stefan popescu

Stefan popescu

În peisajul artei româneşti din interbelic, Ştefan Popescu rămâne una dintre figurile reprezentative, remarcându-se prin individualitatea artistică proeminentă, cu deosebite calităţi de desenator, ce au făcut să fie preţuit atât de colegii de breaslă ori de cunoscătorii de artă ai vremii sale, cât şi de posteritate. Atras în călătoriile sale, în ţară ori peste hotare, de acele motive guvernate de linişte, unde umbra se află într-un echilibru just cu lumina, pictorul român a căutat de fiecare dată efectul atmosferei de mister pe care aceste locuri i-l puteau oferi, o viziune artistică ce se regăseşte în natura preponderent romantică a pictorului. Pe de altă parte, creația sa este influențată și de nuanțele Impresionismului german, dominat de veridicitatea motivului, de calmul atmosferei reprezentate, caracteristici pe care artistul român şi le-a desăvârşit în timpul studiilor müncheneze.

Călător neostenit, s-a oprit, asemenea lui Dărăscu şi Petraşcu, la frumuseţea porturilor din Chioggia şi a vedutelor întâlnite în lagunele împrejmuitoare. Itinerarul venețian avea să fie coordonat de astfel de imagini poetice, pe care le întâlnim la Popescu și în cazul picturilor autohtone. Fără un motiv puternic vizual, pictorul reușeștă să imprime efect doar cu ajutorul perspectivei și a cadrului coloristic.

Cromatica pânzelor lui Ştefan Popescu este una dintre cele mai plăcute caracteristici ale universului acestuia, armonii ce se regăsesc şi în opera prezentă. Nuanţele luminoase de galben şi abastruri încălzite de acesta se contopesc uşor cu tonurile de griuri străbătute de accentele de roşu de culoarea purpurei, distribuite pe întreaga suprafaţă picturală, conferind uleiului prospețime și vibrație.

Bibliografie

„Ştefan Popescu”, Catalog, Ed. Standard Graphica, 1947

OPRESCU, George, ”Ștefan Popescu”, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958

Reprezentant de seamă al impresionismului autohton, Ștefan Popescu a fost unul dintre animatorii vieții artistice românești în Parisul din jurul lui 1900. Școlit la marile academii europene, la Munchen și Paris, Popescu și-a însușit de tânăr spiritul călător, oferindu-ne un univers imaginar ce acoperă Franța, Turcia, Italia, Grecia, Iugoslavia, Maroc, Alger, Tunisia sau Germania.

Atras de pictura în natură, un subiect ce răspundea pe deplin firii sale romantice, Ştefan Popescu a contemplat în operele sale frumuseţea naturii, mergând de cele mai multe ori până la melancolie. Fără a se confunda cu un observator obiectiv, detaşat în faţa motivului, Ştefan Popescu trăieşte un fel de revelaţie ori de câte ori priveşte peisajul naturii, amintindu-şi de momentele din viaţa sa. În acest context se poate vorbi de lirismul artei lui Ştefan Popescu, în care copacul asumă notaţii semnificativ profunde.

Primul contact cu arta „peisajului în plein air” îl va avea în Bretania, unde se stabileşte începând cu 1903 pentru o perioadă mai îndelungată. Aici se simte atras de pictorii peisajului Bretaniei – Lucien Simon şi Charles Cottet, ambii din grupul artistic „Société Nouvelle” – ca prim pas în aflarea propriei viziuni artistice. Privind în ansamblu opera artistului, este lesne de înţeles preocuparea acestuia pentru peisaj, pe care îl redă plecând de la realitate, însă conform cu propria viziune artistică, izvorâtă mai ales dintr-un lirism interior.

„Peisaj de toamnă” reprezintă exemplul concret al acestei viziuni, în care copacul asumă încă o dată rolul personajului central. Forma armonioasă a coroanelor proiectate pe imensitatea

cerului neclar emană un sens de echilibru, iar frunzele îngălbenite de timp accentuează melancolia naturii artistului. (M.N.)

Bibliografie



OPRESCU, George, „Scrieri despre artă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966

PĂULEANU, Doina, „Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români în Bretania (1876 – 1940)”, Ed. Arcade, Bucureşti, 2010

Reprezentant de seamă al impresionismului autohton, Ștefan Popescu a fost unul dintre animatorii vieții artistice românești din Parisul din jurul lui 1900. Școlit la marile academii europene din Munchen și Paris, Popescu și-a însușit de tânăr spiritul călător, oferindu-ne un univers imaginar ce acoperă - printre alte țări - Franța, Turcia, Italia, Grecia, Iugoslavia, Maroc, Alger, Tunisia sau Germania.

Creația lui Ștefan Popescu grăiește de la sine și se individualizează lesne în peisajul peisagisticii românești, opera sa fiind una dintre cele mai rezonante produse artistice ale perioadei interbelice. Membru de seamă al Societății Tinerimea Artistică, Popescu a făcut partea din cea mai valoroasă generație artistică ca întreg, fiind coleg în anii de studiu și practică la Paris cu Petrașcu, Steriadi, Mutzner sau Dărăscu, doar câteva dintre numele cele mai însemnate ale modernismului românesc.

Chiar dacă Ștefan Popescu atinge celebritatea prin intermediul expozițiilor societății amintite mai sus, creația artistului câștigă în însemnătate tocmai prin conștiinciozitatea lucrului, fapt materializat prin vastele campanii și călătorii prin spațiul european și oriental. Astfel, ne parvin cicluri dintre cele mai coerente ce marchează atât peisajul, cât și omul: pictează în nordul Africii și în Orientul Apropiat, străbate Italia, pictând în special lagunele venețiene, iar Franța reprezintă ținta principalelor sale itinerarii, atât Bretania cât și Provence-ul fiind imortalizate ani la rând.

Începutul deceniului trei al secolului XX marchează și apogeul carierei lui Popescu. În 1922 iniția expoziția alb-negru alături de Steriadi, iar în anul ce urma, din care ne parvine și opera de față, era decorat cu Coroana României, în grad de Comandor, pentru merite culturale. În 1924 se regăsea în selecția României pentru pavilionul dedicat în cadrul Bienalei de la Veneția, iar în 1925 prezida juriul Salonului Oficial. (I.P.)

Ștefan Popescu descoperea sud-estul ţării cam în aceeaşi perioadă cu Jean Al.Steriadi, fiind prezent în 1922 la expoziţia „Cercului intim” la Balcic, alături de Steriadi, Petraşcu sau Cecilia Cuţescu Storck. Însă nu oraşul a reprezentat cel mai profund punct de interes, ci în special priveliştile coastei, marea și împrejurimile definite mediul acvatic. Popescu a călătorit pe ţărmurile mării în căutarea acelor imagini puternic revelatoare, iar şevaletul sau caietul de schiţe devin uneltele principale ale universului plastic.

În lucrarea de faţă, Popescu recompune o vedere cu coasta din zona Capului Caliacra, probabil una dintre cele mai expresive locuri ale ţărmului Mării Negre, fiind un motiv frecvent în epocă - apare în opera mai multor pictori ce călătoresc spre Balcic. Maniera personală prin care pictorul nostru abordează această vedere este oferită și de sejururile itinerante în Bretania, Provence sau nordul Italiei, unde pictorul descoperea cu adevărat pictura marinelor. Astfel, interogaţiile cromatice, împroprietărite, răspund unui farmec local pe care îl identificăm lesne și la un Steriadi. Ștefan Popescu desparte complexul pictural în mai multe registre, pe care le abordează individual, având însă în vedere o viziune unitară. Putem observa punctele de interes ale operei de față care sunt oferite de contrastele valorice iscusite de artist. Marea este colorată de un albastru foarte puternic, într-o pată de culoare relativ uniformă - în registrul îndepărtat, fără valenţări sau nuanţări demne de menţionat. Profunzimea conferită mării la mal apare în contrast cu ţărmul, care, în același joc de tonuri ca și marea învolburată, pictat în ocruri şi nuanțe teroase, se diferenţiază de întinderea de apă şi prin multitudinea planurilor ce se întrepătrund. Opera se definește astfel printr-o dinamică exemplară, atinsă de Ștefan Popescu printr-o alternanță iscusită a pensulației, în relație cu tonul folosit. (I.P.)

Bibliografie

OPRESCU, George, “Ştefan Popescu”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958

PĂULEANU, Doina, “Balcicul în pictura românească”, Ed. ARC 2000, Bucureşti, 2004

În timpul pregătirii sale pentru a deveni învăţător, Ştefan Popescu studiază desenul ca autodidact, până în anul 1893, când se înscrie la Academia de pictură din München, sub îndrumarea profesorului Nicolaos Gysis, de formaţie neoclasică. Timp de doi ani, îşi însuşeşte temeinic studiul desenului, însă trecând la partea de culoare, realizează limitările mediului academic în care predominau pictura în culori bituminoase. În 1900, după absolvirea Academiei, ajunge la Paris cu bagajul de cunoştinţe münchenez, pe care reuşeşte treptat să îl înlocuiască cu noile teorii despre culoare şi lumină, precum şi cu concepţiile moderne despre opera de artă.

Vocaţia şi-o găseşte curând în peisajul în plein air, cu care ia contact în 1903, când se stabileşte pentru o perioadă în Bretania. Preocuparea sa pentru peisaj se constată din numeroasele opere de pictură şi grafică rămase, care afirmă o viziune artistică pornită din realitate şi conformă cu imaginaţia şi lirismul său. Cea mai mare parte a aceastora o constituie peisajele româneşti, artistul colindând Delta Dunării, Balcicul, Valea Râmnicului şi a Bistriţei, litoralul şi mai multe sate din Transilvania. Multe peisaje sunt realizate și în timpul numeroaselor sale călătorii, fie din anii de formație, fie din cei petrecuți în călătorii de studiu în Germania şi Franţa, apoi din Italia, Turcia şi nordul Africii.

În ceea ce privește peisajul, drept gen artistic sub care și-a conturat stilul și a atins acea maturitate, Popescu a realizat imediat necesitatea călătoriei. Franța a reprezentat aproape 20 de ani sursa primordială de imaginar, Bretania și Provence-ul fiind pictate cu fervoare de unul dintre cei mai apreciați impresioniști români, ce evident căuta zonele propice unei practici tipice stilului abordat. În cursul anilor ’20 Popescu descoperă și Nordul Africii, care apăruse deja în pictura românească, în diverse ipostaze, la Samuel Mutzner(Tunisia, Maroc) sau M.W.Arnold (Egipt). Cea mai importantă campanie pe care o întreprinde pictorul nostru a avut loc în cursul anului 1929, când, alături de Veneția și Constantinopol, pictează și desenează cu aviditate Marocul, Algerul și Tunisul. Această serie de pictură și grafică ce a avut drept sursă viața și arhitectura tipic arabă avea să devină una dintre cele mai apreciate creații ale lui Popescu, începând cu 1930 când prezenta publicului bucureștean opera ultimului an. Desenele și picturile realizate în jurul Marrakechul sunt excelent reprezentate de pictura de față, ce este fără îndoială unul dintre vârfurile acelor creații. Intrarea pe Marea Poartă a vechii cetăți, ce surprinde o adevărată “procesiune” a negustorilor ce vin în capitala marocană este tratată de Ștefan Popescu într-o manieră monumentală, obligat parcă de instantaneu. Jocul cromatic este asigurat de apariția pitorească a zidurilor roșiatice ce acaparează orizontul, de deșertul ce pare că se strecoară până la porțile cetății cu a lui paloare nisipoasă, sau de cerul de un albastru tumultos, în depărtare. (I.P.)

Bibliografie


Ștefan Popescu este cunoscut mai ales pentru peisajele sale, opere remarcabile ale picturii româneşti, care timp de mai bine de 50 de ani au avut ca motiv predilect copacul. Stilul său în reprezentarea naturii s-a format în ambianţa pariziană a începutului de secol al XX-lea, unde i-a cunoscut pe artiştii care conduceau Société Nouvelle des Beaux-Arts, pe Lucien Simon, Charles Cottet sau James Whistler, grup cu care va avea puternice legături. Aceştia îşi creaseră un renume prin poziţia lor contrară impresionismului victorios, căruia îi reproşau excesul în analiza şi diviziunea tonurilor, care duceau uneori la dizolvarea formei. Convins că adevărata sa pasiune era peisajul, Ştefan Popescu străbate tot întinsul ţării, oprindu-se în faţa motivelor simple, care îl atrag prin aspectul lor intim, evocator de amintiri, sau în faţa unor

privelişti cu munţi şi copaci majestuoşi, trezind impresii lirice prin picturile sale. ”Peisaj de vară” este una dintre operele care au ca motiv central arborele (arborii), ilustrați ca într-un adevărat portret, prin care se urmăresc aspectele individualizante: cei din primul plan, semeţi, cu trunchiul solid şi înclinat, conduce privirea în adâncimea imaginii, către copaci cu siluete alungite şi coroane mai suple, presăraţi în toate planurile imaginii.

Bibliografie

OPRESCU, George, ”Ștefan Popescu”, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București

Considerat deja din timpul vieţii una dintre figurile exponenţiale ale picturii româneşti, Ştefan Popescu s-a bucurat de prestigiu ori de câte ori a participat la expoziţiile internaţionale de artă românească, operele sale ocupând astăzi simezele a numeroase şi importante muzee ale lumii. Ştefan Popescu acumulează primele noţiuni de artă, ca autodidact, în timpul pregătirii sale pentru a deveni învăţător, până în 1893 când este admis la Academia de Artă din München. Studiile de tip academic, specifice mediului münchenez, însuşite sub îndrumarea profesorului Nicolaos Gysis, le va înlocui în timpul şederii la Paris, cu noi teorii despre culoare şi lumină, încercând să-şi afle drumul propriu.

Astfel peisajul în aer liber a constiuit primul pas făcut în descoperirea vocaţiei artistice, prima interacţiune autentică a artistului cu realitatea. Urmărind parcursul operelor artistului, evidentă devine preocuparea pentru genul peisajului, pe care l-a redat, având ca punct de pornire realitatea, filtrată de propria concepţie de natură lirică, imaginaţie şi viziune artistică. Alături de peisajele româneşti - Delta Dunării, Balcicul, Valea Râmnicului şi a Bistriţei, numeroase sate din Transilvania – artistul realizează o serie de peisaje, în timpul călătoriilor efectuate în Germania şi Franţa, apoi în Italia, Turcia şi nordul Africii.

Într-o permanentă căutare de motive noi de inspiraţie, de aspecte inedite ale naturii, Ştefan Popescu se opreşte în repetate rânduri în sudul Franţei, de unde a revenit cu câteva dintre cele mai faimoase pânze, astăzi în colecţii particulare („La Cap-Ferrat”, câteva tablouri intitulate „Casă provensală”, „Villefranche”, Nisa”). În seria acestora, un loc binemeritat îl ocupă şi opera prezentă, realizată într-una din călătoriile anului 1928. Ceea ce se desprinde imediat din această lucrare este atitudinea emoţionată şi contemplativă a artistului în faţa naturii, care prinde viaţă prin prezenţa copacului din partea stânga a tabloului. Acest element din natură (copacul) se va perpetua în întreaga creaţie a lui Ştefan Popescu, definind cel mai adesea stările sale sufleteşti, eul său interior. O analiză mai adâncă a tabloului ne dezvăluie nu doar sensibilitatea artistului ci şi calităţile sale artistice, manifestate prin raporturi reuşite între umbre şi lumini, preocuparea pentru compoziţie, respectul pentru forme, oferind totodată echilibru întregii opere. (M.N.)

Bibliografie


CONSTANTINESCU, Paula, „Ştefan Popescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972




Academismul şi, ulterior, impresionismul sunt cele două stiluri care vor constitui bagajul artistic al pictorului, în momentul căutării propriului drum. Privind în ansamblu opera pe care ne-a lăsat-o Ştefan Popescu, se observă predilecţia acestuia pentru tematica peisajului, pe care îl redă pornind de la realitate, dar filtrat prin propria viziune, izvorâtă din natura sa lirică, interioară. Ceea ce îl preocupă încă de la început în peisaj, aflăm de la artistul însuşi, dintr-o scrisoare adresată de acesta colegului şi pictorului Ipolit Strâmbu, în 1901: „... dar ceea ce e mai măreţ e forma, fiecare colţuleţ are un caracter atât de pronunţat, fiecare ondulaţie de teren are un neprevăzut în linie, ceva individual. Ploumanach (localitate bretonă), cu stâncile şi casele lui, îmi pare un imens oraş asirian ori ceva străin, în orice caz un imens oraş în ruine. E o impresie de mărire cum n-am mai văzut în viaţa mea din timpuri parcă vechi, primordiale. Sunt văi de rămâi aiurit de misteriosul lor. Ce Böcklin, ce Gustave Moreau!” ( Ștefan Popescu apud. Paula Constatinescu, „Ştefan Popescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972). Aşadar forma, imprevizibilul, impresia imensităţii, misterul, sunt elementele pe care Ştefan Popescu le caută în peisaj. Acestora se suprapune acel element al naturii de care artistul este profund legat, copacul, căruia îi asociază stările sale sufleteşti, întreg eul său.

În opera „Vedere spre Cetatea Râşnovului” - prin compunerea primului plan, dominat de trunchiurile graţioase, răsfirate ale copacilor, asemenea unei perdele înaintea peisajului din plan secund, care lasă să se întrevadă robusteţea stâncilor şi zidurile antice ale unui castel - artistul a reuşit să ne transmită sentimentele sale de melancolie, firea sa contemplativă faţă de imensitatea naturii. (M.N.)

Bibliografie





Peisagist înnăscut, prima experienţă adevărată a peisajului în plein-air o va avea în Bretania, unde s-a stabilit pentru o perioadă mai îndelungată, începând cu anul 1903. Pentru redarea peisajelor sale, Ştefan Popescu străbate locurile pitoreşti ale ţării noastre şi deşi peisajul românesc predomină în operele sale, artistul a efectuat şi câteva călătorii în Germania, Franţa, Italia, Turcia şi Nordul Africii. Elementul din natură de care este captat întru totul este copacul. Fie că vorbim de chiparosul zvelt sau de salcia noduroasă, copacul lui Ştefan Popescu ni se înfăţişează viu şi ne transmite trăirile sufleteşti ale artistului.

Această relaţie intimă între artist şi copac este exprimată şi de opera „Luminiş de pădure”. Construcţia sveltă a trunchiurilor de copaci, frunzişul umbros al coroanelor, de o parte şi de alta a unei poteci, ce contrastează luminişul poieniţei din planul secund, se apropie de structura adânca a sufletului artistului, acesta exprimându-se de fapt pe sine. Melancolia este înfăţişată prin imaginea austeră a pădurii, lipsită de orice personaj. Natura sa lirică se reflectă în dragostea faţă de natură, cu care comunică până la contopire. Desfăşurată pe înalţimea tabloului, compoziţia lasă degajată partea centrală, pentru ca elementele din prim plan, copacii înalţi, să poată contrasta cu dimensiunea redusă a acelora de la orizont.

Bibliografie



Preocupat de-a lungul întregii sale cariere artistice de redarea peisajului ţării noastre, pictorul Ştefan Popescu a străbătut-o dornic de a o cunoaşte, călătorind în Deltă, la Balcic, pe Valea Râmnicului, Valea Bistriţei, în diferite sate din Transilvania şi pe litoralul românesc. Elementul din natură asupra căruia se opreşte cel mai adesea este copacul. „De la chiparosul zvelt până la salcia noduroasă, copacul lui Ştefan Popescu este viu, trăieşte şi ne transmite gândurile artistului”, spunea Liza Damadian. Autorul se integrează peisajelor sale, comunicând intim cu natura, care prin formele sale exprimă stările sufleteşti ale artistului. În opera de faţă, planul apropiat este dominat de apariția arborelui care, de astă dată, este compus prin apropierea lui față de prezența umană. Așa cum ne-a obișnuit, în peisaj Ștefan Popescu nu pictează omul, singura excepție fiind sejurul oriental, când locuitorii Marocului i-au atras atenția prin pitorescul stilului de viață.

În peisajul nostru, prezența umană este doar amintită prin prezentarea unui colț urban periferic, în care construcțiile se împletesc cu măreția naturii. Viziunea artistului, una preponderent lirică, este tradusă în construcția compoziției prin îmbinarea desenului ferm, dar afectiv, cu paleta cromatică, și ea transcrisă poetic. Fragilitatea tonurilor compuse în armonii stinse, timide este modelată de o paletă neutră, în care albul iernii ce acoperă întreaga priveliște coordonează un univers mohorât. (I.P.)

Bibliografie

OPRESCU, George, ‘‘Ştefan Popescu’’, Bucureşti, 1943

‘‘Ştefan Popescu’’, Editura Standard Graphica, Bucureşti, 1947

Întrepătrunderea tematică reprezintă unealta celor mai iscusiți artiști, acei care au acea capacitate de a valorifica orice instanță prin revenirea sau elaborarea unor subiecte noi. Cazul lui Ștefan Popescu este elocvent în această problemă, mai ales datorită faptului că motivele abordate de pictor în cei aproape 50 de ani de carieră nu se vor demoda, calitate împropietărită de pictorii peisajului,de impresioniști. Subiectul dezvoltat în micul studiu pe lemn ce ne parvine își are rădăcinile imaginare din așa-zisă perioadă a studiilor și descoperirilor, desfășurată în primii ani ai secolul XX, în special în sejurul din Bretania. O primă compoziție cu multe personaje, aduse la un loc de un impuls comun, în cazul nostru slujba bisericească, ne este oferită de Ștefan Popescu în 1904, când, la Tinerimea Artistică, prezenta “Zi de slujbă în Bretania”, operă de căpătâi pentru perioada sus menționată, dar și pentru genul abordat. Recunoaștem aici, de altfel și la opera noastră, maniera de compunere a unui motiv dinamic, inaugurat chiar în acel ulei realizat în 1903-1904, în care, Popescu, chiar dacă realizează și un studiu etnografic, prin surprinderea caracteristicilor umanului, nu diminuează importanța construcției. Paralela dintre cele două opere este valabilă și prin alegerea eficientă a cadrului dorit de pictor, care ne prezintă, alături de apariția umană și câteva caracteristici ale spațiului: portalul bisericii din “Zi de slujbă în Bretania”ne oferă o fărâmă din cultura vest-europeană, în

timp ce pridvorul tradițional, cu arcadele trilobate, ne introduce în profunzimea culturii tradiționale românești.

În ceea ce privește componența picturală, în “Zi de duminică” pictorul se relevă în aceeași manieră în care îl regăsim pe Popescu la peisaj, într-o compoziție definită de culoare și tușă, ce alcătuiesc formele natural, fără stângăcii de construcție formală. Tendițele tradiționaliste, în care se regăsea și Ștefan Popescu încă de la începutul deceniul doi, în acele “ieșiri” sămănătoriste, vor fi transferate în opere ca aceasta de față, afiliate la curentul specificului național explicit prin subiectele abordate: prezentarea țăranului în port tradițional la una dintre activitățile cele mai edificatoare ale spațiului ancestral românesc.

Bibliografie

OPRESCU, George, “Ștefan Popescu”, E.S.P.L.A., București, 1958

În memoriile şi scrierile sale referitoare la specificul şi natura ţării de baştină, Ştefan Popescu remarcă: „La noi peisajul este blând... Sufletul românului a rămas blând şi răbdător, dar melancolic sau trist ... Mai ales melancolia şi doina sunt caracteristica naturii sale. Şi poate că nu-i străină cu totul iubirea contemplativă de natură de faptul că în pictura noastră peisajul ocupă un loc atât de important. Sufletul nostru este liric, nu epic ...”.

„La seceriş” redă în manieră romantică ideile şi impresiile exprimate şi prin cuvinte de artist. Compoziţia sa emană luminozitate, melancolie şi culoare, captând în tonuri calde atmosfera după-amiezelor de vară. Tematica abordată este cea a muncii la câmp din vremea secerişului – o temă recurentă în lucrările de tinereţe ale pictorului. Prezenta lucrare reprezintă o încercare premergătoare pentru una dintre picturile mai ample din tinereţe, regăsită în paginile publicaţiei „Tinerimea Artistică” din 1911.

Artistul surprinde hărnicia şi dedicarea personajelor în munca depusă la secerat, prezentând un prim plan sugestiv cu cele două ţărănci adunând spice, de parcă ar fi pus sub lupă ceea ce se reverberează pe tot întinsul holdelor. În auriul holdelor sunt răspândite căpiţe şi ţărănci, îmbrăcate în straie simple, tradiţionale, implicate în strângerea de spice. Lanul de grâu este pictat ca o mare de culoare ce se reflectă în seninătatea cerului. Nelipsit este codrul, de un verde viu și profund, delimitând ca o stâncă solidă întinderea de spice. Prin linia mlădioasă şi dispunerea aerisită a elementelor ce compun tabloul, Ştefan Popescu redă privitorului pitorescul captat printr-un dialog veridic cu realitatea şi natura plaiurilor româneşti.

Bibliografie

Catalog “Ştefan Popescu”, Editura Standard Graphica, 1947

Ştefan Popescu rămâne în peisajul artei româneşti interbelic ca una dintre figurile reprezentative, remarcându-se prin individualitatea artistică proeminentă, cu deosebite calităţi de desenator, ce au făcut să fie preţuit atât de colegii de breaslă ori de cunoscătorii de artă ai vremii sale, cât şi de posteritate.

Considerând sutele de desene, acuarele şi pânze, opera lui Ştefan Popescu surprinde prin unitatea artistică, în care atributele „cumpătat”, „echilibrat”, „clar” îşi regăsesc corespondențele în personalitatea artistului şi în liniştea acordurilor în care s-a format. Din universul creaţiei acestuia se desprinde efortul continuu al artistului de a se desăvârşi pe sine în opera sa, ţinând cont de fiecare dată de desen, de compoziţie şi de culoare şi conferind subiectelor sale o adevărată trăinicie.

Fie dealurile, fie câmpiile româneşti, văile ori cerul înalt, întinderile mării albastre ori porturile în care domnesc bărcile la înserat, toate îşi găsesc în Ştefan Popescu un adevărat interpret. Atras, în călătoriile sale în ţară ori peste hotare, de acele motive guvernate de linişte, unde umbra se află într-un echilibru just cu lumina, pictorul român a căutat de fiecare dată efectul atmosferei de mister pe care aceste locuri i-l puteau oferi, o viziune artistică ce se regăseşte, pe de o parte în natura preponderent romantică a pictorului, iar pe de altă parte în natura impresionismului german, dominat de veridicitatea motivului, de calmul atmosferei reprezentate, caracteristici pe care artistul român şi le-a desăvârşit în timpul studiilor müncheneze.

Peregrin neostenit, s-a oprit, asemenea lui Dărăscu şi Petraşcu, la frumuseţea porturilor din Chioggia şi a canalurilor veneţiene, pe care le transpune în pânzele sale cu măiestria artistului dintre cele două războaie, credincios vechilor şi sănătoaselor noastre tradiţii, respingând cu ardoare tot ceea ce putea fi pus sub semnul superficialităţii şi al improvizaţiei şi rămânând în acea optică a unei atitudini de rectitudine şi sinceritate.

„Înserare peste Chioggia” prezintă imaginea portului italian sub efectul luminii liniştite de la apusul soarelui, în care străjuiesc, maiestoase, siluetele bărcilor abia întoarse din largul mării. Prim planul compoziţiei este dominat de accentele puternice ale catargelor şi pânzelor bărcilor ce ne introduc la o oarecare distanţă într-un alt registru în care abia se întrezăreşte silueta unui oraş, o apariţie în tonuri delicate şi tuşe largi, cărora li se contrapune doar materialitatea cerului înalt. Virtuozitatea desenului se resimte sub accentele de roşu ale bărcilor, în timp ce funiile catargelor sunt sugerate prin linii subtile de culoare neagră.

Impresia generală pe care o trezeşte opera „Înserare peste Chioggia”, în fiecare dintre privitori, este aceea a unei atmosfere lirice pe care o regăsim aproape în totalitate în poezia lui Cincinat Pavelescu, a cărei „Călătorul” ne prezintă „Marea, câmp de apă clară, e oglindă strălucită. / O sărută albul lunii argintând-o până-n fund / Și sub vasul ce plutește peste unda adormită / Se înalță câte-un vuiet melancolic și profund. / Feeria poleiește funii, punte și catarge. / Vasul pare o nălucă pe al apelor cristal”.

Coloritul pânzelor lui Ştefan Popescu este una dintre cele mai plăcute caracteristici ale universului acestuia, armonii ce se regăsesc şi în opera prezentă. Nuanţele luminoase de galben şi griuri încălzite de acesta, se contopesc uşor cu tonurile de griuri străbătute de accentele de roşu de culoarea purpurei, distribuite pe întreaga suprafaţă picturală, conferind operei artistului prospeţimea şi originalitatea lucrărilor pentru care a fost atât de îndrăgit de însăşi Regina Maria a României şi ale cărui opere se conservă şi astăzi în colecţia Casei Regale a României şi a Muzeului Peleş. (M.N.)

Bibliografie





OPRESCU, George, Catalogul Expoziției “Franţa văzută de pictori români, Ștefan Popescu”, Editura Republicii Populare Române, 1946

Din categoria pictorilor peisagişti români, Ştefan Popescu se distinge printr-o manieră originală de abordare a motivului, dovedind o deosebită înţelegere a naturii şi o atitudine lirică în faţa naturii. Studiile artistice îl formează în stilul principiilor academice pe care adesea le completează cu noutăţile pe care i le aduce contactul cu operele antinaturaliste din călătoriile sale. Studiile la la Academia din München cu profesorul Nikolaos Ghizis și la Academia de Arte din Paris cu Lucien Simon și Eugene Anatole Carriere, călătoria în Bretania alături de Gheorghe Petraşcu sunt cele mai importante legături ale artistului român cu manifestările artistice ale Apusului.

La înapoierea în ţară, pictorul Ştefan Popescu se dedică cu mult entuziasm peisajului, considerându-l adevărata sa vocaţie, şi cu care participă la aproape toate manifestările artistice ale grupărilor de gen. Ca un element important al peisajelor acestuia, copacul apare în toată măreţia lui şi, aşa cum aprecia şi criticul George Oprescu, „peisajele acelea în care copacul ia forma unui simbol al luptei cu împrejurările, neprielnice, este ceea ce artistul exprimă mai cu drag, ca un fel de confesiune a dificultăților pe care le întâlnise el însuși multă vreme în viața lui de tânăr. Nota romantică pe care o implică motivul peisagistic ales nu este susținută întotdeauna de o corespunzătoare forță de expresie, trădând o obiectivitate rece, distantă, lipsită de accentele unei interpretări afective, emoționale.” (George Oprescu, „Scrieri despre artă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966, p.102)

Opera „Peisaj la amiază” prezintă imaginea satului cu cele câteva case răspândite pe coline, la umbra copacilor protectori, care treptat se pierd în planurile îndepărtate până la linia orizontului dominată de construcţia bisericii satului şi se văd ca prin vis, în tonuri delicate, sub efectul luminii la amiază, cu un deosebit rezultat. (M.N.)

Bibliografie





În timpul pregătirii sale pentru a deveni învăţător, Ştefan Popescu studiază desenul ca autodidact, până în anul 1893, când se înscrie la Academia de pictură din München, sub îndrumarea profesorului Nicolaos Gysis, de formaţie neoclasică. Timp de doi ani, îşi însuşeşte temeinic studiul desenului, însă trecând la partea de culoare, realizează limitările mediului academic în care predomina pictura cu culori bituminoase. În 1900, după absolvirea Academiei, ajunge la Paris cu bagajul de cunoştinţe münchenez, pe care reuşeşte treptat să îl înlocuiască cu noile teorii despre culoare şi lumină, precum şi cu concepţiile moderne despre opera de artă.

Vocaţia şi-o găseşte curând în peisajul în plein air, cu care ia contact în 1903, când se stabileşte pentru o perioadă în Bretania. Preocuparea sa pentru peisaj se constată din numeroasele opere de pictură şi grafică rămase, care afirmă o viziune artistică pornită din realitate şi conformă cu imaginaţia şi lirismul său. Cea mai mare parte a aceastora o constituie peisajele româneşti, artistul colindând Delta Dunării, Balcicul, Valea Râmnicului şi a Bistriţei, litoralul şi mai multe sate din Transilvania. Multe peisaje sunt realizate și în timpul numeroaselor sale călătorii, din anii de formaţie petrecuţi în Germania şi Franţa, apoi din Italia, Turcia şi nordul Africii.

Pictura prezentă a fost realizată probabil în timpul unei călătorii în Franţa, ori poate ilustra un peisaj italian, biografia sa consemnându-i prezenţa în Italia în 1924. În acelaşi an, participă cu şase picturi reprezentând peisaje din ţară la Expoziţia internaţională de la Veneţia, de unde Ministerul Instrucţiunii Publice din Paris cumpără lucrarea „La malul Dunării”, pentru Musée du Luxembourg.

În cele mai multe dintre peisaje se opreşte asupra copacului, care devine oglinda stărilor sufleteşti ale artistului, exprimând o întreagă arie de trăiri. Aici, arbori meridionali, cu trunchiuri contorsionate, formează primul plan al imaginii, o cortină prin care se observă priveliştea îndepărtată, construcţii masive cu impresie de versanţi. Albastrul apei, treptat estompat, conferă profunzime şi un sens de echilibru şi linişte, aducând reflexia cerului în imagine. (C. C.)

Bibliografie


Una dintre temele favorite pictate de Ștefan Popescu s-a conturat în jurul motivului marin care, trecut prin filtrul epocilor de creație, a devenit o temă extrem de pregnantă în întreg corpul plastic al artistului. A pictat marea încă de la începutul carierei, când, pe la 1904 străbătea malurile din Penmarch pentru a lua primele notițe cu adevărat impresioniste ale unor priveliști liniștitoare. Bretania reapare cu consistență în subiectele lui Popescu, fie prin colțuri pitorești, fie în realizări revelatoare ale provinciei franceze. Atracția față de mediul acvatic și față de unele colțuri insolitele se va face simțită în toate locurile care i-au putut oferi vedute relevante stilului. În Delta Dunării, în călătoriile din nordul Africii, în Venețiile marginale sau pe malurile Mării Negre, Ștefan Popescu a căutat mereu acele imagini rapide, fără prea multă însemnătate geografică, ci mai mult expresive prin ineditul cromatic sau compozițional ce îl puteau oferi.

Anonimul priveliștei este căutat și în “Iole”, chiar dacă analiza comparativă și cronologică ne poate oferi o localizare în timp și spațiu a colțului surprins. În scurta călătorie în Veneția, din

cursul anului 1923, sejur ce a lăsat în urmă capodopere ale genului ca “Santa Maria della Salute” din colecția Pinacotecii București, Popescu se oprește cu privirea nu o dată spre lagunele venețiene. Rapiditatea tușei încearcă să atingă aceeași prezență fugară ca aceea a iolelor duse de vânt înaintea ochilor pictorului. (I.P.)

Bibliografie

OPRESCU, George, ”Ștefan Popescu”, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București

Primele influențe ale simbolismului și totodată primele manifestări ale interesului pentru universul stilistic al curentului ajung în România pe filieră germană, ”vehiculul” acestora fiind artiștii români aflați la studii în Munchen.

Theodor Enescu afirma în studiul său, ”Simbolismul și pictura. Un capitol din evoluția picturii și a gustului artistic la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”, ”față de Paris, Munchen-ul oferea atunci un mediu dens și omogen de orientări artistice simboliste și preexpresioniste, în care factorii unei tradiții stilistice locale covârșite de baroc și neobaroc, de imaginativul iluzionist și decorativ favorizau o mai mare influență a estetismului, a simbolismului și a decorativismului Jugendstil.” Tot Enescu este cel care menționează entuziasmul tânărului Ștefan Popescu, regăsit într-o serie de scrisori ale pictorului către A.D. Xenopol sau Ștefania și Constantin Dobrogeanu-Gherea, dar și în colaborarea cu ziarul Adevărul, în perioada 1895 – 1896, pentru care a trimis constant articole despre evoluția curentelor artistice. În 1898, publica în ”Arhiva”, la Iași, articolul ”Asupra picturii moderne. Mai ales în Germania și Anglia” care, pornind de la expoziția englezului Burne Jones, menționa schimbările de paradigmă cu acuitate: ”Artiștii epocii noastre, desgustați de proza de toate zilele, se concentrează în lăuntrul lor, analizează și-și descriu propriile sentimente și cu toate că subiectele sunt luate din veacurile trecute sau epocile legendare, aceea ce ne descriu sunt sentimentele noastre de astăzi, ale lor înșiși – pictorii de azi sunt poeți lirici.”

Student la Munchen, Popescu a luat contact cu opera pictorilor germani Max Klinger, Ludwig Herterich, Hans Thomas sau Franz Stuck, iar influența acestora și a mediului artistci german s-a esimțit în opera sa până în primul deceniu al secolului al XX-lea. În 1904, într-un articol din ”The Studio”, Ștefan Popescu era situat alături de Loghi și Petrașcu ca reprezentanți ai noilor tendințe în artă, asociați noi înființatei grupări artistice, ”Tinerimea Artistică”. Ștefan Popescu a abordat în opera sa subiecte inspirate de basmul românesc, redate în stil seccesionist, cu accente decorative. Totodată el este cel ce afirma că ”pictorii de azi sunt poeți lirici”, ”realismul și dragostea pentru natura externă fiind înlocuite prin idealism și descrierea lumii interne, sufletești.” Nu surprind, așadar, lucrări ca ”Peisajul cu cetate”, în care tehnica impresionistă este pusă în slujba noilor percepte simboliste, care reflectă ”lumea interioară, sufletească. ”

Bibliografie

ENESCU, Theodor, ”Simbolismul și pictura. Un capitol din evoluția picturii și a gustului artistic la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea” în ”Scrieri despre artă”, vol. II, Ed. Meridiane, București, 2003

stefan popescu

Documents