Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

0

Redactor-şef:

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Colectivul redacțional:

CAMELIA MANUELA SAVA

DIANA VRABIE

NICOLAI TĂICUŢU

PETRACHE PLOPEANU

STAN BREBENEL

Secretar de redacţie :

SILVIA IOANA SOFINETI

SPAŢII CULTURALE nr. 55 / 2017

Apare sub egida Asociaţiei

Culturale „Valman”, cu

sprijinul Centrului Cultural

„Florica Cristoforeanu” şi al

Primăriei Râmnicu Sărat

Redacţia şi administraţia:

Str. Gh. Lupescu, nr. 67,

Rm. Sărat, 125300,

jud. Buzău

TELEFOANE:

0765-797.097

0726-106.582

Cuprins

Mihaela Malea Stroe: Pandemia de diminutivită/ pag. 1 Lucian Mănăilescu: Ficțiunea numită Ulise/ pag. 2 Stan Brebenel: Salonul revistei „Spații culturale”/ pag. 5 Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 6 Magda Ursache: File din războiul imaginii/ pag 7 Virgil Diaconu: Pietre/ pag 9 Doina Cernica: Comoara din turn/ pag. 10 Petrache Plopeanu: Poem/ pag. 12 Ion Roșioru: Pantunuri/ pag. 13 Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 14 Nicolae Mihai: Poeme/ pag. 19 Nina Elena Plopeanu: Omul cu bocancii mari/ pag. 20 Cornelia Ionescu Ciurumelea: Poeme/ pag. 21 Poesis: Cenaclul „Lira 21”/ pag. 23 Cristina Ștefan: Perspectivă/ pag. 29 A.G. Secară: Cartea (aproape) străină/ pag. 30 Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 31 Mihaela Roxana Boboc: Poeme/ pag. 32 Diana Vrabie: „Adela” sau tentația trecutului etern/ pag. 33 Mihaela Aionesei: Starea de fiu rătăcitor/ pag. 35 Leo Butnaru: Din miniatura poetică rusă/ pag. 36 Angela Burtea: Nostalgie/ pag. 39 Nicolas Bratu: Rondel așteptării/ pag. 39 Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 41), Cristina Ștefan (pag. 44), Valeria Manta Tăicuțu (pag. 46), Octavian Mihalcea (pag. 47), Tudor Cicu (pag. 48), Mihaela Meravei (pag. 49), Diana Dobrița Bîlea (pag. 51), Silvia Ioana Sofineti (pag. 53) Andreea Monica State Știrbu: Poeme/ pag. 54 Cărți prezentate de: Lucian Gruia (pag. 55), Stan Brebenel (pag. 56), Ionel Popa (pg. 57), Petrache Plopeanu (pag. 59) Lucian Mănăilescu: Poem/ pag. 61 Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag. 62 Valeria Manta Tăicuțu: Poem/ pag. 64 Reviste literare/ pag. 64

e-mail :

valeriamantataicutu@gmail.com

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău

Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele

publicate.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

1

Pandemia de diminutivită

Din când în când mă plimb pe net la

voia-ntâmplării și fac popas când întâlnesc nume în care

am încredere. Așa am găsit - cu oarecare întârziere, ce-i

drept - un articol semnat de Radu Paraschivescu

(https://www.newmoney.ro/opinie-radu-paraschivescu-

de-ce-fac-romanii-abuz-de-diminutive/), unul dintre

„apărătorii de grație ai limbii române” (mulțumim, Radu

Paraschivescu!). Articolul lui despre „româna

diminutivală” și despre „diminutivită” m-a întors

instantaneu (uite că refuz să spun „instant”, cum e la

modă!) cu șase-șapte ani în urmă când, la catedră fiind

încă, am urmărit o samă de lecții demonstrative

susținute de cincisprezece tinere dăscălițe de limbă

română, aspirante la titularizare. Încă de-atunci mi-a dat

frisoane abuzul de diminutive. Orele demonstrative s-au

bazat, ca să zic precum Moromete, pe „joculețe”,

„filmulețe”, „pălăriuțe”, „ciupercuțe”, „articolașe”,

„bilețele” - în fine, tot arsenalul dobândit de

absolventele cu pricina, cel mai probabil la cursurile de

psiho-pedagogie (modernă!) în anii de facultate. A fost

ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie

tratați ca țâncii de grădiniță, dar, din politețe, și-au

mascat cât au putut zâmbetele când li s-a cerut să

deschidă „caiețelele” (studențești!) sau să participe la un

„joculeț”. N-am scris atunci niciun articol pe tema

diminutivelor, dar i-am scris unui bun prieten despre

frisoanele mele și am încercat să le absolv pe...

absolvente de vina contaminării cu morbul

diminutivării, ironizând, în scrisoare, bravele

modernizări ale „cursulețelor” universitare de „psiho-

pedagogicuță”. Dacă fetele așa au învățat în facultate,

așa aplică învățătura în practică! Poți să le

învinovățești? Nu. Și, pe moment, am socotit că o fi

doar o maladie locală, trecătoare. Dar câteva luni mai

târziu, în toamnă, am ajuns în București, la

„Gaudeamus”. Între două lansări de carte, am ieșit în

pauză de țigară. Lângă scrumiera pusă la dispoziția

vicioșilor din tagma cărora fac și eu parte, o tânără

domniță – „capitalistă” în accepțiune caragialescă –

„dulce și suavă/ ca o garofiță”, își exersa decibelii

vorbind câtorva cunoscuți dispuși să o asculte despre

cartea a cărei autoare era și pe care tocmai o lansase.

Am auzit fără să vreau. Scrisese despre noile metode

pedagogice, a căror cheie-a-succesului constă în...

„filmulețe”, „joculețe”... Și a început să dea amănunte

despre „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite

culori”. M-a luat cu frig, deși ziua era blândă, caldă și

senină. Am avut atunci dovada că boala diminutivelor

(încă nebotezată până și-a găsit „nașul” în Radu

Paraschivescu), este mai răspândită decât îmi păruse

mie și că unul dintre agenții patogeni se pitea chiar

acolo, în... noua abordare metodico-psiho-

pedagogichească. Răspândacii ei? Iată, mulți dintre

tinerii cărora în facultate, volens-nolens, li s-au perforat

timpanele cu ascuțișul miniaturizării și li s-au agățat de

vârful limbii piercinguri cu diminutive. După ei (sau

înainte???) intră în scenă descendenții din neamul lui

Chicoș Rostogan sau al lui Makarenko, proaspeți autori

ai tomurilor de specialitate, ireproșabil și cu mare

mândrie „aliniați” la noile tendințe și direcții, bune-rele,

cum or fi ele, contează doar să fii „aliniat”.

La vremea aceea nu m-am gândit și la alți posibili

distribuitori ai maladiei. Articolul lui Radu

Paraschivescu, excelent scris, arată însă ce proporții

pandemice a atins între timp diminutivita și m-a

determinat să scotocesc și alte căi (chiar mai eficiente)

de infestare, fără șanse, totuși, de a dibui „pacientul

zero” și sursa inițială a bolii, pentru a găsi apoi,

eventual, un remediu.

Eficient este Internetul pe care (via e-mail,

facebook etc.) circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”.

Lasă că „filmulețul” este varianta lexicală siropoasă a

videoclipului și lasă că „animăluțele” nu-s mereu boboci

aurii de rață, simpatici pui de arici, căței jucăuși, iezi

zbanghii, pisoi pufoși, papagali pupăcioși ori gingașele

păsări colibri! La categoria „animăluțe” intră de-a valma

și lei, tigri, hipopotami, elefanți, urși de toate neamurile

– albi, negri, bruni, surprinși în atipice ipostaze duioase,

când se lasă – cu neașteptată reciprocă afecțiune –

îmbrățișați sau mângâiați de om, scărpinați în coamă, pe

burtă sau după urechi, pupați pe bot sau pe trompă, în

pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Oare

ce-ar simți, de pildă regele junglei, dacă ar înțelege că

este catalogat drept „animăluț”?

Eficiente cu supramăsură în transmiterea

virusului diminutivitei sunt și reclamele. Coana Chiva

din zona rurală, de zeci de ori pe zi, ne momește cu

„mărgeluțe de brânzicuță” nu doar sucul gastric, ci și

centrii responsabili cu gândirea/ rostirea, în timp ce o

gospodină, urbană de data asta, pregătește, la fel de

repetitiv, aromata „Knorbiță” care îți „aburește” și

nările, și creierul. În altă reclamă, un angajat caută să-și

strămute „sălăriuțul” la o bancă anume, ca să fie

protejat. În alta, părinții sunt asigurați că „monstruleții”

din podoaba capilară a odraslelor pot fi alungați cu nu

știu ce șampon. Pe aceeași formulă, înrudită cu picătura

chinezească, de nenumărate ori pe zi „un îngeraș de

cățel” își așteaptă porția de „bucățele” savuroase din

meniu.

Și încă... Am avut ocazia, acum un an sau doi, să

citesc înainte de publicare (nici nu știu dacă s-a publicat

până la urmă) cartea unei tinere despre călătoria cu scop

inițiatic pe care tocmai o făcuse. Autoarea sigur era deja

contaminată cu virusul în discuție, întrucât a manifestat

și în scris, convingător, simptomele bolii. Textul era atât

de înțesat cu diminutive, încât e greu să mi le amintesc.

Am reținut, însă, ca urmare a frecvenței sporite, „ceiuț”/

EDITORIAL

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

2

„ceiuleț” și faptul că protagonista, aflată la sute de

kilometri depărtare, tânjea obsesiv după un... „nesulică”

(sic!), nessul de-acasă, apt să o trezească de-a binelea

dimineața și căuta, în condițiile vitrege de pelerinaj, un

„papa-bun” de ostoit foamea. Apetența pentru

diminutive n-a făcut altceva decât să submineze până la

prăbușirea în deșertăciune și infantilism sobrietatea

cuvenită unei cărți menite să surprindă o experiență

spirituală. Un asemenea text, odată publicat, negreșit

funcționează și el ca sursă de infestare.

Nu este lipsită de primejdie nici ispita de a-i imita

ironic pe cei cărora li s-au lipit diminutivele de limbă ca

unse cu infailibilul adeziv „Bison max”. Imiți, imiți ca

să ridiculizezi năravul unora, ca să le atragi atenția

asupra maladiei de care suferă și, tot imitând, numai ce

te pomenești după o vreme că-ți intră „virusul” în reflex

și apoi, chiar conștientizându-l, tare greu scapi de el.

Doamne, ferește!

Mihaela MALEA STROE

Fapte culturale

Joi, 2 noiembrie 2017, la Galeriile de Artă Buzău,

Ovidiu Cameliu Petrescu și-a lansat volumul de poeme

„Ulise orb”, care s-a bucurat de aprecierea elitei

culturale buzoiene.

FICŢIUNEA

NUMITĂ ULISE

Puţine cărţi de poezie

reuşesc să sintetizeze, în titlu,

acel „tot” care înglobează, în

germene, întregul demers

liric. De ce „Ulise orb”? După

părerea nostră, ficţiune

numită Ulise împrumută, de

la Homer, părintele său literar, puterea de a vedea pe

dinăuntru. Orgolios, ambiţios şi, ca toţi grecii

antichităţi, înzestrat cu iscusinţa şireteniei, regele din

Ithaca pândeşte, în burta întunecată a calului de lemn, să

i se împlinească destinul glorios. Mai târziu, în pâlpâirea

flăcărilor printre care se întrezăresc ruinele Troiei, eroul

mitologic înţelege că, de fapt, n-a fost vorba de nici o

victorie.

Abia atunci începe adevărata aventură, pe drumul

singurătăţii, nu către Ithaca, o ţară care nu mai există, ci

spre Atlantida, scufundată în abisul memoriei. Penelopa,

cea de acum, ţesând pânza timpului, a devenit altcineva,

la fel cum Telemah şi câinele credincios sunt doar

umbre ale trecutului.

Poezia domnului Ovidiu Cameliu Petrescu,

înscrisă pe coordonatele ce fisurează graniţa fragilă

dintre om şi eternitate, cu toate că nu are atmosfera

lirismului bacovian, stârneşte, şi ea, ecourile „materiei

curgând”, abordând marile teme axiologice: durata,

viaţa şi moartea, iubirea, speranţa şi resemnarea. Numai

că, zidurile turnului său de fildeş fiind foarte înalte,

lipsesc viorile, clavecinul sau melancolia suavă şi gri.

Adevărurile sunt fruste şi, parcă, lipsite de orice

speranţă.

Timpul este un „câine hulpav” sfâşiind

amintirile, prezentul şi viitorul devin anotimpuri ale

irealităţii, doar imaginile trecutului rămânând,

paradoxal, durabile şi reale, în efemeritate. „Lasă-mă,

din când în când,/ să rătăcesc prin gândurile tale/ Port

în braţe amintirea iubirii/ precum nisipul umbre de

valuri” (superbă metaforă, nu-i aşa?), poemul (Amintiri)

încheindu-se cu o întrebare retorică: „Ce a mai rămas

din noi/ în afara amintirilor”). Aşadar, durata este,

pentru om, mai curând rememorare şi încremenire într-

un album de fotografii, decât curgere.

La fel cum, în faţa Styxului, dincolo de care

nimeni nu ştie ce se află, omul încearcă să evadeze din

carapacea existenţei: „Am strivit bezmetic/ pendula, dar

ea bate/ blând şi sinistru/ în fiecare gând/ Zac istovit în/

nisipul care mă sufocă./ fuga mea s-a isprăvit”

(resemnare).

Mitologia morţii este, la poet, un fel de epopee a

lui Ghilgameş, retrăită mereu şi mereu de cei osândiţi la

căutarea „vieţii fără de moarte”, aceasta fiind o tentaţie

şi, în egală măsură, o perpetuă înfrângere. Există, însă,

şi o altă abordare, poate mai apropiată de genele ADN-

ului nostru naţional, precum cea din Mioriţa sau din

„Zâna Moarte” a Florenţei Albu, în care o bătrână îi

spune fiicei, atunci când moartea bate la poartă:

„Deschide-i şi las-o să intre/ E şi ea o biată bătrână ca

mine”.

Ultimul vers din „Resemnarea” d-lui Ovidiu

Cameliu Petrescu are, cumva, aceeaşi înţeleaptă

acceptare „Fuga mea s-a sfârşit”. Ideea revine şi în

poemul „Căutând printre cuvinte”: „Gândul, semeţ

cândva,/ priveşte tot mai des înapoi/ şi ochii tăi au

secat/ aşteptând zâmbetul meu./ Pe celălat mal foşnesc/

Amintiri uscate şi teama,/ ploaia de toamnă, se adună/

prin cutele sufletului. / Îndoielile mi-au săpat/ pe chip

întrebări nerostite./ Oare ce mai caut, încă?/ Tu m-ai

uitat aşteptând.”.

O altă faţetă a timpului o reprezintă

„relativitatea”: „Mâine este doar/ o pasăre albastră/ ce

moare în fiecare clipă a zilei de azi/ Între amintire şi

speranţă/ trăieşti de fapt o singură zi/ precum un fluture

zburând/ într-o lume străină”.

Condiţia umană, în precaritatea ei, are însă şi o

latură sublimă, pe care o dezvăluie I. L. Caragiale,

comparând efemeritatea gâzei cu piramida ce înfruntă

eternitatea: „Piramida e de granit, insecta de niște

țesuturi mucoase; insecta d-abia se vede, și piramida e

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

3

piramidală; insecta, născută azi-dimineață, va muri

deseară; iar piramida e o veche cunoștință a soarelui, și

poate va sta neclintită și rece pe temelia ei până mult

după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite măcar

o rază de căldură și de lumină. Da, dar piramida stă și

va sta; iar insecta va muri, însă trăiește.”

Câtă căldură şi tandreţe degajă un astfel de

sentiment, al asumării efemerităţii, în poezia intitulată

Amurg! („Ce facem astă-seară, iubito?/ Simt cum

sufletul tău/ se agaţă, cu disperare,/ de privirile mele

flămânde./ Mă scufund printre gândurile tale/

fremătând precum ierburile câmpie/ fără sfârşit sub

adierea/ vântului de primăvară./ Îmbrăţişează-mă

precum/ un copac îmbrăţişează păsările cerului/ Ei, nu

chiar aşa de brusc!/ să nu anchilozezi din nou?/ Mai

bine îţi caut ochelarii/ să ne uităm, în amurgul/ blând al

toamnei,/ la fotografiile unor tineri superbi,/ ce

seamănă vag cu noi.”)

Trăind într-o lume contorsionată de alteritate,

poetul se vede pe sine într-o oglindă, sau - mai curând -

într-un labirint de oglinzi: „Din oglindă mă priveşte/ un

străin, iar vorbele lui/ mă lovesc ca nişte pietre

ascuţite” (Visuri uitate) Şi totuşi: „Doar când visez în

nopţile de primăvară/ mă mai simt tânăr/ şi strâng sub

ploape florile speranţei”

O a doua faţetă a alterităţii sunt... ceilalţi, adică

infernul implacabil al lui Sartre: „Gândaci bezmetici,/

mişună prin mizeria lumii/ şi credem că descoperim/

sensurile existenţei:/ Iată adevărul! (...) Fără să simţim/

viaţa ne devoră lent,/ ca o plantă carnivoră şi/ lumea

noastră moare/ odată cu noi/ şi cu gândurile noastre”

(Gândaci besmetici). Este o lume globalizată, ce ne

transformă, aşa cum spunea un poet: „în colecţionari de

fapte rare, care trădează canalia din om”. Iată o proiecţie

a individului secolului XXI, devenit exponat

omniprezent în muzeele figurilor de ceară, aceste falsuri

condamnate la... celebritate: „Când dai mâna cu un

om,/ puternic şi frumos, care îţi zâmbeşte,/ undeva,

ascuns înlăuntru lui,/ este un altul mic şi urât,/ care

spumegă de furie,/ imaginându-şi că tu ai fi fericit”

Nu puteau să lipsească, din opera unei

personalităţi care s-a implicat benefic, întotdeauna, în

social, poezia patriotică de bună factură. Din nefericire,

istoria, identitatea pe care ea ne-o conferă este, tot mai

mult, o aproximare; oamenii o trăiesc, dar nu mai au

memoria ei. Din fericire, ne spune poetul, munţii stau

cu frunţile printre nori: „Ei nu au mers niciodată/ nici

la Mahomed, nici la Ivan şi nici la Johnny”. „De vom fi

precum munţii”, cu alte cuvinte dacă vom trăi cu viteza

stâncilor: „...vom simţi/ stropul de veşnicie/ rătăcit în

suflet”. Patria, adaugă dl. Ovidiu Petrescu într-un alt

poem, este dincolo de bine şi dincoace de rău: „alunec

pe o lacrimă/ în adâncul sufletului/ şi-mi regăsesc

patria/ zgribulită printre amintiri”

Ticăloşită sau nu, Patria rămâne, aşadar, un punct

de reper, o graniţă care ne apară de armatele migratoare

ale haosului: „Numai aici, între prieteni,/ fântânile fără

cumpănă ale sufletului meu/ se umplu de linişte.”

Concluzionând, trebuie să ne amintim cuvintele

Mântuitorului, reproduse în Evanghelia după Matei, al

căror înţeles este mult mai profund decât acceptarea ză-

dărniciei: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie

clătinată de vânt” (Matei – 11,7). Completarea o aduce

Pascal: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă

din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie

ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui

pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de

ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg

l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l

ucide...”

Lucian MĂNĂILESCU

POEZII DIN VOLUM

Ulise orb

Nu mai ştiu să mă întorc

pe ţărmul speranţelor părăsite cândva.

Semnele dăltuite cu trudă

în drumul de piatră

s-au tocit ...

Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea,

un Ulise orb care a uitat

ce căuta prin lume

Aşteptare

Umbra ta îmi mângâie privirea

Şoapte izgonite din vis

se preling pe trup

în nopţi bântuite de nelinişti

şi vântul spulberă cenuşa de aripi.

Zac strivit sub amintiri scorojite

Vino, vino acum

Să mă vindeci cu un zâmbet.

Peştera

Pe pereții peșterii

sufletului tău joacă

umbre ciudate.

Ai ucis gânduri rebele,

iubiri netrăite ți-au încolțit

printre visuri,

dar ai trăit mereu întâmplări cenușii.

Acum clipele care

ți-au mai rămas

miros trist a pământ,

iar peștera te va strivi

în curând.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

4

Uitare

Timpul, câine hulpav,

mi-a mai sfâşiat nişte amintiri.

Clipele petrecute împreună

se preling în neant.

Într-o zi voi uita

şi primul sărut,

iar viscolul clipelor

îmi va risipi fiinţa

spre alt tărâm.

Amurg

Ce facem astă-seară, iubito?

Simt cum sufletul tău

se agaţă, cu disperare,

de privirile mele flămânde.

Mă scufund printre gândurile tale

fremătând precum ierburile câmpie

fără sfârşit sub adierea

vântului de primăvară.

Îmbrăţişează-mă precum

un copac îmbrăţişează păsările cerului

Ei, nu chiar aşa de brusc!

Vrei să anchilozezi din nou?

Mai bine îţi caut ochelarii

să ne uităm, în amurgul

blând al toamnei,

la fotografiile unor tineri superbi,

ce seamănă vag cu noi.

Disoluţie

Strâng în braţe, cu disperare,

amintirea primului sărut.

Zâmbetul tău,

prizonier într-o lacrimă,

mi se prelinge

printre cutele sufletului.

Prinde-mă de mână

până când valurile timpului

îmi vor risipi făptura.

Teama

Nu simţi teama?

Nu te uiţi peste umăr

când petreci cu prietenii,

când faci dragoste,

când îţi zideşti casa?

Te străduieşti din răsputeri

să-ţi trăieşti clipele

banalei tale fericiri,

dar te trezeşti mereu

numărând paşii către moarte

de parcă asta ar avea vreun rost.

De parcă ceva ar avea un rost!

Nimicul

Vine o zi

când afli că nu mai însemni

nimic pentru nimeni,

nicicând şi nicăieri

şi atunci moare gândul şi cad stelele

Nimicul te soarbe

dintr-o dată şi

locul tău în lume

devine al altora.

Ce să scriem pe crucea lui?

Nu ştim nimic despe el,

Aripi uscate

Speranţa, pasăre istovită

deasupra oceanului

moare în zbor, departe de mine.

Zidurile pământii ale silei

cresc, tot mai înalte,

în jurul meu,

Arpile mi s-au uscat demult

şi nu mai pot zbura

către cerul tot mai îndepărtat.

Voi rămâne aici până când crivăţul

mă va spulbera pe un alt tărâm.

Resemnare

Să trântim uşa

în faţa clipei, săgeată otrăvită

şi-ntind flămând sufletul.

Am strivit bezmetic

pendula, dar ea bate

blând şi sinistru

în fiecare gând.

Zac istovit în

nisipul care mă sufocă.

Fuga mea s-a sfârşit.

În labirint

Viaţa mea – un labirtint

absurd în care Minotaurul

a murit, aşteptându-mă.

Aş vrea să mai rămân

înăuntru de teama

Nimicului de afară.

Sisif istovit

Începe o nouă zi.

Privesc în gol ca un

Sisif istovit.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

5

Cuvintele ce trebuie să

le împing prin lume

par mai grele

ca niciodată.

Poate am murit demult

şi acum trăiesc

doar fărâme de amintiri

din alte vieţi,

aşteptând să se nască

tăcerea.

Salonul revistei „Spaţii culturale”

ediţia a II-a

A doua ediţie a Salonului revistei „Spaţii

culturale” s-a desfăşurat în data de 7 octombrie 2017 la

Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu

Sărat. În afară de scriitorii râmniceni, gazdele

manifestării, au fost invitaţi scriitori din Focşani. Din

motive absolut strict obiective aceştia nu au putut

răspunde invitaţiei, mai ales că a fost o vreme deosebit

de rea (ploi şi vânt), urmând ca aceştia să dea curs unei

invitaţii ulterioare.

După ce gazda manifestării, scriitoarea Valeria

Manta Tăicuţu, a anunţat modul de desfăşurare a celei

de-a doua ediţii, într-un cadru mai restrâns, ne-a propus

să ascultăm o melodie clasică interpretată la pian de

Florin Boroghină.

Scriitorul râmnicean care şi-a lansat o nouă

carte cu această ocazie a fost Petrache Plopeanu.

Aceasta a fost volumul de versuri „Cuibul crucii. Poeme

triunghiulare” ce a apărut în acest an la Editura PIM din

Iaşi. Prezentarea acestui nou volum este făcută de

Valeria Manta Tăicuţu, apoi autorul ne spune câteva

cuvinte despre acest volum şi recită asistenţei patru

poeme. Florin Boroghină are un nou moment muzical ce

precede podiumul poeţilor. Rând pe rând sunt citite

două sau trei poezii sau un text în proză în următoarea

ordine: Ecaterina Chifu, Nicolai Tăicuţu, Nina Plopeanu

(proză), Nicolas Bratu, Laurenţiu Selegean, Viorel

Dodan, Stan Brebenel (proză), Genovel Frăţilă, Sorin

Călin şi Valeria Manta Tăicuţu. Momentele de poezie

au fost completate armonios cu acorduri de pian din

mâna măiastră a lui Florin Boroghină. Au mai fost

prezenţi Andreea Bratu şi Horia Oprea, care nu au citit,

dar au promis că la următoarea întâlnire vor fi pregătiţi

pentru a citi ceva din creaţia lor.

Manifestarea s-a încheiat într-un ton optimist pe

muzica aceloraşi clape de pian. Următoarea întâlnire va

avea loc pe data de 4 noiembrie 2017.

Salonul revistei „Spaţii culturale” ediţia a

III-a

În ziua de sâmbătă, 4 noiembrie 2017, s-a

desfăşurat o nouă ediţie a Salonului revistei „Spaţii

culturale” la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”

din Râmnicu Sărat, la Clubul „Femina”, gazdă şi a

ediţiilor anterioare. Invitaţi de seamă au fost scriitori din

Brăila grupaţi în jurul revistei „Litera 13”. Au fost

prezenţi: Mihai Vintilă, Tudoriţa Tarniţă şi Alexandru

Costin Tudor. Ei au fost însoţiţi de gălăţeanul A.G.

Secară. Au mai răspuns prezent: Nina Plopeanu

(Vrancea) şi Lucian Mănăilescu, Nicolae Pogonaru,

Emil Niculescu, Tudor Cicu, Dumitru Pană şi

subsemnatul (din Buzău). Gazdele, care au deţinut

majoritatea, cum era şi firesc, au fost: Valeria Manta

Tăicuţu, Nicolai Tăicuţu, Genovel Florentin Frăţilă,

Petrache Plopeanu, Manuela Camelia Sava, Laurenţiu

Selegean, Cornelia Ionescu Ciurumelea, Sorin Călin,

Costel Suditu, Mioara Bahna, Nicolas Bratu şi Violeta

Vâlcu – directorul Centrului Cultural. Aceste prezentări

au fost făcute, ca de obicei, de scriitoarea Valeria Manta

Tăicuţu, moderatoarea întâlnirii. Pentru fiecare dintre

cei prezenţi a avut un cuvânt cald de apreciere. Tipicul

desfăşurării salonului nu se va modifica, în principal,

nici la această ediţie. Vor fi lansate două cărţi şi apoi va

urma podiumul poeţilor.

Prima carte prezentată este a unuia dintre

oaspeţi. Este vorba de volumul de versuri „Dirijorul de

cuvinte” aparţinând brăileanului Mihai Vintilă. Acest

volum este prezentat de scriitorul gălăţean A.G. Secară,

după care autorul ne citeşte câteva dintre poeziile

incluse în volum.

A doua carte prezentată este „Şirul lui

Fibonacci. Fibonacci’s sequence”, a râmniceanului

Genovel Florentin Frăţilă, un volum de haiku-uri, în

ediţie bilingvă româno-engleză în traducerea prof.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

6

Daniela Sorina Ciuraru de la Herford Steiner Academy

din Marea Britanie. Cartea este recenzată de Valeria

Manta Tăicuţu. Apoi autorul citeşte câteva producţii din

volum.

Urmează podiumul poeţilor în care, alternativ,

citesc un râmnicean şi un oaspete. Vreau să remarc

faptul că au citit toţi scriitorii prezenţi, recitaluri

urmărite cu atenţie.

Momentele de literatură au fost împletite cu

aceeaşi măiestrie artistică de Florin Boroghină şi clapele

pianului său, care ne-au oferit momente de virtuozitate

interpretativă.

Faţă de celelalte două ediţii, aceasta a avut un

punct în plus în desfăşurător. Au fost prezentate

revistele „Litera 13” şi „Spaţii culturale”. Redactorul-

şef al revistei „Litera 13”, Mihai Vintilă, spune cu

amărăciune că această revistă, ajunsă la 4 ani de

existenţă, este singura care apare în Brăila şi costurile ei

sunt suportate chiar de el. Şi noi, cei prezenţi, suntem

consternaţi faţă de tradiţia literar-culturală a oraşului cu

salcâmi şi potenţialul său. Următoarea revistă prezentată

este „Spaţii culturale” ce apare la Râmnicu Sărat.

Redactorul-şef, Valeria Manta Tăicuţu, spune că revista

deja a împlinit 10 ani de existenţă şi şi-a câştigat o

reputaţie la nivel naţional, ba chiar şi internaţional,

graţie ţinutei artistice şi stilistice înalte ce a avut-o în

vedere încă de la primul număr. Vremurile sunt grele,

banii sunt puţini pentru cultură şi educaţie, dar fără

dramul de nebunie al iniţiatorilor aceasta se oprea de

mult. Se cuvine cu cuvânt de mulţumire, pe acordurile

pianului lui Florin Boroghină, Primăriei din Râmnicu

Sărat.

A consemnat,

Stan Brebenel

LEGE-DECRET

Îngerul de plastilină

te privea uimit – cine ești și ce vrei?

se întreba...

Pe cine ai mai iubit?

Ce taină mai porți în gând?

Toamna își scutura o aripă

când

vântul a sunat tulburat...

El, Îngerul urgisit,

a decretat:

Trebuie să vină toți îndrăgostiții

să prindă în pumni lumină...

OTRĂVIRE

ești pietonul acela

care zâmbește în colțul gurii

ori de câte ori ne întâlnim în sensul giratoriu

Ocolești cu precauție toamnele

Pleci devreme din visul meu

Te însoțesc spășită până la poarta ce duce spre

Cumințenia Pământului

Ai vrea să rămâi. Nu poți. Te așteaptă ceilalți și te

temi să nu te huiduiască

pentru întârziere. Îmi faci un semn

pe care eu nu-l înțeleg... e prea târziu

ești pietonul care fuge de mașini de iluzii de oameni

te strig... dar nu mă auzi

te doresc dar nu mai am timp să-ți spun asta

deschizi poarta și pleci grăbit spre Cumințenia

Pământului

clipa a înghițit nisipul clepsidrei

ești fiara cu dinți de oțel care a mușcat din carnea

iubirii

ocolești toate toamnele

mori odată cu mine

sângele meu te otrăvește încet

Camelia Manuela SAVA

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

7

Magda URSACHE

File din Războiul imaginii

Sentimentul demn patriotic, firesc, în numele

normalităţii nu presupune nici ură şi violenţă faţă de alt

neam, nici trâmbiţe şi tobe, nici lătrături ideologice cu

care ne asurzeau în fiece ianuarie, de zilele Ceauşeştilor,

activiştii intraţi în delirul „adeziunilor”.

Cu patriotismul critic (Horia Vicenţiu Pătraşcu),

da, sunt de acord, dar cu condiţia „să nu ucidă speranţa

colectivă” (acad. Ioan-Aurel Pop). Cu sintagma

maioresciană „observări critice”, da, însă nu cu dispreţul

faţă de naţiunea-rădăcină. Şi nu, categoric, cu scopul de

a de-mitiza, de a crea românilor o imagine rea, deloc

onorantă: România, ţară defectă, cu un popor (numit,

abreviat, popo), defect. Câţi intelighenţi nu se declară

sâcâiţi de etnie, gata să-şi dea demisia din ea, convinşi

că nu mai avem soluţii naţionale, ci transnaţionale. În

zilele noastre, intelighenţii preferă să fie transetnici,

adaptaţi la vechile/noile comandamente internaţionalist

– globaliste Naţional terminal, titrează TRU,

europarlamentarul băsesc. Adică finish? De aici până la

întrebarea istoricului L. Boia n-a mai fost decât un lat de

discurs: „Mai sunt românii o naţiune?” N-or să mai fie

dacă renunţă să mai fie, dacă se lasă cuprinşi de

amorţeală etică şi etnică, de nepăsare, de akedía.

Cu zel distructiv, se umblă la criteriile care

identifică naţiunea: origini, cruce, limbă. Alt criteriu de

identificare a unei naţiuni: realizări în cultură şi

civilizaţie. Or, noi n-avem, necontând cine ştie ce

Brâncuşi, Enescu, Eliade… Ni se spune că solul

românesc nu-i productiv spiritual, negându-se excelenţa

românească. Cantemir, Hasdeu, Eminescu, Iorga,

Pârvan, Gh.I. Brătianu, Blaga nu înseamnă nimic?

Nu ajută deloc la dezvoltarea calităţii civice

negarea continuă a ce înseamnă a fi român, mai ales a fi

bun român. O spun fără să mă tem de miştocănii (tip

Andrei Cornea) despre „vâna naţională” şi iţarii în vine.

În pragul Centenarului, se dau palme celor obsedaţi,

pasămite, de identitate, ca fiind înapoiaţi, încremeniţi în

proiectul României Mari, când naţiunile sunt deja în

metastază. Şi nu ne intră odată în mintea noastră ne-

deschisă că avem o identitate neconturată, adică

n-avem; că existenţa conştiinţei de neam a fost baznă,

de scos din capul elevilor. La 10 ani de la Unire, în

1929, au venit la sărbătorire 300.000 de români. E cifra

cea mai mică, alte ziare estimând prezenţa a patru-cinci

sute de mii. Şi nu numai la Alba Iulia au fost serbări, ci

şi în Bucureşti şi-n alte părţi. În 20 mai, '29, la Alba, au

defilat arcaşii Bucovinei, cortegii etno din toate

provinciile. Lângă Iuliu Maniu, prim ministru din

noiembrie '28, au stat Alexandru Vaida- Voevod, Ştefan

Cicio Pop, Aurel Vlad, Ion Mihalache, Iorga, generalul

Constantin Prezan…

E bine ştiut faptul că, prin program, o naţiune

unită n-a plăcut kominterniştilor, că Internaţionala a 3-a

s-a opus României Mari. Iar protoglobalizatorii Marx-

Engels-Lenin-Stalin, cu „învăţătura” lor, stau la baza

neo-internaţionalismului numit globalizare. Anul 2016 a

fost declarat în Rusia, de Partidul Comunist, Anul

Stalin; oare PSD va declara 2018 Anul Brucan, care, în

„Scânteia” din 1947, cerea „osândă” pentru „capii

PNŢ”, Maniu şi Coposu, „învechiţi în rele”?

Profetologul Brucan, învechit în bune, trebuie recuperat

ca… avangardist globalizator?

Sechelele propagandei comuniste se văd la tot

pasul: din şcoală până-n Parlament. Ultima ultragiere a

rezistenţei anticomuniste, autor: senator Şerban Nicolae.

„Doar sclavii, scrie Mircea Platon, nu îşi cunosc istoria,

oamenii liberi au rădăcini”.

Cicerone Ioniţoiu estimează că victimele

Tribunalului Poporului însumează cam 25 de milioane

de ani de temniţă grea. N-a fost de ajuns? Dacă-n şcoli

şi facultăţi măcar de Istorie s-ar preda cursuri de

martiriologie şi – de ce nu? – de monumentologie, n-ar

mai fi eroii de război îngropaţi în cutii de carton. Şi nu

s-ar mai afirma că numai nişte astupaţi la minte se pot

sacrifica pentru statul-naţiune, formă obsoletă. În alte

cuvinte, stat etnic nu, partid etnic (UDMR), da. Iată de

ce este imperios necesar să rememorăm, spre învăţătură,

drama unioniştilor, dar şi a generalilor deveniţi

„criminali de război”, vârâţi în puşcăriile comuniste pe

„loturi”.

Iuliu Maniu, arestat la 75 de ani, condamnat la

închisoare pe viaţă, mort la Sighet în '53, târât de

gardieni pe scări, într-un sac şi zvârlit la groapa

comună. Iar doamna Rodica Palade (GDS) afirmă că a-i

căuta oasele e „act blasfemiatoriu”, nicidecum

creştinesc.

Cardinalul Iuliu Hossu a primit 20 de ani de

închisoare, Domiciliu Obligatoriu la Ciorogârla, apoi la

Căldăruşani; citise, la Alba Iulia, Declaraţia de Unire cu

ţara.

Istoricul acad. Silviu Dragomir, arestat în '49,

eliberat în '55; a murit la Cluj, în '62.

Istoricul Ioan Lupaş, arestat în '50, eliberat în '55.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

8

Istoricul Ion Nistor, rectorul Universităţii

Cernăuţi; a redactat Actul Unirii; arestat în '50, eliberat

în '55.

Ion Mihalache, arestat după înscenarea de la

Tămădău, în 14 iulie '47, închis la Râmnicu Sărat şi

mort acolo, la 81 de ani, în 1963.

Dr. Grigore Grigorovschi, militant pentru unirea

Bucovinei cu România, mort la Văcăreşti, în 1950.

Ion Pelivan a murit la Sighet, lângă Gh. Brătianu

şi Iuliu Maniu. Iar noi spunem că patriotismul e ridicol,

deşi Iorga a folosit vocabula în alt context, avertizând:

„suntem un popor ridicol şi criminal de tolerant” (subl.

mele). Toleraţi, toleraţi, poate rămâne ceva! Acceptăm

să fim umiliţi de Csibi Barna, refugiat în Ungaria: „Să

se rupă România precum steagul din mâna mea”,

blestema în iulie 2015. Şi-n decembrie 2015, Kelemen

Hunor glăsuia: „Poate ar trebui altă zi naţională”. Şi alt

imn: al Ungariei! Acelaşi Hunor îndemnase, în 2014:

„Să aducem Catalonia şi Tirolul în Ardeal”. Expresiv

îndemn, nu-i aşa? Doar a fost ministru al Culturii din

România. De altfel, „regina independenţei”, cum o

numeşte presa catalană pe doamna Marcela Topor-

Puigdemont din Vaslui, a fost studentă la „Cuza”. Oare

ce-o crede despre Unirea Mică? Parte a istoricilor ieşeni

ştiu ce cred, de vreme ce virusează necontenit fiinţa

naţională ghilimetând-o, aşa cum ghilimetează şi voinţa

colectivă majoritară. Minoritatea dă tonul şi face

muzica!

Oare 16 ani de Regiune Autonomă Maghiară,

impusă de Iosif Vissarionovici, nu ne-au ajuns?

Regiunea Autonomă Maghiară, vecină cu Oraşul Stalin.

Se mai văd pe Tâmpa urme din literele formate prin

copaci plantaţi anume pentru a da numele tătucului:

STALIN. Acum, în Vrancea, B1Tv spune că se

exploatează păduri întregi, copacii fiind marcaţi în

culorile steagului suedez.

Lamentabilul ins Al. Florian ne trage pe dreapta,

susţinând că politica naţională e nefastă, rasistă,

extremistă, colorată în gri nazi sau în verdele Legiunii.

Să nu-l discriminăm ca fiu de comunist pur-sânge? Ba

să-l „discriminăm” puţintel, tăindu-i salariuţul oferit de

statul român. Stat pe care îl trage de urechi Kelemen

Hunor , cu „Steaua României” în piept şi cu Catalonia

în inimă. Cică românii ar pune pumnul în gura

minorităţilor. De unde o spune? Din Parlamentul

României! Soluţia ar fi, după UDMR, să se micşoreze

pragul de vorbitori de limbă maghiară, pentru a fi

angajaţi la primării translatori pentru necunoscătorii de

limbă română. O ţară de translatori, asta dorim? Un

cetăţean român de etnie maghiară vine la interviu pentru

un post, cu translatorul la purtător.

Da, se insistă pe altă limbă decât româna, pentru

că limba comună e alt criteriu de identificare a unei

naţiuni. De ce presează ucrainenii, care au ucrainizat

numele românilor: Buzatu – Buzatenko; Cherdevară –

Kerdevarenko; Sandu – Sandulenko? Simplu: ca

minoritatea românească să nu aibă drept la şcoală în

româneşte. Iar informările lui Tökes, mergând cu pâra la

Poartă, la Bruxelles, sunt dezechilibrate.

Europarlamentarul, ales de români, i-a cerut lui Viktor

Orban „protectorat pentru Transilvania”, cu „Steaua

României” la rever (atunci o avea, cred) , uitând că în

Ardealul celor trei naţiuni, unguri, secui, saşi, nu existau

ca naţiune tocmai românii majoritari. Iar în Constituţia

Dietei ungureşti, articolul 18, sta scris că era pedepsit cu

4 ani de închisoare cine vorbea ceva contra naţiunii

ungare. I s-o fi replicat pastorului că mai rău decât

maghiarii o duc în Harghita-Covasna, acum, minoritarii

români?

Premierul din vecini, Viktor Orban, l-a liniştit pe

Tökes: „Viitorul o să fie în limba maghiară”, viziune la

fel de aberantă ca aceea cum că Iisus ar fi fost ungur. Iar

un preşedinte al Parlamentului Ungariei susţinea că

autonomia Transilvaniei e „porunca lui Dumnezeu”. Îţi

pune Dumnezeu mâna-n cap? Mă îndoiesc, dacă n-are

pe ce pune mâna.

Naţiunea română e jignită pe teritoriul nostru. Nu

mai există persona non grata? Sau adevărul gol-goluţ

este că Orban ne jigneşte pentru că ne jignim noi înşine?

N-a mai rămas unionist să nu fie hulit, dispreţuit,

ironizat. Cuza? Un „ofiţeraş muieratic”. Ne întrebăm

ce-am fi fost fără nemţi, fără dinastia Hohenzollern-

Sigmaringen, fără Carol. Dar regele întâiu a avut

inteligenţa să continue ce-a început Cuza, reformele lui:

legea agrară, a instrucţiunii, codurile penale… Oare de

ce sigla UAIC este preferată primei universităţi române,

Universitatea „Al.I. Cuza”? Abreviem, abreviem, până

nu mai rămâne nimic! Leii Regulamentului Organic,

puşi pe treptele UAIC de un rector neinspirat, rânjesc la

trecători. Şi nu sunt deloc edentaţi în România

edentaţilor, a celor cu „guri ştirbe”. N. Carandino avea

zâmbet Colgate când a ieşit din temniţă? Cum, când i-au

scos toţi dinţii în bătăi?

Rusia nu va abandona nicicând politica

expansionistă, în timp ce noi pledăm pentru imigrare în

defavoarea interesului etnic. Cum au procedat

sovieticii? Dislocând populaţia românească,

deportând-o.

Kelemen Hunor voia recuperarea pământului

natal pas cu pas (Iohannis) şi ceas de ceas (Lenin). Şi

câţi „dualişti” dintre românii neaoşi nu se găsesc! Nu

mai avem Carpaţi ci… Alpii Transilvaniei. Cât despre

Bucovina, cine mai ştie, dintre elevi, studenţi chiar, că e

o provincie istorică? Marcă de apă chioară sau minerală,

asta se ştie.

Maghiarii şi-l impun pe eroul lor, Kossuth (cu

greu, la Târgu Mureş, strada Călăraşilor nu şi-a

schimbat denumirea în Kosuth Lajos). Medievistul

Vasile Lechinţan constata nu demult, în 2006, în

„Formula AS”, ca referent la Arhivele Naţionale din

Cluj-Napoca, faptul că se aplică Legile Dietei mai rău

ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice sunt scoşi

români ai căror strămoşi au contribuit la ridicarea lor.

Guvernanţii României n-or fi citit comentariile

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

9

profesorului clujean, de vreme ce din Liceul Piariştilor,

al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, Gh.

Şincai, Petru Maior, sunt scoşi românii? La fel din

„Bastilia” (Colegiul Reformat), fostul colegiu unitarian.

„Arhivele sunt pline de documente care demonstrează

că românii sunt parte efectivă la toate aceste construcţii

cedate acum”, scrie V. Lechinţan, specialist în instituţii

şi edificii istorice din Transilvania.

După cedarea Fundaţiei Gojdu (sau cu acest

prilej), Gh. Piperea întreba: se mai ştie dacă în Cetatea

Alba Carolina mai există Codex Aureus sau dacă n-a

fost mutat la Budapesta? În faţa catedralei catolice din

Alba, sub pajişte, se află ruinele basilicii bizantine

distruse de maghiari în 1002, când au ocupat Apullum.

Gh. Brătianu a văzut un miracol în dăinuirea noastră

etnică; altora le stârneşte pohta de pamflecăreală. Îl

scoatem de Mihai Viteazul ca jucător perdant la bursa

de iluzii a românilor şi nici Baba Novac haiducul, care

i-a stat alături (cum l-a hăituit pe Hasan Paşa!),

personajul basmelor copilăriei mele, nu scapă de hulă: e

înfăţişat ca trădător al lui Mihai. Că a fost prins şi ars pe

rug la Cluj, în februarie 1601, n-are importanţă. Baba

Novac este erou al sârbilor, la noi – trădător, cum

susţine un soi de istorie. Dar câte motive nu găsim să

facem haz! Miştocănia e-n trend. Kogălniceanu? Un

destrăbălat gastronomic şi erotic, specialist în frigănele

şi găluşti, care gătea bou à la mode şi zaharicale

franţuzeşti. A cercat bucate şi femei, atâta tot. Doar

arhivele nu mai contează dacă ni le poate păstra

Ungaria, aşa cum Moscova ne-a păstrat tezaurul. N-ai

arhivă, n-ai toponimie, poţi contesta românismul în

Ardeal, ceea ce se şi întâmplă.

De România lui Rosenthal se râde cum că

pictorul ar fi fost evreu ungur şi că model, muză sau

cum vreţi a-i spune a fost soţia lui C.A. Rosetti, o

scoţiană, Mary Grant, sora consulului englez de la

Bucureşti. Ca şi cum ar conta biografia modelului

pentru o alegorie. Cine o fi fost Libertatea lui Eugène

Delacroix (Libertatea conducând poporul, 1830) se

întreabă cineva? Şi câţi gazetari dez-orientaţi sau bine

orientaţi nu s-au opus denumirii Ministerului Culturii şi

Identităţii Naţionale, deranjaţi de identitate, ca

nemotivată, exagerată, demodată. Adio diferenţei etnice,

în numele unei vocabule slobozite – culmea! – chiar de

Ministerul Educaţiei: multiperspectivitate (sic!). Cât

despre „perspectivitate”, un jurnalist l-a întrebat pe

preşedinte: „Aveţi un orizont de timp?” Şi lentul nostru

preşedinte, vorbind o română mai lentă decât Ciorbea, a

răspuns cu oarece întârziere : „Nu.”

Prioritar, se încearcă să se facă praf şi conştiinţa

de neam, şi coeziunea socială. Un argument contra

„hicleniilor” (vorbă de cronicar)? Într-un sătuc, Pinticu

Tecii, numit şi Piciorul Iancului, ţăranii dintr-o mică

aşezare au riscat, în Ungaria hortystă, după cedarea din

'40, să-şi păstreze steagul lucrat manual, cu care au

participat la Unire. L-au ascuns în turla bisericii, sub

nişte scânduri. Fusese furat în '39, apoi recuperat şi

ascuns în gunoierniţa satului, învelit cu grijă într-o piele

de căprioară. Pe steag scria: „Acum ori niciodată”.

Pietre

Călătoresc printre pietre. Piatra ocupă tot spaţiul din dreapta şi din stânga

mea, precum şi pe cel care se visează pentru mine drum.

Numai deasupra nu este nicio piatră… Piatra nu vede în jurul ei decât pietre. Dacă îl zăreşte

pe Domnul, pentru ea Domnul tot o piatră este. Dar eu nu-mi pierd credinţa: numai ce văd o piatră,

că o şi încerc pe sufletul meu – doar-doar de s-o aprinde!

Da, eu încă mai caut pietre care iau foc, munţi de scânteie.

O, cât deşert între sufletul meu şi pietre, câtă flacără în deşert luminând! Câtă singurătate!

Vizita

Seară de seară paşii mei se întorc de pe toate

cărările, inima – din toate iubirile. Seară de seară mă întorc în mine.

Mă întorc în mine, fac ordine prin celule. Şi îmi scutur capul de gânduri. Să fie linişte! – îmi spun – în speranţa că cineva îmi va bate la uşă… În speranţa că cineva îmi va bate la uşă şi va mătura întunericul din casa mea şi va tăia capetele balaurului cu şapte capete – singurătatea. În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii. Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul! Şi pereţii casei se vor deschide şi el îmi va sta dinainte! Şi eu în faţa lui voi rămâne ca în faţa unui drum pe mări; ca dinaintea nesfârşitei păduri. Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât frunza! Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel negru, petală cu petală. De balaurul cu şapte capete; de cuvintele cu şapte capete. Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul. Deşi, cum eu am fost dintotdeauna o scriere cu celule şi nervi, un manuscris în întunericul lumii, e semn negreşit că cineva pe aici încă de mult a trecut, şi fără să bată la uşă…

Virgil DIACONU

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

10

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Comoara din turn

Nu țin minte să mai fi văzut Chișinăul atât de

pustiu la căderea serii ca în a treia săptămână din

noiembrie a anului 2017. La Poșta Centrală era închis de

la ora 18.00, iar pe poarta de la scările care coboară la

Librăria din Centru era grilajul pus, deși nu se făcuse

încă 19.00. Câțiva trecători grăbiți și zgribuliți pe

trotuare, alți câțiva în stațiile de autobuz. Aveam

întâlnire la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt cu

Silvia Strătilă, profesoară la Liceul „Vasile Alecsandri”,

redactor la „Timpul” și colaboratoare la „Crai nou”

Suceava, și, cum ajunsesem puțin mai devreme, am

putut să savurez pe îndelete surpriza unei animații

năucitoare pe fundalul orașului amorțit de respirația rece

a toamnei. Erau liceeni și studenți care se salutau, se

îmbrățișau, discutau, glumeau, râdeau în grupuri mai

mari sau mai mici, zăboveau un răstimp mai scurt sau

mai lung, plecau după aceea, dar alții le luau locul pe

platoul urcat de tinerețea, însuflețirea și de bucuria lor

de a fi împreună, în punctul cel mai înalt al

sentimentelor curate și năvalnice din Chișinău.

La întoarcere, cu glasul ridicat peste muzica

difuzorului și hurducatul rutierei, o basarabeancă

elegantă din sud, de la Ștefan Vodă, care își găsise în

șofer un interlocutor amabil și interesat, i-a povestit cu

amănunte cum scoate două rânduri de cartofi pe an,

mulțumită de succesul în agricultură și de mâna de

ajutor pe care i-o dă, când poate, fiica, studentă la

universitate, la Suceava, la care mergea acum în

România. Nu prea mai găsești astfel de tineri, aproape

deloc, a început șoferul un lung comentariu: „În vremea

mea...” „Ba, nu știm noi să-i vedem!, a venit replica pe

un ton blând și ferm. Sunt copii de treabă! Te și miri că

rămân așa, că nu-și ies din minți la câte văd, aud și se

întâmplă astăzi!” Un șofer cărunt nu-și contrazice

călătorii, și cu atât mai puțin un bărbat, o doamnă:

„Depinde și cum îi crești: părinți cumsecade – copii

cumsecade!”

Trecem pragul unei clădiri, al unei instituții care

pretutindeni se asociază cu ideea de înălțime, de vârf:

Academia de Științe a Moldovei. Niadi este invitată și la

această ediție, a XV-a, a marcării aici a Zilei Mondiale

a Filosofiei, printr-o conferință științifică, „Filosofia și

perspectiva umană”, organizată sub egida Academiei de

Sectorul Filosofie al Institutului său de Istorie, de

Departamentul Științe Umanistice de la Facultatea

Științe Socioumanistice a Universității Academiei și de

Asociația pentru Filosofie din Republica Moldova. Este

plăcut să fii întâmpinat cu zâmbetul și brațele larg

deschise ale reîntâlnirii așteptate, or, din cei 15 ani de

când dr. hab. Ana Pascaru însuflețește această

sărbătoare, Niadi a fost prezentă constant la cei din

urmă, iar despre multe Zile, dar și despre alte

manifestări dedicate Filosofiei la Universitatea de Stat și

la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie

„Nicolae Testemiţanu” din Chișinău, am scris cu

bucurie, cucerită de respectul și prețuirea de care

continuă să aibă parte pe malul stâng al Prutului știința

care are în vedere adevărul, ca să ne întoarcem o

secundă la Aristotel.

De când o știm, dr. hab. Ana Pascaru este

preocupată de ce fac filosofii și de cât de pregătită este

societatea să aprecieze Filosofia, dar și de ce anume din

recolta acestei sărbători, din ideile puse în dezbatere se

regăsește în efortul cercetătorului, al profesorului și al

discipolului în zilele studiului și în practica zilelor care

leagă Zilele Mondiale ale Filosofiei. În saluturile lor, dr.

hab. Victor Țvircum, reprezentantul Academiei, dr. hab.

Nicolae Enciu, directorul adjunct al Institutului, și dr.

Tatiana Potâng, prorector al Universității, pun accentul

pe ceea ce reclamă stringent situația de astăzi din

Republica Moldova, vorbind despre Filosofie ca

disciplina care încurajează gândirea independentă,

gândirea critică a omului de rând și ca metoda cea mai

bună de educare a cetățenilor în sensul depășirii

limitelor.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

11

Zâmbet și brațe larg deschise avem și găsim și

la cei doi distinși savanți, moderatorii celor două

module ale conferinței - „Filosofia în lumea

contemporană” și „Filosofia și educația” - dr. hab. prof.

univ. Gheorghe Bobână și dr. hab. prof. univ. Teodor N.

Țîrdea, nume emblematice al istoriei filosofiei și,

respectiv, bioeticii în Basarabia.

Ca reprezentantă nu doar a Universității „Ștefan

cel Mare” Suceava, ci chiar a României, Niadi-Corina

Cernica este invitată de reporterul Nicolae Becciu să

acorde un scurt interviu pentru Radio Moldova, într-o

emisiune mai amplă consacrată Zilei Mondiale a

Filosofiei la Academia de Științe. Așadar, ca și Radio

România la noi, și Radio Moldova este o instituție de

presă deschisă în continuare evenimentului de ținută,

științific, evenimentului cultural! Cu o comunicare

despre „Importanța metodelor, practicilor și

procedurilor în gândirea contemporană (filosofia

științei, gândirea politică, deontolgia profesională)”,

Niadi și-a sintetizat limpede convingerea pentru

radioascultătorii postului național: „Filosofia

soluționează nu atât probleme stringente, cât cadrul

general în care se pot rezolva problemele stringente care

sunt practice, Filosofia nu poate să dea decât un cadru

etic, general al acestor probleme”, susținând că un

filosof nu trebuie să păstreze tăcere, ci să-și exprime

opinia, punctele de vedere, iar cea mai eficientă cale de

promovare a Filosofiei este și prezența la această

manifestare a studenților, doctoranzilor, a tuturor

tinerilor interesați, care doresc să asculte și să mediteze

la tot ceea ce se spune.

Pe stelajul recentelor apariții editoriale din

domeniu, între care stau la loc de cinste numerele

substanțiale (de circa 300 pagini unul, format A4), din

2017 ale Revistei de Filosofie, Sociologie și Științe

Politice, se află și „Spații culturale”, publicația condusă

de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu, cu povestea

sărbătoririi Filosofiei acum un an și cu drumul nostru

prin Chișinăul acelui an. În același perimetru, al

„secării” Prutului „dintr-o sorbire”, se înscrie și

comunicarea profesorului Gheorghe Bobână despre

„Modelul ontologic în filosofia lui Constantin Noica” și

aceea a doctorandului Sorin Becciu despre „principii

educaționale în filosofia strămoșească”. De altminteri,

activist în mișcarea unionistă „Acțiunea 2012”, Sorin

Becciu se numără printre tinerii care îi înțeleg Filosofiei

și o componentă practică, dovadă că dezideratul

formulat în saluturile din deschiderea conferinței are

cantitatea necesară de viață pe care să se înalțe și să

dezvolte ramuri cuprinzătoare. Și nu este singurul, un alt

tânăr doctorand, Luis Serdesniuc, prezentând „Unele

considerații asupra identității în spațiul cultural

românesc”, a ținut să precizeze ,,spațiul românesc în

care includem și Republica Moldova”, iar drd. Cristina

Railean s-a aplecat asupra limitelor autorității politice în

dezbaterile publice democratice.

Spre deosebire de alte toamne, acum am ajuns

la Chișinău după lăsarea cortinei la Festivalului

Internațional de Muzică Ușoară „Două inimi gemene”

in memoriam Doina și Ion Aldea-Teodorovici, și acesta

la a XV-a ediție. Dar prind la televizor ecouri și o

selecție, care mă mișcă, precum festivalul de fiecare

dată, prin cerința interpretării unei piese de Ion Aldea-

Teodorovici obligatoriu în limba română. În timp ce

ascult un participant vietnamez cântând despre Domnul

Eminescu, realizez că anul acesta Ziua Mondială a

Filosofiei la Academia de Științe a Moldovei s-a

desfășurat integral în limba română, autorul singurei

comunicări anunțate în limba rusă nefiind prezent la

lucrările conferinței.

Tot exclusiv în limba română trece și seara cu

ziarele și cărțile aduse în dar de Silvia Strătilă. În

„Timpul”, îl descopăr proclamat „Omul săptămânii” pe

scriitorul bucovinean Arcadie Suceveanu, acum

președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Cu

abecedarul său luat de la o librărie din Suceava în bagaj,

prietena noastră Maria Olar, președinta Fundației

Culturale „Leca Morariu”, a zburat în Franța, să-l ducă

de Moș Nicolae nepoțelei sale născute acolo. Noi,

pentru nepoțelul nostru încă la grădiniță, am cumpărat

de aici „Albinuța” lui Grigore Vieru, cu desene de Lică

Sainciuc, ediția a 16-a din 2016. Tot în „Timpul” găsim

și o invitație la Muzeul Chișinăului. Încercăm să-i dăm

curs a doua zi. Taximetristul nu-l știe, dar ambiția

profesională îl ajută să-l descopere după cele două-trei

repere reținute din articol. Cu un aer medieval, înalt cât

blocul nostru la etajul nostru, nouă, dar cu mult mai

subțire, turnul care găzduiește muzeul, construit în 1888

pe cea mai înaltă colină a orașului, farmecă de la

început privirea cu inedita asociere a masivității (ziduri

groase din piatră aproape dublate de cărămizi) cu silueta

sa aeriană. A fost pe rând sursă de apă potabilă, loc de

observare a incendiilor pentru intervenții cât mai rapide,

foișor de foc - frate mai scund și cu doi ani mai în vârstă

decât cel din București - , apoi, după 1960, când a fost

înființată Universitatea de Stat a Moldovei, sediu al

Facultății de Astronomie, pentru ca din 1985 să treacă în

proprietatea municipalității, care l-a destinat unui muzeu

de istorie a Chișinăului. Istoria sa veche este concentrată

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

12

pe placa de la intrare: „Clădirea fostului castel de apă cu

foișor de foc, jum. II, sec. XIX. Monument de istorie și

arhitectură de categorie națională”. În muzeu trăiesc

precum într-o casă a lor, încălzindu-l cu bucuria fiecărui

vizitator, trei doamne: doamna de la intrare, Larisa

Ierhan, și doamnele de la etajul doi, muzeografele-ghid

Liubov Coșman și Viorica Bugan. Sunt încântate că

venim din Suceava, duminică au avut oaspeți un grup de

preoți de la Iași. Motiv să notăm atent adresa pentru alți

doritori din România: str. Alexei Mateevici, 60 A. Chiar

dacă strada muzeului poartă numele poetului Limbii

noastre – Limba noastră-i o comoară /În adâncuri

înfundată /Un șirag de piatră rară /Pe moșie revărsată.

//Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce fără

veste /S-a trezit din somn de moarte....” -, povestea pe

care o spune în documente, gravuri, fotografii, în

obiecte casnice, în veșminte, sună deseori în grai și

caractere străine. Vitrinele încă așteaptă explicații în

românește, până atunci o fac fără cusur doamnele din

turn. De la ultima sa redeschidere, din anul 2013,

funcționează pe porțiunea sa de mijloc și un ascensor,

dar calea pe care cred că trebuie să o apuce românul din

România, ca să înțeleagă, chiar și puțin, cât o respirație

gâtuită, cât o inimă înnebunită, zbuciumul timpului în

Basarabia, este aceea a scării înguste de fier, înfiptă ca

un pumnal spiralat, dinspre cer în creștetul de pământ al

Chișinăului. În semiobscuritatea ei nu știu cum și când

aș fi ajuns la capăt, dacă nu ar fi fost, chemătoare, în

descifrări uneori căutătoare, repetitive, melodiile venind

de sus, de pe clapele unui pian.

La capătul din văzduh, turnul ne aștepta

într-adevăr cu doi tineri exersând la pian, cu o expoziție

dedicată ferestrelor vechi din Lyon și Chișinău și cu

propriile ferestre spre toate punctele cardinale ale

orașului, o moșie cu doar câteva zidiri când Ștefan cel

Mare i-o dăruia unchiului său, Vlaicu Pârcălab, azi o

capitală elegantă, în piatră albă și parcuri încă verzi și

spre sfârșit de noiembrie. Le-am surâs a scuză tinerilor

muzicieni și, trecând pe lângă ei, am împins ușa grea și

am ieșit pe balcon inspirând puternic aerul dulce-amărui

al toamnei. Apoi m-am aplecat ușor, căutând ceva care

să împlinească clipa și starea aceea de grație. Și nu

m-am reîntors în ploaia de aur a mestecenilor din

preajma turnului, până nu i-am văzut de sus pe tinerii

care ieșeau, intrau, stăteau de vorbă ori se îmbrățișau în

preajma porților deschise ale Universității de Stat a

Moldovei. Și până când larma lor voioasă nu a ajuns ca

o șoaptă la mine, insinuându-se în melodia de la pian.

Petrache PLOPEANU

Acesta-i plinul din mine și acesta e golul!

exclamă cu gura plină de rodii

și-o bucată de pepene alb

cel ce vorbește în dodii

cu-atolul

și mai ia o gură de izmă.

Golul din cizmă,

prea-plinul din pizmă,

l-au făcut să îngâne zeama curgând pe bărbie

spre gât, spre piept, spre buric

cu sunete pline de gol ce învie

Plinul Înalt, ce tot sare dulceag

ca o sare uimită de-un puric

în tigaia celestă.

Plinul umplut cu smochine uscate

atârnând jumătate din măsura incestă

s-a golit jumătate,

oratorul s-a copt la o oră de spus,

belicoase silabe ce-au clocit la apus,

s-au trezit înecate în sucuri ,

au strigat după unii și 2…

Alte trucuri,

sfinte trucuri de sfinți,

mestecate în limbă, mestecate în dinți…

…Doar eram bucătarul Judecății de-Apoi!

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

13

Ion ROȘIORU

Pantunuri

630

Prin parcări ştrengarii fură ştergătoare de parbriz

Şi pândesc chilipirgiul care-i musai să apară.

Stau s-aleg între Moscheea şi taverna lui Hafiz

Şi aştept să cânte cucul răguşit a treia oară!

631

Zefirul are-un aer de înger obosit

Şi verdele se stinge sub pojghiţa de ceară.

Te prinde-n mreajă zarea. Aştept la foc mocnit.

Eşti fosta dimineaţă. Sunt viitoarea seară!

632

De-atâta soare vârsta femeii se-nteţeşte

Şi tocurile-i intră în bitumul topit.

Valtrapul negru timpul pe cal mi-l potriveşte

Şi bate-un clopot numai de mine auzit!

633

Avea un veac şi jumătate trăsura şi mai rezista,

Dar nu-şi mai aducea aminte de vizitii şi nici de cai.

I-am arătat o poză veche făcută la plecarea ta

Şi ea mi-a confirmat că vina acelei fugi doar tu o ai!

634

O, sala tronului ce goală părea cu regele în ea

Când vântul se umfla pe hornuri din cale fumul să-l

întoarne!

Singurătatea mea de mână cu fosta glorie venea

Hipnotizându-mi armăsarii ce-aveau în iad să mă

răstoarne!

635

Urletul premonitoriu a pustiu şi-a jale vine

Şi-n amiaza verticală plouă cu săgeţi de foc.

Uliţa pavată-odată cu suspine după tine

Azi îmi curmă paşii şubrezi la intrarea în padoc!

636

Lucrători cu şapcă albă şi privire încruntată

Scot din rădăcini cu sapa anghinarea din scuar.

Revopsită e, politic, banca unde tu odată

Ai conclus că e momentul din fiinţă să-ţi dispar!

637

Personalizat, de astăzi, parcul casei de cultură

Poartă numele, chiar dacă insipid, al unui fost.

N-am făcut şi nu voi face niciodată tevatură,

Bucurându-mă-n tăcere de statutul meu anost!

638

Putrezeşte luntrea veche în stufişul de pe lac.

Vitele să se adape nu mai vin demult nici ele.

Muşeţelului prin iarbă temenele nu-i mai fac.

Către vară se scurtează toate drumurile mele!

639

Plutea pe Dunăre-o proteză de invalid din alt război

Şi nu i-a dat nicicui prin minte s-aprindă-un ciot de

lumânare.

Printre veniţii după nuferi ne nimeriserăm şi noi,

Dar ne-am întors cu lotca goală mai trişti ca

după-o-nmormântare!

640

Ca lespedea ce-astupă-o gură de iad se-ncinge canaraua

Şi scorpionul preistoric curtează vipera cu corn.

Nababului uitat prin cronici încerc să-i umplu

narghileaua

Şi, ciubucciu în plină soldă, spre veacul nostru mă

întorn!

641

E frumoasă coz ţiganca aplecată pe pubelă

Ca şi cum ar vrea să ţină duhul timpului pe loc.

Mă fixează-ncet cu ochii languroşi ca de gazelă

Şi timid îmi văd de cale să nu iau cu totul foc!

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

14

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT - jurnal de călătorie artistică în Canada -

Episodul 21

Duminică, 6 iulie, 2003, Montreal

Ziua ultimului spectacol la biserica „Sfântul Ioan

Botezătorul”. Mâncăm și mai verific o dată bagajele

pentru reprezentație. Îl sun la ora 8.30 pe Sami Pirău.

Răspunde soția care îmi spune că este plecat cu băieții la

cumpărături. Îi precizez cine sunt, îi spun că am nevoie

de băiatul cel mare, Octavian (sau Samuel, cum îi spun

părinții) ca să mă ajute la ilustrația muzicală a

spectacolului. Îmi promite că vor suna ei, când vor

ajunge acasă. O invit la spectacol și, după o reținere,

mă întreabă de ce nu se înregistrează pe video. Aflu mai

târziu că cei doi soți nu sunt în relații prea bune și

trăiesc numai de formă împreună. Domnul G. are deja

de lucru. Pregătește actele pentru un client care va veni

în curând. Îi subliniez că aș vrea să plecăm în așa fel

încât să ajungem la ora 10.30. Îmi promite. Între timp

are alte lucruri de făcut, iar cineva i-a cerut urgent să-i

refacă niște traduceri în care s-au strecurat greșeli. Dau

din nou telefon. Îl găsesc pe Sami Pirău și îl rog să vină

mai repede cu Samuel. Promite că vine, dar numai pe la

ora 12, ceea ce introduce din nou o stare de tensiune în

mine, cel care niciodată nu m-am împăcat cu rezolvarea

problemelor tehnice și artistice pe ultima sută de metri.

Am totul pregătit și îl aștept pe domnul George care a

plecat la alt client. Vine, din fericire, destul de repede,

ceea ce-mi dă speranțe că măcar la ultimul spectacol nu

voi ajunge în ultima clipă, mereu din cauza altora.

E ora 10.30. Domnul George lucrează la actele

lui. Îmi fac un calcul. Ar fi bine să ajung măcar la ora

11.30, deci plecarea ar trebui să fie la ora 11.

E ora 11. Domnul George are treabă. În ultima

instanță, mă gândesc eu, pot să plec și la 11.30. Aș fi

înaintea familiei Pirău care a promis că va ajunge până

la ora 12.

La ora 11.20, domnul George se mișcă de la locul

lui. Îi spun că trebuie să plecăm. Nu mai are timp să se

radă, așa că mă va duce la biserică și se va întoarce. Și

pentru că e neras, și pentru că are clienți.

Ora 11.25. Nu mai am răbdare și ies cu bagajul în

stradă, așteptând. Domnul George încă se foiește prin

interior. Cred că se gândește să scoată rufele spălate din

mașină și să le pună pe frânghie, la uscat. Muncile

zilnice ale bărbaților fără femei. La ora 11.40 iese și el

din casă. Plecăm, și la ora 12 fix suntem la biserică. Sala

socială e închisă. Așteptăm până vine cineva cu cheia.

În sală, două femei pregătesc totul pentru parastas. Îmi

spun că e bine așa, pentru că, după slujbă, toată lumea

coboară la mâncarea de pomană.

Responsabilul îmi arată scena a cărei cortină se

deschide o jumătate cu sfoară și o jumătate cu mâna.

Găsesc două scări duble, ceea ce e bine. Există și

instalație de sunet, dar fără CD. Noroc că Samuel va

aduce CD player-ul de acasă.

Domnul George a plecat și m-a lăsat singur.

Montez scările și umflu balonul. O femeie îmi spune că

trebuie să le mut, ca să se poată așeza masa pentru

pomenire. Retrag scările în spatele cortinei pe care o

închid. La ora 12 vine Sami cu amândoi băieții. Au și

CD player-ul. Ne apucăm de repetiție. Samuel montează

aparatul. Mai târziu, cu ajutorul responsabilului, va

conecta aparatul la stația sălii, iar sunetul va fi reglat din

mers, pe parcursul spectacolului, pentru că la început nu

avea aproape de loc bași.

Samuel, așa cum mă așteptam, înțelege repede și

are răbdare să repete. Eu sunt mai permisiv, dar el vrea

să se asigure că e bine la cele două zgomote, de vijelie

și de ploaie, unde trebuie să mențină sunetul puternic,

peste nivelul celorlalte intrări. Este și problema păstrării

acestui sunet viguros cinci secunde, după care trebuie

să-l scadă și, la o anumită replică, să-l oprească.

Vine președintele și reușește să monteze aparatul

la stație. Sunt gata de spectacol. Oamenii mănâncă. Se

anunță spectacolul și îi dăm drumul. Intru. Pe cinci

scaune din față sunt cinci copii. Adulții stau la mese în

cele două laterale ale sălii. Este și mama Danielei

Vlădescu cu care am vorbit la înmormântarea de vineri.

Este și Sami, a revenit și domnul George, sunt și câteva

mese pline în stânga. A venit și Mircea, pianistul, dar

n-a stat mult. Îmi așez din mers cele două scări. În sală e

cam mare gălăgie. Nu s-au obișnuit încă cu atmosfera de

spectacol. Se simt încă la petrecere, chiar dacă aceasta

ar fi trebuit să fie mai tristă, ca după o înmormântare.

Îmi dau seama că îmi va fi tare greu să mă fac auzit, să-i

fac să fie atenți, să-și schimbe atitudinea. Mă lămuresc

că, în general, sunt oameni care nu prea au legătură cu

ceea ce înseamnă un spectacol. E și dificultatea aceasta

a asistenței împărțite în două tabere. Trebuie să te

adresezi când unei părți, când celeilalte. Cu fiecare vers,

îmi dădeam seama că sunt într-o situație improprie și mi

se cere un efort infernal. Mă întorceam spre unii, dar

aveam senzația că ceilalți nu mă aud, nu văd gesturile și

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

15

reacțiile mele. Am simțit nevoia să forțez. Aveam

senzația că reușesc ceva, dar nu pot să-i prind pe toți,

fiind prea răsfirați. Forțez și mai mult la replica „Vreți

să-nceapă basmul imediat?” Cineva din stânga, într-o

detașare de prost gust, a răspuns „nu!” Reacția mea

promptă și dură, peste ceea ce fac și spun eu de regulă

nu numai în spectacole, dar și în viața de toate zilele, a

fost să-i răspund imediat: „atunci poți ieși afară!” Nicio

reacție din partea individului. M-am gândit, într-o

fracțiune de secundă, că ar fi putut reacționa în două

feluri: să plece imediat, din spirit de frondă, sau să mă

apostrofeze în plin spectacol, că sunt insolent. Poate

acum, pentru prima dată, mi-am dat seama că cea mai

bună soluție este tăcerea, detașarea, ignorarea oricărui

incident. Acest lucru l-am înțeles și mai bine în timpul

spectacolului, pentru că înainte de basmul „Uitarea”, la

replica „ascultați povestea simplă a unei mărunte

gâze!”, cineva din spate a replicat, e drept, pe un ton

mai scăzut: „da, dar să nu dureze prea mult.” Într-o altă

fracțiune de secundă m-am gândit la tot felul de

răspunsuri, care de care mai dure. Din fericire, m-am

abținut și asta a creat liniște și lipsa altor reacții din

moment ce spectatorii au înțeles că sunt detașat de

atmosfera sălii, că am lumea mea. Imediat Sami s-a dus

la omul respectiv și i-a șoptit ceva. Nu s-a mai auzit

nimic dinspre partea aceea.

După „Uitarea” am simțit că mă lasă vocea.

Forțasem mult până atunci. Până la sfârșit am rostit totul

cu o voce pe care nu mi-o recunoșteam, tot mai greu de

controlat, tot mai stinsă. Sami a început să se ducă

printre mese și să strângă contribuția auditoriului încă

de la „Balonul”. Asta a făcut ca jumătate din poveste să

nu fie receptată.

Finalul a fost fără vigoarea obișnuită din cauza

vocii pe care nu o mai puteam controla. Am împărțit

tuturor coperta cărții, mai puțin insolentului din spate

care am aflat că era un poet căzut în dizgrație, beat criță.

După spectacol, mi-a luat un interviu Letiția Militaru de

la ziarul local „Foaia românească” și de la „Ora de

radio”. Fusese pe vremuri la Radiodifuziunea Națională.

I-am precizat că am fost colegi.

Fugim acasă, unde domnul George avea musafiri,

o familie cu doi copii din Săcele, veniți din România

fără bani. El avea vreo trei specialități. Din 1990

fuseseră în mai multe țări. Copiii s-au născut în Belgia.

Veneau pentru prima oară în Canada. Cred că vor sta la

domnul George, după ce voi pleca eu.

Trei ore a fost o tropoteală permanentă, chiote,

stropituri cu apă, jocuri de tot felul. Cu unul dintre copii

mă întâlnisem la școala din Săcele, când am prezentat

copiilor volumul III. Au plecat pe la ora 21. Ce liniște!

Sunt obosit. Am aflat de la ei că ajutorul social ar fi de

vreo 500 de CAD pe lună de persoană, dar ei nu au

apelat la această ultimă posibilitate, deși se pare că nu

au niciun ban. Au făcut ceva șmecherii în țară, ca să

poată pleca fără bani.

Am făcut baie. La ora 22.30 am terminat de scris

în caiet. Sunt cu toate treburile terminate înainte de

plecare. Am să stau în pat, să mă reculeg și să fac o

trecere în revistă a unora dintre lucrurile văzute și trăite

în Canada, în acest traseu cu amintiri fabuloase.

Luni, 7 iulie, 2003, Montreal

Ultima mea zi la Montreal. N-aș vrea să notez cele

petrecute la plecare, înainte de a pune în pagină ultima

secvență a recitalului. Ca să fie totul întreg și rotund. De

altfel, finalul recitalului nu mai era constituit dintr-o

poveste, ci dintr-un adaos conceput în așa fel, încât să

dea finalitate întregului. Iat-o:

Scenariul 10

Ilustraţie muzicală. În acest timp, interpretul așază la un

loc toate obiectele-simbol pe care le-a folosit pe

parcursul derulării poveştilor. Apoi rosteşte:

Am scos poveşti din ladă şi le-am spus.

La voi în suflet este locul lor.

Se-ndreaptă drumul nostru spre apus.

Doar o poveste s-a ascuns pe-un nor.

Zgomot de ploaie. Interpretul vede umbrela din cuier,

o ia şi o deschide.

Când plouă, şi povestea se iveşte.

Coboară şi-ar dori la voi să vie.

N-o auziţi? În uşă ciocăneşte.

Primiţi-o, dragii mei, cu bucurie

Va fi cu voi la bine şi la greu.

Poveştile din noi nu au sfârşit.

Pornim cu ele drumul lung, mereu.

De le iubeşti, şi tu vei fi iubit.

Zgomotul de ploaie încetează. Interpretul aşază

umbrela la loc în cuier, apoi se îndreaptă spre obiectele

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

16

adunate spunând: Trebuie să fac puţină ordine aici. Sunt

numai urme de poveşti.

Pe măsură ce ridică obiectele de jos se adresează

spectatorilor, cerându-le să spună, în cazul fiecărui

obiect arătat, ce poveste a însoţit. Apoi vine în faţă şi

rosteşte:

Câte poveşti am spus ? Sunt câteva.

De zâmbet sau de lacrimă vegheate.

De v-au plăcut, curând ne vom vedea,

Să depănăm povestea mai departe.

Poveştile în grijă vi le las.

Aşteaptă altele să fie scrise.

Să fiţi voioşi, copii, şi bun rămas!

Un basm fie cu voi şi-un pumn de vise.

Ilustraţie muzicală (piesa „Iarba verde de acasă”.

Mare impact a avut acest final pe tot parcursul

turneului). Interpretul trece printre rânduri şi strânge

mâna spectatorilor, apoi se îmbracă cu pardesiul, îşi

pune pălăria pe cap, îşi ia valiza, salută publicul şi

părăseşte scena. (Finalul recitalului).

În mare, termin de făcut bagajele. Nu am atât de

multe lucruri încât să nu am loc în valize. Am mai

împrăștiat unele materiale care țineau de spectacol și a

devenit totul relativ încăpător.

Mănânc cu domnul George și aștept telefonul

Sorinei. Sună la ora 9 și îmi spune că pe la 10 e la mine.

Plec cu ei (Ștefan, Sorina și mama-soacră) în oraș. Am

două lucruri de făcut și sper să mă ajute ei. Întâi, să

developez și să fac pozele celor trei filme pe care le mai

am. Cu acestea vor fi zece și mai am un film în aparat.

Al doilea lucru este să schimb dolarii canadieni în dolari

americani.

Mergem la Wall-Market, un Metro ceva mai

mare. Filmele vor fi gata într-o oră. Avem timp să

ajungem la bancă. Ne ia aproape o oră. Cu ajutorul lor

schimb tot ce am. Primesc 500 de Euro (acesta e

plafonul maxim) și restul dolari americani. Ne

întoarcem la magazin și iau filmele. În mașină nu mai

am răbdare și mă uit la ele. Sunt de la Kichiner, de la

Hamilton și cascada Niagara și chiar de la Montreal,

ceea ce am făcut în ziua mea de plimbare și chiar acasă,

cu cățelușul Lulu. Sunt reușite aproape toate. Pozele în

interiorul bazilicii Notre Dames nu au ieșit, ca de obicei

în interior, pe spații largi și fără blitz.

Ne despărțim la ora 12.30 în fața casei domnului

George. Sorina îmi dă o cutie de cafea de 1 kg, să o duc

la radio, să se bea cu gândul la vremurile când era și ea

pe acolo. Altă cutie e pentru mine, împreună cu o cutie

de ciocolată. Drăguți amândoi. Mă despart cu o lacrimă

în ochi. Oricât aș lansa eu formula cu „lumea nu e chiar

așa de mare” cine știe când ne vom vedea!

La domnul George este iarăși întâlnire de afaceri.

A sosit în vizită Zeno Fodor, fostul director al Teatrului

Național din Târgu Mureș. A venit în vizită la fata lui,

aflată într-un orășel de lângă Montreal, dar se gândește

și la problemele teatrului mureșean. Discută

posibilitatea de a aduce ambele secții ale naționalului,

română și maghiară. Se mai află și Cornel Dragomir cu

soția. El este vicepreședintele fundației „Dacia Felix”.

Se amintesc o mulțime de lucruri realizate pe linie

teatrală la Târgu Mureș și aflu abia acum istoria cu

mazilirea lui, trecerea la Teatrul de păpuși,

transformarea acestuia, sub directoratul lui, în Teatrul

pentru copii și revenirea la cârma naționalului până la

pensie. E un om de bine, agreabil în discuție. Știe tot ce

mișcă în teatrul românesc. Îl întreb de Florin Fătulescu

pe care-l știe de la Reșița, despre Zoli, despre colegii de

la radio, din secția culturală. Se ia legătura telefonic cu

domnul Karol, impresarul stabilit la Toronto, care este

în SUA. Îi mulțumesc cu această ocazie pentru

bunăvoință, îi spun cât de exemplară a fost atitudinea

doamnei Mariana față de noi și încheiem cu speranța că

ne vom vedea în curând.

Musafirii pleacă. Singurul lucru rezolvat este că

se va înainta o adresă din partea teatrului mureșean, prin

care se va face oferta de spectacole. Aflu de la domnul

George cazul special al lui Cornel Dragomir. Divorțase

de soția sa și s-a îmbolnăvit de rinichi. Într-o vreme, era

ca scândura și cu o tentă verde a pielii. Mulți credeau că

se va prăpădi. În acest timp, actuala lui soție își dorea să

ajungă în Canada. S-au cunoscut întâmplător și el i-a

spus, mai în glumă, mai în serios, că o ia în căsătorie, de

formă, dacă îl îngrijește. Ea a fost de acord. Ca prin

minune, boala s-a ameliorat, și-a făcut transplant de

rinichi, iar căsătoria lui este acum una model.

Vine și Petrică. Stăm împreună și bem cognac

Metaxa. Îmi dă numele unui fost prieten și om de bine

din Brașov, de care nu mai știe nimic. Îi promit că îl voi

căuta. Petrică vrea să vină în august în Brașov, dacă

omul mai există, ca să-l ajute într-un fel și să recupereze

într-un fel binele ce i s-a făcut. E om cu suflet bun, în

ciuda aparenței sale de om dur. Îmi reamintește cât de

mult i-a plăcut spectacolul meu. După un timp dispare și

revine cu 100 de dolari din partea lui. Gesturi de

omenie. Îmi dă și domnul George cei 50 de dolari

promiși. Petrică pleacă, după ce facem poze, așa cum

am făcut și cu domnul Fodor.

Îmi închei socotelile cu bagajele în care reușesc

să îndes cele două cutii de cafea de la Sorina. Până plec,

stau mult de vorbă cu Silvia. Îmi dă un desen de-al ei,

cu un câine, sub care a scris că e mândră că a cunoscut

un artist din România, care a făcut-o să viseze.

Facem poze. Îmi dă adresa de email, iar eu promit

să-i scriu și să-i trimit pozele. Îmi vorbește mai mult de

o oră despre rechini, arătându-mi poze. Ar vrea să vină

și ea la aeroport, dar tatăl ei nu o lasă. Mănânc în fugă

ceva. Silvia îmi face o înghețată pe care o ornează cu

multă străduință.

Domnul George are de lucru și înainte de plecare,

așa cum s-a întâmplat de multe ori în zilele din urmă,

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

17

când m-a adus în stare de stres din cauza întârzierii cu

care ajungeam la toate întâlnirile și spectacolele

programate. E ora 18 și el încă așteaptă pe cineva care

vine să ia camioneta veche a lui Petrică. Plecăm la ora

18.30, când la aceea oră voiam să fiu la aeroport. Îmi

iau rămas bun de la Silvia. Mă roagă să-i scriu, imediat

cum ajung. Îmi face cu mâna și după ce pleacă mașina.

Așa îmi va rămâne în amintire.

Ajungem la ora 19 la aeroport. Despărțire scurtă,

cu mulțumirile mele și regretele lui că nu s-a putut mai

mult. Mă lasă cu bagajele în fața ușii, mă întreabă dacă

mă descurc și se grăbește spre alți clienți care așteaptă.

În aeroport mă grăbesc spre poarta pe care scrie

„plecare”. Îmi e greu cu bagaje în ambele mâini și cu

geanta pe umăr. Mă oprește o oficiantă care mă întreabă

unde merg. Unde aș fi putut merge? Spre avion. Îmi

face semn că nu e pe acolo. Nu reușesc să scot de la ea

minime explicații despre direcția corectă. Întreb o altă

persoană de Lufthansa și îmi arată o ieșire după colț,

indicându-mi ceva despre Air Canada. După colț văd o

coadă serioasă la Air Canada, dar nicio indicație despre

Lufthansa. Întreb pe ultimul pasager care așteaptă dacă

este coada pentru Munchen, iar acesta îmi confirmă.

Coada se înșiruie după jaloane sinuoase prin care îmi

dau seama cât e de greu să treci cu bagajele târâte după

tine. Las bagajele jos și caut din ochi cărucioarele. Văd

unul și mă duc după el. E ora 19.30 și un val de

transpirație mă cuprinde din cauza panicii în care am

intrat, a necunoscutului și senzației că sunt în întârziere.

Într-o clipă, tricoul meu galben devine ud. N-am nicio

soluție, decât să urmez rândul și să sper că nu e prea

târziu. Totul merge îngrozitor de încet. Sunt oameni

care pleacă cu mai mulți membri ai familiei și asta

înseamnă multe bagaje și timp pentru a le inscripționa

pe toate. E ora 20 și încă aștept. Avionul pleacă la 20.40

și mai am de trecut și prin furcile controlului personal.

La ora 20.15 sunt și eu la ghișeu. Manevrez totul cu

destulă greutate, din cauza umbrelei uriașe de la Titus

pe care trebuie să o sprijin mereu de ceva, dar nu prea se

lasă, alunecă deseori.

Mă grăbesc spre poarta de control. Trece mai

întâi bagajul de mână, apoi mă controlează pe mine.

Totul e în regulă, dar mă opresc pentru geantă. O

negresă corpolentă mă întreabă dacă îi permit să se uite

în geantă. Ce aș fi putut să spun, că nu? Se uită direct

într-unul dintre compartimentele genții. Dă la o parte

aparatul de fotografiat, tocul de ochelari, deschizătorul

de conserve cu însemne indiene. Deodată, din buzunar,

se aude o voce umană. Tresare și ea. E reportofonul pe

care din greșeală am apăsat și s-a declanșat. Îl închid,

pentru că negresa se uită la el ca la o arătare. În sfârșit,

din fundul buzunarului scoate cuțitașul de tăiat hârtie,

cadoul de la doamna Mariana. Se uită întrebător la

mine, apoi îmi explică faptul că un asemenea obiect nu

poate trece. Îi arăt că e din același material, o simplă

tinichea, și cu aceleași inscripții ca și desfăcătorul de

bere. Nu o impresionează explicația mea și oprește

obiectul, adăugând că puteam merge să-l predau la

birouri și să-l recuperez cu altă ocazie. Mă las păgubaș

pentru că este ora 20.30, am rămas ultimul și obiectul

are mai mult valoare sentimentală.

Intru în avion. Stau la geam. Apare și o tânără

care se așază lângă mine. De unde a apărut? După mine

nu mai era nimeni. Multă vreme după plecare îmi văd

de ale mele, de privit pe geam, de whisky-ul pe care

l-am comandat. Aici intervine vecina și lămurește

situația, pentru că eu nu înțelegeam ce mă întreabă

stuardesa. De fapt voia să știe dacă beau cu gheață, cu

apă sau fără. Așa s-a legat o conversație. Era sârboaică,

trăitoare de cinci ani la Montreal, profesoară de limbi

slave, care se întorcea în Iugoslavia să-și vadă părinții.

Mă descurc greu în franceză, dar blonda Dragodana are

răbdare, ca între vecini de avion și de țară. Îi explic ce

am făcut în Canada, ce meserie am. Îi arăt afișul

spectacolului. Este interesată și îmi pune întrebări. E o

fire calmă, cu prea puțin sânge slav, aparent, în vine.

Sosește stuardesa cu o serie de produse solicitate de

pasageri. Vecina mea cumpără trei ciocolate Milka,

mari, și un cartuș de Malboro. O ciocolată mi-o dă mie,

pentru cei de acasă. Îi mulțumesc, surprins, și îi spun că

eu nu am ce să-i dau în schimb. Îi las cartea mea de

vizită. Îmi scrie adresa și toate datele ei pe spatele unei

alte cărți de vizită. Apucăm să închidem ochii o oră, în

perspectiva drumului lung pe care îl mai are de străbătut

fiecare. Ea va face o escală în Praga și apoi spre

Belgrad.

La ora 16.30 (10.30 în Europa) aterizăm la

Munchen. Ne luăm rămas bun, promițându-i să-i scriu și

sperând că ne vom mai întâlni la Montreal.

Găsesc repede poarta de unde va pleca cursa spre

București, dar mai am o oră și jumătate până atunci. Pe

o bancă din sala de așteptare nu stă decât o tânără. Mă

așez și eu într-un colț. Am timp destul să-mi completez

agenda care, de fapt, nu mai are file, așa că scriu pe o

foaie separată.

Cursa de România este o aeronavă mult mai mică,

ca pentru dimensiunile noastre. Până și gustarea servită

e una sărăcăcioasă și cu produse de proastă calitate: o

felie de pâine integrală, acră și fără sare, și un biscuit cu

cremă.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

18

Bucureștiul. Aerogară cu dimensiuni reduse față

de altele, pe măsura avionului. Formalități puține,

fugare. Din acest punct de vedere, ne-am aliniat

cerințelor internaționale. Mă așteaptă Zoli.

Fac o baie la el acasă, mănânc o ciorbă și niște

salată de vinete și plec spre gară. Sperăm să ne mai

vedem. Cel mai târziu la mare.

Ajung la Brașov, după ce moțăi două ore în tren.

Mă așteaptă Viorica. Medeea nu a venit și e ora 21.45.

Sunt obligat să las poveștile mai târziu și mă duc cu

Blitz afară. Ajung în locul descinderilor noastre zilnice:

aleea de Sub Tâmpa. O răpăială densă, dar scurtă, de

vară, ne biciuiește pe amândoi. Prima ploaie, poate

binefăcătoare, cu siguranță necesară, după o lună și trei

săptămâni de periplu în țara frunzei de arțar.

Este 8 iulie 2003.

La revedere, Canada!

Deși ne-am întâlnit atât de târziu, sunt convins că

vom avea ocazia să ne revedem, adică să intrăm în

normalitate.

Epilog

Semnele suferințelor mele cardiace s-au făcut

simțite și s-au amplificat după sosirea în țară. Se pare că

am rezistat, uneori eroic, atât cât a fost nevoie ca să-mi

închei fără incidente și complicații proiectul artistic,

temerar desfășurat.

După un oarecare timp, foarte scurt, avea să

urmeze trecerea decisă spre sonet, cele șapte volume

apărute, plus o antologie, premiul de la Milano și de la

USR și decizia de a continua transformarea poeziei în

spectacol, începută cu scrierile pentru copii. Acum mă

adresam unei alte categorii de vârstă, dar experiența

dobândită în fața copiilor va fi decisivă pentru formarea

mea viitoare.

Avea să urmeze o operație pe cord deschis,

trecută cu bine. Acum sunt într-o stare mulțumitoare,

care îmi permite să visez și chiar să acționez. Așa că am

pornit decis să refac traseul recitalurilor din urmă cu 14

ani, de această dată adresându-mă părinților sau copiilor

de atunci, deveniți între timp adulți.

Împăcarea aceea plină de energie că îți poți

îndeplini promisiunile, mai mult formale la început, dar,

iată, posibile. Atâta timp cât vrei cu adevărat. De la

spectacolul pentru copii, voi ajunge acum să întreprind

cel mai lung și interesant turneu peste ocean pe care l-a

realizat vreodată un poet din România. Fără sprijinul

nici unui organism cultural românesc, ci cu voința și

încrederea în forțele mele. Ele nu m-au părăsit, iar

rezultatele au confirmat că sunt pe drumul cel bun al

adunării într-un singur tot numit Performance Poetry a

tuturor darurilor cu care am fost înzestrat de SUS.

De acum, să ne pregătim din nou de drum!

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

19

Nicolae MIHAI

În aşteptarea dimineţii

Fără somn bătutul la uşă când

lumina zilei nu s-a trezit încă

visele cobor scările cu grijă

iar ochii întrebători dezleagă

în şoaptă hieroglife din cronici

răcoroase

în răgazul tăcerii absolute

dintre o floare şi o altă floare

albina îndrumă şi îmbie

pe drumeţ cu braţele deschise

grele miresme chicotind

prin boschete

întreabă trandafirii ce şi cum

în curând vei afla

că o altă zi te caută pe-acasă

Promisiuni

Strigătele amantului

prins la furat promisiuni

pot incendia ferestre

în arta de a trişa

inima acompaniată

de verbele strict necesare

ia decizii

pentru o altă identitate

în risipiri de cuget

cu degetul la tâmplă

doar ploaia îi pândeşte

gândul în desfrâu

Indiferenţă

Indiferenţa unora mă citeşte lacomă

şi atunci încep să adun

şansele vindecării fără să cer nimic

de la nimeni

îmi fac drum cum pot prin zgomotul

privirilor flecare

ce odată lansate dau buzna

mă împing şi saltă în jurul meu

ca o horă de iele turbate

în colbul lăsat e un du-te vino

de murmure intens colorate

zvâcnind în timpane levitând

în hematii

încerc să înţeleg neputinţa răbdării

suverane de-a răzbate în picioarele goale

mlaştina gândului de prisos

Semnătura umbrei mele

În hăţişul timpului umbra mea

răsturnată în nisipul fierbinte

rămâne o vreme în carantină

împrumută câte ceva din armonia

unui zâmbet de pasăre înflorit

în colţul gurii până când

lăcrimând începe să curgă

să se destrame …

umbra mea - părere şovăielnică -

nu mai aleargă după fetişcane

e canişul de o vârstă cu mine culcat

pe spate pentru o rază neprihănită

de soare

Mâine va împlini 67 de ani.

Stele de Crăciun

Stele fără adăpost

pândesc uşa astă-seară

se strigă între ele pe nume

glasul lor văzut licărind

împodobeşte

pomul de Crăciun

cu sfaturi şi vorbe bune

născătoare de spirit

întrebate pe cine caută

sar pragul casei speriate

şi fug care-încotro chicotind

pe când lumânările sfătuite

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

20

să tacă

pe ramuri de brad se aprind

Niciodată

Această clipă fără nici o dată

trăită singură cât o întrebare

pusă unui fluture solitar

ce guvernează cu nechibzuinţă

flăcările unui foc de tabără

această clipă aminteşte

despre împăcarea cu sine

alungată din orizonturi

pentru că nu ştie să implore

să conteste trăirea fără de cezură

purtând semnătura destinului –

NEVERMORE

Nina Elena PLOPEANU

Omul cu bocancii mari

- Cum te cheamă, omule?

- Nae, mă cheamă.

- Și, de la cine ai bocancii?

- I-am primit moștenire de la tata și de la bunicul.

- Altceva n-au avut să-ți lase? Nu vezi că ți-s mari?

- Bocancii aceștia i-am vrut. Ei îmi țin de foame și de

sete, mă apără de soare și de ger.

- Dar, cum ai reușit să-i primești?

- Când a fost să mă nasc, mama, îngrijorată că nu voiam

să vin pe lume, m-a rugat cu lacrimi în ochi: „hai, puiul

mamei, ieși odată că-ți voi da viață veșnică și o întreagă

împărăție”. Eu, știind că n-are de unde, i-am zis: „ba o

să-mi dai ce ți-oi cere eu, restul o să-mi iau singur”.

Când am crescut, i-am cerut mamei să-ți țină făgăduiala.

„Ei, bine, acum, să-mi dai bocancii pe care i-au purtat

tata și bunicul”. Bocancii aceștia au fost călăuza mea în

viață. Tot timpul m-au îndemnat să-mi doresc mai mult

și mai mult. Când întâmpin vreo greutate, scot bocancii,

îi șterg de praf, îi lustruiesc, îi mângâi și îi întreb:

„Tovarăși bocanci, spuneți-mi, cum rezolv problema ce

mă apasă?”. Și bocancii mă învață cum să fac, cum să

dreg, să fie totul bine.

- Și ce te-au învățat bocancii?

- M-au învățat să-mi construiesc propria țară.

-- Dar, de ce vrei să fii conducător?

- Să se mire cine întreabă!

- Un conducător este înțelept. Își conduce poporul spre

bunăstare. Tu cum vei face asta?

- Voi construi fabrici și uzine, voi fabrica tractoare și

combine .

- Ce ți-au spus bocancii să-i înveți pe oameni?

- Să fie muncitori, cinstiți, supuși.

- Și cum vei face ca supușii să te asculte?

- Voi clădi Omul Nou, muncitor, docil, erou al muncii,

apărător al păcii.

- Și cum vei vrea să ți se adreseze Omul Nou?

- Viteazule, Dreptule, Bunule.

- Cu cei din afara țării cum o să te porți?

- O să fiu prietin cu toți.

- Cu cine o să te aliezi?

- Și cu unii și cu alții.

- Cine îți vor fi sfetnicii?

- Nevasta, copiii și cei de-un neam cu mine.

- Ce-ți vor spune bocancii când vei îmbătrâni?

- Să las locul altuia.

- Vei face așa ceva?

- Când va face plopul pere și răchita micșunele.

- Dar, de ce nu vei mai asculta bocancii?

- Pentru că-mi vor spune că m-am întins mai mult decât

mi-e pătura.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

21

Cornelia

IONESCU CIURUMELEA

Smuls din infernul tăcerii…

sângele meu clocoteşte…

pulsul meu… urlă…

îşi loveşte tâmpla de lună…

nevrotic pendul

între frigul astral şi teama carnală…

între osânda iubirii şi angoasa polară…

între minutul sublim şi tămâia arsă-n altar…

Fiecare clipă e un păcat milenar…

Fiecare silabă mă sfâşie cu disperare…

Ard în poem… într-o excentrică sinucidere…

Mi-l scriu pe piele…

de parcă aş semna o capitulare…

***

De parcă-aş semna o capitulare…

pe vulnerabila-mi piele…

pe nervoasa mea carne…

pe nevrotica mea aşteptare…

desenez o rană esenţială…

c-o tristeţe capricioasă….

c-o linişte imperială a căderii de frunză…

c-o însingurare stratificată …

Desenez ultima zbatere

ce mi se aşază pe coapsă…

brumă însângerată…

şi strigătul viu al epidermei…

croncănit al ciorilor albe…

Desenez…

e singurul leac pentru singurătate…

***

Singurul leac pentru singurătate…

cuvintele…

vină a sângelui…

mă acuză inchizitor…

îmi redefinesc al fiinţei absurd…

îmi seduc pielea… oasele… carnea...

devin ambiguităţi de nervuri viscerale…

Se desprind… fantasme lichide… spirale…

Îmi schimbă chip după chip

cu sarcasm de actor…

Sunt… eterice… neprihănite plutiri…

amăgiri frivole…

extaz şi marasm…

utopice colivii…

narcoticul basm…

Sunt evadări din spaţiul anost

ce ştrangulează chinuitor…

Într-o excentrică sinucidere…

le port în fiece por… capriciu… povară şi zbor…

***

Capriciu… povară de zbor…

acest albastru fluid… întâmplat între noi

l-am înfierat pe pietrele noastre de trup…

cu imposibila perfecţiune a buzelor…

latente dureri dezgropând

din incredibil de vechi straturi de lut …

Acest poem… devorator… mă ucide-n cuvinte…

lucid…

îşi dilată pupilele… fiindcă e scris

cu mistică… caustică frică…

Prin a lui armură de fier… săgetează un albastru fluid

ce-mi scutură umerii de temeri copleşitoare…

şi-mi pulverizează sângele spre azimut…

Prin pulsul oaselor tale… argonaut…

caut definiţia ţărmului… un alt început…

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

22

***

Caut definiţia ţărmului… un alt început…

Mă arunc în golul de timp al inimii tale…

cu nobilul meu anotimp…

în galben delir….

cu frica spălată-n neştiutoare ninsoare…

Preț de-o lacrimă… două… sunt cascadoare …

mă arunc în miros de pelin…

în magnetismul plânsului tău…

Trec prin foc… îndur chin…

bruma ochiului… ţi-o respir… fiindcă… iubite… sunt

un fachir…

Sunt un cavaler în turnir…

Sunt un vizir…

Prospeţimea sângelui tău mi se cuvine… e bir…

o învelesc pe drumul mătăsii în amintiri de caşmir….

o ascund în pumni… îmi fac pielea chimir…

o beau ca pe un drog… un venin…

Sunt rapace vampir… devorez nobilul meu anotimp…

prin golul inimii tale… în galben delir…

***

În galben delir…

trăim o trecere esenţială spre dragoste… dar…

ne aşteaptă… inefabil… un extrem de clar asfinţit…

De aceea… iubite… refuz să mă doară

acest cinic poem… mutilat şi strivit…

un alter ego…

ce-mi reprimă visul de înălţare…

de aceea… călău al silabelor-stele…

jonglez cu a lor singurătate…

le atârn în ştreanguri… într-un joc cabotin…

le articulez mustita tăcere…

le scriu evadarea din epidermă de şarpe…

Otrăvuri de luturi infirme… chircite în sare…

mă lasă orfană de propria-mi moarte…

fiindcă… mă descompun în delir de visare…

***

În delir de visare… aripa smulsă de tine…

mi-o cred… iarăşi… îmbăţişare nocturnă… chemare…

Prin catacombe de vis… cineva îmi strigă-n timpane

că eşti un prinţ însetat…

întronat în jilţul de apă al ochiului meu…

că mă bei din potir dantelat în granit…

iertându-mi păcatul nedefinit…

desferecându-mi privirea din putregaiuri de pleoapă…

În geometriile nopţii… lacrimi aşteaptă…

devenite… iubite… otravă tăioasă…

Fracţia zborului rupt ţi-a biruit argila setoasă…

pentru care… la ferestre… în zdrenţe… milenar… ţi-am

cerşit…

În delir de visare mi-am pus armura de sare…

mi-am dat cutezanţa unui pursânge…

Îţi va scoate… în turnirul sălbatic…

Frigul simbolic… aşchia veche din sânge…

***

Frigul… aşchia veche de sânge…

durere difuză…

se prăvălea în ziua aceea

peste mormane de frunze…

duios… fumegând…

Într-un octombrie trist

cuvintele deveneau

ecuaţii de păsări…

labirint de cenuşă…

Tulburate… buzele noastre se respirau…

în dramatice sângerări de absurd…

şi… pierdute în confuzii eterne…

în transcendenţe astrale…

ucideau orice urmă de teamă…

sinucigaşe…

în crepusculare atingeri….

capitulând….

****

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

23

POESIS

CENACLUL „LIRA 21”

CARMEN SECERE

Data naşterii:

20.01.1975.

Facultatea de

Sociologie și

Psihologie

București

Apariţii literare:

Revista eCreator,

Revista Urmuz nr.

3-4 şi 5-6, Revista

Sintagme literare

nr. 3, Almanah Sintagme literare, Revista Cenaclul de la

Păltiniş nr.57, Revista Banchetul nr. 19-20-21, Revista

nouă nr. 4

Membru activ al Cenaclului 9 şi al Cenaclului Lira 21.

odată ca niciodată

odată ca niciodată ne aşezam toţi la masă

scaunele aveau trei picioare

şi tot râsul copilăriei mele plutea

deasupra tuciului cu mămăligă

apoi ne ţineam unii pe ceilalţi de mână

uniţi în rugăciunea din spatele pleoapelor

şi doamne ce vremuri erau acelea

când mama împărţea bucăţi de fericire cu aţa

când timpul nu exista

aveam părul lung

şi sorbeam apa din palme

timpul nu exista

se numărau lingurile de pe masă

eram toţi dar

într-o zi s-a făcut târziu

m-am tuns şi-am smuls genele păpuşilor

când m-am întors

mă aştepta doar mama

iarba casei

umblam desculţă prin iarba casei

la ureche puneam muşeţel

mirosea precum pielea bunicii

într-o zi am găsit oglinzile acoperite

mama îşi ascundea ochii

până seara dumnezeu nu mi-a răspuns

atunci mi-am scos primul dinte

nostalgie laică

mimetismul fad al frunzei

recompune grafica anotimpului

într-un oraş fără ore exacte

realitatea striveşte sensuri

lumina furişându-se printre crăpături

cade perpendicular doar pe distanţele

raportate la doi

conversaţiile despre vis

nu modifică genetica

moartea

rămâne o simplă noţiune

chiar şi-n ultima zi de viaţă

aşteptăm în continuare

poate se va face septembrie într-o zi

pe toate străzile astea fără nicio toamnă

palmele mamei

a fost o vreme când nu se întuneca

niciodată peste râsul copilăriei

culegeam visele din flori

iar noaptea le aşezam sub pernă

să fiu frumoasă

pământul creştea în forme de cozonaci

şi peste tot mirosea a vară coaptă

pe-atunci soarele răsărea

din palmele mamei

dragoste şi noroi

în toiul războiului

tata era îndrăgostit,

avea uniforma ruptă și inima-n gât.

ochii femeii cu părul lung i-au fost biserică.

acolo dumnezeu învăța armele să cânte

ca o rugăciune rostită în noroiul tranșeelor.

când i-a sărutat pleoapele

a murit pentru prima dată,

apoi a fost mai uşor.

grijania ei de viaţă! spuse

şi a tăiat nucul din curte.

fericire cu mac

soarele a răsărit în tramvaiul 21

la geam un copil zâmbeşte și muşcă dintr-un covrig cald

habar n-aveam că fericirea poate fi cu mac

o pierdusem cândva pe strada aceea din torino

când m-a trezit la realitate ţipătul propriei disperări

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

24

până la urmă viaţa poate fi trăită aproape oriunde

totul e să ai o fereastra şi-o covrigărie prin apropiere

trapez

în faţa casei aveam un trapez de care-mi agăţam

picioarele

şi încercam să aflu tainele vieţii

aşa am descoperit că lucrurile pot fi răsucite

prietenul meu trăgea cu praştia după vrăbii

spunând că piatra ştie adevărul

de aceea am crezut multă vreme că oamenii

lasă urme pe cer

până într-o zi când mi-am rupt glezna

el a clădit din pietre o casă

şi din amintiri un trapez

cerc

adesea mă privesc în fotografiile alb-negru

de fapt nu cred c-am plecat vreodată din ele

poate doar când rujam nopţile pe tocuri de 12

doar atunci mai înviam puţin fără să ştiu că era încă un

strop

din otrava aceleiaşi morţi

dragostea există ăsta e singurul adevăr

ca un fum de marijuana la schimbarea anotimpului

apoi goleşti sticla de whisky iar mama te caută prin casă

şi tu eşti de mult plecată să scrii istorie pe drumuri cu

sens unic

gândind că doi artişti ai străzii au inventat cirque du

soleil

pe tine cine să te ştie

uneori regizez câte un the end

ca o confesiune înainte de a redeveni pământ

cioplesc adânc într-o piatră “am îndrăznit”

zâmbind dintr-o fotografie alb-negru

din care n-am plecat niciodată

clopotul de sticlă

vezi mamă mi-ai citit prea multe poveşti

locuiesc într-un clopot de sticlă iar în afara lui

oameni cu tălpi murdare merg înapoi fără să numere

întoarcerile

uneori îmi doresc şi eu măcar o singură sărbătoare

dar m-ai crescut în grija duminicilor celuilalt unde sunt

închise

toate bisericile şi nicio înviere nu-mi e permisă

Ioana CARP

(Olanda)

Ioana Carp este născută la

Bucureṣti în anul 1967 ṣi trăieṣte

de paisprezece ani în Olanda, în

oraṣul Assen din provincia

Drenthe.

A absolvit cursurile Facultăţii de

Litere de la Universitatea din

Bucureṣti în anul 1992. Acum

este studentă la un institut privat

din Assen, De Kleine Tiki, care

formează coach-i ai stilului de

viaţă.

Pasiunile ei sunt poezia ṣi traducerile literare în ṣi din

limbile neerlandeză ṣi engleză. Din aceste pasiuni

încearcă să ṣi trăiască.

Volume de poezie: “Strigătul femeii est-europene”,

Suceava, 2008 (bilingv, română-engleză) ṣi “Între genă

ṣi har”,Artbook, Bacău, 2013.

Traduceri de lirică: contribuţii la antologiile de poezie

“Poeţi olandezi contemporani” (Suceava, 2005),

“Antologia poeziei bucovinene”/ “Anthology of Poetry

from Bucovina” (Suceava, 2008), “Naţiunea poeţilor II”

(Suceava, 2010). Mai este de menţionat aici traducerea

în limba engleză a volumului de poezie “Inimă de

român” al compozitorului Ciprian Porumbescu

(Suceava, 2010).

Traduceri de proză: romanul “Legenda unui nomad” al

scriitorului flamand Alex Mero în româneṣte (2010) ṣi

romanul “Zilele mele cu Renata” al scriitorului român

Alexandru Petria în limba neerlandeză, în colaborare cu

traducătorul olandez Ronald van Linde (2014).

Membru activ Lira21 din 2009.

E-o realitate

- Te menajezi.

- Nu, Wiebe, n-am să te pot întrece niciodată;

e-o realitate.

Tatăl meu, pe care nu l-am cunoscut,

era profesor de sport.

Eu la bunicii mei acasă eram o tocilară

cu notele slăbuţe-aferente

la educaţie fizică.

Cu tine puteam împărţi pâine ṣi heringi,

vin, mirodenii, toate pădurile ṣi plajele din Ţările de Jos;

pe toţi urṣii din România cu tine

aṣ fi putut să-i fac cei mai moi ursuleţi de pluṣ

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

25

ṣi-o bucată din Carpaţi –

un masiv acolo, să fie, sau un vârfuleţ –

aṣ fi putut-o aduce cu tine până la Norg.

Dar să te întrec la fugă, nu.

(Te rog, nu,

gândeam la fiecare jumătate de oră de alergat.)

Tu m-ai întrecut, bineînţeles, pe mine ṣi cu mult,

ca-ntotdeauna.

Şi pe urmă n-ai mai vrut altă linie de sosire

decât orizontul.

Un text pe zi

Aṣ vrea să-ţi scriu, da, un text pe zi.

În coconul durerii mele trebuie să rămân

nouă luni,

unsprezece luni,

cât va vrea Dumnezeu.

Un Dumnezeu influenţat ṣi de mine,

de cât voi fi eu de tare.

Vreau să îţi pot scrie un text pe zi, da,

dimineaţa la opt,

la ora când mă sunai.

Cu cafeaua amăruie lângă mine,

cu fereastra limpede-n faţa ochilor,

să-ţi scriu un text pe zi.

(Mai ṣtiu: tu m-ai ajutat să-mi spăl fereastra;

tocilarii ca mine au un handicap,

un conflict pe viaţă cu materialitatea lumii.

Chiar ṣi-atunci când materia-i transparentă.

Sau este propriul lor corp,

la care tâmplele funcţionează solidar

ṣi ca o tastă ‘Ignore’.)

I-aṣ da ‘Ignore’ trupului meu pentru-a nu ṣtiu câta oară,

dar cred că până la urmă-i voi da un hering

sau müsli

de sufletul tău.

Bocet

Aici nu mă ajută nici poezia ta din plicul cel roṣu

ṣi nici poezia mea numită de unii cerebrală.

Nici pereţii casei mele orbitor de frumoṣi,

albiţi de tine;

nimic.

Nu mă ajută nici prăjiturelele

pe care le dau de pomană

(sau pepenii ṣi-alte fructe,

dat fiind că Melly e veganistă),

nu m-ajută nici corul de biserică în care-ai cântat ṣi tu;

nimic.

Flori. Lumânări. Cărţi poṣtale.

Rochia neagră cumpărată la repezeală de la Wibra,

hăinuţele viu colorate ṣi hip tare de tot

cumpărate copiilor de la Groningen.

Agenda. Rutinele săptămânale notate iar.

‘Curăţenie cu Irma’.

‘Căutat pe Simon’. ‘Jogging’.

Of, tu ai făcut într-o zi jogging până la alt Simon,

unul cu niṣte chei în mână,

formidabil de importante –

spune-mi, el te-a ales pe tine sau tu pe el?

Anti-bocet

Bocetul nostru românesc, Wiebe

– care displăcea profund

unui preot-călugăr ortodox de la noi,

evreu botezat omul, un erudit,

fost deţinut politic –

bocetul românesc cuprinde obligatoriu

niṣte întrebări retorice

care dacă n-ar fi retorice

pur ṣi simplu n-ar fi niṣte întrebări bune...

Înţelegi?

‘Ioane, cui mă laṣi?’

‘Ioane, cu cine mai dorm,

cu cine-mi mai cresc copiii?’

Eu nu sunt văduva ta,

iar dac-aṣ fi nu aṣ fi atât de vulnerabilă

ca o văduvă româncă de-acum două secole.

Uite, îţi promit

că nu-ţi voi mai pune decât câteva-ntrebări,

să le numeri pe degetele unei mâini,

ṣi că... patru vor fi bune.

Aṣa să-mi ajute Dumnezeu!

relatare albă

pentru prima oară aud distinct

cum într-un apartament vecin

cineva sfâṣie o coală de hârtie-n două

sau smulge o filă dintr-un caiet

aud cum pe locul de joacă al copiilor

păsările-au tăcut brusc

ṣi cum copiii

aleargă mai departe

râd

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

26

se strigă unul pe altul

mai departe...

Emilian SUDE

Emil Iulian SUDE este născut la 6

septembrie 1974, în Bucureşti. A

debutat cu Scărarul, Ed. Grinta,

2014, referinţe critice de Nora Iuga.

A mai publicat volumul Chiar Nu,

Ed. Eurostampa, referinţe critice Al.

Cistelecan, Gabriel Nedelea, Nora

Iuga, Ciprian Chirvasiu.

A luat primul premiu pentru poezie

în 2001 şi a fost un invitat de marcă

la numeroase festivaluri şi

evenimente culturale, majoritatea

organizate şi de Asociaţia Direcţia

9. Poeme publicate în Antologia Moștenirea

Văcăreștilor, 2013 (volum colectiv, în urma concursului

cu acelaşi nume) şi în periodice culturale de prestigiu.

Cronici şi referinţe în: „Viaţa românească”, „Steaua”,

„Contemporanul”, „Vatra”, „Mozaicul”. I-a fost tradus

volumul de debut Scărarul în limba ebraică A

participat la festivalurile de poezie religioasă de la

Caraiman, organizate de ziarul Lumina.

Până la etajul trei

este doamna de română

aşa de înaltă

că toate profesoarele de alte materii

se dau mai înalte. au o cheiță o învârtesc

într-un locaş micuț al sandalelor să îşi ridice tocurile.

trag una de cealaltă

la intrare în şcoală.

şi câteodată nu nimeresc picioarele

doamnei de română. toate se bălăngăne

când într-o parte când în alta.

poartă un catalog uriaş la subraț.

toți copiii marilor oraşe

încap în catalog.

şi toate profesoarele aduse de spate

trag de umeri.

doamna de muzică s-a cocoțat

pe altă doamnă de muzică o boabă de piper

să fie şi ea ca doamna de română.

ce mi-e dragă. abia o aştept

la etajul trei să o întreb dacă

pot să îi car plasele şi catalogul uriaş

până la clasa cu copiii crescuți bine

şi ce fericit sunt când îşi pierde

o privire către mine.

iau privirea. o scutur şi în brațe alerg

zănatec pe holul de la etajul trei. mă umplu

de fericire ca o ciocolată. că îmi vine să fiu.

atât de înaltă că mă întind pe vârfuri

să mă dau mai înalt mai luminos.

că doar sunt un paznic de noapte

o pun bine lângă pachetul de țigări

întotdeauna gol. că nu ştiu de ce

se fumează singur.

numai blond nu pot să mă dau

Ca un înger de frumoasă

în fiecare săptămână mă

întreabă unde este mansarda o bag

pe mânecă de frica dumnezeului ştiut

numai de el şi îi spun că mai sus.

se aude că de acolo îi şopteşte dumnezeu numai lui la

ureche. în fiecare săptămână se face neghiniță îi intră cu

totul în ureche şi dumnezeu se recomandă

şi îi spune multe lucruri şi urâte şi frumoase despre noii

paznici. un mic pârcios ar fi dumnezeu. un copil care l-a

făcut pe dumnezeu copil

are o geantă şi nenumărate cărți şi coli de hârtie care îl

ascund

pe dumnezeu. i-a pus coperte şi un semn să îl

găsească la nevoie. şi ne spune despre noi citindu-l pe

el. l-a făcut asa micuț cât

un neghiniță aşa de micuț. de câte ori vrem să îl luăm

acasă

cum îl vezi că țopăie ca un greiere şi nu îl mai găsim.

domnul profesor de religie spune

că numai el îl cunoaşte şi ce zice el prin gura lui aşa

este.

într-o zi l-am furat pe dumnezeu şi l-am pus

la ureche. toți cu mic cu mare ne-am strâns

să auzim ce spune dumnezeu ascuns în cărți.

fiecare profesor avea părerea sa despre neghiniță

mansarda a prins aripi şi cri cri în fiecare zi îl căuta pe

dumnezeu.

Colegul meu de serviciu de la subsol

are culoarea răsăritului de soare. este bolnav de inimă îi

bate rar inima lui cât un

bob de mazăre. că noi toti îi spunem să se mai

mişte şi el că s-a îngălbenit în obraji şi îi mai

suflăm câteodată bucăți de aer în gura lui cea fără dinți

să îl readucem la viață. că stă ghemuit pe masa lui ca un

pat rotund şi se vaită de inimă cu atâta băutură din

pufoaică nici nu mai pluteşte.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

27

noi îi băgăm pe gât bomboane mentolate să miroasă

frumos când deschide gura şi aşa legați de el îl plimbăm

în rochii şi pantaloni prin toată şcoala să îl arătăm

paznic viu. doamnele profesor au un aer al lor nu îl

recunosc la față trec prin el

în fiecare zi ne întreabă dacă avem un

coleg nou. numai câteodată îi miroase gura

a lebede moarte şi noi strâmbăm din nas

şi profesoarele trecute cred că este de la şosetele

noastre nespălate.

colegul meu de serviciu

nici nu ştie dacă mai este în viață. aşa galben

un răsărit de soare şi inima lui ca un bob

de mazăre bate pe apucate noi îi mai dăm palme îl

înjurăm că ne face de râs în serviciu.

dar ținem la el îl ascundem la subsol să doarmă poate o

să îşi revină.

În autobuzul 300 de când mă ştiu

mă aşez în acelaşi loc la fereastră. când

deoparte când de alta. sunt singurul care

este mişcat o dată cu locul. ceilalți privesc absenți.

numai o femeie vorbeşte monoton

pe locurile față în față.

tot ce părea fixat într-un loc prinde viață.

am atâtea locuri unde mă pot aşeza. că nu

îmi pot închipui. de-o parte şi de alta a ferestrei

priveşte absent către mine bărbatul din stradă.

cumva asemănăm locuri.

reflexia ferestrei mă aduce înăuntru. e un loc

deschis autobuzul 300. de mult nu mi-a fost

atât de rece. ştiam eu de ce trebuie să te îmbraci bine.

numai o femeie vorbeşte monoton

pe locurile față în față. crede că este singură.

şi locul de la fereastră. în autobuzul 300

de când mă ştiu.

Ce frumos este aici

nu îmi mai vine să plec. se ridică câte unii ca noi din

piatră. şi ne vine să ne îmbrățişăm

că ar zice poeții în mintea lor că am fi buni. dar

noi avem brațele o parte de piatră o parte de aer.

şi ne îmbrățişăm de ni se ia pielea de pe noi şi suntem

îmbujorați până în degetele mici şi mergem încet încolo.

ne mişcă o nevăzută mână. doamnele cu doamnele

domnii cu domnii sau poate nu. cândva o să ne atingem.

o să ne luăm acasă respirăm repede un aer

aici într-adevăr.

începe să semene a toamnă.

Simion COZMESCU

(Călan)

Debut literar în

reviste şi

publicaţii

printate: revista

,,Algoritm

Literar” nr.6,

2012.

Cărţi publicate:

,,Poeme mai

lungi decît

numele tău”,

editura

Cenaclul de la Păltiniş, 2015

Prezenţe în antologii: ,,Suflet nemuritor” (2013),

antologia de poezie şi proză ,,Cenaclul literar Lira 21”

(2013), ,,Confesiuni în virtual” (2013), ,,Autograf

pentru mâine” (2013) ,,Paradigme virtuale” (2014),

,,Preludii pentru fluturi” (2015), ,,Atlasul cu diezi”

(2017).

Premii literare: menţiune la Festivalul ,,Romeo şi Julieta

la Mizil” - poezie (2017), locul 3 la Concursul

,,Labirinturi autumnale” - poezie (2016), locul 6 și

Premiul Special la Concursul de poezie ,,Marele Premiu

- Agonia – 2015”, locul 2 la Concursul ,,Alb hoinar” -

poezie (2015), locul 3 la Concursul Literar Internaţional

,,Visul” - secțiunea poezie (2013).

Colaborări la reviste şi publicaţii printate: ,,Algoritm

Literar”, ,,Singur”, ,,Lada de zestre”.

Recenzii şi articole semnate de: Ottilia Ardeleanu, Liviu

Ofileanu, Cristina Ștefan.

Vintage

adu-ţi amintirile cu tine

dar lasă-le în hol lângă umbrelă şi mănuşi

vom decanta plictiseli din oceanul cotidian

le vom răsuci ca pe nişte biete ţigări naive

fumul va alarma vecinii şi broaştele de uşi

vom pieptăna cosiţele femeii de serviciu

care ne cere apă într-o găleată galbenă

pleacă mai frumoasă decât Gina Lollobrigida

în Solomon şi regina din Saba

duce cu ea o chicoteală şi pânze de păianjen din

debaraua

unde am depozitat ceva vânt şi ploaie

de când eram adolescenţi acneici şi transparenţi

pe când eram nori şi soare

fluturi şi lună

dar gata cu amintirile

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

28

după-masa vine ca un iepure maro pe o mirişte

burzuluită

vântul a scuturat temeinic trotuarele de plimbăreţi

oare ce mai face femeia de serviciu

mâncăm libelule de zahăr suntem nişte cameleoni

răsfăţaţi

limbile ni se ating ca din întâmplare

un film mut ce rulează pe tavan şi muzica în surdină de

la un gramofon reumatic

întregesc această zi

suntem două buze într-un surâs

şi nu

nu ar mai fi nimic de spus

Câmpia ultimului bun rămas

tu mă priveşti în câmpia ultimului bun rămas

nu ştiu cum am ajuns aici

imagine vagă un taxi ploios un şofer absent

ştiu că a intrat pe contrasens circulau amintiri

şi păreri de rău

te-ai strâns lângă mine şi ai murmurat

câteva cuvinte din vara ce s-a încheiat

le-am văzut dizolvându-se în aerul stingher care ne

respira

şi-am adormit în mirosul lor de sânge violet

acum iată-ne întinşi pe câmpia ultimului bun rămas

tremurul ierbii se simte în privirea ta

vine înserarea şi stelele întârzie

se aude o bătaie în cer şi una în pământ

între ele suntem noi

Bătrânul, pianul și lacrima

bătrânul cânta la pian într-o lacrimă

agățată de coada ochiului meu

cânta fără să îi pese de

viața trăită cândva

lumina foșnea risipind notele în aerul ce-mi invada

plămânii

degetele bătrânului

alergau pe clapele albe, gri și negre

ce pian ciudat

dar parcă se înserează

atât mi-am spus

și lacrima căzu

alunecând pe obrazul drept

ultima notă mă lăsă la marginea unui amurg

violent

însetat

de atunci

clape albe, negre și gri mă mângâie

mă lovesc

în curând voi fi un bătrân căutând

o lacrimă

melodia o știu

Cântecul măturătoarei de fluturi

ea mătura fluturii de peste zi,

frumoșii, mătăsoșii, foșnitorii fluturi.

ea îi mătura morți,

îi mătura roșii, albi, violeți, albaștri,

galbeni, turcoaz și portocalii -

acopereau aleile transparente de sticlă,

care vibrau în vântul de înserare.

eu, pe banca din oase ceruite,

îi urmăresc unduirea corpului sub rochia,

voalul de fantezie cu motive de fluturi vii.

la fiecare mișcare a frumoasei, mătăsoasei

măturătoare de fluturi,

simt cum mă topesc până ce din

mine nu rămâne decât un fluture negru,

care se-așază pe umărul femeii ce murmură

un cântec uitat de toate amintirile mele.

închid ochii în timp ce înmiresmate flori de câmp

se îndreaptă spre mine,

un fluture negru

printre fluturi albi, violeți, albaștri,

galbeni, turcoaz, portocalii,

morți.

Am să vă spun vouă

Am să vă spun vouă,

celor care nu respiraţi,

dar atrageţi trecerea timpului,

lăsaţi-vă trupul chezaş pentru găzduirea presimţirilor,

profeţiilor şi fluidelor destine,

părăsiţi-vă gândurile la marginea oamenilor,

cei care încep acolo unde vă sfârşiţi voi;

ridicaţi-vă prin pădurile de fiinţe,

prin munţii trăirilor,

voi, cei care împietriţi sunteţi şi nu urmaţi aerul,

apa sau curgerea amintirilor;

închinaţi-vă în catedralele din sângele versurilor,

deschideţi uşi în voi la fiecare bătaie a duhului

care vrea să intre prin gura voastră inexactă şi

vrea să formeze ochi, inimă, vintre, plămâni.

Am să vă spun vouă, lucrurilor şi nelucrurilor,

celor care aşteptaţi îngânduraţi în gândurile mele,

neîncrezători în moartea voastră,

ridicaţi-vă şi iubiţi.

Vei pleca

voi pleca

te voi lăsa

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

29

vor mai fi femei

limpezi şi unduioase

sau terne ca lutul fertil

luna martie nu ne mai găseşte

gleznele mele nu îţi vor mai fi pietre în colier

ochii mei nu vor mai împrumuta culoarea îmbrăţişării

tale

sângele meu nu îţi va mai curge în suflet

strigătul tău va fi cer peste o altă lume

în care eu sunt muşcătura dureroasă

a unei fiare

neîmblânzite

Plâns hoinar

suntem plânsul hoinar al lui Dumnezeu

lacrimi pe cărările lumii

numai tu femeie

azi îmi eşti surâs

selecție realizată de Cristina Ștefan

Cristina ȘTEFAN

perspectivă

din perspectiva ploii

liniștea n-are farmec

e vară utopică

și se pierde-n oglindă

un grai sacadat

ploaia soarbe uscatul

gâlgâie vedenii

într-un allegro burlesc

nu spune nimic!

stai aici într-un cântec înfiorat

ca o umbrelă a tăcerii

Seară de noiembrie la cenaclul „George Bacovia” al USR Bacău

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

30

Cartea (aproape) străină

A.G. SECARĂ

Munţii Înalţi ai Portugaliei, de Yann

Martel, Ed. Polirom, 2016

Pentru cine a citit „Viaţa lui Pi” (sau, de, a văzut

filmul!), aşteptarea unei noi „demonstraţii” Martel era

normală! Şi escalada literară în aşa-zişii munţi ai

Portugaliei (un fel de Munţii Dobrogei de la noi) nu te

va dezamăgi, deşi ai putea spune, la final, că ai mai fi

vrut ceva, că parcă se termină prea brusc!

Deşi… este o carte care porneşte (totuşi!) greu, ca

un Ford din 1904, pardon, Renault (deja uitasem!, a

trebuit să mă întorc la pagina respectivă din carte! Dar

se prea poate să fi fost un model din 1903!), ajunge la o

autopsie în urma căreia o bătrână este cusută în

interiorul cadavrului (soţul bătrân!) şi sfârşeşte cu o

întâlnire cu un Zeu al Uitării (având forma unui rinocer

dispărut, rinocer iberic, menţionat ultima oară pe la

1600!), însoţit de Moarte, Moarte care este unul dintre

personajele principale!

Practic, sunt trei părţi, „Fără casă”, „Spre casă” şi

„Acasă”… Trei perioade de timp diferite (1904, 1939,

1981-1983), personaje diferite, dacă nu ne referim şi la

vremea jurnalului unui preot de prin secolul al XVII-lea,

descoperit de către Tomás (eroul din prima parte, eroii

lui Martel fiind nişte super-eroi şi ei, dar nu ca la

Marvel!), dar veţi vedea că există nişte legături, mai

mult sau mai puţin misterioase, care, dincolo de orice

metafizică a istoriei şi a uitării, îi va apropia pe toţi. Ne

va apropia, de fapt, pe toţi, cei care ne vom implica în

existenţa şi uitarea cărţii!

Şi poate toţi vom fi ispitiţi, cumva, în semn de

protest la adresa destinului, să mergem cu spatele (sau

să începem să citim cărţile de la coadă la cap, cum am

făcut cu una dintre cărţile lui Ciprian Măceşaru!), aşa

cum se întâmplă cu Tomás, în prima parte, cu Rafael, în

a doua parte, sau cu unii săteni din Tuizelo, localitate

cheie în construcţia poveştii (în fotografii arată ca un sat

din România), în a treia parte, când participau la o

înmormântare… Este o alegere care ne aduce aminte de

„Baronul din copaci” al lui Calvino (era să scriu

Aldani!)… Dar, mai bine, Doamne, fereşte!

Tomás îşi pierde iubita şi copilul, în urma unei

epidemii, provoacă pierderea copilului lui Rafael şi a

Mariei (personajele principale din partea a doua, pe

lângă medicul amintit şi soţia lui), Peter îşi „pierde” şi

el copilul şi nepoata, dar mai ales soţia (la propriu,

răpusă de cancer), în partea a treia, dar îşi va găsi un

prieten din lumea primatelor, cimpanzeul Odo, şi mai

ales casa strămoşilor săi, când „se întoarce” din Canada

în Portugalia, oarecum iraţional, părăsind o carieră

politică destul de importantă…

În ultimă instanţă, este o carte despre Iubire

(Iubirea ca o casă: „cu multe încăperi”, p.26-27) şi

despre Moarte, despre un anumit fel de a fi lângă Sacru,

de a te raporta la existenţă, evoluţionism, alienare (după

cum observa undeva Ursula K. Le Guin, referindu-se la

autoalienare!), chiar asumarea în alt fel… a noului păcat

originar! Zice discursul la care mă refeream mai sus:

„Nu-i de mirare că spiritele rudimentare cred că evreii

l-au omorât pe Iisus – e mai la îndemână, mai concret.

Dar în realitatea teologică Anonimul a fost cel care l-a

ucis pe Iisus din Nazaret. Şi cine e acest Anonim? (…)

Anonimul eşti tu, sunt eu, suntem noi toţi. Noi l-am

omorât pe Iisus din Nazaret. Noi suntem mulţimea. Noi

suntem Anonimul. Nu vina evreilor străbate istoria, ci

vina noastră, a tuturor. Dar ce repede uităm noi asta! Nu

ne prea place vinovăţia, aşa-i?” (p.146)

Personajul-fantomă continuă câteva pagini mai

târziu: „Cu toţii trăim un roman poliţist ale cărui victime

suntem. Singurul gen literar modern care evoluează în

acelaşi registru moral înalt ca şi Evangheliile este

romanul poliţist, care e considerat un gen minor. Dacă

suprapunem romanele poliţiste ale Agathei Christie

peste Evanghelii şi le punem în lumină, o să observăm

corespondenţe şi congruenţe, concordanţe şi

echivalenţe. O să descoperim modele comune şi

similarităţi narative. Sunt hărţi ale aceluiaşi oraş,

parabole ale aceleiaşi existenţe. Din ele iradiază aceeaşi

claritate morală. Aşa se explică de ce Agatha Christie

este cel mai popular autor din istoria lumii. Ea suscită

un interes la fel de mare şi cărţile ei beneficiază de o

circulaţie la fel de largă precum cea a Bibliei, pentru că

ea e un apostol modern, unul de sex feminin – era şi

timpul, după două mii de ani în care bărbaţii au debitat

numai baliverne. Iar acest nou apostol (n.A.G.S.:

discuţia are loc în anul 1939!) răspunde aceloraşi

întrebări la care a răspuns şi Iisus: ce facem noi cu

moartea? Asta pentru că în romanele poliţiste la final

crima e întotdeauna elucidată, iar misterul se risipeşte

complet. Trebuie să procedăm la fel cu moartea din

vieţile noastre: s-o descifrăm, să-i dăm un înţeles, s-o

punem în context, oricât de greu ne-ar veni.” (p.148)

Martel face la fel, într-un fel, precum îndeamnă

personajul său: încearcă să descifreze ce impact a avut

moartea asupra celorlalte personaje ale sale! Tomás,

după pierderea fiinţelor dragi, încearcă să caute un sens,

prin descifrarea unui pasaj misterios din jurnalul vechi

al părintelui numit deloc întâmplător Ulisses, care se

referă la un obiect la fel de misterios, despre care aflăm

(împreună cu Tomás) că ar fi un crucifix care, însă, are,

ca „fiinţă” crucificată… un cimpanzeu!

Este un soi de punere în abis… evoluţionistă,

„ceva care ar fi zguduit creştinismul din temelii” (p.23)

Hotărăşte să caute artefactul în Munţii Înalţi, cu ajutorul

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

31

maşinii primite de la unchiul său, face zece zile până

acolo (în 1981, Peter ajunge în zece ore), este o călătorie

iniţiatică, practic îşi pierde minţile, după ce îşi dă seama

că a omorât un copil cu maşina („Deus ex machina”?) şi

mai ales are revelaţia reprezentării prin cimpanzeu a

divino-umanităţii: „Plânge ca un copil, cu răsuflarea

tăiată, cu sughiţuri, cu faţa scăldată în lacrimi. Suntem

animale supuse hazardului. Asta suntem şi nu ne avem

decât pe noi înşine, pe nimeni altcineva – nu există o

relaţie de rang superior. Cu mult timp înaintea lui

Darwin, un preot, lucid în nebunia lui, a întâlnit patru

cimpanzei pe o insulă africană uitată de Dumnezeu şi a

descoperit un adevăr teribil: suntem maimuţe elevate, nu

îngeri căzuţi. Tomás simte că singurătatea îl sufocă.”

(p.120)

Ştim prea bine despre ce fel de singurătate este,

care cerşeşte miracolul. Pe Tomás scriitorul îl lasă în

maşina distrusă sau aproape distrusă, desfigurată (de,

Renault!, scuzată să ne fie frivolitatea!), nu mai ţin

minte dacă îl mai întâlnim, într-un anumit sens…

Martel ne mută apoi în preajma izbucnirii celui

de-al doilea război mondial, în noaptea dintre anii 1938

şi 1939, unde şeful secţiei de anatomie patologică din

Bragança (El, un creştin practicant!), mai exact din

Spitalul San Francisco, primeşte, nu chiar precum

Scrooge, nişte vizite…

Soţia sa, Maria Luisa Motaal Lozora şi, ceva mai

târziu, Maria Dores Passos Castro, o bătrânică de la ţară,

mai exact din menţionatul deja Tuizelo, o bătrânică care

a venit cu cadavrul soţului său în geamantan! Da, Martel

are umor, chiar şi în situaţii critice! O bătrânică care îi

cere medicul autopsia soţului, în noaptea de revelion!

Ceea ce se poate găsi într-un om vă va surprinde

realist-magic! Printre altele, „în pieptul şi în abdomenul

lui Rafael Castro, strânşi unul într-altul, se odihnesc un

cimpanzeu şi, înlănţuit de braţele protectoare ale

acestuia, un pui de urs mic şi brun.” (p.188)

Şi aproape mă opresc aici, repetând că sunt multe

surprize pentru cititorul răbdător, mai adăugând doar un

alt citat consistent, din ceea ce îi mai spune Maria Luisa

soţului, dând scriitorului, povestitorului ceea ce este al

lui (şi ce este povestea fără eroi?):

„-Cred că, o dată în plus, Iisus (N.A.G.S. Prefer varianta

cu doi de „i”, în carte apare scris „Isus”!) caută să ne

facă un bine. O poveste e ca o nuntă, unde noi, cei care

o ascultăm, suntem mirele care îşi priveşte mireasa

înaintând spre altar. Împreună, într-un act de uniune

imaginară, facem să se nască povestea. Acest act ne

implică total, la fel ca orice cununie, şi tot aşa cum nici

o cununie nu seamănă întru totul cu alta, fiecare dintre

noi interpretează povestea în felul său, o înţelege în felul

său. O poveste ne interpelează aşa cum Dumnezeu ne

interpelează ca indivizi - «şi nouă ne place asta».

Poveştile fac un bine minţii umane. Iisus a umblat pe

pământ cu convingerea calmă că ne va sta alături şi noi

îi vom sta lui alături atâta vreme cât va reuşi să ne

impresioneze cu poveştile sale, atâta vreme cât îşi va

lăsa amprenta asupra imaginaţiei noastre uluite. Şi de

aceea nu a venit năpustindu-se asupra noastră în goana

calului, ci călărind domol pe o poveste. (…) Trebuie să

abandonăm această căutare reducţionistă a unui Iisus

istoric. N-o să-l găsim, pentru că nu acolo – şi nu «aşa»

- ales el să se facă cunoscut. Iisus a spus poveşti şi a

dăinuit prin istorisiri. Credinţa noastră este credinţa în

povestea lui, iar dincolo de această poveste-credinţă nu

mai există mare lucru. Cuvântului Domnului este

poveste şi povestea e cuvântul Domnului.” (pp.140-141)

Ceea ce ne aduce aminte că, într-un fel, Dumnezeu ne

povesteşte pe fiecare în parte, dar pentru fiecare are un

alt fel de sfârşit, numai la unii cu „au trăit până la adânci

bătrâneţi” ş.a.m.d.

La început a fost Povestea…

precum

pe mușcătura nopții

să planteze panseluțe

și-a zis poetul

adormit în geamăt de nori

netrezit încă în scalda dimineții

și-a zis

dar nimeni nu l-a auzit

nici măcar el nu era sigur

că s-a auzit

totuși

prima privire în clar de zi

i-a fost furată de rana deschisă

presărată cu panseluțe

/precum pe un mormânt proaspăt/

de la genunchiul căzut în rugăciune

rânduială

sub zori

din patul în care târziu

adormise poetul

s-a desprins îngerul

cu manuscrisul nopții albe sub braț

și-ntr-un zbor tăcut

a plecat să facă rezervare

de loc de veci

la editura aflată întâmplător

vizavi de cimitir

Nicolai TĂICUȚU

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

32

Mihaela Roxana BOBOC

originalitate

vorbesc cu un poet despre originalitate

ca despre o găină în cuibarul murdar din piață

luată de-o aripă poezia dă socoteală viilor

ăștia de mișună precum gândacul fără cap

morții nu mai contează s-au arhivat demult odată cu

trăirile și spaimele nerostite

pisica e doar o pisică fie că miaună toarce sau doarme

într-un colț

locul ei nu e în poezie

fiecare cu pisica lui o tai în două

de singurătate zic că e mai comună decât o bătătură în

talpă

acoperi anotimpul cu plasturi dar mesteacănul mai doare

un pic

noiembrie pășește autentic pe strada viitorului cu sens

unic

e ziua morților arhivați în sertarele memoriei

colivele adună bob cu bob tristețea omniprezentă

pe morminte vinul se împrăștie în gura răposaților nicio

picătură

ironii existențiale dragul meu

cum să scrii despre nemurire când mori încet și privești

strada cu spatele la tine.

frunze iradiate

Va fi bine. O să fii bine, o să...

înveți să privești lumea prin acuarela din ochi

tumorile devin mai mici aproape palide în fața morții

mă privești surprins spovedaniile nu-ți priesc

ar fi mai ușor să tac și ceasul să indice ora exactă

ora în care marionetele calcă pe frunze iradiate

toamna sunetele împing ascuțit în coaste și respirația

devine greoaie

în lumina goală a dimineții cocoșul plânge

leagănul scârțâie aproape de tâmple, mama se roagă

sub genunchi crește o icoană, pruncul îmi șterge

acuarela din ochi

cu mâneca dreaptă acopăr cerul

plouă și doare, mamă.

Ochii lor de jad

cine ești de-mi încui zările toamnei

eliberează-mă de mine, dragoste,

cu poemele neîmblânzite în sân

copilăria să-mi salte sub păpădiile galbene

și mâinile să-mi cuprindă tâmplele arzând

coloane de vrăbii mușcă din pământul poeților

îmi văd fiul verii întrupat în cuvânt

fiul tău dezlegându-și bucuria la moara cerului unde-am

plâns

cu norii întorși în brațele părintești

frunzele se pitesc după amintirile copilei

obrajii roșii ciupesc zorile, e încă toamnă și doare

oamenii șoptesc păsărilor albe

frânturi de vise din cochilia lor ascultă ecoul,

Doamne, ochii lor de jad și iad răsturnat

cu spițe de os fluierând în coasta anotimpului

cine spune luminii să coasă în urmă

dorul se așterne în chiciura vremii

și părul copilei stă despletit pe pernă.

Copila cărbunilor încinși

Cred în scrisorile din miez de toamnă

timbrele ei galbene se lipesc de limba dimineții

pe malul apei scriu pe frunze și ele plâng de parcă aș

scrijeli poeme

la celălalt capăt deschizi plicul și zâmbești

cerneala din ochi se prinde în paginile goale

ești aproape, tată, iar eu copila cărbunilor încinși

cu tălpile goale pe strada unirii

dinspre big spre armata a doua, mama pășește pe

coastele copilăriei

cu o pâine în mână cât un pact nescris cu viața

durerea ei o sfințește, îmi devine anafură și dorul toarnă

vin

peste rană

cred în toamna ca un legământ nerostit

în cutia poștală scrisorile vin și pleacă - păsări călătoare

uneori din alt anotimp se rătăcesc cuvinte

le dau drumul în acuarele și apa diluează amintirea lor

într-o virgulă.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

33

Istorie literară

Diana VRABIE

ADELA SAU TENTAȚIA

TRECUTULUI ETERN

Lansat în 1933, într-un cadru competitiv de cea

mai înaltă ținută, alături de romanele Patul lui Procust,

Creanga de aur, Maitreyi, Ioana, Rusoaica, romanul

Adela reușește să se impună imediat, beneficiind de cel

mai important premiu național pentru proză. Aceasta se

produce în contextul în care redactorul „Vieții

românești” devenise, după 1930, mai degrabă un

figurant decât o prezență în mișcarea literară a vremii.

Refractar noilor tendințe literare, care frământau

deceniul al treilea, indolent față de noua estetică

instalată, G. Ibrăileanu editează un roman de o

indubitabilă valoare literară, șocând pletora de critici

interbelici, unanimi în a aprecia valoarea literară

excepțională a acestei lucrări, unice în felul ei, în

contextul literaturii române. „Cel mai bun roman de

analiză pe care îl avem”, era verdictul lui G. Călinescu,

la apariția Adelei, în timp ce E. Lovinescu îl declara „un

model de literatură psihologică”, iar Tudor Vianu

semnala „marea surpriză”, pe care o prilejuise apariția

romanului.

Ce-i drept, anumite disponibilității latente ale

criticului pentru creația artistică, identificabile în

secvențe anterioare de proză (Un manuscris rătăcit,

1895, Din carnetul unui om de ieri, 1910) și deghizate

sub varii pseudonime, nu excludeau apariția unui roman

la un moment dat. Și dacă ținem cont de afirmația lui G.

Ibrăileanu, conform căreia creația artistică trebuie

înțeleasă ca substitut al vieții, nu imitație sterilă, atunci

suntem obligați să citim romanul Adela în cheia

sugerată de autor. Dincolo de autenticitatea asigurată de

convenția jurnalului, Adela relevă și o intenție teoretic-

demonstrativă, o punere în practică a reflecțiilor din

Privind viața și din Creație și analiză, la care se adaugă

și tentațiile de experiment ludico-intertextual.

Admirator al lui Proust și al lui Flaubert, lector

inteligent al lui Turgheniev și Tolstoi, interpret subtil al

lui Goethe, G. Ibrăileanu ne propune prin Adela jurnalul

notațiilor sugestive ale doctorului Emil Codrescu,

surprins la vârsta scrutării propriilor abisuri, în

încercarea asumării unei atitudini existențiale. Chinuit

de incertitudinea de a se ști iubit, înspăimântat de

contradicțiile iminente, odată cu înaintarea în vârstă,

cvadragenarul Codrescu caută certitudinea capacității

sale de a mai trezi iubirea unei femei și, mai ales,

certitudinea virtuții de a-i putea rezista. Drama acestuia

va fi cu atât mai profundă, cu cât are imprudența să se

îndrăgostească de tânăra Adela, care a crescut sub ochii

lui, irigându-i cu intensitate emoțiile paterne. Refuzând

din rațiuni etico-morale să întindă mâna și să cerșească

ființa femeii pe care o iubește acum cu toată pasiunea,

Codrescu își va trăi drama iubirii sale eșuate, întregul

său jurnal devenind o „patetică elegie a dragostei

nefericite” (Al. Piru). Cei interesați de aspectul

psihologic al romanului decodifică în Adela,

„monografia psihologică a iubirii cu toate tulburările ei

intelectuale, afective şi fizice, dar, mai ales, extraordinar

de profunda analiză a îndoielii” (G. Călinescu) și a

voinței de a rezista în fața pasiunii devastatoare. Nicolae

Balotă reține caracterul experimental-abstract al

romanului, care „nu e numai de analiză, ci al analizei ca

atare”.

Țesătura romanului, festonată în timp cu migală

și răbdare, se plămădește chiar din esența personalității

complexe a prozatorului însuși, cu tot ce presupune

aceasta: sentimente, atitudini, trăiri, idei, reverii, obsesii.

Infuzia elementului biografic trăit și propensiunea

elementelor reale înscriu romanul Adela în familia

literaturii autenticității, cu numeroase manifestări în

proza românească interbelică (Maitreyi, de Mircea

Eliade, De două mii de ani, de Mihail Sebastian,

Jocurile Daniei, de Anton Holban, Inimi cicatrizate, de

Max Blecher ș.a.). Obsesia autenticității generează o

certă calitate a observației în crearea de situații-cheie, pe

tiparul unei existențe reale și al unor emoții asumate.

Prozatorul își nutrește, astfel, romanul cu situații

memorabile din propria biografie, din propria iubire

târzie pentru Olga Tocilescu, asistenta sa. Altminteri,

titlul inițial al romanului era Olga, în amintirea

prototipului real. Să nu ne așteptăm însă la o confesiune

sentimentală, transparentă, ce nu mai ține cont de

coeficientul de creație. Dimpotrivă, criticul va evita

confesiunea, abolind contractul de identitate dintre

doctorul Emil Codrescu și autorul romanului,

canalizându-și energia în crearea de episoade

estetizante, pline de poezia naturii, de reverii

intelectuale etc.

Pentru a evita orice posibilă asociere dintre

propria persoană și cea a protagonistului său, scriitorul

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

34

va recurge la diverse trucuri, atribuindu-i identitate,

stare civilă și meserie diferite de ale sale. Tocmai de

aceea a simțit nevoia să-și escorteze textul cu o

Lămurire convențională, pusă pe seama editorului, în

care, suspect de insistent, va ține să sublinieze: „Adela

nu e un roman autobiografic al domnului G. Ibrăileanu,

ci o succesiune de fragmente ale jurnalului lui Emil

Codrescu, grupate în jurul personajului feminin al cărui

nume e și titlul romanului. Acțiunea romanului e situată

cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Așadar, faptele,

comportările personagiilor, ideile lor, modul lor de a se

exprima, gluma, ironia, visările lor aparțin unei alte

generații, substanțial diferențiată de cele actuale și chiar

de cele recente în amintirea lectorului de azi. Din acest

punct de vedere, romanul e prezentat de autor ca un

document al sensibilității unui intelectual din acea

vreme”.

Toate aceste tentative de a împiedica asocierea cu

persoana reală a autorului, la care se adaugă și plasarea

acțiunii romanului „cu mai bine de treizeci de ani în

urmă”, dar și reținerea de peste un deceniu a

manuscrisului în sertar nu vor aboli suspiciunile legate

de identificările transparente. Făcând abstracție de

măsurile de „prudență delicată”, Vladimir Streinu, de

pildă, declara răspicat: ,,Totul nu este decât o disimulare

romantică. Doctorul Emil Codrescu e însuși

G.Ibrăileanu, Adela e femeia reală, după cum real este

însuși cadrul naturalistic, Bălțătești.” Pompiliu

Constantinescu se dovedește de aceeași părere:

,,Romanul se compune din niște însemnări intime ale

eroului, doctorul Emil Codrescu, îndărătul persoanei

căruia îl ghicim pe G.Ibrăileanu însuși, chiar dacă toate

eforturile de deghizare, adesea puerile până la

înduioșare, sunt întreprinse spre a îndepărta orice

asemenea impresie”.

Dincolo de toate acestea devoalări, oricât de mică

ar fi distanța dintre viață și ficțiune, biografia este până

la urmă absorbită de literatură. Să nu uităm că însuși G.

Ibrăileanu recunoscuse drept sursă principală a eroilor

din romane stările sufletești ale prozatorilor. Aceștia

proiectează în personaje propriile trăiri, gânduri, obsesii,

modelându-le din ingredientele inepuizabile ale

propriului suflet. A suprapune însă integral biografia

reală cu viața plăsmuirilor unui scriitor constituie o

gravă eroare, chiar dacă scriitorul ar stărui asupra

autenticității creației sale. Oricâte elemente

autobiografice ar exista în romanul lui G. Ibrăileanu,

acestea rămân, înainte de toate, ficțiuni, realități

transfigurate artistic. Chiar dacă Adela conține mult

țesut autobiografic, romanul se impune, în primul rând,

prin excepționala forță de ficțiune. Aceasta instituie un

labirintic univers de analiză, în care se produce sinuoasa

scanare a unor procese de conștiință.

Faptul de viață brut nu comunică nimic fără

interpretarea din unghiul unor semnificații.

Biografismul pedestru în interpretarea critică i-a

displăcut profund autorului Adelei. Eul empiric, eul

artistic al scriitorului şi universul ficțiunii nu se

confundă. Creatorul își găsește în sine doar schema

personajelor, „anatomia” lor morală, trăsăturile lor

esențiale. Aceste scheme centrale, adevărate linii de

forță, pot constitui puncte de plecare pentru reveria

constructivă a autorului. Pornind de la aceste tendințe

latente, creatorul încheagă, în construcții sintetice,

profiluri de personalități imaginare. Romancierul G.

Ibrăileanu transfigurează experiența sa subiectivă, în

care numai memoria spontană este în măsură să

furnizeze substanță scrierii, întrucât viața și scrisul se

confundă până la nerecunoaștere, iar realitatea trăirii

existențiale este absorbită de preocupările literare.

Altminteri, gestația îndelungată a romanului în

sertarele criticului, ce l-a privat de titlul de glorie al

autorului primului roman românesc de analiză

psihologică, are mai multe explicații. Prima ar ține de

autocenzura acribioasă, pe care nu o putea evita un

redutabil critic de factura lui Ibrăileanu, aflat în căutarea

formulei estetice ideale. Acest fapt va duce inclusiv la

redactări succesive ale romanului. A doua ar deriva

tocmai din dorința invocată a scriitorului de a evita grila

biografismului pedestru, spre care trimitea latura

autobiografică a romanului. A citi însă romanul,

neglijând întru totul filonul autobiografic, înseamnă a

ignora unele corespondențe vizibile din viața reală a

autorului și cea a doctorului Codrescu. Deși

transfigurate artistic, numeroase episoade, pretins

ficționale, echivalează cu tribulațiile erotice și conjugale

ale scriitorului. Editarea unui astfel de „dosar lăuntric”,

document uman revelator, i se părea lui Ibrăileanu,

prezumă criticul Antonio Patraș, „un act de

exhibiționism, de care avea oroare”. În Amintirile din

copilărie și adolescență, apărute postum, G. Ibrăileanu

recunoaște de altfel: „Groaza de sentimentalism, spiritul

de analiză, jena de a-mi deschide sertarele cele mai din

fund ale sufletului m-au paralizat”. Așa se face că

excesul autocenzurii, spaima de a nu arăta ridicol și

sentimental, temerile legate de decodarea suprapunerii

eroului cu autorul au ținut, timp de un deceniu, departe

de ochii publicului cititor „copilul spiritual” al criticului.

„Primul cu adevărat roman de analiză” (G. Călinescu),

„romanul unui sentiment” (Radu G. Țeposu), „model de

literatură psihologică, străbătută de o poezie reală” (E.

Lovinescu), „minuțioasă analiză a îndoielii” (Alexandru

Dobrescu), „roman de analize psihologice

microscopice” (Nicolae Manolescu), Adela reprezintă

romanul unui dosar existențial, în care biografia

autorului joacă un rol important, modelând în manieră

decisivă mișcarea psihologică a personajului.

Jurnal al unui roman erotic, camuflat sub forma

discontinuă și fragmentară, impusă de clauza diaristică,

Adela reprezintă o radiografie subtilă a tribulațiilor

lăuntrice, relevate în conștiința medicului de provincie,

Codrescu, îndrăgostit de tânără Adela, pe care o

cunoaște din copilăria ei. Aceasta răspunde tuturor

inițiativelor doctorului, dar el ezită să treacă la acțiuni

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

35

concrete, clarificatoare, din excesivă luciditate,

responsabilitate, iubire, din frica de a fi ridicol. Critica

psihanalitică a explicat respectiva reținere prin prezența

complexului lui Oedip: el ar identifica, inconștient,

propria mamă cu Adela, apropierea de tânăra fată

îmbrăcând semnificația unui incest virtual. Cert rămâne

faptul că Emil Codrescu nu va apela la șansa unei

elucidări, rămânând în imposibilitatea traducerii

expresive a sentimentului erotic. Într-o astfel de

atmosferă, bărbatul își interzice și refuză să iubească

femeia râvnită. „Nu iubesc şi nu vreau să iubesc pe

Adela” reprezintă firul melodic al acestei partituri

literare.

Personaj autoreflexiv, trăind cu acuitate

voluptatea îndoielii, Codrescu notează impresii, emite

reflecții de ordin general, surprinde etapele proceselor

de conștiință, în încercarea de a se descoperi și de a se

explica. Spirit ultralucid din tagma personajelor

camilpetresciene, Codrescu tinde să se cunoască în

timpul procesului pe care tocmai și l-a intentat.

Câștigând dragostea unei femei de douăzeci de ani, el se

arată măcinat totuși de incertitudini, suspectând şi

analizând orice gest al partenerei, pentru a descoperi

sensuri acolo unde nu sunt. Când i se pare că a sesizat

un amănunt care anterior îi scăpase, el are un fel de

satisfacție, o adevărată voluptate a durerii. Dar acest

masochism nu îl face vulnerabil, ci, dimpotrivă, îl relevă

drept un om înzestrat cu o uimitoare voință, fiindcă „știe

să se oprească la limita pe care și-a hotărât-o” (Paul

Georgescu).

Plecând de la trama anodină a dragostei unui

intelectual pentru o fată mult mai tânără decât dânsul,

scriitorul reușește să țese un fin poem al iubirii

imposibile, animat nu de oameni, ci de dramele lor

lăuntrice, de iubirea ca proces cognitiv. În acest sens, îl

ajută spiritul analitic, superioara contemplativitate,

lirismul intelectual, pătrunderea sensibilității umane, a

agentului feminin, predilecția pentru feminitatea

complexă, pledoaria pentru memoria afectivă, atenția

sporită pentru semnificația detaliilor, capacitatea subtilă

de proiecție a mișcării psihologice a personajelor.

Sensibil la „eternul feminin”, sedus de iluzia fericirii în

dragoste, lăsând în urmă reflexiile tinereții duse, Emil

Codrescu își trăiește drama ezitării, savurând voluptatea

analizei introspective. Povestea doctorului Codrescu e,

în cele din urmă, drama unei sensibilități exacerbate și

ușor maladive, a unei profunde nostalgii după trecut,

dar, dacă admitem afirmația criticului referitoare la

faptul că „singurul real e trecutul, prezentul nu există în

realitate, filozoficește”, el își trăiește drama într-un

trecut etern.

Starea de fiu rătăcitor

Nici un cârd imens de ciori blocat pe culoarea roșie a unui semafor nu mai reține atenția. Pierdută în punctele pe I omenirea n-are timp să mai urmărească crimele, violurile, trădările, sărăcia și toată hoția știrilor de la ora cinci care repetă ca un papagal începător grozăviile care lasă casele fără emoție, fără lacrimi, fără noi.

Precum baba Dochia ne înarmăm cu ace și cojoace să nu pătrundă nimic în sufletul inundat de deșertăciunea deșertăciunilor – lumea. Starea avansată de ebrietate a siguranței de sine face tenul frumos și tot ce-i dincolo de tv pare doar un fleac desenat de-o duduie cu sâni

imenși singurii pe care toți îi văd chiar de sunt orbi. Monumente de nepăsare amendate de timp, dar nu

la timp, vâslim pe valurile nepăsării, cădem din joi în paști în lumina faptelor bune de pus într-un colț de

icoană sau de basma. Ne amintim rar spre mai deloc de mâinile străbune

care au săpat prin istorii tunele ca să respire. Au legănat prin munții sticloși doruri și lacrimi de mame. Au umplut cerul cu foamea pruncilor nebotezați până au ajuns odată cu ei la ultimul strop de

răbdare și sfinții. Legați bine la ochi să nu-l vedem pe orfanul gol, pentru a nu împărți plapuma care ține de cald, facem legi după legi să protejeze neclintirea în

care stăruim ca statuia Libertății. Inventăm dopuri pentru urechi să nu auzim glasul celui ce strigă în zadar pe

cruce: „ Doamne, cum să ies din starea de fiu rătăcitor?” Singur și aproape uitat, Dumnezeu caută soluții în timp ce pământul își poartă durerea ca un

cangur puiul în marsupiu…

Mihaela AIONESEI

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

36

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (III)

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în

Patria mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna

o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi

nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de

poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și

că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le

iubim și cărora le credem.

Anna

Ahmatova

În traducerea

lui Leo BUTNARU

Anna ALCIUK (n. 1955)

***

ploaia s-a rătăcit

dispare țărmul oglinzilor

în sughițul de plâns al pescărușilor care

va amuți dimpreună cu penetul mării

valul nu se va prăbuși peste plajă

și-ntre degete roșii se va sfărâma soarele

a mia oară năvălesc valuri de urme

depărtări terorizate de tristețea

promenadelor mute

Ploaie

fumul pietrelor mocninde...

bolțile viței-de-vie sunt străluminate

de verticalitatea arcadelor muzicii

***

catedrala lumânărilor

în cerul lacului

lișița clatină ramuri negre

Aleksei ALEKSANDROV (n. 1968)

***

Când țara întreagă

Iubește prin televizor

Permiteți-mi a mă îndoi

De justețea acestei orientări,

Acestui popor.

***

Dimineața, prin ferestruica întreprinderii

Zboară ca un cartuș gol chiștocul-muc,

Abia fumegând. Iar mie căderea lui

Mi-e pe scăfârlia pe care-ar fi tăiat-o un turc

Cu iataganul! – chiar acu îi va aminti rigăi

Buzele ce râvnesc. Domnul a asemănat –

Filtrul chiștocului parcă-ar fi plin de sânge!

…Dar poate chiar cu adevărat e-nsângerat.

***

…picură pe vena albăstruie

a gheții, încolțind din carnea ca de zăpadă

lângă seringile utilizate

Ghennadi ALEKSEEV(1932 – 1987)

***

În fiece dimineață

de cum deschid ochii

văd geamul

iar în geam – cerul.

În fiece dimineață

el îmi amintește

că nu sunt pasăre.

Mergeau

Mergeau vioi

mergeau mergeau

printre altele cu ciomegele decapitând florile

și câinilor creduli rupându-le șira spinării

mergeau și-i îndemnau pe alții să-i urmeze

jurându-se că nimeni nu-i va putea opri

astfel s-au și dus undeva

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

37

mai mult nevăzându-i cineva

florile cresc din nou

câinii iarăși aleargă

se spune că deja vin alții

și tot cu ciomege

Musca

Să ucidem această muscă

ea ne-a tot ros urechile

cu bâzâitul ei.

Să linșăm nefericita muscă neghioabă

ce nu-i în stare să găsească ferestruica.

Să năvălim cu toții odată

și să înăbușim această muscă speriată de moarte

care se tot lovește de sticlă

fără a putea înțelege ceva.

Că doar n-o să deschidem noi – chiar pentru ea

ferestruica!

În muzeu

Maica Domnului

avea un chip foarte obosit.

– Maria, i-am zis eu, odihnește-te puțin.

Iar eu voi ține pruncul în brațe.

Ea îmi zâmbi recunoscătoare

și căzu de acord.

Pruncul

într-adevăr nu era prea ușor.

El îmi cuprinse cu mânuța grumazul

și stătea liniștit.

Dar veni val-vârtej supraveghetoarea de sală

țipând cât o ținea gura

că eu aș fi deteriorat icoana.

Ce muiere proastă.

***

Ce trist e

să pleci tu

sau să petreci pe cineva!

Ce amar e

să părăsești și să te desparți!

Ce fericire e

să nu pleci nicăieri,

ci doar să întâmpini,

să întâmpini,

să întâmpini,

zâmbindu-le neobosit

tuturor celor care vin.

***

Vreau, ce mai vreau să…

ei bine, parcă puține ar vrea omul?

Vreau să spun:

să fiți voi blestemați!

însă zic:

iartă-i, Doamne!

***

Mi-oi scărpina nițel ceafa,

din nou îmi voi sufleca mânecile,

iar voi scuipa în palme,

iar voi începe munca.

Viața întreagă,

prin sudoarea frunții îmi voi face marea mea

faptă.

Voi muri

și munca mea

va rămânea neterminată.

Mă vor înmormânta așa

cu mânecile suflecate.

Igor ALEKSEEV (1959 – 2008)

***

Nu aș vrea să arăt obosit.

E periculos.

Te vede cineva-n halul acesta – te ucide.

Nu aș vrea să arăt bătrân.

Prea multe griji.

Pe deasupra, mai și costă.

De n-aș avea obiceiul să mă bărbieresc,

Nu m-aș mai apropia de oglindă.

Ciudat –

O bucată de sticlă și ceva amalgam –

Ca pretext de text.

***

Ninsoarea zâmbește

privind spre mine,

cel înarmat cu o lopată de tinichea.

Nu mă enervez,

înțelegând că fac o muncă în van –

dimineață zăpada va fi până la genunchi.

Însă eu și ninsoarea

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

38

suntem fenomene naturale.

Găsim noi cumva limbă comună.

Margarita ALIGHER(1915 – 1992)

***

Și totuși, mai insist și mai întreb,

Și totuși, conștiința mă susține:

Să fie vinovat cel șarpe că e șarpe,

Sau porcul că e chiar porc-de-câine?

Sau dromaderul cocoșat, să zicem?

Sau vreun monstru într-un stat, un gnom?

Dar ticălosu-i vinovat că-i ticălos.

Chiar dacă, totuși, fu născut ca om!

***

Reînvie rana de cuțit.

Din vreme-n vreme doare. Nu-i cum ar fi să

fie...

Reînvie, dându-mi iarăși semne:

– Te ridică!

E timpul!

Ești vie.

Și în nopți și zile lungi întreb

Rana de cuțit, rana din mine:

– Ce să fac eu vie pe pământ?

Iar ea-mi răspunde:

– Tu o știi mai bine.

***

Ce noapte-n lumea asta, ce mai noapte!

Ce liniște...

S-ar pute-ntâmpla minunea, zic,

Ca o legătură dintre punți.

Când glasul tău șoptește-ncet:

„Îmi este greu!

Vino... Numai tu poți să-mi ajuți”.

Vladimir ARISTOV (n. 1950)

***

Pentru A. Iu.

Deja n-o să fim mai deștepți

Și nici mai buni n-avem cum deveni

Luminozitatea de felinar a feței nopții

Înflori, dar s-a și scuturat pe urma trenului.

Îmi amintesc de acel parc chinezesc.

Borduri de piatră, lenea omenească

Din blocuri ascuțite – nori peste colibele

veacului.

Cimentul plângăcios și bezna neputincioasă.

Sub vișinii și merii din grădina de iarnă

Creștea doar sârma de oțel.

1978

Din ciclul „Vara unei oarecare olimpiade”

Apa-mbătrânește cu încetul...

Al trecătorilor zângănit de chei...

Inele solare schițând în adânc...

Prăpăstuind ușor încremenita umbră a

undițarilor

și umbra plutei

Pe tresăritoarea apă ridată a întoarcerii

Umbra de tablă a peștelui alunecă pe-alături în

adânc.

Moirele își vorbesc în șoapta corurilor...

Portul inundat de spuzeala și lumina amiezii

Revarsă peste muri un surplus de licăr.

Umbră înceată... ah, viață gângurită... umbra

O ia înainte. Plasa argintie a chefalilor

Pe înstelații solzi ai palmei

C-un get de apă înconjoară gura aplecată setos

peste micul havuz.

Leonid ARONZON (1939 – 1970)

***

După plictisul de hol al orașului

în pre-înserare, după plictisul

gulerului ridicat a ploaie

eu cunosc amănunte

despre Petersburg

cu ele mergând în grădină

gândind neîncetat

până se adună în zaț depunerea

poveștii despre cotidianul celui arestat.

***

Perioada toamnei e destul de proastă:

în jur doar tristețe și vreme rea.

Abătut e octombrie în octombrie

și de plictis nu mai găsești vreun vad cumva.

O singură scăpare – cărțile de joc, în fine.

Sau neluând butucul lor soios

să te așezi și să te recitești pe Tine.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

39

***

Nefericit ești cumva în Petersburg.

Privești spre cer – dar unde-i cerul?

Doar carcasa verii nelocuită

găzduiește-n monoclul meu pustiu.

Semistau. Semizbor.

Cine-i cel ce-mi semizboară-n întâmpinare?

Unul altuia cu guri întredeschise

ne înclinăm a salut, zburând mai departe.

Nu, nici chiar îngerul cu pana

n-ar scrie-n timp atât de tâmp:

„Copacii sunt închiși sub lacăt

dar freamătul de frunze de unde răspunde?”

***

Îți mulțumesc pentru zăpadă

de soare peste zăpada Ta

pentru că veacul atât cât îmi este dat

Ție îți pot mulțumi. În fața mea

nu e boschet, ci – templu, pare

templul Boschetului Tău în Zăpadă

și-n el, căzându-ți la picioare,

fericit nu pot fi niciodată.

Angela BURTEA

Nostalgie

Nici n-am ajuns bine acasă, că am și dat năvală-

n livada dulce din spatele casei, măsurând-o cu ochii și

pașii în lung și-n lat, mutându-mă de la cireși la vișini,

sărind pârleazul să ajung în vie, unde căpșunii erau

aliniați printre rânduri. Nerăbdătoare, voiam să văd dacă

rugii de zmeură au legat ceva și m-aș putea bucura de

aroma lor. Am țopăit ca o copil scăpat

din supravegherea părinților, însă… țarcul, prea bine

legat, mi-a pus piedică de m-am făcut una cu pământul,

dar nu m-am ridicat. Am rămas câteva clipe jos, pe

iarba de mătase deasă și sănătoasă, verde și

primitoare. Mirosul ei mă ademenea stăruind asupra

simțurilor mele olfactive.

M-am lăsat dusă de valul plăcerilor și-am căzut

în visarea visului de vară, stropit cu amorul anotimpului

cald. Am zăbovit în brațele lui, fiindcă i-am simțit

atingerea fugară, apoi m-am ridicat repede, repede, de

parcă aș fi fost prinsă asupra unui fapt interzis și m-am

îndreptat spre primul cireș. Am mâncat cu lăcomie, așa

ca în copilărie, nu ca doamnele de oraș, care n-au urcat

niciodată într-un pom, apoi m-am mutat la vestitul vișin,

ale cărui fructe mari și cărnoase se lăsau strivite de gura

mea, la fel de dulce, după spusele omului drag.

Am fugit cu copilul din mine printre rândurile

de vie, apoi m-am aplecat, așezându-mă grecește

aproape de-un petec verde, plin cu căpșuni. Erau mici și

dulci, nu ca cele găsite pe rafturile marketurilor, fade și

mari, cât să muști de două-trei ori dintr-una. Căpșunile

mele semănau mai mult cu frăguțele: mărunte și

aromate. Și nu m-am ridicat până n-am făcut curățenie

în preajmă.

Doar frunzele mari și verzi au rămas!

Nu le speli? se auzi o voce în spatele meu. Mi-

am întors privirea instinctiv. Nu era nimeni. Nu, nu le

spăl, nici când eram copil nu le spălam și n-aveam

nimic, medical vorbind. Nimic nu mă durea, nici

Rondel aşteptării

De-acum îţi voi spune:

“Te uită Şi vezi cum aştept în tăcere;

Nu-mi cere să caut himere

Pe calea demult tăinuită”

Am strâns, cu amar drămuită,

Pomadă din praful de stele;

De-acum îţi voi spune:

“Te uită Şi vezi cum aştept în tăcere.”

Mi-e dragostea-n sori tăinuită

Şi-alerg către tine prin ere,

Trecând printre raze şi sfere;

Am vorba atent ticluită:

De-acum îţi voi spune: “Mă uită…”

Nicolas BRATU

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

40

insomnia nu mă cuprindea, i-am răspuns vocii care mă

tot amenința. Pleacă, chiar n-am nevoie de dădăceala

ta, am continuat. Sunt în raiul copilăriei mele și nu

vreau să respect nicio regulă venită din exterior.

Copilăria mea are regulile ei, auzi! Astăzi îmi ascult

doar inima. Aș vrea să-i dau tot ceea ce i-a lipsit cel

mai mult în ultimul timp.

Vocea nu se lăsă mai prejos și-și făcu simțită

din nou prezența. Ha, ha, ha! Dar tu asta îi dai inimii,

cu inima mănânci? întrebă curioasă. Da, cu inima

mănânc, azi mănânc și cu inima, i-am răspuns

înciudată. Nu știi că inima e azi regina mea? Prostii! se

auzi din nou. Auzi, de parcă mâine ar fi altceva!

Mi-am văzut apoi de treabă, fiindcă vocea se

ținea ca un scai de mine și nu ți-ar fi fost dacă mi-ar fi

făcut vreo plăcere! În ziua aceea nu voiam să aud pe

nimeni, nu voiam niciun fel de protecție și nici să-mi

controlez fiecare mișcare, fiecare gest, ca și când m-aș fi

aflat la vreun interviu, ci doar să fiu din nou copil. Și cât

de bine e să redevii copil!

Cu mâinile murdare și lipicioase, cu buzele

negre de la cireșele amare, din care bunica făcuse deja

dulceață, cu părul răvășit și împodobit cu insecte

amețite ori resturi de frunze, cu bluza pătată și adidașii

murdari. Așa arătam în ziua aceea și-mi era bine.

Fantastic! Ce copil minunat eram!

Dintr-odată, mersul deveni greoi. Saturată de

bunătățile Domnului: cireșe, căpșuni, vișine și zmeură,

m-am îndreptat spre valea care se întindea la capătul

livezii. Mi-am aruncat privirea spre zarea îndepărtată, la

linia orizontului unde mereu alergam. Turlele unei

mănăstiri își ridicau maiestuos brațele spre Domnul.

Destul de provocator, cucerea înălțimea

dealului, stând departe de agitația lumii, de gâlceava și

nereușitele unora, de spoiala și promisiunea deșartă a

altora.

Am luat-o în lungul drumului, spre rugul de

mure, care în verile trecute îmi zdrențuiseră picioarele,

fiindcă avusesem neinspirația să plec îmbrăcată cu o

fustă scurtă, adolescentină, trecută bine deasupra

genunchilor. M-am oprit! Am întins brațele spre cer,

apoi le-am coborât ușor unul, câte unul. Mulțumesc,

minune a naturii, mulțumesc tărâm bogat al sufletului

meu! Așa m-am trezit vorbind, respirând ca niciodată

aerul curat și plin de mireasma zilei de vară, aflată la

asfințit. Iar mai trecea o zi! Doamne, cât de scumpe au

devenit zilele noastre! Doamne, cui le dăm pe degeaba!

Am coborât în vale, iar gândul mi-a fugit spre

tine. Ți-am strigat numele în șoaptă. N-ai răspuns, nici

n-aveai cum să-mi răspunzi, dar ți-am simțit prezența.

Erai de ceva timp lângă mine, pe urmele mele. La scurt

timp ai luat-o înainte, coborând spre fântâna din vale.

Așteaptă-mă! am prins a striga. Nici n-ai vrut să

auzi. Te-ai îndepărtat și-am rămas singură, așa.. ca la

început. Resemnată, m-am așezat pe-un dâmb. Mi-am

sprijinit capul pe pernele moi ale genunchilor îndoiți și-

am privit spre vegetația spontană, care îmi făcea pat

moale și confortabil.

Și te-ai întors tiptil-tiptil, așezându-mi pe cap

coroană de flori. Am surâs, era un zâmbet anemic.

Credeam că te-ai dus cu vremea, nici de zâmbit nu mai

eram în stare. Erai lângă mine.

M-ai cuprins de după umeri și ți-ai aplecat

capul, lipindu-ți fața de obrazul meu. Am încercat să mă

mișc, dar mi-a fost teamă să nu dispari. N-ai dispărut. O

lacrimă străvezie s-a prelins pe chipul tău. Atunci am

prins curaj și ți-am dat primul sărut. Ți-am șters lacrima

cu buzele mele, chiar dacă mai păstrau culoarea

cireșelor negre.

Ai ridicat ușor privirea și mi-ai zâmbit. Îmi

plăcea zâmbetul tău. Era cald și plin de dor. Nu vorbea

niciunul dintre noi, n-aveam nevoie de cuvinte, ne

înțelegeam din priviri. Uneori, cuvintele dor, faptele…,

unele..., ce să mai zic?

Mâinile noastre s-au împreunat. Mâinile tale

tremurau un pic. Am zâmbit amândoi. De ce? Numai

noi doi știam de ce. Apoi mi-ai luat mâna dreaptă și-ai

privit-o insistent, de parcă ai fi vrut să-mi citești viitorul

în ea. Ți-am descifrat gândul tânguitor. Păcat, ești a

altcuiva! A mea nu poți fi niciodată. M-am întristat.

Deși eram împreună, cu trupurile atât de aproape,

cuprivirile pierdute în lumina caldă a înserării, cu

mâinile unite, prinse în ruga frumoasă a iubirii,

neputința pusese stăpânire pe noi. Cum ar fi fost altfel?

Te-ai ridicat brusc și m-ai ajutat să fac același

lucru. Hai să mergem! mi-ai zis. Unde? Am întrebat

mirată. Nu mi-ai răspuns. M-ai dus după tine ceva

vreme, ținându-mă din când în când strâns la piept, apoi

m-ai lăsat din nou singură. Și-mi era atât de bine! Era o

provocare. Începeam să înțeleg câte ceva, de, eram un

copil, un copil plin de vise.... și visuri.

Urcam din vale anevoie. Mâinile tale, întinse

spre mine, mă chemau și mă ajutau să urc. Ai alunecat.

Odată cu tine m-am prăvălit și eu. Cerul limpede, de-un

albastru admirabil, se înălța deasupra ochilor noștri. Ne-

am întors capetele pline de zâmbet. Buzele noastre se

apropiau, se uneau. Iubirea glăsuia. Auzeau strigătul lor

înfometat: Acum ești a mea!.........

- Ce faci, aștepți să se coacă murele? Credeam că

te-ai rătăcit sau te-a furat cineva!

Era bunicul. Venise încet, cu pași mărunți și

ajutat de toiag. Am tresărit. Fără să-i răspund, am întins

mâna spre tine și-am îngăimat: Te iubesc!

De ce-am ajuns să te iubesc? Nu mi-ai răspuns.

Privirea ta, umedă privire, mă urmărește și acum!

- Ce faci, plângi? continuă bunicul.

Mi-am șters obrazul cald, am privit spre înalt și-

am plecat umăr la umăr alături de bunicul meu drag spre

casa cea mare, unde nu este loc și pentru tine, ci doar

într-un colț al inimii, acolo unde se ascund esențele tari.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

41

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Efectul transplantului mitologic *

sau

în căutarea purităţii pierdute (1)

„Januvia” este o meditaţie heideggeriană asupra

operei de artă: „ceea ce este” şi „cum este” acesta, care

este „provenienţa esenţei” ei, o meditaţie la cei trei

termeni corelativi, artist, operă, artă ce se învârtesc în

cerc, mişcare circulară pe care autorul lui „Sein und

Zeit” o concepe ca principiu metodologic, Existenţa

umană în întregul ei presupune o structură circulară, în

care suntem incluşi prin destin: „A te concepe pe tine

însuţi înseamnă a intra în cercul existenţei umane. Nu e

vorba de un cerc vicios. Atâta vreme cât sinele autentic

este originea şi scopul existenţei umane, aici nu e vorba

de o simplă sau stupidă învârtire în cerc.” Doar

concepându-se în acest cerc, pictorul Eduard Bazon

„născut într-un sat de munte din România” poate porni

în „Aventura Purei Singurătăţi”, dar nu fără să gloseze:

„Merită oare să vorbeşti de propria singurătate fără a fi

ridicol? Nu este ea un dat primordial care te conţine?”

Mi-am început astfel demersul critic, pentru a-i sugera

cititorului inocent, că „măruntele protuberanţe fiinţiale”

ale autorului, mascate de „inerente platitudini” îi pot

provoca la o lectură superficială, reale blocaje

hermeneutice! Dar să nu anticipăm.

Nu vă ascund că nu doar subtitlul „romanul

ascezei”, ci şi dedicaţia oferită „cu aceeaşi veche (dar

nu învechită !) prietenie, prozatorului şi dramaturgului

de înaltă clasă şi originală inspiraţie Viorel Savin,

această carte despre Singurătate, Dragoste şi, până la

urmă Asceză” mi-au inspirat prezentele Însemnări

critice despre privatizarea mitului/ mitologiei de către

poetul Daniel Corbu obligat să-şi configureze „Insula

Dragonului”, pornind de la nevoia fratelui nostru,

cititorul, care nu prea ne mai iubeşte, de „a vizualiza

abstractul şi de a transcende vizibilul” (Gabriel

Liiceanu), printr-o pluralitate de simboluri ce atentează

permanent la ontologia identităţii, ştiut fiind că

„lucrurile nu sunt ceea ce sunt”. Se înţelege că

precedentul mimetic al Januviei este oglinda acestei

Lumi ce nu poate fi exprimată deghizat şi esenţializat

decât printr-un narativ al precarităţii fiinţei, încât „ceea-

ce-fiinţează-în-şi-pentru-sine” este înfăţişat nu ca un

gând, ci prin ceea ce nu are subzistenţă în sine, adică

prin „sens recuperat readus în noi dintr-o presupusă (de

mine) mitologie” (p.98), glosează însuşi autorul, prin

vocea pictorului Eduard Bazon „atacat de dinlăuntru” şi

decis, după moartea iubitei sale soţii, Rose Marie,

într-un stupid accident de avion, să experimenteze

învingerea limitelor, iluminarea divină sau „un

purificator katharsis” capabil să-l transforme într-un

„pustnic fără profeţii”. Cui prodest asemenea pustnici?!

O întrebare de tipul „La ce bun poeţi? (Heidegger)

Tocmai această „ordine implacabilă” a morţii

i-a influenţat „esenţial”, pictorului, „transcendenţa mea

istorică”, cum notează chiar El, pe 8 septembrie într-un

(pseudo)jurnal – viitorul „manuscris” găsit de Toby

Vianu, impresarul şi nepotul său - de (auto)exilat pe o

insulă pustie din Pacific. Desigur că nu poţi să nu-ţi

aminteşti de Paul Gaugain care s-a retras în Tahiti, fără

să fie atins însă de blestemul scrisului şi fără să-şi

autoimpună interdicţii ivite doar pentru a fi încălcate!

Nu ştii dacă Daniel Corbu îşi propune să scrie un roman

sau un eseu, deşi el se acoperă cu spusa lui Forster,

„povestea e umbra oricărui gen literar” (v. „Două foi de

început”, p.8). De reţinut: doar „umbra”! În opinia

noastră, citim un roman eseistic, un document

postmodern „de întregire a biografiei unui mare artist”

(v. „Un preambul necesar”, p.5), în primul rând chiar a

biografiei interioare a lui Daniel Corbu, ce ar putea

spune fără să greşească: Eduard Bazon sunt Eu plus

„înţelepciunea de-a accepta ce nu se poate schimba”.

Dar să ne întoarcem la povestea alter-ego-ului lui D. C.,

care a trăit aproximativ şapte ani pe o insulă, un

analogon al Lumii, învingându-şi frica, sentimentul de

„lagărofobie,” fatalitatea destinului şi teroarea

amintirilor.

Începând cu cap. II, „Adevăratul stăpân al

insulei, dragonul meloman”, (p.20), scris în 9

septembrie, fiul preotului Bazon din Frumoasa, ce „are

patru babe la slujbă şi-un şarpe în altar”, prin plecarea

definitivă „cu bilet fără întoarcere, ca în moarte”, ne

obligă prin idei, stări,interogaţii, mirări emanate din

„poveşti semnate de Mircea Eliade, Frazer sau

Couchoud” să ne amintim împreună cu Elytis:

„Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem!”.

Am inclus în demersul critic, mirarea poetului grec nu

atât pentru a potenţa poetica tainei omniprezentă în

întreaga scriitură, cât spre a sublinia voinţa naratorului

„Insulei Dragonului” de a-l vedea în infinitul „albastru”,

pe Dumnezeu, adică de a ne înţelege semnele/

simbolurile prin care comunicăm, mai filosofic, prin

intermediul cărora ne refacem permanent legăturile

vizuale şi intuitive cu migraţia în cerc a Lumii pierdute,

pe care autoexilatul o reface cu ajutorul lui Hans,

„tâmplar ca Iosif, tatăl lui Iisus, numai că nu în lemn, ci

în termopane”. JANUVIA – în esenţă o ars poetica

atemporală – are tocmai funcţia acestei restituiri ce ne

permite saltul în lumea realului nevăzut, „a tot ce scapă

privirii”. Nu trecem mai departe, până nu deschidem

seria/ suita de întrebări: de ce dragonul (meloman?) este

stăpânul insulei? Pentru că reprezintă monstrul

primordial, întruchipare a haosului,? (Să nu uităm,

acelaşi Daniel Corbu este autorul antologiei

Documentele Haosului) Pentru că este legat simultan

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

42

de pământ, apă, foc şi cer? Pentru că este păzitorul

comorilor ascunse, simbol al forţei, stăpân asupra

ciclurilor vieţii?

Nu întâmplător, în romanul ascezei scris de cel

ce primeşte Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei

Române, pentru antologia, ediţie critică, Eonul Marelui

Desant, 2009, ficţiunea/ aparenţa are un conţinut

cognitiv cuprins într-o formă de clepsidră sacră – 33 de

capitole cu titluri aparent explicative, în realitate

metonimii, plus două „foi disparate” puse „la început” şi

câteva note personale extrase „din studii de asceză şi din

practicile yogine” – cu semnificaţie şi semn care spune

mai mult decât arată. Lumea fizică a Januviei este în

fapt o imitaţie tehnică a secolului XXI, o completare la

insula lui Daniel Defoe, 1700; ea ne vorbeşte asemenea

unei metafore vii, într-un limbaj figurat. Suprafaţa ei,

aproape un ha. (97.050 metri pătraţi) ascunde un

conţinut enigmatic, aproape magic. Pare să fie

transfigurată teza lui Heraclit: „naturii îi place să se

ascundă”. Şi o face bine, asemenea omului! Este

insinuată teza că întreaga materie are o memorie

spirituală, de care noi oamenii nu ţinem cont. Violarea

identităţii lucrurilor, scoaterea acestora din suveranitatea

propriei identităţi de către lucidul narator are drept scop,

sub „vibraţia îndoielilor”, actualizarea capacităţii lor

semantice.

Cap. III scris pe 17 şi pe 19 septembrie cu un

titlu „Singurătatea ca dat natural. Valea Şerpilor.

Săculeţii cu margosa. Cizme lungi din piele de taur”

clarifică tipul de asceză ales ce „nu înseamnă o negare a

civilizaţiei”. Dimpotrivă! Eroul ce-şi dăruieşte viaţa

„propriei asceze” începe să creadă în „condiţia

sacerdotului ascet, curăţat de praxisul şi capcanele vieţii

cotidiene şi în forţa rugăciunii întru fortificarea sinelui”

(p. 31), îşi aminteşte practicile budiste din

Panciatantra, Ramayana şi Rig Veda, pentru a se

convinge că asceza/ traiul în singurătate te fortifică,

implică Biblia spre a ilustra cum „Cuvântul devine

cuvinte”, cum „a lui Dumnezeu rostire” se poate

transfigura în „Trup euharistic” etc. Toposul Lumii-

carte bazat pe semantismul Cuvâtului, „ca la început”,

în vederea sugerării unor semnificaţii arhetipale şi

misterioase. „Misterul e sufletul cosmic pe care nu

suntem în stare să-l percepem din cauza limitelor

noastre pământeşti”, pare să fie convingerea

autoexilatului. Aceasta pare să fie şi intenţia autorului

care face indirect apologia insulelor, deşi susţine

contrariul. Cum? Adăugându-le „marca personalităţilor:

Samos şi Crotona sunt legate aproape ombilical de

Pitagora, Lesbos de Sapho, cea mai mare poetă a

antichităţii, Cnossos de Epimenide, maestrul riturilor

cataharhice, Creta, insula tradiţiilor ezoterice (…). Dar

insula insulelor, insula singurătăţii binecuvântate este

Patmos. Prin apostolul ascet şi stâlp al creştinătăţii,

Ioan, a devenit locul de naştere al Apocalipsei. O insulă

învăluită în mister, pentru că aici a avut loc Revelaţia,

adică descrierea unei iniţieri creştine. Ştiu că în limba

germană la mai mulţi traducători apare „Revelaţia lui

Ioan”, ceea ce e corect pentru că apocalipsa înseamnă

revelaţie, dezvăluire, viziune” (pp.116-117). Întrebarea

care urmează: „Poate semăna Januvia cu insula

Patmos?” trădează forţa mitologică a insulei pe care

fiecare o poartă în sine şi mesajul poetului D. C.:

„fiecare om poartă în el o părticică a sufletului lumii

care încearcă descifrarea sufletului cosmic”.

Capacitatea infinită de simbolizare proprie

Januviei şi lucrurilor de pe aceasta, foarte multe aduse

de Toby, cu elicopterul din Australia, ţine de

permutabilitatea lor în sisteme de simbolizare diferite,

încât multiplicarea identităţilor nu este decât multipla

racordare la registre tematice la motive şi simboluri

diferite: insula, comoara, peştera, dragonul, turturica,

mirabilul şopron, osemintele naufragiatului necunoscut,

Valea Şerpilor, Pavilionul Purei Singurătăţi, Dumnezeu,

Moise, Rose Marie, Dalai Lama, margoza, scările,

Tibetul, Parisul, hazardul, Faust, cadavrul rătăcit pe

Oceanul Pacific etc. Altfel spus, la identităţile fizice

finite de pe Januvia şi din Lume, Daniel Corbu le opune

prin simbolism, calitatea infinită a asociativităţii lor.

Acţionează efectul asemănărilor şi al corespondenţelor,

dar şi al demonului ce îi îndeamnă pe artişti (cu

predilecţie!?) să „spună mereu că fiecare lucru e

altceva”. Desigur, corelaţiile posibile între lucruri,

fiecare cu oricare altul – pe acest principiu se bazează

poetul Daniel Corbu – care sunt, desigur,

incomensurabil mai multe decât lucrurile din Univers,

ca şi când, cum spune undeva Petru Creţia, „lumea

esenţelor ar fi lacomă de lumea aparenţelor”. Singurul

locuitor al Januviei (aşa să fie?) convins că locuieşte

„într-un abis răsturnat” se întreabă nu doar retoric, dacă

„până acum n-am purtat această insulă cu mine prin

lume”. Cu siguranţă că a purtat-o! Dacă nu ar fi fost aşa,

nu ar fi cumpărat Januvia „ca pe avanpostul Morţii”.

Cititorul va fi observat că semnul plastic al insulei are o

semnificaţie care-l transcende, o semnificaţie iconică pe

care Daniel Corbu o multiplică în fiecare capitol şi pe

care plantează o pădure de simboluri cu un potenţial

inepuizabil de energie semantică, alimentat de eternul

conflict „între ştiinţă şi religie”. (v. „Câteva însemnări

disparate pe foile de final”, pp. 301-308, fragment din

cartea lui Albert Einstein, Dumnezeu vs. Ştiinţa, 1921).

Premeditat, autorul situează romanul ascezei

(subliniem, nu al ascetului cum s-ar putea înţelege la o

lectură superficială) sub o dublă grilă hermeneutică. Pe

de o parte cele treizeci şi trei de capitole ce tind să se

închidă în procesul de fixare a „morţii fără rest” (v.

„Secretul pregătirii sapienţiale pentru viaţa de apoi.

Moartea fără rest”, pp.283-298). Pe de altă parte lectura

univocă este înlocuită cu lectura plurivocă ce se bazează

pe tendinţa de dezvoltare a oricărui simbol. În general

este recunoscută suveranitatea pactului dintre artist şi

operă ce duce la o lectură univocă a „Insulei

Dragonului”, încât lectorul poate întocmi un util

dicţionar al „limbajelor pierdute” capabil să limiteze

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

43

tendinţa de dezvoltare naturală a oricărui simbol, cred

eu, în maniera în care interpretează Mircea Eliade (un

mentor, se pare, al lui Daniel Corbu?) simbolul sacru:

dezvoltarea acestuia are loc în limitele semantismului

originar/ imaginii (v. capVII, p.67). Altfel spus nicio

modificare istorică a unui simbol (v. cap. XII, p.102) nu

modifică structura simbolismului imanent.

23 septembrie – IV. „Păsări în sejur. Sălbaticul

festin. Prima furtună” – pictorul, un erudit, îşi

reaminteşte – teroarea amintirilor nu poate fi învinsă -

de unde cunoaşte turturica diamant (din „Cîntarea

cîntărilor”, din Robert Chester şi desigur din poemul lui

Shakespeare „The Phoenix and the Turtie”), încearcă

„liniştea singurătăţii şi singurătatea liniştii”, suferă de

acrofobie cronică, constată potenţarea poeziei Januviei,

rămâne interesat de „realitatea spiritului”, îşi notează

ideile mai vechi, „după care la originea universului se

află elanul unei conştiinţe pure, conştiinţa divină şi că

întreaga materie are o memorie spirituală”, face

plimbări „de imbecilitate curativă”, stă de vorbă cu

Parsifal/ Marele Dragon pe care-l umanizează cu

„Nocturnă” de Chopin etc., adică transformă Insula

Dragonului într-un „living simbol”, cazul-limită

semiotic, când semnul îşi păstrează identitatea prin

schimbare. Astfel, cititorul este atras în sfera

indeterminării principiale care guvernează drumul

ascezei ce pune accentul pe mister, pe modul de

proliferare a lecturilor infinite, pe latura de inefabil şi

incomensurabil ce-i scapă naratorului ce se povesteşte

pe sine, surprins că două lucruri l-ar putea schimba

esenţial: frica de tot şi de toate şi lăcomia de absolut!

În „30 septembrie” ia hotărârea să picteze din

nou, demonstrând că ut pictura poesis, iar în „3

octombrie”, prin implicarea oniricului (v. cap.V. „Visele

ca prelungire a vieţii. Yamaha şi peştii. Sunt eadum

omnia semper”) se insinuează tot mai agresiv

sincretismul simbolic, îşi face loc principiul polivalenţei

mitului privatizat şi, în numele lui, al posibilelor

interpretări nelimitate. Obligând semnul/ simbolul/

ideea să ceară, nu să ofere o interpretare, Daniel Corbu

îşi ameninţă – estetic vorbind – cititorul inocent, ce

crede că a întâlnit o carte de aventuri, cu blocajul

hermeneutic, vorbindu-i despre ştiinţa sufletului, ideea

dezmărginirii, de traversarea într-o singurătate

discutabilă (nu ştiu dacă mai eşti singur când pictezi,

scrii, beneficiezi de toate cuceririle civilizaţiei secolului

XXI, şi îi poţi visa tablourile lui Chagall, Dali etc.) a

„utopiei dorinţei”. Această situaţie atipică survine din

faptul că autoexilatul, primul hermeneut al insulei-semn,

este el însuşi un semn ce locuieşte „într-un abis

răsturnat” (v, cap. VI, p.57), vrea să se întâlnească „cu

Dumnezeu, Marele Arhitect şi să-i pună câteva

întrebări” (p.12), caută sensurile limbajului simbolic

pierdut, organizate în suprastructura spirituală a Lumii.

Dacă la Homer, „sensul drumului” este „necunoscutul”,

pentru Tezeu şi „acasă”, pentru Ulise, Eduard Bazon se

percepe un Janus bifrons, asumându-şi ambele sensuri!

Necunoscutul se află întotdeauna acasă! Adică, în noi…

Posibilul blocaj hermenetic, insinuat, în opinia

noastră, programatic în „romanul ascezei”, pe care ar

putea să-l trăiască cititorul inocent, îşi află rădăcinile în

faptul că fiecare simbol trimite dincolo de el, dar şi în

participarea mistică a locuitorului din Pavilionul Purei

Singurătăţi, la imaginarea afectivă a „marilor mituri”:

erosului, thanatosului, interdicţiei, dragonului,

apocalipsei, prieteniei, timpului, comorii, creaţiei etc. şi,

nu în ultimul rând, în „Religia lui Buddha, religie a

interiorităţii şi a iluminărilor” care susţine că „în fiecare

om se află o amprentă divină care aşteaptă să fie

descoperită”. Teoria interiorităţii, scumpă oricărui artist,

pleacă de la utopia că tot ce „e înafara noastră e iluzoriu,

efemer” (v. 28 octombrie, VII. „Două luni pe insulă.

Călătorii interioare. Darma şi Karma. Draco volans,

şopârla cu aripi”, p.62). Naratorul omnipotent,

omniscient şi ubicuu ştie că mitologiile europene,

asiatice, sud-americane etc. interferate în alchimia

„manualului de asceză” sunt în realitate depozite de

sensuri ce se cer actualizate, tocmai pentru că sunt

aşezate pe un teren epic de factură religioasă.

În cazul primului roman al poetului Daniel

Corbu (Plimbarea prin flăcări, 1998; Preludii pentru

trompetă şi patru pereţi, 1992; Spre fericitul

Nicăieri, 1995; Cântece de amăgit întunericul, 1996;

Manualul Bunului Singuratic, 1997; Duminica fără

sfârşit, 1998; Cartea urmelor,2001; Evanghelia după

Corbu şi alte poeme, 2006 etc.) mitologia are valoarea

unei structuri apriorice, ce asigură existenţa spaţiului

intersubiectiv, care permite cunoaştere de tip artistic.

„Januvia” confirmă teza că mitologia topită în scriitură

este ficţiunea (in)conştientă a unei rase, dar şi invenţia

autorului contaminat de Dante, Shakespeare, Cervantes,

Goethe, Eliade, Cioran etc. Cele 33 de capitole

sugerează preluarea liber-estetică a miturilor,

simbolurilor, eresurilor, credinţa poetică/ poietică a

pictorului – simbolul etern al artistului – pentru care

transplantul mitologic nu exclude inadecvarea,

incongruenţa şi incompatibilitatea. Aşa s-ar putea

explica impresia de „abis răsturnat”, deoarece

transplantul mitologic migrează din comunitatea

culturală – de conştiinţă – către comunitatea religioasă –

de credinţă.

Când notează pe 10 noiembrie în caietul „de

format aproape A3, legat în piele”, cap. VIII. „Cătina

albă. Melancolia ca rană a frumuseţii. Apocalipsa după

Olive,”, p.67, pictorul, repet un alter-ego al poetului

Daniel Corbu, ajunge la concluzia că „tot ce vine din

tine cu credinţă, sincer, puternic e salvator de tine.

Salvarea ta eşti Tu”. Simbolismul artistic este

primordial în receptarea Januviei, care nu înseamnă

ataşare oarbă de semn şi de puterea/ fascinaţia lui

magică, ci intersubiectivitate şi interferenţă între un

spaţiu religios şi unul cultural-profan, ce are ca

principală funcţie diversificarea spaţiilor de

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

44

expresivitate şi a codurilor supralingvistice (v. cap. IX.

„Avanpostul morţii. Arta fugilor şi arta refugiilor…”,

p.76). Sincretismul simbolic de proporţii homerice,

„orgoliul memoriei” celui ce încalcă interdicţiile

(auto)impuse, mai ales, aşteptarea şi scrisul, „iubirea

care mişcă sori şi stele”, teroarea absenţei etc.

potenţează criza hermeneutică, încât spontaneitatea

descifrării semnificaţiilor simbolice nu mai este cu

putinţă! Miercuri 21 noiembrie când notează cap. X.

„Absenţa ca teroare. Lilieci de mâncare. Comoara din

peşteră”, p.88,, Eduard ajunge la concluzia că în insula

sa aurul descoperit, nu are nici o valoare. Lucrurile au

doar valoarea pe care le-o acordăm!

Nu e greu de observat că „romanul ascezei” cere

un lector eficient/ competent capabil să stăpânească un

cod cultural universal, capabil să traducă mitologia

asimilată şi recreată neostentativ de Daniel Corbu, în

condiţiile exploziei informaţionale şi a contaminării

unor spaţii culturale atât de diferite, încât configuraţia

postmodernă a statutului ideatic al scriiturii are aerul

suspect al unei glosse postmoderniste. Geneza

tradiţională a universului simbolic al romanului exotic

Januvia la care au participat doar frânturi de coduri şi

„ruperi” motivate subiectiv, urmând poetica tainei îi

asigură scriiturii un statut enigmatic, sacru,

condamnându-l la un ezoterism în marginea căruia se

pot brodi infinite lecturi şi tot atâtea argumente pentru o

„operă deschisă”, în care semnele apar şi dispar când te

aştepţi mai puţin (v. însemnările din 28 noiembrie şi 1

decembrie incluse în cap. XI. „Interminabile furtuni.

Fascicolul de lumină. Contele de Saint Germain şi

Laboratorul alchimic”, p. 95, unde naratorul include în

text, deloc întâmplător, triunghiul simbolic, aparent

incompatibil: Einstein, Faust şi contele de Saint

Germain, dar şi pe controversatul Dracula). Autorul

romanului pe care cititorii de poezie îl cunosc din

volumele: Refugii postmoderne, 2007; Apocalipsa de

fiecare zi, 2009; Poftiţi, Domnule Kafka, 2012; Noi

veşti despre pasărea oarbă Dali, 2012; Ferestrele

oarbe, 2016 etc. intuieşte că a dispărut, dacă a existat

vreodată!, spiritul obiectiv capabil să creeze coduri

(supra)lingvistice unitare şi un spaţiu unic de

expresivitate universal decodabilă, încât ocultarea

sensului bazată pe cultul indeterminării, dar şi pe

recunoaşterea deschisă a noului statut al literaturii ce a

pierdut contactul cu idealului şi transcendenţa se

impune parcă de la sine.

Să însemne oare pentru scriitorul D. Corbu

retragerea în spatele unei „morfologii” fără denotat real,

negativitatea propriului parcurs al „romanului ascezei”,

abdicarea (ne)ipocrită de la ontologia pădurilor de

simboluri semănate în scriitură, „dincolo de logică şi

cuvinte”, cum ar spune Buddha? Se refuză în principiu,

romanul Januvia, receptării/ traducerii şi explicării?

Oricum cititorul este obligat să opteze între ocultarea

sensului (închiderea Textului în negativul semnificaţii)

sau în teoria „operei deschise” ale cărei origini se află în

distincţia făcută de Goethe între alegoria legată de

univocitate şi simbolul ce acreditează şi potenţează

plurivocitatea „fantasmagoriei” lui Eduard Bazon!

(continuarea în numărul următor al revistei)

*Daniel Corbu, JANUVIA. Insula Dragonului – romanul

ascezei – Editura Princeps, Multimedia, Iaşi, 2017

Cristina ȘTEFAN

CEZARINA ADAMESCU-

TETRALOGIE MARIN PREDA

Patru volume despre viața și opera lui Marin

Preda, scrise în anii 2014-2015 de Cezarina Adamescu,

pot constitui o întreagă ediție critică, dar și o

monografie amplă, romanțată, a celui mai iubit prozator

român din veacul trecut. Pentru Cezarina Adamescu, ea

însăși un scriitor de anvergură, prolific și dedicat

scrisului cu întreaga viață, Marin Preda a rămas „o

personalitate titanică, ce constituia pentru mine un

model”.

Fără tăgadă, cărțile Cezarinei Adamescu, dar și

articolele de critică, bibliografia și comentariile cu

referire la integrala Marin Preda, denotă nu numai

pasiune pentru opera predistă, dar și știința teoriei și

istoriei literare care l-a așezat pe scriitor în panteonul

nemuririi.

Privind înapoi cu speranță - eseu monografic

asupra operei lui Marin Preda, Editura InfoRapArt,

2014, începe cu confesiunea autoarei în Scrisul ca

temei de rămânere care motivează acest demers critic

în cele mai sincere și juste mărturisiri:

„Cert e că m-am lăsat prinsă în această aventură

livrescă, fără să-i pun graniță sau limite. Ce-a ieșit?

Ceva ce nu bănuiam la început când am scris recenzia la

cartea lui Sorin Preda despre Moromeții. Ultimul

capitol. Ea a fost țâțâna, bobârnacul care m-au propulsat

în lumea fascinantă a cărților pe care le-am avut la

căpătâi toată copilăria, toată adolescența, toată

maturitatea și începutul acestei senectuți la care mă

aflu”. Volumul cuprinde povestea Moromeților în

tandem cu viața reală a scriitorului, remarcabilă fiind

documentarea autoarei pe mai multe planuri biografice,

extrasele din cronicile vremii fiind comentate,

coroborate, deslușite. Începând cu date necunoscute

marelui public ale filmului Moromeții al lui Stere

Gulea, cu premiera în 1987, până la argumentarea și

analiza caracterului scriitorului Marin Preda (bunătatea

și dreptatea lui erau copleșitoare), Cezarina Adamescu

reușește o cronică a vieții scriitorului din mai multe

planuri biografice și critice.

Unitatea acestor direcții diferite de analiză și

studiu va fi fost demonstrată la finalul volumului. Dar

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

45

până acolo iată câțiva vectori din analiza rodnică a

Cezarinei Adamescu intitulată modest „eseu

monografic”, dar cu certe caracteristici ale unei ediții

critice complete, exegetice. Tematicile dezvoltate

cuprind:

- Memoriala lui Sorin Preda, Moromeții.

Ultimul capitol – „o forță extraordinară a

evocării”, cu un limbaj „plin de umor și de

tâlcuri pe care doar siliștenii le înțeleg”.

- Marin Preda - o conștiință a neamului. 34 de ani

fără cel mai iubit dintre pământeni - omagiu

scriitorului de neegalat încă pentru că ajungea la

esențe, „prin amănunte, prin detalii

semnificative, prin nuanțe de interpretare,

ajungea la timp potrivit la miez, la fundamentul

problemei tratate”.

- Dinamica lumii lui Marin Preda, fiind

„observator neobosit al comportamentului

oamenilor, pe un tărâm miraculos care este satul

moromețian”.

- Personajul Moromete, „poarta de intrare a lui

Marin Preda în lumea literară”.

- Considerente la recitirea romanului Viața ca o

pradă.

- Critica despre opera predistă.

Întreaga structură a cărții Privind înapoi cu

speranță este fundamentată pe analiza dublă realizată

de autoare: caracteristicile scrisului lui Marin Preda și al

impactului său asupra epocii contemporane literare, dar

și Omul Marin Preda, în relaționare cu scriitorii și

criticii epocii.

Un alt aspect semnificativ ar fi metoda romanescă

a volumului, viața și opera lui Marin Preda sunt decelate

auctorial de un personaj central, autoarea, de aceea

epicul are nuanțe de povestire, focusată pe mrejele și

uimirile Cezarinei la lecturile reluate acum, la vârsta

maturității intelectuale și privindu-și mentorul,

înțelegându-i scrisul, cu ochi de profesionist.

Este în această carte un anume entuziasm de

cititor profund marcat, iar celelalte trei volume dedicate

lui Marin Preda vin să întregească acest demers

lăudabil.

Tot în anul 2014, Cezarina Adamescu tipărește al

doilea volum dedicat, sub titlul Marin Preda - un

drum al memoriei, la aceeași editură InfoRapArt,

subtitlu: eseu memorialistic - partea a II-a. Memorie,

neuitare, comparabilitate, admirație sunt cuprinse în

explicații sincere, dar devotate acestui prozator: „Cu

Marin Preda s-a întâmplat următorul fapt: i-am citit în

tinerețe operele de maturitate, operele scrise

aproximativ la vârsta mea de acum. M-a subjugat, m-a

cucerit.” Iar eseurile, recenziile, comentariile la opera

lui Marin Preda vin să alcătuiască o bibliotecă în

rezumat a acestor lucrări, sub auspiciile unei admirații

profunde pentru, așa cum declară autoarea, „reperul

fundamental și modelul suprem al creatorului total și

nedisimulat”.

Aici, recenziile își accentuează caracterul

romanesc al comentariilor, ca și cum autoarea retrăiește

scrisul prozatorului, o lectură caldă, participativă,

transformând recenzorul și recenzatul într-un tandem

literar.

La cartea Jurnal intim. Carnete de atelier,

publicată la Cartex Serv în 2007, cu o prefață de Eugen

Simion, analizele se axează mult pe omul Marin Preda,

pe trăirile sale sufletești, pe opțiunile sale sentimentale:

„Adâncindu-ne în lectura acestor pagini confesive,

întâlnim un Preda bântuit de îndoieli și neliniști, dar, în

același timp, puternic, de o luciditate extremă,

analizându-și, fără să se cruțe, toate trăirile, toate

intențiile, întorcându-și sufletul pe toate fețele.”

Continuând cu Carnet de atelier al romanului

Risipitorii și Delirul - între vocație, aspirație și

inspirație, finalizând volumul cu Arta naratorului în

Marele singuratic, Cezarina Adamescu reușește în

acest al doilea volum un adevărat manual de literatură,

din care s-ar putea foarte bine constitui subiecte

comentate la orice examen de bacalaureat sau

universitare, întrucât bibliografia este bine

exemplificată, limpede folosită, iar reperele punctate

sunt borne pe itinerarul operei lui Marin Preda, explicite

și evidente.

Încă două volume: 35 de ani fără Marin Preda

și În așteptarea lui Moromete, editate în 2015,

întregesc ediția critică în discuție, tetralogia însumând

peste 1000 de pagini și vin, printre alte sute de creații

dedicate marelui prozator, să sporească viziunea amplă

și, de ce nu, grandioasă, asupra acestei personalități

extraordinare a literaturii române, Marin Preda.

Această ediție critică, de 1000 de pagini, strânge

bună parte din ce s-a scris despre Marin Preda, dar

predomină părerile personale ale autoarei. Chiar în

cartea În așteptarea lui Moromete, unde autoarea

pornește de la volumul nepotului de frate, Sorin Preda,

Moromeții. Ultimul capitol, tonul romanesc ne

deschide viața interioară, sufletul lui Marin Preda, iată,

la a doua privire, prin ochii celui care este rudă de sânge

cu mare prozator.

„Și pentru că nimeni nu știe a reda mai fidel

tăcerile pline de tâlc, ezitările, atmosfera rurală din

Siliștea-Gumești, lumea satului moromețian, așa cum a

fost ea odinioară, pe vremea când salcâmul nu era tăiat

și vândut lui Bălosu și nici rumoarea și verva politică

din fierăria lui Iocan nu s-au stins încă, iată că Sorin

Preda s-a încumetat să le aducă înapoi, pentru o vreme

și pentru încă o vreme și pentru toate vremurile care au

fost, care sunt și care vor veni, dacă Timpul va mai

avea puțintică răbdare cu oamenii.”

Creația culturală a Cezarinei Adamescu

consacrată vieții și operei lui Marin Preda, scrisă dual,

romanesc și documentar-informativ, reprezintă un vârf

de erudiție în opera scriitoarei, un punct culminant în

îndelungata sa carieră literară. Opiniile sale estetice, dar

și rezultatele unei atente cercetări documentare pot face

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

46

subiectul unor aplicații atât teoretice cât și practice în

literatura de specialitate, ori de aceea, lucrarea se

încadrează perfect la interesul didactic. O felicit și îi

mulțumesc și eu, cu modestie, pentru această completă

lecție de dragoste față de cultura română.

Nota bene: sunt foarte legată de această excepțională

lucrare: Sae Preda, fratele uriașului scriitor, a murit aici,

la Bacău, înmormântat prin grija unor rude dragi, în

cimitirul din Cartierul CFR. La înmormântare nu a fost

nimeni dintre scriitori, nici rude, deși mai are rude parte

din intelectualitatea băcăuană. Când i-am aprins

lumânarea m-am gândit la Marin Preda, la fiii lui Sae

Preda, Sorin și Marin, cel de-al doilea fiind înmormântat

tot la noi, la Bacău, în Cimitirul Central. O floare pentru

acești neștiuți urmași ai Moromeților, flori multe pentru

cea care i-a adus în nemurirea cuvântului scris, Cezarina

Adamescu.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Fascinația formei fixe

Să scrii haiku în plin postmodernism, când gustul

artiștilor, dar și cel al publicului se circumscriu unui

univers personal aparent deschis, dar lipsit de noblețea

marilor trăiri, poate însemna sinucidere curată. Cui îi

mai pasă de poemele ultrascurte, de numai 17 silabe, în

care referirea la un anotimp este mai importantă decât

referirea la propria sexualitate sau la propriile inhibiții

morbide? Și totuși, iată cum debutează volumul: „iazul

înghețat - / tremurând într-o copcă/ un banc de stele”.

Concentrată, starea de neliniște, nevoia de desprindere

din planul terestru pentru a accede la astral par mai

convingătoare decât zeci de texte așa-zis lirice, simple

plaje narative, de altfel, confecționate și publicate de

contemporanii lui Genovel-Florentin Frățilă. Nelipsitele

trimiteri la anotimpul în care este compus poemul haiku

– primăvară („calde adieri – orbul pipăind atent/

mugurii pe ram”), vară („Marea Galbenă -/ prin lanul de

rapiță/ vântul jucăuș”), toamnă („poem de toamnă -/ o

frunză și umbra sa/ contopindu-se”) sau iarnă („ninge

ca-n povești -/ vechea cabană are/ acoperiș nou”)

reprezintă, de fapt, o ieșire din roata anotimpurilor, din

timpul terestru limitat, și intrarea într-un timp astral.

Trecerea de planul teluric la cel cosmic nu presupune

doar trimiterile la timp, ci și la spațiu, în orice haiku

fiind prezentă, în imaginarul poetic, atât coordonata, cât

și abscisa. Dacă livada, pontonul, valul etc. sunt situate

pe orizontală, întotdeauna în poem vor apărea zborul,

treptele, privirea spre înalt: „ponton părăsit -/ doar

vântul mai mătură/ vechile trepte” sau „vechiul șevalet -

/ amurgul întârziat/ pictează norii”.

Genovel-Florentin Frățilă respectă tematica

milenară a poemelor haiku, alegând mineralul,

vegetalul, adică tot ceea ce este peren și, în același timp,

în mod paradoxal, efemer, poate pentru că, în

mentalitatea de tip asiatic, orice sfârșit marchează o

trecere spre o altă viață, moartea fiind lipsită de

dramatismul cu care o înveșmântează creștinismul

occidental. Viețile succesive ale plantelor, moartea și

reînvierea sunt teme favorite, care pot fi extrapolate și la

nivel uman: „tălpile ude -/ prin pânza de păianjen/

foșnetul ierbii” sau „templu-n ruină -/ pe locul altarului/

lumânărele”.

Orice haiku prezent în volum conține imagini

grațioase, elaborate, toate având concentrația

parfumului păstrat în flacoane mici: „cuburi de gheață -/

soarele topindu-se/ în vinul rose” sau „noapte de taină -/

prin aripi de fluture/ lumina lunii” și exemplele ar putea

continua. Alături de elemente care sugerează

nemișcarea, stabilitatea, apar elemente-simbol ale

fragilității, ale mișcării vaporoase spre înalt: „„desculți

prin iarbă -/ puful păpădiilor/ prins într-un sărut”. În

acest haiku care amintește de un titlu de film, trimiterea

la dans, la plutire, la zbor, dar și emoția încorporată în

doar câteva versuri sunt suficiente pentru a crea

atmosfera de vis cu ochii deschiși, tipică dragostei din

toate timpurile.

Nenumăratele premii pe care nu numai Genovel-

Florentin Frățilă, ci și mulți alți poeți români le-au

obținut la festivalurile internaționale de haiku explică

doar parțial talentul celor care scriu și receptivitatea

juriilor la acest tip de poezie cu formă fixă;

popularitatea de care se bucură această specie lirică se

datorează, probabil, mai puțin respectului față de

regulile prozodice și mai mult faptului că, spre

deosebire de poeții din veacurile trecute, cei de astăzi

încearcă să depășească limitele și să dea frâu liber

imaginației. Îmbogățirea tematică, modalitățile noi de

trecere de la micro la macrounivers, sugerarea unor

strări de spirit profunde, toate aceste și încă multe altele

par a fi vinovate și de popularitatea poemelor haiku, și

de obsesia pentru ele a unor poeți capabili să scrie și

altfel, și altceva.

Genovel-Florentin Frățilă spune mult în cuvinte

puține, forma concisă a poemelor potrivindu-i-se cel

mai bine: „aripi pereche -/ limita de zbor e/

nemărginirea”. El îmbină abstractul cu elementul

concret, sentimentul cu detașarea de sentiment, privirea

înăuntru cu privirea spre cer și reușește să-și convingă și

să-și încânte cititorul: „vreme de seară -/ peste albul

penelor/ culoarea mării”.

* Genovel-Florentin Frățilă; „Șirul lui Fibonacci”,

Rafet, 2016

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

47

Octavian MIHALCEA

AMINTIREA ARIPILOR

Cel mai recent volum de versuri al lui Dan Călin,

Vise în suflet de clopot, atrage atenția printr-un evident

elan moralist conjugat cu propensiuni filosofice, fiind

urmărită revelarea de noi și noi orizonturi. Intervin

(re)puneri în discuție ale unor teme deja asumate la

nivel colectiv, cu accentuări metaforice care au o funcție

deosebită, de multe ori aproape iconoclastă. Tușele

poetice se pretează la variate interpretări. Câteodată,

regimul oniric activează primordialitatea apei: „Vise

crestate-n oameni înalță marea pe corabie. Spre festinul

de suflete!" Rememorarea copilăriei va fascina mereu,

pe fondul încercării de autoedificare, problematic

demers ce presupune descinderi labirintice. Vârsta

începutului se dovedește, la un nivel, nepieritoare.

Umbra posedă și aici o funcție aparte. Soarta intră,

cumva inevitabil, în zodia enigmei. O posibilă maximă

existențialistă, ilustrând aruncarea în lume: „Nemuritor,

ca orice copil, îți încerci norocul trăind." Ca o

corespondență mai mult sau mai puțin iluzorie, dacă

Mircea Dinescu invoca Proprietarul de poduri, aici

întâlnim „colecționarul de poduri rupte." Dan Călin

operează cu paradoxuri, pe fondul unei ideatici ce

propune imagini puternice. Sunt detectabile importante

accentuări cromatice. Întotdeauna, versurile cărții, în

fond poeme într-un vers, beneficiază de ocultări

asumate auctorial, mistere ce ne sunt propuse spre

decriptare. Particularizant, această voluptate hibernală:

„Când ninge îți poți închipui orice, chiar și că trăiești."

„Trandafiri albaștri pătați de sânge" ilustrează

accentuata latură estetizantă, consubstanțială poeziei lui

Dan Călin. Solitudinea va fi mereu rodnică la acest nivel

artistic. Așteptăm diluvii ale visului, abia descoperite

apropieri selenare. Statura clopotelor devine tutelară, în

diverse circumstanțe sintetizând umbra cu lumina. Ne

situăm „lângă groapa sufletelor aruncate-n mare", mereu

cu gândul la o ideatică maximalizantă. Pe alocuri

intervin accentuate maculări, parcă pentru a sublinia

efectele încrâncenate ale versurilor din Vise în suflet de

clopot. Frânturile de precepte filosofice conferă o

specială anvergură: „Curajul roșului de a se mistui

pentru a transcende este o religie păgână. Nimic

întâmplător." Fluidele interioare sunt de multe ori în

căutarea miraculosului. Uniunea poemului cu clipa

determină necruțătoare irizări cu fior terminal.

Omniprezența sângelui ia valori abisale, pe lângă „pietre

rotunde, pietre pătrate, cercuri închise." Poetul este

animat de ideea transgresării limitelor presărate în calea

idealului. Atipic, dragostea ființează în preajma unor

„oglinzi diforme pe piele." Incompatibilitatea va

guverna intrări ferecate. Lirismul se înscrie, aici, în siaj

thanatic: „Ce-ai zice dacă am umple camera în care

plutești cu jumătăți de amintiri pe felii de pâine? Tu

dormi, nu știi că ești moartă." Nu a fost să fie..., putem

spune într-o liniște totuși suspectă. Estetismul vibrează

în sensul marilor așteptări salvatoare: „În grădina cailor

sălbatici rotunjești romanțele cu marea brăzdată de

aspirații." Dincolo de orice amănunt, fascinația

totalității. Amintirea aripilor va persista întotdeauna,

odată cu evanescentele semne ale divinității. Să

evidențiem următorul vers, rezonând expresionist, chiar

nietzschean: „Incontestabil, ca un peisaj de iarnă, marea

se varsă-n tine." Totuși, este fascinantă complexitatea

încercărilor vieții. La numite intervale, starea poetică

populează arealuri fondatoare, în vederea unor radicale

evaluări: „Chezaș al credinței în oameni, martor al

contopirii, reinventezi marea." Se preconizează mari

eliberări ce ar trebui să conțină răspunsurile.

Comuniunea cu ceilalți are un rol special la nivelul

fundamentelor cărții. „Imaginația colectivă"

influențează dorințele. Prezenta concluzie adâncește

paradoxurile: „Rămân doar gândurile, rămân doar

frunzele; ceea ce rămâne nu există." Viziunile lui Dan

Călin sunt inscriptibile unei arhitecturi eterogene având

în proximitate abisul și nemurirea, viața aproape ratată

și înțelepciunea.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

48

Tudor CICU

Labirintul poeziei „Labirintul” căutărilor lui Ștefan Teodor Cabel, cel

care îi „împăiază cuvintele și le pune/ La geamul

iluziei” salvatoare, ca în basmul românesc, este iubirea.

Poemul exorcizare, care deschide volumul din care am

citat aceste versuri, conţine şi cheia descifrării acestei

lumi labirintice cu fapte neînţelese şi susceptibile în

interpretări. Și mai departe aflăm că e „grea calea,

înfometată de adâncuri vindecătoare”. Dar cuvintele,

aceste fire desprinse cu migală, dintr-un ghem al

Ariadnei, sunt ca peștii „în acvariul ochiului flămând de

cărări” de îi împing, tot mai departe de malul spre care

vâslește, cum spune în motto-ul cărții, imaginile, pentru

a integra rostirea poemului în mister.

Cu migală de orfevru, poetul îşi converteşte tot mai

limpezit, un firesc existenţialist al trăirii, într-o matcă

proprie a devenirii prin rostuire. Poemele de dragoste,

sunt acaparate de propria-i amintire şi lasă

(întredeschise) posibile terapeutici simultaneizatoare

care cosmicizează senzaţiile fizice directe. Dar ceea ce

îl definește pe Ștefan Teodor Cabel în cea de-a treia sa

carte de poezie intitulată „Labirintul” (Ed. Brumar,

2017) este amprenta inedită a unui poet de construcție,

lucrând misterios cu cuvintele. Impresia celui care îi va

citi noua sa carte e că începe poemul ca și cum ar

pregăti instrumentele pentru a intra în tainele unei

simfonii mozartiene și îl părăsește în aceeași tăcere cu

care venise: „ai construit, în tăcere,/ Din ochii tăi până

în ochii mei/ Un pod,/ Ca Apollodor din Damasc”

(aniversare).

Vâslind alteori spre poezia confesivă, a

fragmentarismului în redarea trăirilor secvenţiale, a

ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii

întâmplării, poetul schematizează parabola reevaluând

limbajul poetic spre trăiri mitice: „Nici nu știa că

vânează, între/ Coperte cartonate, morile de vânt,/

Alerga pe câmpia paginii,/ Ritmul verde, iarba, din visul

său tânt” (dulcineea).

Demersul liric din acest volum de poezie e unul de

remonetizare a discursului liric, prin pendularea

continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu

scopul de a găsi noi uimiri: „Poezia a ieșit în stradă./ Cu

rochia vaporoasă, de zefir,/ Trecea de la un om la altul

în ochi adânci;/ Fura zâmbete, vise,/ Să le ascundă în ani

neașezați/ în calendar” (întâlnire neașteptată). Teo

Cabel oscilează de pe un prag al rostirii unui gând, pe

un altul întors (pragmatic-intuitiv) la izvoarele Emoţiei

şi Frumuseţii netrucate.

După aria de acţiune a poemelor distingem două

tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică

mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice uzând şi

de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura

epică. Din acest labirint poetic, cititorul va găsi și

drumul spre ieșirea dintr-un labirint asemănător cu cel

descris de eroul lui Dickens din Marile speranţe, cel

„pierdut în labirintul măreţiei. Va răzbi poetul și acest

labirint? „Ca o țigancă,/ Zornăindu-și brățările,/ Cu

ochii pe geam...” (cum spune într-un poem), suntem și

noi.

Poezia ca un colier de rouă

Cu volumul „Colierul de rouă” apărut la Ed.

Editgraph, 2017, Mihai M. Macovei, poet mereu

surprinzător („m-aud murind fără poveste”), ne

dezvăluie un poet nu atât al ideii, cât al fastuosului

scormonitor în cuvinte. Cu „iureșul expresiilor în care

suntem atrași” (după Mihaela Roxana Boboc în prefața

la carte), poetul buzoian biruie încă o dată timpul care

se dilată până încremeneşte să reintre în spaţiul câştigat

după fulminantul debut avut cu „După ochiul trecerii”,

în 1989. Starea ludică („dorm într-un somn de rană”), în

care Mihai M. Macovei gândeşte şi-şi rostuieşte

poemul, face parte din starea în care se petrec acele

evenimente ale percepţiei ideii ridicate pe templul

cuvintelor. Acest ștrengar zgomotos și timid în platoșa

sa este un poet al profunzimilor despicate de apele

cuvântului şi atât de des bătute de vâslele poeţilor care

au generat un întreg evantai de frumuseţi. Clădită în

buchete de câte șase poeme ce urmează unui număr de

nouă scrisori, textele sunt alese ca pentru a destrăma

idei înşurubate în fiinţa misteriosului univers și a

recompune imaginea unui întreg vizionar: „Bucuriile

nu-mi fac niciun bine;/ mai ales când vin atât de rar. Și

când vin,/ mă fericesc până dincolo de lacrimă”

(Înveninat, înveninat). După acest poet, nefericirea n-ar

locui în universul cuvintelor, ci în adevărurile pe care ni

le dezvăluie: „și tot așa flămânzi ca lupii… seara/ vom

murmura vom murmura/ și vom trăi o veșnicie

iubindu-ne/ singurătatea-n doi”. În faţa lucrurilor

terestre, un intermezzo lăuntric îi permite să înainteze

cu uşurinţă către înţelegeri astrale vânate în textura

jocului poetic, ex: „cu zăpada de cerb sub frunte”; „te

voi mușca de sufletul-noapte”; „țipetele singurătății

dansând pe sufletele părinților”; „somnul de pe miriștea

amintirilor”; „te-am hrănit cu frunze verzi/ din dudul

aurit de ger” etc. Metafora poemului închide o tristeţe

iremediabilă a vârstei, salvată cu trecerea timpului în

iubirea şi revenirea la dragostea dintâi: „Nu mă iubi”;

„Dor de dor”; „Ți-am scris în octombrie”; „Întoarce-te”.

De unde şi până unde, rostul omului e să preia

suferinţa unui univers întreg? Când azi, toate pier şi se

tot duc, mor cei pe care i-am iubit, mor şi stelele de nu

mai cad în mări, ca-n alte dăţi, şi nici mările nu se mai

reped spre stele, „numai adolescenții comprimă timpul

într-o dulce rămânere. Numai ei știu că pierdere are

culoarea diamantului.../ Pot trece codrii de aramă”,

glăsuiește poetul Mihai M. Macovei. Şi fiindcă suntem

la final de poveste, nici poeţii nu mai se tânguiesc în

versuri sub cerul devenit ca o fântână de lacrimi în

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

49

mâinile unui Dumnezu, care ne-ar plăcea să se roage

pentru poeţi şi veşnicia cărţilor lor: „Gerul singurătății

mă strivește sub tălpi./ Iar n-am unde să-mi ascund

țipătul” (sau) „mai puțin știi povestea nu e nouă/

întoarcerea nu-i decât o veșnică plecare” (Nu mă iubi).

Cele nouă scrisori au blândețea graiului moldovean

așternut peste versul lui scris cu „tocul cu penița de

aur”. Dintre ele „…Na!”; „Întoarce-te la plopi”, par

închipuitele scrisori, netrimise, ale unui poet Luceafăr

către preafrumoasa muritoare de pe Pământ. Alteori

rostirea sa e înduioșătoare ca un pulsar trezit din

adormire: „A venit timpul să te îmbrac într-o cămașă

albă” de mireasă, a poeziei. În concluzie: poezia lui are

„ceva-mai-mult” din magia copiilor teribili care au

asaltat poezia cu armele inspirației.

Mihaela MERAVEI

Artă, creativitate, poezie, într-un cuvânt,

Daniela Toma

Conceptul de creativitate este unul

multidimensional și se poate manifesta în multiple

domenii. Din punct de vedere etimologic, cuvântul

creativitate provine din latinescul „creō” care înseamnă

a „a crea, a face”. Cu toate acestea, în limbajul modern

cuvântul „creativitate” a primit accepțiunea pe care o

cunoaștem și în prezent, capacitatea umană de a crea,

abia după sfârșitul perioadei iluministe. Filozofii antici

nu au luat niciodată în considerare conceptul de

creativitate, privind arta ca pe o modalitate de

cunoaștere și nu ca pe un act creativ. Conform

enciclopediei „Wikipedia”, conceptul de creativitate

poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite:

psihologie, psihologie socială, științe cognitive, arte,

inteligență artificială, filozofie, economie, management

etc. și deci la multe niveluri distincte: cognitiv,

intelectual, social, economic, artistic, literar etc.

Pentru domeniul artistic, creativitatea este

elementul de bază, cheia oricărui artist care, pe lângă

imaginație și talentul nativ, îl ghidează în desăvârșirea

unei opere reprezentative. Poezia se numără printre

domeniile de elită ale artelor, ea reușind să cuprindă în

câteva cuvinte un întreg univers creator. Poate acesta a

fost elementul hotărâtor, pentru scriitoarea Daniela

Toma, în alegerea numelui propriei edituri, „Art

Creativ”, care, nu doar să-i reprezinte volumele

personale, dar să editeze un număr tot mai mare de

volume al multor autori printre care și scriitori

reprezentativi ai literaturii românești actuale. Așadar,

ultimul volum de versuri al editorului, Daniela Toma,

apărut de curând la editura „Art Creativ” și intitulat

sugestiv: „Fragil”, vine să dovedească încă o dată, dacă

mai era nevoie, înalta calitate artistică a acestei tinere

edituri, profesionalismul și respectul pentru carte de

care dă dovadă.

Volumul se remarcă încă de la coperta semnată

de Cristian Ghica, delicat concepută în simbioză cu

titlul cărții. Hârtia de calitate pe care este tipărit alături

de lucrările artiștilor Onu Pavelescu, George Mayer,

Elnaz Abedi, Ionuț Calotă, lucrări care deschid cele

șapte capitole, rotunjesc o carte care emoționează de la

prima filă. Poeta Daniela Toma reușește cu acest volum

să ridice ștacheta propriei originalități. Cartea este

concepută ca o poveste în șapte capitole, poemele, care

nu o dată devin prozopoeme, neavând titluri și

îngemănându-se unul cu celălalt. Epicul care transpare

în versuri, deloc supărător, se împletește în mod ideatic

cu liricul. Titlurile celor șapte capitole: am un tatuaj

permanent pe mine însămi, tăcerea mea nu-mi mai este

de folos, tentațiile se află toate într-o ramă,

prefăcându-se că mă iubește, și a zis femeia…, o Ană

desculță desenează în aer prima ninsoare, trăiesc în

partea frumoasă a lumii, am dinți de flori, sunt ele

însele micropoeme, ultimul capitol: m-au învățat cum să

contez, este o postfață la fel de originală ca întregul

volum. Aș spune mai degrabă că Daniela Toma nu și-a

dorit o postfață la această carte reprezentativă pentru

lirica ei, cu siguranță, ci mai degrabă glasul unor

prieteni care să marcheze finalul cărții sale. Și-a dorit

acest lucru, mai ales pentru faptul că acest volum este,

de fapt, un studiu al poetei vizavi de propria ființă, dar

și un dialog cu aceasta. De aici și nevoia de extindere a

versului. Poemul în proză se recunoaște simplu după

forma sa elaborată pe care o vom întâlni în versurile din

„Fragil”. Calitatea deosebită a imaginilor, jocurile

colorate de sonorități conferă versurilor Danielei Toma

o poeticitate imposibil de negat, chiar dacă uneori

folosește un limbaj prozaic.

Încă din primul capitol, „am un tatuaj

permanent cu mine însămi”, poeta aprinde lumina,

justificând titlul în contextualitatea poemelor, astfel

încât cititorul să poată pătrunde cu facilitate în adâncul

acestei „ființe” eterice, care este poemul și cu care

autoarea, nu o dată, se confundă: „m-am trezit la prima

oră cu talia subțire/ (…) și parcă eram așa de când

lumea…/ (…) ascultam duminica urcând înăuntrul

meu,/ tatuaj permanent cu mine însămi/ mi-aducea flori

de leac, le topea/ și mi le înghesuia între coaste/

aprinzându-mi fructele necoapte, mă priveam om liber”,

( pag 7).

Lumea aceasta în care s-a născut poeta și care se

sparge în zeci de bucăți, care a devenit incertă, în care

nici „trupul nu te ascultă și mai naște un braț verde”,

este o lume usturătoare, unde doar „cei blânzi nu aud

mârâitul frânghiilor”. De fapt, această lume obscură a

Danielei Toma, a sinelui ei poetic, este o lume a

„făuritorilor de lumi fragile”, unde poezia este ca „o

poveste pentru oameni mari s-a vrut aprinsă”.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

50

Citind titlul cărții „Fragil”, înainte să-i fi deschis

paginile calde din hârtie volumetrică ce, mie una, îmi

dau senzația de învăluire și mângâiere, fără să știu de ce

și cum, am asociat imaginea poetei Ana Blandiana, a

versurilor din opera domniei sale cu delicatețea acestui

volum și a poeziilor Danielei Toma, în general. Cumva,

însăși ființa poeziei, care este miezul volumului

„Fragil”, făcea o conexiune între doamna poeziei

românești contemporane, Ana Blandiana și vlăstarul

tânăr, poeta Daniela Toma, autoarea acestui volum.

Trăirea mea onirică a fost perfect justificată de în

postfață, unde scriitoarea Gabriela Ana Bălan, la pagina

125, face referiri despre volum și autoarea lui. „Am

văzut-o deunăzi într-o fotografie document alături de

Ana Blandiana și, fără a apela la spirite oculte, ci doar la

magia versului, am deslușit aura poeziei care le învăluie

laolaltă : „femei străine mi-au purtat rochiile/ ca pe niște

tufe de liliac/ crescute în spatele grădinii”.

Am încercat să fac o radiografie a trăsăturilor și

elementelor de bază ale poeziilor din „Fragil”, să le iau

pe fiecare în parte și să le supun microscopului

sufletului, să caut puncte forte, să fac o analiză a ideilor

și mi-a fost aproape imposibil. Poeziile Danielei Toma

din „Fragil” reprezintă un întreg poem, unde metaforele

în cascadă, limbajul liric de calitate, tentele filozofice

ale temelor și ideilor din poezii, personificarea și multe

alte trăsături se regăsesc pe parcursul tuturor poemelor

cititorul având oportunitatea să se bucure de o carte cu

poezii de înaltă ținută artistică. Justificative sunt câteva

sondaje făcute în poeziile din această carte: „harta

oaselor noastre s-a deghizat în călugăr” (pag 17), „își

dădea cu părerea umbra mesei de duminică” ( pag 19),

„gâtul fragil al pământului” (pag 21); „duminica,

aproape copil, se întorcea întotdeauna flămândă/

dimineața avea forma unei femei” (pag 23), „eu am

furat miezul rodiilor și am îndesat lumina în el” (pag

30), „mă agăț într-o fotografie și potrivesc o altă

femeie” (pag 42 ), „(…) să încălzim aerul,/ să-l

răspândim pe toată pielea lui dumnezeu/ și peste ochii

lui” (pag 45), „în lipsa visurilor o să strig timpul” (pag

51), „o amiază îmbrăcată sumar când plouă/ se dă în

leagăn pe spinarea cerului/ trupurile noastre împachetate

în pungi de cadouri/ fixează timpul în propriul gol”

(pag 53), „strigătul tău e singura închisoare/ în care, cu

puțin noroc/ ai putea zidi o lumină ușoară” (pag 72),

„rochia mea mai tânără așteaptă să-i desenez vedenii/ pe

mâneci/ ca să fie mireasă” (pag 76), „când ea îmi face

cu mâna, timpul iese răvășit și orb pe ușă” (pag 80),

„până la urmă, indiferent pe unde vei trece,/ glasul tău

să va bea singur dintr-un clopot” (pag 91), „frumusețea

s-a agățat în florile toamnei” (pag 98), „Ană,

vorbește-mi despre liniștea aceea care nu plânge” (pag

106), „adevărata dimineață poartă rochie despicată/

într-o parte” (pag 113), „de ce trebuie să fie Ana o

femeie/ când de fiecare dată toți suntem înzidiți/ în

pereții imaginari ai unui trup pe care nu-l alegem/ șiruri

de ziduri imaginare/ și un Manole răsărit în fiecare

dintre noi”. (pag 116).

Daniela Toma, această „poetă pe care a ales-o

poezia să o reprezinte” cum spunea Victor Martin

într-un articol despre „Colecția Regal” a Editurii Art,

așa cum ne mărturisește în ultimul capitol al volumului

de versuri „Fragil”, trăiește în interiorul sinelui său

poetic în „partea frumoasă a lumii”, căci altfel nu ar fi

putut crea poezie atât de curată și sensibilă . Ea reușește,

când i se „înverzesc tălpile”, „să-și facă rochia să tacă”

și „să treacă primăvara prin ea” pentru că „oriunde se

așează se întâlnește cu ea însăși”, iar „înăuntrul ei s-a

mutat starea de grație”. Această stare de grație o

caracterizează în totalitatea și prin ea creează emoții

subtile și imagini de neuitat pe care cititorul le va

descoperi cu reală plăcere citind volumul de versuri

„Fragil”.

Și, ca o concluzie generală, poezia a ales-o pe

Daniela Toma pentru ca ea să devină poezie și împreună

să fie un exemplu de artă și creativitate, iar această

afirmație o susține nu doar ultimul volum de versuri pe

care tocmai l-am citit cu emoție și bucurie, dar și tot

ceea ce face, scrie, construiește, sădește, creează cu

dăruire această poetă, aparent fragilă, dar cu o forță

lirică feminină de necontestat.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

51

Diana Dobrița BÎLEA

Umoriştii constănţeni, din nou pe

val „Vaporul cu umor” (Editura Dobrogea,

Constanţa, 2017), un volum colectiv al celor ce

formează Clubul Umoriştilor Constănţeni, vine, cum au

venit şi celelalte lucrări umoristice ale lor, să

descreţească frunţile cititorilor şi să-i binedispună.

Volumul de faţă cuprinde epigrame, rondeluri, senryuri,

parodii, proză şi poezie umoristică, dar şi lucrările de

grafică ale cunoscutului caricaturist Leonte Năstase.

Umoriştii constănţeni, cucii pe numele lor mic, de alint,

satirizează tare ale oamenilor şi ale societăţii româneşti

contemporane, dau cartonaşe galbene şi roşii

politicienilor care îi faultează pe alegători imediat ce se

cocoaţă în fruntea urbei ori a ţării, îi ironizează pe

necinstiţi în general sau îi mângâie, sui-generis, pe cei

mai mult sau mai puţin apropiaţi lor şi care au şi ei

greşelile lor, ca tot românul. Toate tipurile de comic

sunt la ele acasă în această carte: de limbaj, de situaţie,

de caracter, de moravuri. Sunt uşor identificabile, din

păcate, în arealele nu doar geografice ale vremii noastre,

ci şi în cele sociale, politice, economice, culturale.

Trebuie să spunem că antologaţii fac parte şi din diverse

alte structuri literare, precum Uniunea Scriitorilor din

România, Uniunea Epigramiştilor, Cenaclul „Mihail

Sadoveanu” din Constanţa şi altele.

Jurnalistul Traian Brătianu participă cu

epigrame, senryuri, poezie şi proză unoristică. Iată o

parabolă într-o epigramă: „Un dulău s-a tot văitat:/

Astăzi sunt întors pe dos!/ Lumea l-a îmbărbătat.../ I-a

mai dat un os de ros” (La alegeri). Cu senryurile

creează imagini pline de ironie sau de autoironie, după

caz: „Mi s-a spus să stau/ în banca mea,/ dar eu nu am

bani”; „Stelele s-au agăţat/ de pletele tale,/ caut un

pieptene”. De asemenea, atrag atenţia poeziile sale, din

care redau o strofă: „La interviul de rigoare/ Mi-au spus

că din CV lipsesc/ Date de importanţă mare:/ Trimiteri

la... Beciul Domnesc!” (Decizie).

Talentatul Petru Brumă, profesor de fizică,

delectează lectorul cu patru poezii umoristice extrase,

după cum se pare, dintr-un viitor volum al său. Poemul

Cruciada imaginează cetatea asaltată de o „răzvrătită

galeră” ce „apare/ flancată strategic de două pânzare”,

miza fiind „Arhanghelul pontic”, în descrierea căruia îl

putem recunoaşte pe fostul primar Mazăre. Ştefaniada

prezintă comicul concurs „Cine e cel mai tare”, câştigat

de „7 VIPuri, cu SIVIURI grase”, adică de: Bulă, tanti

Lila, Adi Minune şi alţii ca ei. Redau două catrene: „Cu

alte cuvinte, scăpând de-acel stres/ trăit când de chinul

gândirii ai parte./ În fond, pentru ce-nvăţătura de carte,/

Când dacă ai bani, ai la toate acces?!” (Şcolariada);

„Astfel începu noul Ev Cultural -/ Dotând cu un

Goldstar şi-o telecomandă/ corabia veche, pe care în

bandă/ urma să se piardă programul Halal” (Butoniada).

Simona Callas, medic, se prezintă cu fabule,

rondeluri şi catrene. Rescrie, ilar, dând şi cu tifla când e

cazul, povestea „Punguţa cu doi bani”: „A fost odată

ca-n poveşti/ un sat la vale de Prosteşti/ [...] Tataie s-a

îmburicat/ şi pe cocoş l-a alungat;/ era el rumen şi

frumos/ da’ n-aducea niciun folos./ Înfuleca precum un

danci,/ iar când să dea output-uri: canci...” Iată şi un

catren de toată frumuseţea, din care aflăm că un umorist

nu se poate dezice de sine însuşi: „Ce dac-am zis că

nu-mi mai spun părerea?/ De m-ai crezut, e treaba

dumitale;/ Dar nu renunţ uşor, eu, la plăcerea / De-a-

nfige acul unde dau de moale...” (Replica umoristului).

Claudia Croitoru, sociolog, povesteşte cu mult

umor cum a ajuns membră a C.U.C.-ului; satirizează

mentalitatea unor bărbaţi care, fiindu-le ruşine cu

consoartele lor, se împăunează în faţa altora, arătându-le

poze cu blonda fatală pe post de soţie; imaginează cum

„un băiat sărac. Şi ca avere, şi cu duhul” reuşeşte să

aibă, pe seama excentricilor, în fond mai săraci cu duhul

decât el, vilă cu piscină, o afacere prosperă şi, drept

soţie, o cunoscută vedetă de televiziune; ia în derâdere

prostia şi laşitatea, relevând consecinţele teribile ale

acestora.

Florentina Loredana Dalian, cunoscută datorită

scrierilor sale valoroase, dar şi numeroaselor premii

obţinute la diverse concursuri literare, vine cu parodii

după versuri de Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş,

Mihai Eminescu. Parodiile sunt remarcabile, obţinând

efecte satirice şi comice extraordinare. Iată câteva strofe

din parodia după cunoscuta baladă „Mistreţul cu colţi

de argint” a lui Doinaş: „Un prof de liceu, îndrăgind

performanţa,/ Pe coridoare sinistre trecea,/ Uitând că-

ntre timp, venise vacanţa,/ Trăgea de sprâncene şi aspru

zicea:// -Veniţi să vânăm din cotloane ascunse/ Elevul

cu cap luminat, genial,/ Ce zilnic lucrează probleme ne-

nvinse/ Şi dă rezolvarea în mod bestial!// Profesore

dragă, ziceau corigenţii,/ Elevul acela nu vine pe-aici./

Mai bine mai lasă şi tu din pretenţii,/ N-ajunge că ştim

să facem matrici?”

Ananie Gagniuc, cunoscut în lumea umoriştilor

cu supranumele „Amiralul umorului românesc”, e, ca de

fiecare dată, pe val. Pe unul mare, pentru că cele mai

mici nu-i vin. Tematic, toate prozele prezentate sunt

legate de mare. Aflăm, astfel, cum a devenit ofiţer de

marină, hărnicindu-se foarte după ce în copilărie fusese

un „mototol”: „La şcoala generală mă trimitea tata de cu

seară, să fie sigur că până dimineaţa sunt în clasă.

Profesorii pur şi simplu renunţau să mă asculte că, până

ajungeam la tablă, trecea ora. Deja colegii îmi scoseseră

o strigătură: Gogu când se opinteşte/ Sare-n sus de două

deşte!” Îl ironizează dulce-amar pe marinar, constrâns

să petreacă perioade îndelungate pe navă (Vis de

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

52

marinar). Este genial relatând despre isteaţa-i soaţă:

„M-am pierdut de soţie [...]. O vecină, care venise cu

noi la plajă, i-a zis soţiei: «Dragă, l-am văzut acum juma

de oră pe nisip, cu o blondă superbă!». «Şi ce-ai vrea,

nu se lăsă mai prejos mândra mea jupâneasă, la 40 de

ani voiai să fie cu o găletuşă şi-o lopăţică?»” (O poveste

mică, mică... de la mare).

Scriitorul Constantin Gornea încearcă să ne

convingă de faptul că există „Vaporul cu umor” şi chiar

reuşeşte, mai ales că apelează, punctual şi inspirat, la

cărţile de umor ale colegilor săi de club. Satirizează,

îndreptăţit, fenomenul facebook, ajungând să profeţeasă

o catastrofă: roboţii, pe baza prea multelor date

furnizate benevol de oameni pe reţelele de socializare,

vor creşte „ca un copil care îşi dezvoltă inteligenţa,

personalitatea” (Feţe-feţe pe Facebook).

Constantin Iordan, profesor de matematică, ne

oferă spre lectură câteva poezii umoristice. Spicuim:

„De-un sfert de veac pe und-te duci/ Vezi Ţara pusă pe

butuci;/ Unii zvârliţi peste hotare,/ Alţii închişi cu

suspendare” (Metamorfoze); „Balamuc e pe planetă/

Barzii pier, Cuvântul spurcă,/ Legea e o etichetă,/ Cad

Zidiri, iar Prostul urcă” (Prostia).

Participarea lui Liviu Kaiter, ofiţer de marină,

constă într-o suită de epigrame: „Sunt demnitari ce

eludează/ Dictonul Legea-i mai presus...,/ Chiar

gravitaţia sfidează/ Şi totdeauna cad... în sus!” (Legea

gravitaţiei); „Când mi-amintesc... şi-acuma ard.../ Eram

cu ea-n Paris, pe Sena...,/ Mult ne-am iubit... De-atunci

am card/ La farmaciile Catena!” (Prima dragoste).

Preşedintele clubului umoristic, Dan Norea, un

magician al ironiei inteligente, aşază în faţa ochilor

cititorilor imagini terifiante ce preced şi în final duc, din

excesul de zel al „sufletiştilor de serviciu” Angelo-i şi

Draco-j, la venirea pe lume a celui ce avea să devină

monstrul Adolf Hitler. Justifică demersurile artistice ale

umoriştilor: „Şi-aflai pe dată care-i ţelul meu./ Că-n

viaţa asta, cât ar fi de hâdă/ Privind de sus, chiar şi lui

Dumnezeu/ Îi place uneori să mai şi râdă” (Mănăstirile

Bucovinei).

Violetta Petre, cunoscută ca poetă, dovedeşte că

are şi umor: „Piţifelnic – arătare, madamă cu doi de t,/

Nu crezi că te dai prea mare, când nimic de tine e?/

Nulitate, impostoare, fă, mă urmăreşti... de ce?/

Celebrissimă pohetă, du-te-n aia mă-tii, bre!// Uite-aşa

gândea pohetul” (Nu te urăsc, pohete!)

Aron Petru îşi imaginează cum au decurs

alegerile în diaspora, dovedind certe înclinaţii pentru

limbile străine, povestind cu umor şi în dulcele grai

moldovenesc (prozele La vot prin diaspora, Seiful,

Stresul şi depresia).

Ana Ruse, autoare a peste 80 de volume –

proză, poezie, cărţi de călătorie – ne oferă catrene şi

proză umoristică, preferând uneori să ne vorbească în

pilde: „Cică oamenii înalţi culeg fructele de pe ramurile

copacilor, ba le iau şi pe cele de jos, nu sunt pretenţioşi.

Cei scunzi, aşa ca noi, se caţără în pomi şi culeg din

ramuri cele mai preţioase fructe” (Amintirile lupului de

mare).

Ion Ruse, fin observator al propriului eu şi al

lumii sale, scrie epigrame de mare forţă: „Liceu la zi, şi

nu seral,/ Oştean automobilist/ Ratând un grad de

general,/ Dar avansat... epigramist!” (Autobiografie);

„Mă bucur şi mă umflu-n pectorali/ Când marşu-i

intonat de o fanfară/ Şi văd pe colonei şi generali/ Stând

capră, când apare-o secretară” (Ministerul de Interne.

Carmen Dan a fost în două rânduri secretară).

Talentata şi sensibila pictoriţă Luminiţa Scarlat,

un bulgăre de lumină peste razele zilei oriunde ar fi şi

orice ar face, ne dăruieşte proză şi poezie umoristică. Îl

satirizează pe bărbatul vârstnic care pozează într-un

tânăr viril (Măgarul narcisist), o ridiculizează pe femeia

care se îndrăgosteşte de cine nu trebuie şi care persistă

în greşeală (Văcuţa îndrăgostită) etc.

Liliana Stoica, „inginer navalist cu simţul

umorului”, scrie epigrame, poezii şi proză. Vine cu un

suflu tineresc: „Când, bucuros, Opel şi-a luat,/ S-a dus

s-o plimbe pe Andreea,/ Dar ea, puţin, a ezitat: / Eu de

la Opel vreau doar... cheia!” (Interes).

Jurnalistul Ion Tiţa-Călin încântă cititorul cu

fiecare cuvânt pe care îl scrie. Cum e şi firesc, ştie cam

„tot ce mişcă-n ţara asta” şi nu-şi pune oprelişti în a

divulga adevărul, chiar şi sub formă umoristică, una de

zile mari.

Ionuţ-Daniel Ţucă, procuror, umorist talentat,

preferă rondelurile şi epigramele. Avertizează eventualii

neaveniţi în sfera umorului: „Înveţi să mergi pe

bicicletă,/ Să nu te-atingi de ce-i tabu,/ Să scrii frumos,

să fii vedetă,/ Umorul însă-l ai ori nu.” (Poţi învăţa să ai

umor?)

Scriitoarea Gabriela Vlad satirizează mult

mediatizatul caz Elodia, personajul prozei sale

numindu-se Irodia. Cei spre care autoarea îşi îndreaptă

degetul neîndurător sunt jurnaliştii, care o iau uneori,

abracadabrant, înaintea evenimentelor.

Roland Voinescu vine cu două proze scurte.

Într-una, critică lipsa de profesionalism şi lăcomia unui

instructor de înot, iar în cealaltă, ia în derâdere atât

prostia unui rătăcit pe munte, cât şi comoditatea

salvamontistului, în final victima găsindu-l pe cel ce

trebuia să-l salveze şi nu invers.

Oglindă a vremurilor noastre, „Vaporul cu

umor” este, aşadar, un alt tip de document, care, peste

ani, le va arăta descendenţilor noştri cum ştiam noi să

râdem şi să facem haz de necaz.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

53

Silvia Ioana SOFINETI

Robia mării și-a luminii

Greu de încadrat într-un curent/ canon literar, dar

cu o poezie care-și încântă cititorul (indiferent de

calibrul lui), Cornel Antoniu continuă să prefere acel

„cuvânt cu apă, plin de pești/ Acoperind cu frig câmpia”

(pag. 7), cel care trimite nu numai la Geneză, ci și la

creștinismul primar, sau „cuvintele ca niște potcoave pe

buze” (pag. 11), sugerând patosul, frângerea sub galop,

durerea interdicției. Dincolo de semantica mai veche sau

mai nouă a lexemului, întotdeauna există spectacol,

zarvă, potrivire irezistibilă și neașteptată de sensuri și

semnificații în „galeria/ Cuvintelor, uscatul ceas/ Al

binecuvântării” („drumul miriapodului”), căci poetul

trebuie să fie original tocmai prin imprevizibilul textelor

pe care le așterne pe hârtie.

„Căutător de nisip” (nu neapărat aurifer), poetul

va tânji întotdeauna după imensitatea mării, după

foșnetul ei, preferința pentru perechile antonimice apă/

deșert, întuneric/ lumină, zgomot/ tăcere înscriindu-se,

practic, în același câmp semantic al dorului de

nemărginire: „Dacă plouă/ Printr-o plasă/ În care se

zbate un pește -/ pe mări aripile lui se ridică/ Fâlfâind

scânteind ruginind,/ Dacă plouă și eu nu dorm/ Ca un

fier de călcat/ La geamul dinspre stația de salvare/ Trece

o caravană enormă/ În căutarea unei fântâni enorme/

Femei în deșert sângerând” („Elegie”). Să cauți nisip nu

înseamnă să faci lucruri inutile, nu înseamnă să pândești

cu disperare trecerea timpului prin inelul clepsidrei, nu

înseamnă să ai vocația construcției, a rătăcirii prin

deșert ori să fii măcinat de dorul de ducă pe plaje

nostalgice, vizitate cândva de-adevăratelea sau numai în

imaginație, ci toate acestea la un loc, plus ceva inefabil,

situat în punctul de curgere a fluidului poetic, acolo

unde sună „Cuvinte sau altceva. Clopote vii”

(„Căutătorul de nisip”).

Deși în volumul „Căutătorul de nisip” nu

dragostea, ci lupta cu timpul pare a fi tema

fundamentală, Corneliu Antoniu, ca și în volumele

anterioare, manifestă o voluptate a autoflagelării,

vituperându-și sentimentele, dar, cu un gust desăvârșit

al oximoronului, mutându-le mereu din planul terestru

în cel astral: „merge vestea că ești a mea/ Și când acolo

sunt singur/ Nu mă mai dezmorțește nici primăvara/

Nici glasul privighetorilor/ Nici mestecenii inundați/

Către seară, când se umezește orizontul/ Și fereastra

fuge din locul ei de pe cer/ Mai apari îmbrăcată în

oglinzi sferice/ Ca o viperă în bătaia lunii” („Steaua

polară”). Trecerea prin cuvinte este tot o formă de

iubire, una atentă, suspicioasă, care te lasă fără

respirație, „îmbrăcat, dar mai bine gol”, înfiorat ca un

adolescent și sceptic precum un bătrân filosof: „cum

mergi/ Fără respirație, resfirându-te/ Îmbălsămat cu

cocori, cu pescăruși/ Și alte păsări migratoare/ Surprinse

în somn/ Să nu știi/ Ale cui sunt cuvintele și căldura/ Pe

care le simți în ceafă deoarece/ Nimeni unde e locul

acela/ Nu are drum” („Să treci prin cuvinte”).

Poemele despre moarte au un filon filosofic de tip

asiatic și o detașată privire asupra întunericului, noaptea

în care inevitabil intră orice ființă fiind privită nu ca un

dat, ci ca o experiență milenară, prin care fiecare trece

până la intrarea odihnitoare în Nirvana: „Am sosit/ Cu o

mie de ani în spate/ Am venit iată, totuși/ Și stau așa în

fața ta/ Și aștept să se întunece/ Anii tăi m-au recunoscut

primii/ Din poartă m-au recunoscut/ Aici m-au adus ei/

În câmpia lucrată de tine/ Și acum s-au așezat în stânga/

Și în dreapta mea/ Și așteaptă să se întunece” („La

capăt”).

Pentru Corneliu Antoniu, așa cum se întâmplă cu

toți poeții autentici, a scrie poezie înseamnă să te

iluzionezi că vezi, că auzi, că simți, că guști, că respiri:

„Aici și acolo/ Unde trăiesc cu iluzii/ M-am trezit

învârtind/ O flașnetă// prin țarcurile mari ale copilăriei/

Trece inima, trec ochii,/ Mulți vizitatori și plante

exotice/ Nu știu ce vor,/ Mie mi-au dat lacrimile// Orbul

crede în ziua lui de lumină/ Eu cred în migrația ploilor/

Cum ai spune: Hai tu cu mine și vezi/ Vadul cu vămile,

strunga cu plopi” („Roaba și trandafirul”).

*Corneliu Antoniu, „Căutătorul de nisip”, Ed.

Grinta, 2015

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

54

Andreea-Monica STATE-

ȘTIRBU

Miros de zambile

Călătorind prin gând, m-am împiedicat…

De un vis amorțit în infinitatea gândurilor rătăcite,

De cuvinte șoptite discret,

Și de lacrimi rostogolite în păr…

Mi-am simțit cuvintele anesteziate în

Silabe dispersate, gândurile fărâmițate…

M-am trezit, mi-am scuturat visele îngropate în scrum,

Mi-am scos speranțele învechite din sertare

Și brusc mi s-a făcut sete… de toamnă.

De ploaie, de gânduri cu aromă de iubire.

Gândurile mele au miros de zambile,

În diminețile în care soarele-mi zâmbește galeș,

Într-o primăvară cu miros de iarnă târzie.

Primăvara asta vreau să dau la schimb lacrimile

Pe ploi de toamnă, fiecare tăcere pe-un sărut,

Serile triste pe zâmbete prinse-n ghiocei,

Inima bolnavă de plictiseală pe-o inimă îndrăgostită,

Trecutul pe cel mai frumos vis…

Vrei să facem schimb?!

Sunt făcută din…

Sunt făcută din foc,

Îmi fierbe sângele

Și pulsează în artere foc.

Sunt făcută din apă,

Care ar putea să-ți înghețe sufletul

Sau să se prelingă pe trupul tău.

Sunt făcută din nisip

Purtat de vânt,

În cele mai stranii locuri.

Sunt făcută din vântul

Ce-ți mângâie chipul

Cu adierea sa boemă.

Sunt făcută dintr-o lacrimă

Dulce de fericire ce-ți șterge

Orice urmă de tristețe.

Plouă-n decembrie…

Plouă încet … simt ploaia cu fiecare por…

Picături mici ar vrea să se transforme-n fulgi

Iar eu aș vrea să fiu picătura ta de fericire…

Lasă fiecare picătură să îți cicatrizeze rănile,

Iar privirea mea să-ți alunge orice grijă.

Să ne lăsăm mângâiați de ultima ploaie de decembrie

Și hai să ne lăsăm purtați de ritmicitatea ei,

Chiar dacă cerul plânge, pe noi să ne unească dansul

Inimilor noastre aprinse de flacăra dorinței.

Să lăsăm ploaia să fie de partea noastră,

Să ne protejeze de timpul nemilos.

Să lăsăm cuvintele să se contopească în gesturi,

Să dansăm ca și când am fi ultimii oameni.

Ia-mă în brațe și nu-mi mai da drumul,

Pentru că trupul meu a urlat în tăcere după tine…

Sărută-mă cu aceeași dorință interminabilă,

Învăluiți în dansul pasiunii, ca doi nebuni în ploaie.

Să dansăm mult, iar dacă totul e un vis,

Șoptește-le fulgilor de nea să mai întârzie

În povestea noastră, pentru că nu aș vrea să ne

trezească!

Anotimpuri

Cel mai mult mă asemăn cu primăvara,

Pentru că mă dezmorțesc

Și renasc odată cu ea.

Pentru că înfloresc în ochii tăi

Și mă învălui în parfumul prețios al florilor.

Sunt prietenă cu vara,

Colectionez răsărituri și apusuri,

Și le păstrez atent într-un colț de suflet,

Pentru momentele întunecate.

Razele soarelui de vară îmi mângâie chipul și

Mă-nvăluie în valuri calde de lumină și

Simt cum îmi împletesc părul

Și-i dau strălucirea spicului de grâu.

Mă regăsesc în spectacolul arămiu al toamnei,

În parfumul răcoros al dimineților,

În picăturile gândurilor de un artistic fabulos,

Care-mi trezesc nostalgii adormite.

Toamna este indecisă, plină de contraste și romantică...

Cu iarna nu sunt foarte prietenoasă

Pentru că frigul ei îmi ciupește obrajii,

Dar îmi place s-aud zăpada cum scârțâie cub cizme,

Și-mi place să văd dansul grațios al fulgilor de nea,

În toată splendoarea lor, cum ajung pe pământ

Și țes cu fir de argint mantia ce-l acoperă.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

55

Cărți prezentate de:

Lucian GRUIA

CALIGRAFIILE TĂCERII

Motto:

„...Să cânt, să scriu şi să mă rog./

Să mă rog şi să cânt. Continuă prefacere,/

cu un singur sens – lumina.”

(Maria Calleya)

Maria Calleya s-a născut la 23 martie 1944 la

Craiova şi a absolvit în anul 1963 Conservatorul la secţia

Pedagogie – Dirijat - Compoziţie, devenind redactor

muzical la Studioul de Radio Craiova. A fost şi solistă

dansatoare a Ansamblului „Nicolae Bălcescu” din Bănie.

A mai lucrat ca pianistă la câteva licee de artă din Craiova

şi Bucureşti.

Debutează cu versuri în anul 1999, cu volumul

Pas de deux , revenind în atenţia cititorilor cu volumul

de poezie Pianissimo (Ed. Arvin Press, Bucureşti,

2004).

Poeziile ultimei cărţi menţionate nu poată titluri,

astfel încât întregul volum poate fi citit ca un poem

fluviu, construit muzical, alternând poeme scurte cu

altele mai vaste, nu simfonic, ci în surdină, Pianissimo.

Pentru Octavian Mihalcea, în poezia Mariei

Calleya există o atmosferă asemănătoare pe alocuri cu

aceea din romanul În căutarea timpului pierdut, de

Marcel Proust.

Aspectarea aceasta, cumva detașată, mă duce cu

gândul că poeziile autoarei tind spre o caligrafiere a

tăcerii, imaginile fiind fără relief abrupt. Însăşi poeta

afirmă că iubeşte câmpia în care sentimentele se

împrăştie fără oprelişti: „Terenul meu predilect e

câmpul/ Deschis înspre zare, saturând/ Prelungirea în

nesfârşire a ochilor/ Avizi, îmbătaţi, întorşi/ la firul

ierbii, strivit sub picior „.

Viaţa, în viziunea poetei, apare cu bune şi rele

ca o muzică sincopată ori ca un dans când liniştit, când

năbădăios: „Cu mărunţişul în buzunare/ Achit enorma

notă de plată/ pentru o oră de viaţă”. Totul sfârşeşte într-

o linişte visătoare: „Clipe de ieri, speranţa de azi,/

Promisiunea de mâine – mărgăritare/ Topite pe foaia de

calendar”.

Fiinţa umană este privită în toată complexitatea

acesteia: „Eu, nu sunt doar eu -/ O fiinţă multiplă suntem

fiecare,/ Cu înveliş sărac, viermuind comori/ De sânge,

visuri, răzmeriţe”.

Iubirea purifică universul: „În ploaia care stă să

vină/ Un strop e-al meu, un altu-asemenea/ e-al tău, şi-i

negrăit de mare/ Torentul sacru, purificator”.

Scrisul este eliberator: „Îmi îngădui să scriu - /

Un alt fel de strigăt/ Biruitor/ Peste incendiatul/

Pământ”.

Iată şi arta poetică a autoarei: „N-ar trebui să te

apropii de hârtie decât dacă simţi că arde, că e inevitabil

să alegi, să smulgi cuvintele din furtunoasa lor

încolăceală şi să le ordonezi cum poţi, după şuvoiul

încinsei lave ce ţâşneşte dinlăuntru, şi astfel, să încerci

să mori într-un chip ideal. Poticnirea cuvintelor ar trăda

vâlvătaia cenuşii, iar nu învolburarea roşie a flăcării.

Totuşi, singură, căldura ce ar putea ele răspândi ar

asigura, cel puţin, în agitata-ţi răsuflare,/ ceva din

temeiul fiinţei foşnitoare.”

Focul sufletului, aprins de inspiraţie, constituie

motorul imobil al liricii Mariei Calleya.

Desigur, poeta meditează asupra muzicii în

cuvinte esenţiale legate de misterul interpretării

autentice: „Muzica adevărată nu are nimic a face cu

gestul banal de a atinge coarda. Ea începe în altă parte,

cu mult înainte de a auzi primul sunet, într-o zonă a

fiinţei noastre străbătută de coridoare tainice, legate, nu

ştiu cum, cu altele mai subtile. Un complex intim şi

magic începe să curgă, să se reverse prin vârful degetelor

până când, în sfârşit, vom auzi primul sunet – Muzica.”

Deşi condiţia noastră este de fiinţe trecătoare,

poeta afirmă că scopul vieţii este trăirea cu pasiune:„Să

credem cu ardoare că/ Viaţa e darul nostru fără preţ,”.

Şi încă şi mai clar: „Bună dimineaţa, păsări/

Bună dimineaţa, frumuseţe a lumii -/ aşa ar trebui să

înceapă ziua/ oamenilor născuţi pentru fericire „.

Bună dimineaţa, poetă Maria Calleya!

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

56

Stan BREBENEL

Cineva trebuia să rămână în munţi

Sub acest subtitlu a apărut la Editura Alpha

MDM din Buzău, de curând, o antologie intitulată

aproape banal, „Scriitori nehoieni”. Volumul are şi un

subtitlu foarte interesant: „Cineva trebuia să rămână în

munţi”. De acest lucru se fac „vinovaţi” mai mulţi

scriitori din spaţiul Carpaţilor de curbură. Este vorba, în

primul rând, de cel ce a fost timp de peste 30 de ani

directorul Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” din

Buzău, născut în acest loc binecuvântat de Dumnezeu,

scriitorul Alexandru Oproescu şi de foarte sensibilul

poet al aceloraşi locuri Lucian Mănăilescu. Lucrarea nu

ar fi fost completă dacă la realizarea ei nu şi-ar fi adus

obolul Marcela Chiriţă, una dintre cele mai apreciate

discipole ale lui Alexandru Oproescu, cea care a prefaţat

volumul. Această antologie cuprinde numele a 16 autori

din Nehoiu. Fiecăruia i se face un portret cu multe date

biobibliografice, după care sunt redate câteva din

lucrările lor: proză, poezie, eseuri, epistole ş.a. Cele 16

personalităţi nehoiene sunt următoarele, în ordinea din

volum, care respectă ordinea naşterii: Virginia

Rădulescu, Preot Dumitru Nicolaescu, Nicolae Pascu,

George Băiculescu, Eugenia Gavriliu, Alexandru

Oproescu, Constantin Deneş, Ştefan Iovan, Dan Nemeş,

Alexandru Duţu, Raimonda Anghel, Petre Bucinschi,

Lucian Mănăilescu, Gheorghe Onea, Dan Puric şi

Carmen Tania Grigore. Nu am să îi evoc pe fiecare în

parte, însă la câţiva dintre ei am să mă opresc cu

respect.

Primul dintre ei este poetul Dan Nemeş. Acesta,

deşi s-a născut la Arad (1 ianuarie 1944), după

terminarea studiilor s-a stabilit la Nehoiu şi aici a rămas

până la sfârşitul vieţii ce s-a produs la 26 noiembrie

1996. S-a implicat mult în activitatea unor cenacluri şi

reviste literare. A publicat numai două volume de

versuri, „Podul memoriei” (1995) şi „Delicte şi erori”

(apărut postum, în 1997). La Biblioteca Judeţeană „V.

Voiculescu” din Buzău există şi un al treilea volum

„Numărătoarea de a fi”, în manuscris. Din creaţia

poetică a lui Dan Nemeş este reprodus un grupaj din

care ne putem da seama de valoarea versurilor sale.

Lucian Mănăilescu este un scriitor care nu mai

are nevoie de nici o prezentare. Totuşi câteva cuvinte

despre el trebuie spuse. A publicat mai multe volume de

versuri, fabule, interviuri, eseuri, fiind şi un neobosit

realizator de reviste şi almanahuri. Regretata poetă

Constanţa Buzea avea să scrie în „România literară”: Să

fim atenţi la numele poetului, să-l respectăm şi să ne

scoatem pălăria ori de câte ori ne face cu simplitate

veritabile daruri”. În antologie, Lucian Mănăilescu este

prezent cu o evocare şi un grupaj de versuri. Evocarea

se referă la o întâlnire de excepţie la Nehoiu, la

Cafeneaua literar-artistică ACASĂ cu marele poet

Marin Sorescu. Au mai fost prezenţi Radu Cârneci,

Bucur Chiriac, prof. univ. dr. Ion Rotaru, pictorul

Dragoş Morărescu şi Tudor Gheorghe. Marin Sorescu se

simţea foarte bine la Nehoiu şi, de câte ori avea

posibilitatea, venea la Nehoiu, ca la nişte dragi prieteni.

Despre Dan Puric ce se mai poate spune? S-a

născut la Nehoiu, unde părinţii săi erau medici. Ieşirea

din copilărie nu îl mai găseşte în acele locuri de care

este îndrăgostit pe vecie şi de care îşi aminteşte cu mult

drag: „Munţii înconjurau casele ţărăneşti şi-ţi aminteau

zilnic, prin frumuseţea lor că Dumnezeu există”. Ca

portretul său să fie complet, autorii antologiei au inclus

fragmente din unele dintre interviurile acordate

diferitelor publicaţii şi câteva texte din conferinţele sale.

Alexandru Oproescu este personalitatea care a

coagulat, în calitate de ferment, multe torente. Viaţa sa

nu numai că a fost legată de bibliotecă, însăşi viaţa sa

era biblioteca. În calitate de director, a avut posibilitatea

să cunoască mulţi scriitori. Unii foarte mari. Alex.

Ştefănescu scria: „Există nu numai mari poeţi, mari

prozatori, mari critici literari etc., ci şi mari bibliotecari.

Unul dintre ei este Alexandru Oproescu, directorul

Bibliotecii Judeţene «Vasile Voiculescu» din Buzău. De

mulţi ani, de fapt de o viaţă se ocupă de transformarea

unui depozit de cărţi într-un act de cultură şi a unei

funcţii administrative într-o misiune de cărturar”. În

afară de activitatea administrativă a fost şi un neobosit

cercetător. A dat literaturii şi bibliotecarilor lucrări de

referinţă. Tot el a fost editorul şi coordonatorul unor

colecţii apărute sub egida Bibliotecii Judeţene. Portretul

literar al lui Alexandru Oproescu este întregit de

reproducerea parţială a corespondenţei cu familia

Voiculescu şi de câteva amintiri literare.

În final, o concluzie s-ar impune. Volumul de

faţă, dincolo de omagierea unor oameni de valoare

născuţi sau stabiliţi la Nehoiu, este şi un document de

lucru pentru istoricii literari. Iată de ce cred că demersul

autorilor este mai mult decât lăudabil, pentru care

merită felicitări.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

57

Ionel POPA

PARAMNEZA de REDUPLICARE şi

FUNCŢIA EI LITERARĂ

Sub acest semn poate fi pus romanul lui Emil

Raţiu, Turmul Colţei, Ed. Ideea Europeană, Buc.,

2016. Propunerea noastră se bazează şi pe sintagma

„între vreme şi veşnicie”, care întregeşte titlul

romanului. Prin romanul său, autorul ne provoacă la o

meditaţie asupra existenţei noastre între clipă şi

eternitate. Pornind de la marea temă a Timpului,

scriitorul schiţează o ontologie a îndoitei feţe a fiinţei:

bine/ rău; unitate/ fragmentare; realitate/ ideal; materie/

spirit.

1714. Sub „Io Constantin Basarab Brâncoveanu

voievod, ţara era bogată şi în pace.” Primăvara se

întoarce. Oamenii se primenesc, îşi primenesc şi casele,

căci se apropie Paştele. În Bucureşti soseşte Mustafa

Aga, un vechi prieten al voievodului, dar acesta nu

poposeşte la Curtea Domnească. Peste două zile,

trimisul sultanului se prezintă la Curtea Domnească

unde Brâncoveanu, în scaunul domnesc, îl întâmpină.

Turcul, poftit pe o sofa alături de domnitor, i se

adresează:

„-Mărite Domn, aşa că te vei supune oricărei

hotărâri a slăvitului Padişah, împuternicitul lui Alah pe

pământ, oricare va fi ea? Aşa că nu te vei împotrivi?

Domnul nu ştie ce vrea turcul şi tace; atunci turcul îl

îmbrânceşte de pe tron şi îi pune deodată pe umăr

năframa neagră, trimisă de sultan, semn de mazilire.”

(p.13-14)

Mai e nevoie de comentariu?

Aici e capătul de fir de care romancierul trage

pentru a depăna cugetările personajului său, Mihai

Ciuboţel, dascăl la Academia Domnească de la Sfântul

Sava, şi întâmplările al căror martor este.

Într-o chilie din pimniţa Turnului Colţei trăia o

broască ţestoasă mare, proprietatea dascălului Mihai

Ciuboţel. Broasca şi dascălul sunt primii şi singurii

locuitori ai Turnului. Din chilia sa, dascălul Mihai

Ciuboţel privea gânditor de la înălţime oraşul: „Un alt

an, o altă primăvară, îşi zicea, cuprins la început de

primăvară ca de un alean al trecerii timpului […] îi

venea în minte […] stihurile despre zădărnicia

omenească, despre viaţa lumii, ale logofătului dela

Moldova, Miron Costin…” (p.7). Mihai Ciuboţel-

dascălul trecuse de curând printr-o „mare Turburare”.

Într-o seară, venise la chilia sa vărul Vasile, cerându-i

să-l ascundă de stăpânire, fiind vinovat de uciderea

fratelui său. Înduplecat, Mihai Ciuboţel îl ajută să treacă

în Transilvania. Fapta vărului – repetarea în timp a

crimei lui Cain, care şi-a ucis fratele, pe Abel – dă

adâncime şi amploare meditaţiei dascălului despre

„păcatele lumii”. Dascălul Mihai din Turnul Colţei e

frământat de mari probleme filosoficeşti şi de credinţă.

„De unde se născuse răutatea pe lume? Fusese omul,

dintru început, născut rău? Şi de ce?” (p.8). Sunt

întrebări care mereu şi mereu îl ispitesc. Cugetarea lui

curge mai departe: taina stă în cuvânt, dar cuvântul lui

Dumnezeu „în lumea căzută în păcat, vai, se pierduse.”

Limba dumnezeiască, „de fapt, nici nu avea cuvinte […]

căci rostea numai esenţa, fiinţarea […] adică ideea […]

între idee şi cuvânt se strecurase o pâclă groasă care

întunecase azi adevărul” (p.9).

Mihai Ciuboţel-dascălul citise multe cărţi, de la cei

vechi şi Biblia până la cei din vremea sa. Dar cartea de

căpătâi rămâne Cartea lui Enoch. În cartea patriarhului

ce trăise înainte de potop stă scris trecutul, prezentul şi

viitorul omului creat de Dumnezeu.

Dascălul se frământă între frumuseţea lumii văzută

prin ochii trupului şi frumuseţea Domnului văzută prin

ochii spiritului. Prima manifestare în imanent a

zbuciumului său este iubirea lui pentru frumoasa

Aglaie; el şi-o doreşte trupeşte şi spiritual, prin iubirea

sa vrea s-o salveze de păcatul în care a căzut şi de care

lumea o acuză. Mărturisirea, dar şi pierderea iubirii au

loc în Ziua Învierii. Prin astfel de încercări vor trece în

timpul care curge şi Mihai Ciuboţel-zugravul şi fiul său

adoptiv, Mihai Ciuboţel - ofiţer căzut eroic în Războiul

de Neatârnare, şi Mihai Ciuboţel - medic şi Mihai

Ciuboţel - comunistul şi Gravil Ciuboţel - juristul,

nepotul lui Mihai Ciuboţel - medicul. Toţi aceşti

Ciuboţei sunt avatari ai lui Mihai Ciuboţel-primul.

Mihai Ciuboţel – dascălul – zugravul – medicul cu

neliniştile sale filosofico-religioase coboară, cel puţin în

parte, din psalmistul arghezian, chestionând, ceva mai

eretic, pe Dumnezeu pentru ce a lăsat răul pe pământ.

Eroul lui Emil Raţiu e un om mereu în confruntare cu

sine şi cu relele morale şi politice din „lumea prin care a

trecut”, iar momentele istorice evocate ilustrează

permanenta confruntare dintre Bine şi Rău (Crist şi

Anticrist). Scriitorul dă disertaţiei sale filosofico-

religioase o turnură de roman.

Naraţiunea este o împletire a două axe: una e cea

factuală de evenimente istorice, cealaltă a întrupărilor

lui Mihai Ciuboţel-dascălul, martori a evenimentelor pe

marginea cărora Mihai Ciuboţel-primul şi întrupările

sale cugetă în paradigmă filosofico-religioasă. Şi astfel

autorul desfăşoară panorama unor momente de răscruce

din istoria neamului, de la Brâncoveanu la

contemporaneitatea postdecembristă: Răscoala moţilor

lui Horia; Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu;

Revoluţia de la 1848; Unirea Principatelor; Regele

Carol I (cel care a rostit istoricile vorbe: „Păşind pe

acest pământ am devenit român”, vorbe pe care mulţi

din cei de azi le-au dat uitării) şi Războiul de

Neatârnare; Marea Unire; Al doilea Război Mondial cu

figura mareşalului Ion Antonescu, cel care, cu toate

păcatele sale impuse de istorie, în faţa plutonului de

execuţie girat de „eliberatorii’ sovietici, a rostit: „Las

Ţării tot ce a fost bun în guvernarea mea. Tot ce a fost

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

58

rău iau asupra mea, în afară de crimă!”; epoca

comunistă şi cea postdecembristă a noilor fanarioţi. În

această filmare panoramică a istoriei noastre, scriitorul

face câteva inserţii prin care aduce umbra Daciei. În

toate aceste momente istorice de cumpănă, poporul şi-a

dat obolul de sânge, jertfele cerute.

În curgerea timpului, Mihai Ciuboţel-primul, odată

cu succesivele întrupări, trece şi prin fenomenul de

reduplicare şi alături de el apar pe rând: Mihai Ciuboţel-

ofiţer, fiul adoptiv; Mihai Ciuboţel-activistul comunist

cocoţat în înalte funcţii de conducere; Gavril Ciuboţel-

juristul. Romancierul reuşeşte să facă din aceste

reduplicări personaje care se mişcă independent în

scenariul epic. Toţi aceştia au parte de o moarte-jertfă:

tânărul ofiţer Ciuboţel cade eroic în Războiul de

Neatârnare; Ciuboţel-comunistul „moare” dezicându-se

de doctrina comunistă, devenind nebun-predicator al

Evangheliei de sub Casa Poporului; Ciuboţel-juristul

este omorât la ieşirea din tribunal de o maşină, asasinul

rămânând de negăsit, iar în învălmăşeala „accidentului”

dispare servieta cu actele prin care juristul Ciuboţel

urma să dovedească crimele prin care noii fanarioţi au

ruinat ţara şi i-au terfelit demnitatea.

În viaţa fiecărui Ciuboţel există câte o femeie care

îi tulbură existenţa. La un moment dat, ele dispar

(violent sau paşnic) în necunoscut, însoţite de un halou

de taină.

Trecând prin atâtea experienţe de viaţă, martor la

atâtea evenimente istorice glorioase şi de înfrângeri,

Mihai Ciuboţel-dascălul-zugravul-medicul ajunge la

concluzia pesimist-stoică: „Era negreşit un blestem în

creaţia omului de la începutul lumii!” (p.315). Cain care

şi-a ucis fratele şi-a lăsat pecetea peste lume. Pornind de

la un verset din biblica Cântare a cântărilor, Mihai

Ciuboţel cugetă: „Biserica dreptăţii şi Biserica păcatului

erau împreună biserica lui Hristos şi biserica lui

Anticrist, într-un singur trup până, la sfârşitul lumii, la

Judecata de Apoi! Atunci va avea loc marea

<<discessio>>, despărţire, şi revelaţia definitivă a tainei

nedreptăţii pe lume!” (p.315).

Orologiul din cartea Timpului a ajuns acum la

sfârşitul său. Alături de broasca ţestoasă care se stinge şi

ea şi cu gândul la puiul de căprioară din Etiopia, Mihai

Ciuboţel „refuză o nouă viaţă prin întrupare în trup nou

în gurile negre ale timpului, unde este marele orologiu

al universului”, motivând: „La ce bun o viaţă despărţită

pe fracţiuni. Nu era aceasta mare condamnare de la

începutul lumii?” (p.317). Gândul lui Ciuboţel Întâiul

primeşte replica, care vine de la şirul nesfârşit al

strămoşilor (romancierul citează pe Radu Gyr): “<<Ne

vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat! Vor fi

apusuri aurii, cum au mai fost când am plecat. Ne vom

întoarce neapărat, Cum apele se întorc din nori, Ne vom

întoarce neapărat!>>“ (p.318).

Finalul romanului e poematic, vizionar după

modelul poemului Eminescu al lui Aron Cotruş: „Pentru

că aşa cum după Anticrist vine Hristos, după minciunâ

adevărul, după pseudoRomânia va izbândi România,

cugetă Mihai Ciuboţel, în timp ce ca un Prometeu, ca un

Orfeu, Eminescu, <<Beat de culori şi de azur, ctitor de

stele şi-n dâncuri proroc./ În calendarul de crivăţ şi foc,/

El crai pe un împărătesc şi furtunatec plai /Dând glas

tăcerilor noastre de veacuri ca nimeni altul înainte,/

luminează aici, oriunde şi mereu, /straturile de întuneric

şi de la temelia de neguri şi de sori, a neamului meu>>!

Mihai se contopeşte cu cântecul, cu dânşii, cu raza

luminii, a veşniciei, de la începutul lumii din cartea

prorocului Enoch, în Anima Mundi, se contopeşte cu

România eternă, suprema iubită pe care a avut-o …”

(p.318).

Dimensiunea narativă a romanului conţine o serie

de nuclee epice nuvelistice: paginile cu biografia lui

Vasile, vărul lui Mihai Ciuboţel; episodul cu Eminescu

şi Junimea; paginile despre eroismul „ostaşilor noştri”;

povestea despre Teodora, modelul zugravului Mihai

Ciuboţel; povestea copilei pe nume Floare. O

mininuvelă este capitolul Departe. Evocarea

transfigurează momentul biografic (autorul a fost medic

voluntar în Etiopia) într-o cvasiparabolă politică cu

adresă bine circumscrisă temporal şi spaţial. Spre

deosebire de calitatea literară a acestor nuclee

nuvelistice, în paginile despre perioada postdecembristă

a neofanarioţilor, discursul narativ slăbeşte în

expresivitate literară, alunecând în discursivitate de

reportaj cu inflexiuni de pamflet. E drept că autorul e

copleşit de sentimentul revoltei şi notează cu năduf o

realitate diavolească, dar romanul este o ficţiune literară

cu propriile ei legi, cărora li se supune problematica

(socială, morală, politică, filosofică, religioasă). Alteori

autorul se lasă furat de entuziasmul patriotic şi atunci

pagina devine prea lirico-retorică, intrând în dezacord

cu epicul sobru. Aşa se întâmplă, spre exemplu în

paginile despre Unirea Principatelor.

Imfrastructura meditativă a romanului este o

ţesătură de teme şi motive filosofico-religioase şi

literare. Discursul meditativ este pus sub emblema

poveştii biblice despre Cain şi Abel, alias Răul şi

Binele. Ca tehnică de construcţie narativă este folosită

doctrina metempsihozei, pe care romancierul o foloseşte

într-un mod personal. În curgerea celor trei veacuri de

istorie – timpul narat – Mihai Ciuboţel Întâiul trece

succesiv prin reîntrupări ale memoriei. Fiecare nouă

reîntrupare poartă engramele celor anterioare. În

structura narativ-ideatică a romanului, Mihai Ciuboţel

este arheu care ne poartă/ne ţine în curgerea timpului.

Toată povestea din roman, cu înălţările, prăbuşirile

din istoria noastră, cu virtuţiile şi păcatele ei, ne duce cu

gândul spre un posibil model, sursă de inspiraţie:

Panorama deşărtăciunilor, marele poem al lui

Eminescu. Tema metempsihozei/reîntrupărilor ne duce

tot spre Eminescu (Avatarii faraonului Tla, Sărmanul

Dionis). Fiind vorba de posibile modele, să mai

adăugăm amintirea romanului Adam şi Eva de Liviu

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

59

Rebreanu. Această posibilă filiaţie nu dăunează cu

nimic romanului lui Emil Raţiu.

Filosofia lui Mihai Ciuboţel este una eclectică, e o

aducere împreună a unor idei filosofice de la cei din

vechime la cei din vremea lui, a învăţăturilor din Biblie,

a unor elemente de mit, la care se adaugă referinţe şi

asociaţii istorice şi culturale. Rol de liant între narativ şi

cugetare îl are parabola (parabolă sunt tablourile lui

Ciuboţel-zugravul; parabolă este dărâmarea Turnului

Colţei; parabolă este punerea în scenă de către Ciuboţel-

medicul a piesei Prometeu; parabolă este scena cu

câinele maidanez care refuză hot-dog-ul oferit de Gavril

Ciuboţel.

Reîntrupările memoriei lui Ciuboţel Întâiul sunt

flancate de două simboluri majore: broasca ţestoasă şi

bufniţa. Brosca ţestoasă e animalul primordial pe care se

sprijină universul, având o viaţă lungă, iar pe carapacea

ei fiind desenate figuri geometrice misterioase,

simbolizează taina, înţelepciunea, imortalitatea (cf. Ivan

Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie

românească, Ed. Amacord, timişoara, 1997). Prin

carapacea rotundă cu liniile misterioase, broasca

ţestoasă simbolizează cerul, iar prin partea de jos plată

şi cu picioare simbolizează pământul. Astfel, ea

constituie în sine o cosmografie, o legătură între cer şi

pămâmt, între sus şi jos. Retragerea ei în carapace

înseamnă retragere în meditaţie (cf. Jean Chevalier –

Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vil.1, Ed.

Artemis, 1994).

Bufniţa e pasărea nocturnă, simbol al tainei şi

înţelepciunii. Ea e asociată de vechii greci zeiţei Atena,

iar de romani zeiţei Minerva (cf Ivan Evseev, op.cit.).

Însuşi Mihai Ciuboţel/Turnul Colţei este un simbol

– martor şi memorator al istoriei noastre, o replică

pământeană a Marelui Orologiu.

Romanele lui Emil Raţiu, venite din diaspora

românească, nu trebuie ignorate. Desigur, nu au

anvergura celor ale lui Vintilă Horia (maestrul lui Emil

Raţiu), dar fac parte din aceeaşi familie.

Petrache PLOPEANU

Poezia cu vers liber vs. poezia cu

rimă=superior vs. inferior? (I)

Subliniam în articolul anterior:

1. Poezia este instrumentul care oferă accesul, la

fel ca un al treilea ochi, asupra unei lumi a

esențelor, asupra transcendentului, care nu este

înțeles aici în sens exclusiv religios;

2. Raportul dintre poezie și cultură, dominat de a

doua, nu se traduce neapărat prin calitatea celei

dintâi, ci prin intelectualizare, care, de multe

ori, nu facilitează accesul cititorului, ci doar al

unui grup destul de restrâns de „inițiați”. Un

nivel precar de cultură (limbaj, bagaj cultural)

duce la creații poetice nesemnificative în

ambele stiluri, dacă nu este suplinit de harul

poetic, condiție exotică în existența creatorului,

sau, cel puțin, de talent. La fel, un nivel sporit

de cultură, dacă nu este însoțit de talent și de

capacitate de adaptare la context, poate genera

creații slabe.

3. Majoritatea covârșitoare a poeților recunoscuți

sunt definiți în acest fel de către critica de

specialitate, uneori în contradicție cu gustul

public sau neținând seama de acesta. Principalul

criteriu de evaluare este, de cele mai multe ori,

respectarea sincronismului dintre respectivele

creații din spațiul național și acelea din Europa

Occidentală sau America de Nord. Și moda.

4. Orice afirmație a acelora care condamnă fie

poezia cu rimă, fie pe aceea cu vers alb trebuie

făcută în deplină cunoștință de cauză

participativă. Cei care consideră că poezia cu

rimă ilustrează o inferioritate culturală, să fi

scris statornic mai întâi poezie cu rimă și apoi

să fi trecut la poezia în vers alb datorită unei

necesități interiore de a trece de la ceva la

altceva diferit, dar nu superior.

5. Individualitatea este esențială, atât în poezia cu

rimă, cât și în cea în vers alb.

Adaug acum:

6. Auto-situarea pe poziția postmodernistă sau pe

aceea clasicizantă nu creează în mod automat

calitate;

7. Mesajul, de asemenea, nu creează calitatea. Încă

Titu Maiorescu sublinia că a cânta în versuri

neamul românesc și durerile sale nu duce cu

necesitate la realizări artistice de calitate.

Nu poți exprima orice prin poezia cu rimă, clasică

așadar, cum n-o poți face nici prin aceea cu vers alb.

Așa cum rolul poeziei este unul diferit de acela al

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

60

prozei, așa cum diferitele arte surprind lumea în mod

diferit unele față de altele.

Poetul asupra căruia m-am oprit în articolul de față

este Dumitru Brăneanu, cu volumul de versuri

Destrămarea lumii, apărut la Editura Ateneul

Scriitorilor din Bacău, în 2016.

De la bun început este necesar să stabilim câteva

date concrete pe care le identificăm în contextul lecturii

volumului respectiv:

a. Volumul conține poezie în stil clasic;

b. Mesajul poeziilor are un caracter subiectiv-

religios;

c. Poeziile au o formă fixă cu 14 versuri, ordonate

fie în câte trei strofe sub formă de catrene

urmate de un distih, fie în câte două strofe sub

formă de catrene, urmate de câte două terține,

așadar de sonet;

d. Măsura este specifică sonetului, de 11 silabe;

e. Volumul este împărțit inegal în două părți: „Sub

crivățul împătimirii”, prima parte, care cuprinde

85 sonete, iar partea a II-a, „Sub cerească

aripă”, 15;

f. Există un incipit, „În loc de prefață”, sub forma

de poem în vers alb;

g. Cele trei părți încep cu câte un motto relevant

pentru ceea ce urmează.

Titlurile celor două părți principale ale volumului

sunt lămuritoare pentru sonetele pe care le conțin,

termenii folosiți de poet fiind necesari pentru a crea

acea stare de așteptare tensionată sau, dimpotrivă,

senină, în scopul asigurării catharsisului: „crivățul” și

„împătimirea” duc la crearea unei stări contradictorii,

exprimată prin antiteza dintre răceala vântului geros și

fierbințeala patimii. Celălalt titlu, al celei de-a doua

părți, ilustrează, dimpotrivă, o stare de liniște, de

seninătate, de împăcare: atributul „cerească” și

substantivul „aripă” duc ambele la aceeași reprezentare

semantică, verbală, dar și grafică, a divinului. Între cele

două părți ale volumului există, chiar la acest nivel al

începuturilor, al anunțării intențiilor poetice ale

autorului, o diferențiere voită, bineînțeles, care plasează,

de o parte, „împătimirea”, cu anumite trimiteri specifice

spre patimă și păcat, iar de cealaltă parte „cerească”,

ispășirea sau răsplata. La nivelul motto-urilor folosite de

autor, se subliniază aceste intenții artistice:

„Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile

noastre sufletești. Ea e cleiul care ne leagă de suprafața

lumii exterioare” (Părintele Dumitru Stăniloaie). Lumea

exterioară este lumea umbrelor, după Platon, a iluziilor

care sunt, în aceeași măsură, și ispite, care, repetate, se

transformă în patimi, de unde „împătimirea” despre care

scrie poetul. Al doilea motto cu care începe a doua parte

este un catren dintr-un Sonet al lui Mihai Eminescu:

„Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul

unei dulci evlavii/ Atunci Te chem: chemarea asculta-

vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?”. Glasul

gândurilor, care tace, adjectivul „dulce”, substantivul

„evlavii” trimit la o stare de liniște, de seninătate și de

smerenie, care fac posibilă chemarea către divinitate.

Legătura dintre cele două părți se realizează prin cele

două întrebări „chemarea asculta-vei?” și „Din neguri

reci plutind te vei desface?”, fiind evidentă aici o

anumită îndoială în legătură cu acceptarea/ refuzul

ascultării chemării și, în al doilea rând, cu acceptarea/

refuzul „desfacerii” din acele „neguri reci”, care

reprezintă indeterminarea principiului ca principiu și

chiar o anumită auto-negare a sinelui divin. Această

îndoială, exprimată în dublul registru al ascultării și al

determinării, leagă cele două părți ale volumului, unește

„împătimirea”, care are prezentă în notele ei

caracteristice și îndoiala, cu „cerescul”, în care dubitația

derivă din misterul necunoscutului sacru.

Așadar, volumul prezintă un caracter omogen din

această perspectivă a proiectării demersului poetic, într-

un crenscendo/ descrescendo al trăirilor poetice.

Aceeași omogenitate se înfățișează la parcurgerea

titlurilor poemelor din fiecare parte; citez cu titlu de

exemplu titluri din prima parte: „Azi mă întorc din

patimi”, „Îngenunchez în fața ta, Divine!”, „Amână

secerișul, Doamne!”, „Mai am puțin”, „Zadarnic sper”,

„Nostalgie”, „Neliniște”, „Din cupa ta, eu…”, „Mă agăț

cu disperare”, „Ascultă-mi rugăciunea”, „Mă lupt cu

timpul”, „Patimă cresc”, „Vulcanică tinerețea încet s-a

stins”, „Viața noastră”, „În crugul vieții noastre se face

seară”, „Prin vămi de taine”, „Firav ca umbra unui

înger”, „Trudim o viață, Doamne, visul nemuririi”, „În

gândul tău sunt picur de lumină”, „Sunt candelă

aprinsă”, „Între noi e crivăț”, „În lumea mea de lut”,

„Parcă murim cu fiecare clipă”, „Tâlhar sau sfânt”,

„Sonetul Învierii”, „Destrămarea lumii”. Sunt multe

enumerări, dar sunt necesare unei minime analize, în

care patima să se regăsească sub diferitele sale

manifestări și forme, în care să se creeze sufletului acele

punți de trecere spre „Cereasca aripă”, prin raportarea la

acele cuvinte încărcate de instrumentalismul apropierii

de divin.

Identific, așadar, în toate aceste titluri și, desigur, și

în conținutul lor, trei direcții analitice: în primul rând,

aceea a patimii care creează „împătimirea”, în al doilea

rând, aceea a punții create spre divin și, în al treilea

rând, aceea a elementului instrumental, care face

posibilă apropierea de divinitate. Poetul crește patima

„sub grâul din priviri” (Patimă cresc), având conștiința

nutririi acesteia de către ochi, cel obișnuit, acesta fiind

deschis spre exterior, spre lume, spre ispite și patimi.

Alăturarea celor patru cuvinte legitimează nașterea și

existența patimii. Metafora, cu o putere de sugerare

deosebit de evidentă, trimite la creșterea treptată, așa

cum planta germinează din sămânță și se ridică încet

spre soare, așa cum pâinea crește și ea și se coace, dar

trimite și la calitatea ochiului de a crea lumea în moduri

diferite pentru fiecare, deoarece și patimile sunt diferite

de la om la om, de la vârstă la vârstă. Ochiul creează,

dar ia și în stăpânire ceea ce intră în raza privirii sale.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

61

Patima se naște, se mărește și este posibil ca, la un

anumit moment, să devină chiar o lume, e adevărat,

denaturată, care să-l stăpânească pe cel supus ei. Poetul

are, însă, puterea de a declara: „Azi mă întorc din patimi

rătăcite/ În temnița cuvântului mi-e bine” (Azi mă întorc

din patimi). Două elemente opuse, rostite clar, „patimi

rătăcite” și „temnița cuvântului”, dar și cu trimiteri

indirecte necesare: patimile s-au născut, au crescut, s-au

rătăcit, rătăcindu-l și pe cel care și-a format chip și lume

din ele, dar oferindu-i, în același timp, și o iluzie a

libertății. Rătăcirea este o libertate care devine prea

vastă, este o exagerare a libertății, chiar pentru ea însăși

și pentru cel care o dorește, incontrolabilă. Invers, al

doilea element, „temnița”, restrânge libertatea până la

limita supraviețuirii, introduce controlul aproape total

asupra celui „întors”. Crearea cuplului „temnița

cuvântului” vine și atenuează această limitare,

conferindu-i semnificații noi, din care putem deduce și

natura patimilor și a împătimirii poetului. Termenului

de „cuvânt” îi pot fi date aici semnificații diferite:

cuvântul folosit în vorbire, în scris, dar și Cuvântul,

principiul sacru, creator al lumii. Aici sensul este de

cuvânt-temniță, cuvânt-locaș de recluziune, de retragere

în solitudine și putem, acum, îndrăzni să dăm un anumit

chip „patimilor rătăcite”, acela care să reprezinte opusul

cuvântului-temniță: cuvântul-libertate, cuvântul folosit

în orice mod posibil, neîngrădit. Între cuvântul-libertate

și cuvântul-temniță se întâmplă toată „rătăcirea”

poetului, care este, de fapt, viața sa creatoare de valoare

artistică. Putem extinde, nu știm dacă permis sau

nepermis analiza, spunând: cuvântul-libertate este mai

apropiat de profan, în timp ce cuvântul-temniță este

apropierea poetului de sacru, de divin. Și putem spune,

de asemenea, că sonetul este o revenire, din perspectiva

instrumentelor artistice și stilistice ale poetului, la

cuvântul-temniță, în sensul de obligațiile impuse de

poezia fixă de acest tip.

Despre patimi, puntea către divin și instrumentul de

apropiere de divinitate, despre „Cereasca aripă”, în

numărul următor.

*Dumitru Brăneanu, Destrămarea lumii

Cu unghiile înfipte în carne

Patria mea de oameni s-a ticăloşit,

alergând din spital în spital, cerşindu-şi

memoria şi dreptatea sau drămuindu-şi banii de

pensie

număraţi zilnic, cu degetele tocite de aşteptarea

miracolelor, care vin, precum americanii,

mereu foarte târziu...

Nici Dumnezeu nu mai este român, îşi

construieşte catedrale de aer printre spitalele

şi şcolile în ruină şi ne spune cât de fericiţi

sunt cei săraci cu duhul...

În locul cerului, cineva a lipit o coală

de un albastru vâscos, pictând gratii

şi stele dincolo de care se întind

hectare de trudă şi căpşuni neculese,

unde speranţa înseamnă un cent sau un euro

pentru zilele cenuşii ale întoarcerii

la sărbătorile din străinătatea numită „acasă”.

Oameni cu degete prelungi, pianişti ai

clapelor negre, zvârlugi apetisante

şi primari îmbălsămaţi în urne de vot,

duioşi îngeri roşii şi doctori de Bălţi,

survolează realitatea şi ne privesc de sus,

mirându-se de tenacitatea furnicilor,

ce cară, bucată cu bucată, soarele orb

în întunericul luminos de sub frunte.

Obosit şi bătrân, contaminat de maladia

celor ce se cred păsări, voi urca, în curând,

cu toată viaţa netrăită în spate,

Muntele Melcului, emigrând în ţara mea

de cocori albaştri, de fluturi şi nori,

ca să pot adormi sub ninsorile ei viscolite,

ca să pot, cu unghiile adânc înfipte în carne,

s-o iubesc, cu tristeţe, până la capăt!

Lucian MĂNĂILESCU

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

62

Nicolai TĂICUȚU

Raftul cu cărți

Ion Roșioru, Își pierde urma inorogul…-

Cople și elide, Ex Ponto,

Constanța, 2016, 176 p. Redăm,

de pe coperta a patra a cărții,

câteva referințele critice ale lui

George Stanca: (…) Un ludic

catifelat, fin, rafinat ca o

cusătoreasă ce pune alb pe alb…

diafan deloc profan, căci te

închini mereu Ei. Mai degrabă

venusian… Cum ziceam un ludic,

stirpe tot mai rară la poeții neamului. (…) Poeme

desuete ca mileurile și macrameurile și peretarele

cusute-n casă, azi disprețuite la justa valoare a culturii

unei societăți inestetice și dezumanizante. (…)

Ovidiu Cameliu Petrescu, Ulise orb/ Blind

Ulysses/ Ulysse aveugle, Editura

Rafet, Râmnicu Sărat, 2017, 109

p. Traducerea în limba engleză:

Horia Blănaru, Traducerea în

limba franceză: Nicolae

Pogonaru, ilustrația și coperta:

Valeriu Șușnea. Despre versurile

lui Ovidiu Cameliu Petrescu, într-

un scurt cuvânt înainte, Marin

Ifrim scrie: (…) Sunt adevărate

cazemate sentimentale. Liniște, se citește în gând, aici

sunt și tăcerile noastre, poate chiar și o parte din

suflete! Cităm: Nu mai știu să mă întorc/ pe țărmul

speranțelor părăsite cândva./ Semnele dăltuite cu trudă/

în drumul de piatră/ s-au tocit sub bocancii unui noian

de clipe./ Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea,/ un

Ulise orb care a uitat/ ce căuta prin lume.(Ulise orb)

Nicolae Pogonaru, Gravuri de ocazie,

Editgraph, Buzău, 2017, 96 p.

Regretatul poet Gheorghe Istrate

spunea într-o postfață la unul

dintre volumele de poezie ale lui

Nicolae Pogonaru: … Poezia lui

Nicolae Pogonaru divulgă o

sensibilitate ultragiată, uneori

chiar nevrozată, dar care, cu

finețe intelectuală, își stăpânește

sarcasmele, diluându-le în

radiografia ușor vaporoasă a unui veritabil mizantrop.

La finele prezentului volum sunt redate fragmente din

referințele critice semnate de Mioara Bahna, Alexandru

Borcan, Stan Brebenel, Tudor Cicu, Grigore Codrescu,

Titi Damian, Dumitru Ion Dincă, Viorel Dinescu,

Gheorghe Ene, Marcel Isbășoiu, Marin Ifrim, Lucian

Mănăilescu, Ionel Necula, Emil Niculescu, Florentin

Popescu, Arthur Porumboiu, Gheorghe Postelnicu, Ion

Roșioru, Valeria Manta Tăicuțu.

Silvia-Ioana Sofineti, Desculț în mileniul III,

Editgraph, Buzău, 2017, 142 p.

Studiul actual asupra romanului

Desculț de Zaharia Stancu realizat

de Silvia-Ioana Sofineti vine după

o nouă lectură. Autoarea

menționează în Argument: (…)

Misiunea noastră nu este deloc

ușoară, având în vedere lipsa unui

fir epic (principal sau secundar), a

unei structuri demne de un roman

realist. Vom vedea, apoi, cât de autentice sunt

„amintirile” lui Darie-copil, cât de mult se confundă

acesta cu Darie-adultul și ce îi diferențiază, în

încercarea de a afla dacă sunt două voci cu totul

diferite sau dacă se îmbină într-o singură personalitate,

aceea a autorului. (…) În final, vom vedea cum este

receptat astăzi Desculț și de ce un autor ca Zaharia

Stancu nu mai este de actualitate.

Florentina Loredana Dalian, Miss Univers –

proză scurtă umoristică, Editura

Dobrogea, Constanța, 2017,120 p.

George Corbu spune în prefața, Da,

ingineriei umorului!: (…) Micile

schițe ce compun volumul de față

sunt, în fond, niște comedii în care

palierele comicului – situații, limbaj,

caractere – fac să ni se dezvăluie ca

după o perdea fragmente de realitate,

chiar dacă strident colorate, grație

capacității remarcabile a autoarei de a le priza și a

unui uimitor simț al limbii ce-i permite să caracterizeze,

în parametri exacți, lumea investigată și să pătrundă în

cotloanele mai puțin sau deloc frecventate ale acesteia.

(…)

Manuela Camelia Sava, Inimitabil/ Inimitable,

Editgraph, Buzău, 2017, 160 p.

Traducere: Artemiza-Delia

Asănache, coperta și grafica:

Daniela Petre. Cu încă un volum

de poezie de dragoste sinceră/

curată ne îmbie la lectură Manuela

Camelia Sava. Exemplificăm:

Ți-am rămas datoare cu un ceai/ te

priveam cu jind/ rotocoale de

aburi albaștri îți încălzeau ochii//

Ți-am rămas datoare c-o îmbrățișare/ în gând/ cu o

durere/ cu o lacrimă// Ți-am rămas datoare din acea zi

c-un sărut/ c-o mângâiere/ c-o plecăciune până la

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

63

pământ// Ți-am rămas datoare cu fulgii de nea/ cu luna

albastră/ cu tot cerul care strălucea/ trecând mereu în

fugă pe lângă gări pustii/ pe lângă inima ta.

Ramona Roman, eRam, Art Book, Bacău,

2017,112 p. În prefața la acest volum

intitulată Din cărțile iubirii, Cristina

Ștefan menționează: (…) Poezia

Ramonei vine din timpul de azi,

tulburat, decadent, măcinat de

conflicte, lipsit de armonie și etică,

vine din revolta împotriva

anormalității și poezia pare să poată

iniția purificarea, curățirea și

scoaterea la lumină a ceea ce

rămâne intact în sufletele oamenilor. (…) Poezia erotică

face pondere în volumul de față, Ramona descoperindu-

se în confesiuni pline de romantism… și nu unul desuet,

nu unul calofil, ci în metafore moderne, inedite, un

reper care dă încredere în perspectiva sa poetică. (…)

Daniel Lăcătuș, Femeia aceea/ That woman,

Editura Stef, Iași, 2016,75 p.

Translation: Mădălina Bănucu. De

pe coperta a patra a volumului,

Felix Nicolau menționează: (…)

Moartea și înrobirea benevolă

față de frumusețe sunt motivele

principale ale acestui volum

vibrant de o senzualitate și de un

exotism de factură arabe. Dincolo

de intensitatea și de formulările

amețitoare, fascinația cărții este asigurată și de

cosmopolitismul ei. O poezie de front, îndârjită să

rememoreze pentru a se vindeca. Pe deasupra,

Gloanțele și virușii unei lumi cu toleranță minimă la

extaze și patimi.

G. Gabriel Petru Băețan,

Cotloanele ironiei – Culegere de

aforisme și cugetări, Editura

Mirador, Arad, 2016, 59 p. Felix

Nicolau apreciază: (…) Cred că și

tinerii au dreptul la înțelepții lor,

mai ales că pe cei bătrâni nu îi

prea digeră. Poate că sfătoșenia

vine mai bine pe la 30, decât la 90.

Mai toată lumea comite poezie în ograda românească și

numai puțini se încumetă la cugetări. Așadar, mintosul

arădean e dintre cei rari și se cuvine prețuit, ocrotit.

Aforismele lui au vervă și aplomb.

Cornelia Ionescu Ciurumelea, Excentrica

sinucidere - versuri și grafică, Editura Rafet, Râmnicu

Sărat, 2017, 153 p. Este cel de-al optsprezecelea volum

de poezie al autoarei, apărut tot în regie proprie și la

aceeași editură. Cele două arte frumoase, poezia și

grafica, se îmbină armonios. Iată un

exemplu: Înhămați la o nepotolită

ninsoare…/ ne albim sângele…/

ni-l curățăm de frisoane…/ de

insomnii viscerale…/ de

putregaiuri…/ de nerostire…/ până

ajungem ierburi cărunte/

escaladând…/ zi și noapte…/ nu

vise…/ doar… ziduri de

mănăstire…

Laurențiu Turcu, Puf de Înger, Editura

Ro.cart, București, 2017, 94 p.

Despre acest prim volum al lui

Laurențiu Turcu, George Călin

spune: Laurențiu Turcu scrie o

poezie ca o curgere continuă, după

o atingere a Îngerului ce stă de

veghe în cel mai întunecat colț al

inimii, luminându-i, clipă de clipă,

Calea spre Mântuire. Poemele din

acest volum se pot citi înainte de

spovedanie, în loc de rugăciune, se pot citi după

spovedanie, ca o împărtășanie zilnică, ce întrupează în

Cuvântul ce vine de la Dumnezeu și este chiar

Dumnezeu…

Mihai Vintilă, Dirijorul de

cuvinte, Editura infoEST, Siliștea,

2017, 64 p. Volumul de versuri de

față este însoțit de aprecierile

critice ale lui a.g.secară, (Încă)

Tânărul Mihai Vintilă și Marea

(poezie)…, pe post de prefață,

Virgil Andronescu, Cumpără și

vinde de provincie, de ieri și de azi

cuvinte, nu pe bani, pe sentimente

și trăiri și Alexandru Halupa, Poezia, o atracție de

neoprit, la postfață a.g.secară menționează: (…)În

această nouă carte, Mihai Vintilă depășește punerea în

abis despre care scriam altădată, ba chiar și laconismul

de care făcea uz cu alt prilej… Aproape că aș spune că

întregul volum este un manifest al strigării. (…)

Tudorița Tarniță, Micropoeme, Editura

infoEST, Siliștea, 2017, 27 p.

Jurnalista Tudorița Tarniță, pentru

acest volum, are un subtitlu-

dedicație: Gânduri pentru fiul

meu. Coperta și ilustrațiile din

carte sunt de Narcisa-Mirela

Voica. Micropoemele sunt

realizări lirice scurte și foarte

scurte, nu neapărat haiku-uri.

Cităm câteva: Soarele

îmbrățișează câmpia/ Strâns, într-un inel/ De logodnă,

Primăvară!/ Copite de cai luminează/ Câmpia, Satul

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

64

miroase a iarbă uscată./ La umbra nucului,/ Doar

amintiri, Luna/ Alunecă-n iarba/ Crescută pe visele

noastre, Nopțile se despletesc/ În tăcere și ascultă

șoapta/ Copacilor sau Mă-ncui în tăcere/ Ca într-o

câmpie/ De gheață.

Lili Balcan, Alte Momente

din viața oamenilor simpli, Editura

Helis, Slobozia, 2017, 117 p. Dan

Simionescu spune, într-o scurtă

prezentare făcută în revista Helis:

(…) doamna Balcan este memoria

vie a Urziceniului, și-a asumat acest

rol. Povestirile inserate în carte le

citisem în Helis și au savoarea

fructelor proaspăt culese din pom,

sunt vii, nepervertite. Punându-le cap la cap îți poți face

o idee despre viața socială a urbei ialomițene, cu toate

picanteriile de rigoare. (…)

Dumitru K. Negoiță, nu

ucideți bucuriile, Editura Amurg

sentimental, 2016, 108 p. În scurta

prefață intitulată Din rațiuni

morale, Marin Ifrim spune: Pentru

Dumitru K. Negoiță literatura are

rolul unui balsam de suflet, cu care,

în clipele tot mai puține de care

omul modern încă se mai poate

bucura, în acest secol al

ciberneticii, autorul își oblojește grijuliu nostalgiile, nu

care cumva acestea să se erodeze și să se piardă în

neantul caracteristic efemerității umane. (…) Postfața la

acest volum este semnată de Ion Machidon.

REVISTE LITERARE

Actualitatea literară, Anul VIII, nr. 76,

octombrie 2017, Lugoj. Semnează eseuri și comentarii:

Nicolae Silade (Despre vise, mitologie, filozofie, religie

și poezie), Vasile Pistolea (Bradul în mitologia vieții și a

morții), Magda Ursache (Iașul „străduțelor subtile”),

Paraschiva Buciumanu (Panait Istrati – Destinul unui

rătăcitor), interviu: Titus Crișciu în dialog cu Anca

Sigartău, critică literară: Cornel Ungureanu (A. E.

Baconsky și anatemele sale), Radu Ciobanu (Ioan-

Florin Florescu, Jurnal scoțian ), Adrian Dinu Rachieru

(Un Nobelizabil – Norman Manea pro și contra),

Mioara Bahna (Radu Ciobanu, Călărețul de fum),

Daniel Marian (Ion Toma Ionescu, Ceară și miere),

Ionel Bota (Spectacolul mitului reiterat și alte jocuri ale

contemplării tragice. O antologie lirică a lui Ciprian

Muntean), Liviu Chiscop (Victor Munteanu, Paznic la

moara de vânt), Maria Bologa (George Vulturescu,

Orbul din Poemele luminii, Liviu Chiscop, Prozatorul

Bacovia, Viorel Savin, Cinesunta). Dintre cărțile sosite

la Remus V. Giorgioni amintim: Ela Iakab, Cartea lui

Athanasios, Nicolae Silade, miniepistole, Violeta Anciu,

alte mașini și un fotograf amator, Vali Orțan, Din doi în

doi. Poezie semnează: Nicolae Silade, Ioan Romeo

Roșiianu, Mihaela Oancea, Andreea Ciucă, Nicolae

Sârbu, George Nina Elian, Luca Cipolla, proză: Armina

Flavia Adam, Dan Florița-Seracin, Alexandru Moraru,

Dumitru Hurubă, teatru: Alexandru Moraru.

Antares, Anul XIX, nr.232-233-234, iulie-

august-septembrie, 2017, Galați. Bine susținută, critica

literară este realizată de Ana Dobre (Liviu Ioan Stoiciu,

Ajuns din urmă), Viorel Coman (O zi din viața lui Ion

Mohreanu – epilog 1954), A.G. Secară (Doina Ruști,

Manuscrisul fanariot), Maria Mânzală (Victor Gh. Stan,

Umbra luminii), Lucian Gruia (Constantin Kapitza,

Știri), Adelina Pop (Darie Lăzărescu, Polul magnetic al

florii de gențiană), Crina Decuseară (Elena Bolânu, De

ce s-au supărat păpușile și Pastel de culoare).

Comentarii scriu: Petre Spiru (Literatura la ea acasă),

A.S. Pop (Câte ceva despre poezia diasporei) și Vicu

Marian (Itinerar spiritual european). Poezia este

semnată de Paul Spirescu, Nicolae Grigore Mărășanu,

Ruxandra Anton, Săndel Stamate, Ana Maria

Panagatos, Ilie Răpcianu, Ioana Andrada Tudorie,

proza, de Vasile V. Popa, Will Self (traducere de Petru

Iamandi), iar teatru, de Victor Cilincă.

Îngerul n-a mai strigat

atâta alb şi nici o speranţă

vin zvonuri de departe, despre morţi şi răniţi

în drumul spre ţara de gheaţă curată

crinii din mâini sunt de sticlă, lumânările

îşi sparg flacăra, polenizând calea tăcută a crucii,

lacrimile mele, ca mătăniile sfărâmate,

nu mai alunecă, nu mai curăţă cuvintele de ceaţă

la ce bun plânsul, când chiliile noastre

fără sfinţi, fără îngeri, fără lumina

ce-mparte fiori

ne usucă miezul?

la noapte, în somn, răspunsurile ne vor găsi

înfăşaţi în mătase, fluturi pentru vieţile viitoare.

Valeria Manta TĂICUȚU

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

65

Ante Portas, Anul III, nr. 3, 2017, Buzău.

Editorialul este constituit din două microeseuri semnate

de Gina Zaharia – redactorul-șef al revistei și Laurențiu

Belizan – președintele cenaclului Ante Portas. Eseurile

aparțin lui Petruț Dinu (Scriitor și cuvânt), Pușei Roth

(Femeia și copacul), Ioanei Teodora Todorescu (Eros și

eroare), interviurile sunt realizate de Laura Cozma cu

Laurențiu Belizan și Gina Zaharia cu Ioan-Bogdan

Cozmescu, aforismele aparțin lui Vasile Ghica, iar

cronica literară Dianei Dobrița Bîlea (Gina Zaharia, La

est de tine). 99 de autori semnează poezie, din care

amintim pe Gina Zaharia, Laura Cozma, Mihaela

Roxana Boboc, Petruța Niță, Laurențiu Belizan, Lucian

Mănăilescu, Simina Maria Sima, Alexandru Bolache,

Roxana Elena Iancu, Valentin Tufan, Maria Niculai,

Oana Șușu, Petruț Dinu, Andrei Bolache, Ion Roșioru,

Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Șerban Mihai

Georgescu, Rodian Drăgoi, Constantin Bucur, Dumitru

Ichim, Mihaela Meravei, Ana Urma, Mihaela Aionesei,

Gela Enea, Armina Flavia Adam, Irina Lucia Mihalca,

Mioara Băluță, Manuela Camelia Sava, Carmen Tania

Grigore, Petre Ioan Crețu, Leonard Ancuța, Corina

Monea, Luminița Zaharia, Teodor Dume, Cristina

Ștefan, Tudor Cicu, Florentina Loredana Dalian, Any

Drăgoianu, Marilena Trifan, Ottilia Ardeleanu.

Semnează proză: Dumitru Dănăilă, Dorina Neculce

Obedeya și Vasilica Ilie.

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVI (LI), nr. 10

(424), octombrie 2017. Mircea Bârsilă – 65! La această

aniversare participă cu eseuri și comentarii: Nicolae

Oprea, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Pricopie Clonțea,

Petru Pistol, Aurel Sibiceanu și Amalia Elena

Constantinescu. Bibliografia sărbătoritului este însoțită

de referințele critice (scurte selecții) primite în timp de

la Alex Ștefănescu, Mircea A. Diaconu, Constanța

Buzea, Mircea Mihăieș, Gheorghe Mocuța, Gheorghe

Grigurcu, Dan Cristea, Nicolae Oprea, Al. Cistelecan,

Bucur Demetrian, Constantin Stan, Ion Pop, Cornel

Ungureanu. Remarcăm, apoi, aforismele lui Gheorghe

Grigurcu, paginile de jurnal ale lui Liviu Ioan Stoiciu

(Adunăm pietricele găurite de mare), studiul lui Nicolae

Georgescu (Editor de editor). Critica literară e prezentă

prin: Constantin Cubleșan (Ion Simuț, Literaturile

române postbelice), Dumitru Augustin Doman (Nicolai

Tăicuțu, și cum vă spuneam…), Ioan Romeo Roșiianu

(Georgeta Șuta, Cuvinte nerostite), Leonid Dragomir

(Mircea Eliade, Jurnal), Marin Ioniță (Gheorghe Păun,

De trecere și petrecere), Mioara Bahna (Doina Ruști,

Mâța Vinerii), Valerica Mitu (Spiridon Popescu, Diavol

cu coarne de melc). Semnează poezie: Mircea Bârsilă,

Paula Romanescu, Domnița Neaga, Magda Grigore,

Octavian Mihalcea, Mihai Mitocaru, Gheorghe Păun,

Ghenrih Sapghir (traducere de Leo Butnaru), iar proză:

Marian Ilea.

ATENEU, Anul 54 (serie nouă), nr. 578,

octombrie 2017, Bacău. În acest număr critica literară

este semnată de Adrian Jicu (Angela Marinescu, Opere,

vol I-III, Emil Nicolae, Suflet prădător), Marius Manta

(Emilian Marcu, Tărâmul inocenților), Valeria Manta

Tăicuțu (Gina Zaharia, Talazuri), Dan Perșa (Bogdan

Boeru, Șapte sute șaptezeci), Violeta Savu (Tincuța

Horonceanu-Bernevic, Anotimpul păpușilor și Poezii

pentru copii ca tine), Cristina Câmpeanu (Carmen

Mihalache, Teatru la filtru), Theodor-George Calcan

(Nicolae Spătaru, Citirea zidului), Gabriela Gîrmacea

(Ilderim Rebreanu, Născut în zodia morții),

comentariile, eseurile și consemnările sunt realizate de

Mircea Cărtărescu, discursul: Lecția de poezie, Marius

Manta, Identitate, recuperări, Concert aniversar – Trio

Syrinx, Octav, o bijuterie în afara postadevărului, urmat

de dialogul cu Serge Celibidache, Ioan Dănilă, România

din Bucovina, Carmen Mihalache, Orizonturi larg

deschise, Constantin Călin, Sertarul cu fișe, Dan

Petrușcă, Exercițiu de admirație. Mihai Chiuaru, Vasile

Spiridon, Din Ithaca la Onești, Leo Butnaru, Fire de

fire, Violeta Savu, O pagină din jurnalul taberei de la

Ghimeș, Ion Fercu, Prin subteranele dostoievskiene

(61), Liviu Dănceanu, Contraste, Orestia III și Nerozia

cântă, Elena Ciobanu, Feliile eului meu. Poezia aparține

lui Savu Popa, Dragoș-Ionuț Onofrei și Ginei Zaharia,

iar proza lui Decebal Alexandru Seul.

Bucovina literară, (serie nouă), Anul XXVIII,

nr. 9-10 (319-320), septembrie-octombrie 2017,

Suceava. Editorialul lui Alexandru Ovidiu Vintilă se

referă la „Bucovina literară”- 75 de ani de la

întemeiere. Transmit salut la aniversară: Șerban Foarță,

Marcel Mureșeanu, Cassian Maria Spiridon, Adrian

Dinu Rachieru, Constantin Abăluță, Magda Ursache,

Ilie T. Zegrea, Leo Butnaru, Liviu Ioan Stoiciu,

Constantin Cubleșan, Marius Chelaru, Cornelia

Petrescu, Horia Bădescu, Petrișor Militaru, Eugenia

Țarălungă, Nicolae Coande, Felix Nicolau, Emil

Nicolae, Anica Facina. Autograful aparține lui Marcel

Mureșeanu, iar aforismele, lui Gheorghe Grigurcu.

Dintre eseuri și comentarii remarcăm: Elogiu adus

mămăligii de Matei Vișniec, La București, cu memoria,

Doamna „Memoriei” și „Memoria” 100 de Doina

Cernica, „Procontra” de Magda Ursache, Maiorescu și

cultura europeană de Petru Ursache, Valoarea imaginii

la Gaston Bachelard de Niadi-Corina Cernica, critica

literară realizată de Ioan Holban (Gheorghe Vidican,

Pivnița din horn), Adrian Dinu Rachieru (Lina

Codreanu, Chemarea apelor), George Bodea (Carme

Jiménez Huertas, Nu venim din latină), Dan Perșa

(Carmen Mihalache, Teatru la filtru), Alexandru Ovidiu

Vintilă (Dumitru Simion, o formulă narativă realistă).

Poezie semnează: Ion Beldeanu, Liviu Ofileanu, Blanca

Trandafir, iar proză: Adrian Alui Gheorghe, Leo

Butnaru și Ioan Țicalo.

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

66

Bucureștiul literar și artistic, Anul VII, nr. 10

(73), octombrie 2017. Remarcăm un fragment din

Hotare și spații naționale de Nicolae Iorga, apoi

eseurile, consemnările și comentariile: Cărți ajunse pe

drumuri căutăm bibliotecă. Oferim recompensă

spirituală. Rugăm seriozitate!, Planetă de despărțire,

„Fotograful domnilor scriitori” ar fi împlinit opt

decenii de viață… dacă nu ne-ar fi părăsit acum 12 ani

(Vasile Blendea) și Colegiul Național „B.P. Hasdeu”

din Buzău – 150 de ani de existență, 150 de ani de

performanță de Florentin Popescu, Nobel Prize-1905.

Henryk Sienkiewicz de Titus Vîjeu, Numere în labirint –

1997 de Theodor Codreanu, Augustin Buzura – evocare

postumă de Ion Dodu Bălan, Grupul literar

„Catacomba” – Nicolae Cabel de Ion Haineș, critica

literară realizată de Florentin Popescu (Titus Vîjeu,

Gândul și șoapta), Ion Roșioru (Nicolai Tăicuțu, și cum

vă spuneam)…, Adrian Dinu Rachieru ( Ion Lăncrănjan

sau filonul tragic), Ion Brad (Poet și preot), Maria

Vaida (Iuliana Paloda Popescu, Semnul Îngerului), Ion

Andreiță (Zeno Popovici, Zbor printre lumi – De la

București la Los Angeles). Romanul Copil de suflet de

Lia-Maria Andreiță este comentat atât de Ioan Barbu,

cât și de Șerban Codrin. Dintre seniorii literaturii

noastre, Florentin Popescu a ales pentru dialog pe

Florea Firan. Poezia aparține lui Coman Șova și

Gheorghe Istrate, iar proza, lui Ștefan Mitroi și G. Th.

Popescu.

Cafeneaua literară, Anul XIV, nr. 10/ 176,

octombrie 2017, Piteşti. Remarcăm interviul Peter A.

Stitt cu Donald Hall, „Noi suntem o țară mare fără un

capital literar” (trad. Mihai Athanasie Petrescu), critica

literară realizată de Gheorghe Grigurcu (Traian Ștef,

Povestirea Țiganiadei), Adrian Dinu Rachieru (Ileana

Mălăncioiu, Am reușit să rămân eu însămi), Ana Dobre

(Ioan Barb, Orașul alb), Paul Aretzu (Constantin Preda,

Am rămas singur cu moartea, doar țărâna-mi ține

partea), Aureliu Goci (Cassian Maria Spiridon, Poeme

în balans), Mina Zariadoran (Aurelia Urse, Și din

cenușă, lacrimi, rouă, aștept să plouă pe din două).

Artele poetice sunt reprezentate de eseurile lui Donald

Hall, Moartea morții poeziei (traducere de Liana Alecu)

și Virgil Diaconu, Poezia și poezia cu un colț sfărâmat.

Alte eseuri aparțin lui Marian Victor Buciu, Ion

Negoițescu, cabotinul cosmic… și Lilianei Rus, Filme

de duminică. Semnează poezie Florian Stanciu, iar C.L.,

comentariul – Din istoria pupatului la români.

Caietele de la Țintești, nr. 9, octombrie-

decembrie 2017. In memoriam Gheorghe Istrate scriu:

Marin Ifrim (Durerea e mai vie decât viața), Marin

Moscu (Înecat în lacrimi), Passionaria Stoicescu

(Poemul ca o lumânare), Nicolae Cabel (Baladă).

Eseurile din acest număr aparțin Magdei Ursache,

Puterea reperelor, Teodor Baconschi, De ce tot

scriem?, Mihaela Gomoescu, Performare și fațadă,

Elena Daniela Plătică, Serbările și șezătorile școlare.

Remarcăm, apoi, dialogul lui Nistor Tănăsescu cu Ion

Gheorghe și referințele critice ale lui Stelian Grigore la

cartea Secvențial de Carmen Tania Grigore. Semnează

poezie: Marin Ifrim, Stelian Grigore, Nistor Tănăsescu,

Costel Suditu, Geo Galetaru, Mihaela Roxana Boboc,

Claudiu Komartin, Nicolae Cabel, Ion Roșioru, Nicolae

Rotaru, Emil Almășan, Șerban Codrin, Rodian Drăgoi,

Carmen Tania Grigore, iar proză: Dumitru Dănăilă,

Virgil Matei, Nicoleta Ifrim.

C o n t a, nr. 29/ 2017, apare la Neamț. Din

prima parte a revistei remarcăm: editorialul lui Adrian

Alui Gheorghe, „Reinventarea”cititorului, eseurile:

Gabriel Chifu/ un poet al sensibilității controlate de

Daniel Corbu și Soarta scriitorului din provincie (II) de

Dumitru Hurubă, studiul lui Vlad A. Gheorghiu,

Cenzura, îngrădirea supremă a libertății pentru un

scriitor. „Cazurile” Aurel Dumitrașcu și I.D. Sîrbu,

dialogurile: Cristian Pătrășconiu cu Adrian G. Romila,

Magda Ursache cu Adrian Alui Gheorghe, Traian Ștef

cu Hristina Doroftei și Mircea Pricăjan cu Adrian G.

Romila, critica literară semnată de Gabriela Feceoru

(Mihók Tamás, cuticular), Ion Țoanță (Adrian Alui

Gheorghe, Laika), Octavian Mihalcea (Dumitru

Tâlvescu, Evadarea din mecanic), poezie semnată de

Dumitru Chioaru, Mircea Bârsilă, Dimitrie Grama,

Simona-Grazia Dima, Emil Nicolae, Kocsis Francisko,

Horațiu Ioan Lașcu, Horia Dulvac, Ionuț Caragea,

Cătălin Mihai Ștefan, Ion Țoanță, proză de Radu

Țuculescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Pricăjan,

Anamaria Veleșcu, teatru de Flavius Lucăcel, Marian

Ilea.

Constelații diamantine, Anul VIII, nr. 11(87),

noiembrie 2017, Craiova. Dintre eseuri și comentarii

remarcăm: Arc peste timp - 1918-2018 de Ilie Bucur

Sărmășanul, Pagini de istorie a presei de mâine:

„Constelații diamantine” de Ion Pachia-Tatomirescu,

Făt-Frumos din lacrimă de paradox de Janet Nică,

Sinele, Scriitorul Constantin Brâncuși de Ion Popescu-

Brădiceni, Religia sau nevoia omului de Transcendental

(V) de George Petrovai, August Scriban de Livia

Ciupercă, „Umanismul, un program infinit” de Dragoș

Niculescu, De ziua celor morți de Mircea Dorin Istrate,

Somn, măști sociale, joc de rol de Ionuț Copil, La

Universitatea din Lagos de Florin Smarandache, Există

sindromul Don Quijote? de Radu Olinescu, din critica

literară: Doina Drăguț (Andrei Potcoavă, Risipite - II),

Al. Florin Țene (Gavril Moisa, Prin roua iubirilor),

Daniel Marian (Attila Balázs, Veșnica așteptare),

Octavian Mihalcea (Marius C. Nica, Și vântul sufletul

mi-l ară), Marian Barbu (Nicolae Bălașa, Cerșetor în

iadul de la poarta raiului), Mircea Coloșenco (Toni

Hulubei Macovei, Rochia de vorbe și Scrisori la Post-

Restant). Poezie semnează: Constantin Miu, Marin

Ifrim, Rodica Fercana, Marian Hotca, Petre Gigea-

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

67

Gorun, Dominic Diamant, Gheorghe A. Stroia, Boris

Marian Mehr, Mimoza Leska și Luan Kurti (trad. Baki

Ymeri), iar proză: Gheorghe Andrei Neagu, Decebal

Alexandru Seul, Ion Dincă, Horea Porumb.

Detectiv cultural, nr. 3 (12)/ 2017. Eseurile,

comentariile și consemnările din acest număr sunt

realizate de Gheorghe Ilie, Perpetua sărbătoare,

Florentin Popescu, Curtea de Argeș, pentru o zi

Capitala literaturii naționale, Florin Dochia, Charles

Baudelaire și Belgia, Vesna Mundisheevska-

Veljanovska, Cercul de la Bitola, Marian Nencescu,

Reîntâlnire cu „arta căminului”, Doru Petre, Să nu ne

răzbunați, Nicolae Rotaru, …Repatriere, Emilia Cioca,

Mai viguroși, mai bogați, Firiță Carp, Făurari.

Remarcăm, apoi, interviurile: Daniela Șontică în dialog

cu Radmila Popovici și Marian Nencescu, cu Virgil

Șerbu-Cisteianu, critica literară, de Constantin

Ardeleanu (Passionaria Stoicescu, Triviale… joviale! și

Victor Eftimiu, Cocoșul negru), Theodor Codreanu

(Olga Căpățînă, Dobrenii), Constantin Mănuță (Emilian

Marcu între îngândurat ca muntele de sare și sarea

muntelui de rouă), Mioara Bahna (Costel Avram, Ora

exactă versus istoria exactă), Luminița Zaharia (Silvan

G. Escu, Minut infinit), Ionel Necula (Ică Sălișteanu, O

sută una sensibilități adunate pentru un tânăr prieten

actor). Poezia este semnată de Nicolae Dabija, Olga

Căpățînă, Liliana Popa, Violeta Anciu, Alina Ion și

Milan Iazbet, Bratislav Tashcovski, Violeta Tanceva

Zlateva, Tamara Katevska (traducere: Dina Cuvata,

stilizare: Firiță Carp, iar proză, de Daniel Dincă și Iulian

Moreanu.

FEED BACK, Anul XIV, nr. 11-12 (175-176),

noiembrie-decembrie 2017, Iași. Remarcăm eseurile:

Despre dinastia omului care nu reprezintă nimic

(editorial) și Artele în literatura în postmodernism.

Scurta și spectaculoasa istorie a Noului Leviathan (I) de

Daniel Corbu, Agresiunea prin mass-media de Dan

Petrușcă, Scriitorul – conștiință națională a epocii de

Ioan Alexandru (inedit), Stéphane Mallarmé, fascinația

și respingerea modelelor de Mihai Botez, Ovidiu cel

pedepsit de Poezie de Petre Isachi, portretul critic al lui

Lucian Vasilescu făcut de Daniel Corbu, dialogurile

Marin Sorescu – Jorge Luis Borges și Daniela Sitar-

Tăut – Pavel Gătăianțu, critica literară realizată de

Ștefania Mincu (Theodor Codreanu,

Transmodernismul), Daniel Corbu (Aurel Rău, Fântâni

și stele), Vasile Fluturel (Daniel Corbu, Januvia),

Adrian Botez (Liviu Ioan Stoiciu, Transfer), Constantin

Mănuță (Lucia Pătrașcu, Străluce clipa, Vasile Mandric,

Aventura secundei, Valentina Balaban, Taină săgetând

rubin, Ela Mays, Poezia mai caută mila) poezia semnată

de autori români: Anca Hirschpek, Alexandra Hanganu,

Mihaela Oancea, Delia Feraru, Florentin Smarandache,

Petruț Pârvescu, Dorel Vișan, Ion Hadârcă, Lucian

Piticar, Vasile Mic, Lucian Vasilescu, iar proză de

Adrian Botez și Sașa Pană. Suplimentul FEED BACK

conține fragmente din Elegii la Mytilene, Cântecele

frumoasei Bilitis de Pierre Louӱs, în traducerea lui Radu

Cârneci.

H e l i s , Anul XV, nr. 10-11-12 (174-175-176),

octombrie-noiembrie-decembrie 2017, Slobozia.

Remarcăm comentariile: Miorița la Chancellors Hall

din Wolverhampton de Valeriu Stoica, Lansarea cărții

Omul acela vine de undeva la Skopje, În salonul

Uniunii Scriitorilor din Macrdonia de Petco

Shipinkaroski (traducere: Dina Cuvata), Aspecte ale

vieții sociale, economice, culturale ale locuitărilor

ialomițeni pe fundalul desfășurării primului război

mondial de Daniela Safciu, Lecturi la ceasul dimineții

de Florentina Loredana Dalian, eseul, Limitele

interpretării și problema stilului la Susan Sontag de

Virgil Diaconu, microeseurile lui g.alex, Car cu boi și E

de bine sau e de rău?, critica literară realizată de Dan

Simionescu la cărțile: Al doilea manual de

fenomenologie de Florin Ciocea, Copil din flori de

Tudor Cicu, Tărâmul inocenților de Emilian Marcu, și

cum vă spuneam… de Nicolai Tăicuțu, Fragment de joc

de Irina Lazăr, Pareidolia de Laurențiu Belizan, Ecoul

dintre umbre de Codruț Radi și Dublin, miracolul

normalității de Mioara Bahna. Semnează poezie:

Marius Stan, Dan Elias, F.M. Ciocea, Petre Ioan Crețu,

Ion Cioran, Gheorghe Dobre (parodii după Marin

Sorescu ticluite acum 30 de ani), Irina Lazăr, Codruț

Radi, Nicolai Tăicuțu, Tudor Cicu, Valentin Baciu, Ion

Roșioru, Adrian Bucurescu, Costel Bunoaica, Viorica

Gheorghe, Florentina Vărzaru, George Călin, Nicolae

Teoharie, iar proză: Silvia Bitere, Marian Ștefan, F.M.

Ciocea, Marius Stan, Loredana Stan, Florentina

Loredana Dalian, Victor Nicolae, Cătălina Stroe,

Leonard I. Voicu.

Literadura, Anul II, nr. 6, decembrie 2017,

Buzău. Editorialul semnat de Teo Cabel, La mulți ani,

România! Este însoțit de Imnul Noi cavaleri ai Doinei

de Ion Nicolescu. Eseurile aparțin lui adrian Alui

Gheorghe, Pălăriile vorbitoare și Maria Rotărescu,

Gadget versus literatură sau ambele, alternativ. Locuri

și oameni din Buzăul de altădată (II) sunt evocările lui

Florentin Popescu. Critica literară este asigurată de

Tudor Cicu (Simina Maria Sima, În palma mea se

ascunde o lume, Teo Cabel, Labirintul, Mihai

M.Macovei, Colierul de rouă, Manuela Camelia Sava,

Inimitabil), Liviu Ofileanu (Sorin Catarig, În răstimpul

dintre două plecări), Manuela Camelia Sava (Nicolai

Tăicuțu, și cum vă spuneam…), Daniel Luca (Felicia

Feldioreanu, risipitele iubiri), Claudia Minela (Gabriel

Nicolae Mihăilă, The limbs they took). Poezie

semnează: Al. Florin Țene, Liviu Ofileanu, Florin

Caragiu, Robert Șerban, Emilia Ajule, Dana Bițeanu,

Geo Galetaru, Gela Enea, Angi Melania Cristea, Ion

Roșioru, Mihai Vintilă, Ilona Cristina, Andreea Maftei,

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

68

Teodora Lungoci, Irina Lucia Mihalca, Dorina Neculce,

Mihaela Oancea, Adrian Botez, Francisco José Martinez

Morán (traducere: Elisabeta Boțan), iar proză: Ioana

Bogdan, Florentina Loredana Dalian, Dumitru Dănăilă,

Elisabeta Boțan și Sorin Călin.

Liter-Club, Anul II, nr. 4 (8), octombrie-

decembrie 2017. Biblioraftul cuprinde: Theodor

Codreanu, Lumea românească în zece prozatori, Mihai

Eminescu, O sută și una de poezii (selecție, studiu

introductiv, schiță biografică, notă asupra ediției, de

Theodor Codreanu), Gheorghe Chiper, Târgul

Trăsniților (ediția a II-a alcătuită și îngrijită de Lina

Codreanu). Locul editorialului este luat de Destinul

Limbii române, apelul bucovinenilor din nord semnat de

Alexandrina Cernov, Vasile Tărâțeanu, Mircea Lutic,

Vasile Bâgu, Mircea Pilat, Iurie Levcec și de Poetul

Nichita Stănescu despre limba română. Poezie

semnează: Ion Gheorghe Pricop, Daniela Oatu, Oana

Andrei, Marcel Miron, Ana Opran, Olguța Trifan

Luncașu, Elena Vlase Munteanu, iar proză: Lina

Codreanu, Rareș Tiron, Roxana Galan. Însemnările…

cu ștaif: – Numere în labirint aparțin lui Theodor

Codreanu, Opinii. Interpretări fac: Livia Andrei,

Voluptatea lecturii și Tudor Nedelcea, Constantin

Cubleșan (I). Întâlnim, apoi, texte inedite, din scrisorile

lui Edgar Papu către Theodor Codreanu, precum și

Amicale, amicale …în dialoguri …hazlii realizate de

Petruș Andrei și Teodor Pracsiu.

P l u m b, Anul XIII, nr. 128, noiembrie 2017,

Bacău. Eseurile și comentariile din acest număr aparțin

lui Mihai Buznea, Meniuri de cruțare, Liviu Chiscop,

Bacovianismul – sinteză ingenioasă a principalelor

curente moderniste (3), Dumitru Brăneanu, De la

comunism la globalizare, Mircea Bostan, Festin cultural

la Cluj! Grigore Codrescu, Ferdinand I – regele

providențial al unui popor în pericol istoric, Mihai

Caba, Palatul Universitar de pe Copou sau o poveste

veche de 120 de ani: „Făt-Frumos cel studios de la

Iași”, Virgil Mocanu, Îndreptar popular de etică și de

conduită pentru tineret (5). Mihaela Băbușanu face

profilul, Viorel Căpitanu la 85 de ani, iar Grigore

Codrescu – Profilul universitarului Mihai Drăgan –

dispărut în tranziție. Critică literară realizează: Ioan

Țicalo (Nicolae Cârlan și Ion Luca), Mioara Bahna

(Codruț Radi, Ecoul dintre umbre), Grigore Codrescu

(Cornel Galben, Lecturi aleatorii-II), Adrian Popovici

(Emil Simion, Lacrima piezișă a destinului), Eugen

Verman (Bică Nelu Căciuleanu, Mahalaua Precista),

Gheorghe A. Stroia (Maria Filipoiu, Ecouri străbune),

Cristina Ștefan (Diana Dobrița Bîlea, Omul dintre două

lumi). Semnează poezie: Ilarie Boca, Ana Marin,

Mihaela-Mariana Cazimirovici, Lazăr Ungureanu,

Rodica Dascălu, Ali al Hazmi (trad. Alexandra Avram),

iar proză: Mirela Bălan, Emil Simion și Decebal

Alexandru Seul. Noi știri despre Eugen Ciuchi (2)

constituie inscripțiile băcăuane puse în evidență de

Nicolae Scurtu.

Pro Saeculum, Anul XVI, nr. 5-6 (121-122), 15

iulie - 1 septembrie 2017, Focșani. Centenarul Întregirii

este marcat de Ion Șt. Baciu (Să nu uităm odiseea

Transilvaniei! Și istoricul Tratat de pace din 1920 de la

Trianon-I), Constantin Dobrescu (Nicolae Iorga,

victimă a ocupației germane), Ionel Popa (Gabriel

Drăgan - „Pe frontul Mărășești învie morții”). Apoi,

remarcăm eseurile: Trecutul prezent. Dar viitorul?,

editorial de Rodica Lăzărescu, Nimeni de Dumitru Radu

Popescu, Cuvinte care fac valuri de Magda Ursache,

Mult stimate tovarășe… de Liviu Ioan Stoiciu, 1918:

Duiliu Zamfirescu, misiune primejdioasă de C.

Stănescu, Piatra exilului de Theodor Codreanu, Lecția

neuitării, „necesitatea cunoașterii corecte a istoriei”

sau descoperirea adevărului vrednic de memorat de

Ioan C. Teșu, O galerie a figurilor parlamentare de

altădată de Constantin Coroiu, paginile de istorie

literară: Cazul Eugen Schileru de Valentin Popa,

interviurile Rodicăi Lăzărescu cu Paula Romanescu și

cu Lia-Maria Andreiță și critică literară de Maria Postu

(Liviu Ioan Stoiciu, Transfer), Nicolae Dan Fruntelată

(Alexandru Jurcan, Să nu visezi șerpi albaștri), Grigore

Codrescu (Viorel Savin, Cinesunta), Diana Dobrița

Bîlea (Ioan Dumitru Denciu, Firele ascunse), Maria

Bologa (Nicolae Silade, Iubirea nu bate la ușă), G.

Manole (Nicolae Cabel, corabia cu plete), Ionel Necula

(Serghie Bucur, Heralda)

Revista Nouă, Anul XIV, nr. 5(102) / 2017,

Câmpina. Remarcăm eseurile: Există scriitori vii?

(editorial) de Florin Dochia, Nevoia de Divinitate și

refugiul în tine însuți de Ioan Romeo Roșiianu,

comentariile: Pantheonul Câmpinei de Serghie Bucur,

Cine este autorul cunoscutului roman fluviu „Cronică

de familie”? de Daniel Alin Ciupală, Urmuz – revistă

de avangardă de Romeo Aurelian Ilie, critica literară

realizată de Mioara Bahna (Adrian Suciu, Un roman de

rahat), Mihaela Meravei (Nastasia Savin, Modalități

reconfigurate ale eului în poezia lui Camil Petrescu),

Mihai Cimpoi (Constantin Marafet, Înălțimea frigului),

Florin Dochia (Daniela Mărginean, Zăpezi de soare),

Codruț Constantinescu (Lucian Vasile, Ploieștii în

marele război 1916-1918), Iulian Moreanu (Haruki

Murakami, Meseria de romancier). Poezia e semnată de

Any Drăgoianu, Constantin Ștefuriuc, Laurențiu Ghiță,

Ionuț Caragea, Romeo Aurelian Ilie, Oana Cătălina

Bucur, Eugen Pohonțu, Elena Katamira, Silviu Dachin,

Violeta Anciu, Luminița Potîrniche, Liliana Filișan,

Coca Popescu, Ștefan Al.-Sașa, teatrul de Octavian

Onea, iar proza de Iulian Moreanu și Ioan Romeo

Roșiianu.

Rotonda valahă, Anul II, nr. 4 (7), octombrie-

decembrie 2017, Râmnicu Vâlcea. După o selecție a

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

69

Mihaelei Aionesei, postată pe facebook, la rândul nostru

remarcăm comentariile: Identitatea noastră, Redacția

revistei, „Gândește Românește,/ Implică-te Tinerețe” de

Mihaela Aionesei, Românii din Arcul Intercarpatic și

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de Ioan Lăcătușu,

tezaurul liric: Mihai Eminescu, Rugăciune și Ion Hagiu,

Cu căciulile pă frunte, poezie semnată de Angela

Nache-Mamier, Rodian Drăgoi, Adriana Tomoni,

Victoria Milescu, Cleopatra Luca, Ionel Simota, Dorina

Stoica, Ilie Gorjan, Ionuț-Bogdan Cărăușu, Magda

Băcescu, Ioan Radu Văcărescu, Aurel Ștefanachi,

Vadim Bacinschi, Ștefan Apostol, Irina Lucia Mihalca,

proză, de Diana Dobrița Bîlea, Ion Nete și Ioan Barbu.

Din critica literară amintim pe cea realizată de Felix

Sima (Vasian Mircescu, Mai aproape de mine) și

Lucian Gruia (Cleopatra Luca, Secretul de la Costișa).

S c r i p t o r, Anul III, nr. 11-12 (35-36),

noiembrie-decembrie 2017, Iaşi. Poemul desenat de

Vasilian Doboș aparține lui Marian Drăghici. În

continuare, poezia este semnată de Flavia Adam,

Simion Bodnărescu, Alina-Simona Dragomir, Horia

Zilieru, Tom Philips (prez. și trad. de Dan Mircea Duță),

iar proza, de Ștefan Mitroi. Simona Modreanu traduce

Cu Jean Rouaud despre romanul francez (II), iar Leo

Butnaru evocă: Omul întrerupt – Jurnal cu poetul

Gheorghe Istrate (1940-2017). La Chestionar Scriptor

(ultimul episod) răspunde Liviu Antonesei. Dar Lucian

Vasiliu propune Chestionar de semicentenar (al editurii

Junimea), la care răspund Doina Florea și Mircea Radu

Iacoban. Dialogurile sunt purtate de Tudor Petcu cu

Georgeta Filitti (II) și Nicolae Busuioc cu Ion

Agrigoroaiei. Critică literară realizează: Nicolae Roșca

(Ștefan Oprea, Vârstele scenei, vol. I-III), Ioan Holban

(Cristian Ghica, Șmecher cu carte, Cătălin Bohiu,

Gardianul talismanului blestemat), Constantin Cubleșan

(Theodor Damian, Lazăre, vino afară), Dan Gabriel

Onțeluș (Eugenia Bulat, Piatra de la Ca′Vendramin),

Petruș Andrei (Lina Codreanu, Chemarea apelor),

Cristina Hermeziu (Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan

Gogh), Adrian Dinu Rachieru (Bujor Nedelcovici sau

primatul eticului). Dintre cărțile aflate pe masă la Liviu

Apetroaie amintim: Petru Ursache, Istorie, genocid,

etnocid, Ștefan Oprea, Clipa și durata, Magda Ursache,

Literatura cu bune și… nebune.

Sintagme literare, nr. 6 (29), noiembrie 2017,

Dudeștii Noi. Rubricile sunt îmbogățite cu poezie:

Adriana Weimer, Ana Ardeleanu, Andra Duminică,

Beatrice Serafini, Camelia Iuliana Radu, Camelia

Radulian, Carmen-Maria Mecu, Cristina Maria Firoiu,

Dan Rotaru, Delia Camelia Ghiță, Diana Barbu, Gabriel

Petru Băețan, George Pașa, George Tei, Ion Calotă, Ion

Căliman, Irina Lucia Mihalca, Lazăr Magu, Mirela

Leahu, Nicolae Sârbu, Norica Isac, Octavian Mihalcea,

Ruben Bucoiu, Valeria Dărăbană, proză: Dușan Baiski,

Florin Anghel Vedeanu, Iulia Elize, Norica Isac, teatru:

Al. Florin Țene, critică literară realizată de Adrian Dinu

Rachieru (Eugen Bunaru, Fragmente de tăcere),

Constantin Ardeleanu (Octavian Mihalcea, Tabloul ca

oglindă), Constantin Stancu (Octavian Doclin,

Sărbătorile), Daniel Marian (Ruben Bucoiu, Ochiul în

plus, Ada Beraru, Tu nu știi că te iubesc, Ion Toma

Ionescu, Ceară și miere, Vali Orțan, Din doi în doi),

Ionel Bota (Georgeta Minodora Resteman, eu, pietrele

și Dumnezeu, Nicolae Baltag, Polemos, Ofelia Ioana

Odobașu Huțul, Au înnebunit salcâmii, toamna),

Octavian Mihalcea (Marius C. Nica, Și vântul sufletul

mi-l ară), Teo Cabel (Ioana Burghel, Vis cu sandale

roșii), interviuri: Ion Cristofor în dialog cu Vitalie Vovc

și Nicolae Rotaru – Între Ego și Sine, iar la Curțile

dorului Ion Căliman vine cu Poezia ritualurilor de

însănătoșire.

SUD, serie nouă, Anul XXI, nr. 9-10 (198-199),

septembrie-octombrie 2017, Bolintin Vale. Eseuri

realizează: Vasile Grigorescu, Capcane (editorial),

Traian Diaconescu, Epitaful lui Ovidiu și structura

epitafelor marilor poeți latini, comentariu: Florentin

Popescu, O aniversare cum n-a mai fost alta. Critică

literară semnează: Nicolae Dan Fruntelată (Adrian

Bucurescu, Dacia secretă, coordonatori Vasile

Grigorescu și Nicușor Beldiman, Bolintin, cartea

orașului), Ion Andreiță (Anaeli, Pe inorog spre nevăzut,

Victoria Maria Florescu, O călătorie în lumea

sufletului), Titus Vîjeu (Dana Oprița, Întâia poruncă –

Psalmi necanonici, Valeriu Birlan, Înger pribeag),

Florentin Popescu ( Rodian Drăgoi, Către iarnă, Florin

Copcea, Fior), Gabriel Dragnea (Între cer și pământ –

Dimitrie Stelaru – forță și rafinament în poemele străzii

și ale răzvrătirii), Elisabeta Bogățan (Radu Cârneci,

Amintiri din Paradis), Ion C. Ștefan (Dumitru

Dumitrică, Prieteni pentru toate anotimpurile), Victoria

Milescu (Gheorghe Istrate, Dialog cu invizibilul), Florin

Colonaș (Vasile Szolga, Revelion ′60), Luminița Cornea

(Ion Topolog, Tatăl și fiul, vol. II. După război),

Mihaela Malea Stroe (Luminița Cornea, Scriitori. Case

memoriale), Emil Talianu (Lucian Rădan, Lumini și

umbre). Poezia aparține lui Alexandru A. Philippide,

Gheorghe Istrate, iar proza, lui Ion State.

13 P l u s, Anul XX, nr. 187/ 2017, Bacău.

Remarcăm comentariile: Specificul național și teoria

maioresciană a formelor fără fond de Petre Isachi și

Afinități elective: Nicolaus Olahus și Ovidius de Traian

Diaconescu, eseurile: IUDA – personaj literar de Corina

Dorcu și Blestemul și binecuvântarea în opera lui

Eminescu de Florin Dorcu, critica literară realizată de

Petre Isachi (Dana Trifan Enache, Personajul cehovian,

concept formativ-paradigmatic, Florin Grigoriu, File

din istoria haikuului românesc), Cornel Galben

(Gheorghe Izbășescu, Ansamblul de manevre, Leru

Hatmanu, Oaspetele, decebal Alexandru Seul,

Pelerinajul), Passionaria Stoicescu (George Terziu,

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

70

Boeme și alte proze scurte), Maria Postu (Nicolae

Grigore Mărășanu, Parfumul de frezie auree), Diana

Dobrița Bîlea (Adrian Lungu, Maria), Grigore Codrescu

(Patimile cronicarului Cornel Galben, Cristina Ștefan și

tainele poeziei, Nicolai Tăicuțu, și cum vă spuneam…).

Semnează poezie: Theodor George Calcan, Ion Dinvale,

Dimitra Papadimitrou, C. Th. Ciobanu, Adrian Voica,

Alexandru Dumitru, Daniela-Irina Stadniciuc,

Alexandru Jurcan, Tudor Cicu, Mihaela Roxana Boboc,

Dana Zetu, Cristina Cîmpeanu, Mirela Bălan, iar proză:

Mihaela Roxana Boboc și Mirela Bălan. In memoriam

George Bălăiță scrie Ioan Neacșu (În Nirvana).

URMUZ, seria a doua, anul IV, nr. 9-10, 2017,

Câmpina. Acest număr este deschis cu eseul-manifest al

lui Charles Baudelaire, Confesiunea artistului (tălmăcire

de Florin Dochia). Cronici literare realizează Florin

Dochia (Florina Isache, Drum în casa de iarbă), Mioara

Bahna (Rodian Drăgoi, Tata, Minodora și trandafirul),

Diana Trandafir (Mircea Teculescu, Fiecare vede

altceva), iar poezia este semnată de Cornel Sântioan

Cubleșan, Ady Drăgoianu, Mihaela Roxana Boboc,

Carmen Secere, Vali Orțan, Maria Grădinaru, Gabriel

Alexe, George G. Asztalos, Florin Rădulescu, Anda

Elena Mîrza, Arthur Rimbaud (tălm. de Liliana Ene),

Guillaume Apollinaire, Paul Valéry, Émile Verhaeren

(tălm. de Florin Dochia), Paolo Ruffilli (prez. și tălm. de

George Nina Elian), Emily Dickinson, Maya Angelou,

Margaret Walker, Sara Teasdale, Isabel Fraire, June

Jordan (tălm. de Mioara Pavelescu). Carmen Negreu

realizează un interviu cu Ștefania și Marius Stroe.

Vatra veche, serie veche nouă, anul IX, nr.

8(104), august 2017, Târgu Mureș. În acest număr

Nicolae Băciuț consemnează dialogul cu Eugen Simion,

Ioan Aurel Pop continuă comentariul – Transilvania,

starea noastră de veghe (III), iar Catinca Agache

realizează profilul Acad. Mihai Cimpoi, reputat

eminescolog, reper al culturii române contemporane.

Din critica literară amintim pe cea semnată de Mihaela

Meravei (Nastasia Savin, Modalități de reconfigurare

ale eului liric în poezia lui Camil Petrescu), Nicolae

Munteanu (Zaharia Stancu, O sută și una de poezii),

Marin Iancu (Modernitatea unei capodopere.

Moromeții de Marin Preda), Constantin Stancu (Eugen

Dorcescu, Elegiile de la Carani și Adrian Botez,

Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultrascurte -/

Chiromantul reginei - nuvelă), A. I. Brumaru (Mihaela

Aionesei, Zodia palmelor tale), Mirela Savin (Diana

Dobrița Bîlea, Omul dintre două lumi), Passionaria

Stoicescu (George Terziu, Boeme și alte proze scurte),

Florin Șindrilaru (Iulian Cătălui, Literatură și revoluție -

III), Nicolae Băciuț (Nicolae Gheorghe Șincan, Risipă

între vreme și veșnicie). Poezia este semnată de Zaharia

Stancu, Valeria Manta Tăicuțu, Valeriu Matei, Cristina

Cîmpeanu, Viorica Șutu, Dumitru Ichim, Anica Facina,

George Anca, Corin Culcea, Tania Nicolescu, Marian

Hotca, Adrian Botez, Ribana Pascu, Mihaela Meravei,

Miron Țic, Teona Farmatu.

Cititorul de reviste

REDACȚIA REVISTEI LE

UREAZĂ CITITORILOR UN

AN MAI BUN, CU SPERANȚE

ÎMPLINITE ȘI NOROC!

LA MULȚI ANI, 2018!

Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

71

Râmnic, mon amour!

Miez de noiembrie. Un depozit oarecare din dulcele/săratul târg, vânt rece, soare, câțiva

norișori de decor și un muncitor necalificat fluierând vesel „Jingle bells”. Firește, cară peturi de

Coca-cola, bucuria copiilor cu părinți iresponsabili și a medicilor de la oncologie; cum fostele

„navete”, ca și sticlele din ele, au dispărut la puțină vreme după evenimentele din decembrie, să

zicem că sunt „baxuri” (probabil, de la englezescul „box”), cu otravă frumos ambalată în plastic, și

să-l lăsăm pe tânărul care fluieră cu gândul la Crăciun să le mute fericit dintr-un loc într-altul, că

depozitul e mare: en gros (angro) și en detail. Este un depozit rezistent: a trecut prin cutremurul din

77 cu bine, a supraviețuit „ajutoarelor” depozitate în el de străinii miloși veniți să caște gura la

populația ieșită de sub regimul comunist, asalturilor de zi și de noapte ale chilipirgiilor de etnie sau

fără de etnie, precum și focurilor aprinse ca să nu dea hoții și alte răpitoare din sol, subsol sau din

aerul încă mirosind a praf de pușcă după scenariul sergioniculescian. Că zidurile – vechi și

coșcovite, cu mari pete de igrasie întinse pe mari suprafețe ca niște hărți ale no man`s land – mai

stau încă în picioare e un miracol, cum miracol e și faptul că n-a zburat încă acoperișul sub care

cucuvelele ocrotite de toate organizațiile ecologice puiesc, vestind, la vreme de noapte, alte și alte

morți în cartier. Cine-a zis că numai la Cotroceni cântă cucuvelele n-a fost niciodată într-un depozit

cum este cel despre care tocmai facem vorbire.

Legând (ori despărțind, depinde de varianta optimistă/pesimistă din care privești) două străzi,

depozitul este un personaj balzacian, care-și duce zilele independent de voința deținătorului legal:

spun „deținător”, fiindcă, oricât aș vrea să mă cred retrasă din realitate, scriitorul e scriitor și

patronul e patron („deținător legal”), între ei nicio punte imaginară nefiind posibilă. Ca orice

personaj, are hachițele lui (porți de tablă ruginite, uși din lemn văruit cândva în alb și sineală, un fel

de cerdac pe care stau stivuite cutii de toate mărimile, cu un conținut care nu merită nici un

comentariu), dar, mai presus de toate, are un farmec ce vine de departe, din vremea când la noi nu se

descoperiseră încă binefacerile asfaltului și să circuli civilizat însemna să nu dai în gropi. Trecerea

de la o stradă la alta și dintr-o poartă într-alta se face printr-o curte cu hârtoape, plină de băltoace

când plouă, cleioasă chiar și când nu curge nimic din cer, prin care poți trece încălțat oricum, numai

cu pantofi nu. Ca în orice teritoriu minat, ți-ar exploda sub tocuri minibombe de sare, nămol,

deșeuri străvechi, macerate în urina tuturor câinilor vagabonzi ș.a.m.d. E un miracol că niciun șofer

venit să facă plinul la marfă, niciun patron /proprietar de șofer, mașină și magazin nu protestează, nu

renunță la afacerile cu depozitul, nu cere să se ia măsuri. Probabil din cauza păgubosului nostru

„las`că merge și așa”.

Singurul element cu adevărat de decor din străvechiul depozit îl reprezintă cei cinci căței ai

Fetiței, maidaneza pe care niciun hingher n-a reușit, în ciuda eforturilor, s-o prindă. Rotunzi, pufoși,

hrăniți de toți lucrătorii din depozit, cei cinci vor intra cu bine în iarnă și, dacă au noroc, vor spori

numărul de hoinari lătrători din cetate.

Între timp, nepăsător, cu gândul la bucuriile Crăciunului și ale tuturor zăpezilor acoperitoare

de urât în târg, tânărul hamal fluieră „Jingle bells”, ceea ce nu-i chiar atât de nepotrivit într-un

microunivers oricum absurd.

Valeria M.T.