care un stat predă, în anumite condiţii, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autoarea unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior. Faţă de expulzare (ordin dat, de regulă, de Ministerul de interne al statului), extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională. În materia extrădării, guvernează două principii: - principiul dublei incriminări – fapta trebuie să fie prevăzută ca infracţiune în legislaţia ambelor state - şi - principiul specialităţii – persoana nu poate fi judecată decât pentru fapta pentru care s-a acordat extrădarea şi nu poate executa decât pedeapsa pentru care s-a cerut extrădarea. Întotdeauna, extrădarea se face în baza unei convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre state. Dreptul de azil Acesta este un drept fundamental al omului, recunoscut chiar în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care, în art.14, prevede: „în caz de persecuţie, orice persoană are dreptul să caute azil şi să beneficieze de azil în alte ţări” (deşi, cum se ştie, Declaraţia nu are caracter juridic!, fiind pe deplin consacrat în convenţiile regionale de la Havana-1928, de la Motivideo-1933 şi Caracas-1954).

Dreptul de azil este un drept suveran al unui stat de a acorda permisiunea de intrare şi stabilire pe teritoriul său unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activităţi politice, ştiinţifice, religioase, ce sunt considerate de acest stat ca fiind contrare ordinii de drept. Această definiţie desemnează instituţia azilului teritorial, echivalent cu refuzul extrădării şi care este un drept exclusiv al statului care îl acordă (sau nu), şi nu al persoanei care îl solicită.

La baza acordării azilului teritorial stau raţiuni de ordin umanitar, motiv pentru care acordarea sa nu trebuie considerată ca act inamical faţă de statul al cărui cetătean este azilantul. După cum avăzut, din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat ca drept fundamental.

O altă contribuţie notabilă în materie o reprezintă Declaraţia 2312/1967 a Adunării Generale a ONU privind azilul teritorial, care prevede că statele trebuie să respecte acordarea azilului de către alte state în virtutea suveranităţii lor, inclusiv pentru persoanele care luptă împotriva colonialismului, dar că nu trebuie acordat celor ce au comis crime contra păcii, crime de război sau împotriva umanităţii.

Spre deosebire de azilul teritorial, azilul diplomatic constă în primirea şi protecţia

42

acordată în localurile ambasadelor sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetăţeni ai acestui stat, urmăriţi de propriile autorităţi sau a căror viată este în pericol ca urmare a unor evenimente interne. Azilul diplomatic nu este recunoscut ca instituţie juridică a dreptului internaţional general, fiind însă practicat în calitate de cutumă locală ori pe baza unor instrumente juridice regionale.

VII. Teritoriul în Dreptul internaţional

Ca dimensiuni accesibile omului, spaţiul cuprinde spaţiul planetar (terestru), ca loc al naşterii şi evoluţiei istorice a umanităţii, şi spaţiul extraplanetar (extraterestru), ca posibilă exploatare şi folosire pentru dezvoltarea (sau supravieţuirea) speciei umane. În acelaşi timp, deşi este sau poate fi accesibil omului, şi, teoretic, poate forma obiectul apropiaţiunii private, această posibilitate nu a fost şi nu este încă realizabilă, depinzând de performanţele tehnice comune, umane. Aceasta face, ca şi din punct de vedere juridic, spaţiul să capete înţeles prin raportare la stat, în sensul că este necesară delimitarea spaţiilor supuse suveranităţii statelor – spaţiile statale (obiect al apropiaţiunii statale) – de spaţiile nesupuse suveranităţii statale – spaţiile nestatale, al căror regim juridic are în centru principiile liberului acces şi protecţiei comune, considerate drept bunuri ale întregii omeniri. Spaţiile supuse suveranităţii statelor pot fi terestre sau acvatice, cu solul şi subsolul corespunzător acestora, precum şi cele aeriene suprapuse celor dintâi. Foarte diferite din punct de vedere cantitativ şi calitativ, spaţiile statale au reprezentat centrul disputelor de-a lungul întregii istorii şi o componentă determinantă a competiţiei pentru putere. Delimitate prin frontiere, adică prin linii convenţionale, dar şi, de foarte multe ori, neconvenţionale, teritoriile statelor sunt astăzi stabile doar relativ, pentru că Dreptul internaţional public, deşi consacră principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor, permite dreptul la autodeterminare a popoarelor sau naţiunilor. Exercitarea acestui drept nu ar avea sens decât prin luarea în considerare a spaţiului, ceea ce înseamnă că limitele (frontierele) spaţiale statale sunt supuse schimbărilor. Mai mult, statele însele, prin acord de voinţă, pot să-şi modifice propriile teritorii cedând sau primind părţi din aceste spaţii. Spaţiile nesupuse suveranităţii statelor (spaţiile nestatale) sunt unele spaţii ale Terrei, precum marea liberă, zona internaţională a spaţiilor submarine, unele spaţii speciale (de exemplu, o mare parte a Antarcticii), şi spaţiul extraterestru, limitat deocamdată, ca reglementare juridică, doar la sistemul solar (Luna şi celelalte corpuri cereşti, precum şi spaţiul dintre ele). 1.Teritoriul (spaţiul) de stat

După cum am arătat, se înţelege că şi din punctul de vedere al Dreptului internaţional public, spaţiul accesibil omului poate fi înţeles numai dacă este raportat la acest subiect de drept, statul, respectiv, spaţiul statal, teritoriul statal.

Astfel, conform unei definiţii comune, teritoriul de stat (în egală măsură, şi ca element constitutiv) reprezintă spaţiul geografic (baza materială) asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă, acesta fiind, totodată, spaţiul în interiorul căruia este aşezată şi organizată populaţia acelui stat. Mai exact spus (scris!), teritoriul de stat este spaţiul geografic, alcătuit din suprafeţele terestre şi acvatice, precum şi din spaţiul aerian şi subsolul corespunzător acestora, delimitat prin frontiere, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.

Aşa cum rezultă şi din cele de mai sus, ţinând cont şi de natura acestuia, teritoriul statului este format din:

- teritoriul terestru (care cuprinde solul şi subsolul, putând fi format dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de apele mării, golfurilor sau fluviilor,

43

până la adâncimea la care au acces mijloacele tehnice moderne, şi din enclavele – anclavele – din (în) teritoriul altui stat);

- teritoriul acvatic sau maritim (spaţiul statal fluid) (care este alcătuit din apele interioare – adică apele fluviilor, râurilor, lacurilor, canalelor, porturilor radelor etc. şi de marea teritorială – porţiunea maritimă de 12 mile marine dincolo de apele interioare;) şi

- teritoriul (sic!) aerian (care este format din coloana de aer care se găseşte deasupra solului şi a teritoriului maritim, fiind delimitat, orizontal, prin frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar vertical, până la limita inferioară permisă de tehnologia actuală, şi a spaţiului extraatmosferic, (considerată a fi, în prezent, la aproximativ 110 km deasupra nivelului mării). Teritoriul terestru al teritoriului de stat este componenta cea mai importantă (fundamentală) a statului. În prezent, nu sunt considerate părţi ale teritoriului unui stat coloniile, protectoratele sau teritoriile aflate sub tutelă.

Cum am arătat deja, teritoriul terestru poate fi alcătuit dintr-o singură întindere terestră, cu dimensiuni variabile, continentale, cvasicontinentale sau numai insulare, dar poate fi alcătuit şi din mai multe spaţii terestre separate între ele, fie de teritoriile altor state (teritorii enclavate), fie de apă (statele alcătuite din mai multe insule, denumite şi state arhipelag).

Teritoriul acvatic (spaţiul fluid) al statelor este alcătuit din apele interioare şi marea teritorială.

Apele interioare sunt alcătuite din apele interioare nemaritime şi apele interioare maritime. Apele interioare nemaritime cuprind: - cursurile de apă (fluvii, râuri); când aceste cursuri de apă constituie frontiera între două state, ele se numesc contigue, iar când traversează teritoriile mai multor state, se numesc succesive. Există fluvii care, deşi fac parte din teritoriile statelor riverane (sectoare naţionale), datorită importanţei lor din punct de vedere economic, au un regim juridic internaţional, stabilit prin tratate de statele riverane (fluvii internaţionale), - lacurile; - canalele, mai puţin cele cu regim internaţional (canale internaţionale, respectiv Kiel, Panama şi Suez; de exemplu, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari sunt ape naţionale). Regimul juridic al apelor interioare nemaritime este stabilit prin legile naţionale ale statelor, în virtutea suveranităţii lor depline şi exclusive, şi vizează toate aspectele legate de utilizarea lor, gospodărire, navigaţie, protecţie etc.

Apele interioare maritime cuprind: - mările interioare, care sunt mările aflate în interiorul unui singur stat sau al căror ţărm şi ieşire spre altă apă se află pe teritoriul unui singur stat; regimul juridic ai acestor ape este stabilit de statul pe teritoriul căruia se află; - golfurile şi băile, ce sunt intrânduri (crestături) bine marcate a căror pătrundere în uscat este astfel încât apele pe care le include sunt înconjurate de ţărm care aparţine unui singur stat riveran. Suprafaţa se măsoară între linia refluxului de-a lungul ţărmului şi linia dreaptă care uneşte liniile refluxului punctelor de intrare naturale; distanţa dintre limitele refluxului la punctele de intrare naturale nu trebuie să depăşească 24 mile marine pentru ca golful să fie considerat apă interioară (fac excepţie de la această regulă golfurile „istorice”, precum Golful Biscaya, Golful Mexic, Golful Bristol, Golful Granville etc.); - apa porturilor, constituită din spaţiile acvatice care se întind până la instalaţiile permanente care fac parte integrantă dintr-un sistem portuar şi care înaintează cel mai mult spre larg; - rada porturilor, adică apa din jurul unui port unde ancorează navele care aşteaptă să intre sau să iasă din port, ori pentru a fi încărcate sau descărcate;

Regimul juridic al apelor interioare maritime este stabilit de statul căruia aparţin, cu luarea în considerare a reglementărilor internaţionale referitoare la aceste ape. Statul riveran are competenţă jurisdicţională, penală şi civilă asupra navelor comerciale străine, în virtutea faptului că echipajele

44

acestora au obligaţia să respecte legislaţia statului în ale cărui ape interioare se află. La bordul navei, ordinea este supusă „legii pavilionului”, adică legii statului a cărui naţionalitate o are nava.

Navele de stat care nu desfăşoară activităţi comerciale, nu sunt supuse jurisdicţiei statului riveran.

De asemenea, navele militare beneficiază de imunitate de jurisdicţie civilă şi penală, dar ele nu pot intra în apele maritime interioare decât cu aprobarea statului riveran. Se exceptează de la aceste reguli navele militare care sunt în pericol (furtună sau avarie), ori când la bordul lor se află o personalitate importantă. Mai mult, se pot stabili restricţii privind numărul lor şi timpul de staţionare. Navele militare aflate în apele interioare maritime nu pot fi percheziţionate, confiscate, sechestrate.

Marea teritorială reprezintă spaţiul în care suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul său terestru şi de apele interioare, asupra mării adiacente, pe o distanţă de 12 mile marine măsurată între linia de bază şi limita exterioară.

Linia de bază de la care se măsoară lăţimea de 12 mile marine a mării teritoriale este linia refluxului de-a lungul ţărmului, aşa cum este indicat în hărţile maritime recunoscute oficial de statul riveran. Dacă ţărmul prezintă crestături şi tăieturi adânci sau dacă există un şir de insule de-a lungul ţărmului, poate fi folosită metoda liniilor drepte pentru trasarea liniei de bază. Limita exterioară a mării teritoriale este constituită dintr-o linie situată la o distanţă spre largul mării de 12 mile marine de la linia de bază.

Liniile de bază de la care să măsoară lăţimea mării teritoriale precum şi liniile de delimitare între statele vecine sunt indicate pe hărţi maritime sau, în lipsă, pe liste ale coordonatelor geografice ale punctelor, cu obligaţia statului riveran de a asigura publicitatea acestora şi de a depune câte un exemplar la Secretariatul General al Naţiunilor Unite.

Deşi marea teritorială este componentă a teritoriului de stat, cu toate prerogativele suverane care decurg din această calitate, Dreptul internaţional public s-a implicat prin consacrarea instituţiei „trecerii inofensive în marea teritorială" a navelor străine. Convenţia asupra dreptului mării, de la Montego-Bay, din anul 1982, stabileşte mai multe reguli privind trecerea prin marea liberă a navelor străine. Unele reguli sunt aplicabile tuturor navelor, altele se adresează unor categorii speciale: nave comerciale, nave de stat utilizate în scopuri necomerciale, nave de război.

Zona contiguă - reprezintă zona adiacentă mării teritoriale, situată dincolo de limita exterioară a acesteia, în care statul riveran exercită anumite drepturi suverane.

Reglementarea acestei instituţii a Dr. internaţional (de fapt, a dreptului mării) s-a realizat la Conferinţa de la Geneva, din anul 1958, prin adoptarea Convenţiei privind marea teritorială şi zona contiguă. Ulterior, Convenţia asupra dreptului mării, din anul 1982, stabileşte că zona contiguă se constituie pentru exercitarea de către statul riveran a controlului necesar pen-tru prevenirea şi reprimarea încălcării legilor şi regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare pe teritoriul său.

Ca limite spaţiale, zona contiguă se întinde în largul mării, dincolo de marea teritorială, până la cel mult 24 mile marine de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.

Prin urmare, zona contiguă nu face parte din teritoriul statului. Ea corespunde, ca regim juridic, mării libere, cu excepţia drepturilor suverane pe care statul riveran le poate exercita în acest spaţiu.

Platoul continental - şi această instituţie a dreptului mării a fost consacrată, pentru prima dată, la Conferinţa de la Geneva din anul 1958, apoi reafirmată şi dezvoltată prin Convenţia asupra dreptului mării, din anul 1982.

45

Potrivit Convenţiei din anul 1982, platoul continental al statului riveran cuprinde fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la limita externă a marginii continentale, sau până la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. (Marginea continentală este prelungirea sub apă a masei terestre a statului riveran; ea este constituită de fundul mării corespunzător platoului, pantei şi povârnişului ca şi din subsolul acestora).

Criteriul orizontal de determinare a limitei exterioare a platoului continental a înlocuit criteriul vertical stabilit de Convenţia din 1958, potrivit căreia platoul continental se întindea până acolo unde adâncimea apei este de 200 m.

Din definiţia dată de Convenţia din 1982, rezultă că platoul continental nu se poate întinde dincolo de limita de 200 mile marine măsurate de la linia de bază. Totuşi, ca o excepţie, Convenţia permite ca pe o dorsală marină limita exterioară a platoului continental să fie stabilită până la cel mult 350 mile marine.

În platoul continental, statul riveran exercită drepturile sale suverane în scopul explorării lui şi exploatării resurselor sale naturale. Aceste drepturi sunt exclusive, în sensul că dacă statul riveran nu explorează sau nu exploatează acest spaţiu, nimeni nu poate să întreprindă astfel de activităţi fără consimţământul său expres. Mai mult, drepturile statului riveran nu depind de ocupaţia acestuia, efectivă sau fictivă, şi nici de vreo declaraţie expresă. Resursele vizate sunt cele minerale şi alte resurse nebiologice de pe fundul mării şi subsolul acesteia, ca şi organismele vii care aparţin speciilor sedentare (în contact constant cu fundul mării şi subsolul acesteia).

Convenţia precizează că apele şi spaţiul aerian de deasupra platoului continental nu-şi schimbă regimul juridic ca urmare a exercitării drepturilor suverane ale statului riveran, ceea ce înseamnă că drepturile şi libertăţile recunoscute altor state în aceste spaţii nu vor fi limitate.

În zona platoului continental, toate statele au dreptul de a instala cabluri şi conducte submarine. Statul riveran nu poate împiedica instalarea şi întreţinerea acestora, dar traseul lor este supus consimţământului statului riveran.

Statul riveran are dreptul exclusiv în platoul continental de a construi şi de a autoriza şi reglementa construirea, exploatarea şi utilizarea de insule artificiale, instalaţii şi dispozitive în scopuri economice. El are jurisdicţia exclusivă asupra acestora, inclusiv în materie de reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate şi de imigrare. Aceste construcţii nu beneficiază de propria lor mare teritorială, dar statul riveran poate stabili în jurul lor zone de securitate pe o distanţă de cel mult 500 m.

Delimitarea platoului continental între statele ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă se realizează prin acord, potrivit dreptului internaţional, pentru a ajunge la o soluţie echitabilă. În caz contrar, ele pot să recurgă la procedurile prevăzute de Convenţie (conciliere, arbitraj, instanţe de judecată internaţionale, comisia de delimitare). .

Limitele exterioare ale platoului continental şi liniile de delimitare se indică pe hărţi maritime sau prin liste de coordonate geografice ale punctelor, cu asigurarea publicităţii acestora de către statul riveran.

Ca şi în cazul zonei contigue, drepturile statului riveran asupra platoului continental nu aduc atingere regimului juridic al apelor de deasupra sau al spaţiului aerian situat deasupra acestor ape. Zona economica exclusiva – este, la rându-i, o instituţie nouă reglementată de aceeaşi Convenţie asupra dreptului mării, din anul 1982, ca rezultat al practicilor şi acţiunilor statelor din America Latină şi din Africa.

Zona economică exclusivă este definită ca fiind zona situată dincolo de marea teritorială şi adiacentă acesteia, situată până la 200 mile marine măsurate spre larg de la

46

liniile de bază ale mării teritoriale, în care statul riveran exercită anumite drepturi suverane.

Conform actului reglementativ de bază, principalele drepturi şi obligaţii ale statului riveran în zona economică exclusivă sunt: - explorarea şi exploatarea, conservarea şi gestiunea resurselor naturale, biologice şi nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia şi ale apelor de deasupra, ca şi cu privire la celelalte activităţi de explorare şi exploatare în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie; - amplasarea şi folosirea de insule artificiale, instalaţii şi lucrări pentru cercetarea ştiinţifică marină, pentru protecţia şi conservarea mediului marin; - autorizarea şi reglementarea construirii, exploatării şi utilizării de insule artificiale, instalaţii şi dispozitive în scopuri economice şi de cercetare; - jurisdicţia exclusivă asupra insulelor artificiale, instalaţiilor şi lucrărilor, inclusiv în materie vamală, fiscală, sanitară, de securitate şi de imigrare; - asigurarea securităţii navigaţiei.

Drepturi şi obligaţii ale celorlalte state în zona economică exclusivă: - libertate de navigaţie şi survol; - libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine; - libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite, îndeosebi pentru exploatarea navelor, aeronavelor şi cablurilor şi conductelor submarine; - utilizarea mării numai în scopuri paşnice; - să primească despăgubiri pentru pierderile provocate de evitarea deteriorării unui cablu sau a unei conducte submarine; - să respecte drepturile şi obligaţiile statului riveran, legile şi regulamentele adoptate de acesta. Pentru exploatarea şi conservarea resurselor biologice în zona economică exclusivă, statul riveran trebuie să ia mai multe măsuri precis şi detaliat stabilite de Convenţia din 1982. Cu privire la exploatarea resurselor biologice, documentul stabileşte şi anumite drepturi ale statelor dezavantajate din punct de vedere geografic.

Delimitarea zonei economice exclusive între statele ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă se realizează după aceleaşi reguli ca şi în cazul platoului continental şi se dau publicităţii la fel.

O reprezentare schematică a regimurilor jr. ale spaţiului maritim al statelor riverane ar putea fi următoarea (Cf. Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional public, Ed. ALL BECK, 2002, p.189):

47

Fluviile Internaţionale. (Aspecte de Dreptul internaţional fluvial). Există unele fluvii care, deşi fac parte din teritoriul acvatic al statelor riverane

(sectoarele naţionale), li s-a stabilit un regim juridic internaţional cu privire, mai ales, la libertatea de navigaţie a navelor comerciale ale statelor riverane şi, în anumite condiţii, chiar ale statelor neriverane.

Deşi ideea libertăţii de navigaţie pe anumite fluvii este foarte veche, prima definiţie a noţiunii de fluviu internaţional s-a consacrat în Actul final al Congresului de la Viena, din anul 1815, şi s-a aplicat fluviilor Elba, Escaut, Meusa şi Rin. Acestora li s-au adăugat Dunărea, la Congresul de la Paris din anul 1856, şi Niger şi Congo, la Congresul de la Berlin, din anul 1885.

48

Primul tratat general care a stabilit regimul general aplicabil fluviilor internaţionale a fost Convenţia privind regimul căilor de navigaţie de interes internaţional, adoptată la Barcelona, în anul 1921. Ulterior, s-au adoptat mai multe acorduri regionale care au extins regimul juridic internaţional al unor fluvii şi cu aspecte precum utilizarea lor în alte scopuri decât navigaţia, dar şi cu privire la protecţia împotriva poluării.

Preocupările de reglementare pe plan internaţional a acestor cursuri de apă au dus chiar la conturarea unei noi ramuri a Dr. internaţional public - dreptul internaţional fluvial - definit ca ansamblul normelor juridice internaţionale, convenţionale şi cutumiare, care au ca obiect relaţiile de cooperare dintre state cu privire la libertatea de navigaţie pe anumite fluvii şi la activităţile statelor riverane pentru folosirea apelor în scopuri economice şi de luptă împotriva poluării acestora.

Regimul juridic internaţional al Dunării

În prezent, regimul juridic al Dunării este stabilit de Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre, adoptată la Belgrad, la 18 august 1948, completată de Protocolul adiţional adoptat la Budapesta, la 26 martie 1998.

Potrivit protocolului din 1998, Convenţia se aplică părţii navigabile a Dunării de la Kelheim la Marea Neagră, urmând braţul Sulina, statele semnatare şi succesoare ale Convenţiei fiind: Austria, Bulgaria, Croaţia, Federaţia Rusă, Germania, Iugoslavia, Moldova, România, Slovacia, Ucraina şi Ungaria.

Regimul navigaţiei pe Dunăre, aşa cum a fost reglementat prin Convenţia din 1948, cu modificările ulterioare, se fundamentează pe următoarele reguli: - navigaţia pe Dunăre este liberă şi deschisă tuturor statelor pe bază de egalitate cu privire la drepturile portuare şi taxele de navigaţie şi la condiţiile de navigaţie; - statele părţi s-au angajat să menţină sectoarele lor în stare de navigabilitate, să execute lucrări de îmbunătăţire a condiţiilor de navigaţie şi să nu împiedice sau să stânjenească navigaţia; - navele care navighează pe Dunăre au dreptul să intre în porturi, să încarce şi să descarce mărfuri, să îmbarce şi să debarce călători, să se aprovizioneze cu combustibil şi să se alimenteze; - aplicarea fără discriminare a regulamentelor sanitare şi de poliţie; - funcţiile de supraveghere vamală, sanitară şi fluvială aparţin statelor dunărene; - în zonele unde Dunărea formează frontieră între două state, navele comerciale sunt scutite de orice formalitate vamală; în statele unde ambele maluri aparţin aceluiaşi stat, mărfurile vor fi sigilate la intrare, sau vor fi puse sub paza agenţilor vamali; - vaselor de război ale statelor nedunărene le este interzisă navigaţia; vasele de război ale statelor dunărene pot naviga în afara frontierelor ţării al cărui pavilion îl arborează numai pe baza unei înţelegeri prealabile; - în tranzit, vasele, călătorii şi mărfurile nu sunt supuse taxelor.

Pentru aplicarea regimului de navigaţie pe Dunăre, Convenţia a creat Comisia Dunării şi două administraţii fluviale speciale.

Comisia Dunării, cu sediul la Budapesta (iniţial a avut sediul la Galaţi) este alcătuită din câte un reprezentant al fiecărei părţi contractante şi are următoarele atribuţii: - să vegheze la executarea dispoziţiilor Convenţiei; - să întocmească planul general al marilor lucrări şi să facă o evaluare generală a cheltuielilor în acest scop; - să ofere consultanţă statelor cu privire la lucrările ce urmează a fi executate; - să stabilească un sistem uniform de amenajări al căilor navigabile; - să unifice regulile de supraveghere fluvială; - să coordoneze activitatea serviciilor hidrometeorologice; - să publice lucrări, hărţi de navigaţie, atlase etc.

49

Administraţia „Porţile de Fier”, pentru sectorul de la Vince la Kostol, pentru malul drept al Dunării, şi de la Moldova Veche la Turnu Severin, pentru malul stâng. Alcătuită din reprezentanţi ai României şi Iugoslaviei, cu sedii la Orşova şi Tekija, această administraţie are sarcina de a realiza lucrările hidrotehnice şi de a reglementa navigaţia din zonă.

Convenţia prevede şi o modalitate de rezolvare a diferendelor dintre statele părţi, prin Comisia de Conciliere, alcătuită din câte un reprezentant al părţilor la diferend şi un reprezentant al altui stat care nu este parte la diferend. Hotărârile acestei comisii sunt obligatorii şi definitive.

Canalele maritime internaţionale Evoluţia transporturilor maritime şi a altor activităţi economice şi comerciale ale

statelor a determinat necesitatea construirii unor căi de Comunicaţie maritime artificiale, în special pentru scurtarea rutelor de navigaţie. Acestea sunt canalele maritime.

Multe dintre ele fac parte din apele interioare (naţionale) şi regimul lor juridic este supus exclusiv legislaţiei statului respectiv. De exemplu, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari sunt ape naţionale şi regimul lor juridic este reglementat exclusiv de statul român.

Sunt însă şi canale maritime care, deşi sunt construite pe teritoriul unui singur stat, au un regim de navigaţie internaţional. Acestea sunt: Canalul Kiel, Canalul Panama şi Canalul de Suez.

Canalul Kiel (Nord-Ostsee-Kanal). Este construit pe teritoriul Germaniei şi uneşte Marea Baltică cu Marea Nordului, între Golful Kiel şi Golful Helgoland (are lungimea de 98,7 km, lăţimea de 102 m şi adâncimea minimă de 11,3 m; construcţia lui a început în anul 1887 şi s-a încheiat în anul 1895).

Regimul internaţional al Canalului Kiel a fost stabilit prin Tratatul de la Versailles, din anul 1919, potrivit căruia canalul a fost declarat deschis navigaţiei tuturor navelor (militare şi civile) ale statelor care nu sunt în stare de război cu Germania; în perioada 1936-1945 canalul a redevenit apă naţională, pentru ca după aceea să fie redeschis navigaţiei internaţionale. Germania şi-a păstrat dreptul exclusiv de jurisdicţie asupra acestui spaţiu.

Canalul Panama. Este un canal interoceanic, aflat pe teritoriul statului Panama, care uneşte Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific.

Regimul internaţional al canalului s-a stabilit prin două tratate: unul în anul 1901, între Anglia şi S.U.A., şi celălalt între S.U.A. şi Panama, în anul 1903. Tratatul din 1903 a pus sub jurisdicţia S.U.A. canalul şi o zonă cu lăţimea de 10 mile (câte cinci mile de-o parte şi de alta a canalului), în total 1676 km2, şi a stabilit libertatea de navigaţie pe canal a tuturor navelor, cu dreptul S.U.A. de a fortifica zona canalului. Tratatul a fost încheiat pe o perioadă de 99 ani şi prevedea neutralizarea şi demilitarizarea zonei canalului, dar S.U.A. au construit aici o veritabilă bază militară.

Statul Panama a acţionat pentru restituirea zonei canalului concesionată S.U.A. şi, în anul 1977, a reuşit încheierea cu S.U.A. a Tratatului asupra Canalului Panama. Acesta, concretizat în două instrumente distincte, stabilea trecerea administraţiei canalului asupra statului Panama în anul 1990 şi retragerea militară a S.U.A. din zona canalului cu finalizare până la sfârşitul secolului al XX-lea. Acest lucru s-a realizat în anul 2000, canalul Panama fiind în continuare cu regim internaţional, garantându-se, tot prin Tratatul din 1977, libertatea de navigaţie şi neutralitatea canalului.

Canalul de Suez. Este un canal maritim internaţional care traversează istmul de Suez, în Egipt, legând Marea Mediterană şi Marea Roşie, între Port-Said şi Suez. Din anul 1875, principalul acţionar al canalului a fost Marea Britanie, care a deţinut controlul militar al canalului până în anul 1956, când compania canalului a fost naţionalizată de Egipt. Canalul a fost închis navigaţiei între anii 1967 şi 1975, ca urmare a războaielor arabo-israeliene.

50

Regimul internaţional al canalului s-a stabilit prin Convenţia de la Constantinopole, din anul 1888, care prevedea libertatea de navigaţie pentru toate navele şi în orice timp, de pace sau de război. Restricţiile priveau: navele militare străine care nu puteau staţiona în canal mai mult de 24 ore şi cărora le era interzis să debarce trupe sau să descarce armament; neadmiterea fortificării canalului (statut de demilitarizare); interzicerea operaţiunilor militare în zona canalului şi în porturile de acces (statut de neutralizare).

Actul naţionalizării din 1956 nu a schimbat regimul internaţional al canalului, acesta fiind recunoscut şi de Tratatul de pace încheiat de Egipt cu Israelul, în anul 1979, administrarea şi securitatea canalului fiind asigurate în prezent de Egipt. Regimuri internaţionale speciale în spaţiile maritime - acestea sunt reprezentate de strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale.

Actul principal de reglementare, care este Convenţia asupra dreptului mării, din anul 1982, stabileşte o sumă de reguli generale aplicabile navigaţiei internaţionale prin strâmtori.

Astfel, strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale între o parte şi alta a mării libere sau a zonelor economice exclusive au un statut potrivit căruia toate navele şi aeronavele beneficiază de dreptul de trecere în tranzit fără piedici, cu restricţia că acest drept nu se extinde asupra strâmtorilor formate de teritoriul continental al unui stat şi o insulă aparţinând acestui stat, dacă există în largul insulei o rută de mare liberă sau rută care trece printr-o zonă economică exclusivă la fel de comodă.

Acest regim de liberă trecere nu afectează regimul juridic al apelor strâmtorilor şi exercitarea suveranităţii statelor riverane asupra acestor ape, a fundurilor marine şi subsolurilor corespunzătoare lor şi a spaţiului aerian de deasupra.

Trecerea în tranzit este definită ca exercitarea libertăţii de navigaţie şi survol în scopul unui tranzit inofensiv, continuu şi rapid prin strâmtoare, inclusiv pentru a ajunge la teritoriul unui stat riveran, a-l părăsi sau a ieşi de acolo, cu respectarea legilor şi regulamentelor statului respectiv. În exercitarea dreptului de trecere în tranzit, navele şi aeronavele au următoarele obligaţii: - să traverseze sau să survoleze strâmtorile fără întârziere; - să se abţină de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei împotriva statelor riverane; - să se abţină de la orice activitate în afara celor necesare tranzitului continuu şi rapid, cu excepţia cazului de forţă majoră sau de avarie; - să respecte regulile internaţionale în materie de securitate a navigaţiei maritime şi aeriene şi a măsurilor privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării.

Statele riverane la strâmtori au următoarele drepturi şi obligaţii: - pot, din motive de securitate a trecerii, să desemneze căi de navigaţie şi să prescrie dispozitive de separare a traficului, în conformitate cu reglementările internaţionale şi cu obligaţia de asigurare a publicităţii prin hărţi maritime; - să adopte legi şi regulamente cu privire la securitatea navigaţiei, reglementarea traficului marin, prevenirea şi reducerea poluării, nave şi instrumente de pescuit, interzicerea pescuitului, îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri băneşti sau persoane (reguli vamale, fiscale, sanitare, de imigrare), cu respectarea principiului nediscriminării şi a libertăţii de trecere în tranzit; - să coopereze pentru stabilirea şi întreţinerea instalaţiilor de securitate şi de facilitare a navigaţiei internaţionale şi pentru prevenirea, reducerea şi. controlul poluării; - să nu stânjenească trecerea în tranzit şi să semnalizeze pericolele pentru navigaţie;

Regulile generale enunţate mai sus nu afectează regimul juridic al strâmtorilor în care trecerea este reglementată în mod special, în totalitate sau în parte, prin convenţii internaţionale în vigoare anterioare Convenţiei din 1982. Este vorba despre regimurile speciale ale strâmtorilor Gibraltar, Magelan, Sund, Beltul Mare, Beltul Mic, Bosfor şi Dardanele.

51

Astfel, Strâmtorile Mării Negre - Bosfor şi Dardanele - au fost deschise navigaţiei internaţionale începând cu a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi, treptat, au dobândit un statut de liberă trecere pentru toate navele şi în orice timp, precum şi un statut de demilitarizare. În prezent, statutul acestor strâmtori este consacrat prin Convenţia de la Montreux, din anul 1936. Potrivit acesteia, navele comerciale au libertate de trecere în orice timp, dacă Turcia nu este în stare de război. În timp de război, dacă Turcia este beligerantă, navele comerciale ale statelor inamice şi cele care ajută inamicul Turciei nu au drept de trecere; navele comerciale străine au acest drept dacă Turcia nu participă la conflict. Pentru navele militare, Convenţia stabileşte că, în timp de pace, acestea pot trece dacă aparţin statelor riverane, dar numai ziua cu notificarea prealabilă a guvernului turc. În timp de război, dacă Turcia este neutră, trecerea navelor statelor beligerante este interzisă, iar dacă Turcia este în război, guvernul turc are libertatea de a decide cu privire la trecerea navelor militare străine.

Statele fără litoral - sunt statele care nu posedă ţărmuri maritime şi ele au dreptul de acces la

mare şi de la mare potrivit dreptului internaţional, inclusiv cele relative la libertatea mării şi la patrimoniul comun al umanităţii. Condiţiile şi modalităţile exercitării libertăţii de tranzit se stabilesc prin acord între statele fără litoral şi statele de tranzit, adică statele cu sau fără ţărmuri maritime situate între un stat fără litoral şi mare, prin teritoriul căruia trece traficul în tranzit.

Navele care poartă pavilionul unui stat fără litoral se bucură de un tratament egal cu cel care este acordat celorlalte nave străine în porturile maritime.

Traficul în tranzit nu este supus taxelor vamale sau altor taxe, cu excepţia drepturilor percepute pentru servicii particulare în legătură cu acest trafic. De asemenea, mijloacele de transport în tranzit (feroviar rulant, nave maritime sau fluviale, vehicule rutiere) nu sunt supuse unor taxe mai mari decât cele percepute pentru folosirea mijloacelor de transport ale statului de tranzit.

2. Dreptul mării şi marea liberă

Dreptul mării este o ramură a dreptului internaţional public, alcătuită din totalitatea normelor juridice internaţionale convenţionale şi cutumiare, care au ca obiect de reglementare relaţiile dintre state în activitatea de folosire a spaţiilor maritime care nu sunt supuse suveranităţii lor exclusive.

Preocupările doctrinare pentru stabilirea unor reguli cu privire la spaţiile maritime sunt foarte vechi, printre acestea afirmându-se, mai ales, Hugo Grotius, prin lucrarea sa Mare Liberum. Preocupările de codificare a dreptului mării apar, însă, relativ târziu. Prima încercare a fost în cadrul Conferinţei de la Haga, din anul 1830, dar fără rezultate concrete.

Succese remarcabile s-au înregistrat după cel de-al doilea război mondial, printr-o suită de conferinţe pentru codificarea dreptului mării. Prima Conferinţă internaţională, desfăşurată la Geneva, în anul 1958, s-a soldat cu adoptarea a 4 instrumente internaţionale, valabile şi în prezent. Acestea sunt:

1. Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă; 2. Convenţia cu privire la platoul continental; 3. Convenţia cu privire la marea liberă; 4. Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii. Conferinţa nu a reuşit să stabilească lăţimea mării teritoriale. Practica statelor, la acea

vreme, era foarte diferită, lăţimea mării teritoriale variind între 3 şi 200 mile marine. Acesta a fost motivul pentru care, după doi ani, a fost convocată o nouă conferinţă, tot la Geneva, dar nici aceasta nu a reuşit să stabilească o regulă unanim acceptată, lăsând la latitudinea statelor să-şi stabilească, prin acte unilaterale, lăţimea mării teritoriale.

52

Cea de-a treia conferinţă de codificare a dreptului mării, care s-a desfăşurat între anii 1973 şi 1982, s-a încheiat cu adoptarea unei noi convenţii, care reprezintă astăzi un veritabil „cod al mării” - Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării - adoptată la 10 decembrie 1982, la Monîego-Bay, în Jamaica. Spaţiile maritime reglementate de dreptul mării pot fi grupate în două categorii: - spaţii în care statele exercită anumite drepturi suverane, deşi acestea nu fac parte din teritoriile statelor - zona contiguă, platoul continental, zona economică exclusivă - şi - spaţii nesupuse nici unei competenţe suverane a statelor - marea liberă şi zona internaţională a spaţiilor submarine - la care putem adăuga regimul specific al strâmtorilor internaţionale, insulelor, mărilor închise şi semi-închise şi al statelor fără litoral la mare. Marea liberă – este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului mării, care este definită, de Convenţia din anul 1982, ca reprezentând părţile mării care nu sunt cuprinse nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale unui stat arhipelag, cu precizarea că această definiţie nu restrânge în nici un fel libertăţile de care se bucură toate statele în zona economică exclusivă.

Principiile pe care este creat întregul edificiu juridic al mării libere, consacrate ca elemente de noutate ale acestui domeniu, sunt următoarele: 1. Principiul libertăţii mării. Potrivit acestuia, marea liberă este deschisă tuturor statelor, riverane sau fără litoral. Libertatea mării presupune, în special:

- libertatea de navigaţie; - libertatea de survol; - libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine; - libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul internaţional; - libertatea pescuitului; - libertatea cercetării ştiinţifice.

2. Principiul utilizării mării libere în scopuri paşnice, ceea ce înseamnă că, în prezent, marea liberă nu poate fi utilizată pentru acţiuni care presupun folosirea forţei sau ameninţarea cu folosirea forţei, inclusiv experienţele periculoase pentru mediul marin; 3. Principiul inadmisibilităţii revendicărilor de suveranitate asupra mării libere, potrivit căruia, nici un stat nu poate pretinde, în mod legitim, să supună o parte oarecare a mării libere suveranităţii sale.

Spaţiul aerian ca element al teritoriului de stat reprezintă coloana de aer adiacentă teritoriului terestru şi acvatic, în care statul îşi exercită suveranitatea sa. Limitele spaţiului aerian sunt perpendicularele ridicate pe frontierele terestre şi acvatice. În înălţime, spaţiul aerian se întinde până la limita unde începe spaţiul cosmic (110 km.). Suveranitatea statului asupra spaţiului aerian corespunzător teritoriului terestru şi acvatic s-a consacrat, pentru prima dată, prin Convenţia internaţională privind navigaţia aeriană, adoptată la Paris, în anul 1919, şi reafirmată prin mai multe tratate internaţionale ulterioare, cel mai relevant fiind Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, adoptată la Chicago, la 17 decembrie 1944. Potrivit acesteia „statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său". În virtutea acestei prevederi, statele au competenţa deplină şi exclusivă de a stabili regimul juridic al spaţiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor, reguli de securitate, utilizarea în scopuri comerciale, militare, competenţă jurisdicţională etc., cu luarea în considerare, evident, a angajamentelor internaţionale. Tot la Chicago, în acelaşi an, s-au adoptat două acorduri internaţionale care stabilesc cele cinci libertăţi ale aerului: - dreptul de survol (de tranzit);

53

- dreptul de a ateriza în scopuri necomerciale (din motive tehnice); - dreptul de a debarca pasageri şi mărfuri care provin din statul a cărui naţionalitate o are nava; - dreptul de a îmbarca pasageri şi mărfuri cu destinaţia statului a cărui naţionalitate o are nava; - dreptul de a îmbarca şi debarca pasageri şi mărfuri din şi pe teritoriul statelor părţi.

România este membră a O.A.C.I. din anul 1966 şi a stabilit regimul juridic ai spaţiului său aerian prin Codul aerian român adoptat în anul 1953. Ulterior, acest cod a fost abrogat şi s-a adoptat un nou Cod aerian, în anul 2000.

Regimul internaţional al spaţiului aerian a fost dezvoltat la nivel regional şi prin Tratatul privind „cerul deschis", adoptat la Helsinki, la 24 martie 1992, prin care se permite statelor părţi, pe bază de reciprocitate, executarea zborurilor de observare în spaţiul aerian al altor state părţi, cu precizarea drepturilor şi obligaţiilor acestora. Delimitările teritoriale (frontierele de stat)

Teritoriile statelor sunt delimitate prin frontiere. Frontiera separă două suveranităţi teritoriale, dar le şi uneşte, pentru că, în situaţii de normalitate şi ca ideal de cooperare, ea este, mai degrabă, un punct de trecere, de comunicare, decât unul de separare, de ruptură. De fapt, aceasta dă conţinut, relativ noului principiu fundamental al relaţiilor dintre state, principiul bunei vecinătăţi.

Această delimitare se face prin determinarea frontierei. Stabilirea limitelor între ţările vecine constă în trasarea liniei exacte la care se întâlnesc spaţiile în care se exercită competenţele şi drepturile suverane ale statelor în cauză. Într-o definiţie concisă a frontierei (loc comun, în sens juridic), aceasta este considerată a fi „linia la care se opresc competenţele statale”.

Într-o altă definiţie mai dezvoltată, frontierele sunt acele linii reale sau imaginare trase între diferitele puncte ce despart teritoriile a două state sau, după caz, de marea libe-ră şi care se întind, în înălţime, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne.

De cele mai multe ori, frontierele rezultă din compromisurile convenţionale negociate între state limitrofe, pe baza unor considerente esenţialmente politice. Asemenea determinări ale frontierei se pot face şi prion hotărârile unor instanţe arbitrale sau judecătoreşti internationale.

După cum am văzut, Dr. internaţional public contemporan a „ridicat” la rangul de principiu fundamental principiul inviolabilităţii frontierelor,(prin Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, în Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante, în care se preciza că: „Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa şi, în consecinţă, ele se vor abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere...).

Modalităţile tehnice de trasare a frontierelor constau în delimitarea acestora, urmată de operaţiunea materială şi tehnică a concretizării şi verificării pe teren a limitei fixate în prealabil, constând în demarcarea frontierei.

Delimitările pot fi unilaterale (care se aplică, în special, spaţiilor maritime care se află sub jurisdicţia statului riveran), convenţionale (pe baza acordului dintre statele suverane limitrofe) şi jurisdicţionale.

Din punctul de vedere al naturii lor, frontierele se împart în naturale (geografice sau orografice, determinate de particularităţile geografice ale teritoriului), artificiale sau geometrice (linii drepte) sau astronomice (aflate pe paralele sau meridiane geografice).

După elementele de teritoriu pe care le despart, ele pot fi terestre (despart uscatul între două state), acvatice (fluviale sau maritime, marcând limita exterioară a mării teritoriale sau limitele laterale cu statele vecine), aeriene (despart teritoriile aeriene ale statelor vecine).

54

Frontierele statelor nu pot fi modificate decât în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord, sub rezerva că frontierele stabilite prin tratate multilaterale nu pot fi modificate unilateral de către statele vecine.

Dacă linia de frontieră se stabileşte pe ape curgătoare - frontiere fluviale - ele diferă în funcţie de caracterul navigabil sau nenavigabil al acestora: dacă este o apă navigabilă, frontiera este linia care uneşte punctele cele mai adânci ale cursului apei, linie denumită talveg; dacă este o apă nenavigabilă, frontiera este linia care uneşte punctele mediane ale cursului apei; în situaţia mărilor închise sau a lacurilor, linia de frontieră este tot linia mediană, stabilită de comun acord de statele riverane.

Pentru statele riverane la mare, linia de frontieră-frontiera maritimă-se stabileşte ca linie imaginară la limita exterioară a mării teritoriale.

Frontierele aeriene sunt linii imaginare care delimitează spaţiul aerian, perpendiculare pe frontierele terestre şi acvatice. Limita superioară a spaţiului aerian care-l separă de spaţiul extraatmosferic nu este reglementată convenţional, dar poate fi apreciată în funcţie de posibilităţile tehnice ale mijloacelor de zbor aerian.

Frontierele dintre statele vecine se stabilesc prin tratate bilaterale, iar frontierele dintre marea teritorială şi zona contiguă, prin acte unilaterale ale statelor riverane (declaraţii unilaterale), în conformitate cu angajamentele asumate prin convenţiile internaţionale în materie.

După cum am arătat mai sus, procedurile de stabilire a frontierelor prin acorduri între statele vecine se desfăşoară în două etape: - Procedura de delimitare a frontierelor, care reprezintă operaţiunile prin care se stabileşte prin tratat linia de frontieră şi presupune descrierea traseului frontierei, cu identificarea precisă a acesteia pe hărţi anexate la tratat; aceste operaţiuni sunt executate de o comisie mixtă stabilită prin tratat. - Procedura de demarcare a frontierei, însumează operaţiunile tehnice de fixare în teren a semnelor de frontieră (borne), executate de o comisie mixtă de demarcare, alcătuită din reprezentanţi numiţi de statele respective.

Atât delimitarea cât şi demarcarea frontierelor trebuie să respecte anumite principii, potrivit cărora, de exemplu, să nu se împartă arbitrar proprietăţile funciare sau localităţile, să fie asigurat accesul la apa potabilă etc..

Regimul juridic al frontierelor este de competenţa internă a statului, stabilindu-se, prin lege, aspecte precum paza frontierei, controlul la trecerea frontierei, condiţiile de desfăşurare a unor activităţi în zona de frontieră etc. Regimul juridic al frontierei de stat a României este reglementat de Legea nr.56 a frontierei de stat, din 4 iunie 1992, cu modificările ulterioare.

Modalităţi de dobândire a teritoriului

O primă formă de dobândire a unui teritoriu (dobândirea originară) constă din ocuparea unui teritoriu, fără ca prin aceasta să se micşoreze, în mod corespunzător teritoriul unui alt stat, şi anume ocuparea unui teritoriu fără stăpân (terra nullius), aplicată încă din secolul al XV-lea „numai teritoriilor fără stăpân la est de Europa”. Această formă de ocupare de teritorii a stat la baza formării imperiilor coloniale, care au persistat până în secolul al XX-lea. Această dobân-dire se bazează pe un titlu originar, fiind elaborată, în sprijinul acestui tip de dobândire, teoria primului descoperitor. Mai târziu, când teritoriile fără stăpân s-au împuţinat, a fost abandonată teoria ocupaţiei fictive (prin care se făcea abstracţie de populatiile autohtone, ocupatia iniţială reducându-se doar la ridicarea pavilionului statului pe teritoriul în cauză, ceea ce constituia un temei juridic suficient pentru dobândire) şi s-a pretins ca ocupaţia să fie efectivă, prin stabilirea unei autorităti responsabile şi printr-o publicitate corespunzătoare prin notificări diplomatice a ocupaţiei. În prezent continuă să subziste conceptul de „patrimoniu comun al umanităţii" ca, de exemplu, Antarctica, Luna, corpurile cereşti, spatiul extraatmosferic.

O a doua formă constă în dobândirea, cu titlu derivat, a unor teritorii care au aparţinut,

55

iniţial, unui alt stat. În trecut, o asemenea dobândire se întemeia pe cucerirea teritoriilor respective, care este contrară dreptului internaţional contemporan, ca urmare a interzicerii războiului de agresiune şi dobândirii de teritorii prin forţă.

Alte modalităti de dobândire s-au referit la vânzarea-cumpărarea, transmiterea temporară în administrare, căsătoriile între familiile regale, prin Bule papale (de exemplu, Bula din 1543 prin care teritoriile nou descoperite se împărţeau între puterile coloniale ale timpului - Spania şi Portugalia), continuitatea (prin care, în numele suveranităţii exercitate asupra unor porţiuni de teritoriu, aceasta era extinsă şi la alte zone alăturate primelor) sau contiguitatea (prin care suveranitatea asupra unei insule se extindea asupra celorlalte până la ocuparea unui întreg arhipelag).

Modalitatea legală de dobândire a unui teritoriu care a aparţinut unui alt stat constă în încheierea unui tratat de cesiune, prin care un stat renunţă în favoarea unui alt stat la drepturile şi titlurile pe care le are asupra unui anumit teritoriu. Asemenea cesiuni sunt prevăzute în unele tratate de pace (ca cel de la Versailles, din 1919, şi în Tratatul de la Paris, din 1947, cu Italia). Se consideră că asemenea modificări de teritoriu, care sunt, în acelaşi timp, modalităţi de do-bândire a teritoriului, sunt legale numai dacă au la bază voinţa suverană a poporului care locuieşte pe acel teritoriu.

VIII. Organizaţiile internaţionale în Dreptul internaţional public În multiplele încercări de a caracteriza epoca contemporană, a numărului participanţilor la viaţa internaţională, o caracteristică definitorie este considerată a fi şi creşterea numărului organizaţiilor internaţionale, atât guvernamentale cât şi neguvernamentale, cu un rol tot mai diferit şi important în edificarea păcii, securităţii şi colaborării internaţionale; se estimează că numărul de organizaţii internaţionale interguvernamentale l-a depăşit pe cel al statelor, ajungând, în prezent, la peste 350. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale. Aceste organizaţii internaţionale sunt subiecţi de drept internaţional, fiind titulare de drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele Dr. internaţional public. Spre deosebire de state, subiecţi originari de drept internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecţi derivaţi, instituite de state prin acorduri încheiate între ele.

Definiţia organizaţiei internaţionale (interguvernamentale), propusă de Comisia de Drept Internaţional (G. Fitzmaurice) este următoarea: „o asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun". Într-o altă definiţie (prof. Bindschendler), se afirmă că organizaţia internaţională „este o asociaţie de state, stabilită prin şi pe bază de tratat, care urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii...”. De fapt, din combinarea acestora reies elementele definitorii pentru o difiniţie mai completă. Astfel, pentru a avea de-a face cu o organizaţie internaţională, respectivele componente definitorii sunt: 1- la asociere să participe, în calitate de părţi contractante, statele; de fapt, atât în Convenţia din 1969 privind dreptul tratatelor, cât şi în Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal, în art.2, se precizează că organizaţia internaţională este o „organizaţie interguvernamentală”; calitatea organizaţiei internaţionale de a fi o asociere de state are rolul de a se distinge de organizaţiile internaţionale neguvernamentale, care sunt alcătuite din persoane fizice sau juridice de drept intern; 2- această asociere se face în temeiul unui tratat constitutiv, ce poate purta diverse denumiri (Cartă, Constituţie, Statut, Pact); acest tratat conţine angajamente mutuale şi impune statelor o anumită colaborare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia însăşi; aceste drepturi şi obligaţii sunt

56

opozabile tuturor membrilor organizaţiei; cu alte cuvinte, organizaţiile internaţionale sunt rezultatul acordului de voinţă al statelor care le-au constituit, deci sunt calificate ca subiecte derivate ale dreptului internaţional; 3- asocierea respectivelor state în asociaţia (organizaţia) internaţională presupune urmărirea unor obiective şi scopuri comune, paşnice, cu obiect mai larg sau mai restrâns, prin care se urmăreşte cooperarea multilaterală, eficientă, în domeniile respective; 4- asociaţia (organizaţia) respectivă are o structură instituţională proprie, cu funcţionare periodică sau permanentă, conform statutului; între autorităţile respective, una trebuie să fie formată din reprezentanţii tuturor statelor membre ale organizaţiei 5- această asociere de state trebuie să dispună de o personalitate juridică proprie,- de drept intern şi internaţional - distinctă de cea a statelor membre, ceea ce determină o anumită autonomie funcţională care caracterizează calitatea sa de subiect separat (şi derivat) de drept internaţional faţă de statele componente (subiecte primare); dispunând de personalitate juridică internaţională (având, deci, şi capacitate juridică corespunzătoare, prevăzută, de regulă, în tratatul constitutiv), organizaţia internaţională exercită drepturi şi asumă obligaţii. Cele mai importante dintre acestea fiind: - dreptul de a încheia tratate; - dreptul de reprezentare, de legaţie (activă şi pasivă); - dreptul de protecţie funcţională a reprezentanţilor, funcţionarilor săi; - dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale; - dreptul de a elabora norme şi reguli (de drept intern al organizaţiei sau acorduri), independent sau împreună cu statele membre; - dreptul de control şi/sau sancţionare în raporturile cu statele membre. Ca obligaţie generală, organizaţiilor internaţionale revenindu-le cea de a respecta dreptul internaţional. Ca persoană juridică de drept intern, asociaţia de state face aplicaţia art.104 din Carta ONU, care precizează că „Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale” (în practică, fiind vorba despre contracte pentru bunuri, localuri, servicii). În prezent, se recunoaşte, în general, că toate organizaţiile internaţionale guvernamentale au o anumită personalitate juridică, limitată la domeniile în care sunt abilitate să acţioneze. Potrivit unei abordări care se generalizează, organizaţiile internaţionale au personalitate juridică proprie, conform dreptului internaţional, şi, împreună cu statele, sunt subiecţi care crează ordinea juridică internaţională, aparţinând, în acelaşi timp, acestei ordini; 6- asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească şi să funcţioneze în baza normelor de Dr. internaţional public.

În completare, trebuie adăugat că organizaţiile internaţionale au dreptul de a avea un buget propriu, independent de modul finanţării (contribuţii ale statelor sau resurse proprii), care constituie o consecinţă şi o garanţie a personalităţii lor internaţionale. Istoric - primele organizaţii internaţionale au fost comisiile fluviale: Comisia Centrală a Rinului (1815) şi Comisia Europeană a Dunării (1856), urmate de o serie de uniuni administrative (organizaţii tehnice): Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea Generală a Poştelor (1874), Organizaţia Meteorologică Mondială (1878) etc. După primul război mondial, se crează prima organizaţie politică mondială – Liga Naţiunilor (1919), a cărui rol şi activitate sunt, în prezent, continuate de Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiile sale specializate, şi „desăvârşite” de o reţea vastă de organizaţii şi organisme regionale şi subregionale, cu obiect general sau specializate, prin care statele urmăresc să relizeze cooperarea multilaterală în domeniile respective.

57

Clasificarea organizaţiilor internaţionale – se face după criterii comune, precum: a) aria de acţiune: - cu vocaţie universală (ONU şi instituţiile specializate); - cu vocaţie continentală, regională şi subregională (UE, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă, Consiliul Europei, OSCE, Comisia Dunării etc.) b) posibilitatea de a deveni membre: - deschise - închise. c) După obiectul lor: - generale - specializate. sau domeniul de activitate: - politice, - tehnico-economice şi de mediu sau - cultural-ştiinţifice, sportive etc. Dobândirea calităţii de membru se face prin: - participare la elaborarea actului constitutiv (tratat, statut, carta etc.), în cazul membrilor fondatori; - aderare (conform diverselor proceduri prevăzute în actul constitutiv ce ţin de caracterul organizaţiei). În afară de aceşti membri „tradiţionali”, unele state (sau chiar organizaţii) pot avea calitatea de membru asociat (de regulă, ca un pas spre aderare) sau de membru observator (care pot fi state nemembre, mişcări de eliberare naţională, organizaţii internaţionale, Vaticanul), existând şi participanţi cu statut consultativ (de regulă, organizaţii neguvernamentale). . Pierderea calităţii de membru se face prin: - excludere, - retragere voluntară (cu variantele retragerii temporare sau politica „scaunului gol”, suspendării) sau prin încetarea existenţei respectivei organizaţii. Organizaţii internaţionale cu vocaţie universală (scurte rezumate) Liga Naţiunilor – a fost prima organizaţie de state cu vocaţie universală. Actul constitutiv, Pactul Ligii Naţiunilor, a fost adoptat de Conferinţa de pace de la Versailles, la 28 iunie 1919, şi a devenit partea I-a a tuturor tratatelor de pace semnate după primul război mondial. Scopurile proclamate ale Ligii erau: promovarea colaborării internaţionale şi realizarea păcii şi securităţii prin acceptarea unor obligaţii de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relaţii corecte între naţiuni, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgând din tratate şi prin menţinerea justiţiei. Puteau deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, state invitate să adere la Pact ca şi alte „state, dominioane sau colonii cu deplină autoguvernare”, admise pe baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanţii că vor respecta obligaţiile internaţionale şi reglementările Ligii privind forţele armate şi armamentele. Calitatea de membru putea înceta prin retragerea voluntară, prin excludere pentru încălcarea pactului sau prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 de state, de pe toate continentele. Organele Ligii au fost Adunarea şi Consiliul, asistate de un secretariat permanent. În legătură cu Liga Naţiunilor, dar separat de ea, au funcţionat Organizaţia Internaţională a Muncii şi Curtea permanentă de Justiţie Internaţională. Adunarea era compusă din reprezentaţii tuturor statelor membre, se întrunea odată pe an şi ori de câte ori era nevoie, la iniţiativa unui stat membru, aprobată de majoritate. Putea să

58

examineze orice problemă din sfera de acţiune a Ligii sau care privea pacea. Hotărârile se adoptau în unanimitate, cu excepţia problemelor de procedură, pentru care se cerea majoritatea simplă şi a unor probleme pentru care se prevedea majoritatea a 2/3 (admiterea de noi membri). Pentru recomandări, Adunarea a recurs la adoptarea lor cu majoritate simplă. Consiliul era organul executiv, alcătuit din membrii permanenţi (numărul statelor ce-l compuneau fiind stabilite de Adunare) şi un număr de 11 membri nepermanenţi, aleşi de Adunare pe termen de 1 şi 3 ani. Avea aceleaşi atribuţii ca şi Adunarea şi în plus o serie de funcţii proprii privind luarea de măsuri împotriva statului agresor în caz de agresiune, rezolvarea paşnică a diferendelor, excluderea unor membri. Se aplica regula unanimităţii, cu unele excepţii. Se reunea în sesiuni de 3-4 ori pe an. Secretariatul era format dintr-un secretar general, numit de Consiliu cu aprobarea majorităţii membrilor adunării, ajutat de personalul necesar. Principalele funcţii prevăzute de pact erau garanţia colectivă împotriva agresiunii externe, reducerea armamentelor, rezolvarea paşnică a diferendelor. După cum este cunoscut, garanţia colectivă nu a fost niciodată aplicată în practică, deşi în 1932 China şi în 1935 Abisinia, victime ale agresiunii, au cerut acest lucru. Nu era interzisă recurgerea la război, ci se urmărea prevenirea şi amânarea lui. Deşi a avut loc o conferinţă a Ligii pentru dezarmare, nu s-a realizat nici un progres în reducerea armamentelor. Deşi s-a încercat uneori soluţionarea paşnică a diferendelor, rezultatele au fost minore. Pentru prima dată, însă, o structură organizată îşi propunea să acţioneze împotriva agresorului, făcând distincţia între agresor şi victimă; în unele cazuri, ea a chemat la aplicarea unor sancţiuni, fără a fi putut asigura garanţii colective; de asemenea, a exclus unele state, pentru acte de agresiune. De menţionat este activitatea intensă a diplomatului român Nicolae Titulescu, ales de două ori preşedinte al Adunării. El a insistat să se ia măsuri de dezarmare, să se adopte o definiţie a agresorului, să se aplice sancţiuni faţă de agresori, să se adopte măsuri de organizare a păcii şi garantării securităţii. Liga Naţiunilor şi-a încetat în fapt activitatea odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi a fost dizolvată expres în 1946. Organizaţia Naţiunilor Unite

Continuatoarea Ligii Naţiunilor trebuia să fie Organizaţia Naţiunilor Unite (denumire

cuprinsă în Declaraţia din 1 ian.1942, a reprezentanţilor celor 26 de state angajate în coaliţia antihitleristă), devenind, între timp, cea mai importantă organizaţie internaţională, atât prin caracterul său universal - cuprinzând aproape toate statele lumii - , cât şi prin scopurile ce i-au fost conferite, prin vastitatea şi multitudinea activităţilor sale.

Constituită în 1945, după încheierea celui de-al doilea război mondial, ONU a fost creată pentru remedierea „defectelor” Societăţii Naţiunilor şi pentru stabilirea unei noi ordini internaţionale, atât în planul asigurării păcii şi eliminării forţei din relaţiile internaţionale, cât şi în cel al dezvoltării economice, sociale, culturale şi umanitare. Aceste obiective sunt formulate în articolul 1 din Carta ONU, care prevede că scopurile („cele 4 scopuri”) Naţiunilor Unite sunt următoarele:

„1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop, să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o violare a păcii.

2. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare, şi să ia oricare alte măsuri potrivite

59

pentru consolidarea păcii mondiale. 3. Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu caracter

economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. 4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor spre atingerea acestor scopuri comune”. Evident, scopurile ONU au dimensiuni cuprinzătoare şi, ca atare, s-a ridicat problema priorităţilor. În acest sens, de exemplu, ONU a impulsionat procesul de decolonizare, punând accentul, în acest proces, pe autodeterminarea popoarelor şi pe eliminarea apartheidului, ceea ce a avut ca efecte şi creşterea substanţială a numărului statelor membre. În prezent, problemele dezvoltării economice au dobândit o importanţă deosebită şi în cadrul ONU. Totodată, pe plan politic, tensiuni şi conflicte armate interetnice şi ameninţări ale păcii şi securităţii, care au apărut după încetarea războiului rece şi a bipolarismului, implică o angajare tot mai puternică a organizaţiei în aplicarea de sancţiuni şi alte măsuri pentru eliminarea unor situaţii de confruntare ce periclitează stabilitatea şi pacea internaţională.

Ca organizaţie interstatală, în Cartă se prevede că organizatia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a membrilor săi şi nicio dispoziţie din Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în probleme interne ale statelor membre. Carta mai prevede obligaţia statelor membre de a rezolva diferendele dintre ele pe cale paşnică şi statuează interzicerea folosirii forţei.

ONU are şase organe principale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă (care, între timp, şi-a încetat activitatea), Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

Consiliul de Securitate are răspunderea primordială pentru menţinerea păcii şi securităţii intemationale. Este constituit din 15 membri, dintre care cinci membri permanenţi cu drept de veto (Statele Unite, Marea Britanie, Franta, China, Rusia). Hotărârile de fond ale consiliului trebuie, deci, să întrunească voturile pozitive ale unui număr de nouă membri, inclusiv pe cele ale celor cinci membri permanenţi.

Potrivit capitolului VII „Acţiuni în caz de amenintări împotriva păcii, de violări ale păcii şi acte de agresiune” (art.39-51) din Cartă, constând existenta unor asemenea ameninţări, Consiliul de Securitate poate hotărî măsuri ce nu implică folosirea forţei armate. În cazul când ar socoti că asemenea măsuri nu ar fi adecvate sau nu s-au dovedit adecvate, Consiliul de Securitate poate întreprinde, cu forţe aeriene, maritime sau terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Acţiunea poate cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă sau alte operaţiuni executate de forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite.

Adunarea Generală este organul deliberativ al ONU, alcătuită din totalitatea membrilor săi. Calitatea de membru se acordă tuturor statelor „iubitoare de pace", care acceptă obligaţiile conţinute în Cartă şi sunt capabile şi dispuse să îndeplinească aceste obligaţii. Adunarea Generală poate discuta orice probleme sau situaţii care intră în sfera de competenţă a Cartei şi poate face recomandări membrilor săi, Consiliului de Securitate sau membrilor organizaţiei şi consiliului. Ea poate, de asemenea, discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi poate adopta rezoluţii.

Consiliul Economic şi Social este alcătuit din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală, având ca atributii îndeplinirea obiectivelor ONU în domeniul economic, social şi respectării drepturilor omului, iniţierea sau elaborarea de studii şi transmiterea de recomandări Adunării Generale, membrilor ONU şi instituţiilor specializate.

Secretariatul ONU este organul administrativ şi executiv al ONU, compus din Secretarul

general şi alt personal necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Secretarul general, ales pe o

60

perioadă de 5 ani, cu posibilitatea unei noi prelungiri pe 5 ani, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, exercită o serie de funcţii administrative, executive, tehnice şi cu caracter financiar. El poate să sesizeze Consiliului de Securitate orice problemă care, în opinia sa, poate pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.

Odată cu sfârşitul "războiului rece" şi al lumii bipolare, cu toate transformăriIe înregistrate de mediul politic internaţional post-1989, necesitatea eficientizării activităţii ONU şi a creşterii rolului său pe plan internaţional s-a reflectat în conştientizarea şi declanşarea unei tendinţe de reformare a organizaţiei, pe fondul unei anumite crize de legitimitate, tocmai în contextul în care ONU reprezintă astăzi unicul cadru de referinţă pentru legalitatea şi legitimitate a diverselor acţiuni internaţionale (cum este şi cazul disputatelor, astăzi, intervenţii internaţionale). Astfel, se pot enumera, ca aspecte ce necesită corecturi: concepţia directoratului marilor puteri, reflectată de Cartă în atribuţiile Consiliului de Securitate (organ ce poartă răspunderea primordială pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în virtutea căreia poate face recomandări, în temeiul Capitolului VI pentru solutionarea paşnică a diferendelor sau poate adopta măsuri obligatorii fără sau cu folosirea forţei armate, în temeiul Capitolului VII) şi ale membrilor permanenţi (prin nedemocraticul drept de veto de care dispun în mod discreţionar); lipsa obligativităţii juridice a rezoluţiilor Adunării Generale (care sunt simple recomandări). În ciuda faptului că aici funcţionează atât criteriul reprezentativităţii, cât şi principiul „un stat - un vot” (cu aceeaşi valoare); Consiliul Economic şi Social funcţionează fără prea multă eficienţă; Curtea Internaţională de Justiţie continuă să fie, uneori, ignorată, hotărârile sale nefiind sprijinite în aplicarea lor de către Consiliul de Securitate, decât atunci când acesta nu contravine intereselor vreunui membru permanent (se poate aminti, în acest sens, cazul „Nicaragua contra SUA”, când, în 1986, faţă de refuzul SUA de a respecta hotărârea ClJ prin care se decidea încetarea acţiunilor americane, apreciate ca ilegale, de blocare a porturilor nicaraguene, Nicaragua a încercat să obţină o rezolutie a Consiliului de Securitate de obligare a respectării de către SUA a hotărârii ClJ, blocată însă prin unicul vot al acestui stat, care a făcut uz de dreptul său de veto); în sfârşit, se mai poate aminti birocraţia teribilă a organizaţiei (cu mii de funcţionari) şi problemele sale de finanţare (cu mari întârzieri de plată a cotizaţiilor, inclusiv din partea unor membri ai Consiliului de Securitate). În plus, deşi se consideră că Secretariatul este organul principal cel mai eficient al ONU, se ridică totuşi întrebări asupra legitimităţii democratice a Secretarului general, care este numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate, depinzând, deci, de votul fiecăruia dintre membrii permanenţi (cum a fost cazul, în decembrie 1996, când, deşi candidatura Secretarului general în funcţiune, B.B.Ghali, era susţinută, pentru un nou mandat, de toţi ceilalti membri ai Consiliului, SUA s-au opus).

Faţă de toate cele de mai sus, reforma este evident necesară, începând cu reforma Consiliului de Securitate, care vizează, în principal, restructurarea sa (iniţiată în 1994), prin creşterea numărului de membri permanenţi (la care aspiră, mai ales, Japonia şi Germania, dar şi India, Brazilia, Nigeria), dar şi nepermanenţi (într-un curent de opinie, cu opt sau zece state, ceea ce ar asigura o frecventă mai crescută a prezenţei în Consiliu).

Ceea ce se urmăreşte prin reforma Consiliului este nu numai asigurarea unui caracter cu adevărat reprezentativ şi democratic (în luarea deciziilor), dar mai ales adaptarea sa la realităţile mediului politic internaţional actual (nu a celui din 1945 - de la crearea organizaţiei - sau din 1963 - când au fost adăugate încă patru locuri de membri nepermanenţi). În mod concret, se au în vedere îmbunătăţirea metodelor de lucru, modul de adoptare a deciziilor, chestiunea dreptului de veto. În cadrul grupului regional est-european, România a susţinut, alături de celelalte state membre, necesitatea creării unui loc de membru nepermanent pentru acest grup, de care am putea să beneficiem şi noi în viitor. Până la adoptarea Rezoluţiei Adunării Generale nr.53/30, din noiembrie 1998, privind „Reprezentarea echitabilă şi creşterea numărului de membri în Consiliul de Securitate şi alte aspecte conexe”, dezbaterea a fost blocată de disputa modului de

61

adoptare a deciziilor privind reforma. Au mai fost adoptate şi alte rezoluţii în materie de reformă şi asumarea unor noi

obiective ale ONU, dar amintitele dispute în legătură cu promovarea deciziilor dovedesc că acest proces continuuă şi că trebuie să continuie. Sistemul ONU – este format din 19 organizaţii internaţionale specializate, cu caracter universal. Dintre acestea, Curtea Internaţională de Justiţie continuă activitatea instanţei predecesoare (Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională), iar alte 17 au fost înfiinţate direct în aplicarea art.63 din Cartă: Organizatia Internaţională a Muncii (OIM), Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Organizaţia Natiunilor Unite pentru Educatie, Ştiintă şi Cultură (UNESCO), Organizatia Mondială a Sănătăţii (OMS), Fondul Monetar International (FMI), Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA), Societatea Financiară Internatională (SFI), Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI) , Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), Uniunea Poştală Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia Mondială de Meteorologie (OMM), Organizaţia Mondială pentru Proprietatea Intelectuală (OMPI), Asociaţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI).

IX Tratatul şi dreptul tratatelor în Dr. internaţional public După cum am mai arătat mai sus, cel mai vechi tratat, al cărui text este astăzi cunoscut, este considerat a fi „tratatul sublim”, încheiat în anul 1296 î.Cr., între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor. Deşi tratatele au avut întotdeauna un rol important în formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, de-a lungul secolelor, ele au dobândit o importanţă deosebită doar în societatea internaţională actuală. Ele acoperă întregul spectru al relaţiilor internaţionale, cuprinzând domeniile politic, militar, economic şi financiar, cultural, ştiinţific, tehnic, spaţiile maritime, spaţiul extraatmosferic, protecţia mediului înconju-rător, controlul drogurilor şi multe altele. Astfel, spre deosebire de prima perioadă de dezvoltare a dreptului internaţional în care crearea normelor de drept internaţional pe cale cutumiară reprezenta modalitatea juridică cea mai uzitată de concretizare a acestor norme, începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi, în special, în secolul XX, tratatul devine cel mai însemnat instrument în relaţiile internaţionale, în sensul de cadru juridic al acestora şi de modalitate de creare a normelor dreptului internaţional, principalul izvor al acestei ramuri de drept, un „dezmembrământ” al Dr. internaţional public. Principalele reglementări în domeniu („sediul materiei”) le reprezintă cele trei convenţii internaţionale: Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor (sugestiv calificată drept un „Tratat al tratatelor”), care se referă numai la tratatele încheiate între state; Convenţia de la Viena din 1986, care se referă la tratatele încheiate între state şi organizaţii internaţionale ori numai între organizaţii internaţionale şi Convenţia de la Viena din 1973, care se referă la o problematică specifică, şi anume, succesiunea statelor la tratatele internaţionale. Noţiune (definiţie) În sensul cel mai larg al cuvântului, tratatul este un acord de voinţe între subiecţi de drept internaţional, încheiat în scris, supus normelor dreptului internaţional. Plecând de la faptul că principalii subiecţi de drept internaţional sunt statele şi că, în general, raporturile dintre state îmbracă forma scrisă, tratatul a mai fost definit ca un acord scris între state, care crează obligaţii şi drepturi conform Dr. internaţional public.

62

Mergând la definiţiile „oficiale”, din actele normative, potrivit art.2(1) din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin tratat se înţelege „un acord internaţional, încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară”.

O altă formulare, care ia în considerare aspectele de fond ale tratatului, este şi următoarea: „tratatul este expresia voinţelor concordante, emanând de la subiecte de drept, înzestrate cu capacitatea necesară, în scopul de a produce efecte juridice reglementate de dreptul internaţional”. Această definiţie implică concluzia că tratatele internaţionale se pot încheia nu numai între state, ci şi între state şi organizaţii internaţionale. Deci, se poate afirma că tratatul este un act juridic exprimând acordul de voinţe dintre state, ca principali subiecţi de drept internaţional, sau între acestea şi alţi subiecţi de drept internaţional, ori între aceştia din urmă, în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele. Clasificare, denumiri – se fac ţinând cont de criterii materiale sau formale.

Astfel, în aplicarea criteriului material, tratatele pot fi: - tratate legi, care au valoare normativă, şi - tratate contract, care sunt comparate cu contractele din dreptul civil. În practică, acest criteriu nu se aplică riguros, distincţia dintre tratate legi şi tratate contract prezintă doar un anumit interes istoric şi sociologic, întrucât nu există un regim juridic propriu fiecăreia din aceste categorii de tratate. Sunt considerate ca aparţinând unei categorii distincte tratatele constitutive de organizaţii internaţionale. Acestea stabilesc structuri şi determină modurile de funcţionare ale organizaţiei. Specificitatea lor constă în voinţa statelor membre de a asigura funcţionarea îndelungată a acestor structuri şi grija de a realiza continuitatea activităţilor acestora.

În aplicarea criteriului formal, clasificarea tratatelor se face în funcţie de calitatea părţilor sau de numărul acestora. Astfel, tratatele pot fi: - tratatele internaţionale dintre state, dintre state şi organizaţii internaţionale şi cele încheiate între organizaţii internaţionale; - tratate bilaterale sau multilaterale.

Sub aspectul denumirii, termenul de tratat, în sens larg, desemnează toate actele juridice încheiate între subiecţii de drept internaţional, fără deosebire de denumirile lor specifice.

În sens restrâns, tratatul desemnează o înţelegere cu caracter politic sau economic, mai importantă şi mai solemnă (de pace, neagresiune, bună vecinătate, de comerţ şi navigaţie etc.). De exemplu: Tratatul de Pace din 1947, Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina (2 iunie 1997, Constanţa), Tratatul de comerţ şi navigaţie dintre România şi URSS din 1947.

Convenţia este o înţelegere prin care se reglementează relaţiile dintr-un domeniu specific al raporturilor internaţionale. De exemplu, Convenţia privind dreptul tratatelor dintre state (Viena, 1969).

Acordul desemnează o înţelegere intervenită mai ales în domeniile economic, comercial, financiar, cultural.

Pactul este o înţelegere încheiată într-un domeniu concret al relaţiilor politice interstatale, având un caracter solemn. De exemplu, Pactul Briand-Kellogg din 1928.

Protocolul poate fi atât o înţelegere de sine stătătoare, dar şi un act accesoriu la un tratat preexistent, încheiat pentru a-l modifica, prelungi, interpreta, detalia pe acesta. De exemplu, Protocolul adiţional privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Cooperării Economice a Marii Negre (Tbilisi, 1999).

Actul General este un acord multilateral, care stabileşte un anumit regim juridic sau reglementează un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale. De exemplu, Actul General din

63

1929 pentru reglementarea paşnică a diferendelor. Statutul reprezintă acordul prin care se creează o organizaţie internaţională sau se

reglementează un anumit regim juridic. De exemplu, Statutul Dunării din 1921. Carta este, de asemenea, un tratat prin care se constituie o organizaţie internaţională. De

exemplu, Carta Organizaţiei Cooperarii Economice a Mării Negre (Yalta, 5 iunie 1998). Schimbul de note sau de scrisori este un tratat bilateral, în formă simplificată, care constă

din două note sau scrisori cu conţinut identic. Compromisul este un acord prin care părţile convin să trimită un litigiu spre soluţionare unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale.

Modus vivendi reprezintă un acord cu caracter provizoriu, ce urmează a fi înlocuit cu un tratat cu clauze detaliate.

Gentlemen's agreement este o excepţie de la regulă că tratatul este un acord încheiat în scris, deoarece el reprezintă o formă verbală a consimţământului părţilor. De exemplu, gentlemen's agreement-ul de la Londra din 1946 privind alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate.

Memorandumul de înţelegere reprezintă, de regulă, un acord care se încheie între organizaţiile internaţionale; mai desemnează o categorie de documente internaţionale, a cărei natură se plasează între tratate şi documentele cu caracter politic (aşa-numitul „soft law").

Privind ansamblul celor trei convenţii din domeniul dreptului tratatelor, se impune precizarea că acestea au realizat mai degrabă o armonizare decât o uniformizare a regulilor referitoare la tratate. Articolele convenţiilor sunt astfel formulate încât lasă statelor o largă libertate de alegere în ceea ce priveşte modalităţile concrete de clasificare, denumire, încheiere, aplicare şi modificare a tratatelor. Condiţiile de fond referitoare la tratatul internaţional – privesc elementele esenţiale, în funcţie de care un act internaţional este calificat drept tratat internaţional. Acestea sunt: 1. respectivul act (exprimând acordul părţilor) trebuie să fie rezultatul voinţei lor liber exprimată, neafectată de vicii de consimţământ, şi să se stabilească asupra unui obiect realizabil şi licit; jurisprudenţa internaţională în materie a subliniat că un stat nu poate, în raporturile sale convenţionale, să fie legat fără consimţământul său, iar în legătură cu caracterul licit al obiectului tratatului, Convenţia de la Viena din 1969 introduce conceptul de jus cogens, conform căruia sunt nule tratatele care contravin unor norme imperative ale dreptului internaţional contemporan; 2. părţile între care intervine acordul trebuie să fie, în toate cazurile, state, organizaţii internaţionale sau alte entităţi cărora să le fie recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional; înţelegerile intervenite între persoane fizice sau juridice de drept intern din diferite state ori între acestea şi state sau organizaţii internaţionale, oricât de importante ar fi aceste înţelegeri din punctul de vedere al conţinutului lor în planul relaţiilor internaţionale, nu pot fi incluse în categoria tratatelor. Nu vor fi, astfel, asimilate tratatelor acordurile ce intervin între băncile centrale ale unor state, deşi acestea joacă un rol important în stabilirea ratelor de; schimb între modelele diferitelor state şi, în general, în politica economică a acestora. La fel, nu pot fi calificate drept tratate internaţionale acordurile intervenite între unele state, pe de o parte, şi întreprinderi străine, de multe ori societăţi transnaţionale, pe de altă parte, care au ca obiect exploatarea unor resurse de materii prime sau prestări de servicii, oricare ar fi importanţa lor pentru statele respective; 3. actul respectiv trebuie să producă efecte juridice, ceea ce impune ca asemenea efecte să se materializeze, fie în stabilirea unor reguli de comportament, a unor norme de conduită obligatorii, cu caracter general şi permanent, aplicabile unui număr nelimitat de situaţii, fie în crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi ori obligaţii concrete între părţi.

64

4. actul (tratatul) respectiv trebuie să fie guvernat de normele dreptului internaţional public. Prin aceasta, tratatul internaţional se distinge de orice alte înţelegeri la care sunt părţi state sau organizaţii internaţionale, dar care, prin natura stipulaţiilor pe care le conţin, sunt supuse normelor de drept intern ale unui anumit stat. Este, în principal, cazul unor contracte de drept privat, la care una din părţi este un stat străin. Asemenea contracte pot interveni, de exemplu, în legătură cu achiziţionarea sau închirierea unor imobile ori pentru prestarea unor servicii.

Aspecte de procedură în dreptul tratatelor internaţionale 1. Încheierea tratatelor - presupune o suită de acţiuni la care participă statele între care intervine tratatul. Pe cale cutumiară, s-au stabilit o serie de reguli procedurale, care presupun parcurgerea mai multor etape în procesul de încheiere a unui tratat internaţional; codificate prin convenţia de la Viena (1969), aceste reguli au însă, în general, o valoare supletivă, întrucât Convenţia oferă, în numeroase cazuri, mai multe alternative. Mai mult chiar, în finalul unor articole, după ce se enunţă o anumită regulă, referitoare la o etapă sau alta a procesului de încheiere a tratatelor, se adaugă menţiunea „în afara cazurilor în care părţile nu convin, altfel”. De aceea, unii autori scot în evidenţă faptul că procedura de încheiere a tratatelor este dominată de regula „deplinei autonomii de voinţă a părţilor”, sau aşa-zisa „libertate a formelor”. Totuşi, în general, la încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei faze: - negocierea textului tratatului, - semnarea lui şi - exprimarea consimţământului statelor de a fi părţi la tratat. Negocierile se desfăşoară între reprezentanţi ai statelor, special abilitaţi în acest sens. Această abilitare trebuie să rezulte din documente care emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei sau altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline puteri. În Convenţia de la Viena (1969, art.1, alin.c), acestea sunt definite drept „documentul emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat”. După cum se ştie, pe lângă persoanele special împuternicite prin deplinele puteri, există şi o categorie de persoane, care, prin funcţiile pe care le îndeplinesc în stat, nu au nevoie să prezinte, pentru negocierea şi încheierea tratatelor, depline puteri. De regulă, acestea sunt şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe; sau şefii misiunilor diplomatice (dar numai pentru, negocierea şi încheierea tratatelor bilaterale, între statul acreditant şi statul acreditar) şi reprezentaţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă sau la lucrările unei organizaţii internaţionale, convocate în vederea elaborării unui tratat. În legătură cu activităţile care se includ în etapa negocierilor, se înregistrează anumite particularităţi decurgând din forma bilaterală sau multilaterală a tratatului. Astfel, în timp ce etapa de negociere a tratatului bilateral se încheie cu convenirea textului acestuia între cele două părţi, în cazul tratatului multilateral, negocierea se încheie cu adoptarea textului tratatului, pe articole şi în ansamblul său. Regula generală după care s-a desfăşurat negocierea tratatelor multilaterale în trecut era aceea a adoptării textului prin votul unanim al statelor participante. Convenţia de la Viena din 1969 consacră însă o tendinţă, manifestă deja în practică, în sensul că, pentru tratatele multilaterale care se negociază în conferinţe ori organizaţii internaţionale, majoritatea de 2/3 este suficientă pentru adoptarea textului negociat (art.9). Semnarea tratatelor se face în scopul autentificării textului negociat. Autentificarea prin semnare reprezintă atestarea solemnă, de către statele care au participat la negocieri, a faptului

65

că acestea s-au încheiat şi că textul pe care îşi depun semnătura reprezintă forma definitivă a tratatului, acesta neputând fi deci modificat unilateral de nici unul din statele participante. Acest efect va fi obţinut, dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele două condiţii (art.12 al Convenţiei din 1969):

- tratatul prevede expres acest lucru, - intenţia statului de a da acest efect semnăturii rezultă din deplinele puteri ale

reprezentantului său ori a fost exprimată în timpul negocierii. În prezent, numeroase tratate internaţionale la care statele devin părţi prin semnare sunt identificate prin denumirea de acorduri în formă simplificată. Ele se materializează, de obicei, în schimb de note, schimb de scrisori, proces verbal parafat, memorandum, declaraţii comune etc. Între acordurile în formă simplificată şi tratatul formal, nu există decât diferenţe de procedură. Etapa negocierii unui tratat nu este însă urmată, în toate cazurile, imediat, de semnarea definitivă a acestuia. Există situaţii în care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea ad-referendum sau la parafarea textului. Prin semnarea cu menţiunea „ad-referendum” se autentifică textul tratatului, „dar numai cu caracter provizoriu”. Parafarea, care constă în înscrierea iniţialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul negociat, are acelaşi efect provizoriu (pentru toate acestea şi alte elemente terminologice, v. art.1, alin.a-g, din Legea nr.590/2003, privind tratatele). Semnarea ad-referendum sau parafarea trebuiesc urmate de semnarea definitivă a tratatului, condiţie obligatorie pentru declanşarea procedurilor din etapa următoare. Exprimarea consimţământului statelor – se realizează prin mijloacele juridice prevăzute de legislaţia lor internă: semnare (vezi mai sus!), ratificare, aprobare sau acceptare. Pentru ca un stat să fie definitiv angajat juridic prin dispoziţiile tratatului este necesar să intervină un act intern, prin intermediul căruia organe special abilitate, de regulă parlamentele naţionale, analizează dispoziţiile acestuia şi decid asupra angajării statului. Acest act (şi activităţile conexe) constituie ratificarea tratatului. Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislaţii interne pentru aplicarea dispoziţiilor acestuia, sau tratatul poate ridica anumite probleme politice care presupun un anumit consimţământ din partea parlamentului.

Ratificarea era, iniţial, un act al suveranului, prin care acesta confirma împuternicirile date plenipotenţiarilor săi în vederea încheierii tratatelor şi prin aceasta, în virtutea teoriei mandatului, statul era considerat definitiv legat prin tratat. Odată cu apariţia parlamentelor în principalele state europene, ratificarea tratatelor de către acestea a devenit mijlocul principal prin care organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia tratatele internaţionale. În prezent, ratificarea a dobândit valenţe deosebite, întrucât în relaţiile internaţionale moderne, dreptul de a încheia tratate cade sub incidenţa organelor caracteristice regimului reprezentativ, ce trebuie consultate înainte de o angajare definitivă. Competenţa în această privinţă este împărţită, în majoritatea statelor, între şeful statului şi adunările legislative. O problemă în legătură cu ratificarea tratatelor este aceea dacă ratificarea trebuie să fie dată (sau refuzată) într-un anumit termen. Răspunsul este negativ, în afară de cazurile în care tratatul prevede un termen pentru aceasta. Oricum, statele trebuie să-şi acorde „termene rezonabile”. De obicei, termenul pentru ratificare depinde în mare măsură de natura tratatului şi există tratate ratificate după mulţi ani. Ratificarea nu poate fi parţială sau condiţionată, ci numai acordată sau refuzată, iar dacă un stat încearcă să modifice un tratat în timp ce îl ratifică, aceasta echivalează cu refuzul ratificării, însoţit de o nouă ofertă, care poate fi sau nu acceptată. La trata-tele multilaterale pot fi formulate, în anumite limite, rezerve. . Consimţământul exprimat prin aprobare sau acceptare este o procedură relativ nouă, adoptată ca urmare a creşterii fără precedent a numărului tratatelor convenite la nivel

66

internaţional şi a diversificării domeniilor în care acestea intervin, în special a celor cu conţinut economic şi tehnic. Această procedură s-a impus ca o alternativă la ratificare, o modalitate nouă de exprimare a consimţământului statelor de a fi părţi la tratate, modalitate care este dată în competenţa guvernelor. Practic, pe această cale se realizează o examinare mai expeditivă a dispoziţiilor unor tratate şi se evită procedura mai lungă şi complicată a ratificării. În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat, sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern, tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la domenii esenţiale ale exercitării suveranităţii statelor. Evident că aderarea la tratate se referă numai la tratatele multilaterale şi intervine în cazurile în care un stat nu a participat la negocierea şi semnarea tratatului dar decide, ulterior, să devină parte la acesta.

Aderarea este posibilă numai dacă această modalitate de a deveni parte la un tratat este prevăzută expres în textul tratatului, sau dacă din acesta rezultă intenţia părţilor de a permite aderarea ulterioară a altor state. În funcţie de natura tratatului, aderarea se realizează prin procedura ratificării sau aprobării.

Intrarea în vigoare a tratatului - reglementările în acest domeniu au fost adoptate deoarece, în practică, exprimarea consimţământului statelor de a fi părţi la un tratat internaţional se realizează, de regulă, printr-o serie de proceduri interne, care se desfăşoară în ritmuri şi la date diferite, impunându-se necesitatea ca statele părţi să-şi comunice reciproc îndeplinirea acestor proceduri şi, în funcţie de acestea, să se stabilească o dată precisă de la care tratatul produce efectele pentru care a fost adoptat. În general, data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzută expres de aceasta, iar în cazurile în care tratatul nu o prevede, intrarea în vigoare este convenită, ulterior, între părţi, urmărindu-se anumite norme procedurale. Documentele prin care statele îşi comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimţământului de a se angaja prin tratat sunt denumite instrumente de ratificare (sau aderare). În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare coincide cu data schimbului instrumentelor de ratificare sau a notificării privind aprobarea sau acceptarea. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lângă unul din guvernele statelor care au participat la negocierea şi semnarea tratatului, căruia i s-a încredinţat funcţia de depozitar, sau pe lângă o organizaţie internaţională investită cu aceeaşi funcţie. Pentru tratatele încheiate sub auspiciile ONU, depozitar este Secretariatul General al organizaţiei. Data intrării în vigoare a acestor tratate este stabilită în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispoziţiile tratatului, de asemenea instrumente de ratificare (şi chiar de îndeplinirea şi altor condiţii).

Legislaţia română privind încheierea tratatelor este reprezentată, în primul rând, de prevederile art.11, 20, 91 (alin.1) şi 146-149 din Constituţie şi Legii nr.590/2003, intrată în vigoare în februarie 2004.

Tratatele negociate şi semnate în numele României se supun fie ratificării, prin lege, de către Parlament, fie aprobării, prin hotărâre, de către guvern, în funcţie de domeniul în care intervin. Acordurile şi înţelegerile care, prin conţinutul lor, nu impun ratificarea de către parlament sau aprobarea guvernului, cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată, se încheie de ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot încheia şi de alte ministere sau organe centrale, care au primit atribuţii şi împuterniciri în acest sens, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.29, din Legea nr.590/2003) Rezervele la tratate În dr. internaţional actual (art.2, alin. d al Convenţiei de la Viena din 1969) această instituţie este denumită drept „o declaraţie unilaterală, indiferent de cum este redactată sau

67

denumită, făcută de către un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului în aplicarea lor faţă de statul respectiv”. Explicată astfel, rezerva pe care un stat o formulează la un tratat multilateral la care doreşte să participe reprezintă deci o particularitate, pe care acel stat îşi propune să o introducă faţă de regimul juridic general pe care tratatul respectiv îl creează între statele părţi. Rezervele reprezintă, deci, un mecanism convenţional aplicabil doar în cadrul tratatelor multilaterale. Posibilitatea de a formula rezerve la tratatele multilaterale a fost întotdeauna admisă, ceea ce a variat, în decursul timpului, au fost însă condiţiile, mai mult sau mai puţin restrictive, pe care aceste rezerve trebuiau să le îndeplinească. Astfel, în prezent, (cf. art.19-23, Convenţia de la Viena, 1969) se stabilesc o serie de condiţii de formă şi limitări în timp, precum şi condiţii de fond, pentru formularea şi admiterea rezervelor. Ca drept condiţii de formă, reglementările respective stabilesc: - rezervele să fie exprimate în scris şi să fie comunicate statelor contractante şi altor state care au dreptul să devină părţi la tratat (art.23); retragerea unei rezerve trebuie, de asemenea, formulată în scris; - rezervele pot fi formulate cu prilejul semnării tratatului, cu ocazia ratificării, aprobării sau acceptării sale, sau în momentul aderării (art.19 al actului normativ); - celelalte părţi la tratat sunt libere să formuleze obiecţiuni la rezervele comunicate ori să le accepte. Acceptarea rezervelor se poate face expres sau tacit. Neformularea de obiecţiuni faţă de o rezervă, timp de 12 luni de la comunicarea acesteia, este considerată ca acceptare tacită, iar retragerea unei obiecţii la o rezervă trebuie formulată în scris. În ceea ce privesc condiţiile de fond ale rezervelor, acestea se referă la conţinutul tratatului ori acestora, şi anume: - formularea oricăror rezerve să nu fie în mod expres interzisă de tratat; - rezervele să nu se refere la anumite dispoziţii ale tratatului, la care este în mod expres exclusă posibilitatea de a se formula rezerve; în general, prin asemenea interdicţii de a se formula rezerve la anumite articole ale unui tratat, se urmăreşte să se păstreze un „nucleu al tratatului”, care să se aplice absolut uniform între toate părţile, lăsând deschisă posibilitatea de a formula rezerve la alte clauze, considerate de o mai mică importanţă - rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului. Privitor la efectele produse de rezervele astfel formulate, acestea nu sunt interpretate unitar şi nici suficient reglementate, aşa încât ele sunt, de regulă, reglementate bilateral, între statul rezervatar şi celelalte state părţi la tratat. Aplicarea în spaţiu a tratatelor – este guvernată de regula generală, întemeiată pe practica statelor, jurisprudenţă şi doctrină, conform căreia tratatele se aplică asupra ansamblului teritoriului statelor părţi. Astfel, în acest sens, art. 29 al Convenţiei de la Viena din 1969 prevede că: „Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă fiecare parte cu privire la ansamblul teritoriului său”. De aici (şi din practică!) rezultă că, în anumite condiţii statele pot decide că un tratat nu se aplică unei părţi din teritoriul său. La asemenea derogări de la regula generală s-a ajuns, de exemplu, prin „clauza federală”. Prin această „clauză”, un stat federal, parte la tratat, poate exclude teritoriul anumitor entităţi componente ale federaţiei de la aplicarea acestuia în cazurile în care, în temeiul unor dispoziţii constituţionale, acest lucru este posibil. Evoluţia practicii convenţionale mai recente demonstrează că în cadrul federaţiilor s-a ajuns însă la o solidaritate accentuată între entităţile componente, care exclude reprezentarea internaţională separată a acestora şi, implicit, recurgerea la „clauza federală”. În acelaşi timp, o serie de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor anumite zone geografice sau spaţii precis identificate, situate dincolo de limitele suveranităţii statelor părţi la tratat. Din această categorie fac parte, de exemplu, Tratatul privind Antartica din 1959, Acordul

68

privind activitatea statelor pe Lună sau alte corpuri cereşti din 1979, tratatul care interzice plasarea de arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă în zona internaţională a spaţiilor submarine din 1970 ş. a. Aplicarea în timp a tratatelor – în legătură cu aceasta s-a impus regula generală a neretroac-tivităţii tratatelor. Preluat din dreptul intern, principiul a fost consacrat şi în Convenţia din 1969, care, în art.28, prevede: „Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită, sau aceasta nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce priveşte un act sau un fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat (...)”. Aşa cum rezultă şi din formularea din Convenţie, nimic nu împiedică statele părţi la un tratat să deroge de la regula neretroactivităţii, cu condiţia ca această derogare să rezulte din clauzele tratatului (în general, asemenea derogări se găsesc în tratate bilaterale privind evitarea dublei impuneri, asigurări sociale sau în domeniul vamal). O chestiune importantă în acest domeniu, impusă de practica numărului tot mai mare al tratatelor bilaterale şi multilaterale, a fost cea a tratatelor succesive (cea a situaţiilor conflictuale dintre dispoziţiile unor tratate, cu acelaşi obiect, intervenite succesiv între aceleaşi părţi). În dr. internaţional, noul tratat se va aplica cu condiţia ca din dispoziţiile sale să rezulte intenţia părţilor de a înlocui vechiul tratat sau dacă dispoziţiile sale şi cele ale vechiului tratat sunt incompatibile în aşa măsură, încât este imposibil să se aplice ambele tratate în acelaşi timp. Deci, noul tratat prevalează. Dar, în practică se întâlnesc soluţii diferite în acest domeniu. Atrag atenţia, totuşi, asupra unei prevederi cu regim derogatoriu, cu valoare generală, instituită de Carta ONU. Astfel, art.103 stabileşte preeminenţa sa asupra oricărei convenţii internaţionale succesive, încheiate de statele membre, atunci când a prevăzut: „în caz de conflict între obligaţiile membrilor Naţiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional, vor prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă”. Modificarea tratatelor Transformările numeroase şi rapide pe care le înregistrează relaţiile internaţionale contemporane impun, nu de puţine ori, adaptarea conţinutului tratatelor la evoluţiile societăţii internaţionale.

Termenii utilizaţi pentru a desemna asemenea adaptări variază şi sunt uneori echivalenţi: modificare, amendare, revizuire. În general, „modificarea” este termenul generic, prin care se indică orice schimbări aduse textului unui tratat, în timp ce „amendarea” se referă la anumite modificări parţiale şi de mai mică importanţă, iar „revizuirea” desemnează modificări substanţiale şi extinse ale textului unui tratat.

Admisibilitatea, de principiu, a transformării textului unui tratat, oricare ar fi întinderea sa, depinde de voinţa părţilor. În cazul tratatelor bilaterale, părţile pot decide, atât la încheierea tratatului cât şi în cursul aplicării sale, asupra condiţiilor în care pot interveni anumite modificări. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, modificarea lor ridică o serie de probleme referitoare la condiţiile concrete de realizare. In oricare dintre cazuri, există însă două reguli generale ce privesc modificarea tratatelor: - orice tratat poate fi modificat numai cu acordul părţilor; - acordul de modificare trebuie să parcurgă, în general, etapele prevăzute pentru încheierea tratatului (negociere, adoptare, ratificare, intrare în vigoare); în acest sens, art.39 al Conivenţei de la Viena stabileşte: „Un tratat poate fi amendat prin acordul părţilor. Afara de cazul în care tratatul nu dispune altfel, regulile enunţate în partea a II-a (ref. la încheierea şi intrarea în vigoare) sunt aplicabile unui astfel de acord”. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, în respectul suveranităţii statelor şi libertatea lor de voinţă, modificarea acestora se poate face, ca regulă generală, doar cu acordul tuturor statelor

69

părţi. Astfel, prin aplicarea regulii unanimităţii pentru modificarea tratatelor multilaterale, un număr redus de state (sau chiar un singur stat) ar putea bloca modificarea textului tratatelor, impusă de anumite conjuncturi obiective şi dorită de majoritatea statelor părţi. De aceea, în practică, s-a renunţat la cerinţa unanimităţii, astfel încât asemenea modificări pot să devină efective cu acordul majorităţii statelor părţi (desigur, în condiţiile şi conform procedurii prevăzute chiar în tratat). Decenii de aprinse discuţii, de pe poziţii variate sau chiar extreme, s-au consumat în opinia publică, între jurişti şi şcoli de drept, pornind de la realitatea necesităţii reformării organizaţiei mondiale, cu reală vocaţie universală, care este ONU, în sensul adaptării acesteia realităţilor în dinamică schimbare din viaţa internaţională. Or aceasta presupune, totodată, modificarea tratatului fondator, a Cartei. În această perspectivă, de la bun început, a fost adoptat un regim juridic special, care, la rându-i, ar trebui modificat.

În legătură cu posibilitatea modificării, principalele reglementări în domeniu sunt cele cuprinse în art.108 şi 109 din Cartă, care fac distincţie clară între amendarea şi revizuirea sa.

Astfel, primul art., indicat mai sus, se referă la „amendamente”, concepute ca modifi-cări de mai mică importanţă, care vor intra în vigoare pentru toţi membrii ONU „când vor fi fost adoptate cu o majoritate de două treimi din membrii Adunării Generale şi ratificate, în conformitate cu respectiva lor procedură constituţională, de două treimi din Membrii Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de securitate”. După cum s-a reţinut şi-n literatura de specialitate, până în prezent au fost amendate articolele 23, 27 şi 61 ale Cartei. Prin amendamentul la art. 23 s-a sporit de la unsprezece la cincisprezece numărul membrilor Consiliului de Securitate, iar prin două amendamente succesive ale art. 61 a crescut de la 18 la 54 numărul membrilor Consiliului Economic şi Social. Amendamentul la art. 27 dispune ca hotărârile Consiliului de Securitate în problemele de procedură să fie luate cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând şi voturile concordante ale celor cinci membri permanenţi ai Consiliului. Articolul 109 se referă la posibilitatea revizuirii Cartei, care ar viza modificări de substanţă, de ansamblu, fiind de competenţa unei Conferinţe Generale a Membrilor Naţiunilor Unite, ce ar putea fi convocată în urma votului a două treimi din membrii Adunării Generale şi a oricăror nouă membri ai Consiliului de Securitate. Intrarea în vigoare a unor asemenea modificări ale Cartei ONU ar urma să aibă loc după ratificarea acestora de către două treimi din Membrii Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. Până în prezent, nu s-a luat o decizie în legătură cu convocarea unei conferinţe generale de revizuire a Cartei. Încetarea tratatelor Ţinând de actualitatea lor, de corespondenţa efectelor juridice produse cu noile deveniri din relaţiile internaţionale, cauzele de încetare a acestor efecte sunt riguros şi restrictiv soluţionate, atât prin clauze exprese în tratat sau, în lipsa acestora, prin practica convenţională a statelor. În acest sens, Convenţia de la Viena (art. 42, alin. 2) stabileşte că „stingerea unui tratat, denunţarea sa sau retragerea unei părţi nu pot avea loc decât în aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a prezentei Convenţii”. În practică, dar şi în literatura specială, privitor la cauzele de încetare a efectelor tratatelor se face distincţia între: încetarea tratatelor prin voinţa părţilor, independent de voinţa lor, ca urmare a ruperii relaţiilor diplomatice, a războiului sau constatării nulităţii lor (principalele modalităţi practice de încetare a efectelor acestora). În aceeaşi literatură, se discută despre cauze de nulitate şi încetare propriu-zisă.

70

O primă cauză de nulitate este cea prevăzută în art.53 şi 64 ale Convenţiei de la Viena, conform cărora tratatul este nul (încetează) dacă conţine clauze care contravin unei norme imperative (de jus cogens) de dr. internaţional, atunci în vigoare. O altă situaţie de nulitate intervine atunci când se constată că tratatul are unele vicii de consimţământ: lipsa competenţei de a încheia astfel de acte, eroarea, dolul, coruperea reprezentatului statului-parte, constrângerea exercitată asupra acestuia. Desigur, tratatul poate fi încheiat pe o durată determinată, la împlinirea căreia îşi încetează firesc efectele. În practică, însă, în cele mai multe cazuri, tratatele care conţin clauze privitoare la încheierea lor pe o anumită perioadă - 3, 5, 10 ani – conţin „automat” şi o clauză privind tacita prelungire sau reînnoire (reconducţiune). Conform acesteia, la împlinirea perioadei pentru care tratatul a fost încheiat, acesta se consideră reînnoit, pe perioade identice, dacă nici una dintre părţi nu îşi manifestă intenţia de a pune capăt tratatului la expirarea perioadei respective. După cum s-a mai arătat, tratatele îşi pot înceta efectele ca urmare a unei condiţii rezolutorii (un eveniment viitor şi incert, care dacă şi atunci când se produce, face să înceteze tratatul), expres prevăzută în cuprinsul lor.

În mod excepţional, tratatele îşi mai pot înceta uneori efectele ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a uneia din părţi, prin denunţare sau retragere. Denunţarea sau retragerea unilaterală dintr-un tratat ridică problema facultăţii unei părţi la tratat de a se elibera de un regim convenţional printr-un act unilateral. Practica convenţională a dat un răspuns negativ la această problemă, în sensul că nu există un drept de denunţare unilaterală a tratatului, în absenţa unei clauze exprese în tratat. În acest sens, Convenţia de la Viena (art.56) stabileşte regula generală conform căreia „un tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi la denunţarea sa sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunţări sau retrageri”. Încetarea unui tratat sau suspendarea acestuia se poate realiza şi tacit, ca urmare a încheierii între aceleaşi părţi a unui tratat cu acelaşi obiect (în condiţiile art.59 din aceeaşi Convenţie). Încetarea tratatelor independent de voinţa părţilor intervine în situaţii obiective, care fac imposibilă executarea lor, ca urmare a dispariţiei obiectului sau părţilor la tratat şi ca efect al schimbării fundamentale a împrejurărilor. Ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare, ca şi războiul pot crea, în ceea ce priveşte anumite tratate, o imposibilitate de executare şi pot conduce la încetarea acestora. Dar, în general, ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare nu conduce automat la încetarea tratatelor dintre statele în cauză. Fac excepţie tratatele a căror executare implică existenţa relaţiilor diplomatice şi consulare între părţi.

În cazul conflictelor armate se pot crea împrejurări care să afecteze nu numai aplicarea tratatelor dintre statele beligerante, ci şi între alte state. Dar, de regulă, nu îşi mai produc efectele tratatele bilaterale dintre beligeranţi, mai ales cele privind relaţiile economice şi financiare, iar tratatele multilaterale sunt suspendate în raporturile dintre beligeranţi şi rămân în vigoare în raporturile dintre nebeligeranţi, precum şi în raporturile dintre beligeranţi şi nebeligeranţi.

Interpretarea tratatelor - este operaţiunea prin care se determină sensul exact al unui

cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii. În timp, mai ales pe cale cutumiară, s-au stabilit unele reguli privind autoritatea competentă pentru interpretarea tratatelor şi, totodată, reguli şi mijloace de interpretare. În dr. internaţional contemporan, Convenţia de la Viena (1969) sintetizează unele dintre acestea, în art.31-33, după ce, în art.2, sunt convenite definiţii privind termenii şi explicate expresii folosite în textul adoptat. Ca regulă generală, pe plan internaţional, sarcina interpretării revine, în primul rând, statelor părţi la tratat şi, în mod excepţional, unei instanţe arbitrare sau judiciare (la cererea

71

statelor, desigur). Pe plan intern, interpretarea tratatelor revine autorităţilor guvernamentale competente în domeniul relaţiilor externe, de regulă ministerelor de externe ale statelor părţi. Interpretarea tratatelor de către părţi, denumită şi interpretare autentică, se poate realiza prin includerea unor clauze interpretative în textul tratatelor, prin acte adiţionale sau scrisori de interpretare, ca şi prin acorduri separate de interpretare.

Interpretarea jurisdicţională intervine atunci când părţile nu se pot pune de acord asupra interpretării tratatului şi supun diferendul arbitrajului internaţional sau Curţii Internaţionale de. Justiţie. Interpretarea dată de aceste instanţe – numită şi interpretare neautentică - are forţă obligatorie numai pentru părţile în litigiu şi priveşte numai speţa supusă jurisdicţiei.

Revenind la regulile consacrate de cutumă sau actele internaţionale în materia interpretării tratatelor internaţionale, apreciem, în finalul acestui rezumat, că, în timp, cu toată diversitatea situaţiilor concrete, s-au aplicat reguli deduse din principiile logicii, bunului simţ şi bunei credinţe. Aşa cum, de fapt, „rezumă” art.31, alin.1, al Convenţiei de la Viena, din 1969,: „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă, potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”.

X. Soluţionarea diferendelor internaţionale prin mijloace de Drept

internaţional

1. Scurt istoric al reglementării unui principiu fundamrntal al Dr. internaţional public actual – soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale (Conţinutul principiului)

Ca exerciţiu al suveranităţii depline, în raporturile lor, statele s-au găsit, de multe ori, în situaţii contencioase, în numeroase domenii. Regula aplanării sau soluţionării acestora a fost, pentru multă vreme, utilizarea forţei, războiul. Deşi, în practica interstatală, se cunosc cazuri de recurgere la diverse mijloace de rezolvare paşnică a conflictelor încă din antichitate, iar în evul mediu statele utilizau, frecvent, medierea, arbitrajul şi concilierea exercitate de papi sau împăraţi, impunerea regulii (devenită principiu fundamental şi normă imperativă) soluţionării paşnice a conflictelor sau aplanării contradicţiilor dintre state, odată cu găsirea mijloacelor concrete de rezolvare, sunt rezultatul evoluţiilor relaţiilor dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionării instituţiilor si normelor de drept internaţional din epoca modernă şi contemporană. Astfel de reguli de drept internaţional, stabilite prin tratate multilaterale, apar abia la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, cu prilejul Conferinţelor privind regulile războiului, de la Haga, din anii 1899 şi 1907 (pe atunci, războiul se afla, încă, în legalitate).

Dar, cât timp dreptul internaţional nu interzicea războiul şi cât timp recurgerea la forţă era permisă, soluţionarea paşnică nu putea să aibă decât un caracter subsidiar şi sporadic. Statele recurgeau la forţă în mod firesc, pentru a-şi manifesta suveranitatea. Folosirea războiului ca instrument al politicii statelor pentru rezolvarea diferendelor a fost multa vreme legală. Interzicerea războiului şi prohibirea forţei şi ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state au fost elemente hotărâtoare, obţinute în timp, pe linia recunoaşterii şi acceptării principiului soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.

Cadrul juridic al reglementării paşnice implică toate izvoarele dreptului internaţional – cutuma, principiile generale de drept, convenţiile internaţionale, -, aplicându-se desigur cele pertinente pentru tranşarea litigiului, inclusiv, dacă este cazul, aplicarea echităţii, cu condiţia acordului între părţi.

Din punct de vedere istoric, se cuvin menţionate, prioritar, cele două Convenţii de la Haga

72

(menţionate mai sus). Ele lăsau statelor opţiunea între căi paşnice şi nepaşnice de reglementare, cerându-le să acorde prioritate mijloacelor paşnice, pe cât posibil şi dacă circumstanţele o permit, înainte de a recurge la arme.

Convenţia din 1907, de exemplu, se referă, de la început, la imperativul ocrotirii şi menţinerii păcii şi enumeră diferitele mijloace de reglementare paşnică a diferendelor, la loc de frunte fiind puse negocierile şi arbitrajul.

După înfiinţarea Ligii Naţiunilor, s-au reglementat o serie de instrumente juridice

internaţionale, care au consacrat principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, acesta avand caracter de normă imperativă.

În acest sens, art.12 din Pactul Societăţii Naţiunilor a stabilit obligaţia statelor în conflict să recurgă, în prealabil, la mijloacele paşnice, membrii Societăţii convenind ca, în cazul în care apare un diferend între ei, îl vor supune fie procedurii arbitrale sau unei reglementări judiciare, fie Consiliului spre examinare. Mai mult, procedural, ei stabileau, de asemenea, că în nici un caz nu trebuie să se recurgă la război, înaintea expirării unui termen de 3 luni după pronunţarea hotărârii arbitrale sau judiciare sau a prezentării raportului Consiliului.

Tot în cadrul Societăţii Naţiunilor, a fost adoptat şi un Protocol pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale (Geneva, 2 octombrie 1924). Acesta conţine dispoziţii detaliate care completează articolele pertinente din pact şi stabilesc proceduri care să asigure obţinerea unei soluţii paşnice a diferendelor, recurgându-se la Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională şi la Consiliul Societăţii Naţiunilor.

În literatura specială, se consideră că primul document de drept internaţional care statuează

mijloacele paşnice ca singurele modalităţi pentru rezolvarea diferendelor este Pactul Briand-Kellogg (de fapt, Tratatul general de renunţare la război, Paris, 27 august 1928) care condamnă recurgerea la război pentru soluţionarea diferendelor internaţionale şi cere să se renunţe la acesta (art.1). În articolul 2 din Pact se prevede că toate diferendele sau conflictele dintre state trebuie să fie reglementate pe cale paşnică, independent de natura şi de originea lor, fără a mai lăsa statelor în litigiu alegerea de a recurge la forţa militară spre a le soluţiona. Pentru concretizare, se stabilea în document, „Înaltele părţi contractante recunosc că reglementarea sau soluţionarea oricăror diferende şi conflicte de orice natură sau de orice origine ar fi ele, care vor putea să se ivească între ele, nu va trebui niciodată să fie căutate altfel decât prin mijloace paşnice”. Dar „multă apă va mai curge pe Sena” până la impunerea în practică a acestui frumos formulat principiu...

(O bună parte dintre aceste prevederi şi unele ale Protocolului... din 1924, au fost preluate în Acordul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, adoptat de Adunarea Societăţii Naţiunilor la 26 septembrie 1928, revizuit şi adoptat şi de Adunarea Generală a ONU, la 28 aprilie 1949, prin Rezoluţia nr. 268/III).

În epocă, au mai fost încheiate şi unele convenţii cu caracter regional privind regle-mentarea paşnică a diferendelor internaţionale, precum Tratatul pentru reglementarea paşnică a conflictelor dintre statele americane (Tratatul de la Londra, din 1923) şi Tratatul interamerican relativ la bunele oficii şi mediere (1929), Convenţia generală de conciliere interamericană (1929) şi Tratatul interamerican de soluţionarea paşnică a diferendelor (Pactul de la Bogota, 1948) ş. a.

Constituirea ONU, intrarea în vigoare a Cartei şi a multor altor acte internaţionale în

domeniu, au însemnat tot atâtea momente de progres în reglementarea şi impunerea în practica internaţională a acestui principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan. În izvorul principal al acestei ramuri de drept public internaţional, respectiv Carta, reglementările de bază, mai ales la nivel de principii, şi menţionarea mijloacelor principale convenite să asigure

73

realizarea practică, sunt cele cuprinse în Cap. I, Scopuri şi principii, art.1(1), art.2(3), Cap. VI, Rezolvarea paşnică a diferendelor, art.33-38, şi Cap.VII, Acţiunea în caz de ameninţari împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de agresiune, art.39-51

Înainte de toate, Carta instituie o obligaţie erga omnes de a „înfăptui, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea şi rezolvarea diferendelor şi situţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o violare a păcii” (art.1, alin.1), finalitate pentru care „toţi membrii organizaţiei îşi vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie” (art.2, alin.3). Aceste prevederi – cum s-a mai subliniat – definesc elementele esenţiale ale principiului fundamental al soluţionării paşnice, prin mijloace de drep internaţional, a tuturor diferendelor internaţionale, statele asumându-şi obligaţia de protejare a valorilor fundamentale ale societăţii internaţionale contemporane, fără recurgerea la forţă.

Într-un bilanţ incomplet, autorii de specialitate apreciază că, în domeniul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, pot fi enumerate, până în zilele noastre, peste 30 de acte (instrumente) internaţionale, generale sau regionale. Dintre acestea, în Dr. internaţional public actual, de o importanţă aparte cred că sunt declaraţiile şi rezoluţiile Adunării Generale a ONU, adevărate „acte normative cadru” în domeniu.

De fapt, în documentele internaţionale în domeniu sunt reglementate două principii fundamentale complementare, inseparabile sub aspectul realizării practice – cel al soluţionării exclusiv prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale şi cel al nerecurgerii la forţă sau ameninţarea cu forţa. Astfel, aceste principii sunt menţionate împreună în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare la Principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970), care, după cum am arătat şi mai sus, prevedea clar că „războiul de agresiune constituie crimă contra păcii, care angajează responsabilitatea în conformitate cu dreptul internaţional”. Alte documente internaţionale de aceeaşi sorginte au lămurit şi detaliat aspecte de substanţă sau practice ale principiului soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace de drept internaţional. Printre acestea, se înscriu şi rezoluţiile Adunării Generale a ONU despre Reglementarea paşnică a diferendelor între state (nr. 34/102, din 14 decembrie 1979, nr. 35/160, din 15 decembrie 1980 şi nr. 36/110 din 10 decembrie 1981), precum şi Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale (Declaraţia de la Manila), adoptată prin Rezoluţia nr.37/10, din 15 nov.1982.

În acest document internaţional, se reitereză că obligaţia statelor de reglementare paşnică se aplică tuturor diferendelor internaţionale, oricare ar fi gravitatea sau natura lor şi, ca o noutate importantă, este stabilirea obligaţiei statelor-părţi la un diferend, precum şi a statelor terţe, de a se abţine de la orice act susceptibil de a agrava situaţia care a generat diferendul. Astfel, în art.13, se precizeză că „nici existenţa unui diferend, nici eşecul unei proceduri de reglementare paşnică a unui diferend nu autorizează unul sau altul dintre statele părţi la un diferend de a recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa”.

Ulterior, şi la nivel regional, ca în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990, adoptată la reuniunea la nivel înalt a statelor participante la CSCE, s-a reafirmat principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state şi s-a hotărât să se pună „la punct mecanisme de prevenire şi rezolvare a conflictelor între statele-părţi”, iar Declaraţia Mileniului (Rezuluţia Adunării Generale ONU nr.55/2 din 2 sept. 2000) reconfirma dimensiunea universală a cestui principiu fundamental al Dr. internaţional public contemporan.

2. Noţiunea de diferend internaţional (şi de „situaţie”)

Termenul comun din documentele internaţionale „diferend” desemnează variatele

74

contradicţii (conflicte) de interese, de natură juridică sau politică, dintre statele lumii. Altfel spus, diferendul înseamnă o neînţelegere, un dezacord sau litigiu între două sau mai multe state, cu privire la un drept, pretenţie ori interes.

„Oficial”, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională definea diferendul internaţional drept „un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese”.

Diferend internaţional mai înseamnă, într-un sens foarte larg, o neînţelegere, o opoziţie între două sau mai multe state, care au atins stadiul în care părţile şi-au formulat pretenţii sau contrapretenţii şi care constituie un element de tulburare a relaţiilor dintre ele.

Diferendele internationale se pot naşte nu numai între state, ci şi între acestea şi organizaţii internationale sau numaiintre organizatii internationale.

Între posibilele diferende internaţionale, o importanţă deosebită o au situaţiile internaţionale, care ar putea duce la încălcarea păcii. Carta ONU, în art.34, stabileşte dreptul Consiliului de Securitate de a „ancheta orice diferend sau orice situaţie, care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ce ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”. Acelaşi document internaţional, în art.36 (3), stabileşte că „în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie sa fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii”. În consecinţă, Jurisdicţia internaţională consideră că toate diferendele sunt juridice, până la proba contrarie, dacă cererea reclamantului are sau nu temei de drept, iar adăugarea „situaţiei” în contextul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, trebuie avută în vedere, în scopul de a se lua măsuri ca aceasta să nu aibă drept consecinţă declanşarea unui diferend, care ar pune în pericol pacea internaţională. De altfel, situaţiile au, în conceptia Cartei, un caracter similar cu diferendul.

S-a considerat, uneori, că există o deosebire între diferendele cu caracter politic şi cele cu caracter juridic, dar diferendele internaţionale au, întotdeauna, şi un caracter politic, chiar dacă unele dintre ele ar prezenta mai accentuat una dintre aceste caracteristici.

După cum am mai arătat, în acest sens, art.l (2) din Cartă prevede, printre altele, că unul dintre scopurile organizaţiei este de a înfăptui, prin mijloace paşnice, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o atingere a păcii.

Părţile trebuie să facă eforturi în scopul de a reglementa cu promptitudine diferendele internaţionale dintre ele prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, reglementare judiciară, recurgerea la organisme sau acorduri regionale sau alte mijloace paşnice, la alegerea lor (Rezolutia nr. 2625 a Adunării Generale).

De asemenea, potrivit Declaraţiei din 1970 şi Declaraţiei de la Manila, statele-părţi la diferend trebuie să aplice cu bună-credinţă acordurile încheiate între ele. Întrucât recurgerea la forţă, la agresiune, este o crimă internaţională, părţile la un diferend, dacă nu au ajuns la un acord prin unul dintre mijloacele de reglementare a diferendelor enuntate mai sus, trebuie să continue să caute reglementarea diferendului prin alte mijloace asupra cărora au căzut de acord.

3. Principalele mijloace şi proceduri de drept internaţional de soluţionare paşnică a diferendelor şi situaţiilor internaţionale

Aceste mijloace şi proceduri, prevăzute în documentele menţionate mai sus, se pot grupa în: a) - mijloace şi proceduri politico-diplomatice, care sunt negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea; b) - mijloace şi proceduri jurisdicţionale, care sunt arbitrajul şi justiţia internaţională, şi c) - alte modalităţi, la alegerea părţilor (inclusiv, cele din cadrul organismelor şi organizaţiilor internaţionale).

75

Reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace şi proceduri politico-diplomatice Aceste posibilităţi aparţin modurilor „clasice” de reglementare paşnică a diferendelor, mai

vechi. Ele sunt folosite, de cele mai multe ori, în afara unui cadru instituţional, pentru a reglementa fie diferende de importanţă redusă, fie, dimpotrivă, prea importante din punct de vedere politic, pentru a permite intervenţia unei organizatii internaţionale. Există posibilitatea trecerii de la o procedură politico-diplomatică la alta, elementul fundamental constituindu-l negocierea. Negocierea

Negocierea a deţinut întotdeauna un loc central în cooperarea internatională, cu începere din cele mai vechi timpuri, indiferent de obiectul acestora (dispute politice, juridice, economice, teritoriale, etnice etc.).

Negocierilor nu li se aplică reguli stricte de procedură. Toate elementele negocierilor şi condiţiile pentru desfăşurarea lor se stabilesc de părţile în diferendul respectiv.

Totodată, în desfăşurarea negocierilor trebuie avut în vedere art.2, paragraful 3 din Carta ONU, în sensul că negocierea, ca şi celelalte mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor, trebuind să fie conformă cu imperativul de a nu pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională şi nici justiţia, condiţie generală pentru toate mijloacele paşnice. Totodată, această dispoziţie din Cartă a fost interpretată ca o obligatie generală a statelor membre de a nu se sustrage de la negocierea oferită de un alt stat cu care se află în litigiu. Este o obligaţie care nu se aplică numai statelor membre ale ONU, ci face parte din dreptul internaţional general contemporan.

Declaraţia de la Manila subliniază faptul că negocierea directă, ca mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, se caracterizează prin supleţe (negocierea poate fi folosită pentru soluţionarea oricărui diferend de ordin politic, tehnic, juridic etc.) şi prin eficacitate (în viaţa internaţională, statele recurg, adesea, la negocieri pentru rezolvarea problemelor litigioase, multe dintre acestea fiind soluţionate pe această cale). Deci, negocierile nu au doar un rol de preîntâmpinare a conflictelor sau de a le opri atunci când acestea au izbucnit, ci, mai mult, oferă posibilitatea părţilor ca, în cadrul convorbirilor directe, să stabilească singure viitoarele reglementări. Negocierile diplomatice între părţile în conflict constituie, în mod natural, mijlocul cel mai simplu şi mai eficace de a ajunge la o reglementare satisfăcătoare.

Se poate observa că, în doctrina şi în jurisprudenţa internaţională, a fost consacrat principiul anteriorităţii negocierilor, aspect care însă n-a fost reţinut în Carta ONU şi nici în alte documente, cum ar fi Declaraţia privind principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi la cooperarea între state.(1970)

Se mai poate adăuga că negocierile trebuie desfăşurate cu bună-credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat.

Un tip de negocieri sunt considerate şi consultările; ele nu sunt prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU, dar sunt incluse într-un număr de tratate ca mijloc de reglementare a litigiilor legate de aplicarea sau interpretarea tratatelor respective.

În alte tratate, consultările sunt considerate ca o fază preliminară a procesului de reglementare a diferendelor (art.XI al Tratatului de la Washington, din 1959, privind regimul juridic al Antarcticii; art XXV al Convenţiei din 1980 privind conservarea faunei şi florei marine a Antarcticii).

Consultările pot îmbrăca şi forma schimbului de vederi; acestea au un rol important în cadrul regimului instituit prin Convenţia asupra dreptului mării, din1982, în privinţa reglementării paşnice a diferendelor privind interpretarea sau aplicarea prevederilor convenţiei (art.283).

În funcţie de cadrul de desfăşurare a negocierilor, acestea pot fi: a) Negocieri bilaterale în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întâlnesc direct

sau îşi fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenţei scrise. Acest gen de

76

negocieri este facilitat de tehnica avansată a telecomunicaţiilor şi mijloacelor de transport. Negociatorii sunt, cel mai adesea, miniştrii afacerilor externe sau funcţionari ai ministerelor afacerilor externe, dar pot fi şi negociatori specializaţi; există cazuri când, fie în faza iniţială, fie în faza finală a concluziilor, la negocieri participă şefi de state sau de guverne.

Misiunile diplomatice permanente joacă şi ele un rol important în exprimarea poziţiei guvernului lor în cadrul negocierilor cu ministerul afacerilor externe, al statului în care sunt acreditate. Statele implicate într-un diferend, care n-au stabilit până în momentul respectiv relaţii diplomatice între ele, pot începe negocierile prin intermediul misiunilor lor diplomatice de pe lângă un stat terţ sau de pe lângă ONU (ex.: art.15 al Acordului din 1979 privind activităţile desfăşurate pe Lună şi alte corpuri cereşti).

b) Negocierile plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt implicate mai multe state, o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor. Statele care sunt interesate în reglementarea unui diferend, fără a fi parte la acesta, pot ţine o conferinţă internaţională, la care părţile aflate în diferend pot să nu participe, pentru a studia litigiul şi a formula puncte de vedere privind căile de soluţionare a acestuia;

c) Negocierile colective. O organizaţie internaţională poate constitui, de asemenea, cadrul optim negocierilor, atunci când soluţionarea unui anumit litigiu interesează un grup de state membre ale organizaţiei respective.

Negocierile se pot desfăşura în capitala unuia dintre statele-părţi la litigiu sau, pe rând, în capitalele fiecărui stat-parte sau, în cazul negocierilor bilaterale, într-o localitate apropiată de frontiera comună, stabilită de comun acord.

În cazul negocierilor din cadrul organizaţiilor internaţionale acestea se desfăşoară, de regulă, la sediul organizaţiei, însă organul ce are competenţe în reglementarea paşnică a diferendelor poate stabili locul de întâlnire în vederea negocierilor în afara sediului organizaţiei (ex.: art.28 paragraful 3 al Cartei ONU).

Medierea şi bunele oficii Medierea este tot o procedură diplomatică de reglementare a diferendului. Se deosebeşte

de negociere, prin introducerea unui terţ în desfăşurarea negocierilor. Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat, de comun acord, de părţile aflate în diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de state, ONU sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii internaţionale cu vocaţie mondială sau regională sau o personalitate de prestigiu (om politic, jurist, expert). Terţa persoană propune o soluţie părţilor, care nu are însă un caracter obligatoriu.

Această modalitate de reglementare paşnică a litigiilor este prevăzută într-o serie de tratate multilaterale: convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, Tratatul interamerican asupra bunelor oficii şi medierii din 1936, Carta Natiunilor Unite, Pactul Ligii Statelor Arabe, Carta Organizatiei Statelor Americane, Tratatul american de reglementare paşnică (Pactul de la Bogota) din 1948, Carta Organizatiei Unitătii Africane şi Protocolul de mediere, conciliere şi arbitraj din 1964, Tratatul asupra Antarcticii din 1959, Declaratia din 1970 privind principiile dreptului internaţional, Actul final din 1975 al OSCE, Declaraţia de la Manila privind reglementare paşnică a diferendelor internationale din 1982.

Potrivit art.3 din Conventia de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internationale, din 18 octombrie 1907, oferta de mediere nu trebuie să fie considerată cu un act inamical. Dreptul de a oferi medierea este conferit puterilor străine conflictului, chiar în decursul ostilităţilor.

Art.4 prevede că rolul mediatorului constă în a pune de acord pretenţiile opuse şi de a calma resentimentele care, poate, s-au ivit între statele în conflict. Funcţiile mediatorului încetează din momentul când s-a constatat, fie de către o parte în litigiu, fie de către mediator, că mijloacele de reglementare a diferendului propuse de acesta nu sunt acceptate.

77

Procedura de mediere se poate declanşa fie la initiaţiva părţii terţe care se oferă să intervină, ofertă ce este acceptată de părtile aflate în diferend, fie la cererea părtilor aflate în conflict.

Tehnica medierii include mai multe elemente, utilizate în funcţie de natura diferendului: asigură comunicarea între părti, precizează problemele în discuţie, formulează propuneri privind desfăşurarea discuţiilor şi soluţionarea sau atenuarea problemelor litigioase. În procesul de mediere este important a se convinge părţile aflate în litigiu că mediatorul înţelege foarte bine poziţia fiecăreia, este absolut imparţial, iar scopul său este de a-şi îndeplini cât mai bine rolul de mediator în cazul de speţă.

Conform art.XII al Pactului de la Bogota, cele mai importante condiţii ce trebuie respectate sunt absenţa formalismului şi confidenţialitatea, aceasta deoarece, în plan politic, medierea este un exerciţiu foarte delicat.

Bunele oficii, prevăzute în Convenţia de la Haga, precum şi în Declaratia de la Manila, se

deosebesc de mediere prin faptul că persoana care oferă bunele oficii nu participă la negocieri şi nu formulează propuneri pentru rezolvarea controversei.

În esenţă, bunele oficii facilitează comunicarea între părti şi sunt utile dacă părţile aflate în diferend nu au relaţii diplomatice între ele sau le-au rupt.

În art.33 (1) al Cartei ONU, bunele oficii nu sunt menţionate în mod expres printre mijloacele de reglementare a diferendelor între state. Declaraţia de la Manila din 1982, în art.5, situează bunele oficii pe acelaşi plan cu alte mijloace de reglementare a diferendelor prevăzute în art.33 al Cartei.

Rolul bunelor oficii este subliniat şi în Declaratia Adunării Generale a ONU asupra prevenirii şi eliminării diferendelor şi situaţiilor care pot ameninţa pacea şi securitatea internaţională şi asupra rolului ONU în acest domeniu, din 1988.

Ancheta Ancheta internaţională se bazează pe ideea că negocierile dintre părţile aflate în diferend,

pentru găsirea unor soluţii echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoaştere corectă şi exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv. Considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi garanţia stabilirii cu exactitate a acestora, a apărut necesitatea instituirii, în acest scop, a unor comisii internaţionale de anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor.

Ancheta internaţională constă, atât în activitatea de stabilire strictă a faptelor conform convenţiilor de la Haga, cât şi în forme mai noi, mai perfecţionate, care presupun căutarea unor informaţii în beneficiul unor organizatii internaţionale cum ar fi ONU.

Consacrarea anchetei internaţionale într-un document multilateral s-a făcut, prima dată, în Convenţia de la Haga, din 1899 şi, ulterior, în Convenţia de la Haga, din 1907.

La Conferinţa din 1899, se sublinia caracterul temporizator al anchetei, de calmare a stării de spirit a părtilor în conflict, ancheta actionând ca o „supapă de sigurantă". Ancheta are însă şi o funcţie preventivă, deoarece împiedică agravarea unui diferend international. De asemenea, ea nu este o modalitate de soluţionare independentă, fiind utilizată ca o treaptă anterioară pentru o altă modalitate paşnică de soluţionare (concilierea, arbitrajul) şi având un caracter facultativ.

Ancheta trebuie să se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendinţa de a se aluneca spre analizarea aspectelor de drept justificând reţinerea statelor de a nu recurge prea des la anchetă.

Ancheta intemaţională poate fi, deci, definită ca o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional, de către o comisie desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională, comisie ale cărei concluzii au un caracter facultativ.

78

Convenţia de la Haga din 1907 descrie pe larg recurgerea la comisiile de anchetă. Acestea se instituie în diferendele internaţionale care nu privesc nici onoarea nici interesele esenţiale ale statelor şi care provin dintr-o divergenţă de apreciere asupra unor chestiuni de fapt. Comisia de anchetă se instituie printr-o convenţie specială între părţile în litigiu, care precizează faptele de examinat şi diversele măsuri pentru crearea şi funcţionarea comisiei. Aceste fapte sunt stabilite pe bază de documente, de inspecţii la faţa locului, de expertize, de audiere de martori etc.

Prin unele convenţii multilaterale şi, în special, bilaterale, de după primul război mondial, s-a încercat să se lărgească competenţa comisiei de anchetă. Specific şi pozitiv în aceste tratate era faptul că semnatarii lor se angajau să nu recurgă la război până la încheierea procedurii de anchetă.

Comisia de anchetă este, în mod liber, constituită de părţi, cu excepţia cazului când un tratat a prevăzut o comisie permanentă.

Convenţia de la Haga stipulează că vor fi aplicabile, în cazul constituirii comisiei de anchetă, aceleaşi reguli ca cele privind constituirea tribunalului arbitral.

Comisia este formată dintr-un număr impar de membri-comisari, având cetăţenia părţilor în conflict şi comisari terţi. Comisarii sunt aleşi intuitu personae, nereprezentând guvernele lor. Părţile sunt reprezentate prin agenţi speciali, care servesc ca intermediari între ele şi comisie; ei pot fi asistaţi de consilieri sau avocaţi care să susţină interesele părţilor în faţa comisiei.

Ancheta are loc în procedură de contradictorialitate. Aceasta cuprinde, în primul rând, expunerile părţilor asupra faptelor. Comisia poate examina documente, diferite acte, poate audia martori şi experţi, poate să se deplaseze la faţa locului (aceasta presupune însă acordul părţii care exercită suveranitatea asupra teritoriului respectiv). Părţile la convenţie se angajează să ofere comisiei de anchetă toate mijloacele şi toate înlesnirile necesare pentru cunoaşterea completă şi pentru aprecierea exactă a faptelor sau pentru a intra în posesia informaţiilor pe care le consideră necesare.

Lucrările şedinţelor şi documentele nu sunt făcute publice decât cu consimţământul părţilor şi prin decizia comisiei. Audierea martorilor se face separat, în prezenţa agenţilor naţionali, interogarea lor fiind făcută de către preşedintele comisiei, iar mărturiile consemnate într-un proces-verbal.

În final, Comisia de anchetă alcătuieşte un raport care, fiind limitat la constatarea faptelor, nu are caracterul unei sentinţe arbitrale, părţile având deplina libertate să decidă urmările pe care le vor da raportului.

Concilierea Primele referiri la procedura de conciliere s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale încheiate

în primele decenii ale secolului al XX-lea. În 1922, Societatea Natiunilor a adoptat o rezoluţie prin care se propunea statelor supunerea diferendelor unor comisii de conciliere. Ulterior, numeroase tratate multilaterale au consacrat concilierea ca un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor: Carta ONU (art.33), Declaraţia de principii din 1970, Carta OUA., Declaratia de la Manila din 1982 ş.a.

Această procedură asociază elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături caracteristice proprii.Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigare realizată de un organ independent, şi nu de un terţ care actionează ca mediator.

În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, ci se procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, adică la propunerea de soluţii părţilor, care se vor pronunta asupra lor.

Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la cele jurisdictionale. Se deosebeşte de acestea din urmă, prin faptul că soluţia propusă de comisia de conciliere are un caracter facultativ şi nu obligatoriu. Se aseamănă cu mijloacele jurisdicţionale de reglementare a diferendului prin faptul că se realizează printr-o procedură în contradictoriu.

79

Ea se desfăşoară prin constituirea de către părţile în cauză a unei comisii de conciliere permanente sau ad-hoc.

Comisia este formată din 3-5 membri aleşi în baza criteriului naţionalităţii, al reprezentării egale a părţilor şi al lipsei interesului direct în diferendul care urmează a fi solutionat. Pentru asigurarea imparţialitătii şi obiectivităţii comisiei de conciliere, trebuie să existe acordul părţilor atât la numirea preşedintelui, cât şi a celorlalţi membri ai comisiei.

În cazul tratatelor multilaterale care prevăd instituirea unor comisii de conciliere, se recurge la stabilirea unei liste permanente de conciliatori, alcătuită dintr-un număr fix de naţionali, desemnaţi de fiecare stat-parte la tratat.

În caz de diferend, fiecare parte alege, în mod unilateral, un membru naţional înscris pe listă, iar aceştia aleg, de comun acord, preşedintele comisiei dintre ceilalţi conciliatori înscrişi pe listă de celelalte state.

Comisia se poate întruni pe teritoriul uneia dintre părţi, al unui stat terţ sau la sediul unei organizatii internationale. Această comisie poate efectua şi o anchetă prealabilă (art.11, alin.1 din Actul general pentru reglementare paşnică a diferendelor internationale). Tot astfel, o comisie de anchetă va avea, de asemenea, şi caracter de comisie de conciliere (Convenţia generală de conciliere internaţională).

Procedural, activitatea Comisiei de conciliere se derulează în două etape: - etapa de anchetă, constând în examinarea faptelor şi administrarea probelor şi - etapa de conciliere propriu zisă, care se desfăşoară în cotradictoriu, cu ascultarea părţilor. (De fapt, Comisia îşi va stabili ea însăşi procedura, după ce va fi sesizată printr-o cerere adresată preşedintelui).

Comisia de conciliere va avea sarcina să elucideze chestiunile în litigiu, primind toate informaţiile utile prin anchetă sau altfel, şi să prezinte părţilor, în final, termenii aranjamentului.

Lucrările comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza unanimitătii comisiei şi a acordului părţilor în litigiu.

La sfârşitul lucrărilor sale, Comisia de conciliere va întocmi un proces-verbal sau un raport în care va expune rezultatele concilierii. Raportul şi recomandările comisiei, în cazul în care actionează ca organ de conciliere, nu vor avea caracterul unei hotărâri sau sentinţe arbitrale şi nu vor angaja părţile nici în ceea ce priveşte expunerea sau interpretarea faptelor, nici în ceea ce priveşte problemele juridice.

Ancheta şi concilierea sunt efectuate de comisii alcătuite din persoane ce se bucură de încrederea părtilor. În ultimii ani, concilierea, până atunci privită ca un mijloc diplomatic de reglementare a diferendelor internationale, poate fi considerată ca fiind necesar aplicabilă conform unor reguli prestabilite.

Moduri de soluţionare a diferendelor internaţionale prin proceduri jurisdicţionale – sunt cele în care rezolvarea diferendului internaţional se face prin hotărârea unui terţ (arbitru sau organ arbitral) sau instanţă judecătorească, căruia statele au convenit să-i supună cauza (sau să-i ceară opinia), angajându-se să accepte şi să execute hotărârea sa. Aceste proceduri sunt facultative, folosirea lor depinde de acordul (numit, în ambele cazuri, compromis) statelor implicate.

Arbitrajul Potrivit unei definiţii comune – este un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor

internaţionale, în care părţile, printr-o convenţie formală (compromis), se supun deciziei unei terţe părţi (arbitru), care poate fi una singură sau mai multe, şi acceptă hotărârea definitivă (sentinţa arbitrală) a acestuia, obţinută în urma unei proceduri contencioase.

80

Misiunea arbitrajului constă, în general, în a hotărî, pe baza aplicării regulilor convenite anterior de părţi şi a dreptului internaţional în ansamblu.

Arbitrajul are o lungă istorie, care începe din antichitate. Practica arbitrajului, în sensul modern, a jucat un rol însemnat înainte de sfârşitul secolului XVIII-lea, generalizându-se în secolul al XIX-lea. Rolul de arbitri era încredinţat fie papei, unui şef de stat, fie unei comisii mixte, fie unui tribunal arbitral. În 1899, se creează Curtea Permanentă de Arbitraj, care, nominal există şi acum, nefiind desfiinţată expres, fiind sesizată, pâna în 1945, cu 25 de litigii.

În cadrul ONU, s-a adoptat de către Comisia de Drept Internaţional, în 1955, un Cod privind arbitrajul. Prin compromis – un acord internaţional, am văzut, – statele convin să încredinţeze unui arbitru unic, unui organ colegial, sau unui tribunal arbitral reglementarea unui litigiu existent. Statele au deplină libertate în alegerea formei de arbitraj sau alegerea arbitrilor. Sentinţa arbitrală produce efecte numai între părţi, se bucură de autoritatea de lucru judecat, dar nu este executorie. Justiţia internaţională – se aseamănă cu arbitrajul, prin faptul că se recurge la acest mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale prin acelaşi act internaţional – compromis, sau pe aplicarea „clauzelor compromisorii” dintr-un tratat -, se bazează pe o procedură contradictorie, iar hotărârea este obligatorie. În acelaşi timp, se şi deosebeşte de arbitraj, prin faptul că justiţia internaţională este realizată de o instanţă formată dintr-un corp de judecători, aleşi pe o perioadă de timp, de un organism internaţional.

Deşi ideea este mai veche, astfel de jurisdicţii (de instanţe), s-au organizat, există de relativ puţin timp, create, firesc, prin acordul statelor, parcurgând, după primul război mondial, drumul de la instanţe ad-hoc, cu reguli şi obiective limitate, temporare, la cele permanente, cu o structură şi activitate reglementate corespunzător. Prima Curte Internaţională de Justiţie a fost înfiinţată prin art. 14 al Pactului Societăţii Naţiunilor, care, în cei 26 de ani de existenţă, a examinat 65 de cauze şi a dat un număr de avize consultative.

În prezent, deşi mai există sau se înfiinţează instanţe speciale, ad-hoc, deşi există astfel de organisme speciale regionale, cea mai importantă instituţie de acest fel, „cu vocaţie universală”, este Curtea Internaţională de Justiţie, organism specializat din Sistemul ONU, al cărui Statut este parte integrată Cartei.

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) este organismul principal jurisdicţional al ONU (cf. art. 92 din Cartă), toate statele membre ale organizaţiei fiind şi părţi ipso facto la Statutul Curţii. Instanţa, alcătuită din 15 judecători (permanenţi, deoarece, de la caz la caz, pot fi numiţi şi judecători ad-hoc), aleşi de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate (5 cetăţeni ai membrilor permanenţi, 2 din America Latină, 2 din Asia, 1 din Europa răsăriteană, 3 din Africa, 2 din Europa vestică), cu un mandat de nouă ani, are o competenţă facultativă, contencioasă sau consultativă. Plenul Curţii alege preşedintele şi vicepreşedintele. Judecătorii instanţei se bucură, în exerciţiul funcţiei lor, de imunităţile şi privilegiile diplomatice (cf. art.19 din Statut).

CIJ poate judeca numai diferendele pe care i le supun statele şi hotărârile ei sunt obligatorii numai pentru statele părţi în cauza judecată şi numai pentru acea cauză. Statele pot declara unilateral că acceptă competenţa obligatorie a Curţii. Specific acesteia este faptul că, în cazul în care Curtea nu include nici un judecător având cetăţenia vreuneia din părţi, acest stat poate numi un judecător ad-hoc, cu scopul de a crea garanţii speciale că interesele şi poziţiile fiecărei părţi vor fi avute în vedere.

Aspecte din procedură: - sesizarea se face prin notificarea compromisului; - părţile sunt asistate de consilieri sau avocaţi; - se desfăşoară în două faze – faza orală şi faza scrisă; - se pot lua măsuri conservatorii; - examinarea excepţiilor preliminarii;

81

- dezbaterile sunt publice; - deciziile se iau cu majoritate de voturi şi sunt motivate; - se pot formula declaraţii, opinii separate sau dizidente; - deciziile sunt definitive şi, în general, nu sunt atacabile (în cazuri excepţionale, se poate cere revizuirea). Dreptul aplicabil – vezi mai sus, trimiterile la art.38 din Statut.

XI. Răspunderea internaţională în dreptul internaţional public

După cum se ştie, instituţia răspunderii juridice defineşte, implicit, şi un principiu comun

al dreptului, reglementat în orice ramură a acestuia. Acest principiu general prevede că orice încălcare a unei obligaţii prevăzută într-o normă juridică declanşează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu, caracterizând atât ordinea juridică internă cât şi ordinea juridică internaţională. Teoria generală a dreptului precizează că principiile generale ale răspunderii juridice sunt comune, în ordinea internă şi cea internaţională. În dr. internaţional, în ceea ce priveşte această instituţie, reglementările internaţionale privesc atât răspunderea statelor pentru acţiunile lor ilicite, cât şi răspunderea persoanelor pentru fapte pe care statele s-au angajat să le pedepsească. Acestea sunt, de fapt componentele practice ale răspunderii în dreptul internaţional.

Ca şi în dreptul intern, şi-n internaţional răspunderea juridică este un raport juridic special, care se naşte în momentul în care există un fapt ilicit imputabil subiectului răspunzător. Conţinutul acestui raport juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se leagă răspunderea.

Şi în dr. internaţional, raportul de răspundere internaţională se declanşează prin întrunirea cumulativă şi simultană a celor trei elemente constitutive (comune şi dr. intern), care sunt: 1- conduita ilicită, deci încălcarea unei norme de drept internaţional sau neîndeplinirea unei obligaţii; 2- imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internaţional; 3- producerea unui prejudiciu; (logic, se adaogă şi legătura cauzală). Aceste condiţii de angajare a răspunderii internaţionale sunt cuprinse şi în proiectul de document special, elaborat de Comisia de Drept Internaţional, referitor la răspunderea internaţională a statelor. Adoptat în 1996, sub o primă formă, a fost reluat ulterior (fiind eliminate aspectele legate de soluţionarea diferendelor internaţionale) şi adoptat în 2001, sub titlul interesant Proiect de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite, (în preocuparea de a codifica domeniul respectiv, reprezentând „sediul materiei”) şi amintite în literatura de specialitate şi-n jurisprudenţă. Mai recent, s-a convenit ca reglementările şi codificarea în domeniu să urmărească (1) răspunderea statelor pentru fapte sau acte ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional şi (2) răspunderea statelor pentru consecinţele păgubitoare rezultând din activităţi licite, deci neinterzise de dreptul internaţional (răspunderea pentru risc). Deşi în doctrină sunt concepţii diferite, în Dr. internaţional contemporan predomină opinia (însuşită şi de Comisia de Drept Internaţional în Proiectul său) că fundamentul răspunderii internaţionale îl constituie faptul internaţional ilicit (nefiind suficientă dovedirea culpei, ca în dreptul civil). Încălcarea unei norme, neîndeplinirea unei obligaţii internaţionale, oricare ar fi originea acestei obligaţii, cutumiară, convenţională sau de altă natură, constitue un fapt internaţional ilicit. Acesta poate consta într-o acţiune sau o omisiune. În practică, se face distincţia între crime şi delicte internaţionale. Fundamentul răspunderii internaţionale constă, aşa cum s-a arătat, în violarea unei norme sau neîndeplinirea unei obligaţii internaţionale, oricare ar fi obiectul obligaţiei încălcate. Problema care se ridică este însă dacă

82

neîndeplinirea unei obligaţii internaţionale dă naştere unei singure şi unice categorii de fapte ilicite, din punctul de vedere al dreptului internaţional, sau dimpotrivă, dacă trebuie să se distingă tipuri diferite de fapte ilicite şi regimuri diferite de răspundere internaţională, în funcţie de interesele ocrotite. După cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional distinge regimuri de răspundere internaţională diferite: unul corespunzând importanţei deosebite pe care o atribuie comunitatea internaţională ocrotirii anumitor interese fundamentale (ca, de exemplu, abţinerea de la acte de agresiune sau de comitere a unui genocid); altul urmând să se aplice atunci când este vorba de o obligaţie mai puţin importantă şi mai puţin generală. În acest sens, şi amintitul Proiect al Comisiei de Drept Internaţional din 1996 a inclus un articol distinct (art.19), denumit Crime şi delicte internaţionale. În alin.2 al acestui art. crima internaţională era definită drept „Faptul internaţional ilicit care rezultă dintr-o încălcare de către un stat a unei obligaţii internaţionale, atât de esenţiale pentru ocrotirea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, încât încălcarea acesteia este recunoscută ca o crimă de către această comunitate în ansamblul său,...”. Astăzi, se consideră că în dr. internaţional există „crimele contra păcii”, „crimele contra umanităţii” şi „crimele de război” propriu-zise, crima de genocid etc., drept crime internaţionale Delictul internaţional era definit în acelaşi articol, prin excludere: „Orice fapt internaţional ilicit care nu este o crimă internaţională în conformitate cu paragraful 2, constituie un delict internaţional”. În sprijinul diferenţierii mai clare dintre crime şi delicte internaţionale, s-a subliniat distincţia dintre normele imperative (jus cogens) şi cele supletive ale dr. internaţional care sunt încălcate. În practică, în cazul crimelor internaţionale, încălcarea obligaţiilor autorizează şi alţi subiecţi decât statul direct lezat să invoce răspunderea, în timp ce, în cazul delictelor internaţionale, numai statul direct lezat are dreptul de a invoca răspunderea statului autor al faptului ilicit. (În Proiectul... din 2001, aceste reglementări „explicative” nu mai există). Imputabilitatea faptului ilicit Statul (de fapt, şi ceilalţi subiecţi de dr. internaţional) îşi angajează răspunderea, în condiţiile de mai sus, pentru fapte ilicite comise de persoanele reprezentând: - oricare autorităţi (organe) statale – legislative, executive, judecătoreşti, centrale sau locale; - persoanele sau organele care nu sunt autorităţi (organe) ale statului, dar sunt împuternicite de stat să exercite atribuţii de autoritate guvernamentală; - organe ale altui stat, dacă au fost puse la dispoziţia sa de acest stat; - mişcări insurecţionale , care formează noul guvern; - statul respectiv sau oricare autorităţi (organe), în cazul în care confirmă sau îşi însuşesc faptele respective ca fiind ale sale (lor). În ceea ce priveşte actele ilegale ale particularilor, în principiu, statul nu este responsabil pentru conduita acestora şi actele lor nu-i pot fi imputate. Cu toate acestea, răspunderea statului poate fi angajată, prin omisiune, în cazurile în care organele sale nu au luat măsurile obişnuite de diligenţă pentru împiedicarea unei infracţiuni, identificarea şi pedepsirea autorului.

Împrejurări (cauze) care exclud caracterul ilicit al faptului - pot decurge din conduita victimei, sau pot fi independente de voinţa acesteia. În prima categorie sunt incluse consimţământul victimei, legitima apărare şi contramăsurile sau represaliile. Din cea de-a doua categorie fac parte forţa majoră şi cazul fortuit, starea de primejdie şi starea de necesitate. Consimţământul victimei (statul, organizaţia internaţională, autoritatea sau organul guvernamental).

83

În principiu, consimţământul unui stat la o încălcare a unei obligaţii internaţionale de către un alt stat face ca această încălcare să nu poată fi imputată autorului ei, respectivului stat. De fapt, Comisia de Drept Internaţional a precizat condiţiile în care consimţământul statului poate fi invocat ca o cauză exoneratoare de răspundere. Se cere, astfel, ca acest consimţământ să fie expres şi valabil exprimat, să fie prealabil comiterii faptului şi să nu privească încălcarea unei norme de jus cogens. Legitima apărare Firesc, acţiunile unui stat, neconforme cu dreptul internaţional, nu pot constitui temeiul răspunderii internaţionale a acelui stat, dacă au fost întrprinse în legitimă apărare, deci ca răspuns la actele ilicite ale altui stat îndreptate împotriva sa. Primul, care a determinat prin actele sale ilicite reacţia de legitimă apărare a statului victimă nu poate, astfel, invoca caracterul ilicit al conduitei acestuia Comisia de Drept Internaţional, în art. 34 al proiectului său, consacră principiul tradiţional al legitimei apărări, dar evită o interpretare, specifică dreptului internaţional, a acestei noţiuni, făcând doar o trimitere la art. 51 al Cartei ONU. Contramăsurile sau represaliile – reprezintă acţiuni necomforme cu dreptul internaţional, dar legitime, întrucât sunt luate de un stat ca răspuns la o conduită ilicită a altui stat împotriva sa (art. 30 din proiectulCDI). Contramăsurile sunt însă limitate la acţiuni care nu implică folosirea forţei sau ameninţării cu forţa .

Forţa majoră şi cazul fortuit - anulează caracterul ilicit al conduitei statului, numai în condiţiile în care evenimentul respectiv să fi fost imprevizibil sau irezistibil (în afara controlului statului), iar statul să nu fi contribuit la producerea lui sau să nu-şi fi asumat riscul producerii situţiei respective. Starea de primejdie este situaţia în care un stat decide, în mod deliberat, încălcarea unei obligaţii internaţionale, în faţa unei primejdii care ameninţă interese majore ale cetăţenilor săi. Este, de exemplu, cazul violării spaţiului maritim sau aerian al unui stat de către navele sau aeronavele altui stat, ameninţate de intemperii sau avarii. Starea de primejdie trebuie să aibă un caracter extrem; să rezulte că actul ilicit nu s-a produs ca urmare a unor manevre dolozive şi încălcarea obligaţiei internaţionale reprezintă o alternativă preferabilă în raport cu pericolul care se urmăreşte a fi evitat. Starea de necesitate – pentru a exonera de răspundere, nu poate fi invocată de statul-autor al comportamentului ilicit, decât atunci când respectivul comportament (fapte prin care se încalcă normele de dr. internaţional) era singura modalitate de a salva interesele sale fundamentale în faţa unui pericol grav şi iminent. În literatura de specialitate, sunt considerate printre astfel de interese fundamentale, cele legate de statutul teritorial, forma de guvernământ, independenţa ori capacitatea de acţiune a statului respectiv. Comisia de Drept Internaţional, pentru a evita utilizarea abuzivă a acestui concept, a reţinut posibilitatea de a se invoca starea de necesitate într-o formă restrictivă (art.33). Declararea stării de necesitate pentru acoperirea caracterului ilicit al conduitei unui stat trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: - norma încălcată să nu fie o normă de jus cogens; - să nu fie puse în pericol interesele vitale ale unui alt stat; - obligaţia internaţională încălcată să nu fi fost expres exclusă, prin clauzele unui tratat între cele două state, de la posibilitatea de a fi invocată ca stare de necesitate.

84

Prejudiciul şi formele de reparare a acestuia în dreptul internaţional Am arătat mai sus, că producerea unui prejudiciu (material sau moral) prin faptul (conduita) ilicit(ă) al statului este un element necesar al angajării răspunderii internaţionale. Pentru a fi element al răspunderii, statul lezat este cel care trebuie să demonstreze raportul de cauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită a celuilalt stat. În general, cauzalitatea se apreciază conform evidenţei, bunului simţ, deducţiei logice, fiind deci vorba de o cauzalitate naturală, directă. În acelaşi timp, prejudiciul trebuie să fie individualizat, să afecteze un subiect de drept internaţional determinat. De la această cerinţă fac excepţie încălcările grave ale dreptului internaţional, calificate drept crime internaţionale, în care cazuri dreptul de a invoca răspunderea internaţională aparţine oricărui stat membru al comunităţii internaţionale. Conduita ilicită poate afecta bunuri ori activităţi economice ale statului victimă, în care cazuri prejudiciul este, din punct de vedere economic, cuantificabil, deci material (putând deci face obiectul unei reparaţii în natură sau, mai ales, prin echivalent pecuniar). Prejudiciul moral, imaterial prin natura sa, are un caracter abstract. Este prejudiciul adus onoarei şi demnităţii unui stat, suveranităţii sale, cum ar fi, de exemplu, arderea drapelului de stat, violarea spaţiului aerian de aeronavele militare ale altui stat. În practică, prejudiciu poate fi direct sau mediat. Astfel, poate fi direct, atunci când privesc statul ca atare (de exemplu, a fost defăimat drapelul, teritoriul său a fost invadat, a fost poluată marea sa teritorială). Prejudiciul este direct şi atunci când afectează un organ sau agent al statului (încălcarea inviolabilităţii localurilor ambasadei, neacordarea imunităţii de jurisdicţie sau de execuţie). Prejudiciul are caracter mediat, atunci când victima nu este statul sau unul din organele ori agenţii săi, ci persoane fizice sau juridice de drept intern. Acestea, nefiind subiecte de drept internaţional, nu pot acţiona direct statul autor al prejudiciului, pentru repararea acestuia. Doar statul naţional al victimei, în numele protecţiei diplomatice pe care decide să o acorde acesteia, poate să-şi asume plângerea individuală şi să o transforme într-un raport între state. Este important de subliniat că, în această situaţie, statul protector nu valorifică, în plan internaţional, dreptul persoanei protejate, ci un drept al său, propriu, „de a face să se respecte, în persoana resortisanţilor săi, dreptul internaţional”. . În legătură cu formele de reparare a prejudiciului, art. 34 al Proiectului... amintit prevede: „Repararea completă a prejudiciului cauzat de faptul internaţional ilicit va lua forma restituirii, despăgubirii şi satisfacţiei, fie singure sau combinate...”.

În cazul daunelor materiale, reparaţia constă în „restituţio in integrum”, adică restabilirea situaţiei anterioare comiterii faptului ilicit. Dacă aceasta nu mai este posibilă, există obligaţia de despăgubiri echivalente. Repararea prin echivalent (despăgubirile) este forma de reparare cel mai frecvent folosită şi este aplicabilă prejudiciilor materiale, dar şi celor morale, în cazurile în care acestea din urmă nu pot fi reparate printr-o altă modalitate. Satisfacţia este forma specifică de reparare a unor prejudicii morale. În practică, se realizează prin prezentarea de regrete sau scuze oficiale (onoruri pentru steagul jignit, pedepsirea persoanelor vinovate etc.).

Un interes recent al comunităţii internaţionale (încă insuficient reglementat) este şi cel al răspunderii statelor pentru consecinţele prejudiciabile rezultând din activităţi neinterzise de dreptul internaţional. Astăzi, ca urmare a progreselor în domeniul ştiinţei şi tehnicii, anumite activităţi desfăşurate pe teritoriul unui stat pot produce daune pe teritoriul altor state, fără ca aceste

85

activităţi să aibă caracter ilicit din punctul de vedere al dreptului internaţional. Asemenea daune pot rezulta, de exemplu, din ploile acide care provoacă schimbări atmosferice transfrontariere, evacuarea de deşeuri toxice care poluează apele râurilor, ale mărilor ca şi atmosfera, accidente în funcţionarea centralelor nucleare, anumite activităţi spaţiale etc. Specificul acestui tip de răspundere, în stadiul actual al jurisprudenţei şi doctrinei, constă în faptul că principiul riscului nu este recunoscut ca temei general al răspunderii statelor, dar este luat în considerare în regimuri particulare de răspundere, stabilite prin convenţii internaţionale privitoare la anumite categorii de activităţi, ca, de exemplu, în Uniunea Europeană. În general, în dreptul internaţional, s-au încheiat până acum, mai ales, tratate internaţionale ce intervin în patru domenii de activitate, care prezintă un grad înalt de periculozitate: - utilizările paşnice ale energiei nucleare; - poluarea cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante; - lansarea de obiecte în spaţiul cosmic; - protecţia mediului natural. În aceste domenii (şi multe altele), reglementarea internaţională este „un şantier deschis”. Având în vedere că se dezvoltă noi activităţi susceptibile de a fi luate în considerare (cum ar fi, de exemplu, emiterea de diverse radiaţii, ingineria genetică sau alte posibile manipulări ale unor procese naturale), deja în cadrul Comisiei de Drept Internaţional s-a ajuns la elaborarea unor norme privitoare la conduita statelor în legătură cu asemenea activităţi şi atribuirea răspunderii. Aceste norme (uneori sunt denumite chiar principii), vizează: - libertatea de acţiune a statului, în sensul de a permite pe teritoriul său orice activitate umană, considerată potrivită, care trebuie să fie compatibilă cu protecţia drepturilor emanând din suveranitatea altor state şi drepturile omului; - cooperarea, ce implică necesitatea coordonării activităţilor între statele autoare a prejudiciului şi statele „victimă”, în vederea prevenirii sau minimalizării riscului daunelor transfrontaliere sau, dacă acestea s-au produs, pentru limitarea efectelor lor, atât în statul de origine cât şi în statul „victimă”; - prevenirea şi reparaţia, ca principii ale conduitei statelor în activităţile susceptibile să producă daune transfrontaliere.

XIII. Diplomaţia. Elemente de drept diplomatic şi consular De la bun început, se înţelege că sunt părţi („dezmămbrăminte”) ale Dreptului internaţional public, având domenii (obiecte) speciale de reglementare, cu aceeşi finalitate ultimă-consolidarea păcii şi colaborarea reciproc avantajoasă.

După cum se ştie, noţiunea centrală provine din cuvântul „diploo”, care, în greaca veche, însemna „a duplica”. Astfel, trimisul care purta un act oficial, care să-i ateste calitatea de reprezentant, întocmit în dublu exemplar (originalul fiind păstrat în arhivă) era numit „diplomat”. În timp, termenul s-a răspândit cu sensul de trimis, reprezentant al unui suveran, stat, având asupra sa exemplarul după acest document („diploma”) care îi confirma statutul, sens păstrat şi-n prezent. În istorie, Veneţia trimitea astfel de reprezentanţi încă din sec. al XIII-lea, apoi Florenţa, în 1455, (ducele de Milano, Francesco Sforza, trimitea primul reprezentant permanent la Genova), iar din 1645, termenul a început să fie folosit în Anglia. Reprezentanţa permanentă a devenit, treptat, forma principală de reprezentare diplomatică. Ea s-a generalizat după Pacea Westphalică (1648), când, instituirea unui echilibru european, a „obligat” statele europene să se supravegheze reciproc. În epoca moderna şi contemporană, termenul direct derivat, diplomaţie, s-a impus cu înţelesul de activitate politico-juridică al cărei obiect îl constituie desfăşurarea relaţiilor pe care

86

un stat le are cu alte state, sau în cadrul unei organizaţii internaţionale, activitate efectuată de organele sau autorităţile care reprezintă statul în relaţiile internaţionale.

Ca activitate specifică, diplomaţia, se realizează prin folosirea unor mijloace proprii, cum ar fi: - reprezentarea permanentă a statelor, - tratativele, - corespondenţa diplomatică, - participarea la conferinţele internaţionale, - participarea la activitatea organizaţiilor internaţionale. Conceptul de diplomaţie este echivalent cu cel de dialog, fiind – ca metodă - opusă războiului şi, în general, politicii de forţă.

În literatura de specialitate, diplomaţia este prezentată fie ca o ştiinţă, fie ca o artă. Ca ştiinţă, diplomaţia ar avea ca obiect studierea relaţiilor juridice şi politice ale

diverselor state, precum şi a intereselor care le generează. Ca artă, diplomaţia ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaţionale şi ar

implica aptitudinea de a ordona şi a conduce negocierile politice. În accepţia sa generală, diplomaţia reprezintă calea de menţinere a unor relaţii paşnice, de cooperare şi de înţelegere între toate statele, cu respectarea personalităţii fiecăruia. În cazul unor neînţelegeri, diplomaţia este chemată să contribuie nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state, stingându-se un anumit diferend şi eliminându-se sau atenuându-se cauzele care l-au determinat. De aceea, doctrina contemporană prezintă diplomaţia ca o activitate oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată prin negocieri, corespondenţă şi alte mijloace specifice, în scopul realizării obiectivelor de politică externă ale statului şi a apărării drepturilor şi intereselor statului (şi cetăţenilor săi) în străinătate. Se poate observa legătura strânsă dintre diplomaţie şi ideea de „negociere”. (În acest sens, Harold Nicolson definea diplomaţia ca „folosirea tactului, subtilităţii şi îndemânării în orice negociere sau tranzacţie”).

Desigur, diplomaţia nu elaborează politica unui stat, care este un atribut al statului, ci ea este un instrument, o tehnică în slujba acestei politici. Diplomaţia este o activitate de stat, realizată de anumite organe special create în acest sens.

Potrivit acestor considerente, se poate defini diplomaţia şi ca activitatea unor organe ale statului, de stabilire, menţinere şi dezvoltare de relaţii cu alte state, apărând drepturile şi interesele lui (şi ale cetăţenilor) în exterior, pentru realizarea scopurilor urmărite de politica externă.

Organizarea şi desfăşurarea activităţii diplomatice au trebuit să fie, în decursul timpului, reglementate; unele din aceste reguli au rămas în stadiul de uzanţe diplomatice, aplicarea lor făcându-se pe baza curtoaziei internaţionale (comitas gentium), iar o altă parte au căpătat caracterul de norme juridice.

De aici, concluzia firească că dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internaţional, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care se referă la organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru relaţii externe.

Crearea dreptului diplomatic a fost determinată, în mod istoric, de necesitatea apariţiei unor reguli, la început sub formă de uzanţe, care să reglementeze activitatea diplomatică. După cum am arătat (de fapt, am scris), iniţial, aplicarea acestor reguli avea la bază curtoazia (comitas gentium). Cu timpul, aceste uzanţe au căpătat caracter de norme de drept internaţional cutumiar, norme care, ulterior, au făcut obiectul codificării. Pornind chiar de la definiţie, se poate sublinia că dreptul diplomatic are un rol instrumental. De aceea, este uşor de precizat că tratatul şi cutuma sunt considerate izvoarele principale ale dreptului diplomatic.

După cum se ştie, astăzi, conform Dr. internaţional, pot întreţine relaţii diplomatice (au drept de legaţie, vezi mai jos):

87

- statele; - organizaţiile internaţionale; - mişcările de eliberare naţională; - Sfântul Scaun (Vaticanul); - Ordinul Militar Suveran de Malta.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii diplomatice, desfăşurate atât de autorităţile interne cât şi de organele externe ale statului, pentru relaţiile internaţionale, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale.

Este îndeobşte cunoscut că stabilirea direcţiilor politicii externe, a strategiei si metodelor de realizare a acesteia, este un atribut al statului, beneficiind de suveranitate şi independenţă. În realizarea politicii externe a statului, un rol deosebit îl au organele statului pentru relaţiile internaţionale.

Aceste organe se pot grupa în două categorii : - organe interne ale statului pentru relaţiile internaţionale ; - organe externe ale statului pentru relaţiile internaţionale.

Criteriile de demarcaţie între aceste două categorii de autorităţi şi organe sunt determinate de competenţa pe care o au şi de locul lor în ierarhia sistemului de autorităţi şi organe ale fiecărui stat.

În România, activitatea de fundamentare, de realizare a politicii externe este exercitată de următoarele autorităţi şi organe:

a) Parlamentul României; b) Preşedintele României, ale cărui atribuţii în domeniul politicii externe sunt :

- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile; - la propunerea Guvernului, acreditează si recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea misiunilor diplomatice.

c) Guvernul - ca autoritate a administraţiei de stat exercită conducerea generală şi în domeniul relaţiilor cu alte state şi ia măsuri pentru încheierea acordurilor internaţionale;

d) Primul-ministru - execută atribuţiile de reprezentare, invită şi primeşte reprezentanţii altor state, încheie, în numele statutului, acorduri internaţionale;

e) Ministerul Afacerilor Externe - constituie organul executiv cu atribuţii de a organiza şi desfăşura direct relaţiile externe ale statutului, având printre atribuţii: - aduce la îndeplinire sarcinile pentru înfăptuirea liniei generale a politicii externe, - apără în străinătate drepturile şi interesele statului român, al cetăţenilor români şi ale persoanelor juridice române; - duce tratative şi participă la tratative în vederea încheierii de tratate internaţionale, negociază şi încheie acorduri de colaborare, organizează, îndrumă şi controlează misiunile diplomatice şi oficiile consulare.

f) Ministerul Comerţului - este organul prin intermediul căruia se înfăptuiesc relaţiile economice cu alte state, având următoarele atribuţii : - iniţierea de acţiuni care să lărgească continuu relaţiile economice externe ale statului; - negocierea şi încheierea de acorduri şi convenţii comerciale şi de cooperare economică internaţională; - asigură îndrumarea şi coordonarea generală a activităţii de comerţ exterior şi cooperare economică.

Statul, în virtutea suveranităţii sale, poate, pe bază de reciprocitate şi consimţământ, să stabilească relaţii diplomatice cu alte state şi să creeze misiuni diplomatice şi consulare pe teritoriul acestora.

88

Dreptul statelor de a trimite misiuni diplomatice, precum şi de a primi astfel de misiuni este numit drept de legaţie. Acest drept de legaţie poate fi activ, constând în trimiterea de misiuni diplomatice şi pasiv, când se referă la primirea unor astfel de misiuni.

Dezvoltarea relaţiilor dintre state şi a legăturilor multilaterale dintre ele au determinat în decursul anilor crearea din partea unui stat, pe bază de reciprocitate, pe teritoriul altui stat, a unor organe cu activitate permanentă, care să asigure apărarea intereselor statului şi ale cetăţenilor săi precum şi amplificarea continuă a relaţiilor politice, economice şi de altă natură. Acestea, de regulă, sunt grupate în : - misiuni (reprezentanţe) diplomatice; - oficii (reprezentanţe) consulare.

Primele se grupează în: 1) misiuni permanente, care reprezintă, cu caracter de continuitate statul acreditant în

statul acreditar şi 2) misiuni cu caracter temporar („ad hoc”). În doctrină, misiunile permanente se împart în două categorii: - misiuni de tip clasic (ambasadă, legaţie, în funcţie de rangul acestora); - misiuni de tip nou (misiunile permanente ale statelor pe lângă organizaţiile

internaţionale şi misiunile organizaţiilor internaţionale pe lângă state). Misiunile cu caracter temporar, denumite misiuni speciale, pot avea ca obiect :

- negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat, în probleme economice şi altele; - participarea la acţiuni cu caracter ceremonial; - marcarea unui eveniment ; - cu caracter de etichetă (în legătură cu schimbări în conducerea unui stat); - delegaţi la conferinţe, reuniuni si organizaţii internaţionale; - misiuni în scopul de a întări relaţiile de prietenie dintre cele două state, misiuni de bunăvoinţă, îndeplinite de şefi de state, de guverne, miniştri, reprezentând un gest de curtuazie, putând fi folosite pentru tratative în problemele dintre cele două state; - trimişi itineranţi ai unui şef de stat şi ai unui guvern sau organizaţii internaţionale, împuterniciţi temporar pentru a participa la soluţionarea unor anumite probleme internaţionale; - observatori, reprezentanţi ai unor state sau organizaţii internaţionale sau la sesiuni sau conferinţe ale unor organizaţii internaţionale, fără a avea drept de vot şi de semnare a docu-mentelor ce se adoptă, dar putând participa, de obicei, la discuţii.

Ambasadele - sunt misiunile diplomatice clasice, permanente, cele mai importante, cu cel

mai înalt grad de reprezentare a unui stat, fiind conduse de un ambasador. Legaţia este o misiune diplomatică permanentă, de rang inferior ambasadei, în fruntea ei

se află un ministru plenipotenţiar sau ministru rezident. Misiunea diplomatică permanentă are o structură mai mult sau mai puţin complexă.

Organizarea ei internă este de competenţa statului acreditant (trimiţător). În principiu, în structura misiunii diplomatice permanente se constitue următoarele compartimente funcţionale:

a) cancelaria (secţia principală a misiunii); b) biroul economic şi comercial; c) biroul ataşatului militar; d) biroul ataşatului cultural; e) biroul de presă; f) cancelaria consulară. Documentul (actul normativ) juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi

desfăşoară activitatea misiunile diplomatice, funcţiile şi finalitatea acestora este Convenţia de la Viena din 1961.

89

Astfel, în temeiul art. al acestui act normativ, misiunea diplomatică are următoarele funcţii: - reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar; - ocroteşte în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional; - poartă tratative cu guvernul statului acreditar, - se informează, prin toate mijloacele legale, de condiţiile şi evenimentele din statul acreditar şi comunică acestea statului său; - promovează relaţii de prietenie si dezvoltă cooperarea economică, culturală şi ştiinţifică între statul acreditant si cel acreditar; - în afară de acestea, reprezentanţele diplomatice pot îndeplini şi funcţii consulare.

Misiunea diplomatică permanentă are şi obligaţii faţă de statul acreditar. Printre aceste obligaţii enumerăm :

- respectarea suveranităţii statului acreditar; - neamestecul misiunii diplomatice în treburile interne ale statului acreditar şi respectarea

de către aceasta a legilor statului respectiv; - obligaţia de a nu folosi localurile misiunii într-un mod incompatibil cu funcţiile

misiunii. Toate problemele pe care misiunea diplomatică le are de tratat cu statul acreditar sau cu

persoanele aflate sub jurisdicţia acestuia, trebuie să fie discutate prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar, care desfăşoară o activitate de mediere între misiunea diplomatică şi. statul acreditar, sau un alt minister convenit.

Convenţia de la Viena fixează şi pentru statul acreditar o serie de obligaţii faţă de misiunea diplomatică:

- trebuie să acorde înlesniri misiunii diplomatice, în vederea realizării funcţiilor sale; - să faciliteze misiunii diplomatice achiziţionarea localurilor necesare;

- să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său, cu excepţia zonelor declarate interzise; - să asigure misiunii posibilitatea de a comunica liber cu statul său.

Personalul unei misiuni diplomatice este numit de statul acreditant, care stabileşte după

aprecierea sa numărul acestuia. Acest personal se împarte în trei categorii: a) personalul diplomatic, care este alcătuit, pe lângă şeful misiunii, din miniştri-consilieri,

consilieri, secretari I, II şi III şi ataşaţi. Şeful misiunii diplomatice este reprezentantul unic al statului în statul acreditar. Acesta este investit cu o competenţă generală de reprezentare şi de apărare a intereselor statului, ale persoanelor juridice si ale cetăţenilor statului său; el reprezintă statul acreditant faţă de orice persoană care se află pe teritoriul statului acreditar. Documentul în baza căruia este investit se numeşte scrisoare de acreditare. Pentru restul personalului diplomatic este suficientă numirea, cu excepţia ataşatului militar căruia i se cere, de asemenea, scrisoarea de acreditare.

În ceea ce priveşte şeful misiunii, pentru exercitarea funcţiilor sale în statul acreditar este necesar şi consimţământul acestuia (care se dă prin agrement). Necesitatea agrementului decurge din regula generală admisă că nici un stat nu este obligat să accepte o persoană pe care nu o agreează. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului.

Şefii misiunilor diplomatice se împart in trei clase: - ambasadorii, nuntii sau alţi şefi de misiuni cu rang echivalent, acreditaţi pe lângă şeful statului; un ambasador poate fi acreditat ca şef de misiune în mai multe state; mai mulţi diplomaţi cu rang de ambasador pot lucra în cadrul aceleiaşi misiuni diplomatice; - trimişii, miniştrii sau internunţii acreditaţi pe lângă şeful statului;

90

- însărcinaţii cu afaceri, acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe. b) personalul tehnic şi administrativ este alcătuit din şeful cancelariei, translatori, secretari

tehnici, cifrori, informaticieni etc. (unele state recrutează această categorie de personal din rândul cetăţenilor statului acreditar);

c) personalul de serviciu - acest personal cuprinde şoferi, curieri, portari, bucătari, grădinari, oameni de serviciu.

Inviolabilităţile, imunităţile şi privilegiile misiunilor diplomatice - sunt unele dintre

cele mai vechi practici şi concepte ale Dr. internaţional public, datând din antichitate, sub forma inviolabilităţii persoanei solului. Acordarea unui statut special misiunii diplomatice şi personalul ei pe teritoriul statului acreditar este necesară pentru îndeplinirea în condiţii cât mai bune a misiunii acestora.

În conformitate cu principiul suveranităţii, fiecare stat stabileşte regimul juridic pentru persoanele care se află pe teritoriul său, chiar dacă nu au cetăţenia lui. Ca o excepţie de la această regulă este statutul special al misiunilor diplomatice şi al personalului lor, reprezentat prin privilegii şi imunităţi diplomatice, acestea cuprinzând drepturile şi privilegiile speciale de care se bucură misiunile diplomatice, agenţii şi personalul lor în ţara de reşedinţă în vederea îndeplinirii în bune condiţii a misiunilor lor.

Recunoaşterea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice derivă din principiul reciprocităţii şi egalităţii suverane (nerespectarea lor de către statul acreditar atrage măsuri de retorsiune faţă de diplomaţii săi, din partea statului acreditant).

Inviolabilităţile constau în ocrotirea, prin anumite interdicţii şi măsuri, de către statul de reşedinţă a personalului diplomatic, localului, arhivei şi a altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, ameninţări sau presiuni, ce s-ar putea exercita asupra lor în scopul influenţării activităţii diplomatice.

Imunităţile reprezintă, în principiu, exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică si a bunurilor lor de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agenţilor şi reprezentanţelor diplomatice, cum ar fi: scutirea de a plăti impozitele locale, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare etc.

În actuala reglementare, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice şi personalul ei, este o obligaţie pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată. Totodată, conţinutul privilegiilor si imunităţilor diplomatice nu este la discreţia statelor, el fiind definit prin Convenţia de la Viena din anul 1961.

Inviolabilitatea este esenţială, deoarece aceasta presupune atât obligaţia statului acreditar de a se abţine de la orice acţiune de constângere faţă de misiunea diplomatică, cât şi obligaţia de a acorda o protecţie specială, materială şi juridică, agentului diplomatic precum şi celorlalte persoane care beneficiază de acest regim. Inviolabilitatea misiunii diplomatice cuprinde inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice şi inviolabilitatea corespondenţei diplomatice, a curierului si a valizei diplomatice. În art.22-31 ale Convenţiei… se reglementează o iviolabilitate absolută: localurile misiunii, mijloacele de transport, mobilierul şi celelalte obiecte etc.

Această inviolabilitate a sediului misiunii diplomatice se menţine şi în cazul ruperii rela-ţiilor diplomatice sau al rechemării temporare sau definitive a personalului misiunii diplomatice de către statul acreditar, sau în cazul izbucnirii unui conflict armat între statul acreditant şi statul acreditar.

Cum am arătat, de acest statut beneficiază şi arhiva misiunii diplomatice, corespondenţa şi valiza diplomatică, personalul diplomatic (persoana, locuinţele, documentele şi bunurile lor) şi curierii diplomatici.

91

Personalul diplomatic beneficiază şi de imunitatea de jurisdicţie. În temeiul acesteia, diplomatul nu poate fi urmărit în faţa tribunalelor statului acreditar şi nici nu poate fi anchetat de vreo autoritate judecătorească sau poliţienească a statului respectiv. Statul acreditar poate, cel mult, să declare diplomatul care se face vinovat de încălcarea legilor sale persoana non grata şi să ceară rechemarea lui de către statul acreditant (sau, în unele cazuri, chiar să-l expulzeze).

Diplomaţii beneficiază, alături de imunitatea de jurisdicţie penală şi administrativă şi de imunitatea de jurisdicţie civilă. Această imunitate a fost consacrată în dreptul diplomatic mai. târziu decât imunitatea de jurisdicţie penală (desigur, cu unele excepţii).

Privilegii ale misiunii diplomatice şi ale personalului diplomatic: Cu o continuitatea istorică apreciabilă, Convenţia de la Viena confirmă următoarele

privilegii: - scutirea misiunii diplomatice de impozite pe imobile; - scutirea de impozite şi taxe a încasărilor pe care le face misiunea diplomatică pentru acte oficiale.

Astfel, personalul diplomatic este scutit de impozite şi taxe de orice natură, este exceptat de la prestaţii personale în statul acreditant, precum si de la legislaţia referitoare la securitatea socială si de a se prezenta organelor statului acreditar pentru îndeplinirea formalităţilor obligatorii pentru străini.

Misiunea diplomatică beneficiază de dreptul de a arbora drapelul statului său. De asemenea, misiunea diplomatică si personalul ei mai beneficiază de scutirea de taxe vamale pentru bunurile destinate activităţii sau pentru folosinţa lor personală. De privilegii şi imunităţi diplomatice se bucură, într-o anumită măsură, şi personalul administrativ, tehnic şi de serviciu al misiunii diplomatice. Agenţii diplomatici care au cetăţenia statului acreditar sau reşedinţa lor permanentă în acest stat se bucură, conform Convenţiei de la Viena, de imunitate de jurisdicţie si inviolabilitate, doar pentru actele lor oficiale. Iarăşi, după cum se ştie, relaţiile diplomatice pot înceta prin: - dispariţia unuia dintre cei doi subiecţi de drept internaţional; - ruperea relaţiilor diplomatice; - apariţia stării de război.

Aspecte de drept consular Dreptul consular, ca şi dreptul diplomatic, constituie o parte, o ramură, (un

dezmembrământ) al Dreptului internaţional public, reprezentând totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare şi al personalului acestora.

(În general, în istorie, dezvoltarea vieţii economice, a schimburilor externe, au constituit factorii

care au determinat înfiinţarea de consulate ale principalelor puteri europene pe teritoriul Principatelor (Ţărilor) Române. Deşi acestea nu aveau, iniţial, dreptul de a întreţine relaţii diplomatice sau consulare, înfiinţarea oficiilor consulare a fost posibilă cu consimţământul Porţii. Astfel, după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a înfiinţat consulate la Bucureşti şi Iaşi. Implicarea organelor consulare ruse în viaţa politică internă a crescut progresiv, îndeosebi după afirmarea statului de „putere protectoare” al Rusiei. De asemenea, deschid consulate în Ţările Române: Austria (1783), Prusia (1785), Franţa (1798), Anglia (1803), Belgia (1838) şi Olanda (1856). În 1859, a fost deschis un consulat general al S.U.A. în Principatele Unite, care, în 1871, a negociat un tratat de amiciţie, comerţ şi navigaţie între cele două state.)

Oficiile consulare - ca şi cele diplomatice, servesc organizării şi dezvoltării relaţiilor de

colaborare dintre state. Între aceste două categorii de misiuni, există pe lângă unele asemănări şi deosebiri. Astfel, în timp ce misiunea diplomatică este acreditată pe lângă şeful statului,

92

misiunea consulară este acreditată pe lângă organele locale (din unităţile administrativ-teritoriale ale statului străin) şi are o competenţă limitată la circumscripţia consulară.

Prin circumscripţie consulară se înţelege teritoriul de competenţă în care îşi desfăşoară activitatea misiunea consulară. Competenţa teritorială a oficiilor consulare este fixată pe bază de reciprocitate şi, ca atare, şeful misiunii are dreptul să-şi exercite funcţiile consulare numai în cadrul circumscripţiei consulare unde îşi are sediul.

Consulatele sunt subordonate misiunilor diplomatice ale statului lor din statul de reşedinţă. Cadrul juridic internaţional care reglementează modul de înfiinţare, funcţiile şi scopul misiunilor este Convenţia de la Viena din 24 aprilie 1963, privind relaţiile consulare.

Sediul oficiului consular, rangul şi circumscripţia se stabilesc prin convenţie bilaterală, pe bază de reciprocitate, de către statele implicate.

Şeful misiunii consulare poartă denumirea de consul. El este obligat la prezentarea la post să prezinte patenta consulară, adică documentul de investire din partea şefului statului. În temeiul acestuia, consulul primeşte exequaturul, documentul prin care guvernul unui stat recunoaşte calitatea oficială a consulului.

Consulii sunt, după modul de investire, consuli de carieră şi consuli onorifici, cei care nu primesc o retribuţie în mod regulat de la statul trimiţător şi care se ocupă cu comerţul. Numirea sau primirea consulilor onorifici este lăsată la aprecierea fiecărui stat.

În mai sus amintita Convenţie de la Viena sunt fixate rangurile funcţionarilor consulari. Aceştia pot fi: - consul general, conducătorul (şeful) unui consulat general sau al mai multor circumscripţii consulare; - consul, şeful unei circumscripţii consulare; acesta conduce un consulat şi se subordonează ierarhic consulului general; - vice-consul, ajutorul unui consul general sau al unui consul şi care poate conduce un consulat; - agent consular, funcţionarul specialist, ce îndeplineşte funcţii administrative şi tehnice în cadrul oficiului consular.

În conformitate cu prevederile aceluiaşi act normativ, funcţiile misiunilor consulare sunt: - de a proteja, în statul acreditar, interesele statului acreditant şi ale persoanelor fizice şi juridice ale acestuia; - de a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, ştiinţifice şi culturale între cele două state, în vederea promovării unor relaţii de prietenie între ele; - de a se informa, prin mijloace licite, asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice din statul acreditar şi de a transmite aceste informaţii guver-nului propriu; - de a exercita controlul şi inspecţia asupra navelor maritime sau fluviale, precum şi asupra aeronavelor şi echipajelor lor, aparţinând statului acreditant; - oficiilor consulare le revin atribuţii şi în materia protecţiei intereselor cetăţenilor statului acreditant (eliberare de paşapoarte şi acordare de vize, acordare de asistenţă cetăţenilor statului acreditant care au reşedinţa în circumscripţia consulară respectivă); - instrumentarea de acte notariale, de acte de stare civilă, de reprezentare în justiţie, în materie succesorală etc.

Consulii exercită sarcini şi în calitate de delegat de stare civilă (pentru oficierea de căsătorii este necesară existenţa unor reguli convenţionale bilaterale ori multilaterale), ţin legătura cu misiunea diplomatică din ţara de reşedinţă, acordă asistenţă şi protecţie consulară generală, exercită funcţii notariale, de exercitare a drepturilor electorale.

Imunităţile şi privilegiile misiunilor consulare şi ale membrilor misiunilor consulare - deosebirile constau în fundamentul acestora: în timp ce, imunităţile şi privilegiile diplomatice sunt mai vechi şi îşi au temeiul atât în dreptul internaţional cutumiar cât şi convenţional,

93

imunităţile şi privilegiile consulare sunt mai recente şi sunt statornicite în tratatele internaţionale şi în practica statelor.

Acestea, în principal, sunt următoarele: - inviolabilitatea localurilor consulare şi bunurilor, a arhivelor şi documentelor consulare; - scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri ; - libertatea de deplasare;

- libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimiţător; - libertatea de comunicare cu cetăţenii statului acreditant; - dreptul de a folosi drapelul şi emblema naţională; - înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular; - uzul de a încasa drepturi şi taxe consulare.

În afară de acestea, statul de reşedinţă are obligaţia generală de a acorda orice înlesniri misiunii consulare, care sunt de natură a asigura sau uşura exercitarea funcţiilor sale.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, consulii, ceilalţi membrii ai personalului oficiului consular şi, într-o anumită măsură, membrii lor de familie, se bucură de imunităţi, inviolabilităţi şi privilegii consulare, care constituie statutul-consular: - imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă; - inviolabilitatea personală; - exceptarea de la obligaţia de a depune ca martor sau expert; - exceptarea de la obligaţia de înregistrare a străinilor şi de obţinere a permisului de şedere; - scutirea de obligaţia de a obţine permise de lucru; - scutirea de prestaţii personale; - scutiri fiscale; - scutiri de taxe vamale şi de control vamal.

Membrii postului consular beneficiază de privilegii, imunităţi de la intrarea lor pe teritoriul statului de reşedinţă, în ţările de tranzit pentru a ajunge la post, sau, dacă se găsesc deja pe teritorial statului de reşedinţă, din momentul intrării lor în funcţie la postul consular.

Membrii de familie ai agentului consular beneficiază de privilegiile, imunităţile şi inviolabilităţile statuate în Convenţia consulară de la data când agentul consular se bucură de privilegii, fie de la data intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă sau de la data la care ei au devenit membrii acestei familii.

Imunităţile şi celelalte privilegii aparţinând agentului consular încetează în mod normal odată cu funcţia sa, în momentul în care consulul părăseşte teritoriul statului de reşedinţă sau la expirarea unui termen rezonabil care a fost acordat. Dacă funcţionarul consular traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui stat terţ care i-a acordat viză, pentru a se duce la post sau pentru a se întoarce în statul trimiţător, statul terţ îi va acorda imunităţile necesare pentru a-i permite trecerea sau înapoierea. Statul terţ va proceda la fel pentru membrii familiei care locuiesc împreună cu agentul consular şi care beneficiază de privilegii şi imunităţi.