Liceul Teoretic „Eugen Lovinescu”

Diversitate tematică, stilistică și de viziune în poezia interbelică

(Studiu de caz)

Coordonator: Profesor Dr. Camelia Săpoiu

Clasa: a XI-a C

Elevi : Bălășel Bianca

Cristea Marian

Dragomir Iulia

Lucaciu Alice

06.12.2013

1

Premisă. Definirea cazului.

Perioada interbelică reprezintă o etapă de efervescență creatoare pentru poezie, care dobândește „o conștiință de sine și, deci, o existență proprie” (Nicolae Manolescu)

Ca urmare a tensiunii între originalitatea spiritului creator al unei generații de poeți valoroși și orientările literare/culturale dominate in epocă, anume modernismul, tradiționalismul, poezia română se înnoiește și cunoaște o diversitate tematică, stilistică și de viziune.

Destinul literaturii în anii 1920-1930 a fost profund marcat de doua fenomene: manifestarea simbolismului, care precede poezia modernistă interbelică și teoretizarea sincronismului de către Eugen Lovinescu. Dacă prin sincronismul lovinescian se explică, în parte, dezvoltarea întregii literaturi a epocii, inclusiv a romanului modern, experiența simbolismului european devine punctul de pornire al poeziei interbelice. Dar și romanul și poezia sunt expresii a unei noi sensibilități, citadine, care modifică relația dintre om și lume, felul în care artistul se înțelege acum pe sine și pe lumea exterioară.

Perioada interbelică înseamnă, pe de altă parte, și separarea definitivă a domeniilor literaturii, în sensul în care Nicolae Manolescu preciza în studiul „Metamorfozele poeziei”: „Poezia moderă rezultă din simbolism și simbolismul reprezintă el însuși, într-o masură, o experiență suficientă în sine, închisa. Simbolismul e nu doar un început, ci și un sfârșit. Refuzând retorica, didacticul, anectodicul, poetul simbolist încearcă să întemeieze poezia nu pe ce exprimă, nici pe funcția ei, ci pe ea însăși, ca mic univers într-un raport de paralelism cu universul real, coerent și autonom prin ritmul interior de care se lasă condus.” Ce ar trebui să înțelegem din enunțurile de mai sus? Dincolo de relația pe care criticul o stabilește cu simbolismul, este cazul să observăm o caracteristică esențială a poeziei interbelice, aceea de a-și constitui propriul domeniu și univers imaginar – de teme, motive, viziune, stil – de a deveni, „o experiență suficientă sieși”. Astfel, poezia modernă se îndepărtează, acum, definitiv, de biografic și de anecdotic, de ceea ce până atunci se constituia în puncte de pornire ale creației asociate lumii reale. Se îndepărtează, cu alte cuvinte, și de acea lirică pe care Ion Barbu o va asocia „poeziei leneșe”. Un alt fel de lirică va înlocui vechea poezie, o lirică a esențelor, în cazul lui Ion Barbu, aflată „sub constelația și în rarefierea lirismului absolut”, o lirică numită fie „poezie pură”, fie „poezia ermetică”, sau chiar „poezie metafizică”.

2

3