STILISTICA PRESEI ROMNE

I ObiectiveCursul urmrete o analiz a procedeelor stilistice ale unora din

ziaritii reprezentativi i a unora din modalitile exemplare ale

genurilor publicistice.

Pornind de la modelele fiecrui gen, cursul ine seama de realitile

stilistice ale presei de astzi scris, audio, video.

I. Stilul reprezinta expresia unei individualitati, pecetea personala pe care un ziarist o realizeaza in mod deliberat la capatul unui proces de

insusire a unor procedee lexicale si gramaticale. Astfel, ziaristul

transforma un mesaj, o informatie intr-o structura personala, pentru a

atrage atentia unui numar cat mai mare de oameni, pentru a le

influenta convingerile si a crea o stare de spirit colectiva. Stilul

ziaristului, indiferent de taramul pe care se manifesta, constituie

expresia calitativa a prezentei sale, finalitatea cautarilor sale de a

face ca ceea ce scrie sau spune sa aiba o audienta cat mai larga, sa-

i faca pe cei ce il citesc sau il asculta sa fie de partea lui, sa le

cucereasca interesul, sai faca sa devina fideli ideilor pe care le

promoveaza. Dar stilul personal, cel care il distinge pe ziarist de

ceilalti confrati, este determinat si de constrangeri cantitative: numar

de pagini, de semne, minute etc.

Formarea unui stil propriu, cu o rasfrangere cat mai mare si de lunga

durata asupra cititorului/ascultatorului nu poate face abstractie, ci,

dimpotriva, trebuie sa tina seama de ambianta culturala, de nivelul

intelectual, niciodata omogen, al celor ce il citesc si il asculta. Din

punct de vedere stilistic, ziaristul se afla in fiecare moment solicitat de

1

doua forte opuse: una de a se supune nivelului cititorilor/ascultatorilor

sai, folosind procedeele comune, formulele lexicale cele mai

raspandite, datorita carora mesajul sau sa poata fi imediat receptat,

fie sa propuna formule stilistice noi, modalitati expresive, prin care

ceea ce scrie si spune sa aiba o percutanta imediata si sa duca la

largirea continua a cercului celor care il citesc sau asculta. Dupa cum

exista si cea de-a treia cale, aceea a violentarii obisnuintelor

cititorilor, prin

folosirea unui limbaj cat mai crud, cat mai frust, provenind din zone

care erau considerate a fi la antipodul exprimarii ziaristice, cum a fost

in special Tudor Arghezi. Dupa cum exista momente istorice care

uniformizeaza stilul, nu prin incorsetarea expresiei, prin eliminarea a

tot ceea ce este personal si nivelarea la cateva formule stereotipe,

obligatorii, cum se intampla in regimurile dictatoriale, ci prin

uniformizarea spontana. Ceea ce s-a crezut a fi doar o trasatura a

perioadei copilariei ziaristicii romanesti, care a coincis cu avantul

miscarilor de eliberare si unitate nationala, s-a dovedit a fi o

caracteristica a tuturor momentelor cruciale, fie intrarea in razboi

(1916, 1941), fie rasturnarea unei oranduiri si afirmarea unor noi

principii de existenta sociala (23 august 1944, 22 decembrie 1989),

cand, pe de o parte, perspectiva se exprima in termeni jubilatori,

metaforici, apartinand mai degraba taramului liricii, iar despartirea de

ceea ce a fost, prin invective.

Stilul asa cum vom vedea este conditionat si de structura

psihologica a ziaristului, de temperamentul sau, de capacitatea sa de

a reactiona diferit in fata unor momente ale vietii contemporane lui si

2

ale istoriei. Pe scurt, afectivitatea celui care scrie/vorbeste imprima o

modalitate de expresie, confera stilului o anumita structura

incantatorie sau, dimpotriva, manioasa. Si chiar la acelasi ziarist stilul

nu este uniform, deoarece alcatuirea lui sufleteasca este propice

receptarii emotive sau, dimpotriva, refuzului organic al oricarei

influente de natura sentimentala. Ceea ce face ca, atunci cand vrea

sa-si exprime bucuria, simpatia, procedeele stilistice sa para false,

conventionale, neconforme cu felul sau de a scrie si a vorbi.

Vocabularul a fost si este una din componentele definitorii ale stilului.

Folosirea cuvantului adecvat, a celui expresiv, a celui ce-ti confera

cea mai larga audienta, de natura sa atraga un numar cat mai mare

de cititori/ascultatori, reprezinta una din problemele cele mai dificile si

delicate. Pentru ca stilistica moderna distinge cuvintele fara frontiera

sau cuvintele calatoare si cuvintele care mor. Primele vin pe calea

imprumutului, o data cu mijloacele tehnice, cu produsele de consum

si folosirea lor se generalizeaza pe masura ce aceste produse intra in

uzul cotidian. Alaturi de ele sunt cuvintele apartinand vocabularului

filosofic, estetic, economic, literar, numele de curente artistice, care

capata circulatie in primul rand printre cei ce profeseaza aceste

discipline, ca si printre cei ce le frecventeaza din pasiune. Dar, in

acelasi timp, cuvintele mor din pricina disparitiei obiceiurilor,

profesiunilor, regimurilor sociale, politice, administrative etc. Dupa

cum dictionarele

de specialitate disting patru tipuri de sublexicuri: limbile regionale,

limbile sociale, limbile generatiilor, limbile tematice. Cele dintai dispar

treptat pe masura extinderii invatamantului, a exodului rural, in

3

general a mobilitatii sociale, a raspandirii presei, a mijloacelor

audiovizuale, a turismului.

Folosirea lor confera o pata de culoare, apasa asupra elementului

neaos, iar la polul opus intalnim o nota ironica. Limbile sociale cunosc

un proces de apropiere pe masura reducerii deosebirilor intre clase,

deosebiri care vor ramane inca un timp indefinit. Gradul de cultura

joaca acelasi rol in cazul limbilor sociale, ca si al celor regionale,

apropierile realizandu-se, de asemenea, intrun orizont de timp pe

care nu-l putem prevedea. Dupa cum fenomenul de snobism, de

vadire a superioritatii fata de marea masa a cititorilor/ascultatorilor

face ca anumite cuvinte si expresii care isi au corespondentul in

limba romana sa fie folosite, chiar cu o anume ostentatie, in forma lor

imprumutata. In momentul de fata, putem vorbi de o subdiviziune a

limbajelor sociale, si anume a ceea ce Iorgu Iordan numea limbaje

speciale sau profesionale, cele dintai ale delincventilor, marginalilor

sociali, cele din a doua categorie apartinand lumii sportului si, in

special, a fotbalului, care dau savoare, confera atractivitate, pot fi

intelese de foarte multi, chiar de cei lipsiti de o elementara cultura.

Abuzul care se face, mai ales in titluri, duce, pana la urma, la

monotonie si la impresia inversa decat cea scontata, si anume

saracia stilistica.

Limbajul obiceiurilor, intelepciunii populare, care nu acopera decat

partial limbajul regional, confera o nota particulara, savuroasa,

metaforica, inbogateste paleta stilistica, dupa cum, la polul opus,

folosirea tipologiilor livresti (Harpagon, Tartuffe, Doamna Bovary) cu

un special recurs in materie politica la tipologia lui Caragiale

(devenite chiar categorii: catavencii, trahanachii etc.) reprezinta, in

4

ultimul caz, o pecete infamanta spusa in mod figurat. Dupa cum, desi

tendinta nu este noua, acum a devenit dominanta utilizarea

prescurtarilor, de la acestea pornindu-se, nu numai o data, la

formarea numelor unor profesii (setebisti, ceferisti), a devenit o

formula stilistica uzitata, cand nu este de-a dreptul uzata.

Inceputurile tardive ale presei romanesti au coincis cu epoca

redesteptarii nationale, ceea ce a impus o anume structura stilistica

marcata de un caracter pronuntat didactic. Dat fiind ca, in acel mo-

ment, genurile nu-si delimitasera frontierele, trasaturile stilistice erau

comune literaturii si ziaristicii. De aceea, consideratiile lui Tudor

Vianu din Arta prozatorilor romani (capitolul I. Heliade Radulescu) nu

se refera doar la proza beletristica a reprezentantilor acestei generatii

(N. Balcescu, Alecu Russo, si i-am adauga pe Mihail Kogalniceanu,

Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti), ci definesc si

activitatea lor publicistica: Prima faza a dezvoltarii stilistice care

incepe in acel moment (1848 - n.n.) este o faza retorica. Autorii

acestei epoce mai mult vorbesc decat scriu. Chiar cand manevreaza

condeiul, ei raman oameni publici, individualitati avantate in largul

vietii practice si politice pentru care doresc noi valori sau doresc s-o

indrumeze catre teluri necunoscute sau parasite de multa vreme.

Cuvantul grait are in aceste conditii o valoare superioara expresiei

scrise".

Aceasta dominanta stilistica aparea in opera unor scriitoripublicisti de

talent, la oameni de o vasta cultura, unii dintre ei, precum Mihail

Kogalniceanu si Nicolae Balcescu, realizand o sinteza intre avantul

stilului romantic, mai ales cand vorbeau despre patria lor, si stilul prin

5

care se proba cu argumente stiintifice drepturile natiunii, ale claselor

deposedate.

Dar, in acelasi timp si mai ales pe masura ce publicistica se extindea

prin aparitia unor noi ziare si reviste, pe masura ce latinismul cucerea

teren pe plan academic, limba ziarelor devenea din ce in ce mai

artificiala, practic de neinteles, nu o data ridicola. Reactia a venit din

doua directii, folosind cai de atac diametral opuse.

II. Continutul cursului1. Titu Maiorescu (1840-1917)Cea dintai prin articolele lui Titu Maiorescu, in primul rand Limba

romana in jurnalele din Austria (1868) si Betia de cuvinte in Revista

Contemporana (1873). Din acel moment, ziaristica noastra n-a mai

fost privita doar prin prisma opiniilor exprimate, ci si a modului in care

acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva impotriva

celor ce denaturau ,spiritul propriu nationaP', care nu par a avea

constiinta raului, ci raspandesc increderea de a fi cei mai buni stilisti

ai literaturii romane", cu armele omului de stiinta, cu rigoarea in

demonstratie, ce a fost caracteristica profesorului de logica si,

bineinmeles, criticului. Cand devierile stilistice imbracau formele

,patologiei literare" (vezi studiul citat Betia de cuvinte in Revista

Contemporana),

atacul incepe in gama pamfletului, citandu-1 pe Darwin, care

vorbeste despre ,ameteala artificiala" observata in regnul animal.

Demonstratia nu se abate de la aceasta premisa, urmarind

,simptomele patologice ale ametelei produse prin intrebuintarea

6

nefireasca a cuvintelor", care ,,ni se infatiseaza treptat, dupa

intensitatea imbolnavirii".

Acest studiu reprezinta, deopotriva, modelul unei analize stilistice

laborioase care diseca fiecare exemplu, dar si a unui pamflet care,

prin comparatia pe care o face chiar de la inceput, cauta sa inscrie

obiectul atacului sau intr-o zona ridicola.

Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea sa

duca aceasta ofensiva, deoarece stilul scrierilor sale, in mare

majoritate polemice, impotriva atator directii gresite ale culturii

noastre din acea vreme, vadeste rigoare, economie de mijloace,

rostiri sententioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice

artificiale din acea vreme.

Toate aceste inzestrari au facut ca ceea ce a scris atunci Titu

Maiorescu sa capete valoarea unor adevaruri cu caracter peren. Un

exemplu il reprezinta textul in care a fost formulata ceea ce s-a numit

de atunci (1868) si a ramas pana in prezent ,teori fara fond". Expusa

in studiul In contra directiei de astazi in cultura romana,

demonstrarea teoriei care a marcat gandirea sociala romaneasca

ocupa un spatiu extrem de restrans, fiind un model de conciziune, de

esentializare stilistica. Frazele au o simetrie perfecta in alcatuirea lor

riguroasa, repetitiile au o valoare stilistica: mainte de a avea", am

facut", ca apoi sa se arate, ca o incununare negativa, la ceea ce s-a

ajuns. Exemplele sunt luate din viata de fiecare zi, au concretete si

accentuarile prin cateva cuvinte vin sa puna in evidenta o stare de

fapt ce nu poate sa fie contestata.

Cea de-a doua reactie impotriva stilului artificial, grandilocvent, a

,be#iei de cuvinte", a vocabularului pretios si pretentios, impovarat de

7

expresii si cuvinte preluate fie din latina, fie din limbi straine, a fost de

esenta satirica si apartine lui Caragiale. Se integreaza universului

parodic al marelui scriitor si va fi studiat la capitolul celui ce are o

importanta covarsitoare in evolutia stilisticii presei romanesti.

2. Mihail Eminescu (1850-1889)

Ziaristul Eminescu a trecut in umbra poetului si a prozatorului. Iar

atunci cand a fost citit si studiat, opiniile sale au fost cele dintai

receptate, iar valorile stilistice au trecut, de cele mai multe ori, pe un

plan secund. Eminescu nu a fost poetul care a scris si articole, ci un

ziarist care, de tanar, stapanea o gama bogata de mijloace stilistice,

ceea ce ii permitea sa-si exprime bogatia de trairi si de sentimente

intr-o limba romaneasca armonioasa, pura, vie, de o inalta

intelectualitate. Asupra stilului sau si-a pus amprenta personalitatea

lui tumultoasa, pasionata, traind incandescent durerile altora, mereu

in ofensiva pentru cauzele inalte, afirmand cu patetism si negand cu

violenta. Nu-si disimuleaza nici compasiunea, nici revolta (vezi

articolul Dorobantii), isi exprima cu franchete admiratia si mania (vezi

articolul Balcescu si urmasii sau).

Caracteristica stilului ziaristic eminescian o reprezinta simultaneitatea

contrastelor rezultate din stari sufletesti diametral opuse, care se

cheama instantaneu. Le aflam in acelasi articol, in aceeasi fraza,

urmandu-se cu o logica fara fisura. Ridicand pamfletul pana la

incandescenua si elogiul pana la vibratia emotiva, Eminescu este

necrutator si patetic, in aceeasi fraza, afland fiecarei stari de spirit

mijloacele stilistice adecvate.

8

O alta trasatura o reprezinta expresia constiinciozitatii sale despre

care au vorbit toti exegetii: articolele sale aduc cifre, statistici,

probeaza ideile sale cu date din domeniile stiintelor exacte. Oricare ar

fi dimensiunile si caracterul textelor - de la o informatie la

consemnarea unui fapt divers -, Eminescu poseda arta conciziei,

trasand un destin sau definind o mentalitate in cateva fraze,

incununate de exprimari aforistice: Testamentul lui Ioan Oteteleseanu

(1876) si Eliade Radulescu, din nota Monumente (1877).

3. LL. Caragiale (1852-1912)

I.L. Caragiale marcheaza momente definitorii ale stilisticii presei

romanesti din veacul al XIX-lea si primul deceniu al secolului al

XXlea. Incepandu-si cariera plurivalenta ca ziarist, presarand

observatii psihologice subtile sub forma de ,mofturi" si ,gogosi",

ziaristul Caragiale avea sa duca arta parodiei pe culmi neintrecute,

pornind de la o traditie firava pe acest taram, pe care o putem detecta

doar in forma embrionara in revistele satirice conduse de B.P.

Hasdeu, Aghiula si Satyrul. Cu o colosala putere de a sesiza locul

comun, distorsiunile gandirii si ale exprimarii, ca si toate intruchiparile

ridicolului in viata cotidiana, I.L. Caragiale a asezat pecetea comica

asupra tuturor domeniilor care au intrat in sfera observatiei sale.

Ziaristul Caragiale a dovedit o plurivalenta stilistica neobisnuita: de la

culmile si mofturile care definesc o tipologie sociala specifica unei

lumi pentru care nimic nu putea sa fie luat in serios, pana la

incendiarul pamflet (Din primavara pana-n toamna, 1907), expresia

unei patetice solidaritati sufletesti cu o taranime impilata si a unei

adversitati funciare fata de oligarhia inchisa in cochilia egoismului si a

9

rapacitatii, de la parodia stilului epistolar (Telegrame), a tuturor

formulelor birocratice (Proces-Yerbal), a exacerbarii sentimentelor

nationale (Romanii Verzi), pana la pateticul necrolog dedicat

prietenului sau Eminescu (In Nirvana), portret fizic redus la esena,

insotit de portretul moral definit din perechi de atitudini contrastante,

marturie memorialistica si rechizitoriu la adresa societatii care a privit

nepasatoare mizeria degradanta a vietii poetului. Toate procedeele

stilistice ale celui caruia lumea i s-a relevat in dimensiunile ei ridicole

- fara sa se dovedeasca insensibil si la celelalte aspecte ale vietii - le

aflam in proza jurnalistica a lui Caragiale.

Am folosit expresia proza jurnalistica deoarece, in afara unor articole

delimitate de apartenenta lor stricta la genuri precum cronica

dramatica, articolul dedicat cercetarii diferitelor domenii ale artei -

literatura, teatru, muzica -, articolelor si portretelor politice, si in

acestea ironia fiind necontenit prezenta, ca o premisa, ca o

subliniere, ca o concluzie, rasturnand, nu o data, cea mai grava

demonstratie - este practic imposibil sa delimitam cu strictete in cazul

lui I.L. Caragiale hotarele dintre gazetarie si literatura. Acestea nu

sunt rigide, ci, dimpotriva, vadesc suplete, fiind intruchipari ale

aceleasi personalitati, ce ne apar ingemanate, traind intr-o stare

osmotica.

Exemple tipice ale pecetei comice pe care proza jurnalistului

Caragiale a asezat-o asupra unui eveniment si asupra unei asezari

umane ne-o dau doua din creatiile sale. Pentru cea dintai ipostaza

avem Republica din Ploiesti, care a durat cateva ore. Eveniment

urmat de un proces inscris in cadrul luptelor politice de la inceputul

domniei lui Carol I. Dar, in imaginarul popular, Republica de la

10

Ploiesti a ramas in dimensiunile comice asa cum a infatisat-o I.L.

Caragiale in Boborul. Datele istorice, cateva din numele participantilor

- autorul insusi depune o marturie privitoare la implicarea lui in

momentele incipiente ale revolutiei - sunt reale. De la bun inceput,

asistam la parodia stilului istoric grandilocvent, iar desfasurarea

,actiunii" este redata cu aparentele unei cat mai mari exactitati. Dar

fiecare moment ,,eroic" si ,solemn" are reversul sau comic, mai ales

prin alunecarea

permanenta in stari bahice care determina intreaga desfasurare a

evenimentelor. O cascada de situatii grotesti marcheaza istoria

acestor Republici asa cum a infatisat-o I.L. Caragiale, asa cum s-a

inscris in memoria celor ce o vad si astazi cum a vazut-o cel ce i-a

conferit dimensiunea comica.

In ceea ce priveste asezarea urbana, exemplul este Mizilul, care, prin

primarul sau Leonida Condeescu - persoana si numele n-au fost

inventate -, devine expresia unor iluzii grandomane pana la absurd,

invers proportionale cu ceea ce insemna orasul. De atunci, Mizilul a

reprezentat o referinta comica, George Ranetti (Romeo si Julieta la

Mizil) sau Geo Bogza (175 de minute la Mizil) fiind doua exemple de

scriitori care au pornit de la aceasta pecete comica asezata de

Caragiale. Ca si in teatrul sau, in proza jurnalistica I.L. Caragiale a

creat

prototipuri utilizand ironia, parodia si toate speciile satirei, pe

care a dus-o pe culmi inca neatinse de cei ce au venit dupa el.

4. Nicolae Iorga (1871-1940) 58963egz59hod7l

11

Contemporanii si urmasii au fost uimiti de bogatia cantitativa a operei

lui N. Iorga, de faptul ca numarul lucrarilor sale publicate, in toate

genurile istoriografiei si literaturii, nu avea termen de comparatie nici

inainte si nici dupa el. Ziaristica - genul in care a debutat in calitate de

cronicar dramatic, continuand cativa ani pe taramul criticii literare, ca

apoi sa abordeze toate genurile publicistice - n-a facut exceptie de la

aceasta abordare cantitativa. Ceea ce a umbrit, intr-o oarecare

masura, relevarea valorilor stilistice care il situeaza, pe multe

taramuri - portret, articol de atitudine, pamflet -, in prima linie a

ziaristicii noastre, scrisul lui avand adeseori valoare de model.

O trasatura definitorie a stilului ziaristic al lui N. Iorga este franchetea,

lipsa oricarei ambiguitati. Fraza lui, nevoita sa cuprinda tumultul

gandurilor care navaleau simultan din cele mai diferite surse ale

cunoasterii, are o amplitudine inimitabila, desfasurari maiestoase,

caracterizari in cascada, nu o data prin asociatii si disocieri, prin

antiteze cu ceea ce fusese inainte si era in timpul sau. De la sfarsitul

secolului al XIX-lea, in atitudinea si scrisul lui N. Iorga intervine o

noua dimensiune: lupta. Ceea ce isi pune amprenta asupra stilului

sau prin vehementa, prin rostirea fara nici o reticenta a ideilor sale,

prin afirmari si negari care se inlantuie, contrastele apar simultan,

expresia se esentializeaza, formulele sunt memorabile. Fie ca

priveste un fenomen social (Boierimea franceza din Romania), fie ca

porneste de la un

eveniment (Procesul unei rascoale de tarani), N. Iorga desfasoara

intreaga gama a talentului sau multiplu de istoric, artist si ziarist.

Trasatura stilistica dominanta a lui N. Iorga este simultaneitatea in

12

timp si in spatiu. Spontaneitatea, legendara lui spontaneitate, nu este

decat o forma organizata, corespunzand structurii sale mentale, care

pornea de la un fapt, de la o intamplare, de la un eveniment, de la

ceea ce a spus sau a facut cineva ca sa ajunga la viziuni totale,

grandioase, la definitii si caracterizari cu valoare perena. Stilul sau

rezulta din modul arborescent in care el privea istoria, inclusiv pe cea

traita de el, pe cea din jurul lui.

Reunite sub titlul Oameni cari au fost, aceste portrete, scrise cu

prilejul disparitiei unui om care i-a fost apropiat sufleteste sau,

dimpotriva, pe care 1-a cunoscut mai indeaproape sau de departe,

contemporanul lui sau un personaj al istoriei despre care doar a citit -

sunt concise, vibrante, refuza tot ce era conventional, stereotip. Chiar

si formulele rituale se metamorfozeaza in caracterizari psihologice,

descrieri ale structurii operei, judecati de valoare asupra locului pe

care personalitatea respectiva o are in contextul domeniului ilustrat

sau al istoriei nationale (Nicolae Grigorescu). Vestea trista, ridicarea

unui monument, o data aniversara declanseaza memoria voluntara.

Imagini traite sau livresti, fapte vazute sau auzite, intamplari la care a

participat sau pe care le cunoaste din ceea ce au spus si au scris altii

se succed, conturand portretul omului in epoca sa, in istoria tarii sale

si a lumii. Nu inseamna insa ca asistam la o aglomerare de amanunte

nesemnificative. N. Iorga reda numai ceea ce este esential.

Gama artistica a portretistului N. Iorga este infinita. Nu exista

ipostaza a destinului uman pe care sa nu o poata reda in culori

impresionante: de la triumf (La mormantul lui Kogalniceanu), la

destramarea fizica (pasajul din portretul In amintirea lui Eminescu, in

care elevul de liceu 1-a intalnit, pe stradele Iasului", pe cel care

13

fusese Mihail Eminescu"), de la apoteoza creatoare (La moartea lui

Tolstoi), la viata corecta, dar lipsita de stralucire (Grigore Triandafil).

N. Iorga poseda arta de a surprinde si a reda cu discretie momente

ce evoca un trecut dureros, contrastul dintre putinatatea trupeasca,

impovararea anilor, pe de o parte, si luciditatea, judecata riguroasa si

demna, pe care n-ai fi banuit-o (Doamna Elena Cuza). Nu o data,

portretele sale sunt adevarate romane condensate, urmarind drumul

unei vieti care, cu toate reusitele sociale, a reprezentat un esec din

cauza permanentului

contratimp cu cerintele societatii (Un orator al generatiei batrane:

Nicolae Ionescu).

5. Tudor Arghezi (1880-1967)

Poezia Testament, profesia de credinta cu care Tudor Arghezi

deschidea volumul Cuvinte potrivite, moment de rascruce in evolutia

liricii romanesti, explica, din perspectiva stilistica, structura ziaristicii

sale. Inca din primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi se

remarca prin violenta verbala a pamfletului, mai ales ca, de la un

moment dat, atacurile sale au fost indreptate impotriva inaltei ierarhii

a Bisericii Ortodoxe Romane, pornind de la scandalurile care se

tineau lant.

Noutatea pe care o aduce Tudor Arghezi pe taramul pamfletului

romanesc este legata de limbaj. Pana la el, oricat de dur ar fi fost

atacul, nu se trecea dincolo de o anume limita, care era considerata

contrara oricarei exprimari in scris. Tudor Arghezi nu are limite,

utilizand cuvinte care apartin scatologicului, fiziologicului, posedand

arta combinarii lor in formatii lexicale nesabuite. Si, in acelasi timp,

14

pamfletarul poseda arta evidentierii contrastelor, impreunarii a ceea

ce este suav si pur in ceea ce reprezinta tot ceea ce este urat,

respingator. Arta stilistica a lui Tudor Arghezi reprezinta o sinteza

intre gingasie si sordid, intre frumusete si dejectie. Totul realizat cu

spontaneitate si cu naturalete. Ca aici se afla intruchipate inzestrarile

stilistice ale lui Tudor Arghezi ne atesta contrariul lor, si anume faptul

ca, atunci cand paraseste taramul pamfletului, in care vitriolul

cuvantului nu cunoaste limite, frazele sale, se invesmanta in metafore

dantelate, sculptate parca in fildes. Dar in care se citeste nu numai

pretuirea si afectiunea, ci si un coeficient de artificialitate.

6. Ziaristica interbelicaDin punct de vedere stilistic, ziaristica noastra interbelica avea sa

cunoasca in toate genurile o explozie calitativa, reprezentand treapta

superioara a afirmarii tuturor genurilor. Genurile se diversifica si, in

acelasi timp, isi creeaza o autonomie, desprinzandu-se din blocul

cultural care era specific veacului al XIX-lea si chiar anilor de pana la

primul razboi mondial.

7. Pamfil eicaru (1894-1980) Ziaristii care imprimau o directie prin editorialele si articolele lor sunt

din ce in ce mai numerosi. Ca formula stilistica, Pamfil Seicaru

cultiva deopotriva pamfletul, dar si comentariul. Fraza lui e ampla,

viguroasa. Ziaristul exprima necontenit o atitudine, indiferent de

natura articolului sau. Face dese referiri livresti si isi intemeiqza

necontenit afirmatiile pe citate destul de largi din operele istoricilor,

ganditorilor politici, memorialistilor. Stilul lui Pamfil Seicaru uneste

vehementa cu argumentul de natura istorica, frazele sale se sprijina

15

nu numai pe fapte, ci pe cele oferite de carte. Dar apelul la

argumentatie livresca nu conferea articolelor uscaciune, ci urmarea

sa dea suport ideilor si atitudinilor sale.

8. Nae Ionescu (1890-1940)Profesorul de filosofie si-a pus ca si in cazul lui Titu Maiorescu

amprenta asupra ziaristului. Nu in sensul trimiterilor abundente la

nume ilustre de ganditori, de oameni de stiinta etc. Ziaristul Nae

Ionescu are voluptatea dezbaterii concrete a faptelor fara sa apeleze

la notorietati pe care sa se sprijine opiniile sale. Esentiala este

inlantuirea argu-mentelor. Frazele de obicei nu au o desfasurare

ampla. Nu revar-sarea maniei sau bucuriei reprezinta caracteristica

stilului sau ziaristic. Dimpotriva, enunta lapidar tema, starea de fapt,

evenimentul, ca apoi sa-l urmareasca in toate consecintele lui. Stilul

lui Nae Ionescu este acela al ziaristului care urmareste logica faptelor

sau, dimpotriva, abaterile de la logica. Aceasta prin fraze care expun

tema insotite, nu o data, de intrebari care cheama imediat raspunsuri.

Toate incununate de concluzii lapidare. Nu o data se intreaba, de

data aceasta retoric, nu o data se arata uimit. Exemplele pe care le

aduce ca si in cursurile sale nu apartin, de cele mai multe ori,

sferei abstracte, ci realitatii ^cotidiene, vietii obisnuite, adevarurilor la

indemana oricui. Infatiseaza faptele in nuditatea lor, in paragrafe sau

in cateva fraze, ca apoi sa porneasca la analiza lor, subliniind, din

cand in cand, caracterul natural sau nu al desfasurarii lor.

9. Tudor Teodorescu-Braniste (1898-1969)Pentru Tudor Teodorescu-Braniste ziaristica a fost o misiune.

Deoarece in scrisul sau cotidian ceea ce prevala era expunerea

16

clara, fara ocolisuri, dar si fara violenta a opiniei sale. Nu-si menaja

cuvin-tele cand era scandalizat sau iritat, dar pastra o

limita dincolo de care nu trecea niciodata. Stilul articolelor sale este

colocvial, implica citi-torul, il ia martor, ii invoca necazurile,

suferintele, ingrijorarile. Ofen-siv in scrisul sau cotidian, putand sa

dea glas duiosiei, indurerarii, bucuriei, Tudor Teodorescu-Braniste nu

da niciodata impresia elabo-rarii trudnice, ci a unei comunicari

nereticente cu toata lumea. Tudor Teodorescu-Braniste spune

adevarurilor pe nume, fara ocolisuri. Cand vrea sa demonstreze un

adevar, nevinovatia cuiva, infatiseaza faptele cu rigoare, cautand si

reusind sa fie omul faptelor verificate, neata-cabile, ca dupa aceea sa

puna intrebarea pe care partea opusa nu o poate contrazice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVAColectia Mari ziaristi romani: M. Eminescu, N. Iorga, B.P. Hasdeu,

Editura Fundatiei Romania de Maine.

I.L. Caragiale, Opere II, Opere IV, Editura de Stat pentru Literatura si

Arta. Tudor Teodorescu-Braniste, Intre presa si literatura, vol. I,

Editura Minerva, 1989.

Nae Ionescu, Roza Vanturilor, Editura Roza Vanturilor, 1990. Pamfil

Seicaru, Politica aistorica a Romaniei, Editura Elion. Tudor Arghezi,

Pamflete, Editura Minerva 1979, colectia Arcade.

17

CONCEPEREA SI ELABORAREA ZIARULUI

ObiectiveParcurgerea cursului va contribui la intelegerea de catre studenti a

principiilor si modalitatilor pe baza carora sunt structurate si

organizate diferite tipuri de publicatii (diferentiate atat sub raportul

periodicitatii, cat si al programului lor editorial: cotidian, saptamanal,

lunar, de specialitate etc.). Cursul urmareste, de asemenea,

cunoasterea politicilor informationale ale redactiilor, precum si felul in

care sunt concepute si elaborate cele doua sinteze fundamentale

sinteza redactionala si sinteza secretariala. Vor fi facute referiri la

concordanta si independenta dintre arhitectura fiecarei pagini a

publicatiilor, structura lor generala grafica si ideile publicistice ale

editiilor curente.

I. Structuri organizatorice, ierarhii si atributii profesionaleZiarul si mai ales ziarul modern antreneaza in activitatea

cotidiana un mare numar de oameni (patroni, gazetari, graficieni,

arhitecti, ingineri, muncitori, tehnicieni, specialisti in publicitate, in

marketing, operatori calculatoare, economisti etc.) si, dupa parerea

lui Philippe Gaillard, ar trebui structurat pentru servicii de baza: 1.

Administratia aici se afla grupate toate preocuparile reclamate de gestionarea publicatiei, de la problemele financiare si comerciale

pana la cele legate de difuzarea si vanzarea; 2. Serviciul de publicitate sunt cuprinsi cei care receptioneaza publicitatea si urmaresc, apoi, includerea ei in paginile ziarului, la data si in spatiul

18

convenite cu furnizorul prin contractul de publicitate. Cei care apartin

acestui compartiment urmaresc daca serviciile redactionale si cele

tehnice ale publicatiei respecta conventiile incheiate in aceasta

privinta; 3. Productia sunt inclusi cei care asigura partea tehnica a editurii ziarului (secretariatele de redactie, machetatorii si

reprezentantii serviciului artistic, serviciul de corectura, de foto si

tipografia); 4. Documentarea este indispensabila unei redactii bine pusa la punct, cu prestigiu si credibilitate, este alcatuita in asa fel

incat sa poata raspunde cu promptitudine, obiectivitate si

corectitudine nevoilor jurnalistilor legate de obtinerea unor informatii

suplimentare sau de verificarea altora. Iar functionalizarea acestui

serviciu este o necesitate evidenta.

Dincolo de parerile teoreticienilor, practica si traditiile jurnalistice au

consacrat o anumita structura organizatorica a redactiilor, regasibila

aproape in presa de pretutindeni si care are urmatoare dispunere:

1. Campul publicistic - E constituit din mai multe departamente (sectii,

compartimente) redactionale luand in consideratie: ,domeniile

societatii" asupra carora se focalizeaza activitatile de presa ale

corpului de ziaristi (economia, politica, socialul, culturalul, sportul,

problemele internationale, invatamantul, viata mondena, mass-media,

show-biz-ul etc.); ,genurile publicistice" abordate cu precadere de

publicatia respectiva (ancheta, stirile, faptul divers, reportajul s.a.);

,,zonele geografice" (ziar local, regional sau international).

Corpului redactional i se alatura, de regula, colaboratorii (permanenpi

sau temporari) care vin fie din zona specialistilor (in economie,

fmante, cultura, cercetare stiintifica s. a.), fie din aceea a gazetarilor

liberi profesionisti (free-lancers; pigistes). Si unii si altii sunt nu numai

19

obisnui# ai redactiilor, ci si ,parteneri profesionali" necesari. Necesari,

mai ales in cazul ,specialistilor", pentru sporul de competenja si

credibilitate pe care-1 aduc prin articolele semnate de ei, dar sunt

necesari si din ratiuni fmanciare (aceleasi criterii sunt in discutie si in

cazul ziaristilor liberi profesionisti), deoarece redactiile nu-si pot

pemiite angajarea unui corp redactional care sa acopere multitudinea

aspectelor unei societati moderne si care se afla in orizontul

informational al oricarui ziar.

2. Campul tehnic - Este zona destinata secretariatului de redactie,

apoi, serviciilor coordonate de acest departament si anume: foto,

tehnoredactare, layout, sectia de grafica, cea de corectura si

tipografia.

Cele doua campuri (publicistic si tehnic) formeaza, atat prin felul in

care sunt structurate, cat si prin atributiile profesionale pe care le au,

ceea ce cunoastem sub denumirea de redactie, in fond centrul vital al

oricarei institutii de presa. Concretizarea activitatii redactionale, adica

ajungerea la beneficiar (la cititor, in cazul presei scrise) a produsului

mediatic se realizeaza si datorita existentei celei de a treia sectiuni a

oricarei institutii de presa si pe care o numim:

3. Campul economic si de marketing - Aici sunt grupate serviciile de

publicitate (primirea anunturilor, dirijarea lor spre secretariatul de

redactie, programarea publicarii lor, urmarirea respectarii clauzelor

contractuale stabilite in acest domeniu), de difuzare (incheierea

contractelor cu firmele specializate, recuperarea retururilor, adica a

publicatiilor nevandute), de marketing (analiza pietii si a reactiilor

cititorilor, promovarea prin metode ingenioase si specifice a

publicatiei, realizarea si sporirea abonamentelor, mentinerea si

20

imbunatatirea imaginii institutiei de presa din perspectiva financiar-

economica, achizitionarea unor noi echipamente profesionale etc.).

Membrii fiecarui departament (compartiment, sectie) au o organizare

de tip piramidal. Baza o formeaza reporterii (redactorii), care, la

randul lor sunt ziaristi cu experienta profesionala foarte diferita (de la

noi veniti in redactie pana la gazetari cu ani buni de activitate).

Numarul lor este legat, in primul rand, de ponderea tematica pe care

o are departamentul respectiv in cadrul structurii redactionale.

Responsabilitatea profesionala a reporterilor este dependenta, pe de

o parte, de departamentul in care se afla (economic, social, cultura,

politica interna etc.) iar, pe de alta parte, in cadrul departamentului,

fiecare reporter are in responsabilitate o anumita sectiune a

problematicii generale (de pilda, la cultura unul se ocupa de carte,

edituri, biblioteci, altul de film, un al treilea de teatru etc.). Faptul

respectiv ii impune o atenta si competenta cunoastere a problematicii

careia trebuie sa-i faca fata, intocmirea unei banci proprii de date,

stabilirea unor relatii de colaborare cu cei care isi desfasoara

activitatea in cadrul domeniului respectiv, relatii sensibile, dar, cu nici

un chip, bazate pe un joc al avantajelor reciproce. In orice caz,

legaturile stabilite trebuie sa fie de o asemenea natura incat sa-i

furnizeze reporterului in permanenta si, pe cat posibil, in exclusivitate,

idei si o documentare pentru viitoare articole si sa-l ajute sa inteleaga

anumite fenomene, sa poata interpreta unele evenimente ce apar si

se succed in perimetul preocuparilor lui.

Insumate, proiectele sau propunerile, legate de viitoare initiative

jurnalistice ale membrilor unui departament, alcatuiesc strategia sa

tematica sau, mai exact spus, planificarea viitoarelor actiuni

21

publicistice (pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp), in

concordanta cu preocuparile si intentiile generale si de moment ale

publicatiei. In orice caz, activitatea oricarui departament din cadrul

unui cotidian raspunde si se preocupa, cu precadere, de oglindirea

la zi a realitatii.

Gestionarea profesionala si, intr-o buna masura, si morala a fiecarui

departament redactional se afla in responsabilitatea unui sef de

sectie (departament, compartiment). El ocupa varful piramidei.

Atributiile lui sunt nenumarate: sugereaza colaboratorilor (colegilor de

sectie) sau celor din afara redactiei diferite teme sau atrage atentia

asupra unor evenimente ce vor avea loc si care vor interesa redactia

la momentul respectiv, analizeaza oferta de idei jurnalistice ale

acelorasi colaboratori si indeamna atacarea gazetareasca a unora

dintre ele, stabilind si momentul oportun pentru fiecare in parte, pune

la punct, pe baza portofoliului tematic al sectiei, planul (structura),

strategia viitoarelor actiuni publicistice, precum si modalitatile

concrete prin care se vor finaliza. Seful de sectie stie cu exactitate

unde se afla pe teren, in documentare, colaboratorii sai interni

(reporterii), legatura cu ei fiind mentinuta in permanenta. Uneori, pe

aceasta cale, se aduc modificari insusi traseului documentar al

ziaristului, amplitudinii investigatiei sale de presa sau chiar temei

initiale. Gazetari, de regula, experimentati, sefii de sectie constituie,

de asemenea, prima veriga a celor care detin, in cadrul redactiilor,

statutul de editori si care au atributii legate de eforturile si

preocuparile de concepere a ziarelor (a publicatiilor, in general). Lor,

care se afla pe prima treapta, de jos, a editorilor, le urmeaza

redactorii sefi adjuncti, secretarul general de redactie, redactorul sef

22

si directorul, adica toti cei care, in presa anglo-saxona, se numesc

gate-keepers (pazitori de porti).

Seful de sectie constituie, de asemenea, primul filtru prin care

trebuie sa treaca orice produs publicistic (de la stire la ancheta si de

la interviu la reportaj) elaborat de ziaristii departamentului coordonat

de el. Atributiile, pe care le are, permit sefului de sectie sa intervina

asupra textelor pe care le primeste, atunci cand considera ca e

necesar sa o faca, realizand unele reformulari in vederea sporirii

claritatii mesajului (poate sa o ceara sau o realizeaza chiar el), ori sa

renunte la unele pasaje ale articolului analizat, in vederea obtinerii

conciziei necesare. El poate, de asemenea, sa ceara refacerea unor

parti ale unui articol sau amplificarea altor paragrafe sau chiar

imbunatatirea bazei documentare a materialului discutat, uneori,

poate sa propuna rescrierea intregului text, gasirea altui titlu, pe care

el insusi, nu de putine ori, il schimba. Sunt si cazuri cand articolul

primit e refuzat in totalitate fiind considerat un rateu profesional.

Redactorul sef adjunct reprezinta, administrativ si din perspectiva

schemei organizatorice a oricarei redactii, superiorul sefului de

sectie. Profesional, constituie veriga urmatoare a factorului editorial.

Atributiile lui sunt, cu precadere, legate de procesul de concepere si

elaborare a publicatiei. In mod obisnuit, redactorul sef adjunct

(indiscutabil, un gazetar experimentat) coordoneaza activitatea a

doua-trei sectii (apropiate ca sfera tematica, in limita posibilului, sau

compatibile cu pregatirea si disponibilitatile sale profesionale). El este

implicat in punerea la punct a strategiei tematice si publicistice a

fiecarei sectii, analizand la randu-i, articolele care vin de la sectii.

Este, de asemenea, cel ce da a doua viza textelor de presa,

23

validate, in felul acesta, din perspectiva politicii informationale si

editoriale a publicatiei si, implicit, a oportunitatii publicarii lor.

Secretarul general de redactie se afla, in schema redactionala, la

acelasi nivel de competente cu un adjunct. El coordoneaza, in

primul rand, departamentul secretariatului de redactie (cu toate

componentele sale, in fapt, serviciile tehnico-artistice), in cadrul

carora se infaptuieste, atat din perspectiva conceptiei publicistice, cat

si a celei grafice, numar de numar, fiecare editie a ziarului.

Secretariatul de redactie reprezinta, asa cum vom arata cu un alt

prilej, nu numai dispeceratul central al intregii redactii, ci si un

adevarat loc geometric al eforturilor legate de conceperea si

elaborarea ziarului, un centru al creativitatii jurnalistice, specific si

bine individualizat de la o publicatie la alta.

1. Secretariatul de redactie departamentul sinteza al presei scrise. Discursul secretarialIn orice redactie toate firele duc spre zona sau departamentul ce

poarta denumirea de secretariatul de redactie. S-ar putea spune

chiar ca aici se afla un adevarat loc geometric al intregii activitati

publicistice. De asemenea, aici se intalnesc si fuzioneaza, dand

nastere la ceea ce numim opera ziaristica, cele doua laturi

indispensabile finalizarii numarului la zi sau a editiilor succesive ale

oricarei publicatii. E vorba, pe de o parte, de discursul jurnalistic,

adica de intreaga productie realizata de membrii echipei redactionale

si, pe de alta parte, de efortul de sinteza generat de armonizarea

elementelor tehnice si grafice, ce contribuie la vizualizarea textelor,

titlurilor, ilustratiilor (fotografiilor) si care determina, in final,

24

personalitatea, originalitatea si impactul publicatiei asupra propriilor

cititori.

In jurul secretariatului de redactie graviteaza, asadar, tot ceea ce

insemna activitate jurnalistica. Acest departament conduce si

organizeaza la zi procesul de productie redactional. Cei de aici,

secretarii de redactie, poarta responsabilitatea unui lucru de maxima

importanta, convertirea mesajului redactat in mesaj imprimat, dand

nastere la ceea ce insemna discurs secretarial. In felul acesta, prin

obligatiile profesionale pe care le au membrii acestui departament,

secretariatul de redactie detine statutul de organ executiv in cadrul

structurii organizatorice a oricarei institutii de presa. In esenta, poate

fi considerat elementul motor al unui proces de creatie, care trebuie

sa fie mereu dinamic, sa implice intreaga echipa redactionala si sa se

desfasoare continuu si coerent. Conducerea ostilitatilor de catre

secretariatul de redactie, adica gestionarea intregului proces de

fabricare a ziarului sau a oricarei publicatii este vitala, altfel, pagina

de ziar, bunaoara, ar fi doar o juxtapunere de elemente disparate

(texte, ilustratii, titluri). Se evidentiaza, astfel, ca operatiunea de

ordonare pe care o exercita secretariatul de redactie este, in fapt, o

activitate proprie creatiei de presa, care nu ignora aspectul tehnic al

activitatii desfasurate aici, dar il subordoneaza punerii in valoare a

ideilor publicistice pe care le au articolele care sunt stocate (in spek)

in acest departament.

Departamentul de secretariat de redactie este alcatuit din astfel de

forte, adica din secretari de redactie, niste adevarati oameni

sinteza, care coordonati fiind de un secretar general de redactie, au

menirea de a fi realizatorii procesului de editare a ziarelor, dar si de

25

sustinere si interpretare a politicii editoriale a publicatiilor, in calitate

de colaboratori apropiati, de mana dreapta a redactorului sef.

Sustin ca aceasta coloana vertebrala a redactiei, care este

secretariatul de redactie, pe langa faptul ca are mari si importante

obligatii de natura executiva, este, totodata, si un organ de legatura,

un liant redactional:

1. In plan vertical, prin relatia nemijlocita pe care o are cu redactorul

sef, secretariatul (prin oamenii lui, desigur, adica prin secretari)

faciliteaza relatia dintre conducerea redactiei si membrii colectivului,

transmitandu-le observatiile, sugestiile, multumirile sau ingrijorarile

factorilor de decizie, dar, intorcand conducerii si opiniile jurnalistilor

2. In plan orizontal, prin legatura foarte stransa si dinamica avuta cu

toate compartimentele redactiei, reclamata de gestionarea unei

activitati comune si convergente, singura care poate asigura

desfasurarea unui demers publicistic coerent si neintrerupt.

Mecanismul secretarial pus in miscare, ca o expresie a procesului de

creatie jurnalistica, are, de regula, punctul final, in reusita

transformarii productiei redactionale intr-o publicatie originala si cu

personalitate, prin intermediul unei complexe activitati numite sinteza

sau demers secretarial. Secretariatul de redactie realizeaza, de

asemenea, legatura cotidiana (in cazul ziarelor), in calitatea lui de

factor activ si determinant al procesului de concepere si elaborare a

publicatiilor, cu institutiile tipografice. Un asemenea proces pentru a

putea fi dus la bun sfarsit (in ritm cotidian sau, mai exact, in functie de

periodicitatea publicatiei) presupune ca fiecare secretar de redactie

sa dispuna de autonomie profesionala, specifica, pusa in evidenta

prin apelarea la tehnici bine individualizate, care-i obliga pe

26

componentii secretariatelor de redactie sa-si asume un set de mari

raspunderi, conferindu-le in schimb si o autoritate pe masura.

Devine evident ca travaliul gazetaresc, pe care-l presupune cotidiana

activitate la un ziar, livreaza tot felul de materiale de presa

secretariatelor de redactie. Ele, la randul lor, potrivit unei conceptii

unitare generate de politica editoriala a respectivei publicatii, creeaza

contexte publicistice, de fapt, bunuri de folosinta publica, gratie

functiei lor integratoare. Pentru a face fata unor asemenea obligatii

profesionale, secretariatele de redactie trebuie sa actioneze ca un

compartiment de comanda al ziarului, mai intai, pentru elaborarea

numarului la zi al ziarului si, apoi, pentru activitatea curenta a

redactiei. Secretariatul de redactie functioneaza si ca un dispecerat.

Receptioneaza, cum aratam mai sus, intreaga productie jurnalistica a

redactiei, care supusa ulterior procesului de prelucrare specific

secretariala, e trimisa, apoi, pentru finalizarea operei ziaristice

(adica, pentru obtinerea ziarului ca atare), sub o anumita forma

grafica, tipografiei . De asemenea, acestui compartiment redactional

ii revine obligatia de a supraveghea si de a monitoriza activitatea

publicistica a membrilor colectivului redactional, de a acoperi

intotdeauna aria geografica in care e raspandit, de obicei, ziarul,

precum si structurarea publicistica si grafica pentru fiecare noua

editie. Pentru acest fapt, redactorul sef trebuie sa asigure

colaboratorilor sai deplina libertate de a-si dovedi profesionalitatea si

capacitatea de creatie jurnalistica.

E limpede, asadar, ca secretarii de redactie au un rol, determinant in

procesul si efortul de concepere si elaborare a publicatiilor.

Publicatia, insa, ca produs mediatic finit, este rezultatul unor

27

straduinte colective, este expresia creativitatii jurnalistice a tuturor

factorilor (ziaristi, editori, secretari de redactie, machetatori,

fotoreporteri), ceea ce ne indrituieste sa consideram ziarul o opera

colectiva.

In toate fazele prin care trece elaborarea publicatiei, secretarul de

redactie trebuie sa tina seama de actualitatea, semnificatia si

interesul dovedite de fiecare mesaj publicistic in parte si, in limita

posibilului, chiar si de impactul (virtual) acestuia asupra cititorului. Cu

alte cuvinte, el trebuie sa-si puna mereu intrebarea daca ceea ce se

va publica va interesa cititorul, ale carui preferinte le cunoaste deja si,

daca structura publicistica a numarului poate raspunde orizontului de

asteptare al aceluiasi cititor. Avand in vedere aceste elemente,

secretarul de redactie va trece la elaborarea fiecarei pagini a

numarului la zi urmarind asigurarea unitatii de continut al acestuia si

cautand sa pastreze trasaturile specifice structurii grafice a

publicatiei, ce s-a stabilit, de regula, odata cu macheta primului

numar, structura care asigura ceea ce se numeste marca proprie

sau stilul casei. In acest mod, toate numerele unui ziar, care se

succed in timp, (uneori de-a lungul anilor), pastreaza aceleasi

trasaturi, aceleasi note distinctive, ce il fac sa se individualizeze

printre celelalte publicatii si sa fie recunoscut de cititorii lui .

Se intelege ca secretarul de redactie nu este singurul actor al

redactiei care are menirea sa asigure si sa mentina personalitatea

unei publicatii. El face parte dintr-o echipa redactionala, unita prin

conceptii si idealuri comune, cu un stil de activitate consacrat atat in

randul cititorilor cat si in cel al confratilor. O adevarata echipa

redactionala inseamna, de fapt, nu numai actionarea tuturor in

28

consens cu anumite principii, ci si, obtinerea unei structuri

profesionale armonioase, ce trebuie constituita, aproape intotdeauna,

din conjunctia unor personalitati, de multe ori, extrem de diferite

(multe dintre ele cu trasaturi chiar foarte accentuate).

Profilul psiho-profesional al secretarului de redactie. Pentru a fi competent in aceasta meserie noteaza englezul J. F. Mansfield

se cere o minte ordonata, un simt al proportiilor, indemanare de a

lucra repede si exact, o cultura generala solida, dar si capacitate de a

apela la decizii rapide; disponibilitati pentru travaliul desfasurat intr-o

atmosfera de graba si agitatie fara a fi perturbat sau hartuit; sa ai

darul concentrarii, o memorie buna, conditie fizica si spirit de echipa.

Se afla in acest citat, in esenta, notele dominante, trasaturile

fundamentale ale unui autentic si performant secretar de redactie.

Lor, li se mai pot adauga si alte cateva calitati, printre care,

manifestarea unui permanent simt al responsabilitatii si al unei

obiectivitati niciodata tradate. Secretarul de redactie trebuie sa

posede, de asemenea, cunostinte politice solide, sa se dovedeasca,

in aceasta privinta, intotdeauna bine informat si la zi cu tot ce se

petrece in sfera politicului; sa nu-i lipseasca discernamantul, simtul

masurii, gustul artistic; sa fie un om ordonat si cu multa stapanire de

sine, dar sa se manifeste ca un spirit inventiv si, nu in ultimul rand, ca

un bun organizator. Secretarului de redactie, indiferent daca lucreaza

in sistem traditional, folosind o tipografie pe plumb (aproape de

neimaginat in cazul unei prese moderne) sau tehnologia

computerizata, nu poate sa-i lipseasca cunostintele specifice in

domeniu.

29

In sfarsit, nu vom trasa cu adevarat portretul secretarului de

redactie, daca nu vom mentiona si observatiile profesorului Louis

Guery care este de parere ca un bun secretar de redactie trebuie sa

se dovedeasca a fi si un jurnalist complet care sa aiba un simt sigur

al informatiei, datorita caruia poate aprecia valoarea textelor pe care

lucreaza si pe care trebuie sa le dispuna in pagini in functie de

importanta lor si de actualitatea evocata. Secretarul de redactie

trebuie sa faca dovada si a unei diversificate culturi generale, datorita

careia poate judeca si cantari fondul articolelor si, atunci cand e

cazul, sa descopere si eventualele erori . Culturii generale i se

asociaza, de regula, o buna stapanire a limbii, o sensibilitate pentru

descoperirea si eliminarea pleonasmelor, a barbarismelor, a

exceselor neologistice, a greselilor ortografice. Cunostintele de

legislatie nu trebuie nici ele sa lipseasca din arsenalul teoretic al

unui secretar de redactie, atent intotdeauna la afirmatiile, opiniile,

judecatile de valoare care apar in articolele ce urmeaza sa vada

lumina tiparului. Orice neglijenta in aceasta privinta se cade

semnalata si, uneori, pe loc eliminata. Datorita faptului ca secretarul

de redactie foloseste permanent, alaturi de texte, si diferite imagini,

cu deosebire, fotografii, el e, absolut necesar, sa aiba si o buna

cultura in aceasta privinta, pe de o parte, pentru a sti ce sa ceara

fotoreporterilor iar, pe de alta parte, pentru a avea capacitatea de a

interpreta virtutile fotografiilor de presa.

Secretarul de redactie ramane in permanenta omul din umbra,

gazetarul care isi desfasoara activitatea numai in redactie. De aceea,

este pandit de pericolul de a percepe realitatea numai prin

intermediul colegilor sai (adica, prin prisma articolelor lor) si prin

30

transmisiile de radio si tv. Sunt teoreticieni care recomanda

secretarilor de redactie, ca din cand in cand, sa apeleze la cate o

cura de realitatea, adica sa preia uneltele reporterilor. Jurnalist si

tehnician: Secretarul de redactie a fost obligat sa fie nu numai un om

de conceptie, adica un gazetar experimentat, ci si un specialist al

materializarii, cu ajutorul utilajelor tipografice, a structurii jurnalistice a

numarului respectiv. Indeosebi in cazul tipografiei clasice, a

tipografiei care lucra cu plumb, colaborarea cu specialistii acesteia, i-

a impus secretarului de redactie sa aiba un limbaj comun cu cei care

lucrau aici, precum si stiinta de a rezolva tehnic transpunerea

ziarului in plumb. Noua tehnica a paginarii, adica a dispunerii textelor,

titlurilor si ilustratiilor cu ajutorul calculatorului pe fiecare pagina in

parte, i-a cerut, de asemenea, secretarului de redactie sa cunoasca

limbajul si secretele tehnoredactarii.

Desi activitatea unui secretar de redactie nu se desfasoara decat intr-

o stransa colaborare cu factorii de decizie ai publicatiei, cu ceea ce

poarta denumirea de editori ai acesteia, el pastreaza, totusi,

responsabilitatea orientarii intregii editii. El isi poate exercita influenta

in ceea ce priveste punerea in valoare a unui articol in defavoarea

altuia, in alegerea unui titlu, a unei ilustratii, in redactarea unei

explicatii pentru o fotografie, in amplasarea unui text in zona de

maxim interes a paginii (adica in centru optic) etc. In cazul

publicatiilor periodice, de specialitate, rolul secretarului de redactie

pare sa fie si mai important. El are nevoie sa cunoasca si domeniul

respectiv, cu particularitatea lui, cu limbajul caracteristic pentru ca

orice interventie sa nu determine distorsionari ale intelesului

articolelor.

31

Cati secretari de redactie sunt intr-o redactie ?Cel putin doi. In cazul unor mari cotidiane se practica sistemul

secretarului de redactie specializat pe fascicule tematice (economie,

cultura, probleme internationale etc.). O mentiune ^speciala trebuie

facuta pentru departamentul de politica externa. In acest caz,

redactorii, adica ziaristii care formeaza sectia respectiva si care

lucreaza la un ziar ce se tipareste inca intr-o tipografie de tip clasic,

au obligatia de a-si organiza ei singuri pagina, secretarul avand doar

un rol strict consultativ.

In cazul cotidianelor occidentale compartimentul de secretariat de

redactie e condus, spre deosebire de ceea ce exista in presa

romaneasca, de un prim secretar de redactie sau redactor sef tehnic,

asa cum se mai numeste. La noi acelasi rol il are secretarul general

de redactie. Si publicatiile occidentale au un secretar general de

redactie, care este un personaj foarte important al redactiei, o

adevarata mana dreapta a redactorului sef, menirea lui fiind aceea de

a gestiona unele chestiuni administrativ-economice (supravegheaza

cheltuielile redactiei, acorda concedii etc.).

As mai preciza ca un secretar de redactie trebuie sa aiba o memorie

foarte buna si foarte bine organizata. Tot ce s-a cules, pentru fiecare

pagina, el trebuie sa stie. De asemenea, sunt cazuri cand anumite

informatii furnizate de agentiile de presa pot sa vina in flux, la

intervale de timp destul de mare. Secretarul de redactie e necesar sa

urmareasca o asemenea difuzare care, nu de putine ori, cu ocazia

ultimei transmisii se poate schimba complet sensul celor furnizate

anterior.

32

Discursul secretarial debuteaza o data cu activitatea depusa de

secretarul de redactie (o adevarata eminenta cenusie in cadrul

colectivului redactional) pentru strangerea textelor (a articolelor) si a

celorlalte piese care alcatuiesc, de regula, fiecare numar al ziarului

(publicitatea, productia publicistica, materialul ilustrativ). Sinteza sau

discursul secretarial se contureaza, apoi, cand se intocmeste mapa

numarului la zi si, se continua cu structurarea publicatiei, din

perspectiva politicii si strategiei editoriale, cu prilejul sedintei de

sumar. In sfarsit, va capata, tematic si grafic, forma finala, de ziar, cu

alte cuvinte, prin travaliul publicistic si tehnic al secretarului de

redactie.

Secretarul de redactie isi organizeaza intreaga activitate a zilei in

functie de cativa parametri:

1. periodicitatea publicatiei;

2. numarul de pagini al acesteia;

3. dinamica personala de lucru; sunt secretari de redactie care in

functie de experienta profesionala pe care o au, ca si de structura lor

temperamentala, au capacitatea de a desfasura activitati secretariale

intr-un ritm mult mai sustinut decat altii;

4. nivelul de calificare si capacitatea de efort a personalului din

subordine (dactilografe, operatori calculatoare, graficieni,

tehnoredactori, corectori; in cazul tipografiilor clasice mai sunt luate in

discutie si alte categorii: linotipistii, paginatorii, zincografii etc.);

5. performanta tehnica a utilajului tipografic;

6. programul agentiilor de presa; ele au o ora limita cand inchid

emisiunea de stiri; in functie de aceasta ora si de ultimele informatii

pe care ziarele le asteapta, se finalizeaza si numerele la zi; in cazul

33

unui cotidian, raman deschise prima si ultima pagina care, de regula,

sunt dedicate actualitatii.

7. clauzele pe care le contine contractul incheiat cu tipografia, in

cazul in care ziarul nu are propria lui tipografie; in prima situatie se

fixeaza de obicei o anumita ora la care ziarul trebuie livrat pentru

tiparire, depasirea ei produce perturbari care pot sa conduca la

intarzierea aparitiei publicatiei vinovate.

2. Redactorul sefIn mod obisnuit, si as spune si traditional, structura organizatorica a

unei institutii de presa, de presa scrisa indeosebi, este condusa de un

redactor sef. Dupa Revolutie, au aparut si in aceasta privinta unele

innoiri, in sensul ca redactiile au dobandit o conducere bicefala

formata dintr-un director si un redactor sef. Teoretic, primului i

s-au incredintat atributii de reprezentare, de conducere si gestionare

mai mult sub raport administrativ a publicatiei. Cel de al doilea a

ramas cu vechile responsabilitati, adica cele legate de conceperea

aparitiilor la zi, de punerea in practica a strategiei publicistice. Pana la

urma faptul s-a dovedit un gen de lux de care, totusi, presa nu avea

neaparat nevoie (in unele cazuri s-a si renuntat la functia de redactor

sef), acceptat fiind insa fie dintr-un fel de reverenta facuta unor

personalitati publicistice, fie unei porniri legate de o posibila

sincronizare cu o traditie a presei noastre interbelice ori cu structurile

redactionale occidentale.

34

I Obiective