stefan boncu-psihologie si societate ( -v-)

ŞTEFAN BONCU

PSIHOLOGIEŞI

SOCIETATE

Tehnoredactare; Bogdan Balan 218844 B.C.UT- IAŞI

ISBN 073-9934 1-0-2

Editura EEOTA

1999

Cuvânt înainte

Cuvânt înainte Acest volum este finanţat în baza contractului de tip I) Nr. 46135/27.11.1997, în cadrul proiectului:

DEZVOLTAREA PROGRAMULUI DE DOCTORAT Şl DE STUDII APROFUNDATE ÎN DOMENIUL PSIHOLOGIEI SOCIALE LA UNIVERSITATEA "ALI.CUZA" IAŞI

Volumul de faţă înmănunchează câteva studii de sinteză în domeniul psihologiei sociale. Avem convingerea că într-o ştiinţă atât de dinamică cum este psihologia socială, sintezele de manual trebuie să reflecte un raport adecvat între teorie şi cercetare. De aceea, am lăsat frământările cercetării să răzbată în textele noastre. Teoria este cea care integrează cercetările şi le stimulează. Ea constituie un sistem logic ce unifică faptele de observaţie, dându-le un sens. Noi am încercat să arătăm cum s-au închegat anumite teorii pe baza unor seturi de date. Pe de altă parte, am pus în evidenţă funcţia euristică a teoriilor, maniera în care ele au determinat cercetătorii să testeze diverse ipoteze.

Psihologia socială nu este deloc ceea ce expun, îndeobşte, manualele. Pentru a o pătrunde, trebuie să trecem de proza ştiinţifică ce rezumă teoriile şi să desluşim resorturile cercetării. Pornind de la această premisă, am furnizat, în numeroase rânduri, detalii metodologice. Am prezentat multe experimente, năzuind să descriem maniera în care se administrează probe în psihologia socială şi să convingem de valoarea argumentului ştiinţific. Suntem conştienţi că, oprindu-ne insistent asupra design-urilor experimentale, am încurajat tendinţa criticată de Kenneth Ring în 1967 - acest psiholog a acuzat tradiţia de cercetare ce a făcut din

experimente nişte jocuri angajând inteligenţa şi curiozitatea, lipsite de finalitate practică. Dar poate că, cel

6 * Psihologie şi societate

puţin în faza de prim contact, cu toate precauţiile de rigoare, trebuie stimulată această percepţie a ludicului în psihologia socială.

In general, am enunţat la început postulatele unei teorii, am trecut în revistă demersurile empirice care o sprijină şi am indicat, acolo unde a fost cazul, datele care ar putea-o infirma. Desigur, suntem gata să recunoaştem că reproducerea mai mult sau mai puţin fidelă a unor raţionamente experimentale a făcut ca textul să capete, pe alocuri, un aspect arid.

Ne-am străduit să redăm controversele ce animă unele domenii. Luminând părţile slabe ale unei teorii sau ale unui demers empiric obţinem, adesea, explicaţii mai exacte. Controversele relevă dinamismul câmpului respectiv de cercetare, felul în care au fost receptate o teorie sau un experiment. Ele ni-i dezvăluie pe cercetătorii din dosul articolelor sofisticate ca pe nişte oameni expuşi greşelilor şi având pasiuni, angajaţi cu toate forţele în construcţia teoretică, întreţinând schimburi intense cu cei ce au aceleaşi preocupări, reacţionând prompt la rezultatele şi interpretările lor.

Titlul acestui volum nu trebuie socotit nicidecum o expresie a orgoliului autorului. "Psihologie şi societate" a fost singurul titlu care ne-a părut acoperitor pentru eterogenitatea temelor abordate. în acelaşi timp, el dă seama, credem, de capacitatea psihologiei sociale contemporane de a adecva modelele abstracte ale socialului studiate în laborator la complexitatea societăţii. Planul volumului respectă întrucâtva ideea pluralităţii nivelurilor explicaţiei în psihologia socială şi a ierarhiei acestora. Auto-dezvăluirea a fost aleasă drept capitol de deschidere întrucât nu este numai un proces interindividual, dar este şi unul care ţine de eu, de nivelul intrapersonal. Facilitarea socială se referă la un nivel minimal al interacţiunilor - simpla prezenţă a celuilalt.

Cuvânt înainte • 7

Lenea socială, gândirea de grup şi dilemele sociale au fost tratate drept procese ele grup. Din poziţia deindividualizării în cuprinsul volumului se poate înţelege că o socotim o teorie a mulţimilor. Se cuvine precizat, însă, că abordările contemporane fac din deindividualizare un proces mai curând intrapersonal. în sfârşit, consideraţiile despre istoria psihologiei sociale trebuie privite ca o anexă - acest capitol este radical diferit în raport cu precedentele, ce expun chestiuni sistematice cu privire la un câmp specific de cercetare.

Ne facem o datorie de onoare din a ne exprima recunoştinţa faţă de profesorul Adrian Neculau. Domnia sa a sprijinit cu generozitate acest proiect, curmând tentativele noastre de amânare. De asemenea, mulţumim membrilor Laboratorului de Psihologia Câmpului Social de la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi, care au ştiut, în ciuda dificultăţilor clin cercetarea contemporană românească, să creeze un climat favorabil schimburilor ştiinţifice.

Capitolul I-Auto-dezvăluirea

Eugen D. îşi face cu greutate prieteni. Cei ce-1 cunosc îl simpatizează, dar nimeni nu ştie ce simte el cu adevărat şi ce năzuinţe are.

Camelia S. nu are nici ea prieteni. Spre deosebire de Eugen, însă, ea nu manifestă deloc reţineri în a comunica celorlalţi sentimentele şi problemele ei. Camelia dezvăluie gînduri intime aproape oricui. Ceilalţi consideră lucrul acesta bizar.

Sebastian R. se simte mult mai aproape de Lidia B. de la ultima lor întîlnire. Lidia i-a vorbit, în sfîrşit, despre problemele pe care le are cu tatăl său, iar Sebastian a răspuns mărturisindu-i gelozia pe care întotdeana a încercat-o faţă de fratele lui mai mare. El are acum convingerea că relaţia cu Lidia a devenit mai solidă.

Gabriel II., un inginer de 45 de ani. era uluit cînd a coborît din tren la Bucureşti. După ce au schimbat cîteva cuvinte, vecinul de compartiment i-a povestit pe larg despre eşecul lui marital recent. Gabriel şi-a amintit de slîrşitul primei lui căsătorii, aşa că i-a vorbit străinului despre aceasta. Treptat, Gabriel a mărturisit unele din sentimentele lui cele mai intime. Acum nu înţelege cum s-a putut întîmpla. La urma urmei, n-o să-1 mai vadă niciodată pe necunoscut. Poate de aceea s-a şi confesat...

Ioana M. este zguduită de divorţul de soţul ei, Iosif. îşi dă seama acum că nu ştie aproape nimic despre el. Timp de

10 « Psihologie şi societate Auto-dezvăluirea » 11

cinci ani a trăit cu el, a gătit pentru el, i-a spălat cămăşile, a dormit cu el. In tot acest timp, au discutat banalităţi: ce vor mînca ia cină, cum îşi vor amenaja casa de la munte pe care au moştenit-o, ce culoare va avea rochia ei la nunta surorii lui. Dar cine este el şi ce vrea de la viaţă, ea nu ştie1.

în toate cazurile de mai sus este implicată auto-dezvăluirea, procesul prin care individul comunică altora informaţii despre el. Auto-dezvăluirea este o parte desosebit de importantă a interacţiunilor noastre cu ceilalţi. Cozby o defineşte ca "dezvăluirea verbală intenţionată a materialului auto-dcscriptiv în faţa unuia sau a mai multor parteneri" (Cozby, 1973, p. 88). Caracteristicile auto-dezvăluirilor (dacă transmitem gînduri, sentimente sau experienţe altor persoane, nivelul de intimitate al acestor dezvăluiri, momentul potrivit pentru a o face, persoana în faţa căreia ne confesăm) au repercusiuni însemnate asupra participării noastre sociale. Ele determină numărul şi calitatea relaţiilor noastre sociale.

Cel mai folosit instrument pentru stabilirea diferenţelor individuale în ceea ce priveşte auto-dezvăluirea este Jourard Self-Disclosure Questionnaire (JSDQ). Instrumentul original, descris în articolul lui Jourard şi Lasakow (1958), cuprindea 60 de itemi, mai precis cîte 10 itemi pentru fiecare din următoarele domenii: atitudini şi opinii, gusturi sau interese, muncă (sau studii), bani, personalitate şi corp. Subiecţii răspundeau la fiecare item indicînd gradul în care au dezvăluit informaţii faţă de patru persoane-ţintă: mama, tata, cel mai bn prieten de sex opus, cel mai bun prieten de acelaşi sex. Scorurile aveau valori de la0 la 2: 0 = lipsa dezvăluirii faţă de persoana ţintă; 1 =dezvăluire în termeni generali; 2 = dezvăluire completăprivind o anumită chestiune. In afara acestui chestionar

1 Descrierea acestor situaţii a fost, adaptată după Ohaikin şi Derlega (1976).

standard, unele cercetări au folosit variante ale JSDQ, diferite de chestionarul iniţial în ceea ce priveşte lungimea, persoanele-ţintă, natura itemilor. Din păcate, validitatea predictivă a JSDQ nu este foarte ridicată. Cercetătorii n-au putut evidenţia întotdeauna o relaţie solidă între scorurile subiecţilor la acest chestionar şi dezvăluirea în situaţii reale.

1. Parametri ai auto-dezvăluirii dezvăluiri

' Auto-dezvăluirea poate varia în multe privinţe. De pildă, un individ poate releva altuia informaţii despre foarte multe aspecte ale vieţii sale şi totuşi să-i furnizeze numai informaţii superficiale. Putem să spunem altei persoane că suntem studenţi la psihologie, că ne place tenisul, că ne place la nebunie să mâncăm pizza şi hamburgeri, că ne-am născut la Deva şi că avem doi fraţi mai mari. Toată această poveste îl face pe celălalt să cunoască multe faţete ale vieţii noastre, dar el nu va şti nimic despre speranţele, aspiraţiile şi temerile noastre, despre ce ne face să fim o persoană unică. O astfel de dezvăluire este caracterizată de lărgime, dar nu de profunzime. In alte cazuri, dezvăluirea poate fi foarte intimă şi personală, dar să se refere la un singur aspect al existenţei celui ce se dezvăluie - de exemplu, la experienţele lui sexuale. Cozby (1973) consideră că auto-dezvăluirea este caracterizată de următorii parametri:

a. cantitatea de informaţie dezvăluită (lărgimea auto-dezvăluirii);

b. caracterul intim al informaţiei dezvăluite(profunzimea dezvăluirii);

c. durata dezvăluirii.în situaţiile concrete de auto-dezvăluire, caracterul intim şi

durata dezvăluirii sunt independente - s-a stabilit o corelaţie de 0.42 între cele două variabile. Cît despre relaţia

12 * Psihologie şi societateAuto-dezvăluirea • 13

între cantitatea de informaţie şi caracterul intim, ea este de dependenţă inversă: indivizii au tendinţa de a dezvălui foarte puţin despre chestiunile intime.

Morton (1978) face distincţia între două caracteristici ale dezvăluirii ce par să aibă un rol foarte important în actele cotidiene de comunicare. Ea concepe dezvăluirea ca bidimensională: descriere şi evaluare. Pe de o parte, dezvăluirea se poate prezenta ca o descriere, rezumându-se la relatarea unor fapte. Individul poate fi foarte intim cu celălalt, dezvăluindu-i fapte foarte intime despre el (de pildă, o conversiune religioasă, o încercare de sinucidere, detalii despre viaţa sexuală, etc). Pe de altă parte, dezvăluirile pot să cuprindă evaluări ale subiectului, adică mărturisirea unor emoţii, judecăţi şi opinii ale lui care au fost generate de un fapt sau altul. Putem fi foarte intimi cu cineva mărturisindu-i sentimentele de ruşine pe care le-am încercat într-o anumită situaţie. Cele două dimensiuni sunt relativ independente: o descriere factuală a unei încercări de sinucidere poate sau nu să fie îmbogăţită cu intimitate evaluativă - confesiuni despre trăirile care au însoţit această tentativă. "Să remarcăm, din punctul de vedere al acestei dihotomii, scrie autoarea, că o persoană poate să trivializeze un subiect de discuţie foarte intim (ca viaţa sexuală) folosind exclusiv descrieri, făcînd apel la clişee şi informaţie abstractă; dimpotrivă, există şi situaţii în care indivizii personalizează puternic chestiuni banale atunci cînd se auto-dezvăluie (ca spălatul pe dinţi sau drumul de la birou spre casă), introducînd informaţie factuală privată şi mărturisind emoţii foarte intime" (Morton, 1978, p. 73). Slujindu-se de această distincţie, Morton a arătat, de pildă, că, în raport cu dezvăluirile simplelor cunoştinţe, cele ale soţilor sunt mai bogate pe dimensiunea "descriere", dar nu şi pe dimensiunea "evaluare".

în cercetările asupra relaţiilor interpersonale se bucură de atenţie o altă distincţie: aceea dintre auto-

dezvăluirea personală (dezvăluiri despre propria persoană) şi auto-dezvăluirea relaţională (dezvăluiri despre relaţia cu o altă persoană sau despre interacţiunile individului cu alţii). Auto-dezvăluirea relaţională poate dobândi un rol important în menţinerea şi întărirea unei relaţii, în măsura în care partenerii sunt capabili să comunice despre starea legăturii lor.

2. Teoria penetrării sociale

Teoria penetrării sociale este o teorie asupra dezvoltării relaţiilor intime, care pune în evidenţă amplificarea progresivă a schimburilor dintre parteneri, precum şi rolul auto-dezvăluirii în evoluţia relaţiilor. Potrivit acestei teorii, relaţiile interpersonale presupun comportamente reciproce, ca schimbul de informaţii, schimbul de afecte pozitive sau negative. Ea a fost propusă de Irving Altman şi Dalmas Taylor în 1973 şi afirmă, în esenţă, că relaţiile evoluează de la schimburi superficiale la schimburi intime. Auto-dezvăluirea reprezintă o parte a procesului de penetrare socială, un tip fundamental de schimb social, ce evoluează odată cu relaţia interpersonală.

Altman şi Taylor susţin că raportul dintre costuri şi beneficii influenţează dezvoltarea relaţiei. Experienţele iniţiale pozitive creează posibilitatea evoluţiei acendente. Pe măsură ce relaţia dintre doi indivizi se. dezvoltă, ei vor dezvălui mai multă informaţii şi la niveluri tot mai intime: vor comunica informaţii despre tot mai multe domenii şi în fiecare domeniu vor schimba tot mai multe informaţii. Doi prieteni foarte buni sau un cuplu tînăr armonios schimbă foarte multă informaţie şi de foarte bună calitate - informaţii superficiale, dar şi informaţii intime. Stadiile penetrării pot fi reprezentate ca o serie de "despicături" în personalitatea

14 • Psihologie şi societateAuto-dezvăluirea • 15

fiecăruia dintre parteneri. în oricare stadiu, se dezvăluie mai multă informaţie la nivelurile superficiale decît la cele intime. Aşadar, "lărgimea" dezvăluirii descreşte în funcţie de âumcimea sau ini/imitacea conversaţiei, a. e măsura ce rciayia progresează, de la străini, la cunoştinţe şi la prieteni, dezvăluirea capătă dimensiuni tot mai mari atît în lărgime, cât şi în adâncime. "Despicătura" se lărgeşte şi se adânceşte.

Taylor (1968) a făcut descoperiri interesante aplicând teoria penetrării sociale în studiul diadelor de studenţi ce locuiau în aceeaşi cameră. El a constatat că,.în timp, studenţii care au comunicat multe informaţii intime despre ei colegului de cameră, au ajuns să-1 antipatizeze pe acesta. Psihologul a explicat acest pattern de evoluţie a relaţiei apreciind că, din cauza dorinţei de compatibilitate cu celălalt locatar al camerei, studenţii supraestimează la început caracterul pozitiv şi favorabil al relaţiei.

Cercetarea grupurilor izolate a beneficiat, de asemenea, de concluziile formulate de Altman şi Taylor. In mod firesc, condiţiile de izolare socială încurajează explorarea interpersonală şi grăbesc penetrarea. Altman şi Haythorn (1965) au confirmat ipoteza potrivit căreia subiecţii izolaţi se auto-dezvăluie într-o măsură mai mare partenerilor lor decât cei non-izolaţi. Membrii grupurilor izolate ating destul de repede un grad de intimitate comparabil cu acela al prietenilor apropiaţi. Auto-dezvăluirea în astfel de grupuri afectează îndeplinirea sarcinii şi adaptarea individului. Taylor, Wheeler şi Altman (1973) au izolat diade de militari în camere de 3m x 3m, pentru opt zile, şi au măsurat efectele auto-dezvăluirii asupra capacităţii lor de a-şi duce misiunea la bun sfârşit. Printre subiecţi se aflau atât indivizi cu scoruri mari la un chestionar de auto-dezvăluire, cât şi din aceia cu scoruri mici. Autorii au constatat că subiecţii care au abandonat înainte de a se scurge cele opt zile au fost fie subiecţi înclinaţi spre auto-dezvăluire care s-au dezvăluit

foarte puţin, fie subiecţi cu scoruri reduse la chestionarul de auto-dezvăluire care s-au dezvăluit mai mult decât ar fi făcut-o în condiţii normale. Aşadar, procesul de penetrare socială a fost modificat de starea de izolare. Autorii formulează următoarea concluzie: "Nivelurile de dezvăluire ce deviază de la nivelul individual obişnuit sunt incompatibile cu formarea grupului şi, ca atare, non-adaptative" (Taylor et al, 1973, p. 46).

Altman şi Taylor au pus în evidenţă şi un proces de depenetrare. Acesta poate să apară, de pildă, în prieteniile pe cale să se destrame sau în cuplurile aflate în prag de divorţ. In astfel de cazuri, costurile interacţiunii devin tot mai mari sau/şi recompensele tot mai reduse. Potrivit celor doi autori, deteriorarea relaţiei corespunde scăderii treptate a adâncimii şi a lărgimii auto-dezvăluirii. Tolstedt şi Stokes (1984) au remarcat că Altman şi Taylor s-au ocupat foarte puţin de procesul de dizolvare a relaţiei şi şi-au propus să verifice temeinicia ipotezelor acestora cu privire la depenetrarea socială. Ei au luat în calcul şi o a treia dimensiune a auto-dezvăluirii, valenţa comunicării, definită ca pozitivitatea sau negativitatea faptelor şi sentimentelor dezvăluite. Tolstedt şi Stokes au aplicat subiecţilor (membri ai unor cupluri cu probleme) chestionare pentru măsurarea intimităţii şi a auto-dezvăluirii (JSDQ). De asemenea, ei le-au cerut să reprezinte relaţia de cuplu printr-un grafic (având ca axe timpul şi gradul de satisfacţie) şi să alcătuiască o listă cu aspectele pozitive ale relaţiei. Analiza acestor date a confirmat numai parţial concepţia lui Altman şi Taylor asupra depenetrării. Tolstedt şi Stokes au constatat că odată cu scăderea intimităţii se produce o diminuare a lărgimii auto-dezvăluirii. Descreşterea ataşamentului conduce la descreşterea numărului temelor abordate în auto-dezvăluire. Rezultatul neşteptat raportat de aceşti autori a fost creşterea adâncimii auto-dezvăluirii pe măsura răcirii relaţiei. "Durerea şi furia

16 • Psihologie şi societate Auto-dezvăluirea » 17

asociate cu pierderea unei relaţii intime, afirmă ei, pot da naştere unor auto-dezvăluiri deosebit de profunde" (Tolstedt şi Stokes, 1984, p. 96). Cu cât intimitatea dintre doi soţi este mai redusă, cu atât ei discută chestiuni foarte personale, împărtăşindu-şi judecăţi şi sentimente. Acestea sunt, în general, negative. Adîncimea auto-dezvăluirii poate să crească din cauza sentimentelor negative pe care şi le mărturisesc, uneori cu brutalitate. In timpul conflictului, cantitatea de informaţie pe care 'şi-o comunică indivizii este foarte redusă, dar informţiile sunt extrem de intime.

3. Reciprocitatea dezvăluirii

Unul din fenomenele cele mai studiate din cîmpul teoretic al auto-dezvălurii este reciprocitatea, pe care Jourard a numit-o "efectul diadic". Această temă a fost intens studiată în laborator, din cauză că reciprocitatea dezvăluirii între străini într-un experiment de psihologie poate fi văzută ca un model al formării unei relaţii de prietenie. Mulţi cercetători au susţinut că dezvăluirea reciprocă este esenţială pentru dezvoltarea unei relaţii apropiate: dacă nu există reciprocitate în stadiile de început, relaţia nu va evolua.

Cercetările asupra reciprocităţii au evoluat de la ipoteza atracţiei interpersonale ca mecanism subiacent la ipoteza mai simplă a normei de reciprocitate. Primele demersuri, iniţiate de Jourard, au sugerat că receptarea informaţiei intime conduce la simpatie şi la o dezvăluire echivalentă. Simpatia pentru .partenerul de interacţiune aduce cu sine egalizarea nivelurilor de intimitate ale dezvăluirilor. Atracţia determină reciprocitatea în dezvăluire, iar reciprocitatea determină atracţia.

împotriva acestei poziţii au argumentat Derlega, Harris şi Chaikin (1973), susţinând că efectul diadic poate să

apară şi în absenţa atracţiei interpersonale. Cei trei cercetători au demonstrat că receptarea informaţiei foarte intime duce la o dezvăluire din partea ţintei chiar şi atunci cînd dezvăluirea persoanei care a iniţiat conversaţia face ţinta să o antipatizeze. Pentru a explica fectul diadic, ei au făcut apel la norma de reciprocitate teoretizată de sociologul american A.W. Gouldner în 1960. O astfel de normă se alia ia baza multora din comportamentele noastre sociale. In virtutea ei, apar expectanţe cu privire la comportamentul unui individ căruia i s-a făcut un serviciu: ne aşteptăm ca el să exteriorizeze o atitudine pozitivă faţă de cel care 1-a ajutat şi să-i întoarcă acestuia serviciul. în privinţa dezvăluirilor, ne aşteptăm ca cel căruia i s-a făcut o dezvăluire intimă să răspundă la fel, altminteri avem tendinţa de a percepe relaţia ca dezechilibrată. Dacă receptarea unei dezvăluiri constituie o recompensă socială, cel căruia i se adresează dezvăluirea ar trebui să reacţioneze în conformitate cu principiile care guvernează schimburile sociale în general. Chaikin şi Derlega (1976) au arătat că norma de reciprocitate operează într-adevăr în aceste situaţii. Subiecţii care au urmărit un film cu o interacţiune diadică au apreciat dezvăluirea nereciprocă mai nepotrivită şi mai neobişnuită decît dezvăluirea reciprocă.

4. Dimensiunea temporală a auto-dezvăluirii

Corelaţia dintre dezvăluire şi atracţie este, fără îndoială, solidă şi documentată din punct de vedere empiric. Intuitiv, avem convingerea că o relaţie interpersonală în care partenerii nu se dezvăluie este şubredă. Cercetând problematica reciprocităţii în auto-dezvăluire, am constatat că indivizii reacţionează pozitiv în faţa celor care le fac

18 • Psihologie şi societate

dezvăluiri şi că tocmai în faţa acestora ei devin dispuşi să mărturisească informaţii personale despre ei înşişi.

Dar oare dezvăluirea unui fapt negativ despre sine nu poate compromite o relaţie? Avem cu toţii experienţa aceasta. Am fost puşi, cu siguranţă, în situaţia de a ne întreba când anume trebuie să comunicăm celuilalt o informaţie negativă despre despre noi în aşa fel încât el să nu înceteze să ne simpatizeze. Momentul dezvăluirii unei astfel de informaţii poate, într-adevăr, afecta atracţia interpersonală. In general, studiile demonstrează că dezvăluirea unei informaţii importante după ce relaţia s-a stabilizat este mai indicată decît dezvăluirea ei în stadiul de început al relaţiei. Jones şi Gordon (1972) au cerut subiecţilor să asculte un interviu între un consilier şi un student, interviu înregistrat pe bandă de magnetofon. Studentul dezvăluia fie un eveniment negativ, fie un eveniment pozitiv din trecutul său. A doua variabilă independentă era manipulată astfel: studentul era fie responsabil pentru acest eveniment, fie nu avea nici o responsabilitate. în sfîrşit, a treia variabilă independentă era momentul ales pentru auto-dezvăluire: în unele condiţii, studentul făcea mărturisirea la începutul conversaţiei, din proprie iniţiativă, în vreme ce în altele el furniza informaţia ca urmare a unei întrebări a consilierului în partea a doua a conversaţiei. In general, Jones şi Gordon au obţinut rezultate care indicau o simpatie mai mare manifestată de subiecţi pentru studentul care dezvăluie informaţia la urmă. Dar în condiţiile în care studentul dezvăluia un eveniment negativ pentru care era responsabil, el s-a bucurat de mai multă simpatie atunci cînd a făcut-o la începutul interviului. In acest caz, gestul studentului a fost interpretat ca un act de curaj, ca asumare a responsabilităţii, ca dorinţă de a aşeza relaţia cu celălalt pe baze solide.

In studiul rezumat mai sus, dezvăluirea a fost apreciată de observatori neimplicaţi. Adoptând o perspectivă

Auto-dezvăluirea • 19

atribuţională, Wortman şi colaboratorii ei (1976) şi-au propus să examineze factorii care afectează reacţia receptorului dezvăluirii. Subiecţii lor conversau timp de aproximativ zece minute cu un complice al experimentatorilor. Acesta le făcea o mărturisire foarte intimă - faptul că prietena lui este însărcinată - fie imediat după iniţierea interacţiunii, fie la sfârşitul perioadei de conversaţie. Ipoteza autorilor, potrivit căreia subiecţii îl vor simpatiza mai mult pe complice în al doilea caz, s-a adeverit. Individul care a dezvăluit un lucru foarte intim despre sine la începutul relaţiei a fost văzut ca imatur, neadaptat, fals. Subiecţii l-au perceput pe complicele care s-a confesat mai târziu ca fiind mai deschis şi şi-au exprimat dorinţa de a-1 cunoaşte. Iată sfatul autorilor cu privire la momentul potrivit al mărturisirii: "Dacă cineva vrea să dezvăluie o informaţie personală unei noi cunoştinţe, trebuie să se abţină cel puţin opt sau zece minute. Numai procedându-se astfel creşte probabilitatea ca celălalt să răspundă favorabil" (Wortman et al., 1976, p. 189). Wortman şi colegii săi au folosit atribuirile pentru a explica acest efect. Subiecţii expuşi la o dezvăluire târzie au interpretat comportamntul complicelui spunându-şi că el a aşteptat ca interacţiunea să devină personalizată, să câştige în complexitate. Ei au atribuit complicelui intenţia de a continua şi adânci relaţia. Dimpotrivă, subiecţii care au ascultat confesiunea în debutul interacţiunii au considerat că celălalt nu face distincţii între persoanele cărora trebuie să li se confeseze şi persoanele în faţa cărora trebuie să se abţină de la confesiuni.

5. Influenţa apartenenţei sexuale

Dorinţa de a dezvălui informaţie despre gîndurile, sentimentele, experienţele personale a fost examinată în

20 • Psihologie şi societate Auto-dezvăluirea • 21

funcţie de caracteristicile demografice, de sănătatea mintală, de trăsăturile de personalitate şi de situaţia socială. Un rezultat consistent în cîmpul acestor cercetări este dependenţa auto-dezvăluirii de aparteneţa sexuală a individului: femeile se dezăluie mai mult decît bărbaţii şi valorizează mai mult auto-dezvăluirea. Jourard (1971, apud Derlega et al, 1993) a sugerat că expectanţele de rol îi impun bărbatului să se arate dur, obiectiv, motivat să reuşească, inexpresiv din punct de vedere emoţional, ceea ce îi inhibă tendinţele spre auto-dezvăluire. Pe de altă parte, expectanţele legate de rolul feminin încurajează auto-dezvăluirea. Comportamentul expresiv al femeilor trebuie pus pe seama recompenselor şi aprobărilor pe care le primesc pentru faptul de a se purta astfel. S-a arătat, de exemplu, că femeile sunt mai înclinate să dezvăluie lucruri foarte intime încă de la începutul relaţiei sau că soţii sunt mai fericiţi decît soţiile în căsătorii în care auto-dezvăluirea este foarte slabă. Soţiile sunt mai dispuse decît soţii să discute despre sursele conflictelor din familie (Derlega şi Chaikin, 1976). Pe scurt, "femeia exprimă şi bărbatul reprimă".

y Judecăţile asupra gradului de adaptare a unei persoane se fac pe baza adecvării comportamentului său la situaţii specifice. Nepotrivirile dintre comportamentul persoanei şi situaţie, ce reprezintă violări ale expectanţelor sunt utilizate pentru a diagnostica dezordinile psihologice. Mai aproape de ceea ce ne interesează, judecăţile asupra sănătăţii mintale se pot baza pe gradul de devianţă de la rolul de sex. Din acest punct de vedere, Derlega şi Chaikin (1976) au demonstrat că o atribuire de maladie mintală poate să ţină seama de gradul în care individul deviază de la normele de auto-dezvăluire ce reglează comportamentul în grupul său sexual. Mai precis, bărbaţii sunt apreciaţi ca adaptaţi psihologic dacă nu se dezvăluie, iar femeile dacă practică auto-dezvăluirea. Autorii au înmânat subiecţilor un text în

care se relata despre interacţiunea dintre două persoane ce călătoreau cu avionul. Una din ele întreba la un moment dat: "Vă face rău zborul?", iar cealaltă răspundea fie scurt ("Cred că da. N-am zburat de prea multe ori."), fie povestea pe larg călătoriile sale anterioare oferind detalii intime desnre sine. După ce lecturau textul, subiecţii trebuiau să aprecieze cea de-a doua persoană în privinţa adaptării psihologice, a atractivităţii, a masculinităţii-feminităţii, etc. Derlega şi Chaikin au pus în evidenţă un dublu standard folosit de subiecţi pentru judecarea comportamentelor de auto-dezvăluire: femeile non-expresive şi bărbaţii expresivi au fost percepuţi ca non-adaptaţi, iar femeile expresive şi bărbaţii non-expresivi ca adaptaţi. Mai remarcăm un rezultat interesant al acestui studiu: femeile care s-au dezvăluit au fost simpatizate mai mult decât femeile care nu s-au dezvăluit, în vreme ce bărbaţii care s-au dezvăluit şi bărbaţii care nu s-au dezvăluit au fost simpatizaţi în aceeaşi măsură. Menţionăm că Gordon Chelune (1976) a întreprins un demers asemănător, soldat cu aproximativ aceleaşi rezultate.

Doi psihologi cu orientare clinică au încercat să probeze ideea că relaţia dintre sexul persoanei şi auto-dezvăluire nu rămâne neschimbată în condiţiile variaţiei factorilor situationali. Potrivit lui Shaffer şi Ogden (1986), studiile anterioare au avut în vedere numai un gen de context, "care a făcut saliente motivele social-expresive" (p. 93). Subiecţii au dedus că scopul întâlnirii lor este de a sta de vorbă şi de a se cunoaşte; în astfel de contexte, femeile se dezvăluie mai mult unui partener de acelaşi sex decât o fac bărbaţii. Shaffer şi Ogden au manipulat scopul întâlnirii subiecţilor, transformându-1 într-unui instrumental: participanţii au fost informaţi că după ce vor discuta câteva minute, vor participa la o sarcină în care vor putea colabora. De data aceasta, bărbaţii s-au dezvăluit mai mult decât femeile.

Influenţa contextului social asupra dezvăluirilor femeilor şi bărbaţilor a fost pusă în evidenţă şi de Davis (1978), într-un studiu asupra întâlnirilor de dragoste efectuat pe o populaţie de studenţi. Conform datelor lui Davis, băieţii se dezvăluie mai mult decât fetele la primele întâlniri. Ei sunt mai asertivi şi au mai multe iniţiative: încep conversaţiile, lansează invitaţii, iniţiază contactul fizic. Tot ei aleg temele de conversţie şi stabilesc nivelul de intimitate al dezvăluirilor. Davis a pus aceste comportamente pe seama nevoii lor de a controla situaţia.

6. "Deschizătorii"

Scalele de auto-dezvăluire măsoară diferenţele individuale pe această dimensiune. Dar - este evident - auto-dezvăluirea sau refuzul de a se auto-dezvălui al unui individ într-o situaţie nu depinde numai de factorii de personalitate. Cantitatea şi calitatea auto-dezvăluirii unei persoane este determinată, în bună măsură, şi de partenerul acesteia. Putem intui că există persoane calde, afectuoase, care ştiu să asculte, care oferă un feed-back adecvat celui care li se dezvăluie şi altele lipsite de oricare din aceste calităţi. Primele au fost numite de Miller, Berg şi Archer (1983) deschizători - ele "deschid" persoana care vorbeşte, o stimulează să comunice informaţie despre ea însăşi. Spre a demonstra utilitatea constructului, cei trei autori menţionaţi au construit o scală pentru măsurarea acestei "vocaţii". Scala lor cuprinde trei categorii de itemi: 1. Itemi ce se referă la reacţiile percepute ale celorlalţi (de exemplu, "Oamenii se simt relaxaţi în preajma mea"); 2. Itemi ce se referă la interesul de a-i asculta pe ceilalţi ("îmi place să-i ascult pe ceilalţi); 3. Itemi ce se referă la abilităţi interpersonale (de exemplu, "Pot să-i fac pe oameni să vorbească despre ei

înşişi"). Autorii au demonstrat că "Opener Scale" este un instrument unifactorial. Ei susţin că trăsătura de personalitate măsurată cu ajutorul acestei scale este apropiată de sociabilitate şi empatie, dar că este totuşi distinctă. într-o interacţiune, ea influenţează lărgimea şi adâncimea auto-dezvăluirii. Miller, Berg şi Archer au măsurat la 110 studente tendinţa spre auto-dezvăluire cu ajutorul JSDQ şi tendinţa spre deschiderea partenerului cu ajutorul scalei propuse de ei. Interacţiunea acestor tinere în diade a relevat că cele puţin înclinate să se dezvăluie s-au dezvăluit mai mult în prezenţa unei partenere cu scor mare pe "Opener Scale" decât în prezenţa unei non-deschizătoare. Potrivit aceloraşi autori, indivizii deschizători sunt mai simpatizaţi de partenerii lor în contextul unei relaţii de lungă durată.

Purvis, Dabbs şi Hopper (1984) şi-au propus să studieze în detaliu comportamentul deschizătorilor pentru a înţelege felul în care ei reuşesc să stimuleze participarea partenerului. Ipoteza celor trei psihologi a fost că deschizătorii înzestraţi cu o mare dexteritate nu se caracterizează atât printr-un conţinut deosebit al mesajelor, cât printr-un comportament non-verbal şi un stil de conversaţie specifice. Ca atare, ei au filmat evoluţia subiecţilor şi au analizat atent expresiile lor faciale, direcţia privirii, pattern-ul de vorbire, etc. Au constatat, astfel, că deshizătorii folosesc un set de comportamente ce întăreşte tendinţa partenerilor de a-şi expune propriul eu. înfăţişarea lor în timpul conversaţiei este aceea a unor oameni relaxaţi, atenţi la ce spune celălalt, savurând schimbul de informaţii. Expresia chipului lor arată interes pentru discursul celuilalt. Ei păstrează, într-o mai mare măsură decât non-deschizătorii, contactul vizual direct cu partenerul (îl privesc în ochi mai frecvent şi mai îndelung). în privinţa participării la schimbul verbal, deschizătorii se caracterizează, prin emiterea unor


fraze scurte aprobatoare în timp ce vorbeşte partenerul şi prin completarea spuselor acestuia. Putem conchide, pe baza acestor date, că astfel de indivizi influenţează în mod activ contribuţia partenerului în conversaţie.

7. Pihofîziologia confesiunii

Mărturisirea unor experienţe semnificative a fost întotdeauna considerată benefică din punct de vedere psihologic. în unele religii, confesiunea reprezintă o practică ce-1 ajută pe individ să/se elibereze. Biserica ortodoxă, ca şi cea catolică, au propoviduit ideea că mărturisirea păcatelor aduce izbăvirea. Cât priveşte psihoterapia, încă înainte de sfârşitul veacului trecut, Freud a arătat că gândurile refulate produc nevroze ori psihoze. Potrivit întemeietorului psihanalizei, modalitatea optimă de vindecarea a multor maladii mentale constă tocmai în conştientizarea unor gânduri îndelung expulzate din conştiinţă. Cura psihanalitică constituie un set de tehnici prin care psihoterapeutul determină pacientul să renunţe la refulare. Freud are marele merit de a fi semnalat faptul că inhibarea gândurilor şi a comportamentelor necesită investiţii de energie din partea individului. El nu s-a ocupat însă de mecanismele fiziologice adiacente.

în ultimii ani, mulţi cercetători şi-au îndreptat atenţia către relaţia dintre non-dezvăluire şi stress. Ei au ajuns la concluzia că efectele refuzului de a se confesa altora în legătură cu un eveniment apar nu numai în plan psihologic, dar şi în planul sănătăţii fizice a individului. Non-confesiunea presupune o inhibare voluntară. într-un studiu fundamental, Fowles (1980) a oferit un solid suport empiric ideii că inhibarea comportamentală este direct proporţională cu un parametru fiziologic important, conductibilitatea electrică a


pielii. Cînd individul îşi înfrânează un anumit comportament sau îşi reprimă un anumit gând în viaţa de zi cu zi, activitatea electrodermală creşte. Waid şi Orne (1982) au identificat subiecţi slab socializaţi şi foarte socializaţi folosind scala de socializare din California Psychological Inventory. Efectuând măsurători fiziologice, ei au ajuns la concluzia că subiecţii foarte bine socializaţi (deci, inhibaţi) au o conductibilitate mai mare a pielii decît cei slab socializaţi.

Dacă este adevărat că inhibarea pe termen scurt a comportamentului determină creşterea conductiblităţii pielii, atunci inhibarea activă a comportamentului pe o perioadă mai îndelungată ar putea determina apariţia bolilor legate de stress. Unele cercetări au indicat faptul că subiecţii caracterizaţi ca represivi sau inhibitori sunt mai predispuşi să se înbolnăvească de cancer, au o tensiune arterială mai mare şi contractează, în general, mai multe boli. S-a arătat, de exemplu, că femeile care trăiesc mai mult după diagnosticul de cancer la sân sunt cele care-şi manifestă deschis depresia. Nedezvăluirea gândurilor şi sentimentelor de-a lungul unei perioade îndelungate corelează cu boala şi mortalitatea ridicată.

Există un instrument psihologic care poate măsura tendinţa indivizilor de a tăinui informaţia considerată negativă ori ameninţătoare. Autorii acestei scale, Larson şi Chastain (1990, apud Derlega et al., 1993) au confirmat ipoteza potrivit căreia maladia fizică se află în legătură cu parametrul pe care ei îl numesc "auto-ascundere". Scala de auto-ascundere (Self-Concealment Scale) cuprinde zece itemi. Iată câţiva dintre aceştia: "Am un secret important pe care nu l-am împărtăşit nimănui", "Secretele mele m-ar pune în situaţii penibile dacă ar fi aflate de alţii", "Când mi se întâmplă ceva, am tendinţa de a ţine acest lucru pentru mine", "Adesea, mi-e teamă să nu mărturisesc un lucru pe care nu vreau să-1 dezvălui".

Larson şi Chastain au aplicat această scală unor subiecţi, odată cu un chestionar asupra anxietăţii, depresiei şi simptomelor fizice (frecvenţa durerilor de spate, de cap, ctc).

răspunsurile subiecţilor la cele două instrumente: persoanele cu scoruri mari la scala de auto-ascundere au raportat mai multe simptome fizice şi s-au dovedit mai anxioase şi mai depresive. Deşi cei doi autori n-au probat o relaţie cauzală, datele lor sunt argumente preţioase în sprijinul ideii că inhibarea are serioase repercusiuni în plan somatic.

James Pennebaker şi colaboratorii săi au costruit în deceniul al 9-lea o teorie generală a inhibării comportamentelor şi a proceselor maladive psihosomatice (Pennebaker, 1989). Potrivit acestei teorii, inhibarea sau restrîngerea voluntară a comportamentelor, gîndurilor sau sentimentelor presupune o activitate fiziologică intensă. "Inhibarea activă, scrie autorul american, trebuie văzută ca unul din stresorii ce afectează mintea şi corpul. Cu cât individul depune mai multe eforturi pentru a se inhiba, cu atât stressul este mai mare" (Pennebaker, 1989, p. 231). Inhibarea pe termen scurt este asociată cu auto-control accentuat, iar inhibarea pe termen lung produce boli şi stress. Dacă refuzul de a discuta evenimentele traumatizante sau stressante este nociv din punct de vedere fiziologic, dezvăluirea acestora este benefică. A vorbi sau a scrie despre dificultăţile majore din viaţă reduce riscul înbolnăvirilor.

într-un articol din 1986, Pennebaker şi Beall au încercat să stabilească aspectele dezvăluirii care pot influenţa sănătatea pe termen lung. Ei au cerut unor studenţi (în număr de 46) sănătoşi din punct de vedere fizic să scrie despre experienţele cele mai traumatizante pe care le-au trăit sau despre lucruri cotidiene, ordinare. Subiecţii s-au auto-dezvăluit în patru zile consecutive. Din cei cărora li se ceruse să scrie despre evenimente stressante s-au alcătuit trei

grupuri experimentale: unii au descris fapte brute, fără să pomenească nimic despre sentimentele lor (condiţia "fapte"), alţii au descris emoţiile pe care le-au trăit legate de întîmplarea traumatizantă (condiţia "emoţii") şi, în sfîrşit, alţii au scris despre fapte şi emoţii (condiţia "fapte + emoţii"). După fiecare din cele patru şedinţe, subiecţii din ultimele două condiţii au declarat cel mai mare inconfort psihic. Experimentatorii au măsurat, timp de şase luni după confesiunile subiecţilor, frecvenţa cu care subiecţii s-au adresat medicului pentru orice problemă de sănătate şi au constatat că cei din condiţia "fapte + emoţii" au făcut-o cel mai puţin. Un chestionar aplicat după şase luni a pus în evidenţă că subiecţii din acest grup şi, într-o măsură mai redusă, cei din grupul "emoţii" raportau o stare de sănătate mai bună decît cei cărora li se ceruse să scrie despre chestiuni anodine. Acest studiu demonstrează că dezvăluirea în scris a experienţelor traumatizante, deşi neplăcută pentru individ în momentul confesiunii, conduce la perceperea unei stări ameliorate de sănătate. Pentru ca aceste beneficii pe termen lung să apară, este important ca persoana să relateze şi emoţiile pe care le-au declanşat evenimentele traumtizante, nu numai faptele brute.

Pennebaker şi colaboratorii săi (1987) au relevat, într-un alt studiu, legătura dintre procesele inhibitorii şi cele psihosomatice, investigînd efectele pe termen scurt ale dezvăluirii experienţelor neplăcute. Subiecţilor li s-a cerut să vorbească despre evenimentele stressante din viaţa lor şi despre ce vor face după experiment. Fiecare subiect se afla singur şi vorbea la microfonul unui magnetofon. Pe baza aprecierilor unor judecători care au studiat materialul înregistrat, subiecţii au fost clasificaţi în indivizi predispuşi să se auto-dezvăluie şi indivizi predispuşi să evite auto-dezvăluirea. Experimentatorii au măsurat tot timpul confesiunii conductibilitatea pielii, tensiunea arterială şi


pulsul. Rezultatele au arătat că mărturisirile despre evenimentele traumatizante au fost însoţite de descreşterea inhibării comportamentale evidenţiată de decreşterea activităţii electrodermale. In plus, dezvăluirea a determinat o activitate cardiovasculară mai intensă, şi acest studiu oferă date suficiente pentru a ne determina să admitem că auto-dezvăluirea este benefică pentru starea generală de sănătate fizică. Indivizii predispuşi la auto-dezvăluire îşi inhibă mai puţin gîndurile, emoţiile şi comportamentele, ceea ce se soldează cu efecte pozitive atît în plan psihologic, cît şi în plan somatic.

8. Secretele şi efectele suprimării gândurilor

Adesea, oamenii îşi reprimă amintirile neplăcute. Pentru a-şi asigura confortul psihic, ei încearcă să nu se mai gândească la întâmplările neplăcute care i-au afectat. Gândurile despre evenimentele negative din trecut pot arunca îndoieli asupra competenţei ori a ţinutei morale a individului, diminuând stima de sine şi încrederea în forţele proprii. De aceea, reacţia obişnuită este suprimarea conştientă a acestor gânduri. Nu numai că evităm să ne mărturisim secretele, clar le alungăm ori de câte ori ele încearcă să pătrundă în conştiinţă. Cercetările din domeniul controlului mental au arătat că manevrele cognitive necesare pentru a păstra un secret nu au întotdeauna succes. A ţine un secret este un proces activ, resimţit în plan emoţional ca o sarcină dificilă şi neplăcută. Indivizii care încearcă să elimine o informaţie din sfera conştientă pot ajunge mai târziu să fie preocupaţi de informaţia pe care o eludează. In unele cazuri, refularea nu reuşeşte decât să facă informaţia şi mai accesibilă. Acest efect paradoxal a fost numit hiperaccesibilitatea informaţiei refulate.


Daniel Wegner şi colaboratorii săi (de exemplu, Lâna şi Wegner, 1995) au construit un model al mecanismului ce subîntinde fenomenul, numit modelul preocupării. Acesta presupune patru faze ale procesului cognitiv al cărui rezultat este preocuparea obsesivă pentru gîndul secret:

a. dorinţa de a păstra secret un fapt duce la refulareagîndului;

b. refularea determină apariţia gîndurilor intruse,deranjante;

c. aceste gînduri inoportune provoacă noi eforturi derefulare;

d. fazele b şi c continuă într-o repetiţie ciclică, dat fiindcă fiecare apare ca reacţie la apariţia celeilalte.

Studiul iniţial care a demonstrat că refulareagîndurilor produce gînduri intruse a fost realizat de o echipăde cercetători condusă de Daniel Wegner. Subiecţilor li s-acerut să verbalizeze fiecare gînd care le trece prin mintevreme de cinci minute. In acelaşi timp, ei trebuiau să seabţină să se gîndească la un urs polar. Subiecţii se aflausinguri în încăpere şi tot ceea ce verbalizau se înregistra pebandă de magnetofon. Rezultatele au indicat că ei nu se potînfrîna să se gîndească la ursul polar: se gândesc la el celpuţin odată pe minut. In plus, după această sarcină, gîndurilecu privire la ursul polar sunt foarte numeroase (Wegner,Schneider, Carter, şi White, 1987). Cercetările ulterioareasupra hiperaccesibilităţii gîndurilor refulate au arătat căastfel de gînduri ne vin în minte cu încăpăţânare, mai ales încondiţiile în care efectuăm o sarcină cognitivă dificilă, chiarmai repede decît gândurile asupra cărora încercăm să neconcentrăm. Wegner şi Erber (1992) au pus în evidenţă faptulcă participanţii la o sarcină de tip Stroop ce-şi refuleazăgîndul la un anume cuvînt (de pildă, munte) au timpi dereacţie mai mari. Lor le trebuie mai mult timp să pronunţenumele culorii decât participanţilor cărora li s-a cerut să se


gândească la acest cuvânt. Acest rezultat în sarcina Stroop a fost considerat un argument în favoarea accesibilităţii cognitive crescute a gândurilor refulate. Efectul pare să rezulte dintr-un proces automat de căutare ce însoţeşte refularea, făcând accesibile gândurile ce trebuie refulate.

Reprezentarea potrivit căreia mintea noastră este un loc unde suntem stăpâni s-ar putea dovedi falsă. Controlul gîndurilor secrete nu este deloc facil, iar consecinţele cognitive ale faptului de a suprima un gând sunt din cele mai surprinzătoare pentru individ.

Am luat cunoştinţă despre argumentele psihologiei sociale contemporane în favoarea auto-dezvăluirii: 1. dezvăluirea reduce riscul îmbolnăvirilor psihice şi fizice; 2. prin dezvăluire se evită crearea unor secrete hiperaccesibile, dificil de refulat.

Totuşi, există situaţii în care persoana este mai câştigată dacă nu-şi dezvăluie secretele. Unele secrete sunt atît de hidoase, încît individul s-ar compromite definitiv în ochii celui căruia i se confesează. Cum să explicăm altfel faptul că aproape jumătate din persoanele care urmau o terapie de lungă durată, plătind sume imense pentru tratamentul pe care-1 primeau, au mărturisit, în chestionare anonime, că au secrete faţă de psihoterapeuţii lor (Kelly şi McKillop, 1996)?

Dacă este adevărat că exprimarea deschisă a discomfortului psihic ne sporeşte şansele de adaptare, este la fel de adevărat eă această auto-dezvăluire poate să ne izoleze. Cercetările de psihologie socială din domeniul depresiei au arătat că indivizii care-şi mărtuisesc necazurile sunt mai respinşi decît cei ce mărturisesc în faţa celorlaţi că se descurcă forte bine în viaţă. Avem tendinţa de a răspunde

Auto-dezvăluirea * 31

negativ în interacţiunile cu cei afectaţi de depresie. într-un experiment impresionant prin concluziile lui, Strack şi Coyne (1983) au arătat că indivizii afişând depresie provoacă altora depresie, anxietate, ostilitate şi sunt respinşi de aceştia într-o interacţiune care durează numai 15 minute.

Stilul de auto-dezvăluire al individului influenţează decisiv contactele lui sociale. Această concluzie se confirmă şi dacă luăm în seamă o distincţie importantă din psihologia contemporană: aceea dintre indivizii cu afecte pozitive şi indivizii cu afecte negative. Cei ce raportează experienţe implicând mai degrabă afecte pozitive se descriu ca fiind entuziaşti şi încrezători. Ceilalţi se caracterizează pe ei înşişi ca fiind nervoşi, vinovaţi, temători. Watson (1988) a cerut subiecţilor săi să estimeze numărul de ore pe care-1 petrec în fiecare zi cu prietenii şi a măsurat, în acelaşi timp, nivelul lor de afecte pozitive ori negative. Analizele lui au relevat că indivizii cu afecte pozitive au contacte sociale prelungi şi frecvente. O corelaţie între afectele pozitive şi activitatea socială au găsit, de asemenea, Berry şi Hansen (1996). Potrivit acestor cercetătoare, evoluţia unui individ cu afecte pozitive în cadrul unei interacţiuni diadice este apreciată de către partener şi de către un observator mai pozitiv decât evoluţia unui subiect cu afecte negative. Pe de altă parte, subiecţii înclinaţi să raporteze în mod preponderent afecte negative au tendinţa de a percepe interacţiunile lor ca implicând un grad înalt de auto-dezvăluire. Deducem din toate acestea o relaţie strânsă între auto-dezvăluire, afecte pozitive şi activitatea socială. Din nefericire, contextele sociale nu-i avantajează pe depresivi şi pe cei cu afecte predominant negative. Pentru ei, nici măcar auto-dezvăluirea nu reprezintă o şansă de sporire a participării sociale.

32 » Psihologie şi societate Auto-dezvăluirea • 33

Referinţe bibliografice

Altman, I. şi Haythorn, W.W. (1965). Interpcrsonal exchango inisolation. Socionwtry, 28, 411-426.

Altman, I. şi Taylor, D.A. (1973). Social peimtration: The development of interpcrsonal relationships. New York: Hoit, Rinehart and Winston.

Berry, D.S. şi Hansen, J.S. (1996). Positive affect, negative affect and social interaction. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 4, 796-809.

. Chaikin, A.L. şi Derlega, V.J. (1976). Self-disclosuro. în J.W. Thibaut, J.T. Spence şi R.C. Carson (cds.), Contcmporary topics in social psychology. Morristown: General Learning Press.

Chelune, G.J. (1976). Reactions to male and femalc disclosure at two levels. Journal of Personality and Social Psychology, 34, 5, 1000-1003.

Cozby, P.C. (1973). Self-disclosure: A literaturo review. Pychological Bulletin, 79, 2, 73-91.

Davis, J.D. (1978). When boy meets girl: Sex roles and he negotuiation of intimacy in an acquaintance exerciso. Journal of Personality and Social Psychology, 36, 4, 684-692.

Derlega, V.J. şi Chaikin, A.L. (1976). Norms affecting self-disclosure in men and women. Journal of Consulting and Clinicul Psychology, 44, 3, 376-380.

Derlega, V.J., Harris, M.S. şi Chaikin, A. L. (1973). Self-disclosure reciprocity, liking and the doviant. Journal of Experimental Social Psychology, 9, 277-284.

Derlega, V.J., Metts, S., Petronio, S. şi Margulis, S.T. (1993). Self-disclosure. Newbury Park: Sage.

Fowles, D.C. (1980). The three arousal model: Implications of Gray's two-factors theory for heart rate, electrodermal activity and psychopathy. Psychophysiology, 17, 87-104.

Gouldner, A.W. (1960). The norm of reciprocity: A preliminary statement. American Sociological Review, 25, 161-178.

Jones, E.E. şi Gordon, E.M. (1972). Timing of self-disclosure and its effects on personal attraction. Journal of Personality and Social Psychology, 24, 358-365.

Jourard, S.M. (1971). Self-disclosure: An experimental analysis of the transparent seif. New York: Wiley-Interscience.

Jourard, S.M. şi Lasakow, P. (1958). Some factors in self-disclosure. Journal of Abnormal and Social Psychology, 56, 91-98.

Kelly, A.E. şi McKillop, K.J. (1996). Consequences of revealing personal secrets. Psychological Bulletin, 120, 3, 450-465.

Lane, J.D. şi Wegner, D.M. (1995). The cognitive consequences of secrecy. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 2, 237-253.

Larson, D.G. şi Chastain, R.L. (1990). Self-concealment: Conceptualization, measurement and health implications. Journal of Social and Clinical Psychology, 9, 439-455.

Miilor, L.C., lierg, J.H. şi Archer, R.L. (1983). Openers: individuals who elicit intimate self-disclosure. Journal of Personality and Social Psychology, 44, 6, 1234-1244,

Morton, T.L. (1978). Intimacy and reciprocity in exchange: A comparison of spouses and strangers. Journal of Personality and Social Psychology, 36, 1, 72-81.

Pennebaker, J.W. (1989). Confession, inhibition and disease. In L. Berkowitz (ed.), Advances in experimental social psychology (voi. 22). New York: Academic Press.

Pennebaker, J.W. şi Beall, S. (1986). Cognitive, emoţional and physiological components of confiding: Behavioral inhibition and disease. Journal of Abnormal Psychology, 95, 274-281.

Pennebaker, J.W., Hughes, CP. şi O'Heeron, R.C. (1987). The psychophysiology of confession: Linking inhibitory and psychosomatic processes. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 4, 781-793.

Purvis, J.A., Dabbs, J.M. şi Hopper, C.H. (1984). The "opener": Skilled user of facial expression and speech pattern. Personality and Social Psychology Bulletin, 10, 1, 61-66.

Shaffer, D.R. şi Ogden, J.K. (1986). On sex differences in self-disclosure during the acquaintance process: The role of anticipated future interaction. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 1, 92-101.

Strack, S. şi Coyne, J.C. (1983). Social confirmation and dysphoria: Shared and private reactions to depresion. Journal of* Personality and Social Psychology, 44, 5, 798-806.

Taylor, D.A. (1968). The development of interpcrsonal relationships: Social penetration processes. The Journal of Social Psychology, 75, 79-90.

Taylor, D.A., Wheeler, L. şi Altman, I. (1973). Self-disclosure in isolated groups. Journal of Personality and Social Psychology, 26, 1, 39-47.

Tolstedt, B.E. şi Stokes, J.P. (1984). Self-disclosure, intimacy and the depenetration process. Journal of Personality and Social Psychology, 46, 1, 84-90.

Waid, W.M. şi Orne, M.T. (1982). Reduced electrodermal response to conflict, failure to inhibit dominant behaviors and delinquent proneness. Journal of Personality and Social Psychology, 43, 5, 769-774.

Watson, D. (1988). Intraindividual and interindividual analysis of positive and negative affect: Their relations to health complaints, perceived

34 « Psihologie şi societate

stress and daily activitics. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 7, 1020-1030.

Wegner, DM. şi Erber, R. (1992). The hyperaccessibility of suppressed thoughts. Journal of Porsonality and Social Psychology, 63, 6, 903-912.

Wegner, D.M., Schneider, D.J., Carter, S.R. şi White, T.L. (1987). Paradoxical effects of thought suppression. Journal of Porsonality and Social Psychology, 53, 1, 5-13.

Wortman, C.B., Adesman, P., Herman, E. şi Greenberg, R. (1976). Self-disclosure: An attributional perspective. Journal of Porsonality and Social Psychology, 33, 2, 184-191.

Capitolul II-

Facilitarea socială

Faptul primordial al ştiinţei psihosociologice este evoluţia individului în mijlocul semenilor. In forma sa incipientă, ca şi în formele cele mai evoluate, socialul înseamnă con-vieţuire. Este individul afectat de simpla prezenţă a celorlalţi? Constituie co-prezenţa pură o situaţie de influenţă socială? La începutul veacului al XX-lea tînăra disciplină a psihologiei sociale făcea din această întrebare obiectul primelor sale experimente.

Facilitarea socială a fost studiată în două paradigme: paradigma publicului pasiv şi paradigma co-acţiunii. In prima, cercetătorii au încercat să surprindă efectele motivaţionale ale prezenţei celorlalţi, independent de orice influenţă direcţională pe care aceştia o pot avea. în contextele cotidiene de interacţiune, ceilalţi statuează norme, persuadează, aplică sancţiuni pozitive sau. negative, oferă indici care ghidează răspunsurile subiectului, etc. In domeniul facilitării sociale se explorează impactul celorlaţi îndepărtându-se aceste forme complexe de influenţă. Paradigma co-acţiunii are în vedere efectele celorlalţi care efectuează, simultan şi independent, aceeaşi sarcină ca şi subiectul. Paradigma aceasta presupune izolarea competiţiei. Experimentele de facilitare socială au fost realizate cu indivizi umani, dar şi cu animale din cele mai diferite specii. De altminteri, vom avea prilejul să constatăm că unul din


Facilitarea socială • 37

criteriile unei teorii adecvate a facilitării sociale îl reprezintă potenţialul ei de a explica efectele de stimulare şi inhibare a performanţei atât pentru subiecţii umani, cât şi pentru cei din lumea animală.

ivOuert zjâjonc este eroui acestui capitoi. .«xticoiui sau din 1965 a revoluţionat cercetările asupra facilitării sociale, iar studiile sale ulterioare au menţinut viu interesul comunităţii ştiinţifice pentru acest fenomen. în zilele noastre, puţine domenii din psihologia socială au fost marcate într-o aşa mare măsură de un singur cercetător. De aceea, nu exagerăm dacă împărţim evoluţia cercetărilor asupra efectelor prezenţei sociale în două perioade: înainte de 1965 şi după 1965.

1. Cercetări anterioare anului 1965

Norman Triplett, un tânăr psiholog de la Universitatea din Indiana, a fost primul care a încercat să studieze fenomenul care ne interesează. Fiind un pasionat al curselor de biciclete, el a remarcat timpii superiori ai cicliştilor evoluând în compania altora în comparaţie cu timpii obţinuţi în situaţia de cursă solitară. în ceea ce priveşte situaţia colectivă, Triplett a făcut distincţie între cursele adevărate, în care există competiţie şi în care concurenţii înregistrează cele mai bune rezultate individuale, şi "pacemaking", un tip de cursă în care ciclistul aleargă contra-cronometru în urma unui "pacer", un alt vehicul care-1 ajută să menţină ritmul. Performanţa în această din urmă probă este cu 20% mai bună decât performanţa cursei contra-cronometru fără "pacer". Pentru a explica aceste diferenţe, psihologul american a emis mai multe ipoteze, unele pur fizice (prima bicicletă creează un culoar, pe care cea din urmă întîmpină o mai redusă rezistenţă a aerului), altele presupunând mecanisme de

natură psihologică. De pildă, una din ipotezele psihologice, în consonanţă cu ideile ştiinţifice ale epocii, punea efectul observat pe seama sugestiei hipnotice: roata vehicului din faţă îl hipnotizează pe ciclist, provocându-i o "exaltare musculară". Ipoteza dinamogenezei, preferată de Triplett, avea la bază ideea de competiţie: prezenţa celuilalt ciclist declanşează "instinctul de competiţie", eliberează energia nervoasă şi "inspiră" un efort mai mare. Pentru a testa existenţa acestor factori dinamogenetici, Triplett a imaginat un context pe care 1-a vrut modelul curselor de biciclete. El a cerut unor copii să acţioneze mulinete, "cît de repede sunt în stare", singuri sau avînd alături pe alţii care făceau acelaşi lucru. Cercetătorul a constatat o performanţă superioară în al doilea caz, conchizînd asupra influenţei benefice pe care prezenţa altora ce execută o sarcină identică o are asupra individului. Rezultatele le-a publicat sub titlul "Factori dinamogenetici în competiţie şi în imprimarea ritmului" în American Journal of Psychology ă\n 1898.

Experimentul lui Triplett este primul în domeniul facilitării sociale. Chiar dacă conceptul de competiţie domină interpretările lui teoretice, Triplett a avut conştiinţa că evoluţia ciclistului este influenţată nu numai de ceilalţi concurenţi, dar, atunci când aleargă singur, şi de cei ce asistă fără să concureze. Impactul acestora este explicat prin dorinţa ciclistului de a impresiona (Triplett, 1898, apud. Guerin, 1993). Studiul lui, conţine, aşadar, sugestii pentru cercetările asupra efectelor publicului, ce vor fi realizate mai târziu.

Experimentul lui Triplett este şi primul în domeniul psihologiei sociale. Chiar dacă e departe de a corespunde exigenţelor actuale, în cadrul acestui studiu »s-au controlat unii factori paraziţi, s-au contrastat două grupuri experimentale şi, ceea ce este foarte important, s-a încercat studierea unor situaţii din realitate în mediul artificial de laborator.


Articolul din 1898 a stârnit interesul lumii ştiinţifice pentru efectele contextului social asupra comportamentului individului. In primele decenii ale secolului s-au efectuat mai multe experimente, atât în paradigma co-acţiunii, aşa cum procedase şi Triplett, cât şi în paradigma publicului. în cel de-a doilea tip de studii, care va deveni cu timpul predominant, cercetătorii au folosit drept variabilă independentă prezenţa pasivă a spectatorilor.

Floyd Allport (1920), unul din cei mai importanţi psihologi sociali ai epocii, şi-a recrutat subiecţii dintre studenţii de la Harvard şi a cercetat co-acţiunea. El a comparat performanţele subiecţilor în condiţia de izolare şi în condiţia de grup (patru sau cinci subiecţi erau aşezaţi în jurul unei mese). Allport a intuit că efectele co-acţiunii depind de tipul de sarcină. Ca atare, a manipulat caracteristicile sarcinii: subicţilor li se cerea să bifeze toate vocalele dintr-un text, să facă operaţii de înmulţire, să asocieze liber cuvinte sau să argumenteze împotriva unor teze ale lui Marc Aureliu sau Epictet. în general, performanţele superioare au aparţinut subiecţilor care evoluau alături de alţii. Autorul a pus acest efect pe seama a doi factori: facilitarea socială (el a introdus termenul) şi rivalitatea. Prin facilitare socială înţelege influenţa mişcărilor celorlaţi care execută aceeaşi sarcină. Aceste mişcări se constituie în stimuli ce grăbesc răspunsurile subiectului.

Spre deosebire de Allport, Travis (1925, apud. Zajonc, 1965) s-a interesat de efectele publicului. In plus, el a folosit o sarcină motorie simplă, în care subiecţii trebuiau să urmărească o ţintă rotitoare cu ajutorul unui stilet. Aparatul funcţiona pe bază de curent electric, încît putea semnala ezitările şi eşecurile subiectului în a menţine stiletul pe conturul ţintei. Travis a antrenat subiecţii câteva zile la rând, după care le-a cerut să evolueze fie singuri, fie sub privirile


unor spectatori. Cercetătorul a constat o îmbunătăţire semnificativă a performanţei în condiţia de prezenţă socială.

Dashiell (1930) n-a regăsit efectele semnalate de Allport: în experimentele' sale n-au apărut diferenţe semnificative între condiţia în care subiectul evolua singur şi condiţia de co-acţiune. Numai introducerea unei condiţii de rivalitate sau competiţie a creat astfel de diferenţe. In capitolul redactat de acest autor pentru tratatul lui Murchinson (1935), sunt abordate mai multe situaţii sociale în care se exercită influenţa celorlalţi: publicul pasiv, co-actorii, încurajarea şi descurajarea socială (aplicarea de recompense şi pedepse), discuţia de grup. Aceste distincţii au avut o mare însemnătate pentru constituirea domeniului teoretic al facilitării sociale, ca şi pentru evoluţia studiilor asupra normalizătii şi conformismului.

Dashiell (1930) a constatat că atât publicul pasiv, cât şi co-actorii îl determină pe subiect să comită erori în proba de înmulţire de numere. Astfel de efecte de inhibare socială, opuse stimulării observate de Triplett, au fost raportate şi de alţi autori. De pildă, Pessin (1933, apud Cottrell, 1972) a cerut subiecţilor să înveţe o listă de silabe fără sens izolaţi într-o cabină sau în condiţiile în care experimentatorul îi privea atent prin fereastra cabinei. Rezultatele studiului relevă că subiecţii au nevoie de mai puţine repetiţii în prima condiţie decât în a doua. In acest caz, introducerea unor factori sociali elementari (prezenţa pasivă a celuilalt) afectează negativ nivelul performanţei.

In deceniul al V-lea, studiile asupra facilitării sociale devin tot mai rare. Cercetătorii erau descurajaţi de rezultatele contradictorii (în unele studii fuseseră atestate efectele facilitatoare ale publicului şi ale co-actorilor, în altele efectele lor inhibitoare) şi de lipsa unei teorii integratoare. Thibaut şi Kelley, în tratatul lor din 1959, socoteau facilitarea socială un


domeniu teoretic lipsit de perspective, un fel de fundătură a cercetării.

2. Teoria impulsului

Cercetările asupra facilitării sociale a comportamen-tului individual au cunoscut o prefacere radicală odată cu publicarea articolului lui Robert Zajonc din 1965. Prin simplitatea şi nemaipomenita eleganţă a interpretării sale, psihologul social american va resuscita preocupările pentru acest domeniu. El a explicat rezultatele cercetărilor anterioare, ce păreau confuze şi ireconciliabile şi a oferit o coerentă analiză teoretică a fenomenului.

Punctul de plecare a lui Zajonc a fost un principiu binecunoscut al psihologiei experimentale: ideea că excitarea întăreşte răspunsul dominant. Mulţi din stimulii la care reacţionează organismul provoacă, în acelaşi timp, câteva tendinţe de răspuns. Adesea, aceste tendinţe sunt incompatibile: organismul nu le poate manifesta deodată. De aceea, ele se află în competiţie şi pot fi ordonate într-o ierarhie după criteriul probabilităţii de a fi emise. In vârful ierarhiei se află răspunsul cel mai probabil al persoanei în situaţia dată, numit răspuns dominant; celelate răspunsuri se numesc răpunsuri subordonate. Poziţia răspunsului dominant se poate datora obişnuinţei, antrenamentului voluntar, preferinţei sau unor factori înnăscuţi. Sarcinile variază în funcţie de preponderenţa răspunsurilor corecte asupra celor ^corecte. în sarcinile uşoare, sau cele care pot fi îndeplinite instinctual, răspunsurile dominante sunt cele corecte; dimpotrivă, în sarcinile dificile sau în cele contra-instinctuale, răspunsurile dominante nu sunt corecte.

Zajonc a dat un sens rezultatelor studiilor mai vechi, sugerând că atât publicul pasiv cât şi co-actorii au propietatea

Facilitarea socială » 41

de a creşte probabilitatea de emitere a răspunsurilor dominante. Astfel, clacă subiectul execută o sarcină simplă, prezenţa celorlalţi ca spectatori ori co-actori va ameliora performanţa, iar dacă sarcina este una dificilă, prezenţa celorlalţi va contribui la deteriorarea performanţei. In cazul din urmă, răspunsul dominant, stimulat de prezenţa socială, nu este cel adecvat. în sarcinile dificile, subiectul evoluează mai bine singur, lipsa celorlaţi permiţându-i să găsească mai uşor răspunsurile subordonate potrivite.

Conform teoriei formale a învăţării şi performanţei, elaborate independent de Huli şi Spence, tendinţa de a da un răspuns creşte direct proporţional cu puterea obişnuinţei de a-1 emite şi cu nivelul impulsului. Această ecuaţie poate fi exprimată astfel: E = H x D, unde E este potenţialul de excitare pentru un anumit răspuns, Ii este puterea obişnuinţei de a emite răspunsul, iar D simbolizează nivelul general de impuls. Teoria lui Zajonc asupra facilitării sociale se bazează pe această relaţie din domeniul învăţării şi al motivaţiei. Zajonc susţine că prezenţa celorlalţi întăreşte emiterea de răspunsuri dominante prin amplificarea nivelului impulsului general. în compania celorlalţi suntem mai excitaţi fizic şi mai motivaţi. Această teorie, care a dominat cercetările de facilitare socială vreme de 20 de ani, se numeşte, în consecinţă, teoria impulsului. în rezumat, ea susţine că "prezenţa celorlaţi are un efect motivaţional nondirectiv asupra comportamentului, impulsul indus social amplificând tăria răspunsurilor corecte sau incorecte (Geen, 1989, p. 18). Ideea că impulsul nu poate determina direcţia comportamentului şi că aceasta este dată de'obişnuinţa de a emite răspunsul este foarte importantă.

Pentru moment, nu vom trata despre felul în care ceilalţi induc creşterea impulsului, ci vom examina câteva dovezi în sprijinul ipotezei că prezenţa socială, prin creşterea impulsului şi întărirea răspunsurilor dominante ameliorează


Facilitarea socială » 43

performanţa în sarcinile simple şi o compromite în sarcinile dificile.

Experimentul lui Zajonc şi Sales (1966) a urmărit să demonstreze impactul social asupra nivelului impulsului şi asupra probabilităţii răspunsurilor dominante. Autorii au manipulat tăria obişnuinţei unor răspunsuri şi au verificat dacă ceilalţi, în calitate de spectatori, determină o frecvenţă mai mare a răspunsurilor puternic întărite - deci, dominante. Ei au creat o ierarhie de răspunsuri pentru fiecare subiect. Sarcina era prezentată subiecţilor ca una de învăţare a unor cuvinte dintr-o limbă străină. Participanţii erau puşi să repete unele cuvinte de foarte multe ori (de exemplu, de 25 de ori), iar altele de foarte puţine ori. Apoi, subiecţilor le erau prezentate la tahitoscop, cu o expunere de 0,1 secunde, diferite cuvinte, fie din cele învăţate de ei, fie altele, şi erau invitaţi să spună dacă le recunosc. Evident, timpul de expunere era mult prea scurt pentru ca subiecţii să poată distinge cuvintele; ei se puteau înşela, confundând cuvintele la care erau expuşi cu cele învăţate. Variabila dependentă a experimentului a fost tocmai numărul de astfel de expuneri la care subiecţii au crezut, că recunosc cuvintele învăţate anterior.

în afara tăriei obişnuinţei de a emite răspunsurile, autorii au mai introdus^ o variabilă independentă: prezenţa sau absenţa publicului. în condiţia de prezenţă a publicului, subiectul era privit în timpul fazei de recunoaştere de două persoane care aşteptau în laborator. în condiţia de non-prezenţă socială, subiectul realiza sarcina aflându-se singur. Rezultatele au arătat că prezenţa publicului întăreşte răspunsurile dominante - subiecţii confundă mai frecvent decât atunci când sunt singuri cuvintele prezentate la tahitoscop cu cele pe care le repetaseră de foarte multe ori. Autorii au tras concluzia că publicul este o sursă de impuls pentru subiecţi, făcându-i să emită răspunsuri dominante.

în 1969, Zajonc, Heingarten şi Herman au realizat un experiment inspirat din studiile interbelice asupra facilitării sociale la animale: ei au folosit drept subiecţi gândaci de bucătărie. Se ştie că în fata» unei surse de lumină răsounsiil dominant al insectelor este fuga. Zajonc şi colaboratorii săi au construit un aparat care conţinea fie un tub drept prin care se puteau deplasa insectele, fie un tub în cruce. în cazul tubului drept, ei au plasat o sursă de lumină la un capăt, iar la celălalt capăt o cameră întunecoasă, care reprezenta limanul pentru gândacii fotofobi. în aceste condiţii, răspunsul dominant era adaptativ: fugind în linie dreaptă în sensul opus celui din care venea lumina, gândacii se adăposteau în întuneric. Pe de altă parte, în cazul tubului în cruce, camera întunecoasă nu se afla la capătul opus sursei de lumină, ci era plasată lateral: ca să ajungă la adăpost, insectele trebuiau să se întoarcă la dreapta la jumătatea drumului. Dacă ele continuau să alerge înainte, dădeau peste o cameră luminoasă. De data aceasta, răspunsul dominant nu era cel adecvat: îndepărtându-se în linie dreaptă de sursa de lumină, insectele se îndepărtează şi de camera întunecoasă.

Potrivit ipotezei fundamentale a lui Zajonc, prezenţa altora din aceeaşi specie va întări răspunsul dominant. Această întărire va ameliora performanţa în cazul tubului drept, dar o va deteriora în cazul tubului în cruce. Experimentatorii au creat două condiţii de prezenţă socială: co-acţiune şi public pasiv. Co-acţiunea presupunea ca insectele să alerge câte două, fie în tubul drept, fie în tubul în cruce. Prezenţa publicului pasiv a fost asigurată prin crearea unor mici cabine de o parte şi de alta a tuburilor din plexiglas, prin care patru insecte priveau la cele care se puneau la adăpost în faţa luminii; evident, insectele din tub puteau percepe această prezenţă socială. Rezultatele acestui experiment bizar pentru psihologia socială au confirmat pe deplin teoria impulsului: în aparatul cu tub drept, prezenţa

./


celorlalţi din aceeaşi specie a făcut ca insectele să ajungă mai repede în camera întunecoasă. Dimpotrivă, insectele care alergau în tubul în cruce şi care trebuiau să emită un răspuns subrdonat pentru a ajunge în întuneric, au avut o performanţă mai slabă dacă au fost însoţite sau privite de alte insecte decât dacă au fost singure. Aşadar, prezenţa celorlaţi a crescut probabilitatea răspunsului dominant, fie el corect sau incorect.

La temelia teoriei impulsului se află ideea că prezenţa socială amplifică impulsul. In cele două studii descrise mai sus nu a fost, de fapt măsurat impulsul - mai curând, creşterea lui a fost inferată din întărirea vizibilă a răspunsurilor dominante. O modalitate de a furniza evidenţă empirică solidă teoriei impulsului ar fi aceea de a efectua măsurători fiziologice ale impulsului, deşi teoreticienii din acest domeniu nu echivalează neapărat starea de impuls cu activarea fiziologică (Geen, 1980). Pentru Zajonc, însă, această echivalenţă este valabilă.

Cercetătorii care au ales această cale de demonstraţie au manifestat preferinţă pentru transpirarea palmară ca indicator al nivelului de impuls. Martens (1969), de pildă, a arătat că la subiecţii care efectuează o sarcină motorie complexă sub privirile unui public, conductibilitatea electrică a pielii este accentuată. Se poate presupune, ca atare, o relaţie de cauzalitate între prezenţa celorlaţi şi activarea fiziologică. Totuşi, unii cercetători (printre alţii, cum vom vedea, Carver şi Scheier, 1981) au contestat interpretările lui Martens. Nici demersurile empirice ale lui Chapman (1973), un alt psihofiziolog care a încercat să verifice teoria impulsului, nu s-au bucurat de o acceptare unanimă. Chapman a măsurat nivelul activării musculare la subiecţii singuri şi la cei aflaţi în compania experimentatorului şi a pus în evidenţă diferenţe semnificative în sensul teoriei impulsului. Rezultatele lui au primit însă şi alte explicaţii.

Facilitarea socială * 45

în ansamblu, deşi nu a fost infirmată, capacitatea celorlaţi de a determina creşterea activării fiziologice nu a fost nici confirmată pe deplin. Insuficienţa probelor fiziologice în favoarea teoriei impulsului a făcut pe unii psihologi sociali să caute explicaţii alternative pentru efectele prezenţei sociale.

Ipoteza impulsului constituie un cadru teoretic foarte generos. Zajonc şi-a câştigat mulţi adepţi, chiar dacă nu toţi îi împărtăşesc opiniile până la capăt. Unii dintre ei se declară în dezacord atunci când trebuie explicat mecanismul prin care prezenţa socială amplifică impulsul. în această privinţă, în afara poziţiei lui Zajonc, există alte trei: teoria fricii de evaluare, teoria distragere-conflict şi teoria monitorizării sociale.

3. Simpla prezenţă

Pentru Zajonc, facilitarea socială se referă la întărirea răspunsurilor dominante ale unui individ prin simpla prezenţă a altor indivizi din aceeaşi specie, independent de orice altă influenţă a celorlalţi. Deşi comunitatea ştiinţifică a adoptat cu entuziasm această concepţie, cu timpul au apărut critici la adresa ideii de simplă prezenţă, asupra căreia autorul american a insistat cu tenacitate. Zajonc a susţinut în repetate rânduri că simpla prezenţă a celorlalţi este suficientă pentru ca nivelul impulsului subiectului să crească. El a făcut distincţia între efectele indicilor (un organism poate schimba comportamentul altuia oferindu-i indici pentru anumite răspunsuri) şi efectele de întărire socială (orice eveniment care apare după un răspuns şi care contribuie la creşterea probabilităţii apariţiilor ulterioare ale răspunsului se numeşte întăritor) şi a considerat că simpla prezenţă corespunde absenţei ambelor tipuri de efecte (Zajonc, 1966). Mai precis, efectele de simplă prezenţă apar "în condiţia

ideală în care orice influenţă a altei persoane, în afara prezenţei ei, a fost îndepărtată" (Guerin, 1986, p. 38). Trebuie să remarcăm importanţa cardinală a ipotezei simplei prezenţe pentru psihologia socială: majoritatea situaţiilor sociale încorporează simpla prezenţă completând-o cu alte tipuri de influenţă. Nu mai puţin, trebuie să remarcăm simplitatea extremă a acestei ipoteze (în epocă se punea mare preţ pe principiul parcimoniei), precum şi caracterul ei contra-intuitiv: din perspectiva simţului comun, prezenţa socială înseamnă posibilitatea de a fi evaluat şi nicidecum creşterea nivelului excitării fiziologice şi instaurarea unei stări de alertă.

Zajonc a susţinut în mod ferm în câteva texte ale sale că efectele de facilitare apar indiferent de ceea ce fac publicul ori co-actorii şi indiferent de interpretările pe care individul le dă prezenţei celorlalţi. într-un text din 1980, a adăugat ideea că prezenţa celorlaţi provoacă întotdeauna o stare de incertitudine, dat fiind că individul nu ştie la ce să se aştepte de la ei. Ceilalţi sunt cu totul imprevizibili, capabili să iniţieze o gamă largă de comportamente foarte diferite. Faptul că individul nu le poate anticipa conduitele, declanşează starea de excitare.

Markus (1978) a criticat cercetările anterioare efectuate pentru a verifica ipoteza lui Zajonc, arătând că ele n-au reuşit să creeze nici condiţii de simplă prezenţă a celorlaţi, nici condiţii de non-prezenţă a lor. De pildă, cercetătoarea a sugerat că atunci când subiectul este pus să lucreze singur în laborator, el nu este "singur din punct de vedere fenomenologic", căci are conştiinţa că răspunsurile lui vor fi evaluate. Markus a căutat o sarcină în care subiectul să nu resimtă teama de evaluare şi a găsit-o în activitatea de îmbrăcare-dezbrăcare. Ea le-a cerut subiecţilor să dezbrace hainele de stradă şi să îmbrace un halat; la fel, le-a cerut să-şi schimbe încălţămintea cu încălţăminte "potrivită pentru

experimentul care va avea loc". Autoarea a considerat că sarcina de a îmbrăca şi dezbrăca hainele proprii este o sarcină simplă, iar îmbrăcarea-dezbrăcarea halatului de laborator constituie o sarcină dificilă. în care răspunsurile dominante sunt incorecte. Pentru a anula pe deplin variabila parazită "teamă de evaluare", subiecţii au fost făcuţi să creadă că această activitate a avut loc înaintea experimentului, deci înainte ca vreun răspuns de-al lor să fie înregistrat. Fiecare subiect îşi schimba hainele fie în prezenţa unei persoane care, întoarsă cu spatele, repara un aparat (condiţia de simplă prezenţă), fie în prezenţa unei persoane care-i privea, fie aflându-se singur. După ce îşi punea halatul şi încălţămintea de laborator şi aştepta în zadar zece minute să mai vină cineva care urma să-i fie partener, subiectul era anunţat că experimentul se amână şi era rugat să-şi pună hainele lui. Desigur, activitatea subiectului era cronometrată, timpul reprezentând variabila dependentă. S-a constat, astfel, că în condiţia de simplă prezenţă subiecţii îşi dezbrăcau-îmbrăcau repede hainele proprii (ceea ce reprezenta un răspuns foarte bine învăţat) şi mai încet hainele de laborator (sarcină inedită, care solicita răspunsuri noi) decât în condiţia "singur". Deşi imperfect (Schmitt şi colaboratorii săi (1986) au atras atenţia că peretele-oglindă din sala în care s-a desfăşurat experimentul putea induce teamă de evaluare), studiul lui Markus a confirmat în manieră satisfăcătoare

ipoteza simplei prezenţe.Chiar dacă mai puţin invocat, un experiment al lui

Goldman (1967, apud Cottrell, 1972) aduce probe valoroase în sprijinul ideilor lui Zajonc. Goldman a eliminat şi el teama de evaluare a subiecţilor prin alegerea unei sarcini adecvate: d sarcină de exprimare a preferinţelor pentru culori, care nu implică răspunsuri corecte sau incorecte şi care, deci, îi face pe subiecţi să ignore eventualele reacţii ale celorlaţi la răspunsurile lor. Acest cercetător a creat o condiţie în care a

introdus patru co-actori, dar răspunsurile nu erau anunţate public, ci erau date în scris. El a constatat că indivizii îşi exprimă preferinţele mai hotărât în condiţiile de prezenţă socială decât atunci când sunt singuri. Rezultatul poate fi interpretat ca adeverind ipoteza simplei prezenţe.

într-o laborioasă sinteză, Guerin (1986) a ajuns la concluzia că există suficiente date empirice pentru a admite întemeierea concepţiei lui Zajonc: prezenţa pasivă a unor persoane care nu-1 privesc şi nu-1 evaluează pe subiect induce efecte de facilitare. Chiar dacă alte teorii asupra a ceea ce provoacă excitarea pot fi valide, există cu siguranţă contexte sociale în care doar simpla prezenţă este responsabilă pentru facilitarea socială.

4. Teama de evaluare

Am precizat deja că adepţii teoriei impulsului nu sunt toţi de acord în privinţa felului în care mediul social induce impuls. Nicholas Cottrell (1972) a contestat ipoteza simplei prezenţe opinând că aceasta consideră propietatea de a răspunde la prezenţa celorlaţi prin creşterea impulsului ca înnăscută. Făcând apel la modelul condiţionării clasice, el a propus o concepţie după care această capacitate este învăţată. în cursul socializării, individul îi asociază pe ceilalţi cu experienţe plăcute sau neplăcute. El învaţă astfel să anticipeze pe baza prezenţei celorlaţi rezultate pozitive sau negative. Aceste anticipări, şi nu simpla prezenţă a celorlaţi, se află la baza stării de excitare. Publicul induce impulsul postulat de Zajonc numai dacă subiectul îl percepe ca având calitatea de a evalua, de a distribui recompense şi pedepse.

Se cuvine adăugat că ipoteza lui Cottrell explică şi efectele de facilitare din lumea animală. Prin experienţe sociale, prezenţa celorlaţi din aceeaşi specie determină

Facilitarea socială * 49

anticipări ale unor rezultate pozitive ori negative. "Când acestea sunt făcute ca urmare a prezenţei altora într-o situaţie nouă, notează autorul, atunci nivelul impulsului individului creşte" (Cottrell, 1972, P. 229). Cottrell a susţinut că ipoteza sa poate da seama de date neexplicate de Zajonc prin conceptul de simplă prezenţă.

Pentru a-şi impune ideile, Cottrell a realizat împreună cu un grup de colaboratori un experiment spectaculos (Cottrell, Wack, Sekerak şi Rittle, 1968). Ei au folosit montajul experimental şi sarcina din studiul lui Zajonc şi Sales (1966) pe care l-am expus, dar au făcut distincţia între condiţia "public" şi condiţia "simplă prezenţă". în prima, doi spectatori asistă la performanţa subiectului. în cea de-a doua, aceleaşi persoane sunt de faţă atunci când subiectul efectuează sarcina de recunoaştere a cuvintelor expuse la tahitoscop, dar sunt legate la ochi; subiectului i se explică în treacăt că ele aşteaptă să participe la un experiment asupra percepţiei culorilor. Aceste persoane, deşi sunt prezente în laborator, nu au calitatea de spectatori, ele nu induc subiectului frică de evaluare. Desigur, a mai existat un tip de tratament experimental: condiţia "singur". Cottrell şi colaboratorii săi au înregistrat mai multe răspunsuri dominante în condiţia "public", şi aproximativ acelaşi număr în condiţiile "simplă prezenţă" şi "singur". Ca atare, simpla prezenţă nu a întărit răspunsurile dominante. Consolidarea acestora şi instaurarea stării de impuls se obţine atunci când ceilalţi prezenţi pot evalua performanţa subiectului.

Demonstraţia aceasta este impresionantă. Concepţia lui Cottrell, astfel validată, a fost acceptată şi a devenit o teorie fără de care nu se poate vorbi despre facilitarea socială, în 1986, Guerin observa că "facilitarea socială este aproape sinonimă cu efectele de evaluare" (Guerin, 1986, p. 39). Controverse au existat numai în ce priveşte motivul pentru care publicul stârneşte teama de evaluare. Cottrell (1972)

50 » Psihologie şi societate

însuşi a susţinut că aceasta are la bază expectanţele pentru rezultate pozitive şi negative. Totuşi, în afara acestui punct de vedere, au mai apărut două. Good (1973) a efectuat un experiment după un plan 2x2. El a manipulat expectanţele subiecţilor săi, făcându-i să creadă că vor obţine performanţe bune ori slabe; de asemenea, în două grupuri a indus teama de evaluare (anunţând că performanţa va fi apreciată imediat de experimentator), iar în celelalte două a indus o teamă de evaluare redusă (evaluarea avea să fie amânată). Good a constatat efecte de facilitare socială numai pentru subiecţii care anticipaseră că vor avea o performanţă superioară în faţa unui public evaluator. Aşadar, poziţia acestui autor este că numai anticiparea rezultatelor pozitive în prezenţa celorlalţi creşte nivelul impulsului. Prin rezultatele sale, Good i-a contrazis atât pe Cottrell, cât şi pe Weiss şi Miller (1971). Ultimii doi autori găsiseră dovezi în sprijinul ideii că impulsul indus pe cale socială are la bază expectanţe negative, în teoria lor asupra facilitării sociale, impulsul este o stare neplăcută, ca frustrarea sau anxietatea. Cercetările actuale tind să favorizeze acest ultim punct de vedere.

Teoria lui Cottrell asupra impulsului învăţat se bucură de o susţinere empirică, foarte largă. Singurii care au contestat-o în mod argumentat au fost Bond şi Titus (1983). Totuşi, foarte mulţi cercetători acceptă astăzi ideea că efectele publicului sunt mediate de procese evaluative.

5. Teoria distragere-conflict

Teoria pe care o vom rezuma în rândurile de mai jos face şi ea parte din rândul celor care aderă la teza că prezenţa socială induce impuls. Spre deosebire de Zajonc şi de Cottrell însă, cercetătorii care au propus acesta teorie atribuie creşterea impulsului conflictului atenţionai. Prezenţa altora


în calitate de public pasiv sau de co-actori, distrage atenţia de la sarcină. Apare, astfel, un conflict între tendinţa subiectului de a-şi concentra atenţia pe sarcină şi tendinţa de a-i privi pe ceilaţi, căci atenţia individului are o capacitate mai mică decât însumarea celor două tendinţe. Conflictul atenţionai produce impuls, .care la rândul lui duce la facilitare în sarcinile simple şi inhibare în sarcinile complexe. Pentru claritate, Robert Baron (1986), principalul susţinător al teoriei, rezumă modelul la trei secvenţe cauzale: 1. ceilalţi distrag atenţia; 2. distragerea determină conflictul atenţionai; 3. conflictul amplifică impulsul.

Distragerea a fost definită ca totalitatea stimulilor "irelevanţi pentru sarcină care interferează cu atenţia concentrată pe sarcină (Sanders, 1981). Primele studii au încercat să demonstreze că stimulii distractori, atât cei sociali, cât şi cei non-sociali, amplifică impulsul. Respectând exigenţele unei teorii a facilitării sociale, Baron şi colaboratorii săi au arătat că şi în cazul animalelor, distragerea provoacă o creştere a impulsului. Apoi, ei s-au îngrijit să probeze că distragerea atenţiei pe timpul efectuării unei sarcini dificile deteriorează performanţa, iar în timpul efectuării unei sarcini simple o ameliorează. Ideea potrivit căreia conflictul atenţionai îmbunătăţeşte performanţa este, într-adevăr, incitantă.

Teoria distragere-conflict are meritul de a fi pus în evidenţă rolul comparării sociale în facilitare. Ceilalţi distrag atenţia, printre altele, pentru că oferă o preţioasă informaţie socială la care subiectul are nevoie să se raporteze. Un studiu realizat de Sanders şi colaboratorii săi (1978) a găsit date în spijinul acestei idei. Autorii au controlat posibilitatea comparării sociale cerând subiecţilor să lucreze la acelaşi tip de sarcină sau la safcini de tip diferit. în plus, sarcinile erau fie complexe, fie simple. In cazul subiecţilor care efectuau sarcini diferite, compararea socială era irelevantă Rezultatele


experimentului au indicat efecte de facilitare socială (stimulare în sarcinile simple şi inhibare în sarcinile complexe) în condiţia în care subiecţii îşi puteau compara performanţa cu a celorlaţi - deci, în condiţia în care lucrau la acelaşi tip de sarcină cu ceilalţi. Aceşti subiecţi au alocat o parte a atenţiei lor celorlalţi şi au ajuns, de aceea, să resimtă conflicul atenţionai şi creşterea impulsului.

Susţinătorilor acestei teorii le-a fost multă vreme greusă demonstreze legătura dintre conflictul atenţionai şic facilitarea socială. De pildă, pentru rezultateleexperimentului expus mai sus se poate avansa, în egalămăsură, o explicaţie bazată pe teama de evaluare — în condiţia"acelaşi tip de sarcină" este posibilă nu numai comparareac socială, dar şi evaluarea subiectului prin raportareac performanţei lui la performanţele celorlalţi; dimpotrivă,J- atunci când subiecţii efectuează sarcini incomparabile, ei au1 conştiinţa că nu pot fi evaluaţi. Experimentul lui Groff, Baron*' şi Moore (1983) izbuteşte să izoleze efectele conflictuluic atenţionai de efectele evaluării, oferind o magistrală*

demonstraţie a ipotezei distragere-conflict. Autorii au folosit osarcină originală: au cerut subiecţilor să se concentrecasupra unei persoane al cărei chip apărea pe un monitor TV.c Ei trebuiau să-i observe expresia facială şi să indice când" persoana reacţiona pozitiv su negativ. într-una din condiţii,î persoana pe care subiectul avea sarcina să o privească pemonitor, era aşazată la un metru diatanţă de acest monitor.în felul acesta, dacă subiectul privea ecranul, privea în acelaşitimp şi publicul (constituit dintr-un singur spectator). In acestcaz, nu există distragere, căci subiectul nu este nevoit săabandoneze sarcina pentru a-1 vedea pe celălalt, nu există* conflict atenţionai, dar există posibilitatea ca subiectul să fie evaluat. în altă condiţie, spectatorul aşezat lîngă monitor, şi persoana al cărei chip apare pe ecran sunt diferiţi, provocând conflict atenţionai. De data aceasta, subictul trebuie să-şi


împartă atenţia între sarcină (a privi persoana de pe monitor) şi public. în sfârşit, în a treia condiţie, nu există prezenţă socială: subiectul se află singur atunci când priveşte monitorul. Autorii au cerut subiecţilor să strângă în mână o sferă de cauciuc, care era legată la un barometru şi la un cronometru. Astfel, ei puteau măsura intensitatea şi latenţa răspunsurilor subiecţilor. Creşterea impulsului trebuia să mărească intensitatea şi să micşoreze latenţa. Aşa cum au anticipat, Groff, Baron şi Moore au notat efecte de facilitare socială numai în condiţia de conflict atenţionai intens. Subiecţii cărora nu li se provocase conflict atenţionai au avut performanţe asemănătoare cu cei din condiţia "singur". Acest studiu infirmă, prin urmare, teoria lui Zajonc, ca şi teoria lui Cottrell: nici simpla prezenţă, nici posibilitatea de a fi evaluat nu determină facilitarea socială în lipsa conflictului

atenţionai.Mai menţionam o dovadă în sprijinul ipotezei

distragere-conflict: Moore şi colaboratorii săi (1988) au arătat că prezenţa celorlaţi şi un stimul fizic au, ca distractori, aceleaşi efecte în plan fiziologic (s-au măsurat ritmul cardiac şi conductibilitatea electrică a pielii) şi în planul timpului de reacţie. Demersul are importanţă pentru' că probează, în manieră indubitabilă, că publicul are capacitatea de a distrage atenţia.

6. Teoria monitorizării sociale

Printre cei mai acerbi critici ai ipotezei distragere-conflict s-au numărat Guerin şi Innes. Ei au arătat, de pildă, că Baron şi colaboratorii săi nu au explicat de ce atenţia subiecţilor este distrasă de prezenţa celorlalţi şi că ipoteza comparării sociale nu se susţine, întrucât în mai toate studiile care au probat efectele simplei prezenţe, compararea socială

51

54 • Psihologie şi societate Facilitarea socială • 55

n-a fost posibilă. Cei doi autori au propus la rândul lor o teorie a facilitării sociale întemeiată pe conceptul de monitorizare socială (social-monitoring). Potrivit acestei teorii, care se înrudeşte oarecum cu argumentarea lui Zajonc în favoarea simplei prezenţe, ceilalţi sunt cu totul imprevizibili şi de aceea prima reacţie a individului este monitorizarea comportamentului lor. Monitorizarea se referă la "un proces mai larg de orientare, vigilenţă şi atenţie. Scopul ei este de a aprecia familiaritatea, ameninţările posibile şi de a evita interacţiunile cu urmări negative" (Guerin, 1993, p. 57). Individul are tendinţa de a-i monitoriza pe ceilalţi care se află aproape în spaţiu, care par să reprezinte o ameninţare, pe cei nefamiliari ca şi pe cei care au un comportment incert. Pentru a dovedi faptul că fiinţa umană acordă o atenţie mult mai mare stimulilor umani decât celor non-umani, Guerin (1993) citează, de exemplu, cercetarea cunoscută a rusului Yarbus, care a întregistrat mişcările oculare ale subiecţilor privind un tablou. Yarbus a pus în evidenţă faptul că subiecţii se concentrează asupra persoanelor din tablou, în special asupra chipurilor lor, şi ignoră stimulii non-sociali. Teoria monitorizării sociale admite că prezenţa celorlalţi declanşează starea de excitare, ceea ce ne îngăduie să o includem în rândul teoriilor impulsului. O creştere a impulsului are loc dacă monitorizarea nu este posibilă sau dacă incertitudinea subiectului cu privire la comportamentul celuilalt persistă. Publicul care-1 priveşte atent pe individ induce creşterea imopulsului din cauză că reacţiile lui ulterioare nu pot fi anticipate. Guerin şi Innes contestă ipoteza simplei prezenţe a lui Zajonc: persoanele familiare necesită o monitorizare redusă şi, prin urmare, prezenţa lor nu conduce la apariţia stării de alertă şi la creşterea impulsului.

Guerin (1983) a încercat să demonstreze aceste idei. Studiul său s-a vrut o verificare a trei modele asupra facilitării sociale: simpla prezenţă, teama de evaluare şi

monitorizarea socială. Subiecţii trebuiau să înveţe o listă de perechi de cuvinte. Asociaţiile de cuvinte erau fie simple (de exemplu, mamut-mare), fie complexe (ţigan-opae). Autorul a aplicat patru tratamente experimentale: 1. In condiţia "singur" nu exista prezenţă socială în timp ce subiectul realiza sarcina; 2. In condiţia "public neatent", o persoană stătea aşezată la o masă în aceeaşi încăpere, aproape de subiect, în raza lui vizuală, lucrând în linişte; 3. Aceeaşi persoană se afla în acelaşi loc, dar privindu-1 atent pe subiect; 4. In ultima condiţie, locul persoanei prezente era în spatele subiectului, astfel că subiectul nu o putea monitoriza. Ipotezele lui Guerin prevedeau că nivelul de excitare va fi mai ridicat când subiectul se va afla în imposibilitatea de a monitoriza reacţiile publicului şi când persoana prezentă îl va privi. Publicul prezent dar uşor de monitorizat nu va induce starea de excitare. Autorul a constatat că manipulările nu au avut impact asupra subiecţilor care învăţau lista cu asociaţii facile, dar au influenţat performanţa celor care primiseră lista cu asociaţii complexe. Subiecţii din condiţiile în care persoana prezentă îi privea atent sau se afla în spatele lor au avut performanţe foarte slabe în învăţarea listei cu asociaţii dificile. Intre condiţia "singur" şi condiţia "public neatent" nu s-au constatat diferenţe. Rezultatele confirmă modelul monitorizării sociale.

Cele patru explicaţii descrise până acum se integrează în cadrul teoriei impulsului propusă de Zajonc în 1965. Aşa cum remarcă Geen (1991), fiecare din ele implică două secvenţe: 1. Impactul prezenţei celorlalţi asupra individului creând o stare ce mediază comportamentul ulterior; 2. Un proces specific, generat de acesată stare, ce conduce la procesul de facilitare socială. Deşi a dominat autoritar cercetările din domeniu multă vreme, teoria impulsului a avut şi opozanţi înverşunaţi. Unul din aceştia, Anthony Glaser

56 • Psihologie şi societate Facilitarea socială » 57

(1982), a contestat şi cele mai elementare presupoziţii ale ei: aarătat că teoria lui Hull-Spence este îndoielnică ea însăşi, că,de fapt, teoria impulsului nu explică rezultatele anterioareanului 1965, că un mare număr de studii care au infirmat-osau n-au reuşit să o confirme sunt în continuare i^nor^e ^^^Bond şi Titus (1983) aduc argumente fiziologice: studiul lor demeta-analiză a evidenţiat faptul că publicul amplificăexcitarea în sarcinile complexe, dar nu şi în sarcinile simple.In ciuda acestor critici, teoria impulsului a devenit o teorieclasică, absolut esenţială pentru domeniul facilitării sociale.Conceptualizările ulterioare alternative au ţinut seama de eaşi n-au putut să o îndepărteze. Vom înfăţişa, în continuare,trei dintre acestea.

7. Teoria conştiinţei de sine obiective

Duval şi Wicklund (1972), autorii acestei teorii, au fost printre primii care au încercat să trateze facilitarea socială fără a face apel la conceptul de impuls. în cartea lor, s-au ocupat de fenomenul de facilitare numai în trecere, desemnându-1 ca pe o posibilă aplicaţie a teoriei. Totuşi, un articol publicat în 1971 a precizat unele detalii ale concepţiei lor asupra facilitării sociale şi a prezentat probe experimentale în sprijinul ei.

Conştiinţa de sine obiectivă este o stare în care individul se ia pe el însuşi drept obiect. Mai precis, starea în care individul îşi focalizează atenţia asupra lui însuşi, încercând să se privească aşa cum îl privesc alţii. Potrivit celor doi autori, atenţia persoanei se îndreaptă fie spre evenimentele exterioare, fie spre propriul eu. în condiţia de conştiinţă de sine obiectivă, ea detectează discrepanţe între starea de fapt şi aspiraţii. De pildă, "atunci când obezul se concentrează asupra deprinderilor sale de a mânca mult, el

descoperă că lăcomia sa este foarte departe de idealul de abstinenţă" (Wicklund, 1975, p. 234). O creştere a conştiinţei de sine obiective (care nu înseamnă altceva decât creşterea duratei focalizării asupra eului propriu) echivalează cu preocuparea crescută pentru evaluările celorlaţi, cu scrutarea propriilor abilităţi, scopuri şi idealuri. Wicklund şi Duval susţin că focalizarea atenţiei asupra unei discrepanţe intrapersonale dă naştere unui afect negativ, care este direct proporţional cu discrepanţa în cauză. Pe scurt, starea de conştiinţă de sine obiectivă este o stare neplăcută: persoana nu se simte bine atunci când îşi dă seama că nu şi-a atins idealul. Această stare are certe propietăţi motivaţionale -persoana va încerca să reducă discrepanţa, străduindu-se să obţină o performanţă cât mai bună în sarcină. In experimentele lor, Wicklund şi Duval au indus conştiinţă de sine obiectivă folosindu-se de oglinzi sau de camere de luat vederi.

în privinţa facilitării sociale, cei doi autori au făcut ipoteza că prezenţa celorlalţi determină apariţia stării de conştiinţă de sine obiectivă. Prezenţa socială îl face, aşadar, pe individ să-şi focalizeze atenţia asupra lui însuşi. O dată instalată această stare, ea este responsabilă pentru ameliorarea performanţei în sarcinile simple. în sarcinile complexe, o supra-concentrare asupra propriului eu va interfera cu performanţa. încercarea de a ne depăşi abilităţile duce la scăderea performanţei (Wicklund, 1975).

La drept vorbind, ipoteza aceasta n-a fost demonstrată decât pe jumătate. Wicklund şi Duval (1971, apud. Guerin, 1993) au pus în evidenţă efecte de facilitare socială folosind o sarcină simplă: copierea unui text german. Oglinzile au reprezentat mijlocul prin care s-a indus conştiinţă de sine obiectivă. Unora din subiecţi li se cerea să copie un prim pasaj fără oglindă, apoi încă unul în faţa unei oglinzi. Pentru a preveni suspiciunea, li se spunea că oglinzile vor fi utilizate în

alt experiment, dânduli-se de înţeles că sunt irelevante pentru cel în curs. Celălalt grup copia ambele pasaje în lipsa oglinzii. Variabila dependentă a fost diferenţa dintre performanţele subiecţilor pe cele două pasaje. La subiecţii din primul grup s-a observat o creştere semnificativă a vitezei de scriere în a doua periodă de copiere (cea în care s-au putut privi în oglindă). Wicklund şi Duval au pus această ameliorare a performanţei pe seama stării de conştiinţă de sine obiectivă. Cum se poate constata, ei nu au dovedit că publicul induce conştiinţa de sine obiectivă, ci numai că starea aceasta, indusă de o oglindă, determină creşterea performanţei în sarcină. Fireşte, demersul rămâne interesant, dar din perspectiva domenului teoretic al facilitării sociale, este inconsistent.

8. Auto-reglare şi facilitare socială

Doi cercetători ai proceselor de auto-reglare, Carver şi Scheier, s-au implicat şi ei în explorarea empirică a facilitării sociale. Cei doi au folosit conceptul de conştiinţă de sine obiectivă şi au cercetat consecinţele îndreptării atenţiei către sine însuşi, ajungând însă la alte concluzii decât Wicklund şi Duval. Pentru ei, concentrarea atenţiei asupra eului are funcţii de control şi de reglare. Individul compară standardele de comportament cu performanţele sale. Standardele specifică direcţii pentru comportamente. Atunci când constată discrepanţe, individul este motivat să le reducă şi să.apropie comportamentul de standard. Carver şi Scheier vorbesc de un sistem de control bazat pe feed-back-uri: informaţiile care indică distanţa faţă de standard sunt folosite pentru a face comportamentul adecvat standardului. Auto-reglarea înseamnă, deci, o sumă de corecturi succesive ce ajustează comportamentul în raport cu o valoare de referinţă. Atenţia

îndreptată către sine reprezintă o condiţie esenţială a proceselor de comparare şi a auto-reglării.

Aşadar, în modelul celor doi psiKologi americani nu mai apare motivaţia de a anihila starea neplăcută cauzată de discrepanţe, fiind înlocuită de mecanismul bazat pe feed-back-uri pe care l-am decris. Carver şi Scheier au aplicat teoria aceasta, numită teoria controlului, la fenomenul de facilitare socială. Din punctul lor de vedere, prezenţa celorlalţi duce la creşterea atenţiei focalizate pe eu şi la intensificarea procesului de comparare şi ajustare la standarde. In aceste condiţii, sarcinile simple vor fi realizate mai uşor. Cât despre deteriorarea performanţei în sarcinile complexe, autorii o explică prin faptul că raportările repetate la standard îi arată individului că acesta nu poate fi atins. Astfel, Carver şi Scheier dau seama de efectele de facilitare socială fără a invoca ideea de impuls; ei evită, totodată, imperfecţiunile modelului conştiinţei de sine obiective.

Cei doi autori au efectuat un experiment laborios pentru a-şi verifica ipotezele (Carver şi Scheier, 1981). Au folosit aceeaşi sarcină ca şi Wicklund şi Duval (1971), copierea unui text german. Experimentul a cuprins tot două faze, manipulările fiind realizate în cea de-a doua. Spre deosebire de studiul rezumat mai sus, au aplicat un tratament experimental cu prezenţă socială. După ce toate trei grupurile experimentale copiau primul pasaj, grupul I continua în prezenţa experimentatorului, subiecţii din grupul II erau puşi în faţa unei oglinzi, iar cei din grupul III copiau cel de-al doilea pasaj în exact aceleaşi condiţii ca şi primul. Rezultatele au arătat că subiecţii din grupurile I şi II şi-au îmbunătăţit în mod semnificativ performanţa în faza a doua.

Dacă ar fi ajuns numai la aceste rezultate, Carver şi Scheier ar fi probat că publicul are acelaşi impact asupra performanţei ca şi oglinda (demonstraţie care le lipseşte lui Wicklund şi Duval), dar nu şi-ar fi testat modelul. Ei au dorit,

60»Psihologie şi societate Facilitarea socială » 61

în acelaşi timp, să obţină o garanţie că ameliorarea performanţei se datorează concentrării atenţiei asupra eului. De aceea, au procedat la măsurători fiziologice, transformând un parametru fiziologic şi, implicit, concentrarea interioară a atenţiei în variabile dependente. Când am expus teoria impulsului am menţionat că aceşti autori au criticat întemeierea ei pe măsurătorile asupra transpirării palmare. Carver şi Scheier cred că traspirarea palmară constituie un indicator al atenţiei, şi nu al impulsului. Există, într-adevăr, studii care au dovedit că acest parametru fiziologic cunoaşte cote mai înalte când atenţia este îndreptată spre exterior; el scade însă atunci când individul îşi focalizeaază atenţia asupra lui însuşi. Mai mult, Carver şi Scheier citează un studiu în care s-a observat reducerea transpiraţiei palmare a subiecţilor odată cu plasarea unor oglinzi pe mesele individuale. Potrivit acestor date, subiecţii care se concentrează pe sarcină ar trebui să aibă un nivel ridicat al transpirării palmare (atenţia este îndreptată spre exterior). în faza a doua a experimentului lor, Carver şi Scheier au constatat acest lucru numai la subiecţii din grupul al III-lea, aşadar în condiţia "singur". Nivelul transpiraţiei palmare a fost însă coborât la subiecţii din condiţia "oglindă" şi din condiţia "public"^ subiecţi la care s-a consemnat şi mărirea vitezei de scris. In felul acesta, autorii au dovedit că la baza ameliorării performanţei s-a aflat focalizarea atenţiei asupra eului.

Fără îndoială, experimentul lui Carver şi Scheier este mai convingător decât cel realizat de Wicklund şi Du val. Totuşi, cele două teorii au în comun faptul că întrec în complexitate teoria lui Zajonc. De pildă, primii doi autori explică inhibarea performanţei în sarcinile dificile invocând mai multe mecanisme: prin comparaţii repetate, individul îşi dă seama că nu va reuşi să apropie comportamentul de standard; alocarea atenţiei la standard îl împiedică pe individ

să se concentreze pe sarcină; individul încearcă să facă performanţa să se potrivească deodată cu mai multe standarde, căci în sarcinile complexe pot exista mai multe standarde incompatibile. De aceea, nu sunt puţini cercetătorii înclinaţi să dea câştig de cauză teoriei impulsului, apreciindu-i eleganţa şi eficienţa.

9. Teoria auto-prezentării

Un proces care are loc întotdeauna în prezenţa celorlalţi este auto-prezentarea. Ca atare, auto-prezentarea ar putea fi pusă în legătură cu facilitarea socială. Bond (1982) crede chiar că între ele există o relaţie cauzală: auto-prezentarea determină efectele de facilitare socială. In contextele publice, individul este preocupat să facă o impresie bună; atunci când execută o sarcină, el încearcă să dea impresia de competenţă. In sarcinile simple efectuate în prezenţa celorlalţi creşterea performanţei are loc tocmai ca urmare a eforturilor sporite de a da răspunsuri corecte. Atunci când sarcina impune răspunsuri noi (aşa cum se întâmplă în sarcinile dificile), individul face multe erori. Stima lui de sine publică este în pericol. Feed-back-urile negative pe care le primeşte de la public îl fac să se simtă încurcat. In aceste condiţii, performanţa se deteriorează grav. Bond rezumă: "Menţinerea stimei de sine motivează facilitarea performanţei; pierderea ei cauzează o stare de stânjeneală ce afectează negativ performanţa" (Bond, 1982, p. 1043).

Această argumentare pare coerentă din punct de vedere logic. Autorul american a căutat probe empirice care să o susţină. Teoria lui pune schimbările în comportamentul subiectului din situaţiile de facilitare socială pe seama dorinţei de a construi o imagine publică acceptabilă, şi nu pe

seama creşterii impulsului. De aceea, în cadrul experimentului pe care 1-a realizat, el a încercat să izoleze cei doi factori. Bond a avut ideea de a introduce în sarcina simplă,i„-------------:-------j„ „,„.:„4-„ ,'*„~,; j,-«„ni „; ?„ „.------------------------------------4„^ ~~™^i„,r,xUK ClOUl^ItUt: UC 1/UV111LC iLClIli U111U1I Di 111 OCJl^llicl WUipiCAa,

itemi simpli. Teoria impulsului precize în acest caz efecte de facilitare socială pe fiecare item în parte: prezenţa celorlalţi va stimula performanţa la itemii simpli, indiferent dacă ei sunt incluşi în sarcini simple sau complexe şi va inhiba performanţa la itemii complecşi, indiferent dacă aceştia fac parte din sarcini simple sau complexe. Prezenţa socială întăreşte întotdeauna răspunsul dominant. Bazându-se pe analiza facilitării sociale din perspectiva auto-prezentării, Bond a anticipat că, în sarcinile dificile, determinând stânjeneala, prezenţa celorlalţi va face ca individul să aibă o performanţă slabă inclusiv pe itemii simpli incluşi în sarcină complexă. Rezultatele au adeverit această predicţie. Din păcate cealaltă ipoteză a autorului, potrivit căreia prezenţa socială ar stimula rezolvarea itemilor dificili dintr-o sarcină simplă, n-a fost confirmată satisfăcător.

Experimentul lui Bond nu reprezintă o demonstraţie completă a ipotezei că auto-prezentarea produce efecte de facilitare socială. Autorul nu a luat nici o măsură a auto-prezentării, nici nu a manipulat-o, încât nu există motive să admitem că ea intervine ca variabilă independentă. Bernard Guerin a criticat acest experiment în termeni foarte duri: "A releva schimbări în performanţă nu dovedeşte că subiecţii îşi reglează în mod activ imaginea publică" (Guerin, 1993, p. 77).

Facilitarea socială constituie astăzi obiectul unei vii confruntări de idei. Am putut constata că, adeseori, teoriile se contestă unele pe altele, prezentând probe experimentale indubitabile. în general, se consideră că fiecare din ele explică

facilitarea socială în contexte specifice, fără a descalifica definitiv pe celelalte. Polemicile aprinse şi evoluţia conceptuală rapidă din acest domeniu indică interesul psihologilor sociali pentru fenomenele sociale elementare. Chiar dacă procesele de facilitare au loc la nivelul zero al interacţiunii, ele constituie forma radicală de influenţă, cea mai simplă, dar căreia cu greu ne putem sustrage.Referinţe bibliografice

Allport, F.H. (1920). The influence of the group upon assocjation and thought Journal of Experimental Psychology, 3, 159-182.

Baron, R.S. (1986). Distraction-conflict theory: progress and problems, în L. Berkowitz (ed.) Advances in experimental social psychology (voi. 19). New York: Academic Press.

Bond, C.F. (1982). Social facilitation: A self-presentational view. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 6, 1042-1050.

Bond, C.F. şi Titus, L.J. (1983). Social facilitation: A meta-analysis of 241 studies. PsychologicalBulletin, 94, 2, 265-292.

Carver, C.S. şi Scheier, M.F. (1981). The self-attention-induced feedback loop and social facilitation. Journal of Experimental Social Psychology, 17, 545-568.

Chapman, A.J. (1973). An electromyographic study of apprehension about evaluation. Psychological Reports, 33, 811-814.

Cottrell, N.B. (1968). Performance in the presence of other human beings: Mere presence, audience and affiliation effects. în E.C. Simmel, R.A. Hoppe şi G.A. Milton (eds.) Social facilitation and imitative behavior. Boston: Allyn and Bacon.

Cottrell, N.B. (1972). Social facilitation. în C.G. McClintock (ed.) Experimental social psychology. New York: Hoit.

Cottrell, N.B., Wack, D.L., Sekerak, G.J. şi Rittle, R.H. (1968). Social facilitation of dominant responses by the presence of an audience and the mere presence of others. Journal of Personality and Social Psychology, 9, 3, 245-250.

Dashiell, J.F. (1930). An experimental analysis of some group effects. Journal of Abnormal and Social Psychology, 25, 190-199.


Dashiell, J.F. (1935). Experimenta] studies of the influence of social situations on the behavior of individual human adults. în C. Murchison (ed.), A handbook of social psychology. Worchester: Clark University Press.

Duval, S. şi Wicklund, R.A. (1972). A theory of objective self-awareness. New York: Academic Press.

Geen, R.G. (1980). The effects of heing obseved on performance. în P.B. Paulus (ed.) Psychology ofgroup influence. Hillsdale: Erlbaum.

Geen, R.G. (1989). Alternative conceptions of social facilitation. în P.B. Paulus (ed.) Psychology of group influence (ediţia a Ii-a). Hillsdale: Erlbaum.

Glaser, A.N. (1982). Drive theory of social facilitation: A criticai reappraisal. British Journal of Social Psychology, 21, 265-282.

Goldman, C. (1967). An examination of social facilitation. Manuscris. University of Michigan.

Good, K.J. (1973). Social facilitation: effects of performance anticipation, evaluation and response competition in free association. Journal of Personality and Social Psychology, 28, 2, 270-275.

Groff, B.D., Baron, R.S. şi Moore, D.L. (1983). Distraction, attentional conflict and drivelike behavior. Journal of Experimental Social Psychology, 19, 359-380.

Guerin, B. (1983). Social facilitation and social monitoring: A test of three models. British Journal of Social Psychology, 22, 203-214.

Guerin, B. (1986). Mere presence effects in humans: A review. Journal of Experimental Social Psychology, 22, 38-77.

Guerin, B. (1993). Social facilitation. Cambridge: Cambridge University Press.Markus, H. (1978). The effect of mere presence on social facilitation: An

unobtrusive test. Journal of Experimental Social Psychology, 14, 389-397.Martens, R. (1969). Palmar sweating and the presence of an audience. Journal

of Experimental Social Psychology, 5, 371-374.Moore, D.L., Baron, R.S., Logel, M.L., Sanders, G.S. şi Weerts, T.C. (1988).

Methodological note: Assesment of attentional processing using a parallel phenomenon strategy. Personality and Social Psychology Bulletin, 14, 3, 565-572.

Pessin, J. (1933). The comparative effects of social and mechanical stimulation on memorizing. American Journal of Psychology, 45, 263-270.

Sanders, G.S. (1981). Driven by distraction: An integrative review of social facilitation theory and research. Journal of Experimental Social Psychology, 17, 227-251.


Sanders, G.S., Baron, R.S. şi Moore, D.L. (1978). Distraction and social comparison as mediators of social facilitation effects. Journal of Experimental Social Psychology, 14, 291-303.

Schmitt, B.H., Gilovich, T., Goore, N. şi Joseph, L. (1986). Mere presence, and social facilitattion: One more time. Journal of Experimenta! Social Psychology, 22, 242-248.

Thibaut, J.W. şi Kelley, H.H. (1959). The social psychology of groups. New York: Wiley.

Travis, L.E, (1925). The effect of a small audience upon eye-hand coordination. Journal of Abnormal and Social Psychology, 20, 142-146.

Triplett, N. (1898). The dynamogenetic factors in pacemaking and competition. American Journal of Psychology, 9, 507-533.

Weiss, R.F. şi Miller, F.G. (1971). The drive theory of social facilitation. Psychological Review, 78, 44-57.

Wicklund, R.A. (1975). Objective self-awareness. în L, Bcrkowitz (ed.), Advances in experimental social psychology (voi. 8). New York: Academic Press.

Wicklund, R.A. şi Duval, S. (1971). Opinion change and performance facilitation as a result of objective self-awareness. Journal of Experimental Social Psychology, 7, 319-342.

Zajonc, R.B. (1965). Social facilitation. Science, 149, 269-274.Zajonc, R.B. (1966). Social psychology: An experimental approach. Belmont:

Wadsworth.Zajonc, R.B. (1980). Compresence. în P.B. Paulus (ed.), Psychology of group

influence. Hillsdale: Erlbaum.Zajonc, R.B., Ileingartner, A. şi Herman, E.M. (1969). Social

enhancement and impairmenf of performance in the cockroach. Journal of Personality and Social Psychology, 13, 83-92.

Zajonc, R.B. şi Sales, S.M. (1966). Social facilitation of dominant and subordinate responses. Journal of Experimental Social Psychology, 2, 160-168.

Capitolul III-Lenea socială

1. Efectul Ringelmann

Max Ringelmann, un profesor francez de inginerie agricolă a realizat la sfîrşitul veacului trecut un număr de experimente pentru a stabili eficienţa oamenilor, animalelor şi maşinilor în realizarea sarcinilor din agricultură. Rezultatele acestor studii au fost publicate în 1913 iar după 1970 au fost recuperate de psihologii sociali, care au descoperit în cercetările agronomului francez sugestii preţioase cu privire la fenomenele de influenţă din grupuri. /Conceptul de "lene socială"2, introdus în 1979, are la bază efectele descoperite de Ringelmann cu privire la performanţa umană în grupuri.;

Cercetările raportate în articolul din 1913 au fost efectuate între 1882 şi 1887. Ringelmann se interesa în principal de randamentul muncitorilor din agricultură, variind metoda de lucru: a împinge sau a trage un obiect greu. într-unui din experimente (el însuşi numeşte astfel demersurile sale), a comparat forţa cu care un individ trăgea

1 Cheleea (1994) a propus termenii "încetinire socială" şi "chiul social" ca echivalente pentru "social loafing" d in limba engleză, termeni pe care-i socotim perfect adecvaţi. Dacă insistăm pentru expresia "lene socială" este numai liindcă am folosit-o ca atare înainte de lua cunoştinţă do op ţ iun i l e profesorului Seplimiu Ohelcea.


de o funie cu forţa dezvoltată în aceeaşi sarcină de grupuri de diferite mărimi. Savantul francez a folosit o funie lungă de cinci metri şi a măsurat forţele cu un dinamometru. El a constatat că forţa medie a indivizilor în condiţia individuală era de 85,3 kg., de 65,0 kg. în grupurile de 7 şi de 61,4 kg. în grupurile cu 14 membri. Se poate facil observa în aceste date o relaţie invers proporţională între forţa dezvoltată de fiecare persoană şi numărul celor ce trăgeau în acelaşi timp de funie. Această relaţie va primi mai târziu numele de ''efectul Ringelmann". Desigur, performanţa grupului creşte odată cu mărimea lui, dar pe măsură ce talia grupului se măreşte, creşterea productivităţii individuale se atenuează./Adăugarea unui nou membru ameliorează performanţa, dar această creştere este mai redusă decât cea datorată ultimei persoane incluse în grup. Cercetătorul a explicat scăderea performanţei în grupuri prin "lipsa de simultaneitate a eforturilor indivizilor" (apud. Kravitz şi Martin, 1986).

\Ringelmann nu a folosit teste statistice pentru a-şi dovedi afirmaţiile. Totuşi, a manifestat o grijă deosebită pentru controlul experimental: de pildă, a verificat starea fizică şi mentală a subiecţilor, s-a asigurat că aceştia nu trag de funie decât la comanda sa, a măsurat în aceeaşi zi performanţele în condiţiile ce urmau a fi comparate, etc. Kravitz şi Martin (1986), care au remarcat toate acestea, au arătat că Ringelmann a fost conştient de posibilitatea unei explicaţii psihologice pentru cele observate, dar că a dat prioritate explicaţiei axate pe lipsa de coordonare a eforturilor în grup din pricina formaţiei sale tehnice. El ştia, de exemplu, că motoarele cu mai mulţi cilindri produc o putere mai redusă pe fiecare cilindru decât cele cu mai puţini cilindri.

Efectul Ringelmann se referă, aşadar, la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. El nu se regăseşte nicidecum numai în situaţii în care un grup trage de funie, ci reprezintă un fenomen general.

Lenea socială • 69

Oamenii realizează extrem de multe acţiuni în comun, nu numai individual, încât descoperirea lui Ringelmann, punând în evidenţă condiţiile ineficientei grupului, are o importantă considerabilă. Sunt eforturile colective mai puţin productive decât cele individuale? Diminuarea randamentului în grup este subîntinsă şi de procese psihologice ori numai de imperfecţiunea coordonării? Cum depinde performanta grupului de structura lui, de trăsăturile de personalitate şi de resursele membrilor, de caracteristicile sarcinii? La toate aceste întrebări s-a încercat să se răspundă pe măsură ce paradigma lenei sociale se consolida în psihologia socială.

Cel puţin la prima vedere, efectul Ringelmann intră în conflict cu rezultatele cercetărilor asupra facilitării sociale. Triplett (1898) a demonstrat că ceilalţi, în calitate de co-actori, ameliorează performanta individuală, în vreme ce Ringelmann a susţinut că grupul îl face pe individ să obţină o performantă mai slabă. Vom vedea, în cursul acestui capitol; care sunt diferentele dintre situaţiile de facilitare socială si cele de lene socială si cum pot fi puse de acord cele două paradigme. Dar descoperirea inginerului francez nu contrazice numai teoria psihologică, ci şi viziunea cotidiană despre randamentul grupului. "Unirea face puterea", crede omul de pe stradă. Jdeea că participarea în grup îl ajută pe individ să-şi atingă scopurile, că solidaritatea si efortul colectiv pot birui orice obstacol, este una la care simţul comun renunţă cu greu.

2. Constituirea paradigmei lenei sociale

Deşi a fost menţionat în unele studii de sinteza (de pildă, Dashiell, 1935), experimentul lui Ringelmann nu a fost multă vreme replicat. Nefîind realizat în spaţiul de cultură american, a avut un destin ştiinţific din cele mai bizare. în


general, autorii l-au preluat' dintr-o sursă secundară, un articol al lui Moede, apărut în 1927. Nimeni nu se îndoia că Ringelmann fusese un . psiholog german. Latane şi colaboratorii săi (1979) aveau chiar convingerea că nu şi-a publicat niciodată cercetările. Max Ringelmann era o figură cvasi-legenclară, învăluită în mister. Abia în 1986, David Kravitz (care petrecuse un an în Europa) şi Barbara Martin au făcut lumină în privinţa identităţii şi preocupărilor lui. Cazul rămâne interesant nu numai pentru dificultatea recuperării acestui travaliu de către psihologia socială americană, dar şi pentru indiferenţa culturii franceze faţă de ceea ce poate fi socotit întâiul experiment de psihologie socială, anterior celui efectuat de Triplett.

> Contribuţia lui Ringelmann a fost analizată în cele două tratate importante asupra performanţei de grup: Davis (1969) şi Steiner (1972). Astfel, efectul Ringelmann va fi adoptat în acest domeniu teoretic. Este domeniul în care se examinează relaţiile dintre performanţa individuală şi cea colectivă. Câţiva ani mai târziu va începe explorarea sistematică a efectului, folosindu-se conceptele şi metodele cu ajutorul cărora psihologii sociali studiază grupurile interactive ce efectuează o sarcină (vezi, de exemplu, Radu, 1994). Subliniem această deosebire în raport cu facilitarea socială, în care ceilalţi marchează performanţa individului fără să interacţioneze cu el.

\ Potrivit lui Ivan Steiner (1972), performanţa grupului depinde în mod esenţial de sarcină şi de resursele umane. Vom avea prilejul să constatăm că fenomenul care ne stă în atenţie, lenea socială, variază în mod semnificativ în funcţie de sarcină. întreaga construcţie teoretică a lui Steiner este dominată de conceptul de potenţial de productivitate al grupului, definit ca gradul în care resursele umane disponibile facilitează realizarea sarcinilor de grup (vezi şi Wilke şi van Knippenberg, 1994). Acesta se realizează deplin


numai arareori. Grupurile nu acţionează întotdeauna în cel mai productiv mod posibil din cauza proceselor lor interne. Ţinând cont de acest lucru, -autorul a propus următoareaecuaoie:

Productivitatea reală = productivitatea potenţială -

pierderile prin procese.1

Aşa cum remarcă Baron, Kerr şi Miller (1992), prin această relaţie Steiner a îndepărtat întrebarea ce caracteriza cercetările mai vechi (Sunt grupurile mai productive decât indivizii?) înlocuind-o cu alta mai actuală şi mai incitantă: Ce anume face ca grupurile să nu-şi realizeze potenţialul deproductivitate?

! Pierderile prin procese provin din două surse: coordonarea imperfectă şi reducerea motivaţiei individuale în grup. In privinţa efectului studiat de Ringelmann, Steiner, dându-i dreptate inginerului francez, a considerat că acesta a fost determinat de lipsa de coordonare a indivizilor în realizarea sarcinii colective: ei n-au tras toţi odată sau au tras în direcţii diferite. Aşadar, indivizii au depus acelaşi efort ca şi în situaţia când evoluau singuri, dar productivitatea lor a fost mai redusă din pricina interacţiunii în grup;

Concluzia aceasta a lui Steiner va fi contestată de cercetările ulterioare. Totuşi, concepţia despre potenţialul de productivitate s-a dovedit deosebit de utilă pentru studiile asupra lenei sociale. Acestea au profitat şi de 0( altă contribuţie a autorului american: clasificarea sarcinilor.(După Steiner, natura sarcinii are o importanţă crucială pentru performanţa grupului. Este evident, de pildă, că o sarcină precum aceea de a conduce un automobil nu este deloc adecvată pentru un grup de patru persoane. Dimpotrivă, acest grup va îndeplini cu succes sarcina de a muta în interiorul ». unui apartament o piesă grea de mobilier. O clasificare riguroasă a sarcinilor ar permite formularea de predicţii cu privire la performanţa unui grup în condiţii specifice. In

72 • Psihologie şi societate Lenea socială • 73

taxonomia lui, Steiner a utilizat patru criterii: 1. Posibilitatea împărţirii sarcinii în subcomponente. Din acest punct de vedere, sarcinile sunt divizibile sau unitare. 2. Accentul pus pe cantitatea (sarcini maximizante) sau pe calitatea (sarcini optimizante) performanţei. 3. Felul în care resursele individuale contribuie la produsul final al grupului. Din perspectiva acestui criteriu, autorul distinge sarcini disjunctive (performanţa grupului echivalează cu aportul unui singur membru), sarcini conjunctive (nivelul performanţei grupului coincide cu performanţa celui mai slab membru; un bun exemplu în această privinţă este cel al echipei de alpinişti legaţi între ei printr-o coardă) şi sarcini aditive (produsul grupului este suma contribuţiilor membrilor). 4. In sfârşit, criteriul interdependenţei rezultatelor membrilor generează trei tipuri de sarcini: cooperative, competitive şi sarcini cu motive mixte.

Analizată din perspectiva taxonomiei lui Steiner, sarcina folosită de Ringelmann este unitară, maximizantă, aditivă şi cooperativă. 'Experimentele de după 1974 vor manipula caracteriticile sarcinii, demonstrând că lenea socială nu apare decât în astfel de sarcini. Principala lor propietate o constituie aditivitatea. Aceasta face ca adăugarea succesivă de persoane să îmbunătăţească performanţa grupului, dar face, totodată, ca membrii să aibă conştiinţa că aportul lor nu este măsurat. în multe cazuri, sarcinile aditive sunt afectate de coordonarea deficientă.

\Studiul care a dat naştere domeniului teoretic al lenei sociale a fost publicat de Ingham, Levinger, Graves şi Peckham în 1974. Autorii raportează două experimente: unul gândit ca o replică la demersul lui Ringelmann, iar celălalt menit să aducă argumente împotriva ipotezei lui Steiner asupra diminuării performanţei ca urmare a imperfecţiunii coordonării. într-una din condiţiile celui de-al doilea experiment, grupuri de diferite mărimi trăgeau de funie. Într-

o altă condiţie, evoluau pseudo-grupuri, alcătuite dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiţi să se facă numai că depun efort, fără să tragă realmente de funie. Subiectul se afla primul în şir şi nu ştia că ceilalţi nu făceau decît să se prefacă. Rezulatele au indicat o scădere a performanţei individuale în pseudo-grupuri. Intrucît nu se punea problema coordonării, subiectul fiind primul în şir (ideea aceasta ingenioasă a permis operafionalizarea diferită a lipsei de coordonare şi a pierderii motivaţiei şi disocierea celor două explicaţii), scăderea performanţei nu se datorează lipsei de coordonare între indivizi, ci scăderii motivaţiei. Ingham şi colegii lui au recunoscut că în grupurile reale coordonarea eforturilor pune probleme, dar[au afirmat că factorul crucial în multe situaţii de grup îl constituie diminuarea motivaţiei. Aceasta s-ar datora absenţei fecd-back-ului sau responsabilităţii scăzute resimţite de subiect. Autorii observă că "pe măsură ce grupul', creşte, sarcina permite individului să se piardă în mulţime"—^ (Ingham et al., 1974, p. 382).

Designul acestui experiment este deosebit de subtil. Cu ajutorul lui se estimează peirderile în performanţă datorate motivaţiei, eliminându-se posibilitatea pierderilor cauzate de lipsa de coordonare., Latane/Williams şi Harkins (1979) au reluat designul, schimbând doar sarcina: au cerut subiecţilor să apaude sau să strige cât pot de tare, singuri sau în grupuri de doi, patru sau şase. Ei au manipulat în acelaşi mod percepţia indivizilor asupra mărimii grupului. Participanţii aveau căşti la urechi, încît nu auzeau nici .zgomotul pe care-1 făceau ei înşişi, nici strigătele celorlalţi; în plus, ei erau legaţi la ochi. Grupurile se compuneau dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor, cărora li se ceruse să se facă că strigă. S-a constatat că strigătele fiecărui subiect se reduceau în medie, în comparaţie cu situaţia individuală, cu 29% în grupurile de două persoane, cu 49% în grupurile de patru


persoane şi cu 60% în grupurile de şase. La fel ca în experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a eforturilor subiecţilor atunci cînd evoluau în grup. Cei trei autori au propus termenul de "lene socială" pentru scăderea motivaţiei pe care au constatat-o în grupuri. Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci cînd se lucrează în grup şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia cînd individul lucrează singur.,

In anumite sarcini, grupurile inhibă productivitatea membrilor, creând condiţii pentru diminuarea motivaţiei. Sarcina lui Ringelmann şi Ingham et al., dar şi şi cele folosite de Latane et al. implică efort fizic.'Totuşi, lenea socială îşi face simţită prezenţa şi în situaţiile în care grupurile au de îndeplinit sarcini cognitive. Subiecţii lui Petty, Iiarkins, Williams şi Latane (1977) trebuiau să aprecieze o poezie şi un text editorial aparţinând unui student de la Facultatea de Jurnalistică. Ei erau făcuţi să creadă că evaluează fie singuri, fie împreună cu alţi trei sau cu alţi 15 evaluatori. După realizarea sarcinii, completau un chestionar în care erau incluse câteva întrebări referitoare la percepţiile lor asupra implicării în sarcină şi asupra efortului depus. Aşa cum anticipaseră autorii, relaţia dintre mărimea grupului şi efortul cognitiv al subiecţilor s-a dovedit a fi una de proporţionalitate inversă.

Intr-un studiu mai interesant şi mai elaborat, Petty, Harkins şi Williams (1980) au căutat să pună în evidenţă urmările lenei sociale în planul atitudinilor într-o sarcină de evaluare a unui text. De data aceasta, s-a manipulat calitatea aşa-zisului editorial redactat de studentul-ziarist. S-au folosit două texte, ambele argumentând în favoarea unui examen final înaintea obţinerii unei diplome de către studenţi; diferenţa consta în aceea că unul conţinea argumente întemeiate şi greu de respins, în vreme ce argumentele


cuprinse în celălalt erau slabe. Evaluatorii ce şi-au îndeplinit sarcina în grup (de fapt, în pseudo-grup, căci, din nou, s-a manipulat percepţia subiecţilor asupra calităţii lor de membri ai unui grup de zece persoane) au apreciat mesajul cu argumente de foarte slabă calitate mai favorabil şi au fost mai persuadaţi decât subiecţii care efectuau aceeaşi sarcină* individual. Invers, membrii grupurilor fictive au evaluat mesajul de foarte bună calitate mai puţin favorabil decât subiecţii singuri. Indivizii refuză să se angajeze într-o activitate cognitivă intensă atunci când responsabilitatea pentru sarcină nu le revine numai lor, ci întregului grup. Petty şi colaboratorii săi atrag atenţia asupra efectelor nocive ale lenei sociale în sarcinile cognitive. Ei sugerează că o astfel de sacină cognitivă îndeplinită în cadru colectiv şi, deci, susceptibilă să inducă scăderea motivaţiei indivizilor, este alegerea preşedintelui Statelor Unite. Talia impresionantă a grupului ce poartă responsabilitatea pentru această sarcină (zeci de milioane de alegători) determină diminuarea semnificativă a efortului cognitiv, apariţia dezinteresului şi

apatiei, iPutem considera paradigma de cercetare a lenei sociale

închegată spre 1980. O ultimă corectură o aduc Harkins, Latane şi Williams (1980). Aceştia verifică ipoteza potrivit căreia lenea socială ar fi exclusiv un fenomen de laborator, generat de metodologia experimentală, de designul specific utilizat în studiile anterioare. într-adevăr, atât Ingham et al. (1974), cât şi Latane et al. (1979) au cerut aceloraşi subiecţi să participe atât în condiţia individuală, cât şi într-una din condiţiile cu pseudo-grupuri. Tocmai acest gen de design (numit în metodologia experimentală within-subjects) ar fi putut cauza lenea socială, ştiind că vor evolua şi în grup şi singuri, subiecţii ar fi adoptat o strategie specifică de alocare: şi-ar fi păstrat resursele pentru proba individuală, cea în care performanţa lor putea fi măsurată, "lenevind" în grupuri.


persoane şi cu 60% în grupurile de şase. La fel ca în experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a eforturilor subiecţilor atunci cînd evoluau în grup. Cei trei autori au propus termenul de "lene socială" pentru scăderea motivaţiei pe care au constatat-o în grupuri. Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci cînd se lucrează în grup şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia cînd individul lucrează singur..,

In anumite sarcini, grupurile inhibă productivitatea membrilor, creând condiţii pentru diminuarea motivaţiei. Sarcina lui Ringelmann şi Ingham et al., dar şi şi cele folosite de Latane et al. implică efort fizic.'..Totuşi, lenea socială îşi face simţită prezenţa şi în situaţiile în care grupurile au de îndeplinit sarcini cognitive. Subiecţii lui Petty, Harkins, Williams şi Latane (1977) trebuiau să aprecieze o poezie şi un text editorial aparţinând unui student de la Facultatea de Jurnalistică. Ei erau făcuţi să creadă că evaluează fie singuri, fie împreună cu alţi trei sau cu alţi 15 evaluatori. După realizarea sarcinii, completau un chestionar în care erau incluse câteva întrebări referitoare la percepţiile lor asupra implicării în sarcină şi asupra efortului depus. Aşa cum anticipaseră autorii, relaţia dintre mărimea grupului şi efortul cognitiv al subiecţilor s-a dovedit a fi una de proporţionalitate inversă.

într-un studiu mai interesant şi mai elaborat, Petty, Harkins şi Williams (1980) au căutat să pună în evidenţă urmările lenei sociale în planul atitudinilor într-o sarcină de evaluare a unui text. De data aceasta, s-a manipulat calitatea aşa-zisului editorial redactat de studentul-ziarist. S-au folosit două texte, ambele argumentând în favoarea unui examen final înaintea obţinerii unei diplome de către studenţi; diferenţa consta în aceea că unul conţinea argumente întemeiate şi greu de respins, în vreme ce argumentele

Lenea socială * 75

cuprinse în celălalt erau slabe. Evaluatorii ce şi-au îndeplinit sarcina în grup (de fapt, în pseuclo-grup, căci, din nou, s-a manipulat percepţia subiecţilor asupra calităţii lor de membri ai unui grup de zece persoane) au apreciat mesajul cu argumente de foarte slabă calitate mai favorabil şi au fost mai persuadaţi decât subiecţii care efectuau aceeaşi sarcină individual. Invers, membrii grupurilor fictive au evaluat mesajul de foarte bună calitate mai puţin favorabil decât subiecţii singuri. Indivizii refuză să se angajeze într-o activitate cognitivă intensă atunci când responsabilitatea pentru sarcină nu le revine numai lor, ci întregului grup. Petty şi colaboratorii săi atrag atenţia asupra efectelor nocive ale lenei sociale în sarcinile cognitive. Ei sugerează că o astfel de sacină cognitivă îndeplinită în cadru colectiv şi, deci, susceptibilă să inducă scăderea motivaţiei indivizilor, este alegerea preşedintelui Statelor Unite. Talia impresionantă a grupului ce poartă responsabilitatea pentru această sarcină (zeci de milioane de alegători) determină diminuarea semnificativă a efortului cognitiv, apariţia dezinteresului şi apatiei. ;

Putem considera paradigma de cercetare a lenei sociale închegată spre 1980. O ultimă corectură o aduc Harkins, Latane şi Williams (1980). Aceştia verifică ipoteza potrivit căreia lenea socială ar fi exclusiv un fenomen de laborator, generat de metodologia experimentală, de designul specific utilizat în studiile anterioare. într-adevăr, atât Ingham et al. (1974), cât şi Latane et al. (1979) au cerut aceloraşi subiecţi să participe atât în condiţia individuală, cât şi într-una din condiţiile cu pseudo-grupuri. Tocmai acest gen de design (numit în metodologia experimentală within-subjects) ar fi putut cauza lenea socială, ştiind că vor evolua şi în grup şi singuri, subiecţii ar fi adoptat o strategie specifică de alocare: şi-ar fi păstrat resursele pentru proba individuală, cea în care performanţa lor putea fi măsurată, "lenevind" în grupuri.


Demersul celor trei psihologi a infirmat această ipoteză: într-un experiment în care o parte din subiecţi participau exclusiv în condiţia individuală şi altă parte erau repartizaţi în nsfiudo-PTiinuri (betweGii swects dQsi°7i) subiecţii care erau făcuţi să creadă că strigă împreună cu alţii depuneau un efort redus. Prin urmare, lenea socială nu depinde de planul experimental.

In articolul publicat de Latane şi colegii săi (1979), lenea socială este înţeleasă ca o maladie socială, ale cărei consecinţe negative afectează atât indivizii cât şi societatea. Ei aşează acest fenomen la baza productivităţii extrem de scăzute din agricultura sovietică. în colhozuri, ţăranii lucrau mereu pe altă parcelă şi de aceea nu exista răspundere pentru rezultatele muncii. Dimpotrivă, foarte restrânsele loturi individuale le lucrau cu tragere de inimă. Deşi acestea reprezentau numai 1% din totalul pământurilor arabile, ele furnizau 27% din producţia agricolă sovietică.

3. Teoria impactului social

Am sugerat deja câteva explicaţii posibile pentru efectul de lene socială. Ideea de difuziune a responsabilităţii s-a impus de la sine. Paradigma lenei sociale a fost conturată de grupul de cercetători de la Ohio State University (Stephen Harkins, Richard Petty, Kipling Williams, Jeffrey Jackson), grup al cărui lider era în acea perioadă Bibb Latane. Astfel, cercetările mai vechi ale acestuia din urmă au marcat explicaţiile asupra diminuării motivaţiei în grup. Inevitabil, lenea socială a fost apropiată de "efectul de trecător" (cea mai importantă contribuţie a lui Latane în psihologia socială; vezi Latane şi Darley, 1970) şi înţeleasă ca un fenomen d difuziune a responsabilităţii. In egală măsură,! s-a încercat construirea unei explicaţii din perspectiva teoriei impactului social

.............................Lenea socială • 77

elaborată de acelaşi Latane (1981). Inspirată în parte de Lewin, această teorie priveşte influenţa socială ca rezultând din forţele ce operează în câmpul social. Impactul social primeşte o definiţie foarte largă: "orice schimbare în stările fiziologice, în sentimente, în motive şi emoţii, în cogniţii şi credinţe, în valori şi comportamente, ce apare la un individ, uman sau animal, ca urmare a prezenţei reale, implicate sau imaginate ori a acţiunilor altor indivizi" (Latane, 1981, p. 343). Latane susţine că atunci când ceilalţi sunt sursa impactului iar un individ este ţinta, impactul depinde direct de tăria (salienţa, puterea, importanţa sau intensitatea), distanţa (apropierea în spaţiu şi timp) şi numărul surselor prezente. Subiectul resimte mai multă influenţă cu cât ceilalţi i au un status mai ridicat, se află în imediata lui proximitate şi sunt mai numeroşi. Dar, din perspectiva lenei sociale, ne interesează un alt principiu formulat de autorul american, cel referitor la diviziunea impactului. In astfel de situaţii, individul este sursa, iar grupul (de mărime variabilă) ţinta. Amplificarea tăriei, distanţei şi numărului ţintelor (numărul membrilor grupului) are drept rezultat diminuarea i impactului, fiecare persoană resimţind un impact mai redus « decât dacă ar fi fost singură. Pentru a ilustra acest principiu, ' Latane descrie situaţia în care, la restaurant, se oferă un \ bacşiş chelnerului (Latane şi Nida, 1981). In acest context i social, chelnerul poate fi privit ca o sursă (prin expectanţele i sale, el exercită presiuni), iar clientul sau'dienţii ca ţinte. Din I unghiul principiului diviziunii impactului, se poate face ipoteza că clienţii aflaţi singuri vor resimţi într-o mai mare I măsură obligaţia de a lăsa bacşiş. Pe măsură ce grupul celor [ ce plătesc odată creşte, impactul chelnerului scade. Cifrele autorului dovedesc acest lucru: dacă clienţii individuali oferă în medie un bacşiş echivalent cu 19% din plata consumaţiei, grupurile de cinci clienţi oferă 13%. Grupul face ca fiecare


membru în parte să resimtă o obligaţie redusă de a răspunde expectanţelor chelnerului.

Aplicarea teoriei impactului social la lenea socială reprezintă o încercare de a explica apariţia acestui fenomen în laborator şi mai puţin în situaţiile reale. In experimentele asupra lenei sociale, experimentatorul ar putea juca rolul sursei de impact social, în vreme ce membrii grupului sunt ţintele. Experimentatorul cere subiecţilor să tragă de funie cât pot de tare, să aplaude ori să strige,cât pot de tare, etc. Putem presupune că aceste instrucţiuni au un impact mai mare asupra subiectului singur. In grupuri, impactul se divide, încât subiecţii care-şi închipuie că sunt membri ai unui grup depun mai puţin efort decât ar face-o dacă s-ar afla singuri în faţa sursei de impact social. Totuşi, grupurile din viaţa cotidiană afectate de lenea socială nu reprezintă în mod obligatoriu ţinta unei surse sociale. In plus, slăbiciunea acestei explicaţii constă în faptul că nu face nici o referire la procesele psihologice subiacente (Karau şi Williams, 1993). De altminteri, Latane se interesează de câmpurile de forţe, şi nu de dinamicile psihologice intrapersonale. Teoria poartă asupra "fluxului social", foarte asemănător, din punctul de vedere al autorului, cu fluxul luminos. Legile care guvernează impactul celorlalţi asupra individului sunt aceleaşi cu legile care guvernează impactul luminii emanate de nişte becuri asupra unui obiect.

4. Identificabilitatea ca obstacol în calea lenei sociale

Ideea identificabilităţii ca. mediator al lenei sociale reprezintă, probabil, cea mai simplă ipoteză care se poate face cu privire la acest fenomen. Este evident că în experimentul lui Ringelmann, de pildă, atunci când evoluează în grup, subiecţii au convingerea că eforturile lor nu pot fi măsurate cu

Lenea socială » 79'',

exactitate. în orice caz, ei percep o mare diferenţă din acest punct de vedere, între situaţia individuală şi cea colectivă. în grup, contribuţia lor nu este reperată ca atare, ci, pusă la un loc cu celelalte contribuţii, formează produsul final al grupului. Cu greu pot fi aplicate sancţiuni pentru reducerea efortului în grup: nimeni nu-şi poate da seama dacă subiectul trage cât poate de funie sau se preface numai că trage din toate puterile. în sarcinile aditive, grupul oferă anonimat, de care subiectul profită pentru a "chiuli" atunci când nu-i place ceea ce face, când este obosit sau când ştie că, depunând maximum de efort, nu va obţine o recompensă mai mare. ^Davis (1969) a numit acest tip de sarcini, în care contribuţiile membrilor grupului nu pot fi distinse una de alta, sarcini reducătoare de informaţie (information-reducing tasks). La polul opus se află sarcinile păstrătoare de informaţie (information conserving tasks), care îngăduie fiecărui membru al grupului să-şi recunoască performanţa individuală în produsul comun'(un volum colectiv în care fiecare autor îşi semnează capitolul sau capitolele constituie un bun exemplu pentru acest tip se sarcină).! Este puţin probabil ca lenea socială să apară în grupurile ce realizează astfel de sarcini.

O demonstraţie a acestor idei găsim în articolul lui Williams, Harkins şi Latane (1981). într-un prim experiment, subiecţii au fost făcuţi să creadă că intensitatea strigătelor lor poate fi măsurată chiar şi atunci când strigă în grup. Experimentatorii îi înştiinţau că au ataşat microfoane la căştile individuale. Ca atare, subiecţii din grupuri au depus acelaşi efort ca şi în situaţia individuală. Posibilitatea ca experimentatorul să identifice performanţa fiecărui membru al grupului a descurajat tendinţa spre lene socială. Se cuvine menţionat că instalarea microfoanelor individuale nu a avut nici un efect asupra performanţei în condiţia în care subiecţii evoluau singuri. în cel de-al doilea experiment raportat în articol, autorii şi-au propus să argumenteze în altă manieră

80 • Psihologie şi societate Lenea socială » 81

în favoarea identificabilităţii: au căutat să arate că subiecţii pot să-şi diminueze efortul chiar şi atunci când realizează singuri sarcina, dacă sunt convinşi că performanţa lor nu poate fi măsurată. Consemnul aducea la cunoştinţă participanţilor, în mod explicit, că strigătele lor vor fi analizate de computer pentru a stabili zgomotul total pe care-1 fac cei patru membri ai grupului singuri sau toţi odată şi că nu se va putea şti cât zgomot produce fiecare în condiţia individuală. Măsurătorile au indicat că aceşti subiecţi strigau mult mai slab în comparaţie cu subiecţii singuri cărora li se spusese că se urmăreşte stabilirea nivelului performanţei lor. < Kerr şi Bruun (1981) au iniţiat un demers asemănător, folosind însă o sarcină inedită pentru experimentele asupra lenei sociale: a pompa aer timp de 30 de secunde. Autorii declară că au urmărit să arate că transformarea sarcinii întruna păstrătoare de informaţie (contribuţiile individuale pot fi identificate, indiferent de mărimea grupului) elimină lenea socială. Ei au convins subiecţii că pompele individuale erau conectate la aparate separate de măsurare a volumului de aer. In aceste condiţii, performanţa din grupuri a fost mai aproape de performanţa individuală în comparaţie cu subiecţii care efectuau o sarcină reducătoare de informaţie.

; Posibilitatea de a identifica efortul individual pare să fie un factor-cheie în lenea socială. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când "se simt pierduţi în mulţime". Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile şi să "lenevească" în timp ce grupul efectuează o sarcină obositoare. Williams şi colaboratorii săi (1981) au opinat că identificabilitatea facilitează evaluarea performanţei individuale de către alţii,; în plus, potrivit acestor autori, ea asigură legătura dintre efort şi rezultat. în mod obişnuit, în situaţiile de lene socială, indivizii percep o relaţie de independenţă între răspunsurile lor şi rezultate, ceea ce face ca răspunsurile să devină

inconsistente. Identificarea contribuţiilor individuale stabileşte o relaţie cauzală între răspunsuri (eforturi) şi performanţă, stimulând-o pe.aceasta din urmă.

5. Echitate şi efort

în experimentele asupra lenei sociale individul nu se raportează numai la experimentator. Explicaţia anterioară, clădită pe ideea de identificabilitate, asumă o relaţie interpersonală între experimentator şi subiect. Este foarte probabil însă că subiectul se preocupă şi de relaţiile sale cu partenerii de efort, cu membrii grupului din care face parte, în cadrul acestor relaţii, el are, fără îndoială, anumite expectanţe cu privire la felul în care vor evolua ceilalţi, la nivelul efortului lor. Jackson şi Harkins (1985) au presupus că, în general, în situaţiile în care contribuţiile membrilor se pierd în produsul final al grupului, indivizii se aşteaptă ca ceilalţi să-şi reducă efortul. Psihologul naiv nu numai că practică lenea socială, dar are o teorie implicită asupra ei; el o anticipează, cunoscând foarte bine condiţiile în care poate să apară. De fapt, diminuarea efortului său se datorează tocmai anticipării diminuării eforturilor celorlalţi. Individul leneveşte din spirit de echitate: i se pare firesc să-şi reducă efortul de vreme ce toţi ceilalţi o fac.

/ Jackson şi Harkins au manipulat aceste expectanţe cu privire la performanţa celorlalţi pentru a pune în evidenţă influenţa lor asupra performanţei individuale în grup. Ei au folosit diade, alcătuite dintr-un subiect şi un complice şi au avut grijă să facă subiectul să creadă că abilitatea lui în sarcină (a striga cât poate de tare) este, egală cu aceea a partenerului său. înainte de a intra în sala în care avea să se desfăşoare experimentul, complicele îi spunea subiectului fie că are de gând să strige din toate puterile, fie că are de gând


să strige mai încet. Rezultatele au arătat că intenţia anunţată a complicelui marchează perfomanţa subiectului: acesta îşi ajustează efortul în funcţie de efortul partenerului. El poate nu numai să lenevească atunci când crede că celălalt va lenevi, dar poate să depună un efort sporit atunci când are convingerea că celălalt va face la fel. Reglarea efortului se produce şi în condiţia în care subiecţii strigă singuri - deci, atunci când există posibilitatea de a fi identificat. Distribuirea echitabilă a efortului pare să fie o motivaţie foarte puternică în aceste contexte. Este interesant să remarcăm faptul că subiecţii înşişi nu-şi dau seama că celălalt le modelează ( performanţa.)

6. Rolul evaluării

Când se simt reperaţi, în special de persoane cu status, dispunând de posibilitatea de a aplica recompense şi pedepse, indivizii se străduiesc să obţină rezultate superioare. Lenea socială dispare ca urmare a acestei motivaţii. Dar au manipulat Williams, Harkins şi Latane (1981) numai identificabilitatea? Participanţii din experimentul lor s-au simţit numai identificaţi sau şi evaluaţi? Faptul că, atunci când se simţeau identificaţi, performanţele lor puteau fi comparate cu ale altora nu i-a făcut să se teamă de evaluare? Teama de identificare ori teama de evaluare a stat a baza performanţei superioare a subiecţilor în grupuri? Sunt identificarea şi evaluarea două lucruri deosebite?

Toate aceste întrebări şi le-au pus Harkins şi Jackson (1985). Ipoteza lor a fost că identificabilitatea singură nu ajunge pentru ca lenea socială să dispară: ea trebuie însoţită de evaluare. în experimentul pe care l-au realizat, fără îndoială unul din cele mai valoroase din acest perimetru teoretic, cei doi au manipulat în mod independent


identificabilitatea şi posibilitatea evaluării. Această separare ingenioasă le-a îngăduit să demonstreze că evaluarea, într-o măsură mai mare decât identificarea, constituie un factor esenţial în eliminarea lenei sociale.

Autorii au folosit un plan 2x2 şi o sarcină de brainsţorming: subiecţii erau rugaţi să furnizeze cât mai multe utilizări pentru un obiect. Ei făceau lucrul acesta în grupuri de patru. Pentru jumătate din grupuri, rezultatele individuale erau identificabile - cei patru membri ai grupului depuneau fiecare biletele cu utilizările găsite într-o cutie diferită. Pentru cealaltă jumătate, toate biletele, indiferent •cărui membru aparţineau, erau puse în aceeaşi cutie. Manipularea posibilităţii evaluării se realiza spunându-li-se subiecţilor că au de găsit utilizări pentru acelaşi obiect (posibilitate de evaluare ridicată) sau pentru obiecte diferite (posibilitate de evaluare redusă). Subiecţii care urmau să caute utilizări pentru acelaşi obiect ca şi alţi colegi ai lor, ştiau că rezultatul propriu va fi comparat cu al celorlalţi. Cei ce credeau că sarcina lor e unică (a găsi cât mai multe utilizări pentru un obiect specific, diferit în raport cu sarcinile altora), aveau conştiinţa că performanţa lor este incomparabilă şi, ca atare, dificil de evaluat. In realitate, fireşte, toţi participanţii generau posibile utilizări pentru acelaşi obiect: un cuţit. Datele obţinute au indicat lipsa lenei sociale în condiţia în care subiecţii erau identificabili şi efectuau sarcini ale căror rezultate puteau fi comparate. în grupurile în care performanţa nu era identificabilă, ca şi în grupurile în care contribuţiile se puneau la un loc, efectul de lene socială s-a manifestat cu intensitatea obişnuită. Evaluarea mediază eliminarea lenei sociale, şi nuidentificarea.

Bartis, Szymanski şi Harkins (1988) au adus un amendament subtil acestei concepţii despre rolul evaluării, amendament care ne-ar putea ajuta să o pătrundem mai


temeinic. Ei aprobă demersul lui Harkins şi Jackson (1985), dar observă că rezultatele acestora nu sunt valabile decât pentru sarcinile algoritmice, folosite de obicei în cercetările asupra lenei sociale (sarcini care nu trezesc mteresm subiectului). Distincţia fundamentală a lui Bartis şi a colegilor săi este aceea dintre sarcinile algoritmice (în care paşii spre rezolvare sunt bine stabiliţi) şi sarcinile euristice (calea spre soluţie nu este clară şi uşor de anticipat). Dacă în ultimele recompensele stimulează performanţa, în primele o pot inhiba. Sarcinile creative sunt prin excelenţă sarcini euristice. Autorii argumentează că sarcina folosită de Harkins şi Jackson nu a avut toate atributele acestui tip de sarcini. Consemnul nu a insistat asupra calităţii utilizărilor, încât ea a fost mai curând algoritmică.

Bartis şi colegii săi şi-au clădit demersul pe concluziile cercetărilor asupra creativităţii, conform cărora slăbirea evaluării stimulează performanţa. în sarcinile interesante, implicante şi provocatoare, motivaţia intrinsecă este subminată de prezenţa celorlalţi în calitate de evaluatori. Tratamentul experimental a avut în vedere două variabile independente: tipul de sarcină (eiaristicâ vs. algoritmică) şi evaluarea (prezentă vs. absentă). Pentru manipularea primei variabile, unor participanţi li s-a spus că trebuie să se concentreze pe calitatea utilizărilor posibile ale unui obiect şi să încerce să dea dovadă de originalitate, în timp ce alţii au primit instrucţiuni să se focalizeze pe numărul utilizărilor posibile pe care le generau. Cu ajutorul acestui design, autorii au obţinut rezultatul lui Harkins şi Jackson: performanţa participanţilor preocupaţi de cantitate (deci realizînd o sarcină algoritmică) este stimulată de posibilitatea evaluării. Ei au probat, în plus, că subiecţii orientaţi spre performanţă creativă furnizează utilizări mai originale când nu sunt evaluaţi. Sarcina euristică schimbă complet sensul efectelor evaluării: "pierduţi în mulţime" şi neevaluaţi, subiecţii au

■ Lenea socială • 85

performanţe superioare celor care ştiu că rezultatele le vor fi evaluate.Bartis, Szymanski şi.Harkins nu fac decât să pună în evidenţă

impactul tioului de sarcină în contextele de lene socială - e adevărat, surprinzând un efect foarte interesant. Am menţionat deja că propietăţile sarcinii hotărăsc, în bună măsură, existenţa sau non-existenţa lenei sociale. Vom reveni asupra acestei relaţii. Cât despre contribuţia lui Harkins şi Jackson, ea are o însemnătate deosebită. Lenea socială dispare atunci când evaluarea eforturilor individului este posibilă prin compararea cu eforturile celorlaţi membri ai grupului. Acest experiment a creat premisele elucidării diferenţelor dintre lenea Socială şi facilitarea socială. De asemenea, el se află la originea studiilor asupra rolului raportării la un standard în lenea socială.

7. Lene socială şi auto-evaluare

Relaţia enunţată în titlul acestui subcapitol este oarecum surprinzătoare. Cercetările iniţiale asupra lenei

sociale (Ingham et al, 1974; Latane et al., 1979) au fostdeparte de a anticipa o asemenea legătură. Explicaţia bazatăpe auto-evaluare, cea mai modernă şi mai sofisticată din acestdomeniu, marchează o ruptură în raport cu tradiţia studiilorasupra lenei sociale din două puncte de vedere: ipotezele suntde data aceasta contra-intuitive, iar manipulările, inedite, numai urmăresc modificarea percepţiei subiecţilor asupramărimii grupului.

Abordarea prezentă acordă un rol esenţial posibilităţiide evaluare în producerea efectelor de lene socială. Totuşi,Harkins şi Szymanski (1988; 1989; Szymanski şi Harkins,1987, 1993), promotorii acestei concepţii, disting mai multesurse de evaluare în paradigma lenei sociale:


experimentatorul, ceilalţi participanţi şi propriul eu alsubiectului (în care caz avem de-a face cu auto-evaluarea).Aşadar, reducerea efortului s-ar datora fie faptului căexperimentatorul nu are posibilitatea de a evalua rezultatelesubiectului, fie imposibilităţii evaluării din partea co-participanţilor, fie imposibilităţii auto-evaluării.Experimentele anterioare nu au luat în calcul decât o sursă ele evaluare: experimentatorul. Ipoteza existenţei auto-evaluării în situaţiile de lene socială a fost exclusă din pricina caracteristicilor sarcinii, plictisitoare şi non-competitivă. S-a considerat, cu alte cuvinte, că sarcina nu posedă nimic care să întreţină motivaţia individului şi să-i stârnească dorinţa de a se auto-evalua; din contra, ea îl descurajează, făcându-1 să-şi diminueze contribuţia la rezultatul grupului în lipsa supravegherii experimentatorului.

Szymanski şi Harkins (1987) au testat ipoteza potrivit căreia auto-evaluarea este suficientă pentru eliminarea lenei sociale, chiar în condiţiile sarcinilor folosite în această paradigmă. Au oferit subiecţilor posibilitatea de a se evalua ei înşişi şi au studiat efectele acestei operaţii asupra performanţei. Pentru auto-evaluare sunt necesare două tipuri de informaţie: informaţii asupra rezultatului propriu şi informaţii asupra unui standard la care să fie raportat rezultatul. Subiecţilor li s-a cerut să genereze utilizări pentru un cuţit. Autorii au pornit de la premisa că sarcina le permite subiecţilor să-şi cunoască rezultatul, încât pentru a manipula posibilitatea auto-evaluării nu mai rămânea decât să li se sugereze un standard. într-una din condiţii, subiecţii au fost înştiinţaţi că după terminarea sarcinii vor afla numărul mediu de utilizări furnizate de subiecţii dintr-o cercetare anterioară. Aceste condiţii au fost suficiente pentru a amplifica motivaţia. Subiecţii care nu au avut prilejul să se auto-evalueze au furnizat semnificativ mai puţine utilizări. Pe de altă parte, autorii au indus într-una din condiţii ideea că


experimentatorul va evalua rezultatele la sfârşit, şi au constatat la aceşti subiecţi o performanţă apropiată de aceea a subiecţilor care se puteau evalua singuri. Szymanski şi Harkins conchid: "Aceste rezultate sugerează că participanţii pot "lenevi" nu numai pentru că simt că evaluarea experimentatorului nu este posibilă, dar şi pentru că nu se pot evalua ei înşişi" (Szymanski şi Harkins, 1987, p. 895). Să remarcăm faptul că în acest studiu nu s-a folosit grupul, ci s-a manipulat numai posibilitatea evaluării de către eu (eul subiectului) ori de către experimentator. Raţionamentul autorilor este că în cercetările anterioare asupra lenei sociale tratamentele experimentale au avut în vedere posibilitatea sau imposibilitatea evaluării subiecţilor de către experimentator: prezenţa grupului îi oferea subiectului garanţia că nu va fi evaluat individual. Condiţia "singur" corespundea, de fapt, prezenţei experimentatorului în calitate de evaluator.

A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora induce două motivaţii diferite: 1. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cît de bine pot realiza sarcina); în acest caz, comportamentul este declanşat de motivaţia de auto-cunoaştere. 2. dorinţa de a obţine un rezultat mai bun decît au obţinut alţii în sarcina respectivă - acest motiv se numeşte auto-validare. In experimentul citat mai sus, subiecţii sunt, probabil, animaţi de ambele motive. Standardul utilizat a fost unul social. Dar individul se compară şi cu standarde obiective, nu numai cu cele sociale. De pildă, necesitatea de a preda la timp un referat instituie un criteriu de performanţă şi un standard care nu sunt neapărat sociale: individul poate să nu se raporteze la felul în care ceilalţi se achită de această obligaţie, ci numai la caracteristicile unui bun referat şi la limita de timp impusă. Spre deosebire de standardul social, cel obiectiv nu permite decât apariţia motivaţiei de autocunoaştere. Raportându-şi


performanţa la un standard . obiectiv, subiecţii, nu-şi pot satisface motivaţia de auto-validare, căci el nu oferă informaţii despre performanţa altora.

In strădania ior ue a găsi concubine minime aie variaţiei efortului în situaţiile de lene socială, Harkins şi Szymanski (1988) au încercat să arate că posibilitatea raportării subiecţilor la un standard obiectiv este suficientă pentru creşterea motivaţiei şi a efortului. Participanţii erau invitaţi să privească un monitor pe care apăreau, intermitent, semnale luminoase. Sarcina lor era de a apăsa pe un buton ori de câte ori se producea o astfel de apariţie. In acest caz, standardul este obiectiv: numărul semnalelor prezentate pe ecran. Desigur, subiecţii nu pot ţine evidenţa semnalelor pe care le-au detectat. Dacă experimentatorii le-ar furniza informaţii despre standard şi despre rezultatele lor, atunci ei ar putea să-şi confrunte performanţa cu standardul, obţinând astfel cunoştinţe despre ei înşişi. Harkins şi Szymanski au constat că astfel de subiecţi au performanţe la fel de bune ca şi cei anunţaţi că vor fi evaluaţi de experimentator. Perspectiva auto-cuoaşterii îi motivează pe subiecţi în aceeaşi măsură ca evaluarea externă. într-un grup care efectuează o sarcină aditivă, ea ar putea diminua ori elimina lenea socială.

Geen (1991) comentează un aspect al datelor mai curând ignorat de cei doi autori, care ar putea să pună sub semnul îndoielii această concluzie, oricât de provocatoare ar fi ea. Harkins şi Szymanski au manipulat separat cele două tipuri de informaţie necesară pentru evaluare; cu alte cuvinte, ei au furnizat unor subiecţi numai standardul, altora numai rezultatul propriu, altora ambele şi, în sfârşit, unui al patrulea grup ne i-au oferit nici informaţii despre standard, nici informaţii despre rezultate. Din datele lor reiese că subiecţii care au fost informaţi asupra numărului total de apariţii ale punctului luminos pe monitor, dar care au fost anunţaţi că nu-şi vor cunoaşte propriul rezultat, au avut


totuşi o performanţă foarte bună. Geen consideră că tocmai cazul acestor subiecţi reprezintă principala descoperire a experimentului. Ei n-au fost animaţi de motivaţia de auto-cunoaştere, căci auto-cunoaşterea nu este posibilă în lipsa feed-back-ului. "Se pare, notează Geen, că subiecţii au fost motivaţi de salienţa anumitor standarde în situaţie, ceea ce i-a ajutat să recunoască scopurile adecvate (Geen, 1991, p. 388). Simpla prezenţă a standardului îl mobilizează pe individ, chiar dacă el nu poate şti cât de aproape sau de departe se situează performanţa sa în raport cu standardul. Se mai poate vorbi în acest caz de auto-evaluare ? Geen răspunde afirmativ la această întrebare, arătând că prezenţa standadului aduce cu sine şi anxietatea în faţa evaluării.

Lenea socială reprezintă, totuşi, un fenomen de grup. Am constatat că ea este eliminată de evaluarea individului, fie de către el însuşi, fie de către experimentator. Dar dacă asupra grupului întreg ar plana pericolul evaluării? Este probabil că o situaţie de competiţie între grupuri va face să dispară lenea socială. Competiţia instituie un standard social şi permite feed-back-ul cu privire la performanţa fiecărui grup. Harkins şi Szymanski (1989) au confirmat această ipoteză. Ei au demonstrat, de asemenea, că acelaşi efect asupra performanţei de grup îl are standardul obiectiv.

Posibilitatea auto-evaluării este suficientă pentru a elimina tendinţele spre lene socială. Abordarea aceasta s-a dovedit extrem de benefică. Ea a aruncat punţi spre alte domenii ale psihologiei sociale (eul, compararea socială) şi a pus în lumină esenţa paradigmei experimentale de până atunci: a folosi o sarcină ce face indistincte contribuţiile membrilor în produsul grupului înseamnă, de fapt, a manipula posibilitatea de evaluare.

90 ' Psihologie şi societate Lenea socială • 91

8. Caracteristicile sarcinii

Sarcina aditivă, în care subiecţii fac acelaşi lucru şi care permite confundarea contribuţiilor personale în periornianţă coiectiva reprezintă un aspect cruciai Rx paradigmei lenei sociale. Modificarea caracteristicilor sarcinii duce, inevitabil, la fluctuaţii ale nivelului lenei sociale. Multe cercetări au manipulat caracteristicile sarcinii, sugerând astfel modalităţi eficiente de a elimina lenea socială.

Harkins şi Petty (1982) au observat că în experimentele asupra lenei sociale s-au folosit întotdeauna sarcini simple, inducându-se subiecţilor ideea că oricine poate face ceea ce fac ei. Subiecţii ajungeau astfel să creadă că eforturile lor sunt inutile. Realizarea unei sarcini complexe în grup este însoţită de cu totul alte dinamici psihice. In acest caz, subiecţii se simt provocaţi, înclinaţi să depună un efort susţinut pentru a reuşi. Harkins şi Petty arată că majoritatea covârşitoare a indivizilor au convingerea că abilităţile lor se situează deasupra mediei. în sarcinile complexe, ei cred că aportul lor devine necesar, întrucât nu oricine poate realiza o asemenea sarcină, iar ei înşişi sunt mai capabili decât indivizii medii să ducă sarcina la bun sfârşit. Cei doi psihologi sociali au pus în evidenţă efectele sarcinii complexe, cerând subiecţilor fie să genereze utilizări pentru un cuţit (sarcină simplă), fie pentru un mâner de uşă (sarcină dificilă, potrivit cercetărilor anterioare din domeniul creativităţii). Aceeaşi autori au manipulat unicitatea sarcinii, obţinând susţinere empirică pentru ideea că lenea socială dispare atunci când membrii grupului au sarcini diferite. Sarcina specifică în raport cu sarcina celorlalţi ' reduce şi ea sentimentul contribuţiei redundante. Subiecţii care sunt făcuţi să creadă că aportul lor la produsul total al grupului este unic, nu sunt afectaţi de lenea socială.

Un alt factor care dizolvă lenea socială este calitatea sarcinii de a implica individul. Brickner, Harkins şi Ostrom (1986) au testat această ipoteză. Subiecţii lor erau elevi de liceu şi au fost rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce

.. .^ — .1----------,1-------------.— — .-—~ «^T. ,-,* ^-.4-^-^1^ r\ n Kn/inlnnvfvnf Tr> /■>/~vr"trlt4""lo fiogUIKieSL; UWHjJIt; UIl HUU Diauciu <ac ua^aiauicuu. iii ^kjiivjiiyii^ u^,

implicare intensă, subiecţilor li s-a spus că acest sistem va fi implementat la şcoala lor şi că ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul. Alţi subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul de bacalaureat aflat în proiect va fi implementat peste 10 ani şi numai în licee de un tip diferit în raport cu liceul lor. Designul cuprindea condiţii de grup (subiecţii lucrau împreună la alcătuirea listei) şi individuale. Autorii au constatat, aşa cum anticipaseră, fenomenul de lene socială în condiţia în care existau instrucţiuni non-implicante iar răspunsurile individuale nu puteau fi diferenţiate. în cazul sarcinii implicante, productivitatea subiecţilor a fost identică în condiţia de grup şi în cea individuală.

*

Perimetrul teoretic al lenei sociale este mai vast decât reiese din expunerea noastră. Explicaţiile, ca şi variabilele mediatoare sunt mai numeroase. S-a demonstrat, de pildă, că femeile şi indivizii aparţinând culturilor colectiviste manifestă o anumită imunitate la condiţiile ce favorizează lenea socială. De asemenea, fenomenul cunoaşte cote scăzute în grupurile coezive, în grupurile de cunoştinţe, ca şi în grupurile valorizate de membri (Karau şi Williams, 1993).

Paradigma de cercetare a lenei sociale are caracteristici bine definite. Manipulările trebuie să creeze condiţii pentru ca individul să perceapă punerea la un loc a contribuţiilor şi imposibilitatea disocierii contribuţiei sale în perfomanţa colectivă. Cercetările recente asupra rolului evaluării tind să pună accentul pe procesele eului, lenea


socială fiind considerată într-o măsură tot mai redusă, un fenomen de pierdere a motivaţiei în grup. Conceptul de confruntare cu standardul câştigă teren în faţa celui de difuziune a responsabilităţii în grup.Referinţe bibliografice

Baron, R., Kerr, N.L. şi Miilor, N. (1992). Group process, group decision, group action. Buckingham: Open Univcrsity Press.

Bartis, S., Szymanski, K. şi Harkins, S.G. (1988). Evaluation performance: A two-edged knife. Personalily and Social Fsychology Bulletin, 14, 2, 242-251.

Brickner, M.A., Ilarkins, S.G. şi Ostrom, T.M. (1986). Effects of personal involvement: Thought-provoking implications for social loafing. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 4, 763-769.

Chelcea, S. (1994). Personalitate şi societate în tranziţie. Bucureşti: ştiinţă şi Tehnică.

Dashiell, J.F. (1935). Experimental studies of the influence of social situations on the behavior of individual human adults. în C. Murchison (ed.), A handbook of social psychology. Worchester; Clark University Press.

Davis, J.H. (1969). Group performance. Roading: Addison-Wesley.Geen, R.G. (1991). Social motivation. Annual Review of Psychology, 42, 377-

399.Harkins, S.G. şi Jackson, J.M. (1985). The role of evaluation in eliminating

social loafing. Personality and Social Psychology Bulletin, 11, 4, 457-466.Harkins, S.G., Latane, B. şi Williams, K. (1980). Social loafing: Allocating

effort or taking it easy? Journal of Experimental Social Psychology, 16, 457-465.Harkins, S.G. şi Petty, R.E. (1982). Effects of task difficulty and task

uniqueness on social loafing. Journal of Personality and Social Psychology, 43, 6, 1214-1229.

Harkins, S.G. şi Szymanski, K. (1988). Social loafing and self-evaluation with an objective standard. Journal of Experimental Social Psychology 24, 354-365.


Harkins, S.G. şi Szymanski, K. (1989). Social loafing and group evaluation. Journal of Personality and Social Psychology, 56, 6, 934-941.

Ingham, A.G., Levinger, G., Graves, J. şi Pecham, V. (1974). The Ringelmann effect: Studies of group size and group performance. Journal of Experimental Social Psychology, 10, 371-384.

Jackson, J.M. şi Harkins, S.G. (1985). Equity in effort: An cxplanation of the social loafing effect. Journal of Personality and Social Psychology, 49, 5, 1199-1206.

Karau, S.J. şi Williams, K.D. (1993). Social loafing: A meta-analytic review and theoretical integration. Journal of Personality and Social Psychology, 65, 4, 681-706.

Kerr, N.L. şi Bruun, S.E. (1981). Ringelmann revisited: Alternative f'xplanations for the social loafing effect. Personality and Social Psychology Bulletin, 7, 2, 224-231.

Kravitz, D.A. şi Martin, B. (1986). Ringelmann rediscovered: The original article. Journal of Personality and Social Psychology, 50, 5, 936-941.

Latane, B. (1981). The psychology of social impact. American Psychologist, 36, 4, 343-356.

Latane, B. şi Nida, S. (1980). Social impact theory and group influence: A social engineering perspective. In P.B. Paulus (ed.), Psychology of group influence. Hillsdale: Erlbaum.

Latane, B., Williams, K. şi Harkins, S. (1979). Many hand make light the work: The causes and consequences of social loafing. Journal of Personality and Social Psychology, 37,6, 822-832.

Petty, R.E., Harkins, S.G. şi Williams, K.D. (1980). The effects of (ţroup diffusion of cognitive effort on attitudes: An information-processing viow. Journal of Personality and Social Psychology, 38, 1, 81-92.

Petty, R.E., Harkins, S.G., Williams, K.D. şi Latane, B. (1977). The «ffects of group size on cognitive effort and evaluation. Personality and Social Psychology Bulletin, 3, 579-582.

Radu, I. (1994). Factorii activităţii în grup; Legităţile performanţei colective. în I.Radu, P. Iluţ şi L. Matei, Psihologie socială. Cluj: EXE.

Ringelmann, M. (1913). Recherches sur Ies moteurs animes: Travail de l'homme. Annales de l'Institut National Agronomique, 2e serie, tom XII, 1-40.

Steiner, I.D. (1972). Group process and productivity. New York: Academic Press.

Szymanski, K. şi Harkins, S.G. (1987). Social loafing and self-evaluation with a social standard. Journal of Personality and Social Psychology, 53, 5, 891-897.

Szymanski, K. şi Harkins, S.G. (1993). The effect of experimenter evaluation on self-evaluation within the social loafing paradigm. Journal of Experimental Social Psychology, 29, 268-286.

Williams, K., Harkins, S. şi Latane, B. (1981). Identifiability as a deterrent, to social loafing: Two cheering experiments. Journal of Personality

and Social Psychology, 40, 2, 303-311.

Capitolul IV-

Gândirea de grup

1. Decizia de grup

în viaţa de zi cu zi, numeroase decizii sunt luate de grupuri, şi nu de indivizi. Grupurile decid în politică, în domeniul industrial şi în domeniul bancar, în multe instituţii religioase, medicale, educaţionale ori culturale. în capitolul de faţă vom trata o disfuncţie majoră a deciziei colective. Mai înainte însă, vom trece foarte succint în revistă abordările teoretice asupra grupurilor de decizie.

Baron, Kerr şi Miller (1992) disting între rezolvarea de probleme în grup (generarea de către grup a unor soluţii alternative) şi luarea deciziei în grup (grupul alege între mai multe alternative). Pentru aceeaşi autori, eforturile de clarificare teoretică şi demersurile empirice asupra deciziei de grup anterioare anului 1975 (aproximativ) pot fi subsumate abordării comunicării sociale. Aceasta pleacă de la premisa că decizia colectivă are la bază comunicarea în grup şi, ca atare, ie centrează pe conţinutul şi pe patternurile de comunicare în ,,'rup, acordând mai puţină importanţă calităţii deciziei. Treptat abordarea comunicării sociale a pierdut din populariate din pricina folosirii aproape exclusive a tehnicilor de observaţie.

Luarea deciziei în grup poate fi înţeleasă ca un proces de reconciliere ori combinare a judecăţilor iniţiale ale


membrilor grupului (Ajzen, 1996). Davis (1973) a sugerat o manieră alternativă de gândi decizia de grup în raport cu abordarea comunicării sociale. Preocuparea cea mai însemnată a acestui autor este predicţia: el afirmă că rezultatele deliberării în grup pot fi anticipate pe baza motivaţiilor şi abilităţilor membrilor. Davis încearcă să stabilească reguli pe baza cărora strategiile preferate şi răspunsurile individuale sunt transformate într-o decizie de grup. Pentru ca o alternativă să devină decizie de grup, ea trebuie să atingă un anumit nivel al acordului de grup. Acest grad minim de consens se numeşte regula de decizie a grupului. Reguli de decizie utilizate în mod frecvent sunt majoritatea simplă, două treimi din totalul voturilor sau unanimitatea. Schemele de decizie socială (SDS) propuse de Davis sunt modele cu ajutorul cărora se poate prezice o decizie de grup pe baza distribuţiei iniţiale a preferinţelor membrilor şi a regulei de decizie. O astfel de schemă de decizie specifică, pentru fiecare distribuţie a judecăţilor iniţiale, probabilitatea ca grupul să ia o anume decizie. De pildă, o schemă de decizie validă pentru un juriu dintr-un proces american, ce are ca regulă de decizie unanimitatea, este aceea că verdictul preferat de majoritatea membrilor la începutul deliberării ajunge decizie de grup. Dacă nu există o majoritate puternică la început, este probabil că grupul va rămâne multă vreme indecis. Trebuie să menţionăm că extrem de multe studii în domeniul schemelor de decizie socială şi al deciziei de grup în general au fost realizate pe jurii - şi aceasta nu numai din pricina importanţei cu adevărat capitale a hotărârilor luate de aceste grupuri de 12 persoane ce stabilesc vinovăţia şi nevinovăţia în justiţia din Statele Unite, dar şi datorită faptului că ele pot fi uşor simulate în laborator.

Desigur, decizia de grup are o determinare mai complexă decât cea individuală. între factorii care o influenţează, trebuie număraţi: aspectele structurale ale

Gândirea de grup • 97

grupului (mărimea, omogenitatea), procesele de grup (patternurile de comunicare, raporturile de putere, cooperarea), resursele disponibile (resurse de personal, materiale, de timp). Astfel de factori pot deforma decizia de grup, pot introduce bias-uri. De aceea, o direcţie importantă de cercetare în acest domeniu a fost tocmai explorarea felului în care performanţa grupului de decizie este afectată de unul sau de interacţiunea unora din factorii menţionaţi. De pildă, într-un studiu relativ celebru, care a anticipat unele caracteristici ale gândirii de grup, Hoffman şi Maier (1964) au arătat că decizia de grup nu reflectă, de obicei, efortul întregului grup. Ea reprezintă, adesea, rezultatul activităţii argumentative intense a câtorva membri, în lipsa participării celorlalţi. De asemenea, autorii au descoperit că decizia finală poate să apară la puţin timp după debutul discuţiei, ea nefiind abandonată pe parcurs, în ciuda calităţii ei inferioare şi a faptului că grupul va mai examina şi alte soluţii.

în mod firesc, avem tendinţa să credem că avantajul oferit de decizia de grup în raport cu decizia individuală constă în cantitatea mai mare de informaţie de care dispune grupul, pe baza căreia se elaborează decizia colectivă. Interacţiunea de grup îi facilitează fiecăruia din membri accesul la informaţiile de care dispun ceilalţi; ca atare, ea completează şi corectează cunoştinţele individuale asupra problemei, făcând ca grupul să ia o decizie fundamentată, superioară celor individuale. Totuşi, Stasser şi Titus (1985) au cercetat această punere laolaltă a informaţiilor şi au demonstrat că lucrurile nu stau deloc- aşa. Modelul lor teoretic, probat experimental (vezi şi Stasser şi Titus, 1987), descrie influenţa informaţiei anterioare interacţiunii, avertizînd că distribuţia acestei informaţii poate da naştere unor distorsiuni ale deciziei finale. Mai precis, aceşti autori susţin că discuţia de grup nu ajunge să corecteze informaţiile deţinute de membri. Dimpotrivă, ea perpetuează erorile şi

98 • Psihologie şi societate Gândirea de qrup • 99

lacunele membrilor. Informaţia unică (pe care o are un singur membru) şi informaţia neîmpărtăşită (despre care au cunoştinţă numai câţiva membri) au un impact extrem de scăzut asupra deciziei. Cele două categorii de informaţie sunt omise. în cele mai multe cazuri, din discuţia de grup. Autorii examinează două bias-uri importante introduse de informaţia anterioară interacţiunii: 1. O informaţie are mai multe şanse să fie luată în discuţie dacă e împărtăşită de toţi membrii grupului; 2. O informaţie va fi mai curând discutată dacă favorizează preferinţele membrilor decât dacă le contrazice,-

Pentru a demonstra impactul cunoştinţelor comune ale membrilor asupra deciziei de grup, Stasser şi Titus au cerut subiecţilor să aleagă între doi candidaţi la preşedinţia ligii studenţeşti. Candidatul A era cel care ar fi trebuit, în mod firesc, să întrunească majoritatea sufragiilor, având opt trăsături pozitive şi patru negative. B, pe de altă parte, avea patru trăsături pozitive şi patru trăsăsturi negative. Subiecţii erau puşi să discute în grupuri de patru înainte de a-şi exprima votul. Principala manipulare a experimentului a avut în vedere tocmai distribuţia informaţiei anterioare în grup: nici unul din subiecţi nu avea informaţii complete asupra * celor doi candidaţi. In privinţa lui A, fiecare din cei patru membri ai grupului cunoştea numai două caracteristici pozitive din cele opt şi toate cele patru caracteristici negative. Despre B, fiecare subiect ştia că are o trăsătură negativă, având cunoştinţă în acelaşi timp de toate cele patru trăsături ale lui. Studiul scoate magistral în evidenţă imperfecţiunile discuţiei de grup. Din perspectiva simţului comun, am fi înclinaţi să anticipăm că în cursul dezbaterii angajate de grup se va reconstitui portretul real al candidatului A, ceea ce-i va da acestuia câştig de cauză. Rezultatele, însă, confirmă ipoteza celor doi autori: candidatul B este preferat lui A. Discuţia de grup a întărit preferinţele iniţiale ale membrilor bazate pe informaţii incomplete. Decizia colectivă a fost

influenţată, în bună măsură, de informaţia comună. Consensul iniţial a escamotat alternativa superioară.? Stasser şi Titus susţin că numai un conflict apărut în grup la începtul interacţiunii poate salva decizia, intensificând schimburile de imorniriL.ii.

Irving Janis, autorul ale cărui cercetări le vom expune în paginile următoare, are aceeaşi convingere. El a studiat raţionalitatea deciziei colective şi a propus termenul de gândire de grup pentru fenomenul de deteriorare a capacităţii membrilor grupului de a lua decizii adecvate.

2. Decizii politice inadecvate

Janis este un specialist respectat în domeniul psihologiei sociale, care a studiat toată viaţa structura grupului, leadershipul, stressul şi conflictul în grupuri, dar şi schimbarea de atitudine. El s-a impus însă definitiv prin conceptul de gîndire de grup şi prin cercetările realizate în acest domeniu. Explorând istoria politică recentă a Statelor Unite, eJanis a observat că au existat situaţii în care grupuri alcătuite din politicieni abili şi din experţi cu renume au luat decizii ce au condus la eşecuri răsunătoare/Ca psiholog social, Janis a dorit să explice cum astfel de decizii stupide, conducînd la catastrofe politice, militare ori financiare, reprezintă uneori rezultatul deliberării în grupuri.

Dezastrul militar american de la Pearl Harbour, de exemplu, poate fi pus pe seama gîndirii de grup. In săptămînile care au precedat atacul japonez, comandanţii din Hawaii primiseră informaţii asupra intenţiei Japoniei de implica Statele Unite în război. Spionii precizau în rapoartele lor că acţiunea militară, dorită de japonezi fulgerătoare va avea loc undeva în Pacific. Planurile japonezilor au devenit vizibile cînd navele lor s-au îndreptat spre Pearl Harbour, dar


nici atunci membrii consiliului de apărare din jurul amiralului Kimmel nu au luat în seamă rapoartele piloţilor de pe avioanele de recunoaştere, subestimîndu-şi adversarii şi supraestimînd propria capacitate defensivă. Ca atare, alarma a fost dată abia cînd navele americane fără apărare se aflau în bătaia tunurilor japoneze.

Hotărârea de a invada Coreea de ,Nord în 1956 a fost luată de preşedintele Truman şi de grupul său de consilieri. Ei au susţinut nestrămutat operaţiunile generalului MacArthur, deşi China avertizase în nenumărate rânduri că va interveni.

Preşedintele Lyndon Johnson obişnuia să ia cina în fiecare marţi seara cu un grup de experţi în politică externă şi experţi militari. In opinia lui Janis, care a intervievat mai tîrziu pe unii din participanţi, acest grup este vinovat de escaladarea războiului din Vietnam în perioada 1964 - 1967. Membrii grupurilor au avut toată vremea convingerea că bombardamentele americane şi misiunile de distrugere ale. infanteriei vor aduce Vietnamul de Nord la masa tratativelor. Ei au ignorat orice informaţie care infirma această credinţă şi au continuat să-1 sfătuiască pe preşedime să trimită trupe în zonă, în ciuda avertizărilor serviciilor de informaţii şi ale majorităţii aliaţilor Statelor Unite. Consecinţele au fost tragice: de partea vietnamezilor, peste un milion de morţi, majoritatea civili nevinovaţi, de partea americanilor 47000 de morţi.

în sfârşit, una din hotărîrile absurde emanate de un grup alcătuit din oameni deosebit de competenţi se referă la paraşutarea în 1961 în Bay of Pigs (Golful Porcilor) de pe coasta cubaneză a 1400 de exilaţi cubanezi ce fuseseră pregătiţi de serviciile secrete americane. Ei aveau sentimente anti-castriste şi sperau să poată răsturna regimul de la Havana. Forţele lui Castro au ucis aproape 200, şi au făcut prizonieri restul, silindu-i pe americani să-i răscumpere pe o


sumă uriaşă. Decizia cu privire la această invazie fusese luată de un grup de înalţi funcţionari americani, între care miniştri şi specialişti în strategie militară şi în politică externă, conduşi de preşedintele J.F. Kennedy. In timpul campaniei electorale, acesta promisese să acorde sprijin rebelilor cubanezi. In plus, nu voia să pară mai puţin anti-comunist decât administraţia republicană, de la care moştenise, de fapt, planul de invazie. Preşedintele i-a forţat pe membri să ajungă la consens foarte repede şi, ca atare, presiunile spre uniformitate au devenit puternice, făcînd să dispară opiniile dizidente.

3. Conceptul de gândire de grup

într-o carte celebră, intitulată "Victims of Groupthink" şi publicată în 1972, Janis a considerat că ceea ce s-a întîmplat în aceste situaţii ilustrează în mod exemplar deteriorarea procesului de luare a deciziei, deteriorare pe care el a numit-o gândire de grup. Volumul tratează despre eşecurile rezultate din deciziile de politică externă ale grupurilor de consilieri prezidenţiali. Ideea fundamentală este că multe catastrofe politice au avut la bază o hotărâre greşită a unui preşedinte care a obţinut sprijinul grupului său de consilieri. în principiu, autorul a admis că această maladie poate să afecteze funcţionarea oricărui grup.

Janis se declară de acord cu ideea potrivit căreia grupurile pot lua decizii superioare celor luate de fiecare membru în parte. Totuşi, adeseori avantajele conferite de lucrul în echipă sunt anulate de un pattern specific de interacţiune. Gândirea de grup se referă la tendinţa grupurilor de decizie de a ocoli conflictul pentru a perpetua armonia şi coeziunea. Iată definiţia psihologului american: "Un mod de gândire în care se angajează indivizii atunci când


sunt puternic implicaţi într-un grup coeziv, când dorinţa lor!de a perpetua consensul depăşeşte motivaţia de a cerceta;realist celelalte alternative" (Janis, 1972, p. 9). în astfel de cazuri, dacă membrii deţin informaţii care ar descalificaalternativa favorizată de grup, renunţă să le aducă în discuţie. Dacă anticipează contra-argumente puternice cu privire la un anumit aspect, nu-1 abordează. Dacă cred că o întrebare a lor ar putea întârzia luarea deciziei, nu o pun. De aceea, ca urmare a pornirii iraţionale de a menţine unanimitatea şi coeziunea, deciziile grupului sunt nerealiste si ineficiente.

Nucleul concepţiei lui Janis asupra gândirii de grup îl reprezintă termenul de căutare a acordului. Aceasta poate să apară foarte devreme în grupurile de decizie. "Când tendinţa de căutare a acordului devine dominantă, scrie el, membrii grupului îşi folosesc resursele cognitive colective pentru a dezvolta raţionalizări" (Janis, 1982, p. 479). Nevoia de a institui foarte repede consensul este favorizată de ceea ce autorul numeşte "condiţii antecedente": 1. Coeziunea înaltă a grupului; 2. Izolarea lui; 3. Lipsa unor proceduri de căutare şi evaluare a alternativelor; 4. Leadershipul directiv; 5. Starea de stress însoţită de credinţa că există puţine şanse de a găsi o soluţie mai bună decât cea susţinută de lider ori de o altă persoană importantă din grup.

Precedată de aceste condiţii, căutarea acordului determină, la rândul ei, instaurarea gândirii de grup. jJanis afirmă că în grupurile afectate de gândirea de grup sunt vizibile opt simptome:

1. Iluzia de invulnerabilitate. Toate grupurile cercetate j de Janis au manifestat un optimism exagerat. Acest gen de J gândire pozitivă, care le-a făcut să interpreteze orice I informaţie ca favorizând alternativa aleasă, se poate dovedi f extrem de nociv în luarea deciziei. Dimpotrivă, iluzia de f

Gândirea de qrup • 103

invulnerabilitate stimulează realizarea sarcinii în cazul echipelor sportive.

2. Credinţa în moralitatea grupului. Gândirea de grupîi face pe membri să ignore standardele morale, ei asumând,totodată, o competentă morală absolută pentru grumil dincare fac parte. In cazul "Bay of Pigs", intenţia de a invadaCuba reprezintă, de fapt, un atac prin surprindere,neprovocat, al unei mari puteri asupra unei ţări mici şi lipsitede apărare. Totuşi, grupul nu s-a îndoit niciodată demoralitatea planului, cauza democraţiei oferindu-i ojustificare suficientă. Putem admite că membrii şi-au făcutprocese de conştiinţă, dar în faţa dorinţei grupului de a punecapăt regimului castrist, ei nu dădeau glas acestor remuşcări.

3. Raţionalizarea colectivă. Grupurile examinate de cercetătorul american au pierdut mult timp justificându-şi deciziile. în grupul preşedintelui Johnson, se aloca mai mult timp explicării şi justificării decât analizei celorlalte alternative.

4. Percepţii stereotipizate asupra out-group-ului. în domeniul relaţiilor între grupuri s-a demosntrat de mult că percepţiile stereotipizate asupra altor grupuri decât cel de apartenenţă pot conduce la conflict social, după cum şi conflictul poate determina percepţii stereotipizate (Doise, 1978). Gândirea de grup amplifică aceste tendinţe. Membrii comisiei prezidate de Kennedy împărtăşeau o opinie negativă despre Castro. Ei i-au subestimat competenţa militară şi controlul asupra societăţii cubaneze, socotindu-1 incapabil să facă faţă atacului celor 1400 de rebeli.

5; Presiunile puternice spre conformism. Presiuni spre uniformitate există în orice grup. în cazul fenomenului de gîndire de grup, aceste presiuni devin evidente şi deosebit de nocive. Nu există toleranţă pentru devierile de la opinia majoritară şi, în unele cazuri, se iau măsuri foarte dure împotriva celor ce nesocotesc consensul. în grupul


preşedintelui Kennedy, critica planului de a trimite împotriva lui Castro pe cei 1400 de exilaţi devenise un tabu pe care-1 susţinea toată lumea. Grupul dezvoltase o normă cu privire la interzicerea obiecţiilor critice, care arăta în mod limpede ce se aşteaptă de la membrii loiali, iar presiunea grupului asigura conformismul fiecărui membru în. faţa acestei norme.

6. Auto-cenzurarea ideilor deviante. Potrivit lui Janis, aceasta reflectă "înclinaţia fiecărui membru de a minimaliza în forul interior importanţa îndoielilor şi contra-argumentelor sale" (Janis, 1982, p. 480). în condiţiile în care acordul se instaurează foarte repede, membrii anticipează reacţia negativă a grupului în faţa obiecţiilor critice şi se feresc să-şi exprime rezervele. Tocmai această reţinere de a contrazice majoritatea compromite decizia.

7. Iluzia de unanimitate. O astfel de iluzie apare ca urmare a presiunii puternice spre conformism, a auto-cenzurării şi a credinţei că reprimarea ideilor critice înseamnă acord. Păstrînd exemplul grupului lui Kennedy, trebuie spus că, de la început, întregul grup a adoptat soluţia invaziei, iar discuţiile ulterioare n-au fost decît prilejuri de a stabili detaliile. O atmosferă bizară, euforică, de consens deplin a caracterizat întîlnirile, căci fiecare membru ajunsese la concluzia greşită că ceilalţi sunt, în plan intim, de acord cu planul.

8. Prezenţa paznicilor minţii (mindguards). Janis aformat acest termen prin analogie cu termenul de"bodyguard". La fel cum un bodyguard protejează o persoanăde agresiunea fizică, tot aşa mindguard-ul o protejează deinformaţia despre care el crede că ar diminua încredereapersoanei în grup, în moralitatea deciziei colective şi arinfluenţa abilitatea grupului de a formula o soluţie potrivită.Paznicul minţii poate controla canalele de informaţie, ţinîndinformaţia dăunătoare consensului departe de grup, pierzînd-o, uitînd să o menţionze sau făcînd-o irelevantă şi nedemnă de

Gândirea de grup » 105

atenţia grupului. Pe de altă parte, paznicii minţii încearcă să prevină contaminarea cu idei deviante, îndepărtîndu-i pe membrii dizidenţi sau silindu-i să păstreze tăcerea. In grupul lui Kennedy, fratele preşedintelui, Robert Kennedy şi secretarul de stat au acţionat ca mindguarzi.

Janis afirmă că un grup în care se pot observa simptomele menţionate, fie şi numai o parte din ele, va lua o decizie inadecvată. în gândirea de grup, presiunile spre uniformitate duc la diminuarea eficienţei mentale a indivizilor, la deteriorarea simţului realităţii şi la degradarea competenţei lor morale. Autorul american enumera şapte caracteristici ale procesului de luare a deciziei afectat de gândirea de grup: 1. Examinarea incompletă a alternativelor, 2. Analizarea insuficientă a obiectivelor ce trebuie atinse şi a valorilor implicate de alternativa aleasă; 3. Ignorarea riscurilor şi a consecinţelor negative ce rezultă din decizie; 4. Refuzul de a reanaliza alternativele respinse la începutul discuţiei; 5. Refuzul de a ţine cont de informaţiile noi; 6. Procesarea defectuoasă a informaţiei; 7. Lipsa instrucţiunilor în vederea implemenm-ntării deciziei; lipsa recomandărilor pentru cazurile în care ar apărea piedici în calea materializării deciziei. Toate aceste consecinţe ale gândirii _de grup marchează în mod semnificativ calitatea deciziei finalei

Abordarea lui Janis este analitică şi descriptivă. Modelul expus mai sus nu poate fi considerat decât o analiză teoretică, susţinută insuficient din punct de vedere empiric. Janis a fost mereu acuzat că textele sale cuprind afirmaţii nefondate. într-adevăr, deşi formaţia lui este de psiholog experimentalist, deşi a publicat multe studii riguroase asupra schimbării de atitudine, el nu a căutat argumente cantitative pentru conceptul de groupthink, dînd prilej multora să-1 atace. Metoda lui este criticabilă: şi-a strîns datele prin interviuri cu cei ce au participat la evenimente şi cu observatorii avizaţi din epocă şi nu le-a aplicat un tratament


statistic, ci a procedat la o reconstrucţie intuitivă a episoadelor istorice. De pildă, despre cele opt simptome, el notează: "Fiecare poate fi identificat printr-o varietate de indicatori, derivaţi din înregistrările istorice, din dările de seamă ale observatorilor asupra conversaţiilor, din memoriile publicate de participanţi" (Janis, 1982, p. 481). Philip Tetlock (1979), unul din elevii săi, apreciază că este foarte posibil ca Janis să fi dat mai multă atenţie informaţiilor care sprijină ipoteza gândirii de grup şi să fi neglijat pe cele care o infirmă.

Autorul american a răspuns criticilor într-un text din 1982. El a recunoscut neajunsurile metodei sale şi a încurajat realizarea unor cercetări cantitative asupra gândirii de grup. A admis că experimentul de laborator poate furniza dovezi utile în sprijinul analizelor sale şi chiar a indicat variabile cc-ar putea fi manipulate în astfel de studii: izolarea grupului, lipsa procedurilor de căutare şi apreciere a alternativelor, stressul ridicat conjugat cu speranţa slabă de a găsi alternative. A recomandat experimentul de teren, preţuindu-i validitatea externă. De asemenea, Janis a acceptat ideea unor analize de conţinut riguroase asupra discursurilor politicienilor afectaţi de gândirea de grup.

înainte de a expune studiile cantitative asupra gândirii de grup, trebuie să precizăm că au existat psihologi care au abordat această temă în aceeaşi manieră intuitivă ca şi Janis. Raven (1974), de pildă, a preluat conceptul de "esprit de corps" şi 1-a aplicat în analiza cazului Watergate, arătând cum grupul de consilieri ai preşedintelui Nixon a ajuns să ia măsuri ineficiente şi imorale. Hensley şi Griffin (1986) au analizat decizia conducerii de la Kent State University de a construi o clădire pe un teren' cu valoare simbolică pentru studenţi. în ciuda opoziţiei organizaţiilor studenţeşti şi a altor instituţii, grupul de consilieri ai universităţii a persistat în decizia sa. Autorii au ajuns la concluzia că gândirea de grup a fost prezentă, fără să poată dovedi lucrul acesta în manieră


consistentă. Ei recunosc chiar că au fost implicaţi emoţional in conflict şi că au amânat să redacteze studiul, sperând că stingerea pasiunilor va face să apară o perspectivă istorică obiectivă (p. 501).

4. Utilizarea analizei de conţinut

Fără îndoială, gândirea de grup poate fi pusă în evidenţă şi altfel decât folosind studiul de caz şi dările de seamă retrospective ale participanţilor. Doi psihologi, ale căror studii le vom examina în acest paragraf, au lucrat cu materialul verbal referitor la cazurile de gândire de grup, dar au realizat analize de conţinut sistematice asupra lui.

William Wong-McCarthy (apud Janis, 1982) a comparat înregistrări ale declaraţiilor politicienilor implicaţi în cazul Watergate din perioade diferite. Unele înregistrări fuseseră realizate în perioada în care grupul lui Nixon era foarte coeziv şi se apăra în mod organizat, negând orice implicare, iar altele în perioada imediat premergătoare demisiei preşedintelui, când grupul îşi pierduse coeziunea. Analiza de conţinut a relevat că declaraţiile din primul lot de înregistrări conţineau semnificativ mai multe luări de poziţie în favoarea grupului. Wong-McCarthy a interpretat acest fapt ca atestând prezenţa gândirii de grup în prima perioadă şi dispariţia ei, odată cu solidaritatea şi coeziunea grupului, în a doua nerioadă.

O cercetare mai complexă şi mai precisă în concluzii a realizat Tetlock (1979). El a contrastat declaraţiile politicienilor din contextele de gândire de grup cu cele ale politicienilor ce au rezolvat cu succes situaţii dificile de politică externă, ocolind astfel gândirea de grup. Ca decizii neafectate de gândirea de grup, Janis indicase în 1972 planul Marshall şi criza rachetelor cubaneze. Ambele decizii au fost

108 • Psihologie şi societa te

luate după deliberări îndelungate; discuţiile se caracterizaseră prin argumentare a poziţiilor şi conflicte de idei, iar participarea fusese deschisă mai multor experţi. De asemenea, Janis constatase în aceste cazuri un leadership \ democratic, încurajând schimbul de opinii şi atitudinea î critică. Tetlock a considerat că influenţa gândirii de grup, ca şi lipsa acesteia, pot fi inferate din declaraţiile publice. Ca atare, a analizat discursurile preşedinţilor şi secretarilor de stat americani în următoarele situaţii: invadarea Coreii de Nord, cazul Bay of Pigs, escaladarea conflictului din Vietnam în vremea preşedintelui Johnson pe de o parte, planul Marshall şi criza rachetelor cubaneze, pe de altă parte. Au fost luate în calcul două manifestări ale gândirii de grup: a. I tendinţa de a procesa informaţia într-o manieră simplificată I şi distorsionată; b. tendinţa de a evalua grupul de f apartenenţă foarte pozitiv şi grupul advers foarte negativ. I Tetlock a făcut apel la două tehnici de analiză de conţinut: I sistemul de codare a complexităţii integrative şi analiza aserţiunilor evaluative. Prima i-a îngăduit să stabilească J gradul de procesare a informaţiei în cele două tipuri de I situaţie (gândire de grup vs. non-gândire de grup), iar cea de- i a doua a fost folosită pentru a proba impactul gândirii de grup I asupra atitudinilor faţă de in-group şi faţă de out-group. I Potrivit rezultatelor lui Tetlock, politicienii care au evaluat în | situaţiile de criză caracterizate de gândirea de grup au făcut î declaraţii publice de o complexitate integrativă mai redusă | decât cei ce au evitat gândirea de grup (în urma unei analize I de variantă, autorul obţine o semnificativitate a diferenţei la | p < 0,01). O altă confirmare a ipotezelor a reprezentat-o faptul \ că politicienii din situaţiile de gândire de grup au evaluat { grupurile de apartenenţă (grupurile politice la care se I identificau) mai pozitiv decât corespondenţii lor din crizele î fără gândire de grup. Demonstraţia autorului american nu | este completă, întrucât rezultatele lui nu indică diferente |


între cele două tipuri de situaţii în ceea ce priveşte evaluarea negativă a out-group-ului. Dar, chiar şi aşa, ea rămâne impresionantă: Tetlock a- verificat, folosind o analiză cantitativă, ipoteze fundamentale emise de Janis. In afara meritului de a fi administrat această probă empirică, abordarea sa are şi avantajul validităţii externe: au fost analizate decizii reale ale oamenilor de stat implicaţi în evenimente.

Mai adăugăm că analiza de conţinut a fost utilizată pentru demonstrarea existenţei gândirii de grup şi în studiul realizat de Esser şi Lindoerfer (1989). Aceşti psihologi au arătat că în grupul de la NASA care a hotărât lansarea navetei spaţiale Challenger în ianuarie 1986 au existat câteva simptome ale maladiei decizionale care ne interesează: presiunile puternice spre uniformitate, iluzia de invulnerabilitate, aparenţa unanimităţii, chiar paznicii minţii.

5. Rolul coeziunii

Coeziunea grupului de decizie a fost înţeleasă de Janis ca fiind principala cauză a gândirii de grup. Deşi nu o defineşte nicăieri în mod explicit, putem presupune (cf. Longley şi Pruitt, 1980) că Janis a folosit definiţia clasică a lui Festinger (1950): totalitatea forţelor care determină indivizii să rămână în grup. In cercetările de dinamică a grupului, se consideră că această propietate a grupurilor poate avea efecte pozitive însemnate: intensificarea comunicării dintre membri, sporirea satisfacţiei membrilor, diminuarea tensiunii şi a anxietăţii, creşterea productivităţii şi a eficienţei grupului (Aldag şi Riggs Fuller, 1992). Totuşi, în unele împrejurări, sub impactul anumitor variabile, efectele coeziunii asupra


productivităţii grupului pot deveni nocive. Janis pare să se refere tocmai la astfel de situaţii.

Multe din studiile experimentale asupra gândirii de grup au folosit ca variabilă independentă coeziunea, încât astăzi putem formula concluzii fundamentate cu privire la rolul acesteia în situaţiile care ne stau în atenţie. Mattie Flowers (1977) a efectuat primul experiment ce testează ipoteze desprinse din analizele lui Irving Janis. Ea a considerat că ideile lui Janis asupra gândirii de grup pot fi integrate în aria de cercetări asupra grupurilor mici; ca atare, variabilele implicate în gândirea de grup (comportamentul liderului, coeziunea grupului, impactul normelor de grup) pot fi cercetate ca toate variabilele ce influenţează performanţa grupului. Pentru cercetătoarea americană, gândirea de grup este o dinamică de grup ca oricare alta. "Janis n-a făcut decât să arate - remarcă ea - că aceste variabile interacţionează într-un mod specific în situaţiile de criză. Din ceea ce spune el nu rezultă că numai preşedinţii şi consilierii lor ar fi afectaţi de gândirea de grup, ci orice grup care trebuie să ia o decizie într-o situaţie urgentă" (Flowers, 1977, pp. 888-889). Ca atare, planul ei de experiment este un 2 x 2, utilizînd ca variabile independente coeziunea şi stilul de leaderhip. Autoarea defineşte coeziunea ca atracţia pe care o exercită grupul asupra membrilor săi; cele două valori ale variabilei sunt coeziune înaltă (grupuri de subiecţi care se cunosc între ei) şi coeziune slabă (grupuri ai căror membri nu s-au mai întîlnit înainte de a participa la experiment). Sunt distinse două stiluri de leadership: deschis şi închis. Stilul deschis se referă la comportamentele liderului ce încurajează opiniile divergente. Dimpotrivă, liderul închis îşi declară în mod răspeat opinia la începutul discuţiei, inhibă luările de cuvânt ale membrilor şi grăbeşte atingerea consensului.

In mod firesc, experimentul ar fi trebuit să transforme unele din simptomele menţionate de Janis în variabile


dependente. Flowers admite această manieră de a raţiona, dar susţine că măsurarea acestor simptome este dificilă. De aceea, variabilele dependente ale studiului sunt: numărul de soluţii găsite (acesta ar trebui să fie mai mic în cazul grupurilor victime ale gândirii de grup) şi cantitatea de informţie adusă în discuţie. Validitatea externă a experimentului este oarecum sporită prin faptul că problema pe care o dezbat grupurile îndeplineşte câteva din condiţiile statuate de Janis: are un aspect moral, există o stuaţie de criză, o competiţie cu un out-group, etc. Analiza datelor nu a confirmat decât una din ipotezele autoarei: stilul de leadership închis face ca grupul să găsească mai puţine soluţii şi să ia în discuţie mai puţină informaţie individuală. Aşadar, în grupurile în care evoluează astfel de lideri, apare gândirea de grup. Din păcate, manipularea coeziunii nu a avut un efect notabil asupra variabilelor dependente. Convinsă de forţa demonstraţiei sale, autoarea afirmă: "O revizuire a teoriei lui Janis care ar elimina coeziunea ca variabilă critică ar putea fi justificată" (Flowers, 1977, p. 895).

Demersul lui Courtright (1978) nu găseşte mai multe dovezi în sprijinul ideii că propietatea grupurilor de a fi coezive le expune pericolului gândirii de grup. Grupurile înalt coezive din acest experiment au fost obţinute spunânduli-se subiecţilor că au fost aleşi pe baza compatibilităţii lor (vom mai întâlni această manieră de manipulare). în afara coeziunii, Courtright a introdus în studiu şi ceea ce el numeşte "parametri ai procesului de luare a deciziei". Unora din grupuri li s-a spus că timpul de discuţie este limitat, altora că schimbul de argumente reprezintă cea mai indicată modalitate de a lua o decizie. Autorul a creat şi o condiţie de gândire de grup: în aceste grupuri a încurajat cooperarea şi a restrâns timpul de discuţie. Măsurile dependente le reprezentau numărul de soluţii, numărul de fraze în acord cu grupul şi numărul de fraze care exprimau dezacordul.


Singurul rezultat notabil a fost că în grupurile coezive, cooperative şi cu limită de timp au apărut mai multe adeziuni la opinia grupului.

în sfârşit, experimentul realizat de Leana (1985) contestă de-a dreptul ideile lui Janis despre rolul coeziunii. Acest autor a comparat grupuri care au lucrat împreună timp de 15 săptămâni (înalt coezive) cu grupuri de subiecţi care au făcut cunoştinţă numai în cadrul experimentului. S-a constatat că membrii grupurilor coezive au discutat într-o mai mare măsură informaţia unică (cea pe care o deţinea fiecare membru înaintea interacţiunii de grup). Un astfel de rezultat infirmă ipoteza gândirii de grup, potrivit căreia în grupurile coezive ar trebui să apară auto-cenzurarea, deci reţinerea membrilor de a aduce în discuţie informaţia nouă.

Janis a acceptat concluziile acestor cercetări şi a admis că, dacă este neceasară pentru ca gândirea de grup să apară, coeziunea nu este şi suficientă. El a afirmat că anumite condiţii structurale şi funcţionale interacţionează cu un grad înalt de coeziune. Având în vedere eşecul demersurilor empirice de a atesta coeziunea drept factor fundamental, înclinăm să-i dăm dreptate lui Steiner (1982), care avansează ipoteza potrivit căreia în gândirea de grup avem de-a face mai curând cu dorinţa de coeziune. După Steiner, "în grupurile cercetate de Janis coeziunea este dorită ca un mijloc de a obţine difuziunea responsabilităţii şi de a reduce îndoielile cu privire la corectitudinea deciziei de grup" (Steiner, 1982, p. 521). McCauley (1989) <a insistat asupra deosebirii dintre coeziunea ca atracţie faţă de grup şi coeziunea ca certitudine cu privire la acceptarea de către grup. Variabila descrisă de Steiner corespunde mai curând celui de-al doilea tip de coeziune. Or, studiile pe care le-am expus au înţeles coeziunea ca atracţie resimţită de membri faţă de grup.


6. Impactul liderului

Prin studiul lor asupra modalităţii în care comportamentul liderului poate influenţa performanţa grupului, Maier şi Solem (1952) trebuie socotiţi precursori direcţi ai lui Irving Janis. Ei au încercat să arate că discutarea de către grup a informaţiilor individuale de care dispun membrii depinde, în mare măsură, de lider. In experimentul lor, au folosit lideri care primiseră instrucţiuni să se abţină de la exprimarea oricărei opinii asupra problemei aflate în discuţie, precum şi lideri care trebuiau să încurajeze în mod activ schimbul de opinii. Grupurile experimentale efectuau o sarcină de rezolvare de probleme. în afara liderului, autorii au inclus în fiecare grup artificial pe care 1-au format încă cinci persoane, din care cel puţin una rezolvase corect problema înaintea interacţiunii de grup. Ei au constatat că grupurile cu lideri inactivi au avut performanţe mai slabe decât cele în care liderii stimulau participarea membrilor. Aşadar, în grupurile care nu ajung să formuleze soluţia corectă se pot găsi indivizi care deţin această soluţie. Putem aprecia că astfel de grupuri cad victimă gândirii de grup din cauza stilului de leadership care permite auto-cenzurarea membrilor competenţi în sarcină.

Leadershipul directiv, socotit de Janis o cauză importantă a gândirii de grup, nu este întotdeauna dăunător pentru funcţionarea grupului (Neculau, 1977). în unele cazuri, un astfel de stil poate determina o performanţă superioară a grupului şi chiar creşterea satisfacţiei membrilor. Totuşi, teoreticianul gândirii de grup a considerat că în multe grupuri de discuţie liderul autoritar poate să-şi folosească puterea pentru a impune o anumită soluţie, interzicând deliberările reale şi afectând calitatea deciziei. Iată una din frazele ce pun efectul de gândire de grup pe

114 » Psihologie şi societate Gândirea de grup • 115

seama liderului: "Când un lider directiv îşi anunţă preferinţa pentru o anumită alternativă, membrii grupului coeziv vor avea tendinţa de a accepta această alegere fără să o examineze critic, ca şi cum ea ar fi echivalentă cu norma de grup" (Janis şi Mama, 1977, p. 131). Pe măsură ce Janis a evoluat către conceperea gândirii de grup ca un proces de reducere a stressului (vom descrie mai jos această teorie), rolul liderului a crescut. Alegerea proclamată de lider declanşează conflictul negativ şi starea de stress; ea face, totodată, ca membrii să piardă orice speranţă că ar putea ajunge la o decizie mai bună.

Un studiu foarte elegant asupra contribuţiei liderului în situaţiile de gândire de grup este cel publicat de Fodor şi Smith (1982). Cei doi psihologi avansează ipoteza că motivaţia de putere a liderului are impact asupra procesului de luare a deciziei în grup. Ei îl citează pe Winter (1973), care a măsurat nevoia de putere a câtorva preşedinţi americani pe baza discursului lor inaugural; din acest demers rezultă că toţi preşedinţii implicaţi în situaţiile analizate de Janis au avut această motivaţie foarte pronunţată. Experimentul lui Fodor şi Smith se desfăşoară, după un plan 2x2, sub forma unor discuţii în grupuri. Subiecţilor li se cere să dezbată oportunitatea lansării pe piaţă de către o companie de produse electrice a unui nou cuptor cu microunde. în unele grupuri sunt introduşi lideri cu o nevoie de putere redusă, în altele lideri cu scoruri mari pe scala nevoii de putere. Este manipulată şi coeziunea: jumătate din grupuri sunt foarte coezive, iar cealaltă jumătate foarte puţin coezive. Fiecare subiect primeşte o listă cu informaţii ce-i sunt accesibile numai lui şi pe care trebuie să încerce să le discute cu ceilalţi membri ai grupului. Astfel, cantitatea de informaţie adusă în discuţia colectivă din rolurile individuale devine o variabilă dependentă importantă. Numărul de soluţii propuse de grup şi preocuparea morală sunt alte variabile dependente.

Rezultatele acestui experiment pot fi considerate spectaculoase: ipoteza autorilor cu privire la nevoia de putere a liderilor se confirmă pe toate cele trei variabile dependente. în grupurile cu lideri caracterizaţi de o nevoie de putere redusă soluţiile produse sunt mai numeroase, este luată în discuţie mai multă informaţie şi membrii se preocupă într-o mai mare măsură de posibilele efecte negative ale noului cuptor. Autorii conchid că nevoia de putere a liderilor contribuie la instaurarea gândirii de grup în grupurile de decizie.

Influenţa liderului în grupurile de decizie la care se referă Janis se poate explica prin puterea lui: putere de recompensare, putere legitimă, putere de referinţă, putere de coerciţie, putere de competenţă (French şi Raven, 1959). Fără îndoială, statusul liderului în grup marchează felul în care sunt receptate intervenţiile sale. în domeniul persuasiunii, a fost de mult probat impactul statusului sursei. Steiner (1982) notează că persoanele cu status înalt sunt mai încrezătoare în judecăţile lor decât cele cu status inferior. Iar indivizii încrezători sunt mai imuni la contra-argumente, fiind în acelaşi timp mai persuasivi, mai capabili să-şi impună opiniile.

7. Iluzia de invulnerabilitate

Janis a socotit iluzia de invulnerabilitate un aspect important al gândirii de grup. în toate textele sale cu privire la acest subiect a aşezat-o în fruntea listei ce cuprinde simptomele, arătând că ea "creează un optimism excesiv şi încurajează luarea deciziilor riscante" (Janis, 1982, p. 480). De pildă, în descrierea grupului responsabil pentru catastrofa de la Bay of Pigs, Janis a arătat că reuniunile erau caracterizate de încredere şi siguranţă. Participanţii simţeau


că planul lor este perfect, produs al unui grup ce nu putea face greşeli. Atmosfera era entuziastă, fiecare din cei prezenţi având convingerea că o astfel de comisie alcătuită din bărbaţi puternici şi competenţi n-ar putea fi trasă la răspundere.

John Thompson şi Alan Carsrud (1976) au încercat să probeze experimental influenţa acestei iluzii caracteristice gândirii de grup asupra calităţii deciziei. Subiecţilor, cu toţii studenţi, li s-a cerut mai întîi să completeze un chestionar despre atitudinile studenţilor, spunânduli-se că, pe baza răspunsurilor, se pot face predicţii cu privire la abilităţile lor de a rezolva probleme în grup. Mai apoi, subiecţii au fost repartizaţi în grupuri de trei persoane. Unele grupuri (condiţia de invulnerabilitate) erau informate că este probabil că vor evolua foarte bine şi că vor lua decizii perfecte, întrucât răspunsurile membrilor de grup la chestionarul de atitudine aplicat anterior erau apropiate. Autorii au considerat că le-au indus în felul acesta iluzia de invulnerabilitate. Altor grupuri li se spunea, dimpotrivă, că având în vedere diferenţele în ceea ce priveşte răspunsurile membrilor la chestionar, vor avea tendinţa de a face greşeli în luarea deciziei. Pentru surprinderea variabilei dependente s-a folosit chestionarul elaborat de Kogan şi Wallach (1965) în vederea măsurării gradului de risc al deciziilor. Existau şi grupuri de control, cărora nu li se inducea nici o iluzie şi care completau numai ultimul chestionar menţionat. Autorii au putut constata că grupurile afectate de iluzia de invulnerabilitate au luat decizii mai riscante, în vreme ce caracteristica deciziilor grupurilor cu iluzie de vulnerabilitate a fost prudenţa. Concluzia acestui studiu este că manipularea percepţiei grupului asupra abilităţilor sale de luare a deciziei influenţează procesul decizional.

într-un fel, cu experimentul lor simplu, Thompson şi Carsrud au demonstrat rolul iluziei de invulnerabilitate în gândirea de grup. Să păstrăm, însă, rezerve cu privire la

Gândirea de grup » 117

validitatea operaţionalizării conceptului central - iluzia de invulnerabilitate. Am avea serioase motive să o facem, mai cu seamă că există cercetări care fac apel la aceeaşi manieră de manipulare pentru a operaţionaliza coeziunea. Studiul lui Dion, Miller şi Magnan (1971) este unul dintre acestea. Ei merită discutat aici nu numai pentru că foloseşte o procedură identică spre a operaţionaliza un concept diferit, dar şi pentru că se ocupă de efectele responsabilităţii sociale - termen pe care îl putem apropia facil de invulnerabilitatea din gândirea de grup - asupra deciziei de grup.

Dion şi colegii săi şi-au propus să conteste aşa-numita ipoteză a legăturilor afective ce se bucura, în epocă, în domeniul schimbării riscante, de oarecare influenţă. Potrivit acesteia, legăturile afective dintre membrii grupurilor diminuează responsabilitatea personală şi, ca atare, amplifică tendinţa de a lua o decizie de grup riscantă. Remarcăm faptul că,-astfel formulată, această ipoteză descrie fenomenul de gândire de grup, pe care Janis îl va analiza la un an după apariţia articolului care ne stă acum în atenţie. Dion, Miller şi Magnan îşi propun să infirme ipoteza legăturilor afective şi să dovedească, dimpotrivă, că legăturile afective dintre membrii grupului, identificate de ei cu fenomenul de coeziune, stimulează responsabilitatea: indivizii se gândesc la consecinţele negative ale deciziei şi la impactul lor asupra celorlalţi membri ai grupului şi devin mai puţin înclinaţi să adopte o decizie riscantă. In plus, autorii au intenţionat să examineze influenţa responsabilităţii sociale asupra luării deciziei de grup. Ei disting responsabilitatea socială de cea individuală şi înţeleg prin cea dintâi "obligaţia pe care o resimte grupul atunci când decizia sa îi afectează pe alţii, care nu sunt membri ai grupului şi care nu au nici o posibilitate de a influenţa decizia" (Dion et al., 1971, p. 400).

înainte de a-şi formula ipoteza de interacţiune, autorii invocă un experiment foarte elegant al lui Berkowitz (1954),


în care se demonstrase propietatea coeziunii de a întări tendinţele favorizate de norma de grup, indiferent de direcţia lor. Preocupat de productivitatea grupului, Berkowitz arătase că grupurile foarte coezive produc mai mult decât cele slab coezive în condiţiile unei norme ce încurajează productivitatea; din contra, dacă norma de grup promovează lipsa de productivitate, grupurile foarte coezive inhibă randamentul membrilor într-o măsură mai mare decât cele slab coezive. Ţinând seama de concluziile acestui experiment, cei trei autori anticipează că efectul coeziunii înalte asupra deciziei de grup va depinde de norma de reponsabilitate socială. Mai precis: dacă norma de grup valorizează responsabilitatea socială, coeziunea înaltă va determina decizii prudente şi adecvate ale grupului; pe de altă parte, în condiţiile în care grupul are o normă ce ignoră obligaţiile sociale ale membrilor, coeziunea înaltă va produce decizii mai riscante decât coeziunea slabă.

Subiecţii au fost repartizaţi într-una din cele patru condiţii experimentale într-un plan factorial 2x2. Ei formau grupuri de patru persoane - au existat şapte grupuri în fiecare condiţie. Măsurile dependente erau luate prin intermediul chestionarului cu dileme elaborat de Kogan şi Wallach. Manipularea s-a realizat prin aplicarea unui chestionar şi apoi prin anunţul potrivit căruia, în temeiul rezultatelor chestionarului, membrii grupului pot sau nu să lucreze împreună - în studiul prezentat mai înainte, Thompson şi Carsrud au manipulat în felul acesta iluzia de invulnerabilitate. Se cuvine însă menţionat că, spre deosebire de studiul lor, în acest caz autorii au controlat manipulările. Au constatat astfel că în grupurile coezive există o dorinţă mai mare de a participa în aceeaşi formaţie la un alt experiment decât în grupurile considerate non-coezive în urma manipulării. Cât despre responsabilitatea socială, ea era indusă spunându-se subiecţilor că persoanele din dilemele


chestionarului Kogan-Wallach vor ţine seama de decizia lor. (îrupurilor din condiţia "normă de responsabilitate slabă" li se nducea la cunoştinţă că aceste persoane sunt libere să accepte .-au să refuze decizia lor.

Analizele statistice au confirmat în mare ipotezele riutorilor. Grupurile coezive au luat decizii mai puţin riscante flecât cele lipsite de coeziune. Evident, rezultatul acesta contrazice ideile lui Janis despre gândirea de grup. In egală măsură, el este total diferit de rezultatele lui. Thompson şi Carsrud (1976) care au obţinut efecte contrare în urma aceluiaşi tip de inducţie experimentală. Dion, Miller şi Magnan au putut afirma că ipoteza legăturilor afective nu a fost concepută adecvat. Impactul manipulării responsabilităţii sociale a fost foarte slab, deşi tendenţial grupurile cu responsabilitate înaltă au luat decizii mai puţin riscante. Autorii au explicat faptul că responsabilitatea socială şi coeziunea diminuează gradul de risc al deciziei prin inhibarea difuziunii responsabilităţii individuale a membrilor.

Pentru noi, responsabilitatea socială scăzută aşa cum a fost operaţionalizată în această cercetare şi iluzia de invulnerabilitate din textele lui Janis ar putea fi acelaşi lucru. Deşi responsabilitatea socială a constituit o variabilă intens studiată în anii '60, şi în ciuda faptului că ea are o mare importanţă în cazul grupurilor de politicieni care iau decizii, Janis n-a menţionat-o în analizele sale. Din păcate, demersul lui Dion, Miller şi Magnan n-a putut proba că responsabilitatea socială scăzută şi coeziunea înaltă încurajează deciziiile riscante. Aceasta ar fi reprezentat, după opinia noastră, o demonstraţie experimentală a gândirii de grup.


8. O teorie individualistă a gândirii de grup

în cartea din 1977, scrisă în colaborare cu Leon Mann, se poate constata uşor o schimbare în felul în care Janis concepe gândirea de grup. Pentru psihologul american devine tot mai important procesul individual de luare a deciziei, încât gândirea de grup este descrisă din perspectiva acestuia.

Janis abordează luarea individuală a deciziei în termeni de dinamică a stressului. Procesul decizional presupune un conflict mai mult sau mai puţin ascuţit, care la rîndul său dă naştere stressului. Potrivit lui Janis, reacţia preferată a individului în faţa stressului decizional este eludarea defensivă, ce se manifestă prin amânare, lăsarea deciziei în seama altora sau raţionalizare. Valoarea funcţională a tehnicilor de eludare defensivă constă în reducerea temporară a conflictului: individul câştigă un avantaj de scurtă durată, pe care însă îl va plăti foarte scump mai târziu. Tendinţa lui de a se apăra evitând implicarea în procesul decizional devine mai pronunţată odată cu creşterea importanţei deciziei. Janis şi Mann (1977) menţionează cîteva condiţii ce favorizează amânarea defensivă: probabilitatea unor pierderi serioase în cazul în care nu se acţionează; lipsa speranţei de a găsi o soluţie acceptabilă; lipsa presiunii timplui - nu există un termen limită pentru luarea deciziei. în astfel de situaţii, indivizii pot elimina stressul prin eludarea deciziei.

în urma acestei analize asupra reacţiilor individului în contexte de luare a deciziei ce induc stress, Janis şi Mann au propus conceperea gândirii de grup ca un "pattern colectiv de eludare defensivă" (Janis şi Mann, 1977, p. 129). Când grupul este nevoit să facă faţă unei situaţii de criză, apare stressul (ca reacţie individuală), generând nevoie de afiliere. Aceasta din urmă constituie cauza principală a presiunilor spre conformism din sânul grupului. Aşadar, de data aceasta,


Janis explică predominanţa conformismului şi nevoia de unanimitate prin motivaţia de afiliere declanşată de stress. în fine, ca să menţionăm o ultimă verigă a acestui lanţ cauzal, trebuie să precizăm că nevoia de consens sau unanimitate favorizează eludarea defensivă ca tendinţă la nivelul grupului. Lipsa de vigilenţă, optimismul nejustificat, gândirea în slogane, raţionalizările ce sprijină tentativa cea mai puţin criticabilă - toate acestea apar ca urmare a eludării defensive (Janis, 1982).

în volumul din 1977, găsim o analiză detaliată a cazului Pearl Harbour realizată din perspectiva ideii de eludare defensivă. Pentru cei doi autori, eşecul american din Pacific este "un exemplu extrem de potrivit pentru felul în care liderul şi grupul îşi întăresc unul altuia judecăţile greşite, protejându-se reciproc de discomfortul unei decizii neplăcute" (Janis şi Mann, 1977, p.120). Din această perspectivă, gândirea de grup ar putea corespunde fenomenului prin care membrii grupului sprijină eforturile liderului de a se apăra de stressul decizional. în cazul grupului de ofiţeri al amiralului Kimmel, pe măsură ce semnalele care indicau iminenţa atacului japonez deveneau tot mai limpezi, s-a dezvoltat un pattern de comportament de adaptare defectuos, ce consta în ignorarea ameninţărilor, în inventarea unor noi argumente în favoarea amânării deciziei, în refuzul de a examina implicaţiile unor evenimente ambigue, în uitarea voită a informaţiei care, interpretată corect, ar fi grăbit asumarea deciziei de mobilizare în vederea întâmpinării japonezilor. Astfel, calitatea deciziei a fost compromisă de eludarea defensivă colectivă: membrii grupului au oferit suport social liderului în încercarea acestuia de a scăpa de stressul unei decizii riscante. Din această perspectivă, gândirea de grup nu este decât un proces de reducere a stressului. Dorinţa de a suprima starea neplăcută de stress face ca grupurile aflate într-o astfel de


situaţie să ia o decizie înainte de a examina în mod obiectiv toate alternativele.

Interpretarea gândirii de grup prin prisma tendinţei de reducere a stressului este susţinută de rezultatele unui experiment realizat de Callawav Marriott şi Esser în 1982. Autorii au plecat de la idea că gândirea de grup poate fi anihilată prin introducerea unor factori care, suprimă stressul. în studiul lor, ei au făcut apel la doi astfel de factori: regulile procedurale precise pentru luarea deciziei şi o caracteristică de personalitate presupusă a amplifica toleranţa la stress. Aceşti doi factori au fost transformaţi în variabilele independente ale experimentului. Ca trăsătură de personalitate cu propietatea de a face suportabil sau a ignora stressul a fost aleasă dominanţa, definită ca "predispoziţia de a argumenta, persuada, şi influenţa pe alţii, de a-i face să adopte o poziţie diferită de propria lor poziţie, de a-i conduce pe alţii şi de a contribui hotărâtor la deciziile de grup" (Callaway et al., 1982, p. 950). Designul experimental a fost de tipul 2x2: absenţa vs. prezenţa regulilor procedurale şi dominanţa mare vs. dominanţa redusă a membrilor grupurilor de decizie. Potrivit ipotezei, caracteristica de dominanţă accentuată conjugată cu prezenţa regulilor de luare a deciziei vor conduce la o anxietate slabă a membrilor grupului, la o evaluare critică a alternativelor şi la decizii superioare.

Cu câteva săptămâni înainte de faza de discuţie de grup, subiecţilor li s-a cerut să completeze un chestionar şi, pe baza rezultatelor acestuia, a fost manipulată coeziunea: când grupurile de patru subiecţi s-au întrunit pentru a lua decizia, li s-a spus că se potrivesc din punctul de vedere al caracteristicilor demografice şi de personalitate şi că vor putea lucra eficient împreună. S-a introdus, astfel, în cazul tuturor grupurilor experimentale o condiţie esenţială a gândirii de grup: coeziunea. Prezenţa regulilor de procedură a


fost manipulată înmânându-se subiecţilor o listă de reguli pe care erau îndemnaţi să o citească. Regulile încurajau examinarea atentă a alternativelor, atitudinea critică şi diferenţele de opinie, ffumătate din grupuri nu primeau ^coastă bstă. Subiecţilor li s-a aplicat un chestionar de dominanţă, cei cu scoruri deasupra medianei fiind incluşi în grupurile din condiţia "dominanţă înaltă", iar ceilalţi în grupurile din conditia "dominanţă slabă".

Rezultatele n-au dat în întregime satisfacţie autorilor, căci ele nu indică decît impactul uneia din variabilele independente asupra variabilelor dependente: al dominanţei. Cealaltă variabilă independentă, prezenţa sau absenţa regulilor de decizie nu a fost foarte relevantă, ea afectând numai timpul de luare a deciziei. Totuşi, autorii pot formula concluzii demne de reţinut. Membrii grupurilor alcătuite după criteriul dominanţă înaltă evaluează critic alternativele, formulând multe fraze de dezacord - aşadar, nu caută să ajungă repede la consens. Ei raportează mai puţină anxietate >\ ajung la decizii mai adecvate. In plus, ceea ce este important pentru analiza din aceste rânduri, ei folosesc mai mult timp pentru a lua decizia - observaţie pe baza căreia putem infera că trăsătura de dominanţă contribuie la diminuarea stressului în contextele decizionale.

Explicarea gândirii de grup pe baza procesului de reducere a stării de stress se realizează, de fapt, la un nivel interpersonal. Michael Hogg a atras atenţia asupra acestei schimbări în interpretările lui Janis: "Gândirea de grup nu constituie o propietate emergentă a proceselor de grup, ci o agregare a proceselor decizionale individuale defectuoase ca r.Lspuns la stressul individual determinat de luarea deciziei" fHogg, 1992, p. 140). Dacă acceptăm această explicaţie, gândirea de grup nu mai este un proces de grup, ci un rezultat al reacţiilor de evitare a stării de stress. Grupul nu face decât să întărească tendinţele individuale: comportamentele


membrilor nu sunt determinate de interacţiuni de grup, ci grupul se constituie într-un cadru de manifestare a unor motivaţii individuale.

9. Prevenirea gîndirii de grup

în principiu, orice încercare de a combate gîndirea de grup trebuie să se bazeze pe evitarea instituirii premature a acordului, fără a compromite coeziunea de grup. Pot fi utilizate următoarele strategii:

1. Informarea grupului de decizie asupra fenomenului de gândire de grup. Dacă membrii au suficiente cunoştinţe despre cauzele şi consecinţele acestui fenomen, îl pot evita.

2. Leadership adecvat şi eficient. Liderul trebuie să refuze să-şi exprime opinia la începutul întîlnirii; să ceară o dezbatere reală; să-i convingă pe ceilaţi că atitudinea critică este binevenită; să permită reunirea grupului de cîteva ori fără ca el să asiste.

3. Desemnarea unui avocat al diavolului. Această strategie garantează examinarea dovezilor ce există împotriva deciziei grupului. Longley şi Pruitt (1980) observă că avocatul diavolului poate stimula gândirea critică a membrilor, după cum poate, prin atitudinea sa, să-i încurajeze să-şi exprime îndoielile şi obiecţiile.

4. Grupul trebuie să se străduiască să funcţioneze după reguli care să asigure o decizie adecvată. De pildă, după ce s-a atins un consens preliminar, grupul se va reuni pentru a analiza critic decizia. La această întîlnire, se aşteaptă ca fiecare membru să dea glas rezervelor sale înainte de a adera la decizia finală.

5. Grupuri multiple de discuţie pe aceeaşi temă. Janis(1982) recomandă ca grupul de decizie să se dividă pentrucâteva şedinţe şi cele două subgrupuri să lucreze separat. De


asemenea, organizaţia poate numi de la început grupuri paralele,, ce dezbat aceeaşi chestiune.

6. Participarea altor persoane, din afara grupului, la luarea deciziei; invitarea unor experţi pentru a evalua decizia de grup; încurajarea membrilor de a discuta cu cei apropiaţi lor, din organizaţie ori chiar din familie, despre decizia de grup şi a culege feed-back-uri.

Măsurile enumerate mai sus pot combate gândirea de grup, prevenind instaurarea ei sau eliminând-o în stadiile iniţiale . Ele sunt menite să contracareze apariţia condiţiilor antecedente - în principal a leadershipului directiv, a lipsei procedurilor de decizie şi a izolării. Coeziunea înaltă nu trebuie să formeze obiectul unei intervenţii, deşi aceste măsuri instituie devianţa - prin avocatul diavolului - ca modalitate de a preveni consensul prematur.

Analizele lui Janis asupra gândirii de grup au tratat despre felul în care interacţiunile sociale dintre politicieni pot influenţa decizia lor de grup. Janis a arătat că în grupurile în care apare acest fenomen eficienţa cognitivă şi judecata morală sunt compromise de căutarea acordului şi de presiunile spre conformism. Membrii grupului renunţă la argumentare şi la discuţiile în contradictoriu de dragul păstrării relaţiilor armonioase. Conceptul de gândire de grup, derivat din cercetarea unor grupuri reale de decizie în domeniul politicii externe, a fost transferat cu timpul în psihologia socială experimentală a performanţei de grup. Deşi s-a ajuns la rezultate notabile, trebuie să continuăm să ne îndoim că experimentele vor reuşi să capteze gândirea de grup în laborator.

126 » Psihologie şi societate Gândirea de grup • 127


Ajzen, 1. (1997). The social pschology of decision making. în E.T. Higgins şi A. Kruglanski (eds). Social psychology. Handbook of basic princîples. New York: Guilford.

Aldag, R.J. şi Riggs Fuller, S. (1993). Beyoncl fiasco: A reappraisal of the groupthink phenomenon and a new model of group decision processes. Psychological Bulletin, 113, 3, 533-552.

Baron, R., Kerr, N.L. şi Miilor, N. (1992). Group process, group decision, group action. Buckingham: Open Univorsity Press.

Callaway, M.R., Marriot, R.G. şi Esscr, J.K. (1985). Effects of dominance on group decision making: Towards a stress-reduction explanation of groupthink. Journal of Porsonality and Social Psychology, 49, 949-952.

Courtwright, J.A. (1978). A laboratory investigation of groupthink. Communication Monograph, 45, 229-246.

Davis, J.H. (1973). Group decision and social interaction: A theory of social decision schemes. Psychological Review, 80, 97-125.

Dion, K.L., Miller, N. şi Magnan, M.A. (1971). Cohesiveness and social responsibility as deerminants of group risk taking. Journal of Personality and Social Psychology, 20, 3, 400-406.

Esser, J.K. şi Lindoerfer, J.S. (1989). Groupthink and the space shuttle Challenger accident: Toward a quantitative case analysis. Journal of Behavioral Decision Making, 2, 167-177.

Festinger, L. (1950). Informai social communication. Psychological Review, 57, 271-282.

Flowers, M.L. (1977). A laboratory test of some implications of Janis's groupthink hypothesis. Journal of Porsonality and Social Psychology, 35, 888-896.

Fodor, E.M. şi Smith, T. (1982). The power motive as an influence on group decision making. Journal of Porsonality and Social Psychology, 42, 178-185.

Hensley, T.R. şi Griffin, G.VV. (1986). Victims of groupthink: The Kent State University board of trustees and the 1977 gymnasium controversy. Journal of Conflict Resolution, 30, 497-531.

Hoffman, L.R. şi Maior, R.F. (1964). Valence in the adoption of solutions by problem-solving groups: Concept, method and results. Journal of Abnormal and Social Psychology, 69, 3, 264-271.

Hogg, M.A. (1992). The social psychology of group cohesiveness: From attraction to social identity. London: Harvester Wheatsheaf.

Janis, I.L. (1972). Victims of groupthink: A psychological study ol foreign policy decisions and fiascoes. Boston: Houghton- Mil'flin.

Janis, I.L. (1982). Counteracting the adverse effects of concurrence--«•cking in policy-planning groups: Theory and researeh perpectives. în II. lîrandstatter, J.H. Davis şi G. Stocker-Kreigchgauer (eds.) Group decision making. New York: Academic.

Janis, I.L. şi Mann, L. (1977). Decision making. New York: The l'Yue Press.Leana, C.R. (1985). A parţial test of Janis's groupthink model: Jvffccts of

group cohesiveness and leader behavior on defective decision making. Journal of Management, 11, 5-17.

JLongley, J. şi Pruitt, D.G. (1.980). Groupthink: A critique of Janis's theory. în L. Wheeler (ed.), Review of Porsonality and Social Psychology, voi. 1. Beverly Hills: Sage.

Maier, N.R.G. şi Solem, A.R. (1952). The contribution of a discussion leader to the quality of group thinking: The eff'ective use of minority opinion. Iluman Relations, 5, 277-288.

McCauley, C. (1989). The nature of social influence in groupthink: Compliance and internalization. Journal of Porsonality and Social Psychology, 57, 250-260.

Neculau, A. (1977). Liderii în dinamica grupurilor. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi Enciclopedică.

Raven, B.H. (1974). The Nixon group. Journal of Social Issues, 30, •1, 297-320.

Stasser, G. şi Titus, W. (1985). Pooling of unshared information in irroup decision making: Biased information sampling during discussion. Journal of Personality and Social Psychology, 48, 6, 1467-1468.

Stasser, G. şi Titus, W. (1987). Effects of information load and jrt'rcentage of shared information on the dissemination of unshared information during group discussion. Journal of Personality and Social Psychology, 53, 1, 81-93.

Stcincr, I.D. (1982). Heuristic models of groupthink. în TI. Brandstatter, J.H. Davis şi G. Stocker-Kreigchgauer (eds.) Group decision miiking. New York: Academic.

Tetlock, P.E. (1979). Identifying victims of groupthink from public ■fatements of decision makers. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 1314-1324,

Thompson, J.E. şi Carsrud, A.L. (1976). The effects of "xperimentally induced illusions of invulnerability and vulnerability on •iccisional risk taking in trials. Journal of Social Psychology, 100, 263-267.

Winter, D.G. (1973). The power motive. New York: Free Press.

Dilemele sociale • 129

Capitolul V-Dilemele sociale

1. Interes personal şi interes colectiv

Interdependenţa indivizilor reprezintă, probabil, trăsătura fundamentală a socialului. In multe împrejurări, actele fiecăruia din noi nu depind numai de propriile eforturi, dar şi de acţiunile celorlalţi. Thomas Hobbes, în cartea sa publicată în 1651, a invocat această interdependenţă pentru a funda ideea de stat: în lipsa statului, interesele indivizilor se ciocnesc violent. Fiecare urmăreşte scopuri personale şi c oricând dispus să-şi clădească bunăstarea pe nefericirea celorlalţi. Statul constituie, potrivit ilusl rului filosof, singura instanţă care poate armoniza în oarecare măsură interesele divergente, asigurând o stare de pace socială. Un secol mai târziu, un alt englez 1-a contrazis pe Hobbes, arătând că societatea nu poate prospera decât dacă fiecare îşi urmăreşte cu tenacitate interesul propriu. Nimeni nu lucrează în folosul altuia decât dacă, făcând lucrul acesta, îşi atinge scopurile lui. Pentru Adam Smith, societatea nu pune stavilă realizării intereselor individuale: complementaritatea acestora îngăduie indivizilor să fie egoişti fiind, totodată, prin aceasta chiar, altruişti.

Problema interdependenţei va intra devreme în ştiinţele sociale - după 1950, atât economiştii, cât şi sociologii şi psihologii o tratează cu atenţia cuvenită. în psihologia socială se dezvoltă, în deceniul al 6-lea, studiul jocurilor

• xperimentale (gen dilema pizonierului) ca paradigmă de■ vrcetare a contradicţiilor din interesele colective. Psihologii«ici.'ili au înţeles, dându-i ■ dreptate lui Smith, că există

■ >Luaţii de pură cooperare, în care interesul grupului şi cel almdividului coincid, după cum există situaţii de competiţie■.au-A, în care ceea ce câştigă un participant pierde celălalt -icestea din urmă mai apropiate, desigur, de logica.obbesiană. Au înţeles, de asemenea, că foarte frecvente suntisa-numitele situaţii cu motive mixte, în care individul poateilege între comportamente subîntinse de motive diverse -.nteresul personal, interesul altuia sau al grupului ca întreg.

Articolul publicat de Garrett Hardin în 1968 are meritul de a fi evidenţiat importanţa socială a ultimului tip de ■ituaţii. Autorul a descris "tragedia comunelor": un sat din New England are o păşune care se află la dispoziţia tuturor ţăranilor. Aceştia cad la învoială să trimită câte o vită pe ■iceastă păşune. Fiecare are interes să mai trimită încă o vită, mărindu-şi astfel profitul de pe urma bunului comun. Totuşi, păşunea nu este foarte întinsă şi nici foarte bogată, şi dacă toţi fac lucrul acesta, iarba se termină şi toţi ţăranii pierd. Dilema constă în faptul că urmărirea interesului personal de către membrii comunităţii conduce la un dezastru ce-i ■■fectează pe toţi. Hardin a atras atenţia că societatea nu poate nicidecum funcţiona în stilul laissez-faire a cărui apologie o face Adam Smith. Ghidaţi de interesul personal, oamenii nu numai că-i prejudiciază pe ceilalţi, dar îşi fac rău lor înşile.

în orice dilemă, individul are de făcut o alegere cu privire la propriul comportament. El trebuie să aleagă între comportamente de care va beneficia grupul şi comportamente de pe urma cărora' va trage numai el foloase. Prima alternativă este cea cooperativă, a doua cea non-cooperativă. în dilemele sociale alegerea non-cooperativă conduce la foloase personale evidente, cel puţin în viitorul imediat. Să


observăm că, chiar dacă ţăranii anticipează deteriorarea completă a păşunii, strategia de a exploata mai intens decât ceilalţi resursa comună rămâne cea mai raţională. în cazul în care se produce, realmente, epuizarea resursei, costurile vor fi împărţite de întreaga comunitate.

Psihologul care a propus termenul de dileme sociale a fost Robyn Dawes (1980; vezi şi Komorita şi Parks, 1995; Orbell şi Dawes, 1981; Messick şi Brewer, 1983; van Lange, Liebrand, Messick şi Wilke, 1992). în studiul său de sinteză sunt amintite problemele grave pe care le pomenise şi Hardin: suprapopularea, epuizarea resursele;," (ele minereuri, energie, etc), poluarea. Sunt precizate clou t propietăţi ale dilemelor sociale: "a. fiecare individ are un profit mai mare dacă face o alegere non-cooperativă (de exemplu, dacă foloseşte toată energia disponibilă, dacă poluează) decât dacă face o alegere cooperativă, dar, b. toţi indivizii au de câştigat mai mult dacă toţi cooperează decât dacă toţi evită să coopereze" (Dawes, 1980, p. 169).

Foarte influent a fost şi studiul, lui John Platt (1973), deşi terminologia lui nu s-a impus. De formaţie behavioristă, acest psiholog a analizat "capcanele sociale", cum numeşte el contextele de interdependenţă, în 'termeni de întăriri aplicate comportamentelor. El arată că o astfel de capcană apare ori de câte ori un comportament ce se soldează cu recompense imediate are consecinţe negative pe termen lung. La nivel strict individual (acestea ar fi capcane personale), fumatul este un excelent exemplu, ca şi consumul în exces de alimente, în cazul ambelor conduite, efectele imediate plăcute se transformă în efecte cu totul neplăcute după un timp. Platt a fost şi el impresionat, ca mulţi cercetători din ştiinţele sociale la vremea aceea, de cazul Kitty Genovese (uciderea tinerei femei sub privirile unui public pasiv a stimulat studiile asupra comportamentului de ajutorare). Autorul pe care-1 urmărim a văzut în neintervenţia celor care au asistat u

Dilemele sociale » 131

capcană socială. Spre deosebire de capcanele personale, aceasta are implicaţii sociale - foarte plastic, autorul o numeşte "eroul lipsă". El oferă, de asemenea, exemplul unei situaţii în care, într-o duminică seara, pe când oamenii se intuia in uraş uin îocuriie unuc şi-au pe^recuu SiarşiuUi u8 săptămână, o saltea cade în mijlocul şoselei de pe o maşină. Ca şi în cazul Genovese, eroul lipseşte şi aici: nimeni nu coboară din maşină să degajeze şoseaua, fiecare preferând să încetinească şi să ocolească salteaua. în sfârşit, Platt descrie capcanele colective, de felul tragediei comunelor, în care "rezultatele negative apar din cauza numărului prea mare a celor care profită" (Platt, 1973, p. 645). în capcanele colective, eroul salvator, chiar dacă apare, nu poate rezolva problema -eforturile unui singur individ sunt cu totul insuficiente. Messick şi McClelland (1983) au reluat conceptele lui Platt ca să aducă o rectificare: ei au distins între capcanele sociale (necorespondenţa dintre rezultatele individuale şi cele ale grupului) şi capcanele temporale (necorespondenţa dintre consecinţele pe termen scurt şi cele pe termen lung asupra unui individ). Cei doi autori au argumentat că multe din dilemele sociale conţin ambele tipuri de opoziţie.

Decizia de a profita de fondul colectiv, în tragedia comunelor, este o decizie raţională. Cel puţin pe termen scurt, ea serveşte intereselor personale. Când este individul raţional, când îşi urmăreşte interesul sau când cooperează? Kahan (1974) a făcut lumină în această privinţă, argumentând că în dilemele sociale avem de-a face, de fapt, cu două tipuri de raţionalitate aflate în conflict. Pe de o parte, raţionalitatea individualistă prescrie non-cooperarea, întrucât aceasta duce la beneficii mai consistente decât cooperarea, indiferent de ceea ce fac ceilalţi. Pe de altă parte, raţionalitatea colectivistă indică drept soluţie adecvată cooperarea, dat fiind că beneficiile individuale pentru fiecare participant vor fi mai mari dacă toţi cooperează decât dacă


nici unul nu cooperează. Un rezultat interesant din punct de vedere al raţionalităţii în dilemele sociale îl reprezintă cel obţinut de van Lange, Liebrand şi Kuhlman (1990): aceşti cercetători au descoperit că indivizii cooperativi atribuie trăsătura de inteligenţă celor ce cooperează şi asociază non-cooperarea cu lipsa de inteligenţă, în vreme ce indivizii non-cooperativi asociază cooperarea cu o inteligenţă redusă şi non-cooperarea cu o inteligenţă matură.

Dilemele sociale sunt extrem de frecvente şi au consecinţe din cele mai importante pentru existenţa noastră cotidiană. Am menţionat dilema semnalată de Hardin, una din cele mai discutate. Alte dileme sociale cunoscute sunt (le prezentăm după Baron, Kerr şi Miller, 1992):

- dilema soldatului: soldatul rămâne în viaţă dacă seascunde în tranşee pe timpul bătăliei, dar dacă toţi soldaţiifac lucrul acesta, bătălia va fi pierdută şi ei şi ai lor pot pieri.Alegerea cooperativă: a înfrunta primejdia în luptă; alegereanon-cooperatîvă: a se eschiva de la participarea la bătălie.

• dilema controlului populaţiei: familia numeroasă aduce tihnă şi fericire, dar suprapopularea poate determina declinul economic. Alegerea cooperativă: a avea puţini copii; alegerea non-cooperativă: a avea mulţi copii.

- dilema barierelor vamale: fiecare ţară profită dacă celelalte ţări nu pot pătrunde pe piaţa naţională, dar dacă toate ţările îşi închid pieţele, economiile naţionale şi economia mondială regreseazâ. Alegerea cooperativă: a permite accesul pe piaţa proprie; alegerea non-cooperativă: a interzice total accesul pe piaţa naţională.

- dilema OPEC: oricare mare producător de petrol ar dori să extragă cît mai mult pentru a-şi maximiza profitul, dar cînd fiecare extrage şi vinde cît de mult poate, preţurile sca d şi toţi producătorii pierd.

- dilema sindicalistului: fiecare câştigă neplătindu-şi cotizaţia, dar dacă toată lumea face astfel, sindicatul


încetează să funcţioneze. Alegerea cooperativă: a achita cotizaţia; alegerea non-cooperativă: a nu plăti cotizaţia.

- dilema televiziunii publice: fiecare telespectator este interesat să nu plătească taxa, dar neplata generalizată duce la desfiinţarea instituţiei. Alegerea cooperativă: a plăti taxa; alegerea non-cooperativă: a nu plăti taxa lunară.

- dilema bugetului: fiecare individ are interes să nu-şi plătească impozitele, dar dacă toţi procedează astfel, bugetul este deficitar şi statul nu mai poate funcţiona ca organism. In acest caz, a coopera echivalează cu a achita impozitele, iar a nu coopera cu neplata impozitelor.

Se poate uşor constata că multe din problemele politice sau sociale sunt, de fapt, dileme sociale. Dar dilemele sociale nu apar numai la scara unor grupuri foarte mari ca naţiunile sau comunităţile locale: ele sunt prezente şi în viaţa grupurilor mici. De pildă, situaţia în care mama face prăjituri pentru musafirii ce vor veni seara se poate transforma într-o dilemă socială. Fiecare membru al familiei are convingerea că el poate să mănânce prăjituri înainte de sosirea musafirilor, clar dacă toţi procedează astfel, familia nu va mai avea ce oferi invitaţilor.

2. Jocurile experimentale

Teoria jocurilor reprezintă o analiză strategică a conflictelor de interese. Ea a fost introdusă în ştiinţele sociale de Luce şi Raiffa, care au publicat în 1957 o carte cu un impact uriaş. Jocurile experimentale trebuie văzute ca nişte instrumente utile pentru testarea predicţiilor teoriei formale a jocurilor. Teoria aceasta şi jocurile experimentale au oferit cercetătorilor din ştiinţele sociale o nouă metodologie pentru explorarea comportamentului uman în situaţii de interdependenţă şi conflict.

134 • Psihologie şi societate Dilemele sociale • 135

Un joc experimental este o situaţie în care fiecare din participanţi (sau jucători) are de ales una din mai multe alternative bine definite. Toate alegerile au consecinţe atît pentru actor, cît şi pentru ceilalţi jucători implicaţi, iar actorii sunt conştienţi de aceste consecinţe. Cel mai cunoscut ioc experimental este dilema prizonierului pentru două persoane, expus întîia dată în volumul lui Luce şi Raiffa pe care l-am amintit (vezi, de exemplu, Chelcea, 1998). Doi bărbaţi, Tom şi Mike, acuzaţi de a fî jefuit o bancă, sunt arestaţi şi închişi în celule separate. Incapabil să le dovedească vinovăţia, procurorul le propune un tîrg. Fiecare prizonier poate alege între a mărturisi (alegerea non-cooperativă în raport cu celălalt prizonier, care ar fi astfel denunţat), sau a nu mărturisi (alegerea cooperativă). Propunerea procurorului îi face interdependenţi: soarta lui Tom depinde nu numai de decizia sa, dar şi de ceea ce hotărăşte să facă Mike. Dacă Mike refuză să mărturisească, dar Tom o face, oferind probele necesare pentru ca tribunalul să-1 poată condamna pe Mike, Mike va primi maximum de pedeapsă, 10 ani de închisoare, în timp ce Tom va fi liber. Lui Mike i se oferă aceeaşi oportunitate. Dacă nici unul nu mărturiseşte, poliţia şi procurorul nu au dovezi clecît pentru o condamnare de un an. în sfîrşit, dacă amîndoi recunosc de a fi jefuit banca, fiecare va primi o pedeapsă de 5 ani de închisoare.

Cum vor reacţiona cei doi bărbaţi, în condiţiile în care se află în imposibilitate de a comunica şi de a se pune de acord? Dacă Mike mărturiseşte, Tom ar face bine să mărturisească şi el (5 ani de închisoare) decît să nu mărturisească (10 ani de închisoare). Pe de altă parte, dacă Mike nu mărturiseşte, alternativa cea mai bună a lui Tom rămîne tot aceea de a mărturisi (libertatea); în acest caz, dacă nu mărturiseşte, Tom se alege cu un an de închisoare. Aşadar, oricum ar sta lucrurile, alegerea cea mai inteligentă a lui Tom este aceea de a mărturisi - ceea ce a urmărit, de fapt,

procurorul. Totuşi, dacă, în cealaltă celulă, Mike ajunge la aceeaşi concluzie şi se hotărăşte să mărturisească, atunci şi el şi Tom vor petrece 5 ani în închisoare, ceea ce ar fi mult mai rău decît dacă nici unul din ei nu ar mărturisi (un an de închisoare). Tom şi Mike sunt prinşi într-o dilemă socială (putem constata, acum, câtă dreptate a avut Platt să numească aceste situaţii "capcane sociale"). Pentru fiecare din ei ar fi avantajos să aleagă varianta non-cooperativă (să mărturisească totul poliţiei), dar dacă amîndoi aleg varianta care le satisface cel mai bine interesele personale, vor suporta consecinţe extrem de neplăcute.

Este limpede că în situaţiile sociale reale sunt implicaţi de obicei mai mult decît doi actori. Dilema prizonierului cu două persoane poate fi extinsă. Un astfel de joc experimental extins (dilemă cu n persoane) captează structura decizională a problemelor din viaţa reală. Iată, spre a ne convinge, unul din cele mai cunoscute jocuri de acest gen, imaginat de Kelley şi Grzelak (1972). Aceşti psihologi au folosit grupuri de 10-15 persoane. Subiecţii sunt invitaţi să se aşeze în jurul unei mese rotunde. Fiecare primeşte câte doă cartonaşe de mărimea cărţilor de joc, ce au culori diferite. Li se spune că pot câştiga bani ridicând, la semnalul experimentatorului, unul din cartonaşe. Scopul participării lor este, de altfel, acela de a câştiga cât mai mulţi bani. In continuare, consemnul face o distincţie importantă între cartonaşe: ridicarea unuia din ele aduce un câştig mare, imediat (acesta este cartonaşul interesului personal sau al alegerii non-cooperative) în vreme ce ridicarea celuilalt cartonaş aduce un câştig mai puţin consistent persoanei, dar creşte câştigurile celorlalţi jucători (cartonaşul interesului comun sau al alegerii cooperative). Kelley şi Grzelak au variat structura de profituri individuale şi colective, aceasta constituind principalul aspect al situaţiilor de interdependenţă colectivă care-i interesa. In orice caz, ne

736 • Psihologie şi societateputem imagina o condiţie experimentală în care cartonaşul "non-cooperativ" înseamnă un câştig de opt puncte, iar cel "cooperativ" un câştig de două puncte, acesta din urmă aducând, în plus, fiecăruia din ceilalţi participanţi, un profit de două puncte. într-un grup de 15 membri, în cazul alegerii non-cooperative fiecare îşi va trece în cont opt puncte, în vreme ce cooperarea tuturor ar aduce fiecăruia 30 de puncte. Jocul lui Kelley şi Grzelak este astfel conceput încât urmărirea interesului colectiv de către toţi participanţii este mult mai profitabilă decât opţiunile egoiste. Din păcate, rezultatele lor indică un nivel relativ coborât al cooperării.

Curând după publicarea articolului lui Hardin, psihologii sociali au făcut încercări de aborda "tragedia comunelor" cu ajutorul dilemei prizonierului. S-a ajuns repede la o "asimilare a temei propuse de Hardin în paradigma dilemei prizonierului" (Messick et al., 1983, p. 295). Este semnificativ, de pildă, că un alt joc experimental, imaginat de Deutsch şi Krauss (1962) pentru explorarea sistematică a conflictelor interpersonale, jocul camioanelor, n-a fost deloc folosit în studiul dilemelor sociale. într-o primă etapă, psihologii sociali s-au interesat de felul în care pot fi întărite conştiinţa socială a indivizilor, angajamentul lor social şi simţul responsabilităţii.

Folosirea jocurilor experimentale ca metodă de cercetare aduce cu sine cîteva avantaje: 1. Oferă posibilitatea de a manipula natura dependenţei reciproce a jucătorilor; 2. Se pot manipula, de asemenea, alţi factori ce pot influenţa decizia în situaţiile de conflict, ca de pildă caracteristicile celorlalţi jucători implicaţi; 3. Permite o operaţionalizare a unor concepte relativ vagi, cum sunt cooperarea şi competiţia. Datorită acestor avantaje, în anii '60 s-au realizat peste 1000 de studii cu ajutorul jocurilor experimentale. Totuşi, la sfîşitul acestei perioade, mulţi cercetători s-au arătat nemulţumiţi de rezultatele avalanşei de articole. Nemeth (1972) a criticat în


termeni foarte duri tradiţia aceasta de cercetare, acuzînd-o de lipsa preocupării pentru asigurarea unei validităţi externe minime. Potrivit autoarei americane, paradigma jocurilor experimentale este abstractă şi ambiguă. In situaţiile din viaţa reală, oamenii comunică între ei despre scopurile şi motivele lor, ei se cunosc unii pe alţii, iar această "bogăţie psihologică" nu se regăseşte deloc în situaţiile sociale minime constituite de jocurile experimentale.

Vom menţiona şi obiecţiile critice ale lui Orbell şi Dawes (1981) la adresa dilemei prizonierului cu doi participanţi. Autorii consideră, oarecum în discordanţă cu imensul volum de studii de până la ei, că dilemele sociale din viaţa reală nu pot fi abordate cu ajutorul dilemei prizonierului decât într-o manieră simplistă. Iată cele trei motive pe care le invocă ei:

1. In dilema prizonierilor, tot răul produs de non-cooperare se abate asupra partenerului, în vreme ce îndilemele sociale, răul se răsfrânge asupra multor indivizi. Indilema bugetului, de exemplu, refuzul de a plăti impoziteleafectează milioane de persoane.

2. Comparând dilema lui Har,din cu dilemaprizonierului, Orbell şi Dawes observă că în prima, cel ce nucooperează poate foarte bine să rămână anonim, în vreme ceîn dilema prizonierilor, fiecare ştie ce comportament a adoptatcelălalt. Aşadar, anonimatul, o condiţie esenţială a situaţiilorreale nu se regăseşte în mediul de laborator. Se cuvine săremarcăm totuşi că cei doi autori au dreptate numai dacăavem în vedere dilemele comunitare sau cele la scarănaţională, în cazul grupurilor mici, critica lor nu arevalabilitate, căci oricât ar vrea individul non-cooperant, nu-şipoate păstra anonimatul (Nemeth se referă tocmai la aceastăsituaţie).

3. In dilema prizonierilor, subiectul poate controlacomportamentul partenerului: el poate alege cooperarea dacă


şi celălalt a luat această decizie, ori poate să-şi pedepsească partenerul, alegând non-cooperarea, după ce şi acesta a ales-o. Din păcate, lucrurile nu se petrec deloc astfel în situaţiile reale.

Aceste remarci privesc jocul cu doi participanţi. Orbe" şi Dawes sunt mai îngăduitori cu dilema prizonierului cu n persoane. Expunerea noastră va dovedi, sperăm, că aceasta din urmă constituie o operaţionalizare adecvată a dilemelor sociale.

3. Paradigma resurselor şi paradigma bunurilor publice

în cîmpul extrem, de vast al studiilor asupra dilemelor sociale, există astăzi două paradigme de cercetare dominante: paradigma dilemelor resurselor şi paradigma dilemelor bunurilor publice. Dilema resurselor este inspirată de dilema descrisă de Hardin: o situaţie în care o comunitate exploatează nechibzuit o resursă pe cale să se epuizeze - nici unul din participanţi nu vrea să se gîndească la consecinţele pe termen lung ale modalităţii actuale ele folosire a resursei comune. în astfel de situaţii, oamenii acţionează în temeiul interesului personal imediat, ceea ce pe termen lung duce la pierderi sociale considerabile. Pentru a simula propietăţile esenţiale ale unei astfel de situaţii, Jerdee şi Rosen (1974) au dezvoltat o paradigmă a managementului resurselor, în caro fiecare membru al unui grup ia o serie de decizii cu privire la cît trebuie consumat din resursă. Designul lor a fost reluat de mulţi psihologi sociali, devenind un model de cercetare. Ei au cerut subiecţilor să-şi imagineze că sunt reprezentanţii unor firme şi că licitează pentru contracte de producţie. Li se spune din start că ţelul lor este de a spori profitul firmei căreia îi aparţin. La fiecare şedinţă de licitare, subiecţii pot face fie o


"ofertă complexă", fie o "ofertă simplă". Prima implică un cost mai mare, pentru că ţine seama de cheltuielile de control al calităţii, anti-poluare, conservare a resurselor naturale. Ea le aduce subiecţilor un profit redus, mai cu seamă dacă partenerii, lor, care reprezintă alte firme, nu fac aceiaşi tip de ofertă. Totuşi, pe termen lung, odată cu amortizarea investiţiilor, această ofertă aduce tuturor profituri mulţumitoare, asigurând, în acelaşi timp, prestigiul industriaşilor. Pe de altă parte, subiecţii sunt liberi să înainteze oferta simplă, care nu include cheltuielile adiţionale: ei propun astfel preţuri mici şi pot avea profituri imediate însemnate. Totuşi, dacă toate firmele hotărăsc să lucreze în felul acesta, profiturile tuturor vor scădea treptat. Subiecţii primesc, în plus, o listă de profituri, clin care înţeleg că dacă toţi fac oferta complexă, fiecare câştigă câte 40 de dolari, iar dacă toţi fac oferta simplă, fiecare câştigă câte 25 de dolari. Cu cât sunt mai mulţi cei ce prezintă oferte complexe, cu atât comunitatea fabricanţilor câştigă mai mult şi cu cât sunt mai rmilţi cei cu oferte simple, cu atât industria pe ansamblu câştigă mai puţin. Este clar că fiecare subiect este avantajat dacă el singur izbuteşte să vândă produse ce nu au incluse în preţ cheltuieli adiţionale. Lista cu profituri indică un beneficiu de 45 de dolari în cazul acesta, în vreme ce dacă subiectul este singurul care face oferta complexă, va câştiga numai 20 de dolari. Totuşi, non-cooperarea colectivă duce la compromiterea profiturilor viitoare. Acest joc al deciziilor de afaceri modelează cu destulă fidelitate dilemele cotidiene.

Paradigma lui Jerdee şi Rosen, deşi sintetizează atât de exact reţeaua interdependenţelor din grup şi dimensiunea temporală a dilemei, nu conţine ideea de refacere a resursei -adeseori, în viaţa de zi cu zi, resursele comune sunt regenerabile. Ca atare, Jorgenson şi Papciak (1981) au construit o altă simulare, foarte apropiată, într-adevăr, de


tragedia comunelor. Subiecţii lor au avut sarcina de a lua pentru folosinţă proprie părţi dintr-o resursă comună: un fond de 40 de cenţi. Consemnul i-a informat că trebuie să se străduiască să adune cât mai mulţi bani, fără însă a epuiza fondul comun. Experimentatorii au organizat 50 de şedinţe de aprovizionare, în cadrul cărora fiecare din cei patru membri ai grupului pot cere între 0 şi 4 cenţi. Variabila nouă introdusă de cei doi autori constă în faptul că după fiecare două încercări, fondul comun se împrospătează: mai precis, suma rămasă se dublează, fără însă a depăşi vreodată cantitatea iniţială — 40 de cenţi. Jocul ia sfârşit după cele 50 de încercări sau în momentul în care fondul comun s-a epuizat. Subiecţii au cunoştinţă despre regula de regenerare a resursei comune, dar nu şi despre numărul maxim de încercări la care vor lua parte. Evident, şi în cazul acestei paradigme, individul are motive să ia decizii non-cooperative. Dar dacă toţi cer în mod repetat sume mari, fondul comun devine tot mai sărăcăcios, iar reîmprospătarea nu va mai ajuta la nimic. Să observăm că resursa comună poate fi, de asemenea, subutilizată, dacă fiecare ia mai puţin decît cantitatea suficientă pentru ca resursa să se refacă după un interval de timp. Această paradigmă prezintă multe similarităţi cu dilemele din viaţa de zi cu zi privind, de exemplu, economia de energie.

Paradigma bunului public este întrucâtva diferită de dilema resurselor, deşi ambele tipuri de dileme presupun existenţa unei resurse comune, accesul liber la această resursă şi cooperarea voluntară a membrilor grupului în vederea perpetuării resursei comune. Creatorii teoriei moderne a bunurilor publice sunt Samuelson (1954) şi Olson (1965). în raport cu bunurile private, bunurile publice, odată produse, sunt accesibile tuturor membrilor unei comunităţi. Excluderea de la consum, deci împiedicarea unor indivizi, pe un criteriu sau altul, de a beneficia de bunul public, este, în principiu, imposibilă. Olson (1965) a atras atenţia asupra unei


a doua propietăţi importante a bunurilor publice: folosirea lor de către o persoană nu reduce partea disponibilă pentru consumul celorlalţi. Ambii autori citaţi au arătat că problema principală a bunurilor publice constă în aceea că dacă producerea lor este lăsată în seama iniţiativelor personale ale membrilor grupului, atunci bunurile publice ori nu vor fi produse în cantitatea de care are nevoie comunitatea, ori chiar nu vor fi produse deloc. Exemple de bunuri publice sunt parcurile publice, radioul şi televiziunea publice, bibliotecile publice, aerul curat, etc.

Aşadar, specificul acestui tip de dileme sociale constă în faptul că bunurile publice nu pot funcţiona fără efortul iniţial al indivizilor. Existenţa lor este condiţionată de contribuţiile personale. Până să poată beneficia de o astfel de resursă comună, membrii comunităţii (toţi sau măcar o parte din ei) trebuie să coopereze pentru constituirea acesteia. în dilema bunurilor publice, decizia iniţială a individului nu priveşte menţinerea fondului comun, ca în dilemele resurselor, ci înfiinţarea acestuia prin renunţarea la un beneficiu personal imediat în favoarea interesului colectivităţii. De aceea, sunt numeroase împrejurările în care, chiar dacă comunitatea are o nevoie stringentă de un anumit bun public, indivizii nu vor face eforturile necesare pentru a-1 produce.

Multă vreme, problemele legate de bunurile publice au fost studiate de economişti şi de sociologi. Economiştii au fost primii care au remarcat apariţia dilemei acţiunii colective în situaţiile în care o comunitate încearcă să se doteze cu un bun public. Ei s-au interesat mai cu seamă de raţiunile pentru care cei ce au contribuit la constituirea bunului public nu-i pot exclude de la consum pe cei ce n-au contribuit (Stroebe şi Frey, 1982). Un articol publicat de van de Kragt, Orbell şi Dawes în 1983 a câştigat interesul psihologilor sociali pentru acest tip de dileme. Cei trei autori menţionaţi propuneau o


paradigmă extrem de simplă şi elegantă pentru studierea constituirii bunurilor publice. Mai precis, demersul lor priveşte un anumit tip de resurse comune: cele care se pot forma prin contribuţia unei părţi clin membrii comunităţii (în limba engleză, stcp-level public goods). Subiecţii primesc iniţial o sumă de bani şi li se cere să decidă dacă vor contribui la un bun public (fiecare ar putea primi un premiu de 10 dolari). De bunul public vor beneficia toţi membrii grupului dacă se vor aduce un anumit număr minim de contribuţii (m). Dacă aceste contribuţii nu vor fi cedate în folosul grupului, bunul public nu se va putea constitui. Experimentatorii au utilizat grupuri de şapte indivizi, în vreme ce m a luat valoarea 3 - aşadar, pentru formarea resursei comune nu este necesar aportul tuturor membrilor grupului, ci a unei părţi din ei, aşa cum, adesea, se întâmplă în viaţa cotidiană. Desigur, bunul public se va constitui şi atunci când mai mult de trei indivizi vor accepta să coopereze. Dar dacă cel puţin trei (care reprezintă, în acest caz, pragul minim al contribuţiilor) nu iau decizii în folosul comunităţii, aceasta va fi lipsită de beneficiile bunului public.

Van de Kragt şi colegii săi au variat comunicarea între subiecţi în etapa care a precedat luarea deciziilor şi au urmărit criteriile pe baza cărora grupul stabileşte cine urmează să contribuie. Majoritatea grupurilor studiate au convins trei membri să se sacrifice (atingând astfel un nivel optim al contribuţiilor) şi numai două grupuri au contribuit în exces (mai mult de trei membri au cedat din resursele lor private în profitul fondului comun).

Un bun public se poate constitui prin aportul unei părţi din membrii grupului, dar de el vor profita toţi, fără deosebire. Este evident că structura acestei situaţii creează posibilitatea pentru unii de a beneficia de funcţionarea bunului public fără a face sacrificii prealabile. Stroebe şi Frey


(1982) care au examinat cu minuţiozitate faptul de a trişa3 în acest context, au stabilit că trişorul analizează patru efecte posibile ale comportamentului său: 1. Efectul direct al lipsei contribuţiei sale asupra constituirii bunului public; 2. Efectul indirect al comportamentului său - în cazul în care acesta este vizibil pentru ceilalţi, ar putea funcţiona ca un model social; 3. Efectul asupra statusului său în grup - în conflict cu normele grupului, trişarea poate conduce la marginalizarea trişorului de către membrii contributori; 4. Efectul comportamentului asupra stimei de sine - trişarea generează sentimente de vinovăţie. In ciuda neajunsurilor psihice şi sociale ale faptului de a beneficia de bunul public fără a contribui la constituirea şi menţinerea lui, comportamentele de acest gen sunt numeroase, întrucât ele aduc profituri sigure şi imediate. Vom vedea că astfel de comportamente sunt relativ greu de schimbat.

In ambele tipuri de dileme pe care le-am descris, tendinţa participanţilor este de a percepe că au mai mult de câştigat dacă îşi urmăresc interesul personal decât dacă lucrează pentru binele colectiv. Totuşi, faptul că în dilemele resurselor indivizii trebuie să se abţină să ia prea mult din resursa comună, iar în dilemele bunurilor publice ei trebuie să se hotărască să dea ceva înainte de a profita de pe urma bunului comun, ar putea introduce diferenţe psihologice. Brewer şi Kramer (1986) au încercat să contureze această distincţie plecând de la o teorie a lui Kahneman şi Tversky (1984), potrivit căreia preferinţele indivizilor pentru diferitele alternative sunt marcate de felul în care au formulat sau au "încadrat" la început decizia. Atât dilemele resurselor, cât şi dilemele bunurilor publice sunt caracterizate de incertitudine. Individul ignoră o seamă de factori esenţiali: numărul celor care vor coopera, cantitatea încă disponibilă după un anumit

J Traducem astfel, în lipsa unei echivalenţe mai adecvate, "to free-ride" din limba engleză, după cum traducem "free-rider" prin "trişor".

144 o Psihologie şi societate

interval de expoatare a fondului comun, etc. Ca atare, orice decizie implică un anumit risc. Concluzia lui Kahneman şi Tversky ce a fost aplicată în studiul dilemelor sociale se referă la respingerea riscului de către indivizi atunci când trebuie să-şi amplifice câştigurile şi la acceptarea riscului de către ei atunci când trebuie să-şi diminueze pierderile. Altfel spus, o decizie formulată în termeni de câştiguri îi va face pe indivizi să se teamă de risc, iar o decizie formulată în termenui de pierderi îi va face să caute riscul. Pe baza acestor premise, Brewer şi Kramer au demonstrat că în dilemele resurselor indivizii sunt dispuşi să coopereze într-o măsură mai mare decât în dilemele bunurilor publice.

4. Dileme simetrice şi dileme asimetrice

Odată cu evoluţia tehnicii experimentale în domeniul interdependenţei sociale, cercetătorii au luat în calcul tot mai multe variabile, încercând să se apropie de complexitatea vieţii cotidiene. Distincţia dintre dilemele simetrice şi dilemele asimetrice şi abordarea experimentală a ultimelor se înscriu în această tendinţă. în viaţa de zi cu zi, sunt extrem de rare situaţiile în care membrii grupului prins într-o dilemă socială dispun de aceleaşi resurse şi au acelaşi profit de pe urma realizării interesului comun. Aceasta este o situaţie ideală, caracterizată de simetrie sau de echivalenţa absolută atât între resursele particpanţilor, cât şi între profiturile lor. Dimpotrivă, ceea ce putem întâlni în cotidian sunt dilemele asimetrice, implicând participanţi foarte diferiţi între ei ca nivel al resurselor disponibile şi ca nivel al beneficiilor. Wit, Wilke şi Oppewal (1992) oferă următorul exemplu pentru a ilustra frecvenţa dilemelor asimetrice: o comunitate restrânsă dintr-o zonă urbană hotărăşte să amenajeze un loc de joacă pentru copii. Avem de-a face, evident, cu un bun public, care


implică divergenţa dintre interesele personale şi cele colective: pentru oricare din membrii comunităţii, este mai profitabil să nu contribuie cu nimic, devreme ce oricum se va putea bucura de bunul public. Dilema aceasta este asimetrică în sensul că unii membri au mai multe resurse (bani, timp, etc.) decât alţii şi, de asemenea, unii membri au foloase mai mari de pe urma constituirii bunului public decât alţii (unii au copii, alţii nu). Dilemele resurselor pot avea şi ele propietatea de asimetrie (van Dijk şi Wilke, 1995): de pildă, în dilema descrisă de Hardin (1968), unii ţărani au nevoie de cantităţi mai mari din fondul comun (posedă mai multe vite) decât alţii. Cercetătorii au manifestat însă interes cu precădere pentru asimetria din bunurile publice.

In domeniul jocurilor experimentale, a fost studiat dezechilibrul dintre partenerii din diade. Bunăoară, McClintock, Messick, Kuhlman şi Campos (1973) au pus în evidenţă un aspect interesant al situaţiilor de acest gen, arătând că indivizii cu profituri, consistente sunt toleranţi în faţa actelor de non-cooperare ale partenerilor lor cu profituri reduse. Plecând de la astfel de rezultate, cercetătorii interesaţi de dilemele sociale asimetrice au încercat să descrie intenţiile indivizilor de a contribui la constituirea bunului public în funcţie de resursele şi de profitul lor.

In studiul său, Rapoport (1988, apud Wit, Wilke şi Oppenwal, 1992) s-a interesat mai cu seamă de primul aspect: subiecţii săi dispun de cantităţi diferite de resurse, dar ştiu că vor avea profituri absolut egale de pe urma funcţionării bunului public. Autorul israeliano-american a constatat că subiecţii "bogaţi" au un aport mai însemnat şi a explicat acest rezultat argumentând că "bogaţii" se simt "desemnaţi" să contribuie, întrucât contribuţiile lor sunt mai importante pentru alcătuirea bunului public.

Wit şi colegii săi (1992) au pus accentul pe rolul onestităţii în dilemele asimetrice, mai precis au explorat


comportamentele considerate oneste în funcţie de contribuţii şi profituri. Ei au făcut ipoteza că în cazul în care atenţia se focalizează pe costurile relative (participanţii realizează comparaţii între costurile diverşilor membri ai grupului), ei pot considera onest faptul ca cei dispunând de multe resurse să contribuie mai mult decât cei cu puţine resurse. Pe de altă parte, dacă pentru participanţi devin saliente diferenţele dintre beneficii, atunci ei vor considera onest ca bogaţii să contribuie la bunul public într-o măsură mai redusă decât săracii, dat fund că bogaţii profită mai puţin de pe urma acestuia. Aceşti psihologi au realizat un experiment după un plan 3x3, variind resursele participanţilor şi profitul acestora. Astfel, ei au demonstrat că, în privinţa contribuţiei, este validă prima ipoteză: bogaţii ţin seama de faptul că ei au costuri mai reduse şi, ca atare, contribuie mai mult. în plus, experimentul a confirmat o idee mai veche (de pildă, Kelley şi Grzelak, 1972): cei ce au profituri mai mari din exploatarea bunului public au tendinţa de a aduce contribuţii mai însemnate la constituirea lui. Autorii trag concluzia că în dilemele asimetrice aportul participanţilor este reglat de o normă de onestitate: cei cu resurse mari şi/sau profituri mari contribuie mai mult.

5. Efectul de discontinuitate

Diferenţele semnificative dintre comportamentul indivizilor şi comportamentul grupurilor în dilemele sociale merită, cu siguranţă examinate. Foarte multe studii au demonstrat experimental ideea că în situaţiile de conflict do interese, grupurile se comportă mai competitiv decât indivizii. John Schopler, Chester Insko şi colaboratorii lor au numit acest fenomen "efectul de discontinuitate" (vezi, de exemplu, Schopler şi Insko, 1992). Cercetătorii americani văd în Le Bon

Dilemele sociale * 147

un precursor, căci autorul "Psihologiei mulţimilor" a proclamat deosebirea ca de la cer la pământ între individul izolat şi individul aflat în mulţime. într-un fel, discontinuitatea frapantă dintre caracteristicile membrilor şi comportamentul' lor în grup a constituit problema fundamentală a psihologiei sociale. Autorii pe care-i avem în vedere se referă în mod special la discontinuitatea dintre interacţiunile interpersonale şi cele intergrupuri. "Cel mai celebru exemplu de discontinuitate, scriu Schopler şi Insko, îl reprezintă, probabil, conflictul ascuţit dintre familia Capulet şi familia Montague, pe de o parte, şi relaţia dintre Romeo şi Julieta, pe de altă parte" (Schopler şi Insko, 1992, p. 122).

înaintea cercetărilor grupului de la University of North Carolina, ai cărui lideri sunt cei doi psihologi sociali menţionaţi, ambii colaboratori apropiaţi ai lui John Thibaut, s-au publicat, desigur, studii experimentale asupra agresivităţii mai mari a grupurilor în comparaţie cu agresivitatea individuală. Mathes şi Kahn (1975), de pildă, au expus grupurile şi indivizii la insulte proferate de complici. Agresivitatea grupurilor s~a dovedit a fi mai mare decât cea a indivizilor în urma acestor provocări. Experimentatorii au oferit, în ambele condiţii, posibilitatea răzbunării şi au constatat că grupurilor nu le dispărea dorinţa de revanşă nici după 10 serii de şocuri aplicate complicelui. Komorita şi Lapworth (1982) au cercetat diferenţele dintre reacţiile grupurilor şi reacţiile indivizilor în situaţii de interdependenţă de tipul dilemei prizonierului. Ei au fost preocupaţi, de fapt, de felul în care cooperarea este influenţată de mărimea grupului. Dar testând ipoteza potrivit căreia amplificarea cooperării se poate obţine prin reducerea numărului de unităţi de decizie din grup, deci prin împărţirea grupului în mai multe subgrupuri, au constatat o competiţie intergrupuri mai accentuată decât cea interpersonală.

148 • Psihologie şi societateExperimentul realizat de McCallum şi colaboratorii săi (1985), care a

profitat de sugestiile lui Komorita şi Lapworth, a fost cel ce a anunţat conceptul de efect de discontinuitate. Relaţiile interpersonale au fost comparate cu cele intergrupuri într-un joc de tipul dilemei prizonierului. Participanţii, indivizi sau diade, erau invitaţi la început în încăperi separate şi erau familiarizaţi cu regulile jocului şi cu o anumită matrice, ce avea să se aplice în încercarea ce urma. Indivizii sau reprezentanţii fiecărei diade se întâlneau apoi, pe teren neutru, ca să discute despre acţiunile posibile. întorşi în camerele lor, subiecţii luau decizia finală. In cazul diadelor, decizia aparţinea ambilor membri. Fiecare participant, individ sau grup, aducea decizia la cunoştinţa experimentatorului, iar acesta făcea publice alegerile, anunţând sumele atribuite participanţilor. Acest exerciţiu se repeta de zece ori la rând. Autorii au remarcat alegerile mult mai puţin cooperative ale grupurilor în comparaţie cu cele ale indivizilor. Genul acesta de experiment a fost reluat, variindu-se diverşi factori. De pildă, în articolul publicat de Schopler şi colaboratorii săi (1991), există diferenţe de putere între grupurile participante. într-unui din experimentele raportate de Insko et al. (1987), contactul intergrupuri nu se mai petrece la nivel de reprezentanţi: la discuţia tuturor participanţilor pe teren neutru iau parte toţi membrii fiecărui grup. în acest din urmă caz, grupurile sunt mai cooperative atunci când se întâlnesc ca atare, decât atunci când se întâlnesc prin reprezentanţi. Rezultatul confirmă ideea că relaţiile interindividuale faţă-în-faţă sunt caracterizate de dorinţa de cooperare. Insko şi colegii lui au explicat faptul acesta prin existenţa unei scheme cognitive referitoare la politeţea şi respectul reciproc din relaţiile interpersonale. Mai adăgăm, la aceste exemple, un studiu ce atestând într-o manieră diferită efectul de discontinuitate: Insko et al. (1990) au cerut subiecţilor să discute în grupuri despre neîncredere,


apoi au constatat că într-un joc experimental de felul celui descris, aceste grupuri fac alegeri non-cooperative.Alegerile indivizilor care au primit sarcina de a-şi evoca ideea de neîncredere nu au iost aiectate într-o asemenea măsura.

în privinţa cauzelor efectului de discontinuitate, aceşti cercetători au avansat două ipoteze fundamentale. Prima, infirmată în studiul lui Insko et al. (1987), a fost numită ipoteza raţionalizărilor altruiste. Ea susţinea, în esenţă, că în contextul intergrupuri, indivizii îşi pot raţionaliza spiritul de competiţie şi agresivitatea faţă de out-group, punându-le pe seama dorinţei de a fi de folos celorlalţi membri ai grupului: dacă mă angajez în competiţie cu membrii out-group-ului mai curând decât să cooperez cu ei, o fac de dragul celor din grupul meu. Autorii recunosc faptul că această explicaţie a fost influenţată de conceptul de ambiguitate atribuţională, făurit de Snyder, Kleck, Strenta şi Mentzer (1979). Cu ajutorul acestui concept au fost desluşite, de pildă, dinamicile complexe din situaţiile de curtare (courtship): în general, un bărbat nu face propuneri unei femei, decât dacă s-a asigurat că acţiunea sa poate fi pusă şi pe seama altor cauze decât dorinţa sexuală; atribuirile nesigure ale femeii, în cazul unui refuz, reduc riscurile deteriorării grave a stimei de sine a bărbatului (Bernstein, Stephenson, Snyder şi Wicklund, 1978).

Dacă explicaţia raţionalizărilor altruiste, deşi atât de interesantă, a fost refutată, ipoteza schemei de grup este aceea pe care o menţin şi astăzi Schopler, Insko şi colaboratorii lor. Potrivit acesteia, în contextul intergrupuri se activează o schemă cognitivă, "un set de credinţe", asupra cooperării intragrup şi asupra neîncrederii şi competiţiei dintre propriul grup şi alte grupuri. Oamenii au scheme etnocentrice despre grupul căruia îi aparţin şi despre out-group-uri. Acestea creează expectanţe despre agresivitatea şi lipsa de loialitate a celorlalte grupuri. în situaţiile de


interdependenţă a rezultatelor, cum sunt dilemele sociale, astfel de aşteptări îi fac pe indivizi să se teamă că ceilalţi vor lua decizii non-cooperative. Desigur, ipoteza schemei de grup este apropiată de teoria identităţii sociale (Tajfel şi Turner, 1979).

Putem explica deciziile non-cooperative ale grupului pe baza schemei de grup şi a fricii de concurenţa şi agresivitatea celorlaţi în situaţiile în care out-group-ul se comportă realmente non-cooperativ. Dar dacă membrii out-group-ului infirmă generalitatea acestei scheme şi se arată cooperativi? Va mai apărea efectul de discontinuitate? Autorii pe care i-am citat au demonstratat că apare. De data aceasta, susţin ei, mecanismul psihologic al discontinuităţii nu mai are la bază frica, ci interesele personale ale membrilor, cărora in-group-ul le oferă suport social. Indivizii aflaţi în grup iau decizii de non-cooperare în faţa unui out-group cooperativ pentru că, în grup, bucurându-se de acordul celorlaţi membri, pot transgresa mai uşor normele de egalitate şi reciprocitate: grupul funcţionează ca un mediu ce stimulează urmărirea interesului personal în dauna membrilor out-group-ului.

6. Motivaţii în dilemele sociale: eficienţă de sine, încredere şi identitate socială

Multe dileme sociale, ce se înfăţişează ca probleme globale, la scară naţională sau chiar planetară, îl copleşesc po individ. Confruntat cu dependenţa strânsă de ceilalţi şi cu indiferenţa, mai mult sau mai puţin aparentă a acestora, individul poate să ajungă să încerce un sentiment de neputinţă. Efortul lui îi pare inutil şi insignifiant şi se va întreba dacă, într-adevăr, contribuţia lui are vreo importanţă, dacă nu cumva comunitatea se poate dispensa de ea fără să simtă? Norbert Kerr (1996) a iniţiat un ambiţios program de


cercetare, urmărind să explice tocmai impactul acestui sentiment de lipsă de eficienţă asupra participării indivizilor în dilemele sociale.

Kerr a făcut apel la concepţia lui Bandura (1986) asupra eficienţei de sine (self-efficacy) şi a încercat să o aplice în domeniul cooperării în situaţiile de interdependenţă. Indivizii prinşi în dileme sociale nu au îndoieli asupra capacităţii lor de a coopera, dar se îndoiesc de impactul conduitei lor de cooperare asupra performanţei grupului. "Definesc eficienţa de sine în dilemele sociale, scrie psihologul social american, ca o judecată asupra gradului în care comportamentul cooperativ al unui individ va creşte şansele grupului de a ajunge la un rezultat colectiv dorit" (Kerr, 1996, p. 211-212). Demersul lui Kerr are în vedere, aşadar, percepţiile individului asupra controlului pe care-1 poate exercita asupra rezolvării dilemei sociale. Din acest punct de vedere, el a arătat că cercetările asupra contribuţiei membrilor caracterizaţi de abundenţa de resurse la bunul public pot fi înţelese ca cercetări asupra eficienţei de sine -"bogaţilor" le vine mai uşor să contribuie decât celor lipsiţi de resurse. Succesele trecute ale grupului în sarcină pot marca eficienţa personală percepută a membrilor. Bandura (1986) a sugerat o relaţie de proporţionalitate directă între performanţele trecute înalte şi eficienţa de sine. De altminteri, el a susţinut mereu că sentimentul de eficienţă personală nu se obţine în primul rând prin auto-persuasiune sau prin încurajările celorlaţi, ci prin fixarea unor sarcini realiste şi prin îndeplinirea lor.

Kaufman şi Kerr (1993) au încercat să arate că tocmai conceperea dilemelor sociale ca probleme globale (la o seară foarte mare) descurajează iniţiativele cooperative ale individului. Dacă oamenii şi-ar propune să rezolve aceste probleme treptat, şi nu deodată, dacă şi-ar focaliza atenţia la început asupra unei părţi a dilemei şi nu asupra întregei

152 • Psihologie şi societatedileme, nu numai că ar fi eficienţi, dar ar căpăta şi covingerea că sunt aşa. Cei doi autori au organizat un experiment, folosind un joc cu mai multe stadii. întrucât de succesul în fiecare stadiu al dilemei depindea rezolvarea ei ca atare, subiecţii au fost nevoiţi să-şi centreze atenţia pe câştigurile mici înainte de a năzui la câştigul mare, dat de rezolvarea întregii probleme. Totuşi, ipoteza aceasta a focalizării perceptuale asupra stadiilor nu s-a verificat în felul în care se aşteptau autorii: numai prezentarea întregii probleme a stimulat cooperarea, nu şi focalizarea atenţiei asupra câştigului imediat. Kaufman şi Kerr au pus acest rezultat pe seama specificităţii sarcinii folosite, dar au recunoscut încurcătura, admiţând că experimentul lor nu permite nici o concluzie fermă. In orice caz, studiul pare să infirme ipoteza larg acceptată a corelaţiei pozitive dintre eficienţa de sine şicooperare.

In cadrul programului său de cercetare, Kerr a examinat şi strategia folosită uneori de indivizi de a-şi diminua eficienţa percepută tocmai pentru a nu coopera în dilemele sociale. Non-cooperarea în aceste situaţii de interdependenţă este un comportament anti-normativ, în sensul că ea contrazice norme sociale ca norma de reciprocitate sau norma de responsabilitate. Ca urmare, este foarte probabil că individul non-cooperant trăieşte o stare de disonanţă cognitivă. Pentru a instaura consonanţa, el poate să se convingă pe sine că eficienţa conduitei lui cooperative este oricum foarte redusă. Astfel, eficienţa percepută nu este folosită numai pentru a estima impactul propriei decizii asupra performanţei colective, dar poate fi pusă, potrivit raţionamentului de mai sus şi a demonstraţiilor empirice ale autorului american pe care nu le mai redăm, în slujba justificării refuzului de a coopera.

Yamagishi (1986) a propus una din cele mai interesante distincţii din câmpul teoretic al dilemelor sociale:


distincţia dintre cooperarea elementară şi cooperarea instrumentală. Primul tip de cooperare se referă la actele cooperative propriu-zise ale.membrilor grupului (de exemplu, a-şi reprima tendinţa de a trimite o vită în plus pe pajiştea comunităţii sau de a rupe pagini dintr-o carte împrumutată de la biblioteca publică). Cel de-al doilea termen, cooperarea instrumentală, conceptualizează situaţiile în care membrii nu mai cooperează în mod direct pentru realizarea scopului de grup, dar cooperează pentru a produce o schimbare stucturală în grup, care să faciliteze cooperarea; de exemplu, instituirea de pedepse pentru non-cooperatori sau instaurarea unei autorităţi. Distincţia aceasta 1-a ajutat pe Yamagishi să descopere câteva aspecte interesante ale dilemelor sociale. El a pus în evidenţă o relaţie între mărimea grupului şi cele două genuri de cooperare: cu cât grupul este mai mic, cu atât cooperarea elementară este mai probabilă; în grupurile mari, indivizii cu intenţii de cooperare au tendinţa de a se angaja în cooperarea intrumentală. A relevat, de asemenea, o relaţie între încrederea în ceilalţi (pentru acest autor, un element esenţial în situaţiile dilematice) şi cooperarea instrumentală: cei ce nu au încredere în partenerii lor se angajează într-o măsură mai mare decât cei ce au încredere în cooperare instrumentală (Yamagishi, 1986a). Rutte şi Wilke (1992) au completat şi corectat oarecum concepţia lui Yamagishi, demonstrând că indivizii cooperativi aleg cooperarea instrumentală înainte de a abandona sau de a deveni ei înşişi non-cooperativi ca urmare a comportamentului non-cooperativ al partenerilor lor. "Pentru subiecţii cu scopuri cooperative, remarcă cei doi psihologi sociali, cooperarea instrumentală apare ca o a doua şansă pentru a garanta cooperarea membrilor grupului care nu sunt orientaţi spre cooperare" (Rutte şi Wilke, 1992, p. 302).

Un determinant important al cooperării ar putea fi identitatea socială comună. Bias-ul in-group, tendinţa de a


favoriza membrii propriului grup nu poate rămâne fără urmări în situaţiile de interdependenţă care sunt dilemele sociale. Marilynn Brewer, care a lucrat în domeniul relaţiilor dintre grupuri, a încercat să arate că individul este dispus să acţioneze în slujba binelui colectiv atunci când identitatea lui socială devine salientă. Kramer şi Brewer (1984) au variat acest parametru (au făcut în aşa fel încât subiecţii şi-au centrat atenţia fie pe identitatea personală, fie pe identitatea dată de subgrup, fie pe identitatea colectivă, dată de grupul prins în dilema socială) şi au constatat că indivizii s-au arătat mai cooperativi atunci când s-au auto-categorizat la nivelul grupului mare. Fără îndoială, procesul de auto-categorizare într-un anumit grup facilitează percepţia similarităţilor dintre subiect şi ceilalţi membri. Kramer (1989) a folosit drept subiecţi studenţi de la Stanford, din anul 1 şi masteranzi. într-una din condiţii, instrucţiunile experimentale scoteau în evidenţă identitatea socială comună, în cealaltă diferenţele dintre grupuri. Autorul a observat niveluri mai înalte ale cooperării şi încrederii în condiţia de identitate comună. Conştiinţa apartenenţei la acelaşi grup îi determină pe indivizi să răspundă în manieră prosocială în dilemele sociale. Identificarea socială tinde să anuleze distincţia dintre interesele personale şi cele colective.

7. Factorii cooperării

a. Diferenţele individualeîntr-un fel, cu dilemele sociale ne aflăm în domeniul

motivaţiei sociale, mai precis al competiţiei şi cooperării. De aceea, regăsim aici diferenţele individuale stabilite din unghiul de vedere al motivaţiei sociale. Astfel, indivizii pot fi individualişti (cei ce ignoră rezultatele celorlalţi;


comportamentul lor este guvernat în întregime de interesul personal); cooperativi (cei ce iau în consideraţie în egală măsură interesele proprii şi pe cele colective; pentru ei este important să reuşească odată cu ceilalţi); competitori (cei al căror scop este să maximizeze diferenţa dintre rezultatele lor şi ale celorlalţi) şi altruişti (cei, puţini, interesaţi mai mult de binele altora decât de al lor). Messick şi McClintock (1968) au fost printre cei dintâi care au demonstrat aceste diferenţe individuale în orientările către valorile sociale. Nu există nici o îndoială că astfel de motivaţii marchează comportamentele în dilemele sociale. Un individ orientat spre competiţie are aşteptări diferite în legătură cu comportamentul celorlalţi şi îl interpretează altfel decât unul orientat spre cooperare. Baron, Kerr şi Miller (1992), care au abordat, de asemenea, problema diferenţelor individuale în situaţiile de dilemă socială, remarcă: "Unii nu vor trişa niciodată, chiar dacă le-ar fi uşor să o facă, şi vor continua să coopereze în condiţiile în care alţi membri ai grupului trişează" (Baron, Kerr şi Miller, 1992, p. 117).

Una din trăsăturile care par să deosebească pe un individ cooperant de unul non-cooperant o constituie încrederea. Indivizii diferă mult după credinţele pe are le au cu privire la onestitatea celorlalţi şi la riscul de a avea încredere în ei (Yamagishi, 1988). Astfel de diferenţe individuale sunt legate nu numai de comportamentul cooperativ în dilemele sociale, dar şi de soluţiile pe care ei le oferă pentru aceste situaţii. Cei neîncrezători în bunele intenţii ale semenilor lor se pronunţă mai hotărît în favoarea unui sistem de sancţiuni pentru actele de non-cooperare.

Indivizii recunosc uşor că, într-o astfel de situaţie, cooperarea este o alegere mai bună decât non-cooperarea, dar au convingerea că este riscant să cooperezi dacă ştii că nu poţi conta pe restul grupului. încrederea apare în decursul interacţiunii: cu cât indivizii au interacţionat mai mult timp,

156 • Psihologie şi societatecu atât încrederea reciprocă poate fi mai mare. Există însă şi o încredere depersonalizată: unii indivizi au credinţa că, în general, pe ceilalţi se poate conta că vor coopera. Evident, în dilemele sociale astfel de indivizi sunt dispuşi să coopereze necondiţionat, iar cei ce obţin scoruri slabe la o scară ce măsoară gradul de încredere socială au tendinţa de a trişa în exces, pentru a se asigura că nu vor fi păcăliţi de ceilalţi.

b. ComunicareaCercetările din domeniul dilemelor sociale atestă faptul că, în

cele mai multe cazuri, comunicarea stimulează cooperarea (vezi, de pildă, Brechner, 1977; Jerdee şi Rosen, 1974). Dawes, McTavish şi Shaklee (1977) au încercat, de asemenea, să descrie efectele diferitelor aspecte ale comunicării. Socotim că merită să descriem succint jocul experimental folosit de ei. în acest joc, alegerea cooperativă duce la câştigarea de către individ a sumei de 2,50 dolari, fără să se creeze vreun avantaj celorlaţi participanţi. Pe de altă parte, alegerea non-cooperativă atribuie automat subiectului un profit de 12 dolari, dar, simultan produce o pierdere de 1,50 dolari fiecărui membru al grupului, inclusiv celui care a făcut alegerea. Grupurile experimentale cuprindeau câte opt membri, încât non-cooperarea generală producea un profit nul (8 x 1,5 = 12). Dawes şi colegii săi au folosit patru condiţii de comunicare: non-comunicare (participanţilor li se intrezice să comunice între ei); comunicare irelevantă (participanţilor li se cerea să discute despre numărul locuitorilor oraşului Eugene din Oregon cu un anumit nivel al veniturilor anuale), comunicare relevantă (participanţii discutau soluţiile dilemei în care se aflau) şi comunicare relevantă conjugată cu o declaraţie asupra intenţiilor. Comunicarea s-a dovedit eficientă în stimularea cooperării. numai atunci când s-a discutat despre dilemă. Simplul contact cu ceilalţi (în condiţia de comunicare irelevantă) nu are efect asupra conduitei

Dilemele sociale « 157

cooperative. Actele de comunicare faţă în faţă în legătură cu dilema prezintă trei avantaje: subiecţii ajung să se cunoască unii pe alţii (are loc o umanizare, spun autorii), subiecţii schimbă informaţii despre dilemă şi despre felul cum se raportează la ea; în fine, ei au prilejul să se angajeze faţă de ceilalţi că vor coopera şi să-i audă pe ceilalţi făcând aceeaşi promisiune. Acesta din urmă pare să fie cel mai important avantaj al comunicării în dilemele sociale. Există studii experimentale care au demonstrat că promisiunile făcute în timpul discuţiilor de grup se materializează într-un nivel înalt al cooperării.

în studiul lor, Bouas şi Komorita (1996) ajung şi ei la concluzia că discutarea dilemei în condiţii faţă-în-faţă înainte de a se lua deciziile contribuie în mod semnificativ la extinderea cooperării. Ei analizează două explicaţii posibile pentru efectele comunicării: identitatea de grup şi consensul perceput. Prima dintre aceste explicaţii afirmă că orice manipulare care face salientă identitatea de grup induce cooperare. A doua nu contestă ideea că discuţia angajată între membri pe o temă interesând întregul grup face salientă identitatea de grup, dar susţine că singură conştiinţa identităţii nu determină cooperarea; este necesar, în plus, ca membrii să perceapă consensul stabilit între ei în legătură cu reacţia în faţa dilemei. Rezultatele propriului experiment le îngăduie autorilor să declare că factorul critic în efectele discuţiei de grup este perceperea consensului. Ei găsesc, de pildă, că indivizii care cooperează percep un consens de grup mai solid decât cei ce nu cooperează.

c. Expectanţele cu privire la cooperarea celorlalţiîn dilemele care implică bunuri publice, individul îşiface griji că şi-ar putea risipi eforturile sau resursele aducândcontribuţii la constitirea bunului public (Rapoport, 1987).Această motivaţie a primit şi numele de "efectul fraierului"


("sucker effect"): persoana se teme că este singura care contribuie, lăsându-se exploatată de ceilalţi, care vor profita de intenţiile ei de cooperare. La fel, în dilemele resurselor, persoana poate să creadă că este singura care se abţine să exploateze intens resursa comună, în vreme ce ceilalţi fac totul să obţină beneficii cât mai mari. "Sucker effect" scoate în evidenţă rolul expectanţelor în dilemele sociale. în măsura în care individul se aşteaptă ca ceilalţi să nu coopereze, va considera inutil să coopereze el însuşi - arpierde astfel fără rost resurse proprii.

Foarte multe studii au demonstrat corelaţia puternică dintre expectanţele cu privire la cooperarea celorlalţi şi propria cooperare. Pruitt şi Kimmel (1977) au susţinut şi ei că această relaţie este absolut elemenatră în jocurile experimentale de tipul dilemei prizonierului cu n participanţi. Ei au propus teoria scopuri-expectanţe, arătând că actele de cooperare nu se produc decât atunci când individul îşi fixează scopul de a duce o contribuţie activă la performanţa grupului şi când el se aşteaptă ca ceilalţi să coopereze la rândullor. Implicarea individului nu are loc atunci când numai una din aceste condiţii este prezentă: de pildă, el nu va coopera, chir dacă şi-a propus lucrul acesta, dacă înţelege că celălalt va adopta conduita de competiţie.

Messe şi Sivacek (1979) au examinat rolul expectaţelor în jocurile cu motive mixte, plecând de la ideea că indivizii fac atribuiri cu privire la comportamentele altora pe baza propriului comportament. Dar expectanţele asupra comportamentului celorlalţi ar putea fi construite de individ pentru a-şi scuza, în faţa propriei persoane, comportamentul de non-cooperare. Messe şi Sivacek au confruntat această ipoteză cu ipoteza "falsului consens" - indivizii care au tendinţa să atribuie celorlalţi un comportament similar cu al lor, se aşteaptă, deci, ca ceilalţi să se comporte ca şi ei. Raţionamentul celor doi psihologi a fost simplu: dacă ipoteza


auto-justificării este adevărată, subiecţii vor atribui acelaşi comportament partenerului de joc, dar nu şi altor indivizi de care nu sunt legaţi prin interdependenţă; pe de altă parte, teoria falsului consens ar presupune ca indivizii să se aştepte ca atât partenerii de joc, cât şi alţii care nu le sunt parteneri să manifeste un comportament identic cu al lor. Experimentul raportat în articolul pe care-1 rezumăm a stabilit că ambele ipoteze au o susţinere empirircă. Aşadar, este adevărat că indivizii raţionalizează propriile decizii cooperative sau non-cooperative, construindu-şi expectanţe de cooperare sau de non-cooperare, dar este la fel de adevărat că ei presupun un consens social cu privire la comportamentul lor în astfel de situaţii.

d. Structura de costuri-beneficiiPropietăţile formale ale dilemei sunt esenţiale în declanşarea

comportamentelor cooperative sau non-cooperative. Este mai probabil ca indivizii să acţioneze în interesul comun atunci când costurile pe care le suportă făcând aceasta sunt reduse ori când beneficiile care se întrevăd sunt foarte mari.

Desigur, oamenii nu reacţionează ca nişte roboţi la matricea de costuri-beneficii a dilemei. Are loc, adesea, o interacţiune între această matrice şi personalitatea participanţilor. Kelley şi Thibaut (1978, apud Liebrand, Messick şi Wilke, 1992) au explorat această interacţine, arătând că oamenii transformă structura de costuri şi beneficii a dilemei într-o "structură efectivă", în conformitate cu atitudinile lor faţă de rezultatele proprii şi de rezultatele celorlalţi. Mai precis, aceeaşi structură obiectivă a dilemei va fi percepută diferit de un subiect individualist, de unul cooperator şi de altul competitiv. De pildă, indivizii care acordă o atenţie egală propriilor rezultate şi rezultatelor celorlalţi transformă structura obiectivă într-una în care

160 • Psihologie şi societatepredomină cooperarea. "Procesele transformaţionale" par să fie variabile foarte importante în dilemele sociale.

e. Mărimea grupuluiDilemele sociale sunt mult mai greu de rezolvat atunci când

este vorba de comunităţi mari decât atunci când sunt implicate comunităţi restrânse sau grupuri mici - iată una din concluziile facile ale cercetărilor. Cooperarea apare cu mult mai mare probabilitate în grupurile mici decât în cele mari. Hamburger, Guyer şi Fox (1975) au construit o explicaţie bazată pe procesul de deindividualizare. într-adevăr, deindividualizarea este nv , accentuată în grupurile . mari şi determină, în general, comportamente anti-normative - în dilemele sociale, prin urmare, s-ar putea afla la baza non-

cooperării.S-a demonstrat, de exemplu, că uşurinţa identificării

individului cu grupul mic constituie un factor important îndilemele sociale. Sentimentul apartenenţei se află la bazacomportamentului cooperativ. Cu cât indivizii simt mai multcă fac parte din grup, cu atât ei disting mai puţin întreinteresul personal şi cel de grup. Folosind un joc de laborator,Bonacich (1972) a manipulat gravitatea dilemei, făcând caîntre interesele individuale şi cele colective conflictul să fiefoarte ascuţit ori, dimpotrivă, foarte slab. Ipoteza lui a fost cănormele de grup şi coeziunea grupului sunt mecanisme pecare grupul le foloseşte pentru a stimula cooperarea încontextele dilematice. El a demonstrat că adâncirea dilemeiduce la legături de prietenie mai puternice în grup şi latentativele membrilor de a-1 defini pe non-cooperativ caimoral. într-un alt studiu (Bonacich, 1976), acelaşi autor aarătat că grupurile angajate într-un joc de tipul dilemeiprizonierului care nu pot identifica non-cooperatorii sunt maicoezive şi dezvoltă norme mai aspre împotriva refuzului de acoopera decât grupurile în care non-cooperatorii pot fi


identificaţi. Evident, aceste demonstraţii sunt valabile numai pentru grupurile mici.

în legătură cu mărimea grupului în dilemele sociale, Baron, Kerr şi Miller (1992) pleacă de la premisa că grupurile se conduc după trei feluri de norme: reguli formale, norme informale şi norme generale (de exemplu, norma de reciprocitate). Pentru ca o normă să guverneze în mod real, se cere ca încălcarea ei să poată fi detectată şi ca sancţiunile să fie vizibile pentru toţi membrii grupului. Autorii conchid că reducerea mărimii grupului favorizează acţiunea normelor informale, care sunt cele mai influente.

în dilemele sociale, grupurile mari încurajează sentimentul de neputinţă al individului orientat spre cooperare. în ceea ce priveşte plata impozitelor, de exemplu, acesta este dispus să evite catastrofa neplăţii generalizate, însă simte că achitarea impozitelor de către el are un impact minim la scară naţională. Dimpotrivă, grupurile mici îi dau posibilitatea individului să discearnă mai uşor propria contribuţie de cea a altora, stimulându-i tendinţele cooperative.

Există, totuşi, cercetări experimentale riguroase care demonstrează că grupurile mici nu sunt neapărat mai eficiente decât cele mari. In studiulprobleme, Kerr (1989) a vorbit de iluzia eficienţei în grupurile mici, şi a explicat-o prin euristicile din judecata socială. Oamenii au tendinţa de a generaliza experienţa acumulată în grupuri de mărimi diferite, fără a verifica aceste generalizări. Din punct de vedere practic, această iluzie nu poate fi decât benefică. Kerr caută soluţii pentru combaterea iluziei de ineficientă în grupurile mari. Singura lui sugestie este de a transforma, acolo unde este cu putinţă, dilemele din grupurile mari în dileme implicând grupuri mici. Evaziunea fiscală, de exemplu, ar putea fi abordată astfel (soluţia bugetelor locale),


Orbell şi Dawes (1981) ne confirmă concluziile în această privinţă. Ei fac, ca şi Kerr, distincţia între maniera de rezolvare a dilemelor pe cale legală - prin intermediul sistemului legal, deci al statului - şi rezolvarea cu ajutorul sistemelor normative (grupurile mici). Intervenţia legii este de neocolit în multe dileme sociale. Autorii admit în parte eficienţa legii, dar observă că acţiunea ei se bazează pe ; puterea coercitivă. Sub presiunea sistemului legal, indivizii ; vor accepta, probabil, să contribuie la atingerea scopului colectiv, dar există posibilitatea ca atitudinile lor latente să fie diferite de conduita manifestă. "Societatea şi-a rezolvat problemele fundamentale prin schimbări organizationalc, şi -nu prin schimbarea indivizilor", notează autorii (Orbell şi Dawes, 1981, p. 49).

Soluţia lor, asemănătoare celei propuse de Baron, Kerr şi Miller (1992), favorizează - deşi într-o manieră mai reţinută - sistemele normative. Acestea implică şi ele reguli I specificând comportamentele corecte şi pe cele incorecte. Ca şi i sistemul legal, sistemele normative ale diferitelor grupuri mobilizează recompense şi pedepse. în aceste condiţii, Orbell ; şi Dawes se întreabă dacă statul, fiind o condiţie suficientă a rezolvării dilemelor, este şi una necesară. Sistemele legale asociate statului aplică recompense şi pedepse (mai cu seamă ; pedepse) într-un mod centralizat şi folosind specialişti plătiţi de comunitate. Autorii americani fac o observaţie deosebit de pertinentă: multe state au legi explicite care interzic pedepsirea clevianţilor de altcineva decât autorităţile abilitate 1 Acest lucru face imposibilă o reacţie viguroasă a membrilor | grupurilor informale - de pildă, în evaziunea fiscală. în plus, 1 reprezentanţii statului ajung uneori să folosească puterea ce le este încredinţată în folos personal şi în dezavantajul comunităţii. în multe cazuri, controlul statului poate fi înlocuit cu cel al grupului. Exemplul folosit de autori pentru a ilustra descentralizarea sistemelor normative este copiatul la


examene: "Unele universităţi încredinţează sarcina de acombate copiatul (care este văzut ca un rău colectiv)specialiştilor, aşadar membrilor colegiului profesoral, în timpce altele lasă această sarcină în seama studenţilor " (Orbell şi rw,mo IQ«I r, Km

Totuşi, cei doi psihologi americani păstrează o atitudine rezervată faţă de eficienţa normelor de grup în dilemele sociale. Ei sugerează că în ceea ce priveşte intervenţia membrilor grupului şi pledoaria lor pentru cooperare, am avea de-a face cu ... o dilemă într-o dilemă, într-adevăr, rezolvarea dilemei sociale, oricare ar fi ea, să spunem situaţia descrisă de Hardin, cu ajutorul nomelor grupului informai presupune ca membrul particular să-şi asume rolul celui care aplică recompense şi pedepse. Or, aici intervine încă o dată logica dilemei sociale. Chiar dacă toată lumea acceptă necesitatea unui anumit tip de comportament pentru binele comunităţii, chiar dacă toată lumea recunoaşte utilitatea recompenselor şi pedepselor, vor fi totuşi puţini indivizii ce vor atrage atenţia celui ce refuză să coopereze că greşeşte. Majoritatea indivizilor vor prefera ca ceilalţi să o facă sau se vor teme să-şi asume această sarcină în condiţiile în care nimeni nu şi-o asumă.

8. Rezolvarea dilemelor sociale prin schimbări structurale

Schimbările structurale sunt cele care modifică natura dilemei. Dacă soluţiile individuale depind de iniţiativele personale şi de modificarea independentă a comportmentului individual, soluţiile structurale implică eforturile coordonate ale grupului în vederea schimbării patternului de recompense sau a structurii de luare a deciziei (Samuelson şi Messick, 1986) De pildă, instalarea apometrelor în apartamente este o

164 • Psihologie şi societate soluţie structurală la dilema consumului de apă casnică -această intervenţie transformă radical patternul stimulilor în raport cu situaţia în care întregul imobil plăteşte o factură unică. Studiile americane au arătat încă din anii '60 că măsurarea consumului de apă aduce economii de 35%. şi creşterea costului apei ar fi o soluţie structurală în dilemaconsumului de apă.

In domeniul bunurilor publice, a-i obliga pe toţi angajaţii să se afilieze la sindicat este o soluţie structurală pentru dilema sindicalistului - în felul acesta, cei ce nu se alătură sindicatului nu se mai pot bucura nemeritat de drepturile sociale şi salariale obţinute de sindicat. în Statele Unite, multe sindicate condiţionează însăşi încadrarea de afliliere. De asemenea, în multe şcoli americane, profesorii neafiliaţi sindicatului plătesc o taxă de neafiliere (Messick şi Brewer, 1983).

a. Schimbarea structurii de costuri-beneficii însăşi definiţia soluţiilor structurale se referă la această manieră de intervenţie. Există două căi sigure de a influenţa cooperarea în situaţiile de dilemă socială: a micşora beneficiile pe care indivizii le obţin de pe urma noncooperării şi a creşte beneficiile de pe urma cooperării (Kelley şi Grzelak, 1972). Această influenţă se poate exercita facil pe cale formală. De pildă, grupul sau o autoritate cu putere de a edicta norme valabile în grup pot decide sancţiuni negative pentru non-cooperare, mărind astfel costurile acesteia.

b. Privatizareaîn dilema expusă de Hardin (1968) o soluţie simplă este

împărţirea păşunii în loturi personale, delimitate de garduri. în acest caz, dacă ţăranii nu ştiu să-şi exploateze loturile, vor suferi fiecare în parte consecinţele. Fiecare va fi


motivat, de aceea, să utilizeze resursa pe care o posedă în mod responsabil.

Ideea aceasta, a administrării superioare a resursei individuale a fost testată de Messick şi McCUeland (1983). Autorii au folosit o sarcină de management al resursei-şi au probat că indivizii menţin mai uşor şi mai eficient o resursă care se regenerează decât grupurile. Aşadar, transformarea resurselor deţinute în comun în resurse private reprezintă o soluţie viabilă în dilemele sociale. Din păcate, multe resurse deţinute în comun nu se pot diviza pentru a se atribui indivizilor părţi spre folosinţă privată.

c. Reducerea mărimii grupuluiCu cît grupul celor implicaţi într-o dilemă socială este mai

mare, cu atît ea este mai dificil de rezolvat. în fond, privatizarea înseamnă reducerea grupului participanţilor la un singur membru. Multe experimente au arătat că tendinţa membrilor de a-şi controla egoismul şi tendinţa spre cooperare cresc odată cu diminuarea taliei grupului.

d. Stabilirea unei autorităţi supraordonateîn câmpul teoretic al dilemelor sociale, o literatură imensă

este consacrată felului în care pot funcţiona structurile de autoritate instituite pentru a regla accesul la resursele comune restrânse. S-au studiat, de exemplu, alegerea şi instalarea autorităţilor supraordonate, crearea legăturilor între comunitate şi autoritate, instituirea şi menţinerea sistemului de sancţiuni.

David Messick şi colaboratorii săi (1983) au realizat un studiu complex pentru a stabili condiţiile în care indivizii renunţă de bună voie la accesul liber la resursa comună în favoarea unei autorităţi. Experimentul lor a inclus o sarcină de administrare a resurselor, identică celei folosite în multe studii anterioare. Grupul de subiecţi are acces la un fond


comun de resurse. Fiecărui subiect i se permite să ia unnumăr de puncte din propietatea colectivă. După fiecareîncercare, fondul comun este împrospătat, încât subiecţii îl potfolosi la următoarea "recoltă". în experimentul de faţă, rata deîmprospătare reprezintă 10% din volumul total al fonduluicomun. Autorii au furnizat subiecţilor un feed-back fals cuprivire la numărul de puncte luate de ceilalţi membri aigrupului de-a lungul câtorva încercări: unii subiecţi au fostfăcuţi să creadă că resursa comună a fost suprasolicitată, alţiică a fost sub utilizată şi, în sfârşit, alţii că fost folosită în modoptim. La un moment dat, experimentatorii au declaratîncheiată prima sesiune a experimentului şi au cerutsubiecţilor să completeze un chestionar. Aceştia au aflat, deasemenea, că urma o a doua sesiune de încercări şi că ei înşişipot hotăra cum se va desfăşura aceasta: aprovizionareaindividuală liberă poate continua sau subiecţii pot decideabandonarea acestei proceduri şi instituirea alteia, în carerolul principal i-ar reveni unui lider. Cel ales să conducăactivităţile comune ar avea sarcina să ia, la fiecare încercare,un număr de puncte pentru întregul grup şi să împartăfiecărui membru ce i se cuvine din acestea. Votul subiecţilorîn favoarea sau împotriva autorităţii a constituit variabiladependentă principală a studiului.

Subiecţii confruntaţi cu situaţia de subutilizare a resurseri comune, ca şi cei din situaţia de exploatare optimă a acesteia au considerat că autoritatea este inutilă. Dimpotrivă, contextul în care s-a produs o suprautilizare a fondului comun i-a determinat pe subiecţi să apeleze la soluţia liderului. Autorii fac următoarea remarcă: "Cele două forme de utilizare inadecvată, suprautilizarea şi subutilizarea, nu au consecinţe echivalente asupra dorinţei subiecţilor de a pune capăt liberului acces" (Messick et al., 1983, p. 306). într-adevăr, dacă subutilizarea nu anunţă nicidecum epuizarea resursei, suprautilizarea poate duce oricând la acest deznodământ.


Este semnificativ faptul că subiecţii fie se votează pe ei înşişi, fie aleg drept lider un membru al grupului care a adunat un număr mediu de puncte. Ei sunt conştienţi că perpetuarea resursei comune depinde de evitarea exceselor individuale. In experimentul lui Messick şi al colegilor săi, participanţii conced la instituirea autorităţii numai când se tem că accesul tuturor ar duce la dispariţia fondului comun.

Multe studii insistă asupra ideii de legitimitate a autorităţii. Legitimitatea se referă la credinţa membrilor comunităţii că autoritatea este cea mai potrivită instanţă de decizie într-o anumită problemă. Tyler şi Degoey (1995) disting trei aspecte ale legitimităţii: 1. încrederea membrilor în autoritate (convingerea lor intimă că autoritatea este onestă şi competentă); 2. voinţa indivizilor de a accepta deciziile autorităţii; 3. sentimentul de obligaţie pe care-1 resimt indivizii de a respecta regulile edictate de autoritate. Studiind o situaţie în care s-a impus restrângerea consumului de apă menajeră, aceeaşi autori au arătat că onestitatea procedurilor de luare a deciziilor folosite de autoritate îi asigură acesteia un impact considerabil. în acelaşi timp, susţin cei doi psihologi sociali, o autoritate democratică nu se poate impune şi nu poate avea eficienţă decât într-o comunitate în care procesele de identificare sunt intense.

Natura socială a deciziilor în dilemele sociale este foarte limpede: actele fiecărui individ influenţează bunăstarea celorlalţi. Cercetările din domeniul dilemelor sociale s-au concentrat asupra situaţiilor în care indivizii se comportă mai curând egocentric (din acest punct de vedere, psihologiei sociale i s-a reproşat o "distorsiune egoistă": Lynn şi Oldenquist, 1986). Ele au furnizat concluzii valoroase cu privire la comportamentele egocentrate şi cele altruiste, la

168 • Psihologie şi societate factorii situaţionali sau de personalitate care marchează comportamentul de cooperare. Astfel de cercetări au arătat că multe probleme ale societăţii sunt determinate, cel puţin în parte, de tendinţele egoiste ale indivizilor. Perpetuarea unui mediu înconjurător murdar şi nesănătos, de pildă, se datorează reţinerii indivizilor de a renunţa la comportamente care le aduc foloase imediate minore.

Dilemele sociale reprezintă, în psihologia socială, cadrul teoretic ce găzduieşte dezbaterea asupra raţionalităţii individului şi asupra acţiunii colective. Individul raţional este acela care-şi urmăreşte scopurile - astfel îl concepe gândirea modernă. Acţiunea colectivă este aceea pusă în slujba scopurilor colective. Angajat în acţiunea colectivă, individul raţional îşi sacrifică interesele de moment pentru a se bucura de un bun public, ce există atâta vreme cât ceilalţi îşi sacrifică şi ei interesele imediate. De la Hobbes la Parsons, problema acţiunii colective a mobilizat eforturile cercetătorilor, fără să fi primit o rezolvare definitivă. Răul pe care îl are de înfruntat acţiunea colectivă îl reprezintă pasivitatea - adică neimplicarea şi tolerarea celor ce nu se implică.


Bandura, A. (1986). Social foundations of thought and action: A social

cognitive theory. Englewood Cliffs; Prentice-Hall.Baron, R., Kerr, N.L. şi Miller, N. (1992). Group process, group decision,

group action, Buckingham: Open University Press.Bernstein, W.M., Stephenson, B.O., Snyder, M.L. şi Wicklund, R.A. (1983).

Causal ambiguity and hetcrosoxual affiliation. Journal of Experimental and Social Psychology, 19, 78-92.

Bonacich, P. (1972). Norms and cohesion as adaptive responsos to potenţial conflict: An experimental study. Sociometry, 35, 3, 357-375.

Bonacich, P. (1976). Secrecy and solidarity. Sociometry, 39, 3, 200-

208.


Brechner, K.C, (1977). An experimental analysis of social traps. Journal of Experimental Social Psychology, 13, 552-564.

Bouas, K.S. si Komorita, S.S. (1996). Group discussion and coopcration in social dilcmmas. Pefsonality and Social Psychology Bulletin,rjo ti i 1 A A 1 im &&, 1.1, A. J.fi'l-JL LO\J.

Brewer, M.B. şi Kramer, R.M. (1986). Choice behavior in social dilcmmas: Effccts of social identity, group size and decision framing. Journal of Personality and Social Psychology, 50, 3, 543-549.

Chelcca, S. (1998). Dilema prizonierilor. în S. Chelcea (ed.), Dicţionar de psihosociologie. Bucureşti: INI.

Dawes, R.M.. (1980). Social dilemmas. Annual Review of Psychology 31, 169-193.

Dawes, R.M. McTavish, J. şi Shaklee, H. (1977). Behavior, conimunieation and as.sumplion about other people behavior in a commons dtlemma situation. Journal of Personality and Social Psychology, 35, 1-11.

Deutsch, M. şi Krauss, R.M. (1962). Studies of interpersonal bargaining. Journal of Conflict Resolution, 6, 52-76.

Hamburger, H., Guyer, M. şi Fox, J. (1975). Group size and coopcration. Journal of Conflict Resolution, 19, 503-531.

Hardin, G. (1968). The tragedy of the commons. Science, 162, 1243-1248.Insko, C.A., Pinklcy, R.L., Hoyle, R.H., Dalton, B., Hong, G., Slim, R.M.,

Landry, P., Molton, B., Ruffin, P.P. şi Thibaut, J. (1987). Individual versus group discontinuity: The role of intergroup contact. Journal of Experimental Social Psychology, 23, 250-267.

Insko, C.A., Schopler, J., Hoyle, R.H., Dardis, G.J. şi Gracfez, K.A. (1990). Individual-group discontinuity as a function of fear and greed. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 68-79.

Jerdee, T.M. şi Rosen, B. (1974). Effects of opportunity to communicate and visibility of individual decisions on behavior in the common interest. Journal of Applied Psychology, 59, 6, 712-716.

Jorgenson, D.O. şi Papciak, A.S. (1981). The effects of communicaiion, resourcc fecdback and identifiability on behavior in a simulated commons. Journal of Experimental Social Psychology, 17, 373-385.

Kahan, J.P. (1974). Rationality, the prisoner's dilemma and population. Journal of Social Issues, 4, 189-210.

Kahneman, D. şi Tversky, A. (1984). Choices, values and frames. American Psych ologi st, 39, 341-350.

Kaufman, CM. şi Kerr, N.L,. (1993). Small wins: Perceptual focus, efficacy and coopcration in a stage-conjunctive social dilcmmas. Journal of Applied Social Psychology, 23, 1, 3-20.


Kelley, H.H. şi Grzelak, J. L. (1972). Conflict between individual and common interests in an TV-person relationship. Journal of Personnlity and Social Psychology, 21, 190-197.

Kelley, H.H. şi Thibaut, J.W. (1978). Interpersonal relations: A theory ofinterdependence. New York: Wiley.

Kerr N.L. (1989). Illusions of efficac": The effects of group size on perceived efficacy in social dilemmas. Journal of Experimental Social Psychology, 25, 287-313.

Kerr, N.L. (1996). "Does my contribution really malter?": Efficacy in social dilemmas. în W. Stroebe şi M. Hewstone (eds.), European Review of Social Psychology. New York: John Wiley & Sons.

Komorita, S.S. şi Lapworth, C.W. (1982). Cooperative choice among individuals versus groups in an iV-person dilemma situation. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 3, 487-196.

Komorita, S.S. şi Parks, CD. (1995). Interpersonal relations: Mixed motive interaction. Annual Review of Psychology, 46, 183-207.

Kramer, R.M. şi Brewer, M.B. (1984). Effects of group identity on resource use in a simulated commons dilemma. Journal of Personnlity and Social Psychology, 46, 1044-1057.

Luce, R.D. şi Raiffa, H. (1957). Games and decisions: Introduction and criticai survey. London: John Wiley & Sons.

Lynn, M. şi Oldenquist, A. (1986). Egoistic and nonegoistic motives in social dilemmas. American Psychologist, 41, 5, 529-534.

Mathes, E.W. şi Kahn, A. (1975). Difl'usion of responsibility and extreme behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 3.1, 881-886.

McCallum, D.M., Harring, K., Gilmore, R., Drenan, S., Chase, J., Insko, CA. şi Thibaut, J (1985). Competition between groups and between individuals. Journal of Experimental Social Psychology, 21, 301-320.

McClintock, C.G., Messick, D.M., Kuhlman D.M. şi Campos, F.T. (1973). Motivational bases of choice in three-ehoices decomposed games. Journal of Experimental Social Psychology, 9, 572-590.

Messe, L.A. şi Sivacek, J.M. (1979). Predictions of others' resoponses in a mixed-motive game: Self-justification or false consensus? Journal of Personality and Social Psychology, 37, 4, 602-607.

Messick, D.M. şi Brewer, M.B. (.1983). Solving social dilemmas: A review. în L. Wheeler şi P. Shaver (eds), Review of Personality and Social Psychology, voi. 4. Beverly Hills: Sage.

Messick, D.M. şi McClelland, C.L. (1983). Social traps and temporal traps. Personality and Social Psychology Bulletin, 9, 1, 105-110.


Messick, D.M. şi McClintock, CG. (1968). Motivational bases of choice in experimental games. Journal of Experimental Social Psychology, 4, 1-25.

Messick, D.M., Wilke, H, Brewer, M.B., Kramer, R.M., English Zemke, P. şi Lui, L. (1983). Individual adaptation and structural change as solutions to social dilemmas. Journal of Personality and Social Psychology, 44, 2, 294-309.

Nemeth, C (1972). A criticai analysis of research utilising the prisonier's dilemma paradigm for the study of bargaining. în L. Berkowitz (cel.), Advances in experimental social psychology (voi. 6). New York: Academic Press.

Orbell, J. şi Dawes, R. (1981). Social dilemmas. în G.M.Stephenson şi J.M. Davis (ed,), Progress in applied social psychology. Chichester: John Wiley & Sons.

Platt, J. (1973). Social traps. American Psychologist, 28, 641-651.Pruitt, D.G. şi Ki mmel, M.J. (1977). Twenty years of experimental gaming:

Critique, synfhesis and suggestion for the fu ture. Animal Review of Psychology, 28, 363-392.

Rapoport, A. (1987). Research paradigms and expected utility models for the provision of step-level public goods. Psychological Review, 94, 1, 74-83.

Rapoport, A. (1988). Provision of step-level goods: Effects of inequality in resources. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 432-440.

Rutte, CC, Wilke, H.A.M. şi Messick, D.M. (1987). The effects of framing social dilemmas as give-some or take-some games. British Journal of Social Psychology, 26, 103-108.

Samuelson, CD. şi Messick, D.M. (1986). Inequities in access to and use of shared resources in social dilemmas. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 5, 960-967.

Samuelson, P.A. (1954). The pure theory of public expenditure. Review ofEconomics and Statistics, 36, 387-389.

Schopler, J. şi Insko, CA. (1992). The discontinuity effect, in interpersonal and intergroup relations: Generality and mediation. în W. Stroebe şi M. Hewstone (eds.) European Review of Social Psychology, voi. 3. New York: John Wiley & Sons.

Schopler, J., Insko, CA., Graetz, K.A., Drigotas, S.M. şi Smith, V.A. (1991). The generality of the individual-group discontinuity effect: Variations in positivify-negativily of outcomes, pla.yer's relative powor and magnitude of outcomes. Personality and Social Psvchology Bulletin, 17, 6, 612-624.


Snyder, M.L., Klcck, R.E., Strenta, A. şi Mentzer, S.J. (1979). Avoidance of the handicapped: An attributional ambiguity analysis. Journal ofPcrsonality and Social Psychology, 37, 2297-2306.

Stroebe, W. şi Frcy, B.S. (1982). Self-intercst and collective action: The economics and psychology of public goods. British Journal of Social Psyhology, 21, 121-137.

Tajfei, Ii. şi Turner, J. (1979). An integrative theory of intergroup conflict. In W. Austin şi S. Worchei (eds.) The social psychology of intergroup relations, Monterey: Brooks-Cole.

Tyler, T.R. şi Degoey, P. (1995). Collective restraint in social dilemmas: procedural justice and social identification cflbcts on support for authorities. Journal of Pcrsonaliiy and Social Psychology, 69, 3, 482-497.

van de Kragt, A.J.C., Orbell, J.M. şi Dawes, R.M. (1983). The minimal contributing set as a solution to public goods problems. American Politica] Science Review, 77, 112-122.

van Dijk, E. şi Wilke, li. (1995). Coordination rules in asymetric social dilemmas: A comparison between public good dilemmas and resourec dilemmas. Journal of Experimental Social Psychology, 31, 1-27.

van Lange, P.A.M., Liebrand, W.B.G., Messick, D.M. şi Wilke, H.A.M. (1992). Introduction and literature review. în W.B.G. Liebrand, D.M. Messick, H.A.M. Wilke (eds.), Social dilemmas. Thcoretical issues and research lindings. Oxford: Pergamon Press.

Wit, A., Wilke, II. şi Oppewal, Ii. (1992). Fairnoss in asymetric social dilemmas. în W.B.G. Liebrand, D.M. Messick, H.A.M. Wilke (eds.), Social dilemmas. Theoretical issues and research lindings. Oxford: Pergamon Press.

Yamagishi, T. (1986a). The provision of a sanctioning system as a public good. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 110-116.

Yamagishi, T. (1986b). The structural goal/expectation theory of cooperation in social dilemmas. în E.L. Lawler (ed). Advances in group processes (voi. 3). Greenwich: JAI Press.

Yamagishi, T. (1988). Seriousness of social dilemmas and the provision of a sanctioning system. Social Psychology Quarterly, 51, 32-42.

Capitolul VI-Dezindividualizarea

Propunem, în debutul acestui capitol, o definiţie provizorie şi globală: cleindividualizarea este "starea caracterizată prin scăderea activităţii de auto-evaluare şi diminuarea fricii de evaluare, stare psihologică ce produce comportamente antinormative şi dezinhibate" (Postmes şi Spears, 1998, p. 238). Această definiţie este provizorie pentru că înţelesul termenului de deindividualizare s-a schimbat în timp. Cum expunerea noastră va adopta, cel puţin în parte, o perspectivă istorică, este firesc să considerăm definiţia cea mai recentă ca fiind cea mai adecvată. Definiţia enunţată are, simultan, caracteristica de globalitate pentru că ea reuneşte aspecte ce se regăsesc, într-o măsură mai mică sau mai mare, în toate concepţiile despre deindividualizare.

Teoriile moderne asupra deindividualizării îşi au originea în opera lui Gustave le Bon, Psychologie des foules (1895; 1991). Potrivit autorului francez, în anumite contexte de grup, individul îşi pierde sentimentul de responsabilitate socială, regresând spre o formă inferioară de evoluţie. Anonimatul, combinat cu sugestibilitatea şi contagiunea rapidă a ideilor şi a emoţiilor duc la comportamente antisociale, violente şi instinctive.

" Ideile lui Freud (1921) asupra comportamentului colectiv au suferit înrâurirea lui Le Bon. Freud a acordat un rol important liderului mulţimii, care acţionează într-o


manieră hipnotică, exercitând control asupra impulsurilor primare ale membrilor. Prin identificarea cu liderul, membrii unei mulţimi renunţă la supra-eurile personale şi împărtăşesc acelaşi eu ideal.

Deşi i-au schimbat sensul, psihologii sociali experimentalişti au preluat termenul de deindividualizare de la Jung (1946). Demersul lui Jung priveşte, de fapt, individualizarea, înţeleasă ca "un proces de diferenţiere ce are drept.scop dezvoltarea personalităţii individuale" (Jung, 1946, p. 561, apud Dipboye, 1977). Prin opoziţie, deindividualizarea corespunde procesului de pierdere a distinctivităţii şi individualităţii. Ea este în mod esenţial nocivă, disfuncţională atât pentru individ, cât şi pentru societate.

în cele ce urmează, vom împărţi evoluţia experimentală a conceptului de deindividualizare în trei perioade: perioda clasică (proeminente sunt contribuţiile lui Philip Zimbardo), perioada intermediară (circumscrisă de eforturile lui Edward Diener de a rafina concepţia lui Zimbardo) şi perioada contemporană. Pentru aceasta din urmă, reprezentativă este teoria lui Steven Prentice-Dunn şi Ronald Rogers.

1. Teoria clasică a deindividualizării

Abordarea experimentală a transformărilor pe care le suportă individul deindividualizat a eliminat emoţiile puternice, izvorâte din natura sălbatică a omului, precum şi "spiritul colectiv" descrise de Le Bon. Primele experimente au considerat ca definitorie pentru starea de deindividualizare sentimentul de pierdere a identităţii. în contexte sociale specifice, în care anonimatul devine posibil, individul nu mai doreşte să fie un stimul distinct în câmpul social, să-şi definească eul ca unic. Dimpotrivă, în astfel de contexte, el se

Deindividualizarea • 175

caracterizează printr-o conştiinţă de sine scăzută, ceea ce descătuşează comportamentele inhibate de normele sociale.

Cercetările perioadei clasice s-au organizat în jurulideii de identificabilitate. în esenţă, deindividualizareaeste produsă de imposibilitatea identificării. Definiţia accesibilă în literatura românească se află în consonanţă cu acest mod de gândire: deindividualizarea este "condiţia psihică a indivizilor care consideră că, datorită unor factori de natură fizică (de exemplu, întunericul) sau de natură socială (de exemplu, starea de mulţime), nu mai pot fi identificaţi" (Chelcea, 1998, p. 91). Ipoteza principală a studiilor pe care le vom descrie succint este că individul deindividualizat, ce nu se mai simte unic, reperabil şi responsabil, desfăşoară comportamente impulsive şi necontrolate.

Mai apare acum o mutaţie esenţială, care conferă specificitate teoriei psihologice a deindividualizării în raport cu teoria mulţimilor: Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952) afirmă răspicat existenţa comportamentelor dezinhibate nu numai în mulţimi, dar şi "în grupuri de toate mărimile şi de toate tipurile" (p. 382). Evident, această conceptualizare a făcut posibilă studierea deindividualizării în laborator.

Cei trei autori menţionaţi şi-au propus să arate că fenomenul deindividualizării în grup este însoţit de o reducere a constrângerilor interioare, şi că, în plus, membrii se simt mai atraşi de grupul care le-a favorizat deindividualizarea. Festinger şi colaboratorii săi au manipulat deindividualizarea prin intermediul sarcinii. Ei au cerut subiecţilor-studenţi să discute în grupuri (alcătuite din patru pînă la şapte membri) sentimentele pe care le aveau faţă 'de părinţi, pe baza rezultatelor unui sondaj care arătau că respingerea şi ostilitatea faţă de părinţi sunt cele mai răspândite sentimente în rândul tinerilor. Măsura dependentă o reprezenta capacitatea membrilor grupului de a-şi aminti ce a spus fiecare din ceilalţi în timpul discuţiei. Autorii au constatat că

/ 76 * Psihologie şi societate

în grupurile în care părinţii au fost vehement criticaţi, deci acolo unde au dispărut constrângerile interioare, subiecţii nu puteau reproduce discuţia colectivă decât cu mare greutate. Incapacitatea subiecţilor de a-şi aminti a fost pusă pe seama deindividualizării - în această stare ei şi-au focalizat atenţia pe grup ca întreg şi nu pe indivizi. In acelaşi timp, fiecare participant a simţit că nu formează obiectul atenţiei ceorlalţi, ceea ce 1-a încurajat să exteriorizeze sentimente pe care în mod obişnuit le ascundea. In această viziune, grupul deţine un rol esenţial: deindividualizarea apare din pricină că grupul captează întreaga atenţie a membrilor.

Singer, Brush şi Lublin (1965) au folosit o procedură experimentală simplificată în raport cu studiul anterior. Ei intervin în mod direct asupra deindividualizării: subiecţii sunt invitaţi să îmbrace halate largi de laborator, asolut identice. Experimentatorii le ofereau o definiţie a literaturii pornografice statuată de Curtea Supremă a Statelor Unite şi îi anunţau că sarcina lor era aceea de a aprecia, într-o discuţie de grup, dacă un anumit pasaj din romanul Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence este sau nu pornografic. Subiecţii non-identificabili au utilizat într-o mai mare măsură expresii obscene în cursul discuţiei. Singer şi colegii săi au atribuit acest rezultat pierderii conştiinţei de sine în starea de deindividualizare. De data aceasta, grupul nu constituie decât un mediu în care evoluează indivizii anonimi. Deindividualizarea, obţinută prin manipularea identifi-cabilităţii, este inferată din comportamentul indezirabil alsubiecţilor.

Cel care a marcat decisiv cercetările asupra deindividualizării a fost Philip Zimbardo. în 1969, el a publicat un articol vast, de o rară calitate intelectuală, în care a propus un cadru teoretic relativ precis, menţionând variabilele care produc deindividualizarea, principalele caracteristici ale stării psihologice, precum şi comportamen-

Deindividualizarea » 177

tele determinate de deindividualizare. Printre variabilele de input sunt enumerate: anonimatul, scăderea responsabilităţii, activitatea în grup, mărimea grupului, perspectiva temporală modificată (accent exagerat pe prezent, ignorarea viitorului şi trecutului), excitarea fiziologică, input-ul senzorial supradimensionat (de pildă, muzică intensă), implicarea fizică în act, stări modificate de conştiinţă (prin alcool, droguri, etc). Fiecare din aceste condiţii prealabile pot determina comportamente deindividualizate: impulsive, emoţionale, iraţionale, regresive, scăpate de sub controlul stimulilor externi. Pentru psihologul social american, deindividualizare este "un proces ipotetic complex în care o serie de condiţii sociale duc la schimbări în percepţia eului şi a altora şi la comportamente altminteri reprimate" (Zimbardo, 1969, p. 251).

Ideile lui Zimbardo au dat un nou impuls cercetărilor. El însuşi s-a preocupat în special de condiţiile ce favorizează apariţia stării de deindividualizare. De pildă, în privinţa mărimii grupului, a raportat un experiment de teren asupra vandalismului, înţeles ca rezultat al deindividualizării. Ipoteza acestui studiu a fost că oraşele mari constituie medii propice pentru deindividualizare. Zimbardo a abandonat o maşină veche de zece ani pe o stradă aproape de New York University şi o alta, identică, în orăşelul Palo Alto din California. El a luat plăcile de înmatriculare ale vehiculelor şi le-a ridicat capotele. Zimbardo relatează că primul atac vandalic asupra maşinii din New York a avut loc după zece minute: doi adulţi şi un copil au luat bateria şi radiatorul. După trei zile şi 23 de astfel de contacte, din maşină nu mai rămăsese decât caroseria. Prin constrast, maşina abandonată în Palo Alto a rămas neatinsă. Singurul care s-a apropiat de ea a fost un trecător ce i-a coborât capota fiindcă începuse să plouă!


Evident, studiul acesta nu străluceşte prin controlul experimental. Diferenţele constatate între cele două grupuri (oraşe) de mărimi diferite pot fi, la fel de bine, explicate prin alţi factori. în articolul său, Zimbardo a descris un caz interesant de violenţă colectivă, ce reflectă degradarea valorii vieţii însăşi: încurajarea de către mulţime a celui ce vrea să se sinucidă. în 1967, 200 de studenţi de la Universitatea din Oklahoma au îndemnat să sară dintr-un turn pe unul din colegii lor care ameninţa că se va arunca în gol. Leon Mann (1981) a cercetat colecţia New York Times pentru perioada 1964-1979 şi a descoperit 21 de cazuri de sinucidere publică; în zece din ele s-a petrecut fenomenul semnalat de Zimbardo. Mann distinge câţiva factori care au determinat reacţia agresivă a mulţimilor: întunericul, distanţa fizică (cel ce vrea să se arunce de etajul 40 nu poate auzi strigătele celor de jos), temperatura înaltă. O caracteristică importantă pare să fi fost mărimea grupului: numai mulţimile cu mai mult de 300 de membri l-au ironizat pe sinucigaş şi i-au cerut să-şi ducă gestul până la capăt. Autorul apreciază că astfel de mulţimi asigură anonimatul indivizilor, favorizând deindividualizarea. După ce a studiat mulţimile care au ucis fără judecată indivizi acuzaţi de a fi comis acte antisociale, Brian Mullen (1986) a formulat aceeaşi concluzie. Mullen a analizat 60 de cazuri de linşare, petrecute între 1899 şi 1946. El defineşte deindividualizarea ca lipsa atenţiei concentrate pe sine şi asumă o relaţie de proporţionalitate inversă între mărimea grupului şi atenţia auto-focalizată: cu cât grupul este mai mare, cu atât membrii sunt mai puţin concentraţi asupra lor înşile. în cazul execuţiei populare, mărimea grupului a influenţat atrocitatea. Cu cât mulţimea a fost mai numeroasă (Mullen a calculat o medie de 1492 de membri), cu atât a crescut probabilitatea atrocităţilor: victima a fost nu numai asasinată, dar şi arsă, dezmembrată, etc.

Deindividualizarea • 179Variabila de input care s-a bucurat de cea mai mare atenţie

din partea lui Zimbardo a fost, fără îndoială, anonimatul. Pentru el, relaţia esenţială în deindividualizare o reprezintă aceea dintre anonimat şi comportamentul antisocial. Festinger et al. (1952) au demonstrat că astfel de comportamente corelează cu sentimentul de anonimat, iar Singer et al. (1965) au pus în evidenţă înclinaţia subiecţilor anonimi (îmbrăcaţi la fel) de a desfăşura comportamente antisociale. Zimbardo a continuat această linie de cercetare, dar a instituit ca variabilă dependentă comportamentul agresiv. în cel mai important experiment expus în articolul din 1969, el a făcut apel la subiecţi de sex feminin, studente la New York University. La intrarea în laborator, studentelor li se cerea să îmbrace halate albe foarte largi şi să-şi pună o glugă pe cap; se inducea astfel sentimentul de anonimat. Unui alt grup de subiecţi i se aplica un tratament de "individualizare" - aceştia purtau pe piept insigne cu propriul nume. înainte de a se lua măsurile dependente, subiecţii ascultu un interviu cu o studentă, care era fie onestă şi sinceră, fie încrezută şi egoistă. Autorul a măsurat şocurile pe care subiecţii le-au aplicat acestei "victime" şi a constatat că subiecţii anonimi au dat dovadă într-o mai mare măsură de agresivitate. Mai mult, dacă subiecţii din condiţia de individualizare au făcut distincţia între studenta simpatică şi cea antipatică (tratatând-o ceva mai agresiv pe ultima), subiecţii anonimi aplică şocuri electrice prelungite în ambele cazuri. Experimentatorul a demonstrat, în felul acesta, că stimulii exteriori (trăsătăturile victimei) nu controlează comportamentul indivizilor deindividualizaţi.

Rolul anonimatului în declanşarea comportamentelor antisociale a fost confirmat şi de alţi cercetători. Diener, Fraser, Beaman şi Kelem (1976) au organizat un experiment de teren care s-a desfăşurat de Halloween. Copiii ce umblau să facă urări erau aşteptaţi de către experimentatori în 27 de

Deindividualizarea » 181

180 ' Psihologie şi societatecase. Ei veneau fie singuri, fie în grup. Erau primiţi în camerade zi şi invitaţi să ia câte o bomboană dintr-un vas aflat pemasă. Apoi adultul care-i întâmpinase se retrăgea, scuzându-se că are de lucru. Variabila dependentă era numărul debomboane pe care copiii le luau în plus. Copiii purtau costumeşi măşti, iar în condiţia "anonimat", experimentatorul nufăcea nici un efort să-i identifice. Dimpotrivă, în condiţia "non-anonimat", după ce li se lăudau costumele, copiii erauîntrebaţi cum se numesc şi unde locuiesc. Datele aestuiexperiment inedit au confirmat ipoteza lui Zimbardo:anonimatul a favorizat comportamentele antisociale. Copiiinon-identificaţi au luat mai multe bomboane în lipsaadultului. De asemenea, comportamentul antisocial a fostinfluenţat de prezenţa grupului: copiii aflaţi în grup au luatmai multe bomboane decât cei ce umblau singuri. Anonimatulare efecte de deindividualizare pronunţate atunci când seproduce în grup - cele mai multe bomboane au fost sustrasede către membrii grupurilor care nu fuseseră chestionaţi

asupra identităţii lor.Mathes şi Guest (1976) au demonstrat şi ei că

anonimatul constituie o cauză a comportamentului antisocial de grup. Subiecţii urmau să defileze prin restaurantul universitar purtând o pancartă cu inscripţia "Masturbation is fun". Ei erau întrebaţi cum preferă să facă acest lucru: singuri şi nedeghizaţi, singuri şi deghizaţi, nedeghizaţi în grup sau deghizaţi în grup. Analiza răspunsurilor a relevat că subiecţilor le este mai uşor să acţioneze împotriva normelor sociale când sunt în grup decât atunci când sunt singuri şi când sunt deghizaţi decât atunci când nu sunt. în urma acestui experiment simplu, autorii au formulat trei concluzii: "(a) calitatea de membru al unui grup favorizează comportamentul antisocial; (b) apartenenţa la un grup induce anonimat; (c) anonimatul facilitează comportamentul antisocial" (Mathes şi Guest, 1976, p..261).

Potrivit lui Zimbardo, anonimatul şi alte variabile dau naştere deindividualizării, ce produce la rândul ei o dezinhibare a comportamentelor inhibate anterior. Totuşi, nu în orice situaţie anonimatul determină agresivitatea şi comportamentul antisocial. Cu timpul, cercetătorii au început să-şi dea seama că lipsa unei concepţii coerente cu privire la deindividualizare ca stare psihologică mediatoare îi împiedica să facă predicţii acurate cu privire la comportamentul de output. Zimbardo însuşi raportează în textul din 1969 un experiment aproximativ identic celui cu studentele deindividualizate, dar în care participaseră soldaţi belgieni. Deindividualizarea s-a indus la fel, prin halate largi şi măşti. De data aceasta însă, subiecţii deindividualizaţi s-au arătat mai puţin agresivi decât cei individualizaţi. încercând să dea un sens datelor, autorul a explicat că tratamentul de deindividualizare a fost, de fapt, unul de individualizare. Subiecţii erau deja deindividualizaţi în uniformele lor militare, iar participarea la experiment i-a făcut să se simtă identificabili.

Diener (1976) a obţinut, de asemenea, rezultate ce infirmă ipoteza că anonimatul stimulează agresivitatea în orice împrejurări. Acest cercetător a imaginat o paradigmă mai realistă pentru studierea agresivităţii. Subiectului i se spunea că experimentul poartă asupra activităţii fizice şi a rapidităţii cu care pot fi îndeplinite anumite sarcini. El era introdus într-o cameră slab luminată în care se afla un complice al experimentatorului aşezat pe podea. Subiectului i se dădeau bastoane dintr-un material foarte puţin dur pentru a-1 lovi pe complice şi ghemotoce din hârtie de ziar pentru a le arunca în acesta. într-una din condiţii, subiecţilor li se asigura anonimatul atât în raport cu cel pe care-1 loveau, cât şi cu experimentatorul. Rezultatele nu au evidenţiat diferenţe în ceea ce priveşte agresivitatea subiecţilor anonimi şi a celor individualizaţi.


Zimbardo a susţinut nu numai că deindividualizarcastimulează comportamentele îndeobşte inhibate, dar că acestlucru se produce indiferent de stimulii din mediu. Johnson şiDowning (1979) au atacat această idee într-un experimentfoarte convingător. Ei au bănuit că dezinhibarea pusă înevidenţă în studiile anterioare s-ar putea datora uneivariabile parazite şi nu neapărat tratamentelorexperimentale. De pildă, halatele şi glugile folosite deZimbardo, â la Ku Klux Klan, ca şi costumele copiilor deHalloween, sugerează comportamente agresive şiantinomative. Ca atare, cei doi autori au introdus în situaţiaexperimentală, altminteri asemănătoare cu cea imaginată deZimbardo, indici care făceau aluzie la comportamenteprosociale: subiecţii lor au îmbrăcat uniforme de sorămedicală. In aceste condiţii, subiecţii deindividualizaţi aumanifestat o agresivitate mai redusă decât cei individualizaţi.Johnson şi Downing au probat astfel că indicii din situaţieinfluenţează comportamntul subiecţilor şi că anonimatul areun impact mai slab decât se credea.

Ca şi predecesorii săi, Zimbardo a considerat non-identificabilitatea ca fiind condiţia cea mai însemnată a deindividualizării. Cercetările ulterioare au nuanţat această idee. De asemenea, ele au îmbogăţit tabloul deindividualizării ca stare subiectivă, pe care Zimbardo 1-a neglijat. Dacă Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952) au măsurat un aspect al deindividualizării (capacitatea subiecţilor de a-şi aminti afirmaţiile proprii şi ale celorlalţi membri ai grupului), Zimbardo nu a iniţiat demersuri empirice în acesta direcţie. El s-a mulţumit să vorbească despre schimbări subiective inferate - scăderea auto-observării, a auto-evaluării şi a grijii pentru evaluarea celorlalţi.

2. Deindividualizare şi conştiinţă de sine

Zimbardo a conceput deindividualizarea ca un procespsihic ieşit din comun. Deindividualizarea este o staremodificată de conştiinţă extremă, în care persoana setransformă radical. Comportamentul individuluideindividualizat are caracteristici extraordinare: iraţional, regresiv, fără nici o legătură cu stimulii din situaţie. Concepţia psihologului social american este, din punctul de vedere al dispariţiei totale a auto-reglării, apropiată de aceea a lui Le Bon. Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952) au descris un proces de grup mai obişnuit şi mai frecvent. Fără a ignora sugestiile preţioase ale lui Zimbardo, cercetările de după 1975 au manifestat tendinţa de a conceptualiza deindividualizarea în această manieră.

In ceea ce priveşte starea psihologică propriu-zisă de deindividualizare, o soluţie care s-a impus cu timpul a fost aceea a teoriei conştiinţei de sine obiective (Duval şi Wicklund, 1972). Am mai avut prilejul să expunem principalele aspecte ale acestei teorii (vezi capitolul despre facilitarea socială). în esenţă, cei doi autori susţin că focalizarea atenţiei asupra propriului eu face mai probabilă detectarea discrepanţelor dintre comportamente şi standardele normative. Perceperea discrepanţelor echivalează cu o experienţă afectivă negativă, ceea ce motivează persoana să-şi pună sau să-şi repună comportamentul în acord cu . normele. Wicklund (1975) a atras atenţia asupra posibilei implicări a acestei teorii în explicarea deindividualizării. O modalitate de a preveni starea neplăcută de conştiinţă de sine o reprezintă tocmai deindividualizarea. Persoana deindividualizată este prin definiţie non-conştientă de sine, ceea ce ar putea da seama de faptul că ea se angajează în comportamente antisociale.


Individul aflat în starea de conştiinţă de sine obiectivă dă dovadă de o aderenţă crescută la norme. Ideea aceasta a fost aplicată în studierea comportamentului agresiv, ceea ce a înlesnit stabilirea legăturilor dintre cele două câmpuri teoretice: deindividualizarea şi conştiinţa de sine obiectivă. Scheier, Fenigstein şi Buss (1974) au manipulat conştiinţa de sine în paradigma clasică de cercetare a agresivităţii propusă de Arnold Buss. Subiecţii, cu toţii de sex masculin, trebuiau să aplice şocuri electrice unui complice al experimentatorilor fie în faţa unei oglinzi, fie în prezenţa unui public. Ipoteza principală prevedea că, oferindu-i-se prilejul să se manifeste agresiv, persoana conştientă de sine îsi va raporta comportamentul la. standardele saliente din situaţie. Autorii au introdus un standard care interzicea agresivitatea -victima era femeie. Astfel, a fost pus în evidenţă efectul inhibitor al conştiinţei de sine asupra agresivităţii: subiecţii care se priveau în oglindă, ca şi cei a căror atenţie era focalizată către ei înşişi din cauza publicului, au aplicat şocuri electrice foarte slabe. Carver (1974) şi-a realizat experimentul cu intenţia de a demonstra posibilitatea stimulării comportamentului agresiv la indivizii conştienţi de ei înşişi printr-un standard care încurajează agresivitatea. Cu alte cuvinte, atenţia focalizată pe sine facilitează alinierea comportamentului la standard, indiferent de tipul şi orientarea acestuia. Carver a făcut salient un standard agresiv: subiecţilor li s-a spus că şocurile puternice vor ajuta victima să înveţe mai uşor lista de cuvinte. Desigur, de data aceasta complicele era bărbat. Rezultatele au îndeplinit aşteptările autorului: subiecţii confruntaţi cu propria imagine în oglindă au aplicat şocuri mai intense. Aceste două experimente au furnizat probe empirice în sprijinul ipotezei potrivit căreia conştiinţa de sine determină adoptarea standardelor normative din situaţie. Ele nu probează nimic cu privire la deindividualizare, deşi sugerează o idee


fundamentală: starea de conştiinţă de sine ar putea fi opusul stării de deindividualizare, dat fiind că ea inhibă comportamentele antisociale.

O pledoarie în favoarea integrării celor două teorii o găsim în articolul lui Diener şi Wallborn (1976). Cei doi autori au remarcat rolul important al conştiinţei de sine atât la Duval şi Wicklund (1972), cât şi la Zimbardo (1969). Ei au căutat să pună în evidenţă o relaţie între starea internă (conştiinţă de sine sau deindividualizare) şi comportamentul antinormativ. Unii subiecţi, aşezaţi în faţa oglinzii, ascultau o înregistrare cu propria voce. Ceilalţi, repartizaţi în condiţia "non-conştiinţă de sine", erau expuşi la o voce străină, menită să le distragă atenţia. Numai 7% din subiecţii din primul grup au trişat în sarcina de rezolvare de anagrame atunci când li s-a oferit prilejul, în vreme ce procentajul "trişorilor" a fost mult mai ridicat în grupul al doilea - 71%. Remarcăm că manipularea deindividualizării nu s-a realizat prin factori de grup. Diminuarea conştiinţei de sine poate, aşadar, să se producă chiar şi atunci când persoana nu devine anonimă într-o mulţime. Autorii au conchis că, adesea, conştiinţa de sine inhibă comportamentul antisocial.

Chiar dacă nu au manipulat deindividualizarea, Ickes, Layden şi Barnes (1978) au oferit un argument valoros în favoarea construirii unei concepţii asupra acestei stări din punctul de vedere al conştiinţei de sine. Demersul lor este important pentru că surprinde corelatele subiective ale stării de conştiinţă de sine obiectivă, creînd premise pentru o descriere fenomenologică a deindividualizării. Ei au variat conştiinţa de sine a subiecţilor cu ajutorul unei camere de luat vederi. Variabila dependentă a studiului au constituit-o răspunsurile subiecţilor la chestionarul lui Kuhn şi McPartland (1954), socotit "o măsură cvasi-proiectivă a concepţiei despre sine" ( Ickes et al., 1978, p. 148). Mai precis, sarcina subiecţilor era ele a completa de 15 ori propoziţia "Eu


sunt...", fie în faţa camerei de luat vederi, fie în lipsa acesteia. Subiecţii din condiţia "conştiinţă de sine accentuată" au folosit într-o mai mare măsură în auto-descriere termeni care exprimau unicitatea, dezvăluind concepţii de sine mai individualizate. Dimpotrivă, cei din condiţia "conştiinţă de sine redusă" au dat mai multe răspunsuri ce reflectau deindividualizarea. Ei s-au conceput pe ei înşişi mai curând în termenii identificării la anumite grupuri.

Pornind de la aceste eforturi de integrare şi de la aceste rezultate, Diener (1980) a propus următoarea definiţie a deindividualizării: "Persoana deindividualizată este împiedicată de factorii situaţionali din grup să devină conştientă de sine. Ei îi sunt blocate conştiinţa de sine ca individ separat şi monitorizarea propriului comportament" (p. 210). Diener s-a concentrat, ca atare, pe factorii caro diminuează conştiinţa de sine: coeziunea grupului, activitate;! în comun, centrarea atenţiei asupra simulilor externi, conceperea grupului ca un întreg, delegarea deciziei personale către grup. El nu include între aceştia anonimatul, căci acesta nu contribuie la reducerea conştiinţei de sine, ci numai la reducerea fricii de pedeapsă. Potrivit lui Diener, o mască, asemenea celor purtate de spărgători, focalizează atenţia asupra eului, şi nu asupra mediului exterior. Deindividualizarea, ca implicare în activitatea de grup pânâ la diminuarea conştiinţei de sine, este însoţită de o scădere corespunzătoare a auto-reglării. Planificarea acţiunilor si auto-reglarea devin imposibile din cauză că persoana nu mai decide pentru sine, ci lasă grupul să o facă. Ea nu este preocupată de urmările actelor sale, căci "din punct de vedere psihologic, acestea nu există pentru indivizi care nu sunt conştienţi de ei înşişi ca indivizi" (Diener, 1980, p. 229).

Diener acceptă că în viaţa de zi cu zi există numeroase contexte în care indivizii nu-şi concentrează atenţia asuprii lor înşile, iar idenităţile lor de persoane unice nu suni

Deindividualizarea • 187 saliente. De exemplu, o persoană poate să-şi piardă temporar conştiinţa de sine privind un film pasionant, dar ea revine uşor la condiţia de auto-reglare în prezenţa indicilor adecvaţi. Deindividualizarea, care se instalează în prezenţa unor factori de grup ce previn conştiinţa de sine, se deosebeşte de aceste stări prin aceea că auto-reglarea este blocată: individul se dovedeşte imun la stimulii care în mod normal evocă auto-reglarea. Individul deindividualizat este deosebit de reactiv la emoţii, la indicii externi şi la întăririle externe imediate. El "şi-a pierdut eul în grup", fiind "similar organismului stimul-răspuns din behaviorismul timpuriu şi având o mediere conştientă redusă" (Diener, 1980, p. 230). Autorul american îşi completează teoria apreciind că deindividualizarea nu induce în mod necesar comportament antisocial; ea poate avea drept urmare chiar comportamente prosociale. Conduita persoanei deindividualizate depinde de motivaţiile ei de moment şi de stimulii situaţionali. De regulă însă, susţine Diener, comportamentele rezultate din starea de deindividualizare sunt comportamente inhibate, chiar dacă ele înseamnă a săruta sau a îmbrăţişa pe cineva.

Diener şi-a testat în mod riguros teoria. Principala lui preocupare a fost aceea de a descrie schimbările subiective legate de deindividualizare şi de a arăta că ele diferă în raport cu simpla non-conştiinţă de sine. într-un experiment deosebit de complex (Diener, 1979), el a contrastat trei condiţii: conştiinţă de sine, non-conştiinţă de sine şi deindividualizare. în fiecare condiţie au evoluat grupuri de opt subiecţi, în care erau introduşi şase complici. în condiţia "conştiinţă de sine", subiecţii au fost expuşi la activităţi de grup menite să-i facă să se simtă individualizaţi şi conştienţi de ei înşişi. Au redactat un text despre propria pesoană, au ascultat muzică şi au trebuit să spună dacă aceasta se potriveşte caracteristicilor lor de personalitate etc. Manipulările din condiţia "non-conştiiţă de sine" încercau să îndrepte atenţia subiecţilor spre


exterior. Li s-a cerut să asculte muzică şi să o aprecieze, să scrie un text despre cum vor arăta universităţile peste 100 de ani, să apese o pedală în mod ritmic, etc. In condiţia de "deindividualizare", complicii încercau să creeze o atmosferă caldă, exuberantă. Experimentatorul a cerut fiecărui grup saşi aleagă un nume. Subiecţii au cântat în cor, au acultat muzică africană bătând din palme, au dansat în cerc ţinându-se de mână, etc. Tratamentul experimental a produs excitare şi coeziune de grup. Măsurătorile dependente au avut în vedere dezinhibarea comportamentală, dezinhibarea discursului, capacitatea subiecţilor de a-şi aminti în detaliu ce s-a întâmplat în cursul inducţiilor experimentale. Subiecţii completau, de asemenea, un chestionar asupra atracţiei faţă de grup, a conştiinţei de sine, a stărilor modificate de conştiinţă. Participanţii deindividualizaţi au perceput grupul din care făceau parte ca fiind unit şi au declarat sentimente de atracţie faţă de grup mai pronunţate decât subiecţii din celelalte condiţii. Ei au fost mai puţin conştienţi, au acţionat mai spontan (deci le-a lipsit planificarea conştientă) şi le-a păsat mai puţin de evaluarea celorlalţi. Pentru evidenţierea tendinţei spre comportamente antinormative, Diener a înmânat subiecţilor o listă cuprinzând activităţi dezinhibate sau riscante (a bea lichide cu biberonul, a scrie cuvinte obscene, a-şi picta simboluri pe faţă, a se juca în noroi) şi activităţi inhibate (a găsi soluţii pentru dileme morale, a rezolva cuvinte încrucişate, a citi despre dezarmare) şi le-a cerut subiecţilor să aleagă două pe care ar dori să le desfăşoare. Aşa cum se aşteptase autorul, subiecţii deindividualizaţi au preferat activităţi dezinhibate. în ansamblu, rezultatele acestui studiu au confirmat existenţa legăturii dintre lipsa conştiinţei de sine şi deindividualizare, precum şi a legăturii dintre lipsa conştiinţei de sine şi comportamentul dezinhibat.


Principala contribuţie a lui Edward Diener se situează la nivelul descrierii stării de deindividualizare, el dovedind astfel validitatea construcţului. Deindividualizarea este procesul în care condiţiile sociale induc conştiinţa de sine şi frica de evaluarea celorlalţi, slăbind constrângerile interne cu privire la desfăşurarea anumitor comportamente indezirabile. Pentru Diener, deindividualizarea este, în mod esenţial, o teorie a grupului. într-un studiu publicat în 1980, el a demonstrat că variind caracteristici ale grupului ca mărimea şi omogenitatea, se obţin variaţii în conştiinţa de sine şi în comportamentele dezinhibate ale membrilor. Mai precis, cu cât grupul este mai mare, şi cu cât este mai omogen (de pildă, alcătuit numai din indivizi de sex masculin), cu atât se înmulţesc comportamentele dezinhibate, iar conştiinţa de sine este mai redusă (Diener, Lusk, DeFour şi Flax, 1980). Astfel de concluzii reprezintă contribuţii preţioase nu numai pentru teoria cleindividualizării, dar şi pentru domenii ca autoreglarea, conştiinţa de sine şi comportamentul de grup.

3. Teoria contemporană a deindividualizării

Concepţia elaborată de Prentice-Dunn şi Rogers se deosebeşte în mod radical de teoriile lui Festinger et al. (1952), Zimbardo (1969) şi Diener (1980). Ea nu mai păstrează din acestea decât ideea că deindividualizarea produce comportament dezinhibat. Cei doi autori înfăptuiesc o schimbare de paradigmă. Ei au, în plus,' meritul de a da o interpretare unificatoare cercetărilor mai vechi, ale căror rezultate - nu o dată - s-au contrazis.

Diener (1979) a demonstrat rolul fundamental al reducerii conştiinţei de sine în deindividualizare. Pfentice-Dunn şi Rogers au admis acest rol, dar au nuanţat înţelegerea atenţiei, Ei au preluat concluziile cercetărilor din domeniul

190 • Psihologie şi societateeului, potrivit cărora atenţia îndreptată spre eu are aspectepublice şi aspecte private şi au susţinut că cele două tipuri deatenţie focalizată spre interiorul persoanei marchează în moddiferit starea de deindividualizare.

într-un studiu deosebit de important, Fenigstein,Scheier şi Buss (1975) au pornit de la premisa unui eu cumultiple faţete şi au făcut distincţia între eul privat şi eulpublic, precum şi între conştiinţa de sine privată şi conştiinţade sine publică. Eul privat este alcătuit din aspecte ale euluice nu sunt cunoscute celorlalţi: sentimentele persoanei,atitudinile şi gândurile ei intime. Eul public cuprinde aspecteale eului ce pot fi observate şi cunoscute de către ceilalţi.Elementele lui motivează auto-prezentarea. Fenigstein şicolegii săi au înţeles conştiinţa de sine ca trăsătura depersonalitate referitoare la concentrarea atenţiei asuprapropriului eu. Scala construită de ei pentru măsurarea acesteitrăsături include trei subscale: subscala de conştiinţă de sineprivată, subscala de conştiinţă de sine publică şi subscala deanxietate. în prima subscala, figurează itemi de tipul: "Cândlucrez la o problemă, sunt conştient de felul în care îmifuncţionează mintea", "în general, mă concentrez asuprasentimentelor mele", "îmi examinez în mod constantmotivele", etc. Indivizii cu scoruri mari la această subscalasunt înclinaţi să-şi concentreze atenţia pe aspectele interneale eului. Cu ajutorul itemilor din subscala de conştiinţă desine publică se poate surprinde tendinţa indivizilor de a ficonştienţi de propriul eu ca un obiect al atenţiei şi acţiunilorcelorlalţi. Iată câţiva din aceşti itemi: "Mă străduiesc de obiceisă fac o impresie bună", "Mă preocupă ce gândesc ceilalţidespre mine", "De obiecei sunt conştient de înfăţişarea mea".Cei ce obţin scoruri mari pe această subscala, au tendinţa dea-şi controla minuţios comportamentul public. într-un studiuasupra relaţiilor dintre atenţia focalizată asupra eului şiinteracţiunea socială, Fenigstein (1979) a descoperit că

Deindividualizarea « 191 femeile cu o conştiinţă de sine publică înaltă reacţionează mai negativ la respingerea de către grup decât cele cu o. slabă conştiinţă de sine publică. Fiind mai conştiente de felul în care le percep cedaţi, ele sunt mai sensibile la evaluările şi la reacţiile acestora.

înainte de a descrie implicaţiile acestor rezultate asupra deindividualizării, se cuvine să menţionăm concluziile formulate de Froming, Walker şi Lopyan (1982). Demersul acestora a probat că cele două maniere folosite mai frecvent pentru manipularea conştiinţei de sine, oglinzile şi publicul, au efecte foarte diferite: oglinzile amplifică focalizarea atenţiei individului asupra eului privat (fac saliente emoţiile, atitudinile), în vreme ce publicul centrează atenţia asupra aspectelor publice ale eului (îl determină pe individ să se perceapă pe sine din punctul de vedere al celorlalţi). Pentru a-şi întări argumentarea, autorii citează un studiu asupra disonanţei cognitive efectuat de Scheier şi Carver (1980), din care a reieşit că oglinda i-a făcut pe subiecţi mai conştienţi de atitudinile lor iniţiale, iar o cameră de luat vederi (ca manipulare a conştiinţei de sine publice) i-a făcut mai conştienţi de comportamentul lor contra-atitudinal.

Cu privire la distincţia analizată în rândurile anterioare, aceea dintre conştiinţa de sine privată şi conştiinţa de sine publică, Prentice-Dunn şi Rogers susţin că numai conştiinţa de sine privată este implicată în apariţia stării de deindividualizare. Diminuarea conştiinţei de sine publice nu are impact asupra deindividualizării. Indivizii nu se deindividualizează atunci când nu-şi mai concentrează atenţia asupra felului în care îi privesc ceilalţi. Ei devin deindividualizaţi numai atunci când anumiţi stimuli din grup îi împiedică să se concentreze asupra aspectelor private ale eului: sentimente, gânduri, percepţii.

O altă distincţie funciară a celor doi autori se referă la variabilele care determină scăderea conştiinţei de sine în


general. Pentru ei, numai o parte din aceste variabile pot iniţia deindividualizarea. Ei postulează două categorii: indici de justificabilitate (neimplicaţi în declanşarea deindividualizării) şi indici atenţionali (cu o contribuţii* decisivă la apariţia stării de deindividualizare). Indicii de» justificabilitate acţionează asupra conştiinţei de sine publici» şi amplifică preocuparea individului de a-şi pune comportamentul de acord cu standardele sociale. Ei oferâ informaţii persoanei asupra măsurii în care ea poate fi trasa la răspundere pentru actele ei. Indicii situaţonali, pe baza cărora persoana inferează că este reperabilă şi că asupra ei apasă o responsabilitate, augmentează conştiinţa de sine publică. în astfel de situaţii, indivizii se conformează expectanţelor celorlalţi. Dimpotrivă, atunci când astfel de indici lipsesc (de pildă, în condiţii de anonimat sau dr* difuziune a responsabilităţii), conştiinţa de sine publică este redusă şi individul este predispus spre comportamente antinormative. Prentice-Dunn şi Rogers observă că multe experimente anterioare asupra deindividualizării au manipulat, de fapt, indicii de justificabilitate. Zimbardo (1969), de pildă, îmbrăcându-şi subiecţii în robe lungi si cerându-le să poarte măşti, i-a făcut să fie mai puţin conştienţi de comportamentul lor public şi să înţeleagă că nu vor fi pedepsiţi pentru actele lor. Subiecţii s-au comportat agresiv nu pentru că ar fi fost deindividualizaţi (în realitate, erau cât se poate de conştienţi - manipularea indicilor de justificabilitate nu conduce la scăderea conştiinţei de sine private), ci pentru că ştiau că ceea ce fac nu va avea efecte negative asupra lor. în experimentul lui Zimbardo, ca şi în altele (Singer et al., 1965; Diener et al., 1976) nu există nici un fel de garanţii că subiecţii s-ar fi aflat în starea de deindividualizare. Diminuând conştiinţa de sine publică, indicii de justificabilitate pot produce comportament dezinhibat şi antinormativ, dar nu prin intermediul


deindividualizării, ci prin inducerea expectanţei că nu vor, exista consecinţe negative.

Cealaltă categorie de indici situţionali, categoria indicilor atenţionali, în care "autorii includ coeziunea grupului şi excitarea, contribuie la reducrea conştiinţei de sine private. Excitarea fiziologică şi "imersiunea perceptuală în grup" au drept rezultat o alterare a percepţiilor şi a capacităţii de raţionare. In condiţiile în care individul nu mai este conştient de gândurile, de emoţiile şi de stările sale interne, el nu se mai poate regla în mod adecvat; apare, astfel, deindividualizarea. Standardele sociale şi personale se şterg (în orice caz, îşi pierd salienţa), se produc distorsiuni ale proceselor emoţionale, precum şi dezinhibarea comportamentală. Indicii atenţionali pot favoriza comportamentele inhibate, dar, spre deosebire de indicii de justificabilitate, ei fac aceasta prin intermediul deindividualizării şi al reducerii conştiinţei de sine private. "Prin umare, scriu Prentice-Dunn şi Rogers, comportamentul agresiv deindividualizat rezultă dintr-o mediere cognitivă redusă a comportamentului, în timp ce comportamentul agresiv datorat justificabilităţii scăzute este produsul cântăririi conştiente de către persoană a beneficiilor acţiunilor dezinhibate şi a posibilelor sancţiuni negative" (Prentice-Dunn şi Rogers, 1982, p. 505).

Un experiment realizat de cei doi psihologi sociali a dovedit existenţa a două tipuri de agresivitate colectivă: agresivitatea care rezultă din deindividualizare şi cea care rezultă din sentimentul indivizilor că nu vor fi pedepsiţi pentru actele lor. S-a folosit un design 2x2- şi s-au manipulat indicii atenţionali şi indicii de justificabilitate. Indicii atenţionali au fost introduşi ori retraşi variindu-se coeziunea grupului (prezenţa sau absenţa jocurilor cooperative) şi excitarea fiziologică (prezenţa sau absenţa muzicii rock intense). Cât priveşte indicii de justificabilitate, subiecţilor li

794 o Psihologie şi societate

, se dădea sau nu de înţeles că sunt indentificabili şi responsabili pentru acţiunile lor — li se spunea fie că experimentatorul îi supraveghează atent şi că la sfârşitul experimentului se vor întâlni cu victima, fie că experimentatorul nu-i supraveghează şi că nu vor întâlni victima. S-a măsurat agresivitatea printr-un aparat tip Buss, precum şi deindividualizarea şi conştiiinţa de sine publică şi privată cu ajutorul unor chestionare. Rezultatele au permis autorilor să formuleze concluzia că excitarea fiziologică şi coeziunea înaltă a grupului reduc conştiinţa de sine privată şi amplifică agresivitatea. Diminuarea conştiinţei de sine private a creat starea de deindividualizare. S-a demonstrat, de asemenea, că identificarea şi responsabilizarea individului nu au impact asupra conştiinţei de sine private, deşi non-identificarea şi non-responsabilizarea produc agresivitate.

în textul publicat în 1989, cei doi psihologi sociali aşează la baza concepţiei lor teoria controlului elaborată de Carver şi Scheier (1981). Am mai tratat, într-unui din capitolele anterioare, aspectele esenţiale ale acestei teorii (vezi şi Boncu, 1996). Potrivit lui Carver şi Scheier, autoreglarea presupune raportarea comportamentelor la anumite standarde sau valori de referinţă. Controlul "cibernetic" constă înainte de toate într-un sistem de feed-back negativ. Feed-back-ul este caracterizat drept "negativ" din pricină că el tinde să elimine sau să "nege" orice discrepanţă dintre comportamentul actual şi un standard de comparaţie. Mecanismul de auto-reglare se pune în mişcare de îndată ce individul îşi percepe comportamentul prezent sau starea de fapt. Informaţiile perceptuale sunt transmise unei instanţe care le raportează la standard; In cazul în care, în urma procesului de comparare, se constată o discrepanţă între cele două valori, organismul emite un alt comportament, diferit de primul şi mai apropiat de valoarea de referinţă. Acest comportamnt are un impact asupra mediului în care


funcţionează sistemul. Rezultatul este o stare diferită de lucruri în raport cu cea precedentă. Ea produce schimbări în pecepţia individului, iar informaţia este din nou trimisă instanţei de comparare. Procesul continuă până la eliminarea discrepanţei.

Pentru a da seama de complexitatea comportamentului uman, Carver şi Scheier au postulat o ierarhie a nivelurilor de control, fiecărui nivel corespunzându-i un sistem de feed-back ca cel descris mai sus. In vârful ierarhiei se află nivelul principiilor şi nivelul programelor, iar la baza ei nivelul senzaţiilor şi nivelul intensităţii, la care se analizează variaţiile în tensiunea musculară şi la care se produce comportamentul. Există mai multe niveluri intermediare: al secvenţelor, al relaţiilor, al tranziţiilor, al configuraţiilor. Cei doi autori precizează că output-ul dintr-un sistem de feed-back superior stabileşte valoarea de referinţă pentru nivelul subordonat. Faptul acesta conferă flexibilitate comportamentului uman: standardele de la nivelurile inferioare pot fi schimbate în mod repetat de sistemele de feed-back superioare.

Atenţia persoanei se concentrează în special la nivelurile "principii" şi "programe", restul sistemelor desfăşurându-şi activitatea relativ automat. La primul nivel, standardele sunt principii abstracte morale ori conceptuale (de exemplu, "Trebuie • să ne iubim ţara"). La nivelul "programe" se detaliază metodologia pentru satisfacerea principiilor (de exemplu, "Dacă un politician este demagog, îl voi ridiculiza şi îl voi demasca").

Prentice-Dunn şi Rogers au aplicat această concepţie în domeniul deindividualizării. şi Diener (1980) a fost preocupat de efectele deindividualizării asupra auto-reglării, dar el n-a putut explica în mod detaliat efectele deteriorării controlului persoanei asupra propriului comportament. Prentice-Dunn şi Rogers au arătat că deindividualizarea


înseamnă întreruperea funcţionării celor două niveluri superioare. în acest caz, indivizii nu încetează să evolueze în mediul social, dar comportamentul lor nu mai este reglat la nivelul principiilor şi programelor. Comportamentele dezinhibate devin astfel probabile.

Teoria elaborată de Prentice-Dunn şi Rogers rămâne o teorie de grup. Celor doi autori trebuie să li se recunoască meritul de a fi declanşat o revoluţie în acest domeniu. Studiile lor au pus în evidenţă confuzia pe care au făcut-o toţi cercetătorii anteriori, de la Le Bon la Zimbardo şi Diener: aceea dintre starea de deindividualizare şi starea de non-identificabilitate. Prentice-Dunn şi Rogers au separat cele două stări şi au arătat că a doua nu o presupune pe prima. Individul non-identificabil, deşi predispus la comportamente dezinhibate şi antisociale, nu este deindividualizat - el are numai o conştiinţă de sine publică scăzută. Deindividualizarea este legată de reducerea conştiinţei de sine private. Explicaţiile celor doi autori sunt pertinente, în acord cu teoriile actuale din psihologia socială şi, cel puţin pentru moment, deosebit de convingătoare.

* Deindividualizarea reprezintă unul din cele mai explorate efecte de grup. Teoriile bazate pe demersurile experimentale, ca şi cele anterioare, speculative, au asumat o relaţie de cauzalitate între comportamentul antinormativ şi deindividualizare. Până la începutul anilor '80, deindividualizarea a fost asociată cu sentimentul lipsei de responsabilitate conferit de apartenenţa la un grup coeziv sau de anonimat. Dezvoltările contemporane din psihologia socială, mai ales cele din domeniile conştiinţei de sine şi autoreglării, au contribuit decisiv la schimbarea paradigmei de cercetare a deindividualizării. Astăzi, ideea că non-identificabilitatea şi dispariţia fricii de sancţiuni sociale nu


afectează în nici un fel deindividualizarea este admisă de întreaga comunitate ştiinţifică. "Consensul cu privire la acest aspect, remarcă doi psihologi sociali care au contribuit ei înşişi la construirea unui punct de vedere original asupra deindividualizării, s-a dezvoltat cu aşa rapiditate, încât ai fi îndemnat să crezi că un spirit colectiv a purtat stilourile diferiţilor teoreticieni" (Hogg şi Abrams, 1988, p. 144).


Beaman, A.L., Klentz, B., Diener, E. şi Svanum, S. (1979). Self-awareness and transgression in children: Two fîeld studies. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 10, 1835-1846.

Boncu, ş. (1996). Eul în cogniţia socială. In A. Neculau (ed.). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iaşi: Polirom.

Carver, C.S. (1974). Facilitation of physical aggression through objective self-awareness. Journal of Experimental Social Psychology, 10, 365-370.

Carver, C.S. şi Scheier, M.P. (1978). Self-focusing effects of dispositional self-conciousness, mirror presence and audience presence. Journal of Personality and Social Psychology, 36, 3, 324-332.

Chelcea, S. (1998). Dicţionar de psihosociologie. Bucureşti: I.N.I.Diener, E. (1976). Effects of prior destructive behavior, anonimity and

group presence on deindividuation and aggression. Journal of Personality and Social Psychology, 33, 5, 497-507.

Diener, E. (1979). Deindividuation, self-awareness and desinhibition. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 7, 1160-1171.

Diener, E. (1980). Deindividuation: The absence of self-awareness and self-regulation in group members. In P.B. Paulus, (ed.) Psychology of group influence. Hilisdale: Erlbaum.

Diener, E., Fraser, S.C., Beaman, A.L. şi Kelem, R.Ţ. (1976). Effects of deindividuation variablcs on stealing among Halloween trick-on-treaters. Journal of Personality and Social Psychology, 33, 2, 178-183.

Diener, E., Lusk, R., DeFour, D. şi Flax, R. (1980). Deindividaation: Effects of group size, density, number of observers and group member


similarity on self-conciousness and desinhibited behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 39, 3, 449-459.

Diener, E. şi Wallbom, M. (1976). Effects of self-awareness on antinormative behavior. Journal of Research in Personality, 10, 107-111.

Dipboye, R.L. (1977). Alternative approaches t'o deindividuation. PsychologicalBulletin, 84, 6, 1057-1075.

Duval, S. şi Wicklund, R.A. (1972). A theory of objective self-awareness. New York: Academic Press.

Fenigstein, A. (1979). Self-conciousness, self-aţtention and social interaction. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 1, 75-86.

Fenigstein, A., Scheier, M.F. şi Buss, A.H. (1975). Public and private self-conciuosness: Assesment and theory. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 43, 522-527.

Festinger, L., Pepitone, A. şi Newcomb, T. (1952). Some consequences of deindividuation in a group. Journal of Abnorma! and SocialPsychology, 47, 382-389.

Froming, W.J., Walker, G.R. şi Lopyan, K.J. (1982). Public and private self-awareness: When personal atitudes conflict with societal expectations. Journal of Experimental Social Psychology, 18, 476-487.

Hogg, M.A. şi Abrams, D. (1988). Social identifications, A social psychology of intergroup relations andgroup processes. London: Routedge.

Ickes, W., Layden, M.A. şi Bames, R.D. (1978). Objective self-awareness and individuation: An empirical link. Journal of Personality, 46,146-161.

Johnson, R.D. şi Downing, L.L. (1979). Deindividuation and valence of cues: Effects on prosocial and antisocial behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 37,9, 1532-1538.

Jung, C.G. (1946). Psychological types of the psychology of individuation. New York: Harcourt, Brace.

Kuhn, M.H. şi McPartland, T.S. (1954). An empirical investigation of self-attitudes. American Sociologica! Review, 19, 68-76.

Le Bon, G. (1991). Psihologia maselor. Bucureşti: Editura ştiinţifică (prima ediţie, 1895).

Mann, L. (1981). The baiting crowd in episodes of threatened suicide. Journal ofPersonality and Social Psychologydl, 4, 703-709.

Mathes, E.W. şi Guest, T.A. (1976). Anonimity and group antisocial behavior. The Journal of Social Psychology, 100,257-262.

Mullen, B. (1986). Atrocity as a function of lynch mob composition: A self-attention perspective. Personality and Social Psychology Bulletin, 12, 2, 187-197.

Deindividualizarea • 199 Postmes, T. şi Spears, R. (1998). Deindividuation and antinormative behavior: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 123, 3, 238-259.

Prentice-Dunn, S. şi Rogers, R.W. (1982). Effects of public and private self-awareness on deindividuation and aggression. Journal of Personality and Social Psychology, 43, 3, 503-513.

Prentice-Dunn, S. şi Rogers, R.W. (1989). Deindividuation and self-regulation of behavior. în P.B. Paulus (ed.), Psychology of group intluence (ediţia a Ii-a). Hillsdale: Erlbaum.

Scheier, M.F. şi Carver, C.S. (1980). Public and private self-attention, resistance to change and dissonance reduction. Journal of Personality and Social Psychology, 39, 390-405.

Scheier, M.F., Fenigstein, A. şi Buss, A.H. (1974). Self-awareness and physical aggression. Journal of Experimental Social Psychology, 10, 264-273.

. Wicklund, R.A. (1975). Objective self-awareness. în L. Berkowitz (ed.), Advances in experimental social psychology (voi. 8). New York: Academic Press.

Zimbardo, P.G. (1969). The human choice: Individuation, reason and order versus deindividuation, impulse and chaos. în W.J. Arnold şi D. Levine (eds.), Nehraska Symposium on Motivation. Lincoln: University of Nebraska Press.

Capitolul VII-Scurtă istorie a psihologiei sociale

Ca disciplină ştiinţifică, psihologia socială are o istorie scurtă: aproximativ o sută de ani. La scara dezvoltării culturale a omenirii, intervalul acesta nu garantează maturizarea. Totuşi, fiică a veacului al XX-lea, psihologia socială a cunoscut p evoluţie rapidă, marcată uneori de crize şi chiar de reculuri; astăzi, ea poate fi socotită una din ştiinţele sociale cele mai riguroase şi mai dinamice. Această evoluţie vom încerca să o schiţăm în rândurile care urmează, convinşi că nu putem înţelege o ştiinţă şi nici nu putem întreprinde cercetări în graniţele unei ştiinţe dacă-i ignorăm dimensiunea diacronică. De altminteri, ultimele trei decenii au fost martore ale creşterii spectaculoase a interesului psihologilor sociali pentru istoria propriei discipline. Numai din perpectivă istorică se poate explica temeinic de ce au fost abandonate anumite direcţii de cercetare, în vreme ce altele au dominat disciplina ani în şir.

Potrivit lui Cari Graumann (1994), probabil cel mai reputat specialist european în istoria psihologiei sociale, unul din motivele importante pentru _ care .meriţă..studiaţă istoria unei discipline este acela că, îndeobşte, ea îi conturează identitatea mai exact decît o fac definiţiile. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, Graumann foloseşte drept exemplu "schisma" dintre psihologia socială psihologică şi psihologia socială sociologică. Membrii celor două grupuri ţin cursuri de

202 • Psihologie şi societate Istoria psihologiei sociale • 203

psihologie socială radical diferite, fac parte din catedre universitare diferite (în general, psihologii sociali de orientare sociologică sunt membri ai departamentelor de sociologie), citesc şi publică în reviste diferite. Psihologii sociali de orientarepsiliologică se interesează în mod preponderent de. structurile şi procesele cognitive ale indivizilor, în vreme ce, "sociologii" cercetează funcţiile indivizilor în contextul structurilor sociale. Intrucît această diviziune durează de cîteva generaţii, membrii celor două tabere au versiuni diferite asupra istoriei psihologiei sociale. Pentru psihologii sociali de origine psihologică, importanţi sunt Floyd Allport, Lewin, Festinger, Schachter, Asch, Donald T. Campbell. Ceilalţi îi venerează pe Mead, Goffman, French, Homans şi Bales. "Aşadar, conchide autorul german, istorii diferite oferă şi menţin identităţi diferite" (Graumann, 1994, p. 5).

J> ' Gordon Allport (1968) apără şi el ideea necesităţii istoriei psihologiei sociale, atrăgând atenţia că progresul rapid şi fascinaţia procedurilor moderne de cercetare îl fac pe tânărul psiholog social să întoarcă spatele concepţiilor speculative şi demodate ale înaintaşilor. Allport, care a scris un studiu de referinţă asupra surselor psihologiei sociale moderne, a arătat că scopul demersului istoric este de a evidenţia însemnătatea ideilor mai vechi pentru cercetările contemporane.

Istoria psihologiei sociale, ca, de altfel, istoria oricărei ştiinţe, nu trebuie pusă în slujba perpetuării vreunui curent de cercetare. In mod inevitabil apologie a disciplinei (fără ca lucrul acesta să însemne eludarea discontinuităţilor, a eşecurilor şi a fundăturilor cercetării), ea nu poate fi o apologie a unei teorii particulare.

In privinţa periodizării istoriei psihologiei sociale, sensibili la sugestiile lui Cartright (1979), Chelcea (1998a, 1998b), Farr (1991), Jackson (1988) şi Jones (1985), susţinem existenţa a şase etape: preistoria psihologiei sociale (din

antichitate până în jurul anului 1860), tranziţia la psihologia socială modernă (aproximativ 1860-1908), perioada de dezvoltare timpurie (1908-1935), perioada clasică (1935-1945), peioada de criză (1965-1975) şi perioada contemporană (1975-prezent). Aceste delimitări sunt, desigur, subiective, ele depinzând de concepţia noastră actuală asupra dinamicilor psiho-sociale.

1. Preistoria psihologiei sociale

Dacă istoria propriu-zisă a psihologiei sociale.înqepe în mod oficial în 1908, preistoria acestei discipline acoperă un interval mult mâi extins. Numim preistorie răstimpul în care psihologia socială a fost o ramură a filosofici, sau, în orice caz, a fost scrisă de adepţi ai metodei speculative. Elemente de psihologie socială pot fi uşor detectate în gândirea socială a marilor filosofi.. întrucât astfel de intuiţii despre natura socială a omului nu sunt sistematizate şi sunt foarte departe de maniera actuală de conceptualizare, recuperarea lor reprezintă în bună măsură un travaliu de interpretare.

Originile gîndirii psiho-sociale pot fi găsite în opera lui Platon (427 - 347 î.C.) şi Aristotel (384 - 322 î.C.) sau chiar în gîndirea pre-socratică (secolul al Vll-lea î.C). Platon, părintele filosofiei europene, a avut, în fond, o conceţie utilitaristă: indivizii se alătură grupurilor pentru a-şi îndeplini anumite scopuri, imposibil de realizat altminteri. Pentru el, tendinţa de a trăi împreună cu alţii este înnăscută. Platon a crezut în primatul statului în faţa individului. Acesta din urmă, spre a deveni realmente o fiinţă socială, trebuie educat sub supravegherea autorităţilor. Cât despre concepţia aristotelică, aceasta susţine că natura umană este sociala prin ea însăşi (Stagiritul numeşte omul cu expresia faimoasă "zoon politikon") şi pe temelia aceasta se clădesc relaţiile


inţerpersonale, familia, comunitatea şi statul. Ideile celor doi filosofi antici au dat naştere la două tradiţii de.gîndire:/pe de o parte o gândire de_ esenţă t socială, în care se evidenţiază aportul structurilor sociale în 'ceea ce priveşte conduita individuală şifpe de altă parte, o gîndire de orientare individualistă, în care rolul proceselor individuale este preponderent: socialul emerge, de fapt, din acestea.

In epoca modernă, la Thomas Hobbes regăsim dezvoltată concepţia contractualistă aflată în germene în Republica lui Platon. Printr-un contract social, fiecare individ beneficiază de protecţie în faţa eventualelor atacuri egoiste ale celorlalţi. Principala/forţă, ce animă indivizii o reprezintă dorinţa de putere,, care duce la "războiul tuturor împtriva tuturor". In aceste condiţii, numai statul poate să armonizeze interesele opuse, silindu-i pe oameni să se supună puterii sale. Pe coperta operei capitale a lui Hobbes, Leviathan, publicată în 1651, statul este înfăţişat ca o fiinţă gigantică, alcătuită din oameni. Gordon Allport (1968) a lăudat analizele subtile ale autorului englez asupra motivaţiei sociale.

Tot pe pământ britanic a apărut, la mai bine de o sută de ani după Hobbes, o concepţie bazată pe motivaţia individuală: hedonismul lui Jeremy Bentham (1748-1832). Potrivit acestui filosof, prin tot ceea ce face, omul urmăreşte să obţină plăcerea. Bentham a căutat rigurozitatea: el face o taxonomie a plăcerilor, le înşiră calităţile şi declară că pot fi măsurate. Pentru a împăca evidenta contradicţie dintre interesele hedoniste ale diverşilor indivizi, el fundează o etică, postulând că indivizii trebuie să urmărească şi amplificarea plăcerii celorlalţi, iar statul să faciliteze "cel mai mare bine cu putinţă pentru cât mai mulţi".

Până în pragul veacului al XlX-lea, gândirea socială europeană conturase ideea primatului socialului. Prin intermediul legilor, statul reglează interacţiunile dintre indivizi, urmărind pacea şi progresul. Pentru Hegel (177,0 -

Istoria psihologiei sociale » 205 1832), filosoful idealist german, statul nu este numai forma supremă de societate, ci încoronarea spiritului social obiectiv, la care spiritele individuale sunt participante active. Din opera lui Hegel au derivat concepţiile psiho-sociale despre spiritul de grup (group mind).

In celebrul capitol asupra istoriei psihologiei sociale clin Handbook of social psychology, publicat aproape neschimbat în toate cele trei ediţii, Allport (1968) consideră că întemeietorul pozitivismului, Auguste Comte (1798-1857), este cel ce a intuit necesitatea unei ştiinţe a individului în societate. Pozitivismul constituie, în viziunea filosofului francez, un sistem filosofic ce implică un model al progresului cunoaşterii umane de la un stadiu teologic, trecînd printr-un stadiu metafizic, spre un stadiu ştiinţific. In ultimul stadiu, fenomenele sunt considerate reale şi certe, iar cunoaşterea este descrierea acestor fenomene, a ordinii lor temporale şi spaţiale în termeni de constante şi variaţii. Comte a propus termenul de sociologie pentru ştiinţa societăţii.

Dar Comte a anticipat şi cariera ştiinţifică a psihologiei şi a psihologiei sociale. Deşi termenul de psihologie exista pe vremea sa, el a preferat să numească la morale positive ştiinţa comportamentului uman. în concepţia lui, există trei clase de fenomene ce urmează a fi abordate în stadiul ştiinţific al evoluţiei omenirii: 1. Fenomenele biologice; 2. Fenomenele morale sau individuale. 3. Fenomenele sociale sau colective. Dacă sociologia se interesa de ultimele, la morale positive ar avea în vedere ea de-a doua clasă de fenomene.

Comte^ este heraldul transformării positiviste a cunoaşterii. In ceea ce priveşte psihologia şi psihologia socială, el a avut dreptate. Curând după dispariţia sa, aceste domenii spirituale aveau să sufere o prefacere radicală.


2. Tranziţia la psihologia socială modernă

Concepţiile înfăţişate pînă acum nu sunt propriu-zis psiho-sociale, deşi unele au o legătură strînsă cu maniera contemporană de a teoretiza. In cea de-a doua jumătate a veacului al XlX-lea, gândirea psihosocială, pe fundamentul căreia se va construi psihologia socială modernă, este tot mai mult influenţată de filosofia pozitivistă şi de ştiinţele sociale deja constituite ori pe cale de a se constitui. După opinia noastră, aceste influenţe individualizează, în evoluţia psihologiei sociale, perioada 1860-1908, făcând-o distinctă în raport cu îndelungata etapă anterioară, precum şi cu etapa de dezvoltare ştiinţifică ce va urma.

Pară îndoială, constituirea psihologiei sociale ca disciplină ştiinţifică a fost marcată de transformarea ştiinţifică a psihologiei, chiar dacă Wilhelm Wundt, fondatorul, în 1879, al primului laborator de psihologie experimentală, a nutrit convingerea că procesele psihologice complexe nu pot fi abordate în aceeaşi manieră ca şi cele simple. în viziunea lui, psihologia popoarelor (traducem astfel Volkerpsychologie, chiar dacă expresia germană are o anume specificitate) reprezintă complementul psihologiei experimentale individuale. Ea are sarcina de a analiza natura relaţiei individ - comunitate invocînd date culturale la care psihologia experimentală nu are acces.

într-un text incitant, Parr (1980) a dezvăluit o surprinzătoare sursă a colosalului efort al lui Wundt din cele 10 volume publicate între 1900 şi 1920: concepţia lui Darwin asupra expresiilor emoţiilor. Demersul lui Wundt, ce viza schiţarea unei istorii psihologice a omenirii seamănă în multe privinţe cu cel al iniţiatorului evoluţionismului modern. în The expression of the emotions in man and animals (1872), Darwin se interesează de originea unor comportamente. în viziunea lui Wundt, cercetarea miturilor şi limbajului poate

Istoria psihologiei sociale • 207 furniza informaţii cu privire la stadiile de început ale evoluţiei culturale, şi în opera lui George Herbert Mead, crede Parr, sunt de găsit ecouri ale cărţii lui Darwin din 1872. Mead a făcut din intuiţiile lui Darwin asupra faptului de a roşi ("Roşeala este cea mai umană din toate expresiile") o psihologie socială a timidităţii. El a pus în legătură timiditatea cu eul, apreciind că timiditatea nu este decât conştiinţa de eu ca obiect al interesului celorlalţi.

Moritz Lazarus (1824 - 1903) şi Hermannn Steinthal (1823 - 1899), un antropolog şi un filolog, au promovat, cu privire la procesele mentale, o concepţie apropiată de cea a lui Wundt. Cei doi au întemeiat, în 1860, o revistă care îşi va înceta apariţia numai în 1890: Zeitschrift fur Volkerpsychologie undSprachwissenschafb. Vfilkerpsychologie era considerată, în paginile acestui periodic, un studiu istoric comparativ al produselor obiective ale interacţiunii sociale, ca limbajul, religia, miturile, obiceiurile, arta, literatura, legile. Inspiraţi de Hegel, Lazarus şi Steinthal credeau în realitatea unui spirit de grup. în primul volum al Zeitschrift..., ei defineau astfel acest Volksgeist: "o conştiinţă similară a multor indivizi, la care se adaugă faptul că ei au cunoştinţă de această similaritate ce apare din descendenţa lor comună şi din cohabitarea lor pe acelaşi teritoriu" (apud Allport, 1968, p. 49).

Un curent de gândire ce se va dovedi mai apropiat de psihologia socială ştiinţifică decât oricare din concepţiile menţionate a fost psihologia mulţimilor, reprezentată de francezul Gustave Le Bon (Psychologie des foules, 1895), dar şi de italianul Scipio Sighele (La foule criminelle, 1891; Psychologie des sectes, 1895). De altminteri, între cei doi autori a existat în epocă o vie dispută, Sighele acuzându-1zgomotos pe francez - se p8X6j nu fără

oarecare îndreptăţire -de a-i fi plagiat ideile. în cartea sa, una din cele mai cunoscute din ştiinţele sociale, Le Bon a tratat nu numai despre

208» Psihologie şi societate

comportamentul individului în condiii de mulţime, dar şi despre conformism, alienare, conducere, etc. Ideea sa fundamentală este aceea că, în mulţime, procesele psihologice ale individului se transformă radical: individul îşi pierdu identitatea şi ajunge să se comporte ca toţi ceilalţi din jurul său. Mulţimile constituie o ameninţare 'pentru instituţiile» democratice. Puterea şi frecvenţa lor ruinează civilizaţiaoccidentală.

Opera lui Le Bon reprezintă o punere la un loc a unor idei.foarte eterogene. Autorul s-a inspirat nu numai clin criminologie, din .filosofia germană (ideea spiritului de grup) dar şi din concepţia.despre.sugestie şi hipnoză. Aceasta era promovată de şcoala de la Nancy (Hyppolyte Bernheim) şi de şcoala de la Salpetriere (Jean-Martin Charcot). Pentru Le Bon, comportamentul individual în mulţime prezintă extrem de multe analogii cu cel al individului hipnotizat.

Qabriel Tarde (1843-1904), o altă figură importantă a epocii de tranziţie la psihologia socială ştiinţifică, a fost şi el înrâurit de doctrina sugestiei, mai cu seamă de ideile lui Bernheim. în Les'Jois de< Timitation, volum publicat în 1890, Tarde consideră că toate comportamentele sociale au la bază imitaţia. Invenţia survine mult mai puţin frecvent. Imitaţia serveşte la răspândirea invenţiilor. Ceea. ce-1 apropie pe Tarde de Bernheim este ideea potrivit căreia imitaţia este o formă de "somnambulism social".

Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai teoriei sociale franceze, Tarde a fost larg receptat în Statele Unite. James Baldwin, de pildă, a descris evoluţia mentală a persoanei la vârstele mici folosind intens conceptul de imitaţie. El a contribuit la traducerea lui Tarde peste Ocean şi a fost influenţat de acesta, chiar dacă prin imitaţie înţelege un proces mai activ decât cel postulat de autorul francez. Baldwin s-a apropiat mult de domeniul psihologiei sociale în

Istoria psihologiei sociale • 209

cartea sa din 1895, Mental development in the child and in the race.

Nu putem încheia aeastă rapidă scrutare a tranziţiei fără a-1 pomeni pe Emile Durkheim (1858-1917), întemeitorul de drept al sociologiei ştiinţifice. In această perioadă, Durkheim publică trei cărţi: Diviziunea muncii în societate (1893), Regulile metodei sociologice (18959, şi Sinuciderea (1897). Cele trei volume au în comun conceptul de conştiinţă colectivă şi ideea că fenomenele sociale, ca religia, obiceiurile, limbajul, etc. sunt fapte sociale, lucruri având caracteristici obiective ce există în afara conştiinţei individuale. Faptele sociale sunt exterioare, generale şi constrângătoare pentru comportamentul uman. Deşi s-a opus cu tenacitate explicaţiilor psihologice (în Sinuciderea, de exemplu, a arătat că acest act atât de individual depinde de condiţiile sociale), Durkheim a influenţat ştiinţa psihologiei sociale. El nu numai că a pledat pentru metodele empirice, dar le-a şi folosit în mod efectiv în cercetarea comportamentului social. Peste ani, concepţia sa despre reprezentările colective (acestea au o existenţă independentă; deşi ele pot emerge din asocierea şi interacţiunea indivizilor, propietăţile lor sunt diferite de cele ale reprezentărilor individuale) va fi dezvoltată de Serge Moscovici în hotarele psihologiei sociale (vezi Moscovici, 1961). ^

în decursul a ceea ce numim perioadă de tranziţie nu au existat cercetări empirice (cu excepţia "primelor experimente de psihologie socială", pe care le vom discuta mai jos). Totuşi, conceptele referitoare la fenomenele psiho-sociale au devenit tot mai precise. Dacă luăm exemplul imitaţiei ori al reprezentărilor colective, progresul conceptual în raport cu scrierile filosofilor sociali nu poate fi tăgăduit. Tot acum, şi-a făcut apariţia termenul de psihologie socială. Potrivit lui Doise (1995), primul care-1 foloseşte este Carlo Cattaneo în 1864. Titlul comunicării acestuia în faţa Academiei de arte şi

210 • Psihologie şi societateştiinţe a Lombardiei este DeU'antitesi come metodo di psicologia sociale. Cattaneo considera conflictul drept un concept fundamental al noii discipline. Germanul Lindner face şi el apel la termenul,, de\ psihologie socială în 1871, propunându-şi să-1 utilizeze pentru analiza conduitei individului în societate. Puţin înainte de sfârşitul secolului (în 1898), vede lumina tiparului la Paris un volum al lui Tarele intitulat Etudes de psychologie sociale. Pentru marele sociolog, psihologia socială urma să explice fenomenele sociale în termeni de imitaţie. în sfârşit, mai menţionăm că în 1901 italianul Paolo Orano tipăreşte la Bari o carte numită, simplu, Psicologia sociale.

3. Perioada de dezvoltare timpurie

Dacă până la începutul secolului al XX-lea psihologia socială (în forma ei nesistematică şi neştiinţifică) s-a dezvoltat în Europa, în primul deceniu al noului veac începe etapa americană a evoluţiei ei. America este pregătită să primească si să amplifice cunoaşterea despre fenomenele psiho-sociale. în 1896, Lightmer Witmer fundează prima clinică psihologică la University of Pennsylvania. între 1890 şi 1910, s-au creat laboratoare de psihologie la 31 de universităţi din Statele Unite (Ruckmick, 1912, apud Vaughan şi Hogg, 1995).

în ciuda faptului că în Europa apăruseră, cum am văzut, mai multe volume închinate psihologiei sociale, textele reţinute de istoriografia oficială drept texte fondatoare sunt două cărţi din 1908 ce au meritul de a fi redactate în limba engleză: An introduction to social psychology, a lui William McDougall şi Social psychology: An outline and a sourcebookn' lui Edward Ross. Primul text a fost publicat la Londra, dar psihologia socială americană şi 1-a însuşit; de altminteri,

Istoria psiholoqiei sociale * 211autorul va emigra în Stetele Unite, devenind profesor la Harvard în 1921.

Capitolele volumului lui McDougall tratează ^despre instincte, emoţii, sentimente, comportament moral, voinţă, credinţe religioase şi despre structura caracterului. Cartea este, de fapt, o expunere a unei teorii asupra instinctelor. In concepţia autorului, instinctele se află la baza comportamentului social. El avertizează asupra faptului că în ştiinţele sociale conceptul de instinct a fost utilîzat pentru a explica ceea ce nu era bine înţeles. Cât despre propriul demers, acesta avea drept scop construirea unei psihologii ştiinţifice bazate pe instincte. Pepitone (1981) remarcă succesul imens al autorului englez (cartea sa a cunoscut mai mult de 30 de ediţii), dar şi incapacitatea teoriei sale de a face faţă în confruntarea cu alte doctrine psihologice ale epocii - în special, cu behaviorismul. Alături de Cartwright (1979), Pepitone apreciază că psihologia lui McDougall nu s-a impus întrucât nu se potrivea nicicum cu ideea americană a individului activ, deţinând mereu iniţiativa: "Era o psihologie a caracterului, a ceea ce sunt oamenii, şi nu trata deloc despre felul în care oamenii se comportă în anumite împrejurări" (Pepitone, 1981, p. 973).

McDougall a fost psiholog de formaţie - în tinereţe studiase percepţia culorilor la Gottingen şi publicase o carte de psihologie fiziologică. Psihologia socială promovată de el este centrată pe individ. Dimpotrivă, Edward Ross a fost sociolog. Cartea lui din 1908 reprezintă mai curând o sinteză a ceea ce scriseseră autori ca Gabriel Tarde, Emile Durkheim, Charles Cooley sau Gustave Le Bon despre fenomenele psihosociale (Collier, Minton şi Reynolds, 1991). Astfel, Ross propune o psihologie de esenţă sociologică, chiar o psihologie socială ce aparţine sociologiei (Ross, 1908, p. vii). El analizează în manieră sociologică şi istorică mulţimile, moda, imitaţia, etc. După Pepitone (1981), nici Ross n-a marcat

212» Psihologie şi societate psihologia socială de după el. Influenţa lui nu este vizibilă nici măcar în cadrul şcolii de la Chicago, căreia, totuşi, i-a aparţinut. Se cuvine să conchidem, în legătură cu cei doi fondatori ai psihologiei sociale, că diferenţele dintre ei au dat naştere celor două psihologii sociale ce dăinuie şi astăzi: psihologia socială psihologică (a cărei istorie o schiţăm în paginile de faţă) şi psihologia socială sociologică.

Dacă este adevărat că "în timpul, primelor trei sau patru decenii de existenţă psihologia socială a fost preocupată în principal să câştige legitimitate ca domeniu de cercetare empirică" (Cartwright, 1979, p. 84), atunci adevăratul fondator ar trebui socotit Floyd Allport. El este psihologul social cel mai activ în această perioadă: face numeroase cercetări, mai ales în paradigma facilitării sociale şi publică, în 1924, un manual de psihologie socială ce-şi întemeia sintezele, în bună parte, pe studii experimentale. înaintea lui, Charles Elwood (1917) scosese cel de-al doilea manual american de psihologie socială (dacă admitem că Ross 1-a publicat pe primul), dar îl redactase din perspectiva psihologiei sociale sociologice. Elwood împărtăşea opinia, curentă în epocă, potrivit căreia psihologia socială nu era decât un alt nume pentru sociologia psihologică. Allport a căutat să impună o psihologie socială psihologică, în care accentul să cadă pe individ, pe procesele lui psihologice, şi nu pe societate ori pe grup. El îşi proclamă convingerile în prefaţa cărţii sale: "Psihologia socială nu trebuie plasată în contradicţie cu psihologia individului; ea este o parte a psihologiei individului" (Allport, 1924, p. 4).

Allport a fost primul psiholog social adept al behaviorismului; el s-a demarcat, astfel, atât de introspecţionism, cât şi de psihologia instinctivistă a lui McDougall. Această opţiune, precum şi convingerile lui individualiste şi psihologiste l-au determinat să devină un susţinător al metodei experimentale. Evaluând eforturile lui

Istoria psihologiei sociale » 213Allport, Graumann notează: "Combinaţia abordareindividualistă, punct de vedere behaviorist şi metodăexperimentală a făcut din psihologia socială Q disciplinăştiinţifică respectabilă" (Graumann, 1994, p. 14).Majoritatea istoricilor psihologiei sociale sunt de acord că primul experiment de psihologie socială n-a fost realizat de

Floyd Allport. De obicei, i se atribuie acest merit lui NormanTriplett (1898). Observînd că cicliştii aleargă mai repede în

grup decît singuri, acesta a creat grupuri experimentale decopii şi le-a cerut să mînuiască mulinete singuri ori alături, dealţii care făceau acelaşi lucru. Efectuând această sarcinăîmpreună cu alţii, 50% din subiecţi au avut o performanţă maibună, dar pentru 25% perfomanţa în condiţii de grup a fostmai slabă. Autorul a tras concluzia că prezenţa celorlalţiamplifică energia persoanei şi a interpretat acest rezultat întermeni de dinamogeneză (vezi şi capitolul despre facilitareasocială). Triplett n-a fost un psiholog social, dar priviteretrospectiv experimentele sale pot fi considerate experimentede psihologie socială. Floyd Allport a fost cel care a recuperattravaliul acesta în profitul psihologiei sociale. Pe de altăparte, există autori care revendică întâietatea pentru MaxRingelmann, un inginer agronom francez care a efectuatexperimente asupra performanţei de grup în deceniul al 8-lea al veacului trecut (vezi Chelcea, 1998a, pentru această dispută). Din păcate, Ringelmann şi-a publicat cercetările numai în 1913. Mai mult, demersul său a fost cunoscut în Statele Unite numai prin anii '60, încât el n-a influenţat înnici un fel psihologia socială în primele ei stadii de dezvoltare.

în jurul anului 1920, cercetările de psihologie socială s- au înmulţit. Ca urmare, Morton Prince, care edita Journal of \ Abnorma! Psychology de la înfiinţarea acestuia, în 1906, 1-a \ invitat pe Floyd Allport să colaboreze în calitate de co-editor (Allport, 1968; Pettigrew, 1969). în anul următor, revista şi-a schimbat titulatura {Journal of Abnormal and Social

Istoria psihologiei sociale * 215

214 • Psihologie şi societatePsychology). Allport a rămas editor asociat până în 1949. Psihologia socială psihologică dobândea astfel o revistă, lucru de importanţă capitală, căci, aşa cum spunea Dorwin Cartwright, psihologia ştiinţifică înseamnă laboratoare şi publicaţii periodice. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Journnl of Personality, publicat de Duke University de la sfârşitul secolului trecut a început să accepte studii de psihologie

socială.Cercetarea empirică a fost întărită în aceşti ani de

inventarea scalelor de atitudini. Atât Thurstone (1931), cât şiLikert (1932) îşi dezvoltă acum ideile, demonstrând cuingeniozitate că attudinile, parametri psihici atât de subtili şiatât de inefabili, pot fi măsurate (astfel şi-a intitulatThurstone (1928) unul din articolele publicate în AmericanJournal of Sociology. "Attitudes can be measured"). "Anii '30,scrie Edward Jones, marchează începutul preocupării pentrustudiul structurii şi funcţionării atitudinilor, pentrudescrierea distribuţiei lor în diferitele clase şi grupuri socialei"(Jones, 1985, p. 61). Acest interes al psihologilor sociali îşigăseşte expresia în capitolul asupra atitudinilor redactat deGordon Allport (fratele mai mic al lui Floyd Allport) pentrutratatul lui Murchison, capitol ce debutează astfel: "Conceptulde atitudine este, probabil, cel mai proeminent şi maiindispensabil concept din psihologia socială americană"(Allport, 1935, p. 422).

AnuL1935 este, într-adevăr, anul apariţiei unei opere consistente, în două volume: Handbook of social psychology, editat de Cari Murchison. în afara contribuţiei lui Gordon Allport, se mai citează uneori din această carte capitolul lui Dashiell în care acesta trece în revistă studiile empirice asupra a ceea ce am putea numi influenţă socială. în rest, Handbook, cu analizele sale asupra societăţilor animale sau asupra istoriei sociale a omului alb, galben, negru şi roşu este mutihzabu astăzi. Farr (1991) consideră această carte o

piatră de hotar: ea desparte "the long past" de "the short history of social psychology". înaintea lui Farr, Jones afirmase în mod categoric: "Volumul lui Murchison marchează sfârşitul erei pre-experimentale în psihologia socială" (Jones, 1985, p. 63). Ne alăturăm cu modestie acestor autori, adăugând doar că am ales 1935 ca anul de început al epocii clasice şi pentru că acum îşi face Sherif experimentele asupra formării normelor sociale, experimente pe care noi le socotim absolut fundamentale pentru evoluţia psihologiei sociale.

4. Perioada clasică

în anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial se poate constata o dezvoltare accelerată a ştiinţelor sociale în general: apar acum studii remarcabile , de psihologie, sociologie, antropologie. Comportamentul social se bucură de o tratare realmente ştiinţifică. Psihologia socială va profita de aceste progrese mai cu seamă în vremea conflagraţiei mondiale.

Perioada clasică debutează în psihologia socială cu două experimente importante: cel realizat de Sherif în 1935 şi cel efectuat de Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere (Lewin, Lippitt şi White, 1939). Cele două studii au demonstrat în mod magistral că fenomenele sociale complexe pot fi abordate utilizându-se experimentul de laborator. Aceste demersuri experimentale, precum şi cele care vor urma, beneficiază de dezvoltarea şi răspândirea designului experimental şi a analizei statistice (tot mai frecvent se face apel la testul t pentru a proba efectul manipulărilor şi, mai cu seamă după război, la analiza de variantă).

O schimbare majoră se produce la mijlocul anilor '30 şi în ceea ce priveşte posibilitatea psihologilor sociali de a-şi găsi slujbe. în 1936, se fundează The Society for the Psychological

.

216» Psihologie şi societate Study of Social Issues (SPSSI), o structură menită să susţină ideea că psihologia şi cercetarea psihologică pot avea un aport însemnat la rezolvarea problemelor sociale. Organizaţia apăruse prin eforturile "expansioniştilor" (cei ce militau pentru creşterea numărului psihologilor şi pentru crearea de locuri de muncă pentru aceştia), care învingeau astfel în disputa lor cu "restrictiviştii" (cei ce se temeau de o "supraproducţie" de psihologi şi pledau pentru diminuarea numărului acestora). Finison (1976) pune victoria expansioniştilor pe seama impactului teoriilor învăţării făurite de Huli şi Tolman care arătau că individul învaţă după nişte legi ştiinţifice, iar comportamenul lui poate fi modificat dacă se cunosc aceste legi.

Spre 1940, psihologia socială a suportat o înrâurire cu totul neaşteptată: "Dacă ar fi să numesc persoana care a avut cea mai mare influenţă asupra domeniului psihologiei sociale, l-aş numi pe Adolf Hitler" (Cartwright, 1979, p. 84). Cartwright argumentează imediat această opinie ce poate părea şocantă. El are convingerea că cel de-al doilea război mondial a avut un impact imens asupra disciplinei, şi cum Hitler este cel care 1-a provocat... In plus, discursul naţionalist agresiv şi măsurile dure ale liderului nazist au determinat migraţia în Statele Unite a unor savanţi ce aveau să schimbe radical psihologia socială americană a anilor '30: Lewin, Heider, Kohler, Wertheimer, Lazarsfeld. (Solomon Asch s-a născut şi el în Europa, dar a emigrat împreună cu părinţii săi în 1920, pe când avea 13 ani).

In vremea războiului, psihologii sociali au avut din plin prilejul să demonstreze calităţile de ştiinţă aplicativă ale disciplinei lor. Guvernul american a finanţat cercetări în domenii precum: propaganda, combaterea demoralizării, relaţiile internaţionale, administrarea teritoriilor acupate, selecţia personalului militar, problemele psihologice ale economiei de război, etc. Acum au loc, într-un program mai


vast coordonat de Margaret Mead, celebrele cercetări ale lui Lewin asupra rolului grupului în schimbarea atitudinilor. Implicarea în relizarea sarcinilor trasate de autorităţi aStimulat COICIILIUX ai cei iiii/ic tciCciaiuiu uni uxvciocic ŞiiiiiiyG

sociale. După Jackson (1988), experimentele lui Sherif şi ale colaboratorilor săi asupra scopurilor supraordonate s-au inspirat din acest ethos al cooperării între diferite grupuri (vezi Sherif et al., 1961).

După 1945, psihologii sociali şi-au văzut poziţiile mult întărite. Autorităţile înţeleseseră necesitatea de a investi în ştiinţele sociale. Agenţiile guvernamentale, ca şi fundaţiile private se arată mult mai receptive decât înainte la proiectele de cercetare întocmite de psihologii sociali. Diciplina câştigă tot mai mult teren în mediul universitar. Se creează acum (1946) un Department of Social Relations (ca urmare a freneziei interdisciplinare în ştiinţele sociale) la Harvard (va fi condus multă vreme de Talcott Parsons). Dar Harvard, Columbia şi Yale au reprezentat psihologia socială şi în perioada anterioară - Floyd Allport a fost profesor la Harvard, iar Gardner Murphy, autor al unui manual relativ influent de psihologie socială experimentală în 1931, a predat la Columbia). După război, psihologia socială va fi prezentă ca disciplină în toate universiăţile americane, tot mai multe din ele dezvoltând programe doctorale în domeniu. O menţiune specială merită University of Michigan. Odată cu dispariţia lui Lewin, diriguitorii de la M.I.T. au dat de înţeles că Research Center for Group Dynamics nu-i mai interesează. Ca urmare, ucenicii lui Lewin au migrat la University of Michigan, unde fuziunea dintre Survey Reseach Center condus de Rensis Lickert şi acest grup a dat Institute for Social Research (vezi Festinger, 1980). O carte importantă pentru psihologia socială, cunoscută devreme şi în România, Research methods in the behavioral sciences (1953) trebuie privită ca fructul colaborării dintre cele două colective: ea a

218 • Psihologie şi societatefost editată de Festinger, poate cel mai important continuator al lui Lewin, şi de Daniel Katz care a fost, alături de Theodore Newcomb, profesor de psihologie socială la University of Michigan şi unul din psihologii sociali proeminenţi ai epociiclasice.

Kurt Lewin a indicat psihologiei sociale adevărata eivocaţie: o ştiinţă riguroasă, bazată pe experiment dar şi pe tehnicile de anchetă, solidă din punct de vedere teoretic, având largi posibilităţi de aplicare. Dincolo de intuiţiile lui geniale şi de faimoasele demersuri experimentale, contribuţia majoră a lui Lewin a fost, cum scrie Edward Jones, "basically atmospheric". Cel care va marca psihologia socială a deceniilor 6 şi 7 prin cercetările lui va fi Leon Festinger. Cele două teorii principale ale sale, teoria comparării sociale (1954) şi teoria disonanţei cognitive (1957) au înrâurit munca unei întregi generaţii de psihologi sociali. Forţa lor vine, în bună parte, din faptul că sunt testabile empiric. De exemplu, una din contribuţiile însemnate ale lui Stanley Schachter, care a lucrat câţiva ani cu Festinger la University of Minesotta, constă în testarea experimentală ingenioasă a acestor teorii. Seria experimentelor destinate să Ic verifice şi să le completeze nu s-a încheiat nici astăzi.

Dacă Festinger a aşezat psihologia socială pe făgaşul cercetării proceselor individuale aşa cum sunt ele influenţate de contextul social, aceasta nu înseamnă nicidecum că preocupările pentru studiul proceselor de grup a dispărut cu totul din graniţele disciplinei. Dinamica de grup lewiniană a avut suficient impact pentru a ţine treaz interesul faţă de fenomenul grupai în anii următori. In deceniul al 6-lea, abundă cercetări despre scopurile de grup, comunicarea în interiorul grupului şi interacţiunea cooperativă în grup. Volumul lui Thibaut şi Kelley din 1959 sistematizează cunoştinţele din domeniu şi propune un cadru teoretic nou: ipoteza schimbului social.

Istoria psihologiei sociale • 219 In afara teoriilor lui Festinger şi a studiilor asupra proceselor de grup, epoca clasică ne apare dominată de alte patru orientări: cercetările lui Asch asupra conformismului (pe Milgram îl putem înţelege ca pe un continuaor al "lui Asch, după cum Asch însuşi este un continuator al lui Sherif), cercetările asupra percepţiei persoanei (iniţiate .tot de Asch), cercetările lui Hovland şi ale colaboatorilor săi asupra schimbării de atitudine şi cercetările asupra situaţiilor cu motivaţie mixtă, multe dintre acestea din urmă realizate prin jocurile experimentale (în privinţa lor, foarte utilă este sinteza lui Pruitt şi Kimmel din 1977).

Solomon Asch a fost un gestaltist, în tradiţia lui Lewin şi Sherif. Psihologii gestaltişti (dintre ei, Wertheimer a influenţat în cea mai mare măsură psihologia socială, tocmai prin intermediul lui Asch) au studiat cu precădere percepţia, ghidându-se după ideea că întregul are propietăţi diferite de suma părţilor. Aplicată în domeniul comportamentului social, această teorie afirmă că funcţionarea grupurilor nu poate fi explicată luându-se în calcul numai caracteristicile indivizilor care le compun. Gestaltismul a încurajat studierea fenomenelor mentale într-o vreme în care acest proces era greu de imaginat în alte ramuri ale pshologiei controlate de bahaviorism. "Tradiţia gestaltistă, scriu doi psihologi sociali australieni, editori ai unei cărţi interesante, ce face un fel de bilanţ al disciplinei, şi tradiţia opusă behavioristă definesc ortodoxia teoretică în disciplina noastră" (McGarthy şi Haslam, 1997, p. 11).

Masivul volum "Social psychology" publicat de Asch în 1952 caută să impună abordarea gestaltistă în psihologia socială: societatea se alcătuieşte din relaţii între instituţii, grupuri, etc, ce au consecinţe psihologice la nivel individual. Experimentele asupra conformismului (Asch, 1956), de decenii la baza oricărui curs introductiv de psihologie socială, se cuvin înţelese din această perspectivă: individul simte

220 • Psihologie şi societatenevoia să dea un sens experienţei sale perceptive, iar dacă alţii emit judecăţi eronate despre stimulii din mediu, el nu se va arăta receptiv la aceste presiuni şi va da un răspuns în acord cu evidenţa perceptivă. Este cunoscut faptul că Asch s-a văzut silit să renunţe la această ipoteză. Primele sale demersuri atestau, dimpotrivă, sensibilitatea individului la contextul social, fie acesta corect ori incorect din punct de vedere obiectiv. Ideile lui Asch au fost repede preluate de alţi teoreticieni (vezi, de pildă, Deutsch şi Gerard, 1955). Studiile asupra conformismului domină, ca număr, perioada clasică.

Fără îndoială, percepţia socială reprezenta un domeniu ce se preta la o abordare gestaltistă într-o măsură mai mare încă decât relaţia dintre individ şi grup. Asch (1946) s-a dovedit deosebit de ingenios atât în operaţionalizare (se studiază, de fapt, formarea primei impresii), cât şi în făurirea designului experimental (confruntarea subiecţilor cu informaţii diferite despre caracteristicile persoanei ţintă). Eleganţa demonstraţiei lui a convins de viabilitatea acesteidirecţii de cercetare.

Studiul atitudinilor, ce a debutat în perioda anterioară (altminteri, conceptul de atitudine a fost propus în cursul secolului al XX-lea pentru a desemna predispoziţia de a răspunde la un obiect social) a luat amploare în epoca clasică. Liderul şcolii de la Yale, şcoală ce şi-a câştigat faima tocmai prin cercetarea schimbării de atitudine, a fost Cari Hovland, supranumit de unii cercetători "Aristotel al contemporaneităţii". Hovland a folosit experimentul pentru a explica efectele diferitelor componenete ale procesului de persuasiune. Munca lui a fost descrisă mai târziu prin formula "cine, ce spune, cui şi cu ce efect". O strălucită sinteză a primelor rezultate ale grupului de la Yale o reprezintă cartea Communication and persuasion editată în 1953 de Hovland în colaborare cu Irving Janis şi Harold Kelley. Menţionăm declinul conceptului de atitudine spre 1970, din

Istoria psihologiei sociale » 221pricina problemelor apărute în predicţia comportamentelor p< baza atitudinilor.

Psihologia socială este în întregime americană în epocn clasică. Europenii vor avea iniţiative numai în deceniul al VII-lea. Acceptarea publică a psihologiei şi încurajările pe care le-a primit psihologia socială din partea agenţiilor finanţatoare de cercetări au condus la o dezvoltare fără precedent. Cartwright (1979) adaugă la aceşti factori stimulatori practicile editoriale ale revistelor (au o mare influenţă Journal of Abnormal and Social Pychology şi Sociometry), sistemele de recompense băneşti şi simbolice ale universităţilor, natura programelor doctorale şi compoziţia demografică a comunităţii ştiinţifice. Primele două ediţii ale celei mai cunoscute cărţi de psihologie socială, Handbook of social psychology, sunt absolut reprezentative pentru epoca clasică. Ediţia I-a, din 1954, coordonată de Gardner Lindzey, a fost scoasă în două volume. Cât despre ediţia a Ii-a, din 1968-1969, coordonată de Lindzey şi Elliot Aronson, prin cele cinci volume ale sale, mărturiseşte despre colosalul travaliu teoretic, empiric şi aplicativ al psihologilor sociali clasici.

5. Perioada de criză

Impresionanta acumulare de cunoştinţe pe .care o oglindeşte ediţia a Ii-a Handbook of social psychology indică., fără îndoială, avansul teoretic.şi metodologic. Totuşi, ne putem întreba dacă evidentul progres cantitativ a fost însoţit şi de unul calitativ. Reproşând psihologiei sociale că, în multe privinţe, nu este decât o colecţie de date, Moscovici îl cita pe Henri Poincare: "O acumulare de date nu este ştiinţă, tot aşa cum o grămadă de pietre nu este o casă" (Moscovici, 1972, p. 48). La începutul anilor '60, psihologii sociali îşi pierduseră optimismul de după război. Tot mai mulţi dintre ei au început

Istoria psiholopiei sociale • 223222 • Psihologie şi societate222 • Psihologie şi societaw

să se chestioneze cu privire la întemeierea marilor contribuţii ale epocii clasice. Lipsa de integrare teoretică, obiectul observaţiei lui Moscovici din fragmentul pe care l-am citat, a fost numaL.-una-~din^ „temele^ majore ale disputelor ce aucaracterizaţ„_această.......perioadă. De fapt, trebuie să nereprezentăm criza ca devastatoare (cel puţin în planul polemicilor) şi totală: criticile vizează statutul de ştiinţă al psihologiei sociale, metodele (cu deosebire, experimentul de laborator), teoriile, lipsa consecinţelor aplicative ale cercetărilor, contaminarea ideologică, specificitatea culturală,etc.

Ştiinţele sociale au fost întotdeauna mai expusecriticilor cu privire la fundamentarea lor epistemologică decâtştiinţele naturii. Din această cauză, cercetătorii din acestediscipline au învăţat nu numai să prevină şi să facă faţăatacurilor venite din afară, dar să-şi privească ei înşişidisciplinele cu ochi auto-critic. Inspecţia auto-critică periodicăreprezintă o caracteritică a ştiinţelor sociale. Sociologia, ca şiantropologia socială au cunoscut astfel de accese. In 1967, depildă, Bpulding a pus la îndoială legitimitatea tuturorştiinţelor sociale observând că investigatorii şi subiecţii lorsunt părţi ale aceluiaşi sistem. In intervalul care neinteresează, psihologia însăşi se află într-o stare de criză, maimult sau mai puţin asumată de membrii comunităţiiştiinţifice - aceştia sunt acuzaţi sau se acuză unii pe alţii cănu au promovat îndeajuns fericirea şi bunăstarea semenilor.Empirismul (preocuparea pentru metodă, pentru designulexperimental, pentru modelele matematice) a câştigattemporar în faţa a ceea ce s-a numit umanism social. Vomvedea că interesul exagerat în cercetare pentru formă şineglijarea coţinutului i se vor reproşa şi psihologiei sociale.Totuşi, criza din psihologia socială este un fenomen unic înfAVmţoAc sociale. Vehemenţa, amploarea şi consecinţele ei o fac

demnă de toată atenţia celui ce urmăreşte evoluţia ideilor cu privire la comportamentul social.

Criza înseamnă, înainte de toate, auto-critică - Jones(1985) o va defini chiar ca "exacerbare a auto-criticii". Daraceastă atitudine nu apare în psihologia socială în anii '60.Asch, de exemplu, în cartea sa din 1952, examinase limiteleaplicării metodei experimentale şi avertizase asuprapericolelor care pândesc o psihologie socială constituită dupămodelul ştiinţelor fizice. înaintea lui, Moreno (1948),întemeietorul sociometriei, afirmase că psihologia socială,sedusă de metoda experimentală, îşi sacrifică în modnejustificat vocaţia sa aplicativă. Moreno n-a fost însăascultat, căci întotdeauna exagerase în susţinerea ideilorproprii (Jackson, 1988). în perioada dintre începutuldeceniului al 7-lea şi sfârşitul celui de-al 8-lea, auto-criticadevine deosebit de intensă. în bună parte, schimburileştiinţifice sunt axate pe atacul şi apărarea contribuţiilorspecifice, dar şi ale psihologiei sociale în ansamblu. Cedeosebeşte aceste dispute de dialogul critic normal din ştiinţe?Potrivit lui Jackson, avem de-a face cu un asalt concentratasupra întregului demers al disciplinei, cu o intensitate,varietate şi durată nemaiîntâlnite, ca şi cu participareamultora din membrii marcanţi ai comunităţii ştiinţifice.

încercând să decrie perioda 1965-1975, doi autori, Pepitone (1976) şi Rosnow (1981) au distins trei aspecte ale crizei: un aspect ce ţine de distorsiunile (artefactele) introduse de procedurile experimentale, un aspect etic şi unul referitor la relevanţa psihologiei sociale şi la felul în care au fost contruite teoriile. Deşi schema acesta abia sugerează complexitatea crizei, ea a fost adoptată de majoritatea psihologilor sociali interesaţi de acest fenomen (Collier et al., 1991; Jackson, 1988; Jones, 1985). De aceea, expunerea noastră va avea la bază acelaşi triptic.

224 • Psihologie şi societatePerioada clasică s-a întemeiat pe activitatea

psihologilor sociali în vremea războiului mondial şi pe eforturile lui Lewin de a îndepărta speculaţia şi de a face apel ia fapte. Războiul, ca şi teoriile lui Lewin au fost prilejuri de a aplica psihologia socială. în anii '50 însă, dezvoltarea accelerată a experimentului de laborator a făcut să fie uitate interesele practice din vremea războiului, ca şi mesajul lui Lewin. Putem considera că utilizarea preponderentă în câmpul psihologiei sociale a acestei metode a declanşat criza. Experimentul de laborator clasic, "festingerian", este dezbătut (şi, în multe cazuri, respins) şi de cei ce critică psihologia socială din punct de vedere etic, şi de cei îi aduc reproşuri metodologice. El nu lipseşte nici din discursul celor ce fac critica de fond a psihologiei sociale, desemnând-o ca non-ştiintă.

Criza artefactelor. Conştiinţa că procedurile de cercetare însele pot introduce distorsiuni, că rezultatele finale ale demersului empiric pot fi diferite în funcţie de procedură, a apărut încă la începutul deceniului al 4-lea. "Efectul Hawthorne" a constat în faptul că reacţia muncitorilor de la uzina aparţinând General Electric s-a datorat modificărilor relaţiilor interpersonale cu experimentatorul, şi nu variaţiilor introduse de experimentator în condiţiile fizice de lucru. Treptat, psihologii sociali au început să înţeleagă că situaţia experimentală pune numeroase probleme psihologice. Intre subiecţi şi experimentator există o interacţiune socială complexă, şi nu un simplu contact. In aceste condiţii, caracteristici ale experimentatorului ca vârsta ori sexul marchează răspunsurile subiecţilor. Perioada de criză a coincis cu publicarea studiilor lui Robert Rosenthal, care demonstrau că experimentatorul poate exercita o influenţă subtilă asupra subiecţilor, deformând astfel rezultatele demersului empiric. în unele cazuri, efectele expectanţelor experimentatorului contribuie la confirmarea ipotezelor într-o

Istoria psihologiei sociale » 225măsură mai mare decât manipulările experimentale (vezi, de pildă, Rosenthal şi Fode, 1963).

Martin Orne a avut şi el un aport deosebit de însemnat' la conştientizarea artefactelor pe care le creează procedurile experimentale. Acest autor a examinat aşa-numitele caracterisici de cerere (demand characteristics) pe care le-a definit ca fiind "totalitatea indicilor ce-1 fac pe subiect să ghicească ipoteza" (Orne, 1962, p. 777). Influenţaţi de caracteristicile de cerere, subiecţii vor juca rolul de subiecţi cumsecade (good subject role), şi-1 vor ajuta pe experimentator să-şi confirme ipoteza. Potrivit lui Orne, contextul experimental reprezintă o colaborare între experimentator şi subiect în vederea progresului ştiinţei, colaborare în care subiectul îşi asumă benevol obligaţia de a răspunde în sensul ipotezei experimentatorului. Ca şi Rosenthal, care sugerase ca manieră de a evita efectele expectanţelor experimentatorului utilizarea unor experimentatori ignoranţi cu privire la ipoteză, Orne a oferit şi el soluţii: folosirea unor subiecţi drept co-investigatori şi evidenţierea, cu ajutorul acestora, a suspiciunii şi a aspectelor experimentului influenţate de suspiciune.

Criza artefactelor a fost, probabil, aspectul cel mai benefic al crizei psihologiei sociale. Ea a determinat în mod nemijlocit modificarea practicilor de cercetare. Au fost propuse acum mai multe proceduri alternative. Dacă un partizan convins al experimentului de laborator ca William McGuire a pledat în 1973 în favoarea studiilor de teren şi a pluralismului metodologic, aceasta s-a datorat în bună măsură obiecţiilor întemeiate ale autorilor care s-au aplecat asupra artefactelor din demersurile experimentale.

Criza etică. Dezbaterile etice din perioada crizei psihologiei sociale nu trebuie în nici un caz tratate cusuperficialitate. Contradicţiile morale............ale.......metodeiexperimentale au pus la un moment dat sub semnul îndoielii

226 • Psihologie şi societateînsăşi continuarea activităţii de cercetare. Argumentele morale au aruncat psihologia socială într-o dilemă din care părea că nu mai poate ieşi. Putem oare să alegem încălcarea drepturilor subiecţilor în favoarea aflării adevărului?

Până spre 1955, înşelarea subiecţilor. în cadrul experimentului a"fost considerată o practică absolut normală. Experimentele asupra conformismului au utilizat-o fără să se chestioneze asupra eventualelor probleme etice. Festinger şi Carlsmith. şi-au păcălit subiecţii în experimentul din 1959 şi amândoi au fost susţinători fervenţi ai acestei proceduri. Totuşi, odată cu cercetările lui Milgram (1963) asupra obedienţei, comunitatea ştiinţifică şi-a descoperit o sensibilitate eticărDiarieBaumrind (1964) a reacţionat foarte prompt la articolul lui Milgram, exprimându-şi îngrijorarea pentru integritatea subiecţilor şi cerându-i autorului să precizeze măsurile luate pentru a-i proteja pe aceştia. în 1967, Herbert Kelman a publicat un studiu în care răzbăteau îndoielile autorului cu privire la întemeirea etică a practicilor curente din cercetarea experimentală. Kelman a criticat înşelarea subiecţilor (în special din experimentele asupra disonanţei cognitive) şi a propus jocul de rol ca o alternativă metodologică, mai pură din punct de vedere moral. In opinia lui, experimentul de psihologie socială echivala cu o suspendare absurdă a regulilor morale.

Urmarea concretă a crizei etice a fost adoptarea codului etic al psihologilor americani în 1972. In deceniul al 8-lea, au continuat discuţiile despre demnitatea umană lezată în experimente şi despre costul moral al progresului ştiinţific. Criza de relevanţă. Una din figurile importante ale acestei periode a fost Kenneth Ring. Acest autor a publicat un articol cu accente extrem de critice în Journal of Experimental Social Psychology. Ring a căutat să reînvie tradiţia lewiniană a psihologiei sociale umaniste, orientate spre acţiune. Pentru el, psihologia socială contemporană funcţiona după sloganul:

Istoria psihologiei sociale * 227

"Psihologia socială trebuie să fie distracţie" (Ring, 1967, p. 116). Experimentele se realizează nu pentru a ajunge la cunoştinţe aplicabile în viaţa de zi cu zi, ci de dragul experimentelor. "Fun and games" numeşte Ring această manieră de a face cercetare, în care ternele exotice şi manipulările ingenioase asigură succesul. Ring notează că principala trăsătură a psihologiei sociale este frivolitatea şi deplânge disciplina ai cărei reprezentanţi, altminteri profesori eminenţi, îşi înşeală cu nonşalanţă subiecţii naivi în mini-scenete puse la cale cu minuţiozitate.

Reacţia generală în faţa criticilor lui Ring a fost de acceptare. McGuire (1967) i-a răspuns imediat, recunoscând întemeierea unora din obiecţii şi propunând compromisuri pentru reducerea tensiunilor dintre cercetarea fundamentală şi cea aplicativă. Cât despre Festinger, principalul iniţiator al orientării atacate de Ring, care s-a retras din psihologia socială în 1964 şi a privit criza ca un spectator, el a continuat să susţină că noile cunoştinţe nu/ se pot naşte decât în laborator, acolo unde există un control experimental riguros şi unde se pot face măsurări precise (vezi Festinger, 1980).

Tot la lipsa de relevanţă a psihologiei sociale pentru chestiunile cotidiene s-a referit şi Kenneth Gergen (1973), cu argumente mai elaborate. Concepţia lui are drept fundament ideea că faptele studiate de psihologia socială sunt nerepetabile şi fluctuează în timp. Ca atare, cunoaşterea ştiinţifică nu poate fi decât specifică şi nicidecum generală. Instabilitatea faptelor compromite posibilitatea legilor. Psihologia socială nu este capabilă să ofere explicaţii generale şi predicţii. De aceea, cercetarea are o esenţă istorică.

In acelaşi text, Gergen a încercat să demonstreze că psihologii sociali modifică realitatea pe care o studiază. Pentru aceasta, el a propus conceptul de efecte de luminare (enlightenment effects), care se referă la "orice modificare în comportamentul social apărută în urma difuzării

228 • Psihologie şi societate cunoştinţelor din ştiinţele Sociale" (Gergen, 1973, p. 317). Cercetătorii au datoria de a comunica rezultatele studiilor pe care le întreprind, încât oamenii află de aceste rezultate şi îşi schimbă comportamentul în funcţie de ele. Evident, o astfel de alterare a obiectului de studiu nu are corespondent înştiinţele naturii.

Kenneth Gergen n-a reuşit să schimbe opţiunile fundamentale din psihologia socială. Totuşi, a fost întotdeauna ascultat, cu atât mai mult cu cât el însuşi a publicat, mai cu seamă înainte de 1973, numeroase studii experimentale. Manis (1975) i-a replicat, susţinând că variabilitatea temporală şi diversitatea culturală sunt pe deplin compatibile cu stabilitatea şi generalitatea unor procese subiacente. Gergen şi-a dezoltat concepţia: într-o carte publicată în 1982 a combătut pozitivismul în general, precum şi empirismul bazat pe activitatea de testare de ipoteze.

Pe măsură ce criza s-a adâncit, criticile au devenit tot mai grave şi mai acerbe. Ele au pus sub semnul îndoielii statutul psihologiei sociale ca ştiinţă cantitativă empirică. Harxe şi Secord (1972) au arătat că departe de a fi imparţială şi necontaminată de alte valori decât cele ale obiectivitătii şi rigurozităţii, psihologia socială reflectă anumite postulate cu privire la natura umană şi la societate. Lee Cronbach (1975), un psiholog foarte respectat, şi-a exprimat convingerea că ştiinţele sociale nu pot reduce comportamentul la legi: "teoria nomotetică" este imposibilă în psihologie.

Un aspect interesant al crizei 1-a constituit intervenţia psihologilor sociali europeni. Iată ce afirmă Moscovici, într-unui din cele mai virulente, dar şi mai argumentate texte din timpul crizei: "Trebuie să admitem că psihologia socială nu este cu adevărat o ştiinţă. Dorim să-i dăm aparenţa unei ştiinţe, folosind raţionamentele matematice şi rafinata metodă experimentală. Dar psihoogia socială nu poate fi descrisă ca un câmp unitar, cu un cadru sistematic, cu un


corpus coerent de cunoştinţe sau cu un set de perspective împărtăşite de toţi cei ce o practică" (Moscovici, 1972, p. 32). Henri Tajfel (1972), pe de'altă parte, a pledat pentru cercetări relevante, pentru experimente ecologice şi pentru integrare teoretică.

Spre 1975, criticile au început să se domolească. Disputele asupra statutului psihologiei sociale şi asupra fundamentelor şubrede al metodei experimentale nu au avut un impact direct asupra cercetărilor. Edward Jones a pus întreaga criză pe seama "nevoii de auto-flagelare, foarte răspândită în rândul psihologilor" (Jones, 1985, p. 97). Elms (1975) a stabilit că n-a fost decât o criză de încredere, şi nicidecum o criză de paradigmă. Psihologia socială, consideră acest autor, nu a ajuns la stadiul în care o paradigmă devine dominantă.

6. Psihologia socială europeană

Pentru epoca clasică, se poate uşor observa în paginile anterioare lipsa referinţelor la contribuţiile europenilor. Fără îndoială, psihologia socială este, în bună măsură, o ştiinţă americană. Totuşi, cercetătorii europeni au contribuit la dezvoltarea ei nu numai în perioda de început, cu Lewin sau Heider, dar aportul lor poate fi stabilit pentru fiecare etapă de evoluţie a disciplinei. înainte de cel de-al doilea război mondial, contribuţii notabile au avut englezul Bartlett în domeniul memoriei, genevezul Piaget în domeniul comportamentului moral infantil şi germanul Moede care, în anii '20, a dezvoltat o psihologie experimentală a grupurilor.

După război, eforturile psihologilor sociali europeni s-au concentrat spre recuperare handicapului în raport cu disciplina americană. Dar aceasta nu s-a întâmplat fără sprijinul americanilor. Potrivit lui Graumann (1997), în anii

230 • Psihologie şi societate'50, datorită strategiei promovate de UNESCO de dezvoltare a ştiinţelor sociale şi de implicare a lor în chestiunile cotidiene, a apărut ideea unor cercetări interculturale vaste care să reunească cercetători de pe cele două coaste ale Atlanticului. Studiul coordonat de Stanley Schacnter şi publicat în 1Q54 a fost primul care a realizat acest deziderat.Cercetătorii americani s-au implicat în mod efectiv înopera dificilă de instituţionalizare a psihologiei sociale înEuropa. Din iniţiativa lui John Lanzetta, profesor laUniversity of Delaware, care petrecea un an sabatic laLondra, în decembrie 1963 s-a desfăşurat prima ConferinţăEuropeană de Psihologie Socială Experimentală la Sorrento,în Italia (Nuttin, 1990). Implicarea, alături de Lanzetta, şi aaltor psihologi sociali americani (printre ei: John Thibaut,Albert Pepitone, Leon Festinger, Stanley Schachter, LeonardBerkowitz) şi dorinţa europenilor de a avea un for propriu, adus la organizarea unei a doua conferinţe, în decembrie 1964,la Frascati, lângă Roma. In sfârşit, un. comitet european,alcătuit din Gustav Jahoda, Serge Moscovici, Mauk Mulder,Jozef M. Nuttin (jr.) şi Henri Tajfel a pregătit o a treiaconferinţă, ce a avut loc în martie 1966 la abaţia Royaumont,aproape de Paris. De data aceasta, au luat parte numai doiamericani, în calitate de invitaţi. Acum s-a născut theEuropean Association of Experimental Social Psychology{EAESP), al cărei prim preşedinte a fost ales Serge Moscovici.Sub tutela asociaţiei apare, din 1971, European Journal of

Social Psychology.In plan teoretic, psihologii sociali europeni au

manifestat tendinţa de a ţine seama, mai mult decât colegiilor americani, de contextul social al conduitelor cotidiene.Nevoia de independenţă i-a condus pe europeni la teme şi abordări specifice. Astfel, Henri Tajfel de la Universitatea din Bristol a iniţiat un vast program de cercetare asupra relaţiilor mtergrupuri, ajungînd să propună teoria identităţii sociale,


una din cele mai fertile teorii din psihologia socialăcontemporană. în 1961, Serge Moscovici a publicat.o.carte,ces-a bucurat de un imens succes, în care a actualizat conceptulde reprezentare colectivă a lui Durkheim. Un al doilea cîmpde cercetare creat de Moscovici, specific psihologiei socialeeuropene, este influenţa minoritară, cîmp rezultat dintr-ocurajoasă reinterpretare a cercetărilor asupra conformismuluiefectuate de americani. Nu mai puţin, se cuvine menţionatăintervenţia psihologului social francez în disputele asupraschimbării riscate: articolul elaborat de el în colaborare cuMarisa Zavalloni (1969) este unul din cele mai importantepentru domeniul polarizării colective.

Astăzi se poate vorbi din ce în ce mai puţin de diferenţe semnificative între psihologia socială americană şi psihologia socială europeană. Facilitarea comunicării a determinat schimburi ştiinţifice intense. Prezenţa profesorilor şi studenţilor americani în universităţile de pe bătrînul continent şi faptul că europenii publică tot mai frecvent în marile jurnale americane sunt probe elocvente pentru dispariţia dihotomiei istorice ce a marcat istoria disciplinei. De altminteri, trebuie menţionat că unele universităţi europene, cu deosebire cele olandeze, n-au ţinut niciodată seama de tendinţele psihologiei sociale europene de a se menţine diferită şi independentă; dimpotrivă, olandezii, care au cea mai bună reprezentare în EAESP, au lucrat pe temele agreate de americani, izbutind să apară constant în marile reviste.

7. Perioada contemporană

Am arătat deja că efectele crizei din anii 1965-1975 nu s-au resimţit la nivelul cercetării pe cât ar fi fost de aşteptat. Totuşi, afirmaţia lui Jones din 1985, potrivit căreia criza a

232 • Psihologie şi societatefost o perturbare minoră în îndelungata istorie a ştiinţelorsociale" (Jones, 1985, p. 100), trebuie privită cu reticenţă.

In perioda crizei a avut loc afirmarea teoriei atribuirii,teorie deosebit de fertilă pentru cercetare. Din

acest punct de

vedere, criza nu înseamnă nici pe departe o întrerupere sau o diminuare a ritmului de publicare a studiilor empirice. Atribuirea a fost înţeleasă de Fritz Heider (1958) ca procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. în elaborările ulterioare (Jones şi Davis, 1965; Kelley, 1967; 1972) ea a ajuns să desemneze concepţia despre cauzalitate a psihologului naiv. Articolul ltii Lee Ross (1977) asupra erorii fundamentale de atribuire, ce descrie tendinţa de a supraestima rolul factorilor situaţionali, este unul din cele mai citate din întreaga istorie a disciplinei.

In timpul crizei şi în anii imediat următori s-au dezvoltat cercetările asupra comportamentului de ajutorare, asupra spaţiului personal şi comportamentului uman în condiţii de aglomeraţie, asupra auto-prezentării, asupra stereotipurilor, asupra agresivităţii, etc. Criza a avut, într-adevăr, un impact redus in ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor.

S-a spus că, spre deosebire de psihologie, psihologia socială a fost întotdeauna cognitivistă (Zajonc, 1980). Lewin, adept al gestaltismului şi promotor al ideii că percepţiile individului asupra lumii influenţează decisiv comportamentul său social, nu poate fi văzut decât ca un adversar al behaviorismului. Teoriile consistenţei cognitive (Abelson, Aronson, McGuire, Newcomb, Rosenberg şi Tannebaum, 1968) sunt reprezentative pentru un alt moment cognitivist în istoria psihologiei sociale, moment continuat de teoriile atribuirii. Spre 1980, psihologii sociali au conştientizat această tendinţă'cbgnitivistă a trecutului lor. Acum devine dominantă cogniţia socială, care nu se dezvoltă numai ca urmare a recuperării vechilor idei ale lui Fritz Heider şi


Solomon Asch asupra percepţiei persoanei dar şi a trasferului unor metodeTşT concepte ale psihologiei cognitive în psihologia socială (Landman şi Manis, 1983). /Cogniţia socială nu reprezintă un domeniu al psihologiei sociale, ci o manieră de abordare specifică, foarte adecvată în domenii ca percepţia persoanei, eul, stereotipurile, luarea deciziei, schimbarea de atitudine. In 1977, Cantor şi Mischel publică un studiu fundamental despre maniera în care trăsăturile pot funcţiona ca stereotipuri. In 1980 este inaugurat domeniul euristicilor cognitive de către Nisbett şi Ross.

Cogniţia socială a încurajat, la începutul deceniului al 9-lea nu numai orientarea cognitivistă în dauna studiului proceselor motivaţionale, dar şi abordarea analitică în defavoarea abordării sintetice. Aceste opţiuni au dus, consideră Berkowitz şi Devine (1989), la declinul Unei teorii ca disonanţa cognitivă. Cartea lui Nisbett şi Ross, pe care am pomenit-o mai sus, este ilustrativă pentru tendinţa anti-motivaţională. Cei doi autori susţin că indivizii folosesc cogniţiile cele mai puţin complexe, în măsura în care acestea produc comportamente adaptative. Erorile şi bias-urile nu reprezintă rezultatul influenţei motivelor individuale, ci ele sunt intrinseci gândirii sociale. Totuşi, acest model nu s-a bucurat multă vreme de audienţă. Anii '90 aduc din nou în prim plan ideea legăturii dintre motivaţie şi cogniţie (Fiske, 1992). Potrivit acestei concepţii pragmatice, gândirea socială este pusă în serviciul interacţiunii sociale: strategiile cognitive depind de scopurile individului.

In plan metodologic, criza a contribuit în mod decisiv la diminuarea artefactelor, dar n-a putut impune renunţarea.la experiment şi, în bună măsură, nici măcar completarea lui cu alte metode şi tehnici (vezi, de pildă, Potter, 1981). în ciuda pledoariei din 1967 a lui McGuire în favoarea cercetării de teren, Fried, Gumper şi Allen (1973) n-au putut constata nici o schimbare: numărul studiilor de acest tip n-a crescut în mod


semnificativ. Lucrurile au rămas la fel pentru întregul deceniu al 9-lea (Greenberg şi Folger, 1988). Am îndrăzni să spunem chiar că experimentul de laborator nu a avut decât de câştigat de pe urma crizei. Discutând evoluţiile din cercetarea de psihologie socială în deceniul al 6-lea, Richar.d Christie distingea, în 1965, trei tendinţe majore: a. creşterea ponderii experimentelor în totalul studiilor empirice; 'b. folosirea intensă a statisticii parametrice, în special a analizei de variantă (se foloseau designuri experimentale cu mai multe grupuri); (c) apelul frecvent la studenţii de psihologie în calitate de subiecţi. Criza a îndpărtat sau a corijat ceea ce stătea în calea dezvoltării acestor tendinţe. Pentru intervalul 1970-1980, Higbee, Miliard şi Polkman (1982) au confirmat poziţia dominantă a experimentului de laborator. Cât despre utilizarea studenţilor drept subiecţi, dacă în 1969 61% din subiecţii folosiţi în studiile publicate în revistele de psihologie socială au aparţinut acestei categorii de populaţie, în 1979 statisticile celor trei autori menţionaţi indică 70%.

Ne-am exprimat, în paginile anterioare, convingerea că o ştiinţă nu există atît prin cărţile şi manualele universitare pe care le publică cei dedicaţi scrisului, cît, mai cu seamă, prin publicaţiile periodice. In psihologia socială, ciclul complet al unui demers de cercetare implică făurirea ipotezelor, strîngerea datelor, analiza lor, redactarea şi publicarea raportului de cercetare într-o revistă de specialitate. De aceea, marile reviste au o contribuţie decisivă la evoluţia teoretică şi metodologică a disciplinei.

în perioada clasică, un rol însemnat au jucat Journal ofAbnormal and Social Psychology, Sociometry şi Journal of Personality. După 1960, numărul mare de cercetători precum şi fondurile mărite disponibile pentru cercetare au impus o diversificare a publicaţiilor. In 1965, Journal ofAbnormal and Social Psychology se divide: se nasc acum două reviste, una închinată psihologiei patologice, cealaltă psihologiei sociale.

Istoria psihologiei sociale • 235Aceasta din urmă, intitulată Journal of Personality and Socia\■ Psychology (JPSP) reprezintă astăzi cea mai prestigioasă publicaţie periodică de psihologie socială. In prezent, JPSP are apariţii lunare. Tot din 1965 apare Journal ofjExperimentai Social Psychology. Alte reviste importante sunt Journal of Applied Social Psychology (anul primei apariţii, 1971), Personality and Social Psychology Bulletin (1975) şi Social Cognition (1982). în Europa, se bucură de multă apreciere European Journal of Social Psychology, pe care l-am menţionat deja, precum şi British Journal of Social Psychology, desprins în 1980 din mai vechiul British Journal of Clinica! and Social Psychology.

Evoluţia unei mari reviste se confundă cu istoria j disciplinei. Dacă examinăm schimbările din practicile de j cercetare şi de publicare comparând articolele apărute în j diferite perioade într-una din revistele reprezentative, ! obţinem un tablou destul de fidel al progreselor din psihologia socială. Reis şi Stiller (1992) au aplicat această metodă, folosind drept eşatioane colecţiile JPSP din 1968, 1978 şi 1988. Analizele lor au evidenţiat faptul că, în timp, articolele au devenit mai lungi, autorii au prezentat mai muie informaţii despre procedurile utilizate şi mai multe tabele cu rezultate, au citat mai multe studii, au folosit loturi mai numeroase de subiecţi şi metode statistice mai complexe.

Studiile publicate în marile reviste oferă şi alte informaţii preţioase cu privire la evoluţia psihologiei sociale şi la starea ei actuală. John limes (1980), autorul unui text incitant despre modă (pe care el o defineşte ca tendinţa iraţională a oamenilor de a-i urma pe alţii) în psihologia socială, a remarcat nediferenţierea referinţelor bibliografice în publicaţiile periodice importante ale disciplinei. El arată, de pildă, că în numerele din 1970 ale JPSP, 35% din referinţe trimit la patru reviste, iar 74% din aceste referinţe sunt auto-referinţe. Innes notează: "Când foloseşte psihologia, JPSP se


foloseşte pe sine, dezvăluind o abordare "introspectivă" a dezvoltării cercetării" (Innes, 1980, p. 144). Acest fapt indică, fără îndoială, caracterul închis al psihologiei sociale, ezitările şi chiar refuzul ei de a colabora cu alte ştiinţe sociale. Acelaşi autor observă şi tendinţa psihologilor sociali de a cita studii foarte recente, de obicei nu mai vechi de zece ani, ceea ce atestă progresul rapid al disciplinei. Referinţele numeroase la lucrări vechi ar fi putut fi dovezi pentru lipsa caracterului cumulativ al evoluţiei studiilor.

Deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la îndoială, ultimele două decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. Potrivit lui Collier, Reynolds şi Minton (1991), criza a determinat revizuiri (de exemplu, teoriile atribuirii şi cogniţia socială; n-am amintit până acum, deşi ar fi meritat, de psihologia socială evoluţionistă şi nici de psihologia socială aplicată) dar şi reconstrucţii. Acestea din urmă vizează modificări radicale ale disciplinei. Printre ele se numără construcţionismul social (Gergen, 1982), analiza discursului (Potter şi Wetherell, 1987), etogenica (Harre şi Secord, 1972), psihologia umanistă (Shotter, 1984). Există, desigur, diferenţe semnificative între aceste abordări. Dar toate au la bază mai curând o epistemologie socială decât una realistă, contestând dualismul tradiţional subiect-obiect. Toate pun la îndoială că ar exista un domeniu de fapte despre experienţa şi conştiinţa umană ce ar putea fi cunoscute cu ajutorul raţiunii, deci al ştiinţei experimentale. In cazul tuturor se pot detecta surse de inspiraţie postmoderniste. In sfârşit, abordările enunţate pun accentul pe limbaj, susţinând că acesta nu are un înţeles obiectiv în afara contextului relaţional în care este folosit.

Desigur, majoritatea psihologilor sociali contemporani sunt împotriva abandonării metodei ştiinţifice, deşi sunt conştienţi de primejdiile pozitivismului. Psihologia socială a sfârşitului de mileniu înseamnă, în bună parte, cercetarea

Istoria psihologiei sociale • 237 experimentală a proceselor cognitive. Ca urmare a crizei din anii 1965-1975, studiile experimentale respectă' în mod riguros reglementările etice. In plus, psihologii sociali au făcut din integrarea teoretică şi din cercetarea aplicativă priorităţi ale activităţii lor.

*

N-am amintit nimic, de-a lungul acestui capitol, de destinul disciplinei româneşti. In 1984, s-a publicat un volum ce reuneşte studii .de istorie a psihologiei sociale româneşti şi în care se disting etapele dezvoltării acesteia (Tucicov-Bogdan, Chelcea, Mureşan, Neculau şi Radu, 1984). După 1989, profesorul Chelcea a abordat pe larg această problemă (vezi, de exemplu, Chelcea, 1998a). Demersul domniei sale, de a plasa dezvoltarea psihologiei sociale' româneşti în contextul evoluţiei acestei ştiinţe pe plan mondial este meritoriu. Mărturisim că, deşi ne simţim datori să explorăm trecutul gândirii psiho-sociale din ţară, nu suntem încă pregătiţi să o facem. Ne îngăduim numai să ne exprimăm convingerea că există cercetări şi studii realizate înainte de 1989 cărora ar trebui să li se acorde astăzi mai multă atenţie. Schimbările teoretice şi metodologice din cursul acestui deceniu sunt, probabil, mai puţin radicale decât le percepem acum. Dacă în privinţa continuităţilor istoricul ştiinţei poate să se mulţumească să le pună în evidenţă, cu privire la discontinuităţi el are obligaţia de a furniza explicaţii detaliate.


Abolson, R.P., Aronson, E., McGuiro, W.J., Ncwcomb, T.M., Rosenberg, M.J. şi Tannebaum, P.H. (eds.). (1968). Theories of cognitive consistency: A souvcebook. Chicago: Rând McNally.

238 • Psihologie şi societateAllport, F.H. (1924). Social psychology. Boston: Houghton Mifilin.Allport, G. W.'(1935). Attitudes. în C. Murchison (ed.), Handbook of

social psychology, voi. 1. Worcester: Clark University Press.Allport, G.W. (1968). The historical background of modern social

psychology. în G. Lindzey şi E. Aronson (eds.), Handbook of social psychology, ediţia a Ii-a, voi. 1. Reading: Addison-Wesley.

American Psychological Association. (1981). Ethical principles in the conduct of research with human participants. American Psychologist,june, 633-638.

Asch, S. (1946). Forming impressions of personality. Journal ofAbnormal and Social Psychology, 41, 258-290.

Asch, S. (1951). Effects of group pressure upon the modification and distortion of judgment. In H. Guetzkow (ed.), Groups, leadership and men. Pittsburgh: Carnegie Press.

Asch, S. (1952). Social psychology. Englewood Cliffs: Prentice Hali.Baumrind, D. (1964). Some thoughts on ethics of research: After

reading Milgram's "Behavioral study of obedience". American Psychologist,june, 421-423

Boulding, K.E. (1967). Dare we take the social sciences seriously?American Behavioral Scientist, 10, 12-16.

Berkowitz, L. şi Devine, P.G. (1989). Research traditions, analysis and synthesis in social psychological theories: The case* of dissonance theory. Personality and Social Psychology Bulletin, 15, 4, 493-507.

Cantor, N. şi Mischel, W. (1977). Traits as prototypes: Effects on recognition memory. Journal of Personality and Social Psychology, 35, 38-48.

Cartwright, D. (1979). Contemporary social psychology in historicalperspective. Social Psychology Quarteiiy, 42, 1, 82-93.

Chelcea, S. (1998a). Un secol de psihosociologie. Bucureşti: INI. Chelcea, S. (1998b). Periodizarea psihosociologici. Psihologia

Socială, 2, 83-90.Christie, R. (1965). Some implications of research trends in social

psychology. în O Klineberg şi R. Christie (eds.) Perspectives in social psychology. New York: Hoit, Rinehart şi Winston.Collier, G., Minton, H.L. şi Reynolds, G. (1991). Currents of thoughtin American social psychology. New York: Oxford University Press. Cronbach, L.J. (1975). Beyond the two disciplines of scientific psychology. American Psychologist, february, 116-127.

Deutsch, M. şi Gerard, H. (1955). A study of normative and informaţional influence upon individual judgment. Journal of Abnormal and Social Psychology, 51, 629-636.

Istoria psiholoajei sociale • 239 Doise, W. (1995). Imitation, conflit et infuence sociale: une mise en perspective. In G. Mugny, D. Oberle, J.L. Beauvois (eds.), Relations humaines, groupos et influence sociale. Grenoble: Presses Universitaires de Grenoble.

Farr, R.M. (1980). On reading Darwin and discovering social psychology. în R. Gilmour şi S. Duck (eds.), The development of social psychology. London: Academic Press.

Farr, R.M. (1991). The long past and the short history of social psychology. European Journal of Social Psychology, 21, 371-380.

Festinger, L. (1980). Looking backward. în L. Festinger (ed.), Retrospections on social psychology. New York: Oxford University Press.

Finison, L.J. (1976). Unemployment, politics and the history of organized psychology. American Psychologist, november, 747-755.

Fiske, S.T. (1992). Thinking is for doing: Portraits of social cognition from daguerreotype to laserphoto. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 6, 877-889.

Fried, S.B., Gumpper, D.C. şi Allen, J.C. (1973). Ten years of social psychology: Is there a growing commitment to field research? American Psychologist, february, 155-156.

Gergen, .J. (1973). Social psychology as history. Journal of Personality and Social Psychology, 26, 309-320.

Gergen, K.J. (1982), Toward transformation in social knowledge. New York: Springer Verlag.

Graumnnn, C.F. (1996). Introduction to a history of social psychology. In M. Hewstone, W. Stroebe, şi G. Stephenson, (eds.) Introduction to social psychology: A European perspective. Oxford: Blackwell.

Graumann, C.F. (1997). The origins of the EAESP. Social psychlogy in Europe: The role of the European Association of Experimental Social Psychology. în B. Rime (ed.), EAESP profîle. A guide to the European Association of Experimental Social Psychology.

Greenberg, J. şi Folger, R. (1988). Controversial issues in social research rncthods. New York: Springer-Verlag.Harre, R. şi Secord, P. (1972). The explanation of'social behavior. Oxford : Blackwell.

Higbee, K.L., Miliard, R.J. şi Folkman, J.R. (1982). Social psychology research during the 1970s: Predomination of experimentation and college students. Personality and Social Psychology Bulletin, 8, 1, 180-183.

Hovland, CI., Janis, I.L. şi Kelley, II.H. (1953). Communication andpersuasion. New Haven: Yale University Press.

240 • Psiiiologie şi societateInnes, J.M. (1.980). Fashions in social psychology. în R. Gilmour şi S.Duck

(eds.), The developmcnt of social psychology. London: AcademicPress.

Jackson, J.M. (1988). Social psychology, past and presant.

Hillsdale: Erlbaum.Jonos, E.E. (1985). Major dovelopments in social psychology during the past

five decades. în G. Lindzey şi E. Aronson (eds.), Uandbook of social psychology, ediţia a

IlI-a, voi. 1. New York: Random Housc.Jones, E.E. şi Davis, K.E. (1965). From acts to dispositions: The attribution

process in person peception. în L. Berkowitz (ed). Advances in experimental social psychology, voi 2. New York: Academic Press.

Kelley, II,H. (1967). Attribution thcory in social psychology. în D. Levino, Nel>raska Symposium on Molivation. Lincoln: University ofNebraska Press.

Kelman, H.C. (1967). Human usc of human subjects: The problem of deeeption in social psychologieal experiments. Psychologieal Bulletin, 67,1, 1.-11.

Landman, J. şi Manis, M. (1983). Social cognition: liistorical and

theoretical perspectives. In L, Berkowitz (ed). Advances in experimental social psychology,

voi 15. New York: Academic Press,Lewin.K., Lippitt, R. şi White, R.K. (1939). Patterns of aggrcssive behavior in

experimentally created "social cliinafes". Journal of SocialPsychology, 10, 271-299.

Likert, R. (1932). A technique for the measurement of attitudes.Archives of Psychology, 140, 44-53.

Manis, M. (1976). Comment on Gergen's social psychology as history.

Personality and Social Psychology Bulletin, 1, 450-455.McGarty, C. şi Haslam, S.A. (1997). Introduetion and a short history of social

psychology. în C. McGarty şi S.A. Haslam (eds.), The message of social psychology. Perspectives on mind in society. Cambridge:Blackwell.

McGuire, W.J. (1967). Some impending reorientations in socialpsychology: Some thoughts provoked by Kenneth Ring. Journal of Experimental

Social Psychology, 3, 124-139.McGuire, W.J. (1973). The yin and yang of progress in social psychology:

Seven koan. Journal of Personality and Social Psychology, 26,446-456.

Milgram, S. (1963). Behavioral study of obedience. Journal ofAbnorma! and Social Psychology, 67, 371-378.

Moreno, J.L. (1948). Experimental sociometry and the experimental method in

science. în W. Dennis (ed.), Currcnt trends in social psychology. Pittsburgh: University of

Pittsburgh Press.

Istoria psihologiei sociale * 241Moscovici, S. (1961). La psychanalyse, son image et son public. Paris: Presses

Univeristaires do France.Moscovici, S. (1972). Society and theory in social psychology. In J. Israel şi H.

Tajl'el (eds.), The context of social psychology: A. criticai assesment. London: Academic Press.

Moscovici, S. şi Zavalloni, M. (1969). The group as a polarizor of alliludes.Journal of Personality and Social Psychology, 12, 125-135.

Murchison, CA. (ed.) (1935). Handbook of social psychology, două volume, Worcester: Clark University Press.

Murphy, G. şi Murphy, L.B. (1931). Experimental social psychology. New York: Marpor.

Newcomb, T.M. (1951). Social psychologieal theory: Integrating individual and social approaehes. în J.M. Rohrer şi M. Sherif (eds.), Social psychology at the crossroads. New York: Harpei-.

Nisbcft, R.E. şi Ross, L. (1980). iluman inference: Strategies and shortcomings of social judgnienL Englewood Clil'fs: Prenliee Hali.

Nuttin, J.M. (1990). In momoriam: John T. Lanzetta. European Journal of Social Psychology, 20, 363-367.

Orne, M.T. (1962). On the social psychology of the psychologieal experiment: With particular reference to demand characteristics and their implications. American Psychologist, 17, 776-783.

Pepitono, A. (1970). 'I'oward a normativei aiul comparative social psychology. Journal of l'ersonality and Social Psychology, 34, 64 1-653.

Pepitone, A. (1981). Lessons from the history of social psychology. American Psychologist, 36, 9, 972-985.

Pettigrew, T.F (1969). Gordon WiUard Allport, 1897-1967. Journal ofPersonality and Social Psychology, 12,1, 1-5.

Potter, J. (1981). The development of social psychology: Consensus, theory and methodology in the British Journal of Social and Clinical Psychology. British Journal of Social Psychology, 20, 249-258.

Potter, J. şi Wetherell, M. (1987). Discourse and social psychology: Beyondattitudes andbehavior. London: Sage.

Pruitt, D.G. şi Kimmel, M.J. (1977). Twenty years of experimental gaming: Critique, synthesis and suggestion for the future. Annual Review of Psychology, 28, 363-392.

Reis, H.T. şi Stiller, J. (1992). Publication trends in JPSP: A three-decade review. Personality and Social Psychology Bulletin, 18, 4, 465-472.

Ring, K. (1967). Experimental social psychology: Some sober questions about some frivolous values. Journal of Experimental Social Psychology, 3, 113-123.

242 • Psihologie şi societateRoss, L. (1977). The intuitive psychologist and his shortcomings:

Distortions in the attribution process. în L. Berkowitz (ed). Advances in experimental social psychology, voi. 10. New York: Academic Press.

Schachter, S., Nuttin, J., de Monchaux, C, Maucorps, P., Osmer, D., Duijker, H., Rommetveit, R. şi Israel, J. (1954). Cross-cultural experiments on tiireat and rejection, Human Rclations, 7, 403-439.

Sherif, M. (1935). A study of some social factors in perccption.Archives of Psychology, 187, 5-60.

Shotter, J. (1984). Social accountability and selfhood. Oxford:Blackwell.

Tajfel, Ii. (1972). Experiments in a vacuum. In J. Israel şi H. Tajfel (eds.), The context of social psychology: A criticai assesment. London:Academic Press.

Thibaut, J.W. şi Kelley, 11.11. (1959). The social psychology ofgroups. New York: Wiley.

Thurstone, L.L. (1928). Attitudes can be measured. AmericanJournal ofSociology, 33, 529-554.

Thurstone, L.L. (1931). The measurement of social attitudes. Journal Abnormal and Social Psychology, 26, 249-269.

Tucicov-Bogtlan, A., Chelcea, S., Mureşan, P. Neculau, A. şi Radu, N. (1984). Psihologia socială în România. Bucureşti: Editura AcademieiRepublicii Socialiste România.

Vaughan, G. şi Hogg, M. (1995). Introduction to social psychology.Sidney: Prentice Hali.

Zajonc, R.B. (1.980). Cognition and social cognition: A histoi-ical perspective. In L. Festinger (ed.), Retrospections on social psychology. New York: Oxford University Press.

CUPRINS

Cuvânt înainte............................................................... 5

Vi. Auto-dezvăluirca...................................................... 9

II. Facilitarea socială................................................... 35

III. Lenea socială........................................................... 67

IV. Gîndiwa de grup...................................................... 95

''' V. Dilemele sociale........................................................ 128

!) VI. Deindividualizarea................................................. 173

VII. Scurtă istorie a psihologiei sociale....................... 201

stefan boncu-psihologie si societate ( -v-)

Documents