microsoft word - spatii culturale 40

Redactor-şef: VALERIA MANTA TĂICUŢU

Redactori:

VIORICA RĂDUŢĂ PETRACHE PLOPEANU

CAMELIA MANUELA SAVA VALERIU SOFRONIE NICOLAI TĂICUŢU

Secretar de redacţie :

SILVIA IOANA SOFINETI

SPAŢII CULTURALE nr. 40 / 2015

Cuprins

Editorial: Emanciparea copiilor / pag. 1 Nicolae Mihai – la aniversară / pag. 2 Virgil Diaconu: Eşuat pe acest ţărm / pag. 3 Radu Cârneci: Ţara lui Lal / pag. 4 Doina Cernica: Prinţul cu crini / pag. 7 Adrian Munteanu: Poveşti fără sfârşit / pag. 9 Leo Butnaru: Traduceri din Elena Seifert / pag. 13 Leconte de Lisle: traduceri de Ion Roşioru / pag. 15 Leons Briedis: Poeme / pag 16 Simona-Grazia Dima: Critică literară şi transparenţă/ pag 17 Mihaela Malea Stroe: Poemul cuvintelor iubitoare ca pruncii/ pag. 20 Diana Vrabie: Proza scurtă pentru copii / pag. 21 Camelia Manuela Sava: Joc suprarealist / pag. 23 Florin Dochia: Literatura de azi. Gânduri răzleţe / pag. 24 Vasile Ghica: Despre cunoaştere / pag. 27 Petru Solonaru: Darul veşniciei / pag. 28 Ion Roşioru: Poeme / pag. 29 Mircea V. Homescu: Umorul lui Iisus/ pag. 30 Nicolae Pogonaru: Poeme / pag. 37 Mariana Cabel: Poeme / pag.39 Laurenţiu Belizan: Akedia / pag. 40 Janine Vadislav: Când a început totul? / pag. 41 Fapte culturale: Festivalul Naţional de Literatură „Rezonanţe udeştene” / pag. 43 Lavinia Loredana Nichifor: Poeme / pag. 44 Nina Elena Plopeanu: Şarpele / pag. 46 Iulian Moreanu: Penalty / pag. 47 Cărţi prezentate de: Petre Isachi, Victor Cilincă, Stan Brebenel, Ionel Popa / pag.53 Valeria Manta Tăicuţu: Podul / pag. 61 Ion Roşioru: Un roman de zile mari / pag. 62 Octavian Mihalcea: Seducţie şi evadare / pag. 64 Nicolae Ciobanu: Alecsandri, băcăuanul / pag.65 Literatură străină: Camelia Manuela Sava: O doamnă pentru Nobel / pag.67 Valeria Manta Tăicuţu: Amos Oz / pag.69 Petrache Plopeanu: Auf der Brücke / pag. 70 Nicolai Tăicuţu: Raftul cu cărţi / pag. 75 Reviste literare / pag. 77

Apare sub egida Asociaţiei Culturale „Valman”, cu

sprijinul Centrului Cultural Florica Cristoforeanu şi al Primăriei Râmnicu Sărat

Redacţia şi administraţia: Str. Gh. Lupescu, nr. 67, Rm. Sărat, 125300, jud. Buzău

TELEFOANE:

0744-708.812 0765-797.097

e-mail : [email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele

publicate.

Spaţii culturale, nr. 40, mai/iunie 2015

2

EDITORIAL

Emanciparea copiilor Există voci care afirmă că pedagogia emancipării,

din ce în ce mai agreată pe plan mondial, dăunează poporului, este injustă faţă de părinţi, familii şi copii şi subminează suveranitatea educaţională a părinţilor, care este garantată în toate declaraţiile drepturilor omului. În ce-ar consta emanciparea? Desigur, în eliberarea copilului – uneori aflat la vârstă foarte fragedă – de orice constrângere de ordin normativ: nimic, nici regulile, nici modelele de comportament, nici obligativitatea ascultării şi supunerii nu ar trebui să mai funcţioneze într-o societate modernă, în care fiecare face ceea ce vrea, fără vreo restricţie de ordin moral, social, religios etc. De fapt, clamarea acestei emancipări este o expresie mascată a imensei ipocrizii a vremurilor noastre. Copiii află mult prea devreme că au drepturi – nu şi obligaţii - , iar părinţilor li se repetă că nu sunt proprietarii copilului pe care l-au adus pe lume. Pe de o parte, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 16.3) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului aşază autoritatea de educare în mâinile părinţilor, întrucât părinţii îşi iubesc copiii şi preiau responsabilitatea educării lor în mod durabil. În primul protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului chiar se spune, la art. 2: „Statul trebuie să respecte în cadrul exercitării sarcinilor sale, preluate în domeniul educaţiei şi învăţământului, dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul conform convingerilor religioase şi de viziune asupra lumii a acestora”.

Pe de altă parte, mulţi formatori de opinie subminează, printr-o strategie bine pusă la punct şi axată, printre altele, pe selectarea şi difuzarea unor scene de violenţă domestică, exact această „autoritate de educare” a părinţilor. Desigur, nimeni nu spune că părinţii nu mai au nici un drept, nici o autoritate şi că nu mai merită respectul şi ascultarea propriilor copii. Dar, zilnic, canalele de televiziune transmit imagini mai „convingătoare” decât orice discurs tendenţios. O mamă îşi lasă copilul de câteva luni în grija surioarei de şase ani: a învăţat-o să schimbe scutece, să-l hrănească pe cel mic, să se joace cu el şi să-i poarte de grijă cât timp mama (fără soţ, familiile monoparentale sunt „în trend”) lucrează pentru a aduce un ban în casă. Sugestia de iresponsabilitate a gestului este clară, mai ales că imaginile se mută de la această mamă la alta, care se întoarce de la magazinul sătesc şi-şi găseşte copiii, lăsaţi tot aşa, să aibă grijă unul de altul, şi casa în flăcări. Suntem departe de familia tradiţională, în care copiii se creşteau unul pe altul, în timp ce părinţii munceau pentru a le asigura cele necesare traiului. În familia modernă – deşi chiar şi conceptul de „familie” are tendinţa să devină un anacronism –, obiceiurile străvechi sunt sancţionate ca incorecte: copilul nu mai trebuie pus la muncă („muncă” însemnând să-şi facă patul, să-şi strângă lucrurile, să-şi facă temele etc., adică activităţi

potrivite cu vârsta şi cu puterile lui), nu mai trebuie „exploatat” (cum se întâmplă dacă i se lasă în grijă, pentru câteva ore, fratele/ sora) şi, în nici un caz, nu mai trebuie pedepsit pentru faptele sale. Copilul trebuie lăsat în voia lui, să facă ce vrea, să crească aşa cum vrea şi să devină ceea ce vrea, orice interdicţie însemnând grave atingeri aduse dezvoltării sale psihice armonioase.

În mare măsură, educaţia este subminată prin difuzarea continuă a atrocităţilor la care sunt supuşi copiii, înverşunarea şi multitudinea reportajelor pe această temă fiind egalată doar de a celor cu accidente rutiere, violuri şi tâlhării; oricărui fleac i se dau proporţii cosmice, căci fleac este, de exemplu, faptul că un copil nu are camera lui, ci o împarte cu un frate mai mare. Dar dacă fleacul respectiv îl concertezi cu un caz de pedofilie, cu un abandon de nou-născut, cu un abuz parental, iar mass media nu osteneşte în căutarea şi prezentarea zilnică a acestor rele tratamente aplicate minorului, ajungi, cu sau fără voie, să crezi tot ceea ce vezi/ citeşti şi să nu-ţi mai dai seama de scopul ascuns al acestei campanii. Căci este o campanie - împotriva părinţilor, s-ar crede, dar, de fapt, împotriva dreptului la educaţie în familie. Se sugerează că familia este incapabilă să-i educe pe cei mici, că cei şapte ani de-acasă sunt o poveste frumoasă, dar fără credibilitate, atâta vreme cât modelul oferit de familie nu merită să fie urmat. Şi se prezintă cazuri grave de descompunere a familiei contemporane, cu părinţi depravaţi, beţivi, bolnavi psihic, capabili să-şi abandoneze copiii, sau să-i vândă (pentru „organe”, pentru cerşit ori pentru prostituţie), sau să-i ucidă, la nervi ori beţie, sau... Cazurile particulare, prin prezentare încăpăţânată, dau senzaţia de situaţie generală, întocmai cum frecvenţa reportajelor cu reprezentanţi ai minorităţilor, capabili de orice, a creat iluzia că suntem o ţară de ţigani hoţi, beţivi, prostituaţi şi leneşi.

Educaţia în familie este subminată şi ar fi normal să i se ofere alternative: şcoala, biserica... Dar autoritatea şcolii este amputată – nu făţiş, prin legi, pentru că aceasta contravine normelor europene – iar biserica are alte treburi, printre ele nefiind inclusă educaţia temeinică a tinerilor, şi la fel de eficiente. Preoţii mai mult se fac că educă – şi că predau -, iar copiii nu se aleg decât cu... distracţia. Fiindcă este mare relaxare printre ei atunci când li se dau „teste” de tipul: „Tatăl tău este lovit de maşină. Ce faci? a. suni la 112. b. chemi un vecin. c. te rogi la Dumnezeu. Răspuns corect, c.”.

Într-o ţară sedusă de vraja formelor fără fond, este normal ca totul, inclusiv educaţia, să se facă superficial, haotic şi fără sens ori să pară numai că se face.

Iar scriitorii neamului, odinioară capabili să schimbe lucrurile, stau, şi se minunează, şi se vaită că nimeni nu le mai citeşte cărţile. Păi câţi mai ştiu şi câţi vor mai şti să citească în România? Valeria M.T.


3

Nicolae MIHAI - 65

Gheară asurzitoare Gheară a inimii dulce-amară modelează ţipătul neauzit pe dinlăuntru, pe dinafară toacă mărunt flacăra sângelui, dorul de tine, cuvânt cu cuvânt în împărăţia numită a Gândului şi peste toate, asurzitor, aşterne graiul vederii, cu răsuflarea coruptă, hăituită de păcate. Răsărit de soare Mă caută cu strigăte şi înfrigurare când mi-o da de urmă va trebui să iau totul de la capăt râsul lui răsună pe plajă ca o veste bună îl poţi zări ocrotit între palmele împreunate a rugă

Şoaptă ghemuită în privire Bâjbâi cu mâna precum orbul după zâmbetul iubitei şi treci în contul inimii fiece suspin ajuns pasăre ce-şi caută cuibul la ce bun vorbele înnoptate afară sub fereastră tremurul şoaptei fără identitate ghemuită în privire. Neputând fi aşternut pe hârtie rămâne cunună săracă mocnind pe buze şi asta pentru că tu nu eşti acolo să-i asculţi frumuseţea pâlpâindă la care gura ta n-o să poată vreodată ajunge. Insomnii scoase la licitaţie Aduci cu tine dimineţile uitate afară, îngropate până la gât în zăpada legată cu lanţuri de gard, duhnind a stele proaspete şi a umbră de lună golită de somn. Din noapte păstrezi mărturisirile inimii apărată cu mâini nedumerite de insomnia unor şoapte - amprente ale unui dor stins, abandonat. Lângă draperii, afli strigătul, uitat acolo, asemenea unei fotografii încărunţite, scoasă la licitaţie, amintind de noi. Resturi de panică Din scrumul lor nerostit se reaprind flăcări cresc gheare şi ciocuri negre de lighioane par întrebări plecate în lume să facă victime totul se întâmplă înlăuntrul tău uituc, fără văz pus la încercare când nefirescul probează resturi de panică în viituri de întuneric – minciuni ale unor fluturi buimaci trăncănind despre privirile goale ce nu vor să mai moară Când ochii tăi mă strigă Atâtea nopţi ascunse în ochii tăi cei negri cu vechi şi noi răspunsuri la întrebări nepuse condamnaţi să doară

LA ANIVERSARĂ


4

în adâncimi de suflet însufleţesc uimirea cu tot ce-nseamnă vise mai bine decât mine nimeni nu-i aude absenţa lor risipă de nicăieri mă strigă Umbră sonoră Lipeşti urechea de apa limpede a iazului cum de o scoică, să auzi umbra soarelui prelung unduită, răsfrântă în cercuri sonore văzute şi nevăzute. Înnebuniţi de spectacol, peştii vor să întrebe ceva, să cerşească o vorbă drumurilor neumblate, adunate în faţa unei singure porţi, răcoroasă, ispititoare. Acea clipă născoceşte abisuri nerostite, îmbătrânite, cu noduri în gât, alcool de doi bani, dezbrăcat de himere ori poate absenţă lustruită cu batista. Coadă de păun Împovăraţi cu stele, ochii maschează emoţia, o învaţă să bată la poarta uimirii larg deschisă îmbată spiritul cerşetor şi înstrăinează frumosul în schimbul unor banale, utopice sensuri pentru întâia oară se aud strigăte ale soarelui, în acorduri oficiale, ispititoare din inocenţa lor, cineva inventează formula complicată a hazardului O frunte O frunte, nu poate jigni pe nimeni rosteşte doar adevărul încrezătoare dezleagă singurătăţi în numele cuvântului şi a puterii lui grăitoare uneori ţine de umbră icarului izgonit de o pală de vânt

îndrăgostită caută visul înlănţuită de altă frunte

Virgil DIACONU Eşuat pe acest ţărm

Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari. Cineva aruncă trandafirii cu faţa-n ţărână, frânge gleznele sulfinei. Tocmai ale sulfinei, care de îndrăgostită ce este mi-a citit din versurile ei şi m-a ridicat, într-o noapte, la cer… Cineva le scoate pe toate din scenă, câteva morminte aşteaptă şi acum la uşa mea. Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari. Până şi îmbrăţişarea a ajuns să mă trădeze, cum dansează desculţă în piaţa oraşului. Cum aprinde mulţimile, cum calcă pe nori. Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari, eu salvez tot ce se mai poate salva: îndrept gleznele sulfinei, ridic din ţărână trandafirul. Şi îi duc pe morţi înapoi, la casele lor, unde au copilărit. Noroc cu Maica Domnului, care mă ţine în viaţă. Ea mă ajută să trec prin hoitul acestei viermuieli, printre şobolani şi barbari. Ea îmi arată calea spre casă. Vezi, de grăbit ce sunt ca să îl prind pe Domnul eu mi-am uitat sufletul şi degetele în Sfânta Scriptură. Dacă nu înţelegi ceva, mă găseşti printre file: în caliciul florii de mac, în ciripitul vrăbiilor.


5

Radu CÂRNECI ŢARA LUI LAL

În 1942, terminând școala primară (șapte clase), elevul Cârneciu N. Radu – clasificat drept primul pe centrul a trei comune: Mărgăritești, Pardoși, Racovițeni (peste 20 de sate), ajutat de profesorul Ion Ghinioiu – președintele comisiei – a fost primit ca bursier la Liceul teoretic „Regele Ferdinand” din Rîmnicu Sărat, capitala județului cu același nume. Adolescentul de atunci își amintește cu emoție și azi de acel examen hotărâtor: după ce a fost plimbat prin toată istoria și geografia României de către profesorul Ion Săndulescu – directorul liceului – , acesta i-a zis: „Ia, te rog, creta și scrie: N-ai ce-i face că-i băiat bun”, iar viitorul licean a scris chiar așa, iar profesorul, cu un zâmbet larg, a adăugat: “Bravo, da, într-adevăr ești un băiat foarte bun!”...

Viitorul scriitor a parcurs cele opt clase liceale în doar șase ani (încheiați în 1948), fiind ultima serie din vechiul sistem de învățământ. A fost un timp greu: război, moarte, secetă, sărăcie, început de tinerețe fără de bucurii. Într-un interviu acordat recent lui Florentin Popescu, prieten și coleg întru litere, Radu Cârneci vorbește admirativ de profesorii săi pomenindu-i în special pe latinistul Dumitru Crăciun și pe poetul-eseist Stelian Cucu, fost director al liceului: ambii dascăli de excepție, care i-au influențat lecturile, determinându-i drumul vieții. „... că e vorba într-adevăr de orientarea mai multor poeți spre mituri și mitologie, recentul volum Orgă și iarbă (1966) al lui Radu Cârneci stă mărturie. Fie în versuri cărora el le zice Către Apollo („ruga unei tinere fete”), fie în altele, ca Orfeu către Euridice, acest poet umblă cu har și știință printre celebrele ficțiuni ale anticilor...”

Vladimir STREINU: Distingo – Poezia miturilor („Luceafărul”, nr. 29, 24 septembrie 1966) „... Orgă și iarbă poartă de asemeni un titlu simbolic. Chiar dacă nu practică poemul în largi falduri desfășurat, asemeni unui vibrant manifest sau ca un steag de luptă din Firele de iarbă ale lui Walt Whitman, poezia lui Radu Cârneci nu e mai puțin, totuși, o poezie de atitudine militantă. „Orga” e noaptea care imensifică și favorizează, ca-ntr-una din povestirile din stepe, atât creșterea ierbii, cât și cântecele prefigurate și timide care o însoțesc. Este, desigur, o aspirație căreia, și din temperament, dar și din practica unei anumite formule poetice, autorul îi aplică o anume surdină, însă ea nu poate fi tăgăduită...” PERPESSICIUS: Lecturi intermitente (XVIII) în „Gazeta literară”, nr. 5, 2 februarie 1967 „… În tot: o știință a versului demnă de invidiat, perfecțiune care nu e a veacului nostru agitat, ars pe dinăuntru, posedat de mișcarea qui deplace les lignes, și, mai ales, o sensibilitate în autenticitatea căreia aproape nu ne vine să credem, în care ne regăsim, în cazul cel mai fericit, cu intermitențe. Sensibilitate pe care o credeam rămasă departe, în alt veac.” Dumitru MICU: Umbra femeii, în „Gazeta literară”, nr. 39 (830), 26 septembrie 1968

„… Radu Cârneci este un senzorial mitologic, dispus mereu să „refolclorizeze”, să interpreteze generos, întrucât știe să se depășească într-un mod sui generis. Făcând ultima aserțiune ne gândim mai ales la „Iarba verde, acasă”, volum unitar, de o densitate stilistică de netăgăduit. De altfel, pe baza lui, criticul poate reface portretul poetului în liniile lui esențiale: vigoare verbală, metaforă arborescentă cu sensuri pline de limpezime, mereu „aproape de pământ”, atracția pentru învăluirea mitică, pentru remitizarea gestului folcloric autohton. Poetul însuși își mărturisește rădăcinile: „… Iată-mă, în fața voastră, Părinți,/ în fața voastră, rudele mele, prieteni,/ sunt eu, Risipitorul și îngenunchez/ pentru iertarea păcatelor mele frumoase.” Este o destăinuire care, la Radu Cârneci, trebuie interpretată ca o profesie de credință, ca un credo estetic-stilistic fiindcă, într-un alt poem – care împrumută, de altfel, titlul volumului – poetul își declară încă o dată sursele lirice: „Acasă, iarba verde aproape de mugure,/ - vai, cum îi place să geamă sub pași! -/ o simt cum îmi sărută glezne și tălpi,” (…) „În amiază are ceva de mândră țărancă/ rotindu-se toată numai miresme. (…) „și plecăm, - coborâm în rădăcini și acolo/ ne unim trupurile și suntem/ dulce țărână…”. Nu este în versurile citate numai o metaforă a senzorialului care pare a fi o treaptă esențială de lansare a poeziei lui Radu Cârneci; ne aflăm totodată în fața unui mirific lanț


6

de simboluri din care se compune în forme mereu dinamice, revitalizate, expresia celor mai multe dintre poeme…” Constantin CRIȘAN: La școala nobilei tradiții, în „România literară” nr. 7550, 29 ianuarie 1969 Mărul de aur ... Întâi e o ceaţă de sunete în tâmplele noastre un vuit de timp şi ne căutăm împrejur aripile. Văd trupul tău, statuie abia terminată iar mâinile mele alungă urmele dălţii şi iată e necesar să-ţi rotunjesc umărul cu buzele – şi-mi sângerează. Trece printre noi începutul de zbor apoi braţele vâslesc aerul cuprinzându-te zburăm. Şi pământul se depărtează în sine şi ne aprindem unul în altul şi strălucim. O, şi ameţim ca o spirală iar vocile aleargă după noi ca după armonii în mari rotiri de ceruri şi ne-ajung şi ne-ntrec şi ne-ajung. E o ăuire de clopote şi piculine şi muşchii sunt şerpi tineri iar nervii se-nvălmăşesc alergând şi sângele-i sonor. ... Şi iată îţi dau mărul de aur de la balul nostru de aur şi colierul de stele de la balul nostru de stele şi te fac regină peste cer şi pământ... Peisaj mioritic De fluier, cântecul tivește un munte alb, un munte sur de moarte gând și otăvește dor lung de viață, împrejur Trei turme albe se răsfață pe un picior de plai sculptat și baciul trist, oprit, înalță baladă-n creștetul de brad Cer larg deasupra, jos pământul – tristețe-albastră, abia vibrând – și Miorița lăcrămându-l pe cel ce va muri curând…

Mic descântec Cucuvea cu pene roșii cucuvea cu pene verzi cazi din lună peste dor adu-i cerul dedesubt pasăre cu ochi abrupt. (O fereastră dreaptă, plânge strâmbă, o fereastră râde scade casa către zori poftă-i carnea de-amintire și fereastra intră-n mire. Urmele sunt ale mele urmele, peste-ale sale se sărută-adânc și mușcă lungă-i de pământ otrava și-n genunchi se zbate slava) Ah, să țipe sânge-n vârf și să cânte sânge-n vale trupul meu ocol să fie! intră-n ierburi steaua–floare dorul ei de dor și doare… Izvoare tainice Sunt niște izvoare tainice acolo lacrimi ale mamei Dochia și mă ajung ca un blestem dulce sunt șiruri de oi argintii peste pășunea de lună sunt niște ciobani de timp și sunt în miezul de piatră temple în care Zamolxe se bucură de fiecare moarte a mea ca de o stea ce se naște mereu. Noaptea mă afund în Carpați ca într-o Dunăre de piatră și-n mine e un somn de timp… Iarba verde, acasă s-a scris pentru Emmi Acasă, iarba verde aproape de mugure – vai, cum îi place să geamă sub pași! o simt cum îmi sărută glezne și tălpi oftând în zori fără de somn, singură fragedă iarba în mai. În amiază are ceva de mândră țărancă rotindu-se toată numai miresme și mă cheamă și mă cuprinde


7

și-mi intră în sânge hoțește, femeie pătimașă iarba în iunie. Spre seară începe să cânte de nuntă – se roagă pentru-o noapte de dragoste se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund sângele cu coasa de șuier aprigă iarba în iulie Seara, la piept, lung mi se tânguie: e de dor arsă, de dor și neliniște trupul i se face străveziu și arde și mă arde și-i mă dărui, Doamne nebună-i femeia de iarbă. Noaptea, iarba se face de taină mă ia de mână, neagră și dârză și plecăm – coborâm în rădăcini și acolo ne unim trupurile și suntem dulce țărână… Centaur îndrăgostit … Și eram lângă râuri, puternicii bărbați – chipuri splendide, făpturi îndrăznețe – spălându-ne copitele, scăldându-ne trupul răcorindu-ne chipul în dimineața de apă adăstând dinspre șesuri femeile de taină. (O, încordarea mușchilor tineri, o, frumusețe! – semne din lupte pe frunte și piept risipite – și nebunia din sângele nostru – flacără neagră flacără neagră-n priviri – semeție și sete – miez de munte în clocot, carnea vibrând…) Soare-destin cădea peste noi – lung hăuleam și se iveau codri crescând pentru calde culcușuri – soare-destin, ochii noștri-l rugau în genunchi și ni-l dansam înainte de rut, nebunie! soare în tâmple de dor, soare de dor. Vuiet înalt, cor uriaș de bărbați învestiți vocile-adânci stârneau vântul și norii fluturi de cer păsări de nord și prelungi șerpi de dragoste uriași se-mpleteau fiecare bărbat: un imn pentru-o femeie – așteptând

Vârtejul iubirii – ce lung vârtej de semințe! – femeile mândre sosiră – ah, sânii în vârf cu-așteptări!– cu ochii cerându-ne iar, secetă lungă trupul lor alb, jinduit de dorul sălbatic oh, cum l-altoiam, nobilându-l cu aspra putere! (Era ca un vifor de foc, de cer răsturnat în sângele nostru incendiu și-adânc mușcătura în ascunsul de patimă iar cuțitul de viață sălbatece salturi, apoi, prelung legănarea și timpul oprit lângă noi, fantomă de piatră…) Vai, nouă, bărbaților mari, dârzeniei noastre de trupul femeii încinși, vai, nouă, frumsețea era ca o spaimă prea dulce de jur-împrejur în ierburi strivite-așteptând ușor potolirea… O, jarul de suflet ducând femeilor gândul


8

Poveşti de călătorie Doina CERNICA Prinţul cu Crini Creta ne aştepta de mult, tot atât de demult şi

Cnossosul, dar călătoria ca atare a avut o imprevizibilă legătură cu Iason. Nu fiindcă faimosul argonaut şi tovarăşii săi depinseseră vital de apa insulei la întoarcerea spre casă cu trofeul Lânii de Aur, ci în primul rând pentru că agenţia de turism la care am decis să apelez se chema astfel. Între puzderia de ,,travel” ale oraşului, Iason suna cu totul aparte, aşa că pe parcursul formalităţilor plecării, nu mi-am stăpânit curiozitatea şi l-am întrebat pe Mihai Stamatin, tânărul economist care o conduce, cum de l-a ales. A oftat, apoi a zâmbit, aducându-şi aminte de o adolescenţă înflorită sub vraja lecturilor şi a proiectelor nebuneşti. Şi mi-a vorbit de un autor de care nu auzisem şi de cărţile lui care îl făcuseră pe băieţandru să viseze la expediţii care şi azi luminează imaginaţia maturului. Autorul se numeşte Tim Severin şi dintre scrierile sale cea care îl impresionase cel mai puternic fusese ,,Expediţia Iason”. M-am gândit să o caut într-o zi printre cărţile rămase în casa părintească de la fiul meu, poate chiar şi la bibliotecă, dar nu am mai apucat. M-am mulţumit să mă gândesc la propriile lecturi din anii înaripaţi, când tot ce e mai frumos pe lume se află la celălalt capăt al unei punţi fără piloni de susţinere, asemenea celei pe care o treceam în copilărie peste Moldova, cu inima strânsă, deoarece fiecare pas o făcea vie, mişcătoare sub tălpi, însă şi cu un gust al izbânzii fără egal când în sfârşit simţeam malul sub picioare.

Dar iată, sunt oameni în care adolescenţa continuă să crească viguros, valorizator (uneori şi devastator), fiindcă altfel cum să trăieşti ca să descoperi Troia? Ce altceva să te susţină mai puternic ca să-ţi închini viaţa ridicării Cnossosului din pulberea mileniilor? La câţiva kilometri sud-est de Iraklion, capitala Cretei, trecem la intrarea în palat de uriaşul eucalipt ale cărui frunze strivite între degete îţi dau forţă

şi elan pentru zbor, ştie Cristina, şi ne oprim o clipă în faţa bustului lui sir Arthur Evans. Întârzii cu aceleaşi interogaţii fără răspuns şi cu aceleaşi căutări zadarnice pe harta fizionomiei sale ca în urmă cu câţiva ani în faţa chipului lui Heinrich Schliemann la Troia. Şi tresar când Cristina rosteşte numele celebrului arheolog german. O face nu numai pentru că apropierea se impune: visul întrupat al Troiei nu a epuizat neliniştea căutătoare a lui Schliemann. I-a urmat Micene, apoi interesul acestui admirator de elită al lui Homer şi al Greciei Antice s-a îndreptat spre Creta, acolo unde Minos Kalokairinos începuse o primă serie de cercetări. Doar moartea l-a lipsit de încă o izbândă, cred însă că nu şi de presentimentul ei, de aceea putem să ne închipuim că Schliemann s-a stins fericit. Această izbândă i-a revenit admiratorului său, britanicul Arthur Evans, care din 1900 avea să se dedice trei decenii scoaterii la lumină şi reconstruirii Palatului din Cnossos, marea cetate a civilizaţiei minoice, prima civilizaţie europeană, care cu 3000 de ani î.Hr. aici începe. Distrus de un cutremur pe la 1700 î.Hr. şi refăcut, ,,mai trainic şi mai frumos”, palatul este lovit de seismul provocat de erupţia

vulcanului din Santorini, apoi, ocupat de ahei, este răpus de înfruntări războinice şi înghiţit de trecerea timpului.

Ca orice suprafaţă cu ruine pentru nespecialiştii care suntem, Palatul din Cnossos azi este mai ales o construcţie a imaginaţiei. O construcţie a imaginaţiei a fost însă la începutul secolului trecut şi pentru specialistul Arthur Evans, absolvent de Oxford şi după aceea directorul Muzeului Ashmole, cunoscut pentru preţioasele colecţii de piese egiptene, greceşti şi romane, rod al expediţiilor girate de universitate. Sir Arthur Evans nu s-a mulţumit să dezgroape şi să consolideze vestigiile, ci a vrut şi să ofere reconstituiri parţiale a ceea ce poate să fi fost viaţa în acest impresionant centru administrativ, economic, meşteşugăresc, maritim, artistic al civilizaţiei minoice la apogeu. Efectul este într-adevăr uluitor. Uriaşii chiparoşi vibrează de muzica cicadelor, glasul Cristinei se aude însă dincoace de


9

simfonia lor, povestind de o lume fericită, cu mariaje din dragoste, iubitoare de igienă şi de confort, dar înconjurată de taine. Aceşti chiparoşi de circa 30 metri, ca material de construcţie erau folosiţi cu rădăcinile în sus pentru ca lăstărirea lor să nu spargă pavimentul, vestind podurile mileniului nostru cu pilonii mai subţiri în partea inferioară, tronul din alabastru pentru vizionarea căruia ne aşezăm în şir are o mică adâncitură pentru comoditatea şederii, perdele de apă spălau pereţii băii făcute în căzi ceramice, palatul având acces la apă curgătoare şi aducând în istorie primul sistem de canalizare. Doamnele se răsfăţau cu pieptul dezgolit (modă? elogiu maternităţii?) în răcoarea piscinei, cu produse cosmetice de întreţinere şi înfrumuseţare, cu priveliştea unor splendide fresce în apartamentele regale, iar mâinile lor ridicate slăvesc bucuria vieţii. Scunzi, cu pielea roşcată, minoicii, constructori şi călători, nu războinici, au edificat primul imperiu maritim. Dar Minos? Dar Minotaurul? Oare nu ar fi mai bine ca în loc să acordăm atenţie monstrului să ne gândim la robotul care înconjura insula păzind-o şi care a trebuit defectat de argonauţii lui Iason ca să ia apă pentru drum? Dar Labirintul? Este Labirintul chiar Palatul sau se desfăşura în subteranele sale? Şi este adevărat că reproducea reţeaua neuronală din creierul omenesc? Şi că, aşa cum susţin cercetările specialiştilor în energii neconvenţionale, coloanele Palatului au fost plasate exact acolo unde existau nodurile energetice negative, ca oamenii să nu stea pe locul lor distrugător? Întrebări, subiecte care captivează, dar, pentru mine cel puţin, tot atât de mult ca pasiunea cu care Cristina le formulează şi le visează. Din spiţa lui Arthur Evans, Cristina Prelipcean, cu ascendenţi în Horodnicul Bucovinei, ştia de când a devenit studentă că va ajunge în Creta. Batem cu delicateţe la fereastra sufletului ei. Din cauza unui cretan? Nu, a Cretei, a Conssosului.

Dar mai târziu a venit şi cretanul. Are peste un deceniu de când locuieşte în Iraklion, de aceea este prima în încurcătură când trebuie să ne propună ce să vedem mai întâi în cele câteva ore pe care le avem la dispoziţie, pentru că sunt prea multe lucrurile care merită văzute aici. În ce ne priveşte, începem cu Muzeul de Arheologie, şi pentru că, într-un fel, cu piese recuperate din interiorul acestuia, Palatul din Cnossos continuă în liniştea sa somptuoasă, care desonorizează paşi şi respiraţie.

Prezent la nesfârşit pe ilustrate şi suveniruri, Prinţul cu Crini dintr-o frescă mai amplă a Palatului, este aici cu potirul lor pur în podoaba capului împreună cu minunate pene de păun. Păşeşte cu o mâna în dreptul inimii şi cu cealaltă întinsă chemător. Are ceva din frumuseţea irepetabilă a unui adolescent decis să urce pe spinarea mişcătoare a unei punţi suspendate şi să o străbată spre malul visului. Sub palma sa fierbinte, o frunză de eucalipt îşi înteţeşte mireasma. Dar trebuie să crezi ca să o vezi şi ca să fie.


10

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT jurnal de călătorie artistică în Canada Episodul 4 E momentul să transcriu al doilea episod al scenariului care a stat la baza spectacolului meu. Scenariul 2 Interpretul caută în ladă. Dă la o parte o serie de obiecte netrebuincioase şi scoate afară, cu mirare şi zâmbet, o frunză îngălbenită. Cu ea în mână se aşează pe ladă şi povesteşte: Venise toamna, cu hlamidă rece Peste păduri cu frunza tremurată. O barză hotărăşte să nu plece, Să vadă ea zăpada cum arată. Se-nşiruie suratele şi pleacă Iar barza râde-n cioc când le-a văzut, Gândindu-se ce greu aveau să treacă Şi ce efort va trebui făcut. Nu prea părea, dar toamna a fost lungă, Iar barza zi de zi s-a bucurat Că peste toate îi e dat s-ajungă Stăpână, vieţuind ca-ntr-un palat. La urmă vremea a-nceput să-şi schimbe Făptura. Cerul atârna cam greu Şi cheful ca prin ploaie să se plimbe Înaripata nu-l avea mereu. Începe ea să simtă frig de iarnă

Şi lapoviţa cu a ei plimbare Pe suflete oprindu-se să cearnă Şi se mira de-a timpului schimbare. - efect sonor de furtună - Vifor cumplit porneşte într-o noapte, Răstoarnă tot şi spulberă în vânt, În urlete se schimbă blânde şoapte, Troiene se înalţă pe pământ. În duşmănie viforul atacă Şi smulge barza, de frig tremurând Purtând-o ca pe haina cea săracă, În zvonuri de pustie alergând. Când vine dimineaţa, mohorâtă, O barză îngheţată nu mai poate Să-şi mişte aripa, în câmp pierdută. Ninsoarea cade iar din ceruri toate. E zgribulită barza şi gândeşte Că a greşit neascultând chemarea Suratelor. Apoi pierdut priveşte, În timp ce simte că e grea suflarea..... Un strop de soare singur a căzut Pe câmpuri, când din cer dispare luna. O barză, pe un lan necunoscut, Închide ochii, pentru totdeauna. Interpretul lasă să cadă frunza îngălbenită, ca un zbor frânt. Ilustraţie sonoră de trecere. Duminică, 25 mai, 2003, Vancouver

Cu Nick la biserica „Sf Nicolae”. Destul de departe, într-un cartier. Dacă ar fi fost la noi, ar fi însemnat, în mod clar, o localitate distinctă. Senzaţia aceasta a spaţiului excedentar pe care îl are Canada. Părintele Dragomir are stofă de specialist în management. Cu ajutorul enoriaşilor, a cumpărat spaţiul, cu o biserică gata construită. Aici şi-a deschis atelier de sculptură de icoane în lemn, are seră, vrea să construiască o estradă acoperită pentru orice fel de manifestare, cu pian, cu scaune aşezate în semicerc. Tot preotul organizează cursuri de pictură pentru copii şi alte acţiuni comunitare, inclusiv tarabe cu mici româneşti la diferitele festivaluri multietnice. E singura biserică ortodoxă care vieţuieşte pe terenul ei şi numai cu această destinaţie, nu în locaţii închiriate. Nick m-a avertizat că există ceva divergenţe între preotul Dragomir, cel ce a avut iniţiativa ridicării acestui lăcaş de cult, şi membrii Centrului Comunitar Românesc. N-am vrut să intru în amănunte, să aflu mai mult, dar era posibil să fim întâmpinaţi cu răceală, dacă se va vedea că sunt însoţit


11

de un membru al Centrului. Eu, oricum, nu aveam o altă opţiune, nu puteam să ajung altfel până la biserică, decât îndrumat de cineva care cunoaşte locul. Am vorbit cu părintele Dragomir pentru un spectacol. A acceptat, în principiu, pentru sâmbătă, 7 iunie, ora 18. Am lăsat o carte cu dedicaţie. Lucru inedit este că voi juca chiar în biserică, pentru ca sala socială e lungă şi îngustă, impracticabilă pentru spectacol.

Am plecat apoi, împreună cu Nick, la pastorul baptist Cornel Ardeleanu. I-am spus ce fac şi l-am întrebat dacă nu e interesat să realizăm un spectacol şi pentru membrii comunităţii lui. Din punctul lui de vedere m-a asigurat de tot sprijinul, a părut imediat interesat, numai că, pentru a nu contraveni regulilor credinţei lor, mi-a cerut caseta cu recitalul, ca să-l asculte, să ştie ce se spune acolo. După aceea va hotărî. În principiu am stabilit tot data de 7 iunie, dimineaţa. Am asistat la întâlnirea baptiştilor, am fost rugat să vorbesc despre mine şi activitatea mea, ceea ce nu era rău deloc în perspectiva spectacolului. S-au rugat pentru mine şi am fost invitat la masă, a doua zi. Inedită primire, inedită atmosferă religioasă.

După ora 17, la Vică. Era şi Emil cu Cornelia, învăţătoarea care venise de 5 luni din România şi cu care se căsătorise. Emil era divorţat, Cornelia a venit cu fiul ei de 15 ani. La masă am avut probleme. S-a mâncat somon la grătar, cu mujdei şi mămăligă. Nu cred că am mai mâncat aşa ceva în viaţă. Era aşa de bun că nu m-am putut abţine şi am mâncat trei bucăţi cât palma. Plus o porţie de friptură cât o farfurie. Am băut coniac şi vin. Când au adus şi îngheţata de ciocolată cu alune de pădure, sos de arţar şi sos de căpşuni, am luat câteva linguriţe şi am simţit, pentru prima oară după mulţi ani, că e imposibil să mai intre ceva. Cu toate că o sorbeam din ochi, a trebuit să fac o pauză la îngheţată, dar până la urmă tot n-am lăsat-o în farfurie. Am simţit că trăiesc, poate pentru prima oară în 50 de ani, o viaţă normală, fără restricţii şi economii, în care gândul la ce şi cât mănânci nu există. Am încheiat seara cu o necesară plimbare, cu atât mai atrăgătoare şi liniştitoare cu cât era pe faleză. Ne-a dus Vică cu maşina lui a cărei număr este Sibiu 1. Luni, 26 mai, 2003, Vancouver

Până la prânz scriu email-uri, vorbesc la telefon cu Titus si la Hamilton cu părintele Puşcariu. Acolo e aranjat tot. Titus vine la Toronto.

După masă, la pastorul Ardeleanu. Ne-a arătat casa. Tradiţii româneşti, grădină cu mulţi pomi fructiferi sădiţi de el şi cu straturi de zarzavat. Casă deschisă, dorinţă de a fi de ajutor. Găzduia o familie abia venită de la Oradea şi un maghiar. Urmau să vină şi alţii. Soţia pastorului a fost horticultor. Au 4 copii. Am mâncat. Atmosferă deschisă, prietenoasă, armonie, mână pe care o simţi întinsă la nevoie. Am vorbit despre cunoştinţele

lui din Braşov şi mi-a spus să apelez oricând la pastorul baptist de acolo, din partea lui.

Seara la Emil. Alte porţii de mâncare. Am primit două perechi de pantaloni noi, eleganţi, care îmi vin ca turnaţi. Pentru Emil, care abia îi cumpărase, erau prea strâmţi. Altă îngheţată, vin, pui. Cornelia face lecţii cu cei doi copii, al ei şi al lui Emil. Prietenie. Ne vom revedea.

Urgent să scriu la Toronto despre spectacol. S-a schimbat ziua la Hamilton. Am scris acasă. Am ascuns faptul că, după primul spectacol, extrem de greu pentru un singur om care trebuie să țină în priză o sală de copii, ceva se întâmplase, se destabilizase în corpul meu. O stare de rău general, parcă o lipsă de aer. Nu știam exact cum să descriu și nu m-am plâns nimănui. Mâine începem să călătorim în afara oraşului.

Marţi, 27 mai, 2003, Vancouver

Cu Nick, toată ziua sub imperiul frumuseţilor naturale. Am fost la Whistler, la 110 km distanţă de Vancouver. O staţiune montană care a fost propusă pentru a găzdui Olimpiada de Iarnă din 2010 (ceea ce s-a şi întîmplat n.m.).

Până acolo, după un drum prin West Vancouver, cartier select, pe malul oceanului, cu case de peste 100.000 CAD, toate înconjurate de verdeaţă, am făcut un popas la Horseshoe Bay, de unde se ia feribotul, ca să ajungi, după vreo 40 de minute, la Sunshine Coast, o puzderie de mici localităţi totalizând vreo 50.000 de suflete. Până acolo nu se ajunge decât cu acest mijloc de locomoţie. Frumos, cochet, feribot-ul circulă non-stop. Când unul pleacă, altul îi ia locul. Ne-am mai oprit la Alice Lake, model de civilizaţie în creierul munţilor. Nisip pe mal, îngrădiri pentru copii şi pentru adulţi, puzderie de mese şi de băncuţe, trasee tematice, pe parcusul cărora ţi se explica, prin panouri, ce plante poţi vedea, ce formaţiuni geologice. Locul avea în pădure mici grupuri sanitare din care nu lipsea nici hârtia igienică. Lacul face parte din Provincial Park, o zonă în care găseşti cascade la tot pasul, una mai frumoasă decât cealaltă. Un ţinut binecuvântat, cu oameni care ştiu să respecte darurile naturii, le preţuiesc, se vede asta, respectându-se pe ei înşişi. În drum am văzut


12

maiestuosul vârf Garibaldi, de peste 3000 de metri, înconjurat de Garibaldi Park, prin care am trecut, încercând să nu mă mai minunez la tot pasul de ce văd.

Whistler este o staţiune montană în care, pe un spaţiu relativ restrâns, sunt amenajate 92 de pârtii (Poiana Braşov are doar câteva !!!), 6 telecabine, piste de biciclete, de caiace pe valuri artificiale, atent îngrijite, de gondole şi clădiri cu geometrie specifică, cu turnuleţe şi acoperişuri ţuguiate, toate vopsite în culori diferite, cu terase şi balcoane, galerii de artă şi săli de recuperare. Frumos şi inedit ca aspect, o mostră de ce înseamnă o staţiune montană cu posibilităţi de distracţie pe tot parcursul anului şi cu o concentrare de tentaţii care te obligă să revii. Nick spune că singurul punct negativ ar fi căile de acces spre staţiune, destul de lente, aceasta şi datorită serpentinelor cu mare grad de periculozitate pe care nu ai voie să depăşeşti 60 de km pe oră, plus inexistenţa unui stadion pe care să încapă vreo 50.000 de oameni la deschiderea şi închiderea Olimpiadei. Dar există stadion la Vancouver şi, probabil, acolo se vor organiza festivităţile cu atât de mare fast în cazul unei competiţii mondiale desfăşurate o dată la patru ani. Şi Vancouver-ul are în apropiere o puzderie de piste şi trambuline excelent dotate pe care, probabil, vor fi programate unele întreceri. Înălţimile montane la Whistler sunt de peste 2000 de metri, iar clima atrage în mod suplimentar, nedepăşind, iarna, minus 10 grade.

La întoarcere am văzut, pentru prima oară în viaţa mea, două cascade adevărate: Brandywine Falls, cu o cădere a apei de 66 metri şi un debit de 600 metri cubi în timpul verii şi Shannon Falls, de peste 100 de metri diferenţă de nivel. Ambele spectaculoase şi diferite în acelaşi timp. Prima, cu o cădere verticală şi un debit abundent, cealaltă mai lungă, cu firul de apă prelingându-se pe stânci, cu un debit mai mic, dar mai variat dispus. Zglobia atingere a pietrelor dădea apei o culoare albă, sclipitoare. Păcat că, pentru ambele cascade, nu mai aveam film în aparat, dar Nick spune că vom mai vedea cascade în drumurile noastre. Ce element reprezentativ din natură nu există oare la Vancouver?

Înainte de intrarea efectivă în oraş, ne-a oprit să admirăm panorama metropolei de pe o înălţime asemănătoare drumului spre Poiana Braşov. Oceanul, insula cea mare în dreapta, Universitatea la colţul peninsulei, aeroportul, cele câteva aşezări compacte din preajmă, legate de poduri peste ocean, Downtown, mereu surprinzător prin arhitectură, râul Frazer, vărsându-se între două peninsule, şi lanţurile de munţi. Unele dincolo de ocean (vârful Bacon, de vreo 3900 de metri) mereu înzăpezit, spre America, şi altele în spatele nostru, având încă zăpadă şi la sfârşit de mai. Ai putea să-ţi imaginezi şi astfel Raiul.

Aşadar, două spectacole voi avea duminică, 1 iunie. La ora 13,30, după slujbă, la biserica ortodoxă „Sf. Treime” şi la ora 19 la biserica baptistă. S-a hotărât aşa, pentru că este 1 iunie şi va fi ca un dar neaşteptat şi inedit de ziua copiilor.

În schimb, surpriza neplăcută mă aştepta acasă, pe email. După discuţia avută personal şi acceptarea spectacolului de către preotul Corneliu Dragomir de la biserica „Sf. Nicolae”, am primit un mesaj de la el, pe care-l reproduc :

La această oră întâmpin ceva probleme legate de persoanele prin intermediul cărora ne-aţi contactat. Evenimentul de la sfârşitul săptămânii, Eurofest, a fost deja abordat neprincipial, anunţul nostru oficial fiind alterat şi afişat pe web-site-ul CCR fără o prealabilă consultare, cu adăugarea unor nume de contact arbitrare, lucru ce poate merge până la chemarea în faţa instanţei a societăţii respective pentru acest tip de practici.

Până la clarificarea acestui incident şi scuzele de rigoare cu modificarea mesajului, eu personal nu am să pot oferi nici un fel de sprijin. Părintele Cornel

Ce aveam eu cu aceste altercaţii şi neînţelegeri între mebrii comunităţii de români din Vancouver? Iată-mă angrenat într-un conflict care îmi este străin, dar care mă integrează şi pe mine, fără voie, singurii care urmează să aibă de suferit fiind copiii, tot nişte nevinovaţi. Este ceea ce am precizat în răspunsul meu formulat imediat:

Părinte Dragomir, auzisem, tangenţial, că există probleme în comunitatea românească, dar eu vin din România, nu am contribuit la ele şi nici nu vreau să mă implic în aşa ceva. Eu am venit cu o misiune artistică şi faptul că am contactat, pentru ajutor, Centrul Comunitar Românesc din B.C. este pentru că nu am cunoscut pe nimeni altcineva în Vancouver şi am apelat la singura asociaţie pe care am descoperit-o pe Internet. Dumneavoastră veţi decide cum doriţi asupra spectacolului pe care l-am propus, dar mi se pare cel puţin nefiresc ca de un spectacol care se poate vedea atât de rar, inedit şi pentru copiii din România, de o întâlnire de suflet, în care aduc un zâmbet şi o lacrimă de acasă, să nu beneficieze copiii comunităţii dumneavoastră. Eu nu sunt mesagerul nimănui, ci numai al propriei mele pasiuni pentru scris şi interpretare, al propriei bucurii de a mă adresa copiilor, bucurie care nu e firesc să fie umbrită de neînţelegerile celor mari. Dacă vă interesează părerea cuiva aflat în afara conflictelor, cred că un spirit superior ar găsi în acest prilej pe care îl ofer eu, o portiţă spre reconciliere. Consider că este o atitudine creştinească, în spiritul ortodoxiei în care părinţii m-au învăţat să vieţuiesc, pe care un slujitor al bisericii este chemat să o demonstreze înaintea tuturor enoriaşilor. Cu respect sincer pentru ceea ce faceţi şi cu speranţa că, totuşi, mă veţi contacta în zilele următoare. Adrian Munteanu


13

Părintele Dragomir, într-un duel în care mă minunez, dar tot nu ştiu cum am intrat, mi-a răspuns după câteva ore: Domnule Munteanu Motivul pentru care am fost din start de acord cu propunerea şi prezenţa dumneavoastră coincide cu motivele expuse de dv. în totalitate. Din păcate, bunele intenţii şi conduita pacifistă a tuturor slujitorilor bisericii nu a împiedicat şi nu pare să împiedice persoane instruite în contrainformaţii şi dezinformare să poarte, pe toate căile, o luptă surdă împotriva realizărilor comunităţii şi pentru a controla şi nărui pe cât posibil acumulările materiale, spirituale şi patrimoniul cultural clădit cu trudă şi bună credinţă. Aşa cum am promis, din punctul meu de vedere, sunt de acord cu prezenţa dv. şi cu prezentarea spectacolului în cadrul bisericii şi comunităţii noastre. Biserica, aparţinând comunităţii, nu îmi dă dreptul să decid individual. Atâta timp însă cât spectacolul apare asociat cu numele CCR sau persoana lui Nick Sava sau altor directori executivi ai numitului grup, eu mă disociez de orice formă de prezentare, cu tot regretul pe care-l încerc pentru că, personal, doream să învăţ o mulţime de lucruri din experienţa dumneavoastră. Cu mâhnire Pr. Corneliu Ioan Dragomir

E prea mult pentru mine. Mă afund pe un teren necunoscut. Mai bine mă opresc aici. Şi aşa, o mulţime de îndoieli cu privire la misiunea unor oameni în diasporă îmi dau târcoale.

Miercuri, 28 mai, 2003,Vancouver

Se întâmplă multe şi uneori nu am timp să le consemenez imediat. Ieri, cu spiritul lui analitic, Nick mi-a spus nişte lucruri pe care trebuie să le ţin minte despre românii din diasporă. A pornit de la o formulă care circulă pe aici cu privire la imigranţii români: prima generaţie care pleacă din ţară nu ştie cum să-şi uite mai repede trecutul şi tradiţiile, să se rupă definitiv. A doua generaţie se luptă să se integreze noului spaţiu în care au decis să se stabilească. A treia generaţie se străduieşte să-şi aducă aminte de unde a plecat.

Este de sesizat, probabil, în toate cele trei ipostaze, efortul ce trebuie întreprins, dificultăţile adaptării, nesiguranţa şi întrebările existenţiale care copleşesc fiecare individ. Pe unii dintre românii de aici e dificil să-i aduni împreună, refuză acţiunile româneşti, caută alte vecinătăţi şi încearcă să-şi piardă urma, în căutarea unei bunăstări râvnite şi pe care, cred ei, n-o vor dobândi rezemându-se în continuare pe trecut. Din cea de a doua generaţie fac parte românii care au reuşit şi care continuă să se ţină la distanţă de tot ce este românesc. Copiii lor nu mai ştiu limba română şi sunt pe cale de a se integra definitiv, fără ca aceasta să însemne că şi-au dobândit o nouă identitate. Din a treia generaţie, a celor plecaţi cu mult timp înainte, fac parte unii care nu mai au nici măcar rude în ţară, în decursul timpului au uitat limba şi uneori nici nu mai ştiu unde se află ţara aceea îndepărtată din care parcă se spune că se trag. Numai că, nici după zeci de ani, nu se simt pe deplin ai locului, au nevoie de o firavă rădăcină din care să-şi mai tragă o brumă de sevă binefăcătoare şi caută cu disperare informaţii despre România. Deseori indiferenţa, alteori uitarea sau reîntoarcerea tardivă la obârşii par să-i domine pe românii din diasporă. Aceasta în comparaţie cu alte neamuri din jurul lor care nu ştiu ce să mai facă să-şi păstreze tradiţiile şi rămân indieni, coreeni, chinezi, italieni, greci sau polonezi. Românii recunosc că toţi aceştia sunt mai bine organizaţi şi mai uniţi. La această stare, vecină cu dezintegrarea ce pare să ne fie particulară, privesc cu reală îngrijorare, gândindu-mă la condiţia diasporei româneşti.

Tot azi, cu o notă de mândrie nedisimulată, am trimis aprecierile despre spectacol apărute pe site-ul revistei Atheneum, tuturor colaboratorilor din estul Canadei, cu care urmează să mă întâlnesc şi la toţi cei din ţară şi de pe alte meleaguri care ar putea să fie interesaţi de soarta mea şi de proiectul meu fără termen de comparaţie. Primul care mi-a răspuns a fost Titus : Dragă tata, Mă bucur nespus pentru succesul tău. Sunt mândru de tine. Ţinem legătura şi îţi spun când venim şi cum ne întâlnim. Mult succes la următoarele spectacole!


14

Elena SEIFERT Federaţia Rusă În traducerea lui Leo BUTNARU S-a născut în oraşul Karaganda din Kazahstan

(1973). În prezent locuieşte la Moscova. Poet, prozator, traducător, critic literar. Doctor în filologie, profesor la Universitatea Rusă de Ştiinţe Umanitare, unde predă teoria şi istoria literaturii, limba latină. Protagonistă în clubul literar „Uniunea internaţională a culturii germane”. A debutat cu volumul de versuri „Despărţirea de fragilitate” (1998), urmată de „Eu cred cerului” (2000), „Coroană de sonete” (2003) etc. Scrie proză scurtă. A publicat şi romanul „Tăriile Parnasului”.

*** ce bine e că omul se poate ridica în vârful degetelor mă gândesc la asta totdeauna când tu mă săruţi *** La intrare în casa scărilor – doi arbori mari. De fiecare dată ţin să le pun nume şi tot uit. *** Însă abia după ce te-am cunoscut am înţeles cât de îndatorată îi sunt Domnului

pentru auz – altfel cum aş fi auzit cântecele tale? văz – cum ţi-aş fi văzut buzele şi obrajii? glas – cum aş fi putut să-ţi spun despre toate astea? *** Tu cedezi uşor ca uşa neîncuiată, Numai că de fiecare dată intru într-o odaie întunecoasă. Unde eşti? *** el se crispează de suferinţă de parcă piticul din interiorul său a început să crească mâinile micuţe din interior îi masează spatele potolindu-i durerea *** dânsul crede că ar fi un înger se întinde la pământ scărpinându-şi de el omoplaţii pe pământ rămân solzi sau miţe *** moscova e un ou în interiorul căruia e humă uscată şi un strop de apă buzele mele de argilă nu vor să bea împreună cu alţii eu suflu în apă pe ţărmul unei obosite lacrimi tulburi

*** să rătăceşti între polurile van gogh şi mucius scaevola *** ah câte nu-au fost date să le facem împreună am scris cu cuiul sau cu dalta cuvântul înger în


15

braille am pictat vântul nocturn am păşit pe carena acoperită de mătreaţă a corăbiei în mişcare însă aşa şi nu ne-a dat în gând să ne îmbrăţişăm *** priveşte spre el cu văzul în stingere al unei roze decapitate *** el era aerul ei însă nu ştia că ea nu poate respira Îngerul scoarţei El e dincolo de vechea scoarţă a copacului. Ţine degeţelul la buze – nu mă atingeţi, eu sunt scoarţa tânără, viaţa copacului. Îngerul petalei Petala florii îşi este ea însăşi sieşi înger. Îngerul manuscrisului Dacă manuscrisul a devenit carte, înseamnă că el a avut un înger protector. Îngerul seminţelor Îngerul seminţelor este invizibil. E vântul. Îngerul oraşului Oraşul încă mai scrâşneşte din fiare, râde, respiră duhoare, însă îngerul deja priveşte prin geamuri, numărând fiinţele adormite.

Îngerul clopotului îngropat Clopote, nu te întrista. Te caută cineva, să devină sunetul tău. *** Tu ai devenit cer, odată ce păsările te pot străbate în zbor.

Tu nu ai limbă şi nici degete. Doar scoicile sidefii ale urechilor urmăresc cum răsare poemul. Tăcerea Tăcerea mea e ca aurul în creuzetul tăcerii tale. Tu decizi cât trebuie să mai fierb, când să dau peste margini, răzbind în afară. Însă nu tu decizi destinul lingoului. *** E timpul culesului de smochine, apoi, în poza fetusului, să stai pe marginea de ţărm a cupei marine. Un început al unui nou început.

*** Reîntorc cu grijă în mare meduzele aruncate pe ţărm. Apoi ele mă electrocutează.

Aşa e şi între oameni.

*** Stânca de pe ţărm e asemenea unui bivol venit la adăpat însă fără a şti că apa e sărată…


16

Pagini din literatura universală Leconte de LISLE (1818-1894) Pantumuri malaieze în lanţ I Pe cer se frânge o lumină. Valurile-n zare par cirezi. Pe preşul tău de scoarţă fină Cu ochii-ntredeschişi visezi. Valurile-n zare par cirezi. La fulger spuma se-argintează. Cu ochii-ntredeschişi visezi In casa de miresme trează. La fulger spuma se-argintează. Vântul chiar umbrele le ia. In casa de miresme trează. Visezi zâmbind, iubita mea. Vântul chiar umbrele le ia Ducându-le-n genuni cu sine. Visezi zâmbind, iubita mea Răpită de cântări divine. Ducându-le-n genuni cu sine Provoacă vuiete-n torent. Răpită de cântări divine, Înoţi pe cerul transparent. Provoacă vuiete-n torent. Copacu-ndrăgostit plonjează. Înoţi pe cerul transparent. Iubirea te înaripează! Copacu-ndrăgostit plonjează. O, stânca-i dezrădăcinată. Iubirea te înaripează. Ţi-e inima iluminată. O, stânca-i dezrădăcinată. De clocot marea-i arhiplină. Ţi-e inima iluminată. Pe cer se frânge o lumină! II Primeşte-acest şirag perlat Podoabă gâtului tău pur Un sânge curge, ecarlat,

Pe podul albului ghiaur. Podoabă gâtului tău pur, Fală pe dura-ţi piele brună! Pe podul albului ghiaur Ucişii ochi privesc la lună. Fală pe dura-ţi piele brună, O, preafrumosul colier Ucişii ochi privesc la lună Şi stelele pe boltă pier. O, preafrumosul colier Umil pe sâni ţi se răsfaţă Şi stelele pe boltă pier În fiecare dimineaţă. Umil pe sâni ţi se răsfaţă; Mult mai presus sunt ochii tăi. În fiecare dimineaţă Din sânge izbucnesc văpăi. Mult mai presus sunt ochii tăi ! Mi-eşti dragă, stea a vieţii mele! Din sânge izbucnesc văpăi. Strivesc pornirile rebele. Mi-eşti dragă, stea a vieţii mele, Lumină-n noaptea tutelară; Strivind pornirile rebele, Ghiauru-n negrul val coboară. Lumină-n noaptea tutelară, În suflet lin te-ai furişat! Ghiauru-n negrul val coboară Primeşte-acest şirag perlat. III Sub manghieri cu roada pârguită Te odihneşti departe de zăduf. Pitonu-şi scoate limba ascuţită De la-nălţimea spicelor de stuf. Te odihneşti departe de zăduf; Pe şolduri porţi un şorţ de muselină. De la-nălţimea spicelor de stuf Soarele-şi cerne alba lui lumină. Pe şolduri porţi un şorţ de muselină; Umbra ia chipul aurului pal. Soarele-şi cerne palida-i lumină; Te-nvăluie mireasma de santal. Umbra ia chipul aurului pal. Covorul ierbii e destul de moale. Te-nvăluie mireasma de santal. Un roi de viespi îţi dă târcoale.


17

Covorul ierbii e destul de moale. Cine te vede-i captivat pe veci. Un roi de viespi îţi dă târcoale. Pe tine-n frumuseţe te întreci! Cine te vede-i captivat pe veci; Cu dragoste şi-n moarte te urmează. Pe tine-n frumuseţe te întreci. Eretele columba o vânează. Cu dragoste şi-n moarte te urmează! Femeie, nu iubi decât o dată! Eretele columba o vânează. Ea moare în pădurea-ntunecată. Femeie, nu iubi decât o dată! Se-ntoarce barca sumbră, obosită. Ea moare în pădurea-ntunecată, Sub manghieri cu roada pârguită. IV Inu-n floare-ţi poate face unghiile luminoase; Zurgălăi de aur poartă gleznele-ţi de chihlimbar. Regele vărgat al junglei urcă-n nopţi morocănoase; De obsesia terorii nu mai pot să mă dezbar. Zurgălăi de aur poartă gleznele-ţi de chihlimbar; Gura ta-i ca mierea verde din stup proaspăt decantată. De obsesia terorii nu mai pot să mă dezbar; Iată-l întinzându-şi cursa în pădurea blestemată. Gura ta-i ca mierea verde din stup proaspăt decantată; Râsul tău e ca un cântec dintr-un cer ciripitor. Iată-l întinzându-şi cursa în pădurea blestemată; Este ora-n care cerbul se opreşte la izvor. Râsul tău e ca un cântec dintr-un cer ciripitor; Tu alergi cu mult mai bine ca gazelele agile. Este ora-n care cerbul se opreşte la izvor; A văzut sclipind în noapte două galbene pupile. Tu alergi cu mult mai bine ca gazelele agile, Dar ai gura mincinoasă şi un suflet trădător. A văzut sclipind în noapte două galbene pupile. Dinspre moarte vine iute să-l cuprindă un fior. Dar ai gura mincinoasă şi un suflet trădător; Lama dură de aramă scânteiază-n pumnul meu. Dinspre moarte vine iute să-l cuprindă un fior. Vânătorul rege prada şi-o arogă ca un zeu. Lama dură de aramă scânteiază-n pumnul meu; Nimeni n-o să aibă-amorul ce mi-era atât de drag. Vânătorul rege prada şi-o arogă ca un zeu; Zece gheare oţelite de văpaia cărnii trag.

Nimeni n-o să aibă-amorul ce mi-era atât de drag; Mori! Pe gura ta sărutul de pe urmă-o să se lase. Zece gheare oţelite de văpaia cărnii trag. Inu-n floare-ţi poate face unghiile luminoase! Traducere de Ion Roşioru

CITATUL LUI DUMNEZEU

Sunt, Doamne, citatul tău

care fie din haos fie din greşeală

ai uitat de numele meu lansându-mă-n lume

cu capul în jos, sunt revoltat

iar tu îmi surâzi scuzându-te: „aşa suntem noi -

iresponsabili pe Om”

DECEPŢIE

Dumnezeu nu mai spune nimic a renuţat la vorbe

de dragul faptelor noastre

(ah, ce progres ar fi fost dacă am fi înaintat prin viaţă

numai prin vorbele lui!)

SCLIPIRE

Când mă ating de cuvânt o sclipire suspină

în mine - din adâncul adânc

COŞMARUL

Când poeţii se duc la culcare cuvintele se zbat în agonie năvălind în visele poeţilor

coşmaruri pline de insomnie

coşmaruri ce vin în temei din viaţa netrăită a poeţilor, care este singura viaţă reală

trăită de ei Leons BRIEDIS (traducere: Maria Macovei Briedis)


18

Simona-Grazia DIMA Critică literară şi transparenţă (II) Există oare ceea ce s-ar putea numi crimele

criticilor? E o întrebare pe care mi-am pus-o aproape fără să vreau. Ar fi un subiect nu numai delicat, ci şi enorm. Trebuie să admitem că eroul nostru, criticul, poate aduce semenilor durere, o intensă durere, pe drept şi pe nedrept, ba chiar poate ucide prin ignoranţă, indiferenţă sau prin patimă, dinadins. Rănile cauzate de el oamenilor sunt infinite! În afară de torţionari nu există cineva care să aducă mai multă suferinţă semenilor săi, ale căror strădanii, adesea, le nesocoteşte, le ironizează, le pune la îndoială! Miracolul ar fi să facă departajările şi delimitările necesare în aşa fel încât să nu supere, să nu jignească, să exercite un simplu act de profesionalism în chip convingător, dar cât mai neutru. Cred că la noi critica este o oglindă a societăţii, în sensul că ascunde multă patimă, un fatal subiectivism, de care, ca de râie, nu putem scăpa. Îmi vine în minte, fără să vreau, soarele de andezit de la Sarmizegetusa, cu fisurile sale ce serveau colectării sângelui, în canalicule ce se adunau la baza sa, ca într-un lighean. Canibalismul acesta inutil nu a încetat. Provine dintr-un subiectivism care nu vede pădurea din cauza copacilor, care-i părtineşte pe cei ce-i sunt simpatici ca oameni, ca fini, ca rude sau asociaţi în afaceri. O simpatie mafiotă, căreia pot să-i scape foarte puţini, cu atât mai merituoşi! Ei merită omagiul nostru zilnic, rugăciunea noastră zilnică, încă de dimineaţă. Să nu uităm: o ţară este mare dacă are critici buni. Şi încă: o ţară este cu atât mai mare cu cât criticii săi sunt mai judicioşi. Să nu ne amăgim în a crede că dreapta judecată este necesară doar în critica socială sau literară. Nu: orice act critic, inclusiv expertiza în construcţii, este necesar, duce la progresul moravurilor şi al demnităţii de

sine a cetăţenilor. Criticii de toate soiurile sunt sarea unei naţiuni, sunt averea sa cea mai de preţ.

Cu atât mai frapantă şi mai de neînţeles este tratarea celorlalţi ca pe un debuşeu al violenţei personale. Am sesizat la cel puţin un aşa-zis critic o ură acerbă, activă, faţă de unii oameni, faţă de unii scriitori. Nu am înţeles. Este o mare probă de slăbiciune. Adevăratul critic nu urăşte. Este alb, transparent, curat, după fiecare lectură. În lectură, în Enciclopedia Maxima, ca să-l citez pe Umberto Eco, există, benefic, şi uitarea, precum şi „narcotizarea sensurilor”, care permit regenerarea socială. Citim uneori şi spre a uita. Criticul trebuie să ne fie ca un părinte, care-şi înăbuşă mereu râsul în faţa istoriei, a gafelor ei, a excesului de sens, transformabil pe dată în uitare. Scriitorul nu poate fi pentru el, în cel mai rău caz, decât un gaffeur. El ştie că literatura nu este, în pofida aparenţelor, mai mult decât un joc, iar scriitorii, oricât de stângaci, nişte copii care fac castele de nisip. Criticul veritabil este bonom, nu un monstru de răutate şi ranchiună, ahtiat să lovească în ceilalţi, să le provoace durere. Intervenţia lui se cuvine să îndrepte, să fie un imbold spre o mai bună cunoaştere, spre o mai bună practică, spre o mai aleasă simţire. El ştie că până şi o carte proastă reprezintă o întreprindere merituoasă până la un punct (măcar un exerciţiu pentru autorul ei). A te face însă că nu vezi valoarea unui scriitor de merit înseamnă mai mult: înseamnă a contribui la decăderea generală, la entropia care pândeşte, a înfige un cuţit nu doar în spinarea acestuia, ci şi în cea a ţării tale, a adăuga ceva la zestrea negativă a unui popor. Iar faptele negative se adună în timp. Păcatele criticului literar sunt deci mai mari decât ale scriitorilor (poeţi, prozatori etc.) în parte – fiindcă cei dintâi îndrăznesc să-şi judece aproapele, se substituie lui Dumnezeu. Poate de aceea unii mor în condiţii ciudate (există cazuri de morţi stranii). E şi acesta un mod de a ispăşi.

Există şi alte forme de eşec: inapetenţa unor critici de a discuta de la egal la egal cu „obiectele” demersului lor, scriitorii, fiindcă se simt deasupra, situaţi, cred ei, prin simpla postură critică, la o înălţime incomensurabilă. Distanţa pe care şi-o iau (singuri) li se pare garanţia prestigiului. Familiaritatea sau simplul dialog, cred ei, i-ar coborî. Ar avea însă de câştigat dacă ar asculta. Nici nu ar fi necesar să răspundă. Sunt ei apţi să se deschidă, să asculte, să observe? Ar fi esenţial; dar cred că unii sunt funciar incapabili s-o facă, împiedicaţi de limite personale (uneori inclusiv de propria cultură, inferioară celei a scriitorului însuşi. Ce ne facem dacă unii critici nu se ridică la nivleul scriitorului? Nu avem ce face – decât să ne recunoaştem tragedia naţională şi să aşteptăm schimbarea ce va veni, adusă de istorie.) Ascultarea nu înseamnă o concesie, nu presupune ca ascultătorul să ţină cont de spusele interlocutorului. Ar fi doar simplul său acord de a primi propunerea: rugămintea autorului de a fi citit în propriul său plan de referinţă, cel în care (printre altele) scriitorul ar trebui neapărat să fie citit la un moment dat. Oricât de intimi ar


19

fi criticii cu scriitorii într-o discuţie, nimeni nu le ia dreptul să hotărască la sfârşit ce „verdict” să dea. Ei pot fi mereu distanţi şi detaşaţi în interior, indiferent cum apar la suprafaţă. Sau ar putea redeveni pe loc sobri (dacă, aparent, s-au lăsat prinşi într-un joc „uman”, adică personal), fără să li se poată reproşa distanţarea, singurătatea decizională. Teama de comunicarea cu scriitorul ascunde aşadar o insuficienţă, o panică inutilă, o lipsă de degajare şi nonşalanţă, o respingere a efortului lucid, o reminiscenţă de omenească stultitia.

La un moment dat, un coleg nemulţumit (om de mare cultură, dar pătimaş din fire) mi-a pus nişte întrebări despre situaţia criticii de la noi, din dorinţa evidentă de a se poziţiona pe sine mai bine pe harta literaturii, de a da naştere unui curent de opinie (îşi închipuia că, în urma generalizării acestuia, criticii vor fi siliţi să-şi ajusteze opţiunile). Deşi mi s-a părut de la început un demers discutabil, prin miza sa strict pasională, personală (intuită, nu declarată de acela), am purtat o discuţie pe care încă o mai ţin minte şi încerc să-mi recompun din memorie reacţiile. Simetric, voi spune că şi scriitorul, nu numai criticul, se cuvine să încerce să fie obiectiv. Chiar dacă îl doare, să treacă peste excesele criticului, să-şi asume osânda de a fi scriitor. Privit astfel, şi prin filtrul aşteptării demne a recunoaşterii, scrisul poate deveni o şcoală de înţelepciune.

Constatând că la ora actuală există un vast spaţiu de exprimare (reviste, dar şi suplimente culturale ale ziarelor), colegul meu se întreba dacă nu cumva absentează, în societatea noastră, tocmai criticii literari, cu subdiviziunile lor clasice ţinând de critica analitică ori de direcţie şi, mai ales, unde sunt cei ce fac critică de întâmpinare.

Întrebarea sa m-a făcut să mă întreb dacă există critică pur şi simplu sau, mai degrabă, critici, persoane distincte, cu gusturi ce pot diferi incredibil. Nu cred că putem vorbi de critica literară în bloc, organizată conform direcţiilor determinate şi clasificate teoretic. La începutul receptării, criticii îşi impun gusturile, popularizează şi promovează un punct de vedere, adică acţionează neoficial, ceea ce nu e rău de fel. În acest sens, critica de întâmpinare e foarte prezentă în revistele literare de astăzi. Ceea ce remarcasem cu o anume tristeţe, la un moment dat, se referea la deruta parţială trăită de (numai) o parte din critică – mi se pare că uneori ea este tot mai mult intimidată de succes şi de variaţi factori extraliterari (a se vedea „rolul social al scriitorului”, precum şi alte sechele ale perioadei comuniste, de pildă placa „scriitorul în cetate”, pusă insistent în trecut, este resuscitată cu brio astăzi, de parcă scriitorul ar fi subordonat cetăţii). De asemenea, am ajuns să înţeleg că demersul critic presupune un real curaj. E un gest în necunoscut. Am un respect infinit faţă de criticii care fac pariuri profetice cu destinul, creditând anumiţi creatori, simpli necunoscuţi, în timp ce îmi repugnă criticii colectori de glorii, criticii hoitari, care stau la pândă spre consensul anonim şi, atunci când

el este îndeplinit, se grăbesc să smulgă o halcă din meritul deja consacrat, adăugând, oarecum pe furiş, şi textul lor – expresie a conformismului, a laşităţii, a neputinţei de a avea opinii proprii, a dorinţei bolnăvicioase de afiliere, spre a nu lipsi dintr-o adunare devenită, nu prin meritele lor, o „lume bună”. Aceştia din urmă nu sunt adevăraţi critici, ci simpli făcători de texte şcolăreşti, lipsite de nerv şi valoare. Tot pseudocritici sunt criticii reptilieni, care înaintează servil în demersul lor, totalmente pliaţi pe textul autorului, ca lustruind cu mersul, prin lipirea întregului corp, o stâncă, fără detaşare şi opinie personală. Criticii cuci, în schimb, cresc de mici în cuiburi străine, fără afecţiune, dând impresia politeţii doar spre a-i azvârli afară pe cei care i-au primit, iar astfel impunându-şi cu forţa opiniile proprii, cu anihilarea oricărei alte opinii (căci a spune că manifestă cecitate faţă de orice altă opinie ar fi prea puţin). Dacă ar fi să continui cu aceste comparaţii involuntar animaliere, aş spune că îmi plac criticii delfini, care îl însoţesc detaşat şi fratern, pe autor, în înotul lui, cu salturi jucăuşe. Sau că îmi plac criticii leneşi, care, aidoma acestui animal supravieţuitor al marelui Megatherium, au metabolismul încet, ceea ce înseamnă că nu se grăbesc cu verdictele, atunci când nu este necesar. Având flerul de a nu da nemotivat cu barda.

Disfuncţii de toate felurile există însă de când e lumea lume, iar critica adevărată triumfă în cele din urmă din plin. Aceasta seamănă cu un vulcan mocnind, veşnic într-o insesizabilă erupţie, poate insesizabilă. La un moment dat erupe realmente şi îşi spune cuvântul, acela cu greutate, acela care contează. Criticii au nevoie de răgaz, de reflecţie. Să le acordăm dreptul sedimentărilor fireşti, organice, şansa legitimă la timp. La ora asta, e adevărat că tipurile abordării critice sunt cam amestecate, se suprapun, interferează, într-un stil efervescent, adesea colocvial, grăbit, specific confuziei neptunice a vremii noastre. Dacă acest tip de recepţie provine totuşi dintr-o credinţă sinceră, nu este rău. Se alege ceva din magmă – baza unui curent de opinie profesionist. Faima scriitorului se coace după o dospire, se face dintr-o mulţime de ingrediente, inclusiv din condimentele „zvonurilor” critice, la care participă şi colegii ne-critici, doar scriitori (cinste lor!). Aparenta globalizare a informaţiei este de natura opiniei: ea aduce în faţă ceea ce-i convine şi obscurizează adesea ceea ce este de valoare, dar nu aparţine momentului. De ce? Pentru că îndărătul selecţiei se află tot oamenii. Critica nu va fi niciodată maşinală, chiar dacă se va folosi de tehnologie.

Confratele meu se mai întreba dacă mi se pare mulţumitoare situaţia existenţei unor topuri şi liste ale mai multor critici, unii dintre aceştia autori de lucrări de referinţă în domeniu, şi dacă mi se pare condamnabil spiritul de gaşcă bazat pe influenţa interesului. Din punctul meu actual de vedere, cel mai grav fenomen inclus în întrebare este lipsa apetitului de lectură la unii pretinşi critici. Atunci când criticul îşi părăseşte uneltele


20

şi vocaţia zilnică, el nu mai este decât un fost critic, iar lucrările de anvergură şi întindere pe care le compune în lipsa unei cunoaşteri adecvate a prezentului literar constituie un păcat în faţa lui Dumnezeu, pe care, implicit, şi-l asumă şi de care va da negreşit socoteală în faţa viitorului. S-ar putea să fie din ce în ce mai rizibil, să-i fie demascată neputinţa. Nu am nici cea mai mică îndoială în această privinţă. Viitorul va arăta limpede ridicolul multora dintre autorii unor atari demersuri.

Pe „harta critică, parţialitatea unită cu „diseminarea” informaţiilor (încerc să numesc astfel un fel foarte „hieratic” de a circula al opiniilor despre literatură, mergând până la inconsistenţă, şi la o anume enclavizare) reprezintă, de ce să n-o recunoaştem, un soi de plagă a prezentului. Nu cred prea mult în liste (deşi, până la un punct, cum spuneam, ele reflectă gusturi legitime). Cât este chestiune de gust şi cât de interese de gaşcă sau de alt tip? Cât contează la noi cartea scrisă şi cât persoană (fascinantă, interesantă, captivantă, influentă)? În răspunsul la această întrebare şi, implicit, în această perspectivă, nemilos deschisă, este cuprins examenul cultural pe care-l dăm ca popor. Am sentimentul intens că la noi nu contează cartea, forţa ei literară, spirituală, intelectuală pur şi simplu, în absenţa cunoaşterii autorului, ci doar iradierea politică a unui om sau a unei cărţi. Un examen eşuat, evident, la universitatea istoriei şi cauza profund înrădăcinată a cramponării de clişee, motiv pentru care marii creatori au plecat şi s-au împlinit aiurea. Un sfâşietor scepticism zace aici, acela de a nu vedea vreun rost artei, culturii, trăirii lor pe cont propriu, într-o bucurie solitară ce se răspândeşte apoi, negreşit.

Întrebarea de mai sus ar necesita însă o cercetare aprofundată, pe studii de caz, pentru a nu judeca la grămadă. Exegetul este om, are preferinţe, aversiuni, amintiri teribile, cu care se războieşte încă, patimi. Ar trebui să fie un sfânt, dar nu este (decât uneori, ceea ce e totuşi remarcabil, un motiv de fericire şi de îndreptăţită speranţă!). Dar scriitorul este? Nu vreau nici să acuz, nici să scuz pe nimeni. Până la urmă, arta şi receptarea ei depind de conştiinţa fiecăruia, de scadenţele destinului, nu se pot impune silnic. Aş vrea însă ca, atunci când îşi spun opinia, criticii să fie într-adevăr convinşi, iar nu îndemnaţi de alţii. În clipa aceea nu mai există şovăială. Am senzaţia că, într-un final măcar, se face dreptate, chiar dacă unii contestă însăşi existenţa acestui final, din pricina rapidităţii ivirii şi dispariţiei informaţiilor, viteză care îngroapă şi nivelează totul.

Nu ader însă la modul despotic de a trata criticul, de a i se cere ceva ca o obligaţie, de a i se băga pumnul în gură. Până la urmă, nimeni nu este obligat la nimic, nici să scrie, nici să aprecieze, jocul literar trebuie să se nască într-o stare de totală libertate a conştiinţei, să fie imponderabil de la început şi până la sfârşit. Libertatea este chiar sensul său. Despre bolile criticii se poate, desigur, vorbi, dar ele rămân, oricum, simple boli, deviaţii de la un tipar valabil – căci am în vedere criticul ideal, al cărui profil nu este, cu toate acestea, utopic, ci

alcătuit dintr-o multitudine de prototipuri individuale. De altfel, criticii autentici se remarcă printr-o anume repetitivitate a momentelor de idealitate, definibilă ca statornicie, în timp ce restul mentalului lor, adică momentele de şovăială ori de eclipsă, constituie excepţia, tributul plătit umanului.

O întrebare naivă a colegului meu, care m-a relaxat, îi viza pe „baronii literari centrali şi locali, care scriu în toate genurile, participă la toate programele, se avântă în toate comiţiile şi comitetele şi sunt fondatorii de neclintit ai găştilor literare”. Eram chemată să mă pronunţ dacă aceşti baroni reprezintă sau nu o primejdie care să-i afecteze pe aleşi, acei scriitorii adevăraţi, deşi puţini, pe damnaţii literaturii, cu un destin exclusiv artistic. În modul acesta de a întreba eu am simţit o teamă inutilă, strict personală: aceşti baroni îi răpeau, practic, lui, interlocutorului meu, din audienţă, din popularitate, din public, reprezentau concurenţa neloială. Dar oare nu trebuie să admitem că există în lume o mulţime de gusturi, înalte ori joase, şi nu este menirea noastră să încercăm să le stârpim? Mă întreb dacă aceşti baroni au într-adevăr puterea de a fonda găşti literare durabile, iar răspunsul este negativ. Nu cred că o pot face în aşa fel încât să-i uzurpe pe adevăraţii creatori.

Au existat în toate epocile astfel de „baroni”, fără ca prin asta să se întâmple ceva foarte grav. E bine că au şi asemenea preocupări, e modul lor de a face o reverenţă culturii adevărate, chiar dacă în calitate de simpli imitatori (fie ei şi cu ifose). Trierea este naturală, inevitabilă. În această privinţă eu nu-mi fac griji.

La fel de acuzator erau priviţi autorii de bloguri, taxaţi drept o periculoasă caracudă, nişte infami autori de subliteratură pe bandă rulantă, care scad nivelul literaturii naţionale. Şi în această privinţă, am privit lucrurile relaxat. În măsura în care bloggerii fac o publicistică de calitate, cred că ei sunt benefici. Chiar şi pentru că sunt vehiculatori de ştiri culturale, aceşti autori mai mult ori mai puţin veridici sunt demni de respect, căci ei atrag (şi poate reţin) atenţia asupra unor evenimente culturale, asupra unor problematici aflate în dezbatere. Sigur că spaţiul scriptic devine supraîncărcat la nivel social, dar exerciţiul scrierii este bun, în esenţă. Iar blogul nu consumă hârtie.

Omul se impacienta cumplit în privinţa posibilităţilor autorului român de a mai rezista în exercitarea vocaţiei sale. Pândit de bloggeri subculturali, de baroni cu mari puteri, devalorizat de lipsa autorităţii criticii, el ar fi aproape în criză. Eram oare de acord? Nu, am spus şi repet, literatura contemporană nu e deloc în criză, ba chiar cred că perioadele de criză sunt bune pentru adevărata literatură. Ştim cu toţii că există o desincronizare între vârstele istoriei şi cele ale spiritului, ultimele fiind pur interioare, dezăgăzuiri ale resurselor umane – în sensul propriu al cuvântului.

Prin raportare la situaţia generaţiilor anterioare, în special a celor din perioade faste, cum ar fi cea a Generaţiei ’27, se întreba acel coleg al meu dacă scriitorul român mai este capabil să scrie, dacă mai


21

beneficiază de o comoditate lăuntrică. Impresia mea este că prin astfel de întrebări se reliefează cel mai tranşant viziunea scrisului ca ocupaţie eminamente a prezentului. Nu e cazul să ne comparăm cu vreo generaţie anume, fiecare a avut de trecut probele ei. Să ne aducem în prezentul scrisului propriile drame, să facem din ele un prezent al scrisului, iar atunci vom avea o literatură bună. Sunt şi din aceia care îi neagă acesteia un viitor, spunând că mai suntem în siajul postmodern, în care accentul se pune pe consum, pe devorarea fără urmări sau posteritate a oricărui produs cultural. Dar poate că istoria va cunoaşte mereu acel corsi e ricorsi tipic, prin care lucrurile se pot linişti, iar valorile repoziţiona. Tot T.S. Eliot vorbea de Tradiţia mereu reconfigurată, despre prezentul literaturii şi ca dimensiune a unui trecut perpetuu reajustat. Dacă totul e inutil, de ce să ne facem probleme? Vom suferi şi noi Apocalipsa generală. Cu voinţă şi pasiune, cu încredere în viziunea lor, scriitorii veritabili de azi îşi văd de universurile lor ficţionale, spre binele lor şi al culturii româneşti. Cine ar putea să-i împiedice? Comoditatea lăuntrică prin care ei se pot exprima nestingheriţi trebuie să fie strădania lor personală, contribuţia adusă la procesul global de descătuşare a conştiinţei. Nimeni nu le-ar putea-o oferi de gata.

Amicul meu se mai întreba dacă există o generaţie scriitoricească legată indisolubil de laptop-ul personal, aptă să impună spiritul literaturii române în social şi să menţină o atmosferă culturală în condiţiile postmodernismului superficializant. Răspunsul meu ar fi acela că asemenea situaţii ar trebui să se nască în chip natural, nu dintr-un proiect, cu atât mai puţin unul impus. Iar termenul laptop am simţit că este utilizat polemic, conţinând o doză de dispreţ faţă de cei racordaţi la tehnologie şi mizând prea mult pe ea. Poate însă că nu mai are importanţă tehnologia, odată ce ea intră în firescul personalităţii noastre. La ora asta există un climat cultural, fie şi nu foarte răspândit în social (dezideratul acesta rămâne etern valabil, dar nu poate fi împlinit pe deplin, în niciun caz cu forţa!). Niciodată literatura nu a avut o răspândire largă în societate sau, dacă o asemenea popularitate a existat, ea a fost intermitentă, chiar foarte rară, de-a lungul istoriei. E destul că există spirite (literare, în speţă) care comunică, indiferent de distanţe, precum şi reviste foarte vii. E un noroc al clipei de faţă. Dacă ne gândim la prezent şi nu la viitor, vedem că literatura e vie. Ea se ţese din fire de mare fineţe, ale căror combinaţii inefabile se repercutează în mod imprevizibil asupra viitorului. Îmi repet convingerea că o ţară este mare dacă are critici mari, dacă are simţul critic dezvoltat în toate domeniile.

Poemul cuvintelor iubitoare ca pruncii Iubite, îmi las cuvintele să vină la tine! Le-am tot prigonit, le-am tot zăvorât, Am încercat să le țin de urât, Ba în pivniță, ba în peșteră, ba într-o colivie aurie, Într-un iatac drapat cu mătase și catifea. Le-am dojenit adesea, Până în ziua când, nestingherit, A privit soarele înapoi, dinspre asfințit. Cuvintele N-au încetat să răsară, să crească rotund, În corolă de floare nemaivăzută, În tril de pasăre nemaiauzită, În poveste nemaipovestită... N-au încetat să fie, Mărgăritare în căuș de scoică sidefie. Sunt cuvinte nestăvilite – iubitoare ca pruncii Și, aidoma lor, lipsite de griji, Neștiutoare, inocente, neastâmpărate, Cu sufletul, mai întâi, scrutătoare. Uneori râd, cristalin, alintate, Alteori plâng, scâncesc în somn De-o durere nelămurită, străină. Uneori visează în locul meu, al tău, al cuiva... Desenează pe caldarâm, pe pereți, pe unde-apucă, Tot felul de doruri, în formă de cuib de rândunică sau În formă de cerc de lumină închis – pierdut de un înger-copil aplecat să bea apă de la vreun izvor din paradis – Dor în formă de miez dulce și de coajă amară de nucă. Se joacă – de-a prinselea, de-a v-ați ascunselea În cele patru zări ale inimii mele, Prea strâmte zări și prea cu zăbrele... Am ieșit azi afară, în pridvor, iubite, Și-mi las cuvintele să vină la tine! Rânduiește-le, ocrotește-le tu cumva, Adăpostește-le într-un potir de safir, Sau într-un anotimp alb, încăpător, ... Până la cea de-a doua venire a ta. Mihaela MALEA STROE


22

Diana VRABIE

PROZA

SCURTĂ

PENTRU COPII

ÎNTRE

TRADIŢIONALISM ŞI POSTMODERNISM

(II)

Placheta În ţara fluturilor, de Spiridon

Vangheli, lasă să se subînţeleagă că şi fluturii, ca şi copiii, au o ţară a lor – Ţara Fluturilor. Protagonistul nuveletelor este Radu, bun prieten cu Salcia şi Pădurea, cu Strugurii şi Fulguşorii. Personificarea elementelor naturii şi ale cosmosului în întregime se produce pe un fundal lirico-poetic, din care străbate viziunea inventivă a copilului ce „decodifica” lumea într-un mod inconfundabil. În micropoemele din Băieţelul din coliba albastră, acelaşi Radu descoperă universul „colibei albastre”, pornind de la propria sa experienţă de viaţă şi de gândire: fulguşorii sunt harnici, toată iarna cară omăt din cer (Fulguşorii), copacii s-au strâns în codru, că li-i urât câte unul (În codru), drumul trăieşte culcat, dar pe deal se scoală în picioare şi se uită dacă nu vine Ploaia (Drumul). Descoperirea acestor raporturi şi explicarea lor stă sub semnul poeziei sublime, surprinse la vârsta inocenţei. Miniaturile lui Spiridon Vangheli devin un mijloc eficient de aprofundare a adevărului conceptual, teoretic, verificabil, experimental.

Universul miraculos al copilului este redat delicat de către Gr. Vieru în miniaturile sale – sensibile pagini evocatoare, calde, duioase, fără zbaterile de mai târziu. Copilăria la Gr. Vieru este solară, un tărâm al primilor fiori de şcolar, al zilelor neumbrite de niciun nor, un continent al jocului, al plăcerilor pure. Simple doar în aparenţă, miniaturile sale ascund profunzimi nebănuite, reclamând, de cele multe ori, noi explorări.

Situată descendent între roman şi schiţă, nuvela pentru copii va spori calitativ prin creaţiile lui Vl. Beşleagă (Buftea, 1962, Găluşca lui Iluşca, 1963), Ion Druţă, care valorifică nuvela alegorică (Cenuşica, 1962;

Povestea furnicii, 1963), Vasile Vasilache (Trişca, 1960), Raisa Lungu-Ploaie (Mărţişoare, 1964) ş.a.

Formă esenţială şi arhetipală a epicului, povestirea îşi va diversifica mult conţinutul. Paleta tematică renunţă treptat, dar nesigur la tenta sociologizantă. Este perpetuată tema naturii, inspirată din universul micilor vieţuitoare, a copilăriei, care, detaşată de dimensiunea suferinţei şi înstrăinării din creaţiile generaţiei anterioare, îmbracă nuanţe luminoase. Proza lui Ion Druţă anunţă reabilitarea sacrului prin valorificarea unei tematici specifice (graiul matern, vatra strămoşească), izvorând din matca folclorului naţional. Derivată din acestea, tema familiei, aşa cum apare în Grămăjoară, de Ion Druţă, este axată pe modelul patriarhal al convieţuirii într-un context de afectivitate şi respect reciproc. Atât Ion Druţă, cât şi Spiridon Vangheli transmit viguros sentimentul familiei. Pentru Spiridon Vangheli, casa părintească devine cetate de basm, iar mama şi tata – zeităţile protectoare ale copilăriei. Tema mamei, fundamentală în povestirile pentru copii, este concepută „ca un principiu cosmic, ca o Magna Mater, ca un simbol al continuităţii” (Mihai Cimpoi). Astfel, din perspectivă tematică, proza pentru copii va fi reprezentată de o schemă narativă recurentă (aventura, cunoaşterea de sine), o imagine (imaginea copilăriei (ne)fericite), un concept (dreptatea, libertatea, războiul) etc.

Prin povestirile O vacanţă în Cosmos (1962), Ştefan de pe linia 22 (1964), Expediţia „Penelopa” (1964), Alexandru Gromov va cultiva, în premieră, genul literaturii de anticipaţie, care constituia „o terra incognita” pentru o societate dominată de spiritul proletcultist. La începutul anilor ’70, în cadrul revistei „Moldova”, înfiinţează clubul „Solaris”, unde au trecut şcoala literaturii de anticipaţie Ioan Mânăscurtă, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Alexandru Roşu ş.a. Susţinând tânăra generaţie în aspiraţiile ei de a transcende dincolo de realităţile identificabile, scriitorul a menţinut treaz interesul pentru fantastic şi insolit. Din păcate, această literatură n-a înregistrat în epocă ponderea scontată, întrucât... ea pune sub semnul întrebării lumea reală. În contextul realismului socialist, literatura pentru copii este percepută mai degrabă ca o oglindă a realităţii. Această perspectivă investighează modalitatea în care structura socială este reprezentată în literatură, precum şi forma în care operele reflectă timpul şi mediul social în care au fost create.

Variată tematic, proza acestui deceniu surprinde plăcut prin tatonările febrile la nivelul restructurării formulelor – „se modifică, cum bine observă Eliza Botezatu, unele elemente ce ţin de tehnica poetică, de formele de expresie, pot fi înregistrate schimbări din interiorul speciilor – în coraportul elementelor”, mai ales, în ceea ce priveşte raportul dintre liric şi epic.

Miniaturalul şi antropomorfizarea vor fi cultivate acum în proza scurtă despre necuvântătoare, în tradiţia lui Lev Tolstoi (Leul şi căţeluşa; Cei trei ursuleţi); A. P. Cehov (Kaştanka); Ernest Thomson


23

Seton (Povestiri despre animale), Jules Renard, Histoires naturelles ş.a. Pe urmele acestora, Valentin Roşca (Nuvele. Însemnări din natură, 1954), Aureliu Busuioc (Cizmele cocostârcului, 1967) Ion Druţă (Cenuşica, 1962; Povestea furnicii, 1963; Balada celor cinci motănaşi, 1972) ş.a. vor crea adevărate lumi, ce devin cuvântătoare, făcându-se purtătoarele unor trăsături umane. Dacă povestirile lui Valentin Roşca comportă un obiectiv instructiv, ostentativ în încercarea de a-l apropia pe copil de natură şi de a-l familiariza cu miracolele acesteia, Aureliu Busuioc, în parabolele sale, dovedeşte un mod propriu de transfigurare artistică a realităţii evocate pe traiectoria unui psihologism ironic. Domniţa, Negustorul, Răzbunarea, Cufundarul şi motanul, Rochia coţofenei constituie nişte parabole de moravuri inspirate din universul păsărilor şi animalelor. Ludicul, paralela subtextuală, aluzia subtilă, echivocul, absurdul, bufoneria, parodierea cu subtext ambiguu vor reprezenta coordonatele „povestioarei cu tâlc”, Marele răţoi Max, concepută pentru a satisface apetitul copiilor pentru acţiunile ieşite din comun.

Vasile Vasilache rămâne inconfundabil prin carnavalescul articulat al nuvelelor sale. Explorând pitorescul şi neverosimilul, creează impresia de semifolcloric, semifantastic în care plonjează eroii săi: Brânduşa, „urieşii”, Moşu-Codrului, Vrabete, Coţofana, din nuveleta Vrabete pe motocicletă. Autorul vădeşte o cunoaştere impecabilă a psihologiei umane, având un spirit extrem de inventiv, care ţese o proză parabolică elevată.

Ion Druţă instituie direcţia lirică în proza pentru copii odată cu publicarea celor trei nuvele din lumea necuvântătoarelor. În schiţa Cenuşica este vizibil intertextul folcloric, pe canavaua căruia se profilează povestea unei răţuşte sălbatice, nimerită din întâmplare în casa unor ţărani. Povestea furnicii, splendidă parabolă a condiţiei umane, a cărei esenţă o constituie dăruirea prin muncă, urmează legile unui discurs eminamente liric, de factură accentuat poetică. Cultivând o tonalitate elegiacă într-o atmosferă candidă, Balada celor cinci motănaşi devine simbolul sacrificiului matern.

Mitul zeului-copil a inspirat condeiul scriitorilor de-a lungul timpului, care s-au aplecat, cu înţelegere şi dragoste, asupra unui univers cu bogate rezonanţe afective şi morale în planul expresiei artistice. Astfel, în proza din Basarabia anilor ’60, copilul devine actorul esenţial. Evocatori prin excelenţă ai universului copilăriei, şaizeciştii basarabeni reconfigurează acest tărâm al primordiilor printr-un act compensativ nealterat. Eroul acestui paradis pierdut este Copilul, candid şi curios să pătrundă misterele universului, având deplină suveranitate în hotarele lui. Galeria personajelor-copii va fi completată necontenit cu exponenţi ingenui ai lumii rurale (Trofimaş, Bobocel, Mitruţă, Ionică), ai urbei (Nătăfleaţă, Silică, Emilaş) sau cu cei aduşi din mediul rural doar pentru scurt timp la oraş în vacanţă (cazul lui Guguţă sau al lui Silică din Peripeţiile celor doi verişori, de Vasile Vasilache).

Eroul lui Aureliu Busuioc din Aventurile lui Nătăfleaţă (1961) şi Noile aventuri ale lui Nătăfleaţă (1978) este un copil din mediul urban, faimos prin predilecţia sa pentru lucrurile făcute pe dos, după o logică cunoscută numai lui. Veritabil descendent spiritual al lui Nică, prin setea pentru ştrengării, acesta moşteneşte de la Guguţă dorinţa de a cunoaşte şi înţelege lumea. Vladimir Beşleagă îmbogăţeşte galeria cosmocentrică cu tipul copilului degajat, cu simţul replicii, inocent prin naturaleţea gesturilor sale, identificabil în Zbânţuilă (Zbânţuilă, 1956), Buftea (Buftea, 1962) şi Iluşca (Găluşca lui Iluşca, 1963). Acestuia i se asociază tipul copilului bastard din proza lui Vasile Vasilache, cel „din stirpea lui Tom Sawyer sau a lui Oliver Twist, adică a copilului găsit sau a celuia din flori” (M. Cimpoi). Mitruţă din nuvela Trişca trăieşte drama copilului fără tată, într-un context al vremurilor vitrege de după război. Alexandru Gromov ne propune imaginea copilului trist, marcat de ororile războiului, într-o carte mai degrabă despre copii, decât pentru ei, Copii înainte de război (1975). Cei doi protagonişti, Vâlcu şi Dragomir, reanimă în memorie efectele traumatizante ale războiului. Într-un alt deceniu, volumul de proză Peripeţiile celor doi verişori (1981) al lui Vasile Vasilache va proiecta chipurile unor copii luminoşi, Silică şi Nică, verişori de aceeaşi vârstă, care ne poartă prin labirintul copilăriei, consumate în mediul rural, cu tot ce presupune aceasta: savurarea „harbujilor mănăstireşti cât gavanosul”, aşezarea gherghinelor sub minge, plecatul la cireadă de pe la „chindiul cel mare”, ca să aibă timp pentru a trece pe la iaz etc. În ambele nuvele ale lui Vasile Vasilache, chipul mamei, creionat în culori calde, duioase, apare ca al unei zeiţe ocrotitoare a copilăriei. În descendenţa Smarandei din Amintiri din copilărie, mama lui Nică, „bună la inimă şi moale”, chiar atunci când îl mustră, are o voce „atât de blândă şi binevoitoare, încât îi păcat să n-o asculţi”.

Spiridon Vangheli reuşeşte să creeze un memorabil reprezentant al paradisului pierdut. „Micul demiurg”, la trei ani, se numeşte Radu, noaptea doarme în casă, iar ziua se adăposteşte în Coliba Albastră (Coliba Albastră). Când mai creşte puţin, răspunde la numele Guguţă, fiind autorul unor isprăvi extraordinare (Isprăvile lui Guguţă): el este ministrul bunelului (Ministrul bunelului), apoi căpitan de corabie (Guguţă – căpitan de corabie). El are un sat, o ţară, un univers întreg de prieteni (Guguţă şi prietenii săi). Mitul poetic vanghelian, rezultat din proiecţia imaginară a unor lumi posibile pe un fond de mister universal, creează diverse ipostaze de homo: cogitans, care „ocheşte” adevărul (Ocheanul lui Guguţă); aestheticus, în aspiraţia spre frumos (Băieţelul din Coliba Albastră), juris, prin spiritul justiţiar (Isprăvile lui Guguţă) etc. Totodată, Spiridon Vangheli implică personajele sale în procesul de cunoaştere a istoriei, trecutului (Copii în cătuşele Siberiei; Tatăl lui Guguţă când era mic).

Omologul lui Guguţă este Ciuboţel (Steaua lui Ciuboţel), care face parte din aceeaşi familie, a copiilor


24

universali. Ei parcurg traseul iniţiatic plini de curiozitatea şi altruismul specific vârstei. Depun eforturi să cunoască lumea în toată complexitatea ei şi vor să o înţeleagă, dându-şi explicaţii de-a dreptul bizare, dar pline de misterul poeziei. Abordând o viziune stenică, senin-nostalgică, Vangheli tratează copilăria ca pe o apoteoză a universului.

Pe urmele lui Guguţă, Emilaş al lui Vasile Galaicu va completa ulterior caleidoscopul copilăriei prin esenţa sa luminoasă, identificabilă în cele trei cărţi de miniatură în proză, Duminica din mijlocul săptămânii (1976), Clopoţeii dorului (1978), Şapte ani de-acasă (1982).

Din aceeaşi echipă, Bobocel al lui Ion Druţă (Daruri, 1969, Bobocel cu ale lui, 1972) reprezintă fărâma sapienţială, de o naivitate dezarmantă, memorabilă prin nemărginita dragoste pentru oameni. Fire contemplativă, acesta descoperă misterul universului familial, „când oamenii trăiesc aşa, grămăjoară” (Grămăjoară), intrând în viaţă cu lecţia învăţată. Idealitatea acestei lumi se bazează pe generozitate (Buzunarele), posibilitatea confesiunii (Destăinuire), susţinerea morală (Pârtia), toate povestioarele formând o originală suită ritmică. Prin intermediul prozei sale, Ion Druţă îi familiarizează pe copii cu instituţiile societăţii şi normele acesteia. Familia, grădiniţa, şcoala devin un cadru predilect de desfăşurare evenimenţială. Memorabile sunt în acest sens nuveletele Bunelul, Sora, Pistruii, Propoziţia, care subliniază faptul că literatura reprezintă o sursă inepuizabilă de experimentare nemijlocită a realităţii.

Tema copilăriei apare reflectată în mod sensibil şi în alte scrieri druţiene: Frunze de dor, Zece ani pistruieţi, Balade din câmpie, Arătură de primăvară, Problema vieţii etc., ultimele două rămânând, într-o oarecare măsură, tributare spiritului realist-socialist. Şoapte de nuc constituie un poem despre copilărie (re)trăit din perspectiva adultului nostalgic. Eroii-copii ai lui Ion Druţă nu mai sunt nişte martori pasivi ai vieţii pe care o înregistrează cu detaşare, ci caută să pătrundă în esenţa acestui univers, uneori, cu gravitatea omului matur.

Consacraţi aproape în întregime scrisului pentru copii, Gheorghe Gheorghiu (Început de primăvară, 1955; Cântec de leagăn, 1958; Bună dimineaţa, 1961; Ştrengăriţa, 1963; Poarta spre lume, 1965), Gheorghe Dimitriu (Scăriţa fermecată, 1962; Tic-tac, 1966) investighează cu dăruire universul copilăriei, modelând tipare candide ale acelui homo ludens, care este copilul. Dragostea, prietenia, valorile spirituale şi morale, deghizate într-un cod accesibil, cu unele irizări umoristice constituie substanţa acestor volume.

În acelaşi timp, lectorul rămâne copleşit de pitorescul şi expresivitatea unor scene de autentică trăire emoţională, desprinse din proza scurtă pentru copii a lui Victor Prohin (Puiul de stea, 1969). Antrenante şi educative, simple, dar nu simpliste, povestirile se încheagă într-un registru al umorului bonom, echilibrat,

în care poanta reuşită coabitează cu nuanţele subtextuale savuroase.

Joc suprarealist

Cetăţi de pietre mi-am strâns sub pleoape

Şi noi în ele suntem doar o boare Ce vine adesea

să ne tot amintească în întregime de fantome, de ploaia răsărită peste mare,

de tunete îngenunchiate, de dragoste!

E musai să vorbesc în limbi supuse, ca într-o doară să ating o rană

ce străvezie curge înspre cer: nimic nu vreau, nimic nu-ţi cer,

Îţi scriu vreo trei foi învâltorate să arate ele ca din carte,

ca din poveştile reginei de-altădată: Era cândva o biată palidă suflată bijuterie ca

de 18 Karate…

Acum e spălată: se aruncă în albastrul de cerneală sinilie şi o

mare îndrăzneală: Cursul zilei de pe tablă de arginţi

Noi visăm Şi ei cuminţi

Ne ademenesc continuu, nu mai pot ce rectiliniu

m-aş da jos din această grea de tot povară - e o povară!

De ocară e tot ocară Dar se poate, se mai poate sa te cari singur în

spate până la două şi jumătate Cam atât face o iubire Scoasă la vânzare…

De vânzare-i? De…

Camelia Manuela SAVA


25

Florin DOCHIA Literatura de azi. Gânduri răzleţe Despre postmodernism se va vorbi încă multă

vreme, pentru că este firesc să fie (ad)ju(de)cată permanent orice orientare cu impact istoric mai mult ori mai puţin semnificativ asupra literaturii universale şi/ sau locale. Nu există nici o îndoială, avem de-a face cu firescul. Firescul decurs din constatarea unui sfârşit al modernismului, o chestie veche, totuşi, de vreun secol, poate de la Eugenio d´Órs y Rovira, noucentrism, avangardă – noua epocă estetică, poate „după Auschwitz”, „după Hiroshima”, odată cu apariţia, în cultura occidentală, a „apocalipticului” – apocalipsul a avut deja loc, suntem dincolo de sfârşit, trăim în orizontul postumităţii etc. etc. Dacă nu toţi scriitorii şi criticii vorbesc despre postmodenism, respectiv poezia postmodern(ist)ă, asta ţine de interesul lor pentru contemporaneitate. A ignora fenomenele, a evita prezentul nu este ceva nou nici măcar pe meleagul românesc. Cei care s-au aplecat, pe la noi, cu ceva acribie, asupra fenomenului aparţin, adesea, de un segment dedicat cu precădere tragerii spuzei pe turta proprie – M. Cărtărescu, A. Muşina, D. Chioaru – cu viziuni partizane, fie parţiale, fie restrictive. N. Manolescu este mai aproape de imaginea care ar corespunde gândirii occidentale, timid, totuşi, pentru că nu trece, neam!, nici el, dincolo de generaţia care i-a marcat profund formarea intelectuală. Gândesc că ar fi putut accede deschis până la Bacovia-Barbu interbelic, fără să poată fi amendat serios.

* Studii solide din Occident găsesc rădăcini ale

postmodernismului la Edgar Allan Poe (V. Tamari Cheishvili - „Edgar Poe and Postmodernism”) ori, precum Gilles Deleuze, la Franz Kafka. Fredric Jameson („Postmodernism Or The Cultural Logic of Late

Capitalism”) se întreabă dacă nu cumva sunt recuperabili pentru postmodernism T. S. Eliot, Thomas Mann şi André Gide… O privire mai atentă ne dezvăluie că unul dintre argumentele aproprierii unor astfel de nume ţine de elemente gothice prezente în scrierilor autorilor… Demersuri mai noi, îndrăzneţe, din spaţiul românesc aruncă originile postmodernismului chiar în Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir şi Ţiganiada lui Budai Deleanu!

Nu este o excepţie - un alt concept, existenţialismul (uneori socotit departe de postmodernism, alteori pur şi simplu atât de apropiat încât se poate spune că, de fapt, postmodernismul este doar existenţialismul într-o limbă nouă), îşi poate întinde „tentaculele” spre autori foarte diverşi: Kierkegaard, Dostoevski, Woody Allen, J. P. Sartre, Jaspers, Camus, Nietzsche, Kafka, Heidegger, Descartes, S. de Beauvoir, R. M. Rilke (v. revista electronică „the cry - a cry towards the absurd”). În interiorul fiecăreia dintre aceste mişcări, pot fi văzute atât unitatea şi diversitatea. Existenţialiştii agreează câteva teme importante emergente în literatura pe care o practică: subiectivitatea, libertatea, limitarea omului, moartea, alegerea, acţiunea, şi sensul. Cu toate acestea, chiar şi modul în care se apropie de fiecare dintre aceste subiecte variază foarte mult printre existenţialişti. În ciuda acordului că acestea sunt aspecte cheie, existenţiale, se poate afirma că ceea ce este cel mai central existenţialismului este că aceia identificaţi ca existenţialişti sunt interesaţi de aceleaşi întrebări. În mod similar, la postmodernişti se pot identifica anumite teme care sunt abordate în mod consecvent: limitele cunoaşterii, limitele ştiinţei, limitele raţiunii, pluralism şi adevăruri locale. Preocupările legate de putere şi de structurile de putere sunt, de asemenea, importante pentru majoritatea postmoderniştilor. Ar putea fi adăugate şi alte teme comune. Cu toate acestea, ceea ce este important de reţinut este faptul că şi aici temele sunt mai importante decât răspunsurile specifice. Deci şi postmoderniştii au tendinţa de a fi interesaţi de întrebări similare, dar nu au neapărat aceleaşi răspunsuri.

*

Opinia lui Umberto Eco este că răspunsul postmodernist la modernism este recunoaşterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui ar duce la tăcere, trebuie revizitat; dar nu cu inocenţă, ci cu ironie. Post-modernismul este răspunsul creativ la o criză existenţială. În timp ce rădăcinile post-modernism pot fi urmărite de-a lungul istoriei literare, este identificată ca principală perioada critică aceea de după Al Doilea Război Mondial. Cu eseul lui Albert Camus „Mitul lui Sisif”, postmodernismul caută să acceseze şi să genereze o înţelegere nouă, proaspătă a formei şi conţinutului mitologice. Deconstrucţia formulei clasice în structură, percepţie şi act public ca un dispozitiv de stimulare a participării active. Cu Sisif, mântuirea postmodernă este


26

obţinută prin conştiinţă. Cu toate acestea, există o diferenţă fundamentală între existenţialism şi postmodernism. Existenţialismul se concentrează asupra absurdului ca o cale spre nihilism. Postmodernismul vede absurdul ca un stimulent al creativităţii. Jorge Luis Borges, modelul explorării narative postmoderne, află intenţiile creatorului într-un mod foarte diferit de Camus în scurta povestire „El Hacedor”. În câteva paragrafe, Borges descrie relaţia dintre Făuritor şi Univers. Perspectiva naratorului este aceea a Făuritorului, chiar el descrie relaţia cu lumea vie. Este un contrast direct cu Albert Camus, care s-a axat pe Dumnezeul care aplică pedeapsa asupra omului. În schimb, Borges descrie „Creatorul” ca fiind sedus de senzualitatea existenţei. „Sabemos estas cosas, pero no las que sintió al descender a la última sombra.”

* În realitatea românească, se poate vorbi de o

prezenţă semnificativă a termenului şi a manifestărilor conştient(izat)e după 1980, când eforturile de definire se amplificaseră în Occident, realizându-se desprinderea de neomodenism. Sincronizarea era şi posibilă, în ciuda sau poate datorită restricţiilor politice, generaţia respectivă simţind mai mult ca acelea precedente nevoia de descătuşare prin ironie, gothic, textualism etc. Cenaclul de Luni a fost cea mai vizibilă mişcare de tip postmodern, dar era imposibil ca reflexe să nu răzbată în şi din teritoriu, circulaţia persoanelor fiind destul de frecventă înăuntru, altfel de comunicare decât cea directă presupunând riscuri considerabile. Că mulţi dintre ei s-au revendicat de la poeţi interbelici sau de la şaizecişti nu face decât să augmenteze credinţa în imposibilitatea generaţiilor spontanee, recunoaşterea preeminenţei înaintaşilor. Nu toţi optzeciştii au fost/ sunt postmodern(işt)i în fond. Sunt destui tradiţionalişti, curat moderni, romantici, beatnici… Ceea ce nu le micşorează nicicum presupusa valoare reală.

*

Astăzi, discuţia despre sincronizare poate fi superfluă, dacă nu chiar falacioasă. La acest moment, nu mai poţi vorbi de ne-sinconizare, de izolare culturală, de creaţie suficientă sieşi. La anul 1980 era, într-o mai mică măsură, desigur, la fel, cu această comunicare sincronă în lumea literelor. Fie şi cu greutate, cărţile şi revistele circulau înspre ţările lagărului comunist, adesea chiar în momentul apariţiei lor. Fragmente relevante apăreau subtil în reviste de cultură, cu sau fără ghilimele, în versiuni româneşti dintre cele mai stimabile (v. seriile vremii din revista Secolul 20. Se pot găsi, însă, lucruri surprinzătoare, din acest punct de vedere, şi în Tânărul leninist! Acolo am citit, pentru prima oară, despre mişcarea şi filosofia beat, prezentată pe larg, desigur, ca şi cum s-ar fi spus „aşa să nu faci!”, capitalismul putred e pe marginea prăpastiei, noi i-o vom lua înainte…). Era imposibil ca generaţia anilor 80 să nu se „sincronizeze”, asta citea - poezie americană, mai cu seamă din anii 50 -, asta o inspira, nu numai stilistic, ci şi substanţial. Este

evident că sincronizarea, exclusiv, nu asigură calitatea poeziei, dar este necesară facilitării comunicării reînnoite, poezia nu se poate reduce la repetarea unor mantre milenare, a unor structuri osificate! Cum mişcarea Dada a însămânţat generos toată avangarda occidentală interbelică şi toată mişcarea literară universală ce i-a urmat, era firesc să aibă acelaşi efect şi postmodernismul teoretizat în anii 80. După Fântâna lui Duchamps (1917), arta nu mai fost la fel… După Metamorfoza lui Kafka, literatura nu a mai fost la fel… În literatură schimbarea de paradigmă va intra într-un curs de neoprit. După existenţialism, mişcarea beatnicilor, se va întâmpla cu Noul Roman Francez, cu Real Maravilloso din America de Sud…

*

În ceea ce priveşte trăsăturile postmodernismului, e oricând util să recurgem la mărturia lui M. Cărtărescu: „jocul cu formele, convenţiile, temele şi motivele deja existente, o artă combinatorie, a citării şi punerii în dialog a unor forme eterogene ca stil şi timp etc.”

Dar Radu G. Ţeposu („Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” – o carte de căpătâi!) esenţializează: principala trăsătură a poeziei postmoderne o constituie eclectismul intenţionat; relativizarea normelor, a canoanelor, în care ironia joacă un rol esenţial, duce la o altă conştiinţă estetică, iar spiritul ironic merge mână în mână cu caracterul metatextual şi autoreferenţial. Un portret robot ar include, sintetic: antropocentrism, imanentism, integralism, textualism, recuperare, experimentalism, ironie, ludic, sincronism stilistic. Dar nici măcar nu sunt original! În postmodernism, dispare originalitatea!

*

Mişcările postmoderne româneşti au beneficiat inegal de mediatizare. De aceea, „capitaliştii” au avut parte de o vizibilitate superioară. Handicapul „provinciei” a fost şi va fi greu de depăşit, într-o lume globalizată, y compris pulverizată. Dacă la Centru gălăgia e mai mare, nu semnifică deloc vreun criteriu de valoare perenă, o detaşare de mărirea şi decăderea modelor. Iar existenţa, în ultimele decenii, a Internetului multiplică, practic, la nesfârşit arhipelagul poetic postmodern şi căile de comunicare.

Sisteme de referinţă esenţiale sunt, pentru a nu fi pierduţi pentru Poezie, generaţiile 60 şi 80 din secolul XX. Parţial, 3-4 voci din poezia interbelică şi 1-2 voci din secolul XIX. Altfel nici nu se poate, pentru că generaţiile numite trimit neîndoielnic în această direcţie. În rest, o imensă addenda, pentru clipele de relaş.

*

Rezonanţa poeziei, la nivel universal, este minoră şi esenţială.

Se poate trăi şi fără poezie, dar merită?


27

Şi atunci, lăsăm poeziei o nişă discretă şi cu multiple intrări.

Aici, orice consumator se poate delecta în voie cu bucate alese.

Nu există cea mai valoroasă generaţie, poate exista cel mai valoros poet al unui moment de prezent sau de viitor.

Un nume cu o actualitate constantă în ultimii patruzeci de ani este Nichita Stănescu. Constat, în viaţa de zi cu zi, că prezenţa poeziei sale este, tot mai mult, peste aceea a poeziei eminesciene, care, din păcate, începe să dateze.

Dincolo de orice interpretări teoretice, concret, emoţia versului lui Nichita se transmite direct, habar nu am pe ce căi şi de ce, în conştiinţa receptorilor. Nici nu se face să întrebi „de ce-ţi place poezia lui Nichita?”, căci rişti să ţi se răspundă obraznic: „D-aia!”

Generaţia 80 este un reper important. De aici începe ceva ce nu s-a împlinit încă, sedimentele ei sunt încă fertile şi în rezonanţă cu mişcarea poetică universală.

* Postmodernismul este o literatură a sfârşitului,

neîndoielnic. Un sfârşit pe care l-am depăşit deja, dar am ajuns altundeva, oare? În balansul acesta, trăim şi literatura trecutului, şi literatura viitorului. Despre aceasta din urmă s-au scris deja nişte tomuri, de-ar fi să amintesc, la noi, doar „Transmodernismul” lui Theodor Codreanu. Un demers de tot interesant se poate găsi la japonezul Kojin Karatani, promotor al transcriticii. Iar postmodernismul nu este în criză, el ESTE criza! Şi cum chiar literatura română este în criză, numele ei este postmodernism!

A nu se da frazelor anterioare vreo accepţie negativă, este numai o constatare reconfortantă, întrucât, chiar dacă în mlaştini viaţa e mai variată, mai bogată şi mai vie, tot în furtună se trăieşte cu adevărat.

*

Despre un postmodernism românesc se poate vorbi, fie că există, fie că nu există… Cam asta se întâmplă cu literatura, cu artele în general. Ele se ocupă mereu mai mult de ceea ce nu există, de ceea ce trebuie creat pentru a se alătura Creaţiei primordiale, a o completa, a o împlini. Creatorul adaugă Lumii! Nu prea ne mai ţinem de propoziţia lui Wittgenstein – „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” - urmându-l mai cu seamă în cearta cu Lumea, cu inerţia şi convenţiile, în favoarea libertăţii contemplaţiei. Şi contemplând noi cu mare ardoare, vedem că, de la un punct încolo, literatura s-a aliniat formelor de-aiurea, indiferentă la fondul convenţional. Iar formele păreau a diferi de ceea ce numim modernism, părea a anunţa finalul acestuia, chiar prin interregnul numit neomodernism, („curent literar şi artistic prin care se realizează joncţiunea cu modele culturale din perioada interbelică.”) cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana

Blandiana, Ioan Alexandru, A. E. Bacovsky, Leonid Dimov, Ştefan Augustin Doinaş…

*

A vorbi despre generaţii literare este util numai din punct de vedere didactic. Dialogul se poartă în toate direcţiile, indiferent la generaţii. La o Tabără de creaţie organizată de câţiva ani la Sibiu, „Artgothica”, au fost prezenţi şi au dialogat intens vreo 30-40 de poeţi cu vârste între 17 şi 80 de ani… Pe de altă parte, recursul la model şi dialogul adesea ireverenţios cu ele face parte din firescul creaţie contemporane. Nu există nici o legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare! Deja se premiază, în lume, romane publicate de autori de 19-21 de ani! Alegerea unui gen în care să scrii ţine de ceea ce ai de spus şi capacitatea de a o spune. Este vorba întâi de tehnică, apoi de talent.

*

Mulţi se „canonesc” să scrie literatură şi s-o publice pe internet! Ba chiar se laudă cu milioane de accesări/ lecturi! Canon, în sensul consacrat, nu mai există, după trecerea prin postmodernism. Scriitorul scăpase de canon înainte de apariţia şi extinderea Internetului (1994?). Canonul este lipsa de canon. 90% din ceea ce se pretinde literatură pe internet este sub-literatură sau non-literatură. Cum şi 70-80% din cărţile tipărite pretinse de literatură – oricine adună 1-2-3 mii de lei poate să-şi editeze „opera” vieţii, fie şi în 20-30 de exemplare – au tot atâta valoare câtă poate da orice român care s-a născut poet şi e ştiutor de carte! Am amintit undeva de Twitteratură, este ceva născut pe Internet, specific Internetului, un canon specific. Prefer astfel de iniţiative ale hipertextului, înnoitoare, transferului de texte de pe hârtie în virtual. Altfel, exploatez, ca toată lumea, facilităţile mediului digital, am postat cărţi ale mele ca e-book, unele au fost atât de accesate încât au depăşit de câteva ori tirajul pe hârtie. Viitorul mediu şi îndepărtat este al suportului digital. Literatura rămâne aceeaşi, despre oameni şi vieţile lor. Iar pe bloguri este atâta literatură câtă se postează… nici mai multă, nici mai puţină…

* Competiţia literară este o realitate, inclusiv

aceea între vârste ale literaturii. Orice scriitor se naşte dintr-un individ cu un anumit „background” cultural, dacă scrie, trebuie să fi citit suficient de mult, să cunoască intim convenţiile artei pe care o practică. Într-un dialog de acum un deceniu, Nicolae Breban îmi spunea că toţi ne naştem „din mantaua lui Gogol”, ceea ce putea şi trebuia citit şi „din «Mantaua» lui Gogol”. Acelaşi important scriitor se revendică din arta naraţiunii dostoievskiene. Deunăzi, cineva constata că fraza care deschide „Metamorfoza” de Franz Kafka a schimbat paradigma prozei din secolul XX. Nimic nou, dacă ne gândim bine. Gabriel Garcia Márquez mărturiseşte în „El Manifiesto”, 1977: „Metamorfoza lui Kafka a fost probabil o revelaţie... Era în 1947... / Aveam 19 ani...


28

Eram în primul an la Drept... Îmi amintesc şi acum fraza de început: Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare... Măi să fie! mi-am spus. Nu se poate!... Nimeni nu mi-a spus că e voie să scrii aşa!... Dar uite că se scrie!... Deci aş putea şi eu!... La naiba! Aşa spunea bunica mea poveştile... Cele mai incredibile întâmplări cu tonul cel mai firesc din lume.” Şi Gabito a scris prima lui povestire publicată – „A treia resemnare” – împins, iată, de lectura unei povestiri a unui evreu praghez de limbă germană, în traducerea apocrifă a lui Borges.

* Da, e voie să scrii aşa! S-a descoperit şi la noi şi

am intrat în concertul mondial al literaturii. O seamă de scriitori sunt traduşi, de multe ori fără nici o intervenţie instituţională, în ţări europene. Competiţia este în atragerea celui mai mare număr de cititori. Dar mai există o competiţie, aceea în atragerea celor mai multe cronici pozitive. Iar a treia competiţie este în atragerea celor mai mulţi cititori într-un viitor oarecare, cât mai îndelungat. Marketingul editorial a făcut din Mircea Cărtărescu un fenomen literar, valoarea textelor sale, altfel reală, nefiind, totuşi, aceea din fruntea „clasamentelor” nici în domeniul poeziei, nici în domeniul prozei, nici în domeniul teoretic. Ar fi de dorit să nu se confunde succesul comercial cu valoarea perenă. Dacă resentimentele unui marginal etnic şi social transpuse în romane de limbă germană pot aduce Premiul Nobel (cazul Herta Müller), atunci orice este posibil în literatură! Iată că un cotidian ne propune o serie de cărţi la preţ mic semnate de autori care au luat Premiul Nobel. Despre unele nume din listă nimeni nu mai ştie nimic, singura amintire rămasă fiind, eventual, premiul, iar nu conţinutul operei literare. Aşa că trecutul poate fi şi el imprevizibil!

*

Pe de altă parte, un Nobel face foarte bine unei literaturi, o face vizibilă internaţional, măcar un an luminile media din lume se focalizează în aria respectivă, Herta Müller a adus în atenţie imagini din istoria românească, dar mai puţin literatura română, oricum, legătura ei cu literatura română nu prea există… Sunt curios dacă un Premiu Nobel pentru Norman Manea ar aduce beneficii mai mari…

Vasile GHICA Despre cunoaştere Singurii oameni împăcaţi definitiv cu ei înşişi sunt imbecilii. Poate că şi desfrânaţii ţintesc Absolutul. Meteoriţii sunt, probabil, bolovanii cu care Dumnezeu aruncă în noi, ca să ne mai trezească. Sunt zile când ratez şi extazul, şi îndoiala. Uneori nu ştim încotro alergăm. Şi nici de ce. Strămoşii mei nu erau analfabeţi. Citeau în stele. Castelul Elseneur aşteaptă încă un răspuns. Şi munţii au semnul întrebării pe frunte. Spânzurătorile sunt întrebări, nu răspunsuri. Frica de deşert a înălţat piramidele egiptene. Neastâmpăraţii au fertilizat ştiinţa, nu credulii. Spiritele mari interoghează tăcerea. De aici şi de Dincolo. Gratiile închisorilor pot deveni telescoapele nemărginirii.


29

Petru SOLONARU

Darul veşniciei În lăuntru nostru şade-un cer tălmut mişcător de stele fără început ce-arătând nimicul prin oglinda lui n-a lăsat şi ochii întru-a fi văzut ....

Din Fiinţa pură a plecat sub tors firul de iluzii şi în ea s-a-întors ca ardoare calmă întru stelământ, urmă ce cărarea-şi, prinsă van, şi-a stors.

Să existe omul, trebuie a-l şti echilibru tainic cu divinul şi cea asemănare-a lor ca bun răspuns: „-Cum de n-a fost nimeni şi s-a fost a fi ?....” Numai limpezimea faptelor ne ţin din viaţă-a curge-în neclintit destin. Suflet, scop şi minte gnozic intuiesc darul veşniciei gol, în sine plin ....

Oarbele poteci

Trec zădărniciei cele’în apărunt .... De la firul colbei, ultimul, mărunt, până’în vastitatea naltului ocean, sub puterea sorţii valma toate sunt.... Neiubind pe nimeni ea, şi neurând, totuşi într-o grijă surdă rând pe rând urmele răpeşte-în potrivitul ceas. Nu e ochi să vadă liniştea de când se scufundă-în sânu-i mort a nemuri unde-„a nu”-i tăgada unuia „a fi”, nici a ţine minte de antecesori

sau de cei ce mâine umbra-i vor sui. Veşnică aceeaşi şi aceeaşi veci, punct imperceptibil, rătăcire deci, zvârle şi adună iluzoriul zar al nemărginirii oarbelor poteci .... Lamura obscură

Între cel ce vede şi un cerc văzut lamura obscură mod egal a vrut aşezând destinul.... Patosu-i latent, plod ce naşte-odrasle, însă ne-născut, dăruie-încântare sub ocol de chin, când din pleava undei clipele îi vin. Deîmpărţitoare spre a se uni, sfat, cuvânt, acţiune-i trec de hialin, prizonier oglinzii, însuşi calapod, adevăr să scoată nu în episod, ci prin tagma păcii visului etern. Ele’în arderi-toate nerozia-i rod, nimicind himera posesivei căi .... Ca întors tezaur, cheie-a mii odăi, înfiind ce este, sacrul va-întâlni, mistica-i veghere’în haosul dintăi ....

Neantul

Ni-e sălaş neantul câtă vreme spus clipa-i să o pierdem; „ieri” şi „mâine” nu-s.... Plină-i cupa vieţii sprijinită’în vid.... Ard ca zori de ziuă scrumuri de apus.... Din mâhniri bem vinul hazului precar, sărutând pustia buzelor ce par mire fără-odăjdii înhămate’în somn la tânjala bolţii sub deşertul Car. Câmp de rătăcire tremură-în ochiorb spre acele bezne ce minuni resorb, iar în trup cel suflet iluzoriu chip ne-împrumută-a faptă şi a nume orb. Toată adunarea poartă scăzământ, chiar de’în sfat oglinda minţii ne-a răsfrânt nimicia înseşi spre a fi nimic: iubitori de colburi, vânători de vânt...


30

Ion ROŞIORU Mă străduiesc să-i plac De-o săptămână plouă şi strada-i tot un lac: Singurătăţii mele în ciudă nu-i mai fac! Prin geamul spart zăpada pătrunde în iatac: Singurătăţii mele nici gând să-i vin de hac! Pustie-adastă moara de pe groganul trac: Singurătăţii mele supus în faţă-i tac! Bătrânul cal visează că intră în alac Singurătăţii mele mă străduiesc să-i plac! Încerc zadarnic să exist Pe crengi de-atâta toamnă tristă puţine frunze au rămas: De la plecarea ta, iubito, mă sting cu fiecare ceas! De-atâtea păsări călătoare pe boltă s-a făcut târziu: De la plecarea ta, iubito, cu orice clipă-s mai pustiu! Rozându-şi frâul calul verde s-a aruncat în hău flămând: De la plecarea ta, iubito, apun cu fiecare gând! Devalizând troiţa veche, păgânii l-au răpit pe Christ: De la plecarea ta, iubito, încerc zadarnic să exist! Fântâna fuge în pustie Dinspre pădure bate vântul c-un zel din ce în ce mai crunt: Se lasă noaptea mai devreme. Alesul lacrimilor sunt! Sunt toate şansele ca vântul să se transforme în taifun: Parâma bărcii-i dezlegată. Ne vom întoarce în Dilmun! Exact la calea-jumătate se iscă marginea de hău: E-o sarabandă de vârtejuri. Voi exulta pe rugul tău! Doar împlinirea suferinţei e evadare din blestem: Fântâna fuge în pustie. În locul ei o să te chem! Mă întâlnesc cu Elihu Prea aferata elocvenţă e sporitoare de necaz: Să-i cânt fără crâcnire-n strună mă încolţeşte Elifaz! Trecutul respectat ar frânge sub paşi cărările spre iad: Să inventez erori comise susţine injonctiv Bildad! Oricare-ar fi, năpasta are dintotdeauna gust amar:

Să-mi readjudec penitenţa de rea credinţă vrea Ţofar! Satan îşi vede rămăşagul strivit mereu de-atâta nu: Să-mi resărbătoresc livada îmi dă povaţă Elihu! Să ne grăbim spre moarte (Coplă cu variaţiuni) La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre tundră. Să creştem reni în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre pustă. Să ne-adâncim în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre junglă. Să rezistăm în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre stepă. Să ne lupim în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre vară. Să zăbovim în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre toamnă. Să adăstăm în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre iarnă. Să fulguim în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre casă. S-aprindem focu-n ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre mare. Să ne-aruncăm în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre vrajă. Să ne-ngropăm în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre viaţă. Să ne iubim în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre nuntă. Să strălucim în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre soartă. Să ne-mplinim în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre luptă. Să biruim în ea! La radio-ul negru s-anunţă vreme rea: Să ne grăbim spre criptă. Să coborâm în ea! La radio-ul negru s-anunţă vremea rea: Să ne grăbim spre moarte. Să înflorim în ea!


31

Mircea V. HOMESCU

UMORUL LUI IISUS

Bucuria mea, zice Domnul Iisus, să

rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină

Sf. Ioan Hrisostom (Evrei, omil. III) Un singur lucru este vrednic de mâhnire: a păcatului, iar altceva

nimic. Ioan – 15, 11

Umorul lui Iisus? Doamne, ce năstruşnică vorbă

mai poate să fie şi asta? Nu se potriveşte cu sobrietatea şi nici cu solemnitatea Bibliei în ansamblu şi a Evangheliei în chip de „glas” direct al lui Iisus. Se ştie şi se acceptă că creştinismul, tezele, dogmele, conceptele şi morala lui ca scop explicit, nu sunt compatibile cu… neseriozitatea pe care o implică – de obicei – gluma, şotia, ironia, umorul. Se vehiculează azi în lumea „serioasă” a religiozităţii – şi creştinismul nu face excepţii – că ironia, umorul ar fi „deplasate” în contextul abordării şi predaniei învăţăturii evanghelice. Se acceptă cu uşurinţă o asemenea atitudine, deoarece se ignoră – în necunoştinţă de cauză – că ironia este creatoare, pe calea spre excelsior, în vreme ce sobrietatea este tristă, solemnă, dar şi… statică, anti-creatoare în mare măsură. Se mai vehiculează, în sferele fundamentaliste ale creştinismului, că religia trebuie să ţintească mai mult spre eternitate şi mai puţin spre istoricitate, cu toate neîmplinirile acesteia. Dogmele au prioritate absolută – după unii – asupra intenţiilor de corectare prin metafore, simboluri şi parabole educative; ceea ce abundă, pentru cine are „ochi” să le vadă, în întreaga activitate învăţătorească a lui Iisus. Se percepe insuficient faptul

esenţial că scopul adevărat al Evangheliilor este „mai binele” relativ al oamenilor, aici pe lume şi în viaţa omenească, şi doar într-o măsură mai mică „binele absolut”, teoretic, dogmatic, după apoftegma: cu ochii la cer, dar cu picioarele pe pământ. Se acreditează în mod eronat ideea că religiozitatea creştină trebuie să stea smerită în faţa nimicniciei sau a micimii extreme a omului, copleşit de măreţia supranaturalului. Fără a atinge cu ceva măreţia mistică a Creatorului, religia trebuie acreditată totuşi şi cu scopul de a-l ridica pe om la statutul cu care l-a hărăzit Dumnezeu atunci când l-a creat. Se mai zice că plânsul ar fi umil şi ar „rima” mai potrivit cu credinţa religioasă, în vreme ce râsul ar fi nepotrivit, fiindcă exprimă trufie şi orgoliu. Este cel puţin o eroare, întrucât, dacă, plângând, omul se încredinţează – pasiv – atotputerniciei divine, prin umor spiritul uman combate tot ce este josnic în demnitatea umană. Umorul este expresia creatoare a speranţei în neîncetata educabilitate a fiinţei umane. Umorul adevărat exclude răutatea jignitoare, tocmai fiindcă doreşte să vindece tot ce n-a putut recupera/ obţine… plânsul. Chiar şi în faţa morţii, omul s-ar cuveni să fie, dacă nu vesel, cel puţin să nu dramatizeze fenomenul prin… absurda aspiraţie la veşnicie. Umorul este apanajul exclusiv al omului, al adevăratului om, pentru a cărui „zidire” a trudit Iisus, în întreaga Lui activitate predicatoare. Umorul înlocuieşte – în mod normal – duritatea/ răutatea/ agresivitatea în condiţii de relaţii realiste interumane. De aici şi sintagma: „la acelaşi stimul animalele atacă, iar oamenii… râd. Bun psiholog fiind, se pare că Iisus ştia că umorul detensionează/ descarcă tendinţele spre răutate ale omului. Avantajul valoric, pentru sufletul omului, al ironiei constă în aceea că plânsul este solitar, individual, iar ironia şi râsul, colective şi contagioase. Statica dogmatizare, absolută şi integrală a creştinismului – după unele dorinţe – îl îndepărtează mult de dorinţele lui Iisus, care nu dorea, pentru Dumnezeu, un om fără individualitate, ci unul activ, participant convins la punerea în operă a iconomiei divine. Dominaţia ritualului asupra finalităţii educative, în învăţăturile evanghelice, cum vor fundamentaliştii creştini, este periculoasă, dacă nu se recurge, un pic şi la şfichiul ironiei, pentru sublinierea nucleului ideatic al preceptelor. Umorul lui Iisus, răspândit în multe texte evanghelice, tocmai aşa ceva urmăreşte şi reuşeşte să obţină. Se pretinde că creştinismul trebuie să fie sobru, adică solemn, trist, ceea ce nu e bine dacă se acceptă în mod absolut. Umorul şi seriozitatea sunt doar alternative reciproce, nu contradicţii antagonice, în vreme ce seriozitatea este incompatibilă mai ales cu frivolitatea. Cine asociază umorul cu frivolitatea, greşeşte în mod inadmisibil. Om şi Dumnezeu în aceeaşi persoană, Iisus nu putea fi lipsit de acele componente ale fiinţei, cărora le zicem trăsături psihologice, ca atare nu putea să fie lipsit de umor şi ironie. Înainte însă de orice, l-a caracterizat înclinaţia spre simbol, semnificaţie, parabolă, fabulă. Realitatea imediată se pare că Îi repugna, iar concomitent avea o


32

excepţională şi nefirească disponibilitate pentru suferinţa autoasumată. Nu se supăra pe nimeni, nu dispreţuia pe nimeni, nu-şi apăra „drepturile” – nici măcar pe cele „vitale” – nu cerea judecata nimănui – nici pentru sine şi nici pentru alţii. Putea iubi, în felul Lui, chiar şi pe cei ce-L duşmăneau. Nu contesta nici autoritatea statală, nici războiul, nici societatea, nici lumea, în ansamblul său încărcat de nedreptăţi. Constata răul, dar nu-l judeca. Viaţa, pentru El, era doar… în părtăşie cu Tatăl din inima Lui. Conştiinţa Lui mântuitoare este permanentă şi de aici solemnitatea tragică a destinului Lui. Chiar şi acţiunile Lui, aparent violente, sunt interpretabile: gonirea zarafilor din templu, cu biciul, ameninţările faţă de unele cetăţi sau oameni păcătoşi, blestemul smochinului, etc. Între toleranţa generoasă şi duritatea explozivă, se plasează recursul la umor şi ironie pentru a sugera concluziile moralizante ale simbolisticii sale narative. Şi-apoi, să nu minimalizăm faptul că întreaga învăţătură a lui Iisus a fot împănată, în mod uşor sesizabil, cu umor, optimism dublat de zâmbet, fără să fie sau să intenţioneze a sugera ironia dispreţuitoare. Ironia exclude, în mare măsură, iubirea, ori morala lui Iisus, chiar când mustră, nu ironizează, ci iubeşte. Tema existenţei umorului, în Noul Testament şi în Evanghelii în mod deosebit, este destul de veche şi la fel de disputată, de la negare şi până la identificarea… chiar şi acolo unde lipseşte ca finalitate moralizantă. Tradiţia iudaică-talmudică evocă şi îşi asumă – uneori ostentativ – umorul şi ironia. Creştinismul este mai rezervat, mai înclinat spre sobrietate solemnă, uitând, uneori, că – în sine – Evanghelia, vestea cea bună a lui Iisus – este bucurie şi iar bucurie; bucuria mântuirii omului; cu toate urmările îmbucurătoare ale recuperării omenirii de sub destinul la care o condamnase păcatul protopărinţlor Adam şi Eva. Cu destulă uşurinţă putem identifica trei categorii de opţiuni, versus existenţa umorului în Evanghelii: a) negativiştii, cei care exclud această posibilitate; b) intermediarii, care nu cred că se poate râde în Evanghelii ci doar că se zâmbeşte, în contextul unei presupuse „bucurii a inimii”… moderată şi discretă (ruşinoasă, oare?); c) susţinătorii, care confirmă plenar existenţa umorului în creştinismul evanghelic şi care, conform părerii lui Gary Webster, sunt convinşi că „nimic în lumea Noului Testament nu e făcut cu sobrietate rece, nimic cu excepţia mântuirii sufletului”. O părere particulară are teologul Rudolf Bultman care crede că Iisus „nu a râs niciodată” (a plâns însă, o singură dată, când a intrat în Ierusalim călare pe asină), deoarece umorul ar fi intim legat de „insatisfacţia neîmplinirii şi de conştiinţa căderii”, ceea ce nu a caracterizat niciodată statutul activităţii predicatoare a lui Iisus. Celor doritori să afle mai multe – pe marginea acestei teme – le stau la dispoziţie trei titluri din literatura teologică: M.C. Hazard – Biblical World (Humor and irony în the Bible), 1919; Elton Trueblood – the Humor of Christ, Harper, San Francisco, 1964; C. Hyler – The Comic Vision of the Christian Faith, New York, 1981. În ciuda multor contradicţii şi indecizii se

cuvine să acceptăm că, dacă nu viaţa, mai degrabă predicile simbolice ale lui Iisus… nu sunt străine de o undă delicată de umor, fără nimic peiorativ în esenţa acestui tip de umor. Ca atare, nu cred că umorul poate fi exclus din multe texte neo-testamentale, precum: - remarca naşului de la nunta din Cana, privind ordinea servirii vinului (Ioan – 2,10); - comentariul episodului cu femeia adulteră (Ioan – 8,9); - întrebarea „isteaţă” a orbului din naştere, adresată evreilor (Ioan – 9,27); - episodul femeii cu scurgere de sânge şi… doctorii (Marcu – 5,26); - povestea celor 99 de drepţi care resping pocăinţa (Luca – 15,7): - schimbul de refuzuri, la nişte întrebări dintre Iisus şi evrei (Matei – 21,27). Împingând „disecţia” originilor până dincolo de… „ultima Thule” posibilă, se cuvine, ori de câte ori descoperim o intenţie ironică-umoristică, să identificăm… cui atribuim intenţia: lui Iisus, scriitorul Evangheliei (unul dintre cei patru canonic), sau primilor interpreţi ai textului din epoca creştinismului primar? Şi încă să nu uităm că se acreditează, tot mai intensiv, ideea că ar putea exista şi o ironie/ umor metafizic, altceva decât ceea ce acceptăm noi sub numele de umor. De pildă acceptăm, sau nu, drept umor mistic/divin… încercările supraliminare la care a fost supus Iov, din partea lui Dumnezeu spre „încercarea” tăriei credinţei lui? Şi în acelaşi context de… „şugubeaţă” conduită, putem încadra şi alte momente din epoca „activă” a vieţii lui Iisus: - fuga Sa de acasă, când avea 12 ani; - dispariţia lui Iisus, în „eter”?, de pe stânca ispitirii nereuşite de către Diavol; - dispariţia (?) după minunea pâinilor. De remarcat este şi faptul că râsul/umorul lui Iisus este de un anume tip apofactic, specific teologiei creştine, după care cei aparent inapţi, sunt tocmai… cei capabili să ducă la împlinirea anumitor precepte/ porunci. Nu lipsesc, din abordarea umorului lui Iisus, nici extremele pe care trebuie să le cunoaştem pentru ca între ele să căutăm locul exact al scopului cu care eu am aşternut gânduri pe hârtie. Dacă un anume pol „negativ” poate fi: „Iisus nu a râs niciodată”, polul altern este sigur: „Iisus… arlechin” (Romano Guardini: „Ludicul liturgic” în „L`esprit de la liturgie”, Paris, Plon, 1929). Reţinem că ipostaza de „bufon” sfidează tradiţiile vremii şi autorităţile; ipostaza de „trubadur” ambulant rezultă din lipsa unui acoperiş sub care să se adăpostească; ipostaza de „clown” rezultă din sfidarea şi satirizarea formalismelor (călărirea pe o asină); ipostaza de „menestrel” ni-L arată pe Iisus ca participant la cine şi reuniuni cu diverşi păcătoşi. Însăşi crucificarea este cabotinizată, în acest context extremist-denigrator, prin inscripţia „rex iudeorum” aşezată deasupra capului. Am toate motivele să cred că umorul lui Iisus nu lipseşte nici măcar din Cuvântarea de pe Munte (Luca – 6,22), unde, între alte perechi de alternative adverse, se zice: „ferice de voi care acum plângeţi, pentru că voi veţi râde”. Imprevizibilul, diametral contradictoriu, este sursa zâmbetului evanghelic. Recursul la paradox, metaforă, eufemizare antipodică, sunt doar instrumente prin care intenţia lui Iisus capătă aspect de umor, care nu răneşte


33

şi nici nu umileşte. Dar, mai convingător decât orice comentariu, este însuşi textul evanghelic al învăţăturilor lui Iisus, împănat cu umor delicat, ziditor de precepte moralizatoare. Din mulţimea acestor texte exemplificative eu am ales douăzeci şi nouă, asupra cărora voi zăbovi, oarecât, pentru a-mi susţine convingerea că, Om şi Dumnezeu fiind, Iisus nu putea ocoli forma stilistică a umorului, pentru a-Şi atinge scopul moralizator al predicilor sale.

1. În Matei, 6, întâlnim comentariul imanentei răsplăţi pentru faptele săvârşite. Paragraful 2 ne arată că actul milosteniei nu se trâmbiţează făţarnic, în stil fariseic. Paragraful 5 ne spune să nu fim trufaşi, rugându-ne în văzul lumii. Paragraful 16 ne spune să nu postim cu posomorală în suflet.

2. În Matei, 6, suntem îndrumaţi să nu purtăm, excesiv, grija zilei de mâine.

3. În Matei, 7, ni se dezvăluie reciprocitatea care se află între faptă şi răsplată. Paragraful 12 zice să facem oamenilor ceea ce aşteptăm noi de la ei. Într-o similitudine de simbolistică ne sfătuieşte şi Luca (6, 37) să nu judecăm, pentru a nu fi judecaţi, să nu osândim ca să nu fim osândiţi, să iertăm pentru a fi iertaţi.

4. În Matei,7, suntem îndrumaţi să fim obiectivi în evaluări şi, din acestea, să nu ne omitem… pe noi. Paragrafele 3 şi 4 oferă ridicolul „vederii” paiului din ochiul altuia şi ignorarea bârnei din ochiul nostru. Luca (6, 41) ne spune acelaşi lucru.

5. În Matei, 7, întâlnim îndemnul de a nu da mărgăritare porcilor, adică să nu dăm ceva deosebit, cui nu se cuvine, nu merită. Paragraful 6 face referire la ideea că adevărurile sfinte, lăsate pe mâna cui nu le poate înţelege sunt profanate, pentru ca apoi să se întoarcă asupra cui le-a „aruncat”; final moralizant: recunoştinţa porcilor.

6. În Matei, 7, aflăm relatarea despre pomi şi roadele lor. Paragraful 16 spune – glumeţ, prin antiteză – că spinii nu fac struguri, nici mărăcinii nu rodesc smochine. Ideea este regăsită şi în Luca (6, 44).

7. În Matei, 11, ni se relevă mustrările neînţelese, simbolizate în paragrafele 16, 19, dar şi în Luca (7, 31-35), prin textul: „la cântec vesel nu jucaţi, la cântec trist nu plângeţi” şi „despre Ioan Botezătorul aţi zis că are „demon” şi „despre Iisus, care mânca şi bea s-a zis că este prietenul păcătoşilor”. Decodificarea semanticei, aflată în text, arată că în ciuda îndărătniciei oamenilor, înţelepciunea divină se impune prin faptele lui Ioan Botezătorul, ale lui Iisus.

8. În Matei, 12, se lansează precepte despre înrăirea omului, prin simbolul demonilor lui Belzebut („domnul” dracilor) – paragraful 27 – pe care Iisus îi alungă, moment regăsit şi în Luca (11,19). Ideea urmărită este aceea a păcatului care nu se iartă, adică îndărătnicia oamenilor de a nu crede în minunile lui Iisus, ci de a le atribui diavolului, Belzebul.

9. În Matei, 8, ni se povesteşte despre îngroparea morţilor într-o manieră surprinzătoare/ bizară, semi-umoristică, dar adânc simbolică,… tot de

către „morţi”. Paragraful 22 (dar şi Luca – 9,60) precizează „morţii să-şi îngroape morţii lor”. Referirea îi vizează pe cei morţi „spiritual”, nedemni de a fi urmaşii/ucenicii lui Iisus, destinaţi să rămână, mai departe, între cei „morţi”, adică lipsiţi de credinţă.

10. În Matei, 15, se accentuează asupra tăriei puterii şi credinţei, prin analogii paradoxale. Paragraful 5 ne relatează o perfidă ofrandă adusă Domnului pentru a răscumpăra neefectuarea altei obligaţii legice şi morale, darul Corban, care nu poate spăla păcatul neajutării mamei, sau a tatălui. Relatarea se află şi în Marcu (7, 9-13) cu aceeaşi simbolistică.

11. În Matei, 15, aflăm unde ajung doi orbi ca se… „călăuzesc” unul pe altul. Paragraful 14 descrie situaţia cu scopul de a sublinia eroarea fariseistă a dogmatizării Legii, în defavoarea învăţăturii lui Iisus, totul încadrat în conceptul global al curăţeniei, sau necurăţeniei după optica fariseistă.

12. În Matei, 15, mai aflăm şi despre pâinea copiilor care se dă la câini. Paragraful 26 (dar şi Marcu 7,27) relatează metaforic despre „pâine”, simbolizând învăţătura cea bună care ar trebui – fariseic gândind – păstrată pentru copii (fiii lui Israel şi ai lui Dumnezeu) şi nu dată câinilor (prin care se înţeleg păgânii, neiudeii în acel timp). Ceea ce era – fireşte – un mod eronat de a pune problema, fiindcă Iisus venise pe lume tocmai pentru a aduce Vestea/ Învăţătura cea bună, a Lui, tuturor, nu doar evreilor.

13. În Matei, 16, luăm cunoştinţă de schimbarea numelui pescarului Simon în simbolul de „piatră a temeliei Bisericii”, Petru. Paragraful 18 ne relatează împrejurarea în care Iisus se recunoaşte – în faţa Apostolilor – că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu; nici Ioan Botezătorul, nici Ieremia, nici vreun alt proroc. Petru – piatră – este de fapt simbolul temeliei apostolice a Bisericii, dar Petru îi reprezintă şi pe toţi Apostolii lui Iisus.

14. În Matei, 16, cunoaştem un mod, la fel de paradoxal, al lui Iisus de a aprecia inadecvarea unei atitudini a lui Petru paragraful 21, 22, 23), apreciere izvorâtă spontan din iubirea lui Petru faţă de Iisus; întrucât Iisus nu putea şi nici nu dorea să „evite” crucificarea… care reprezenta însuşi scopul/sensul venirii Lui pe lume, între oameni, „în” trup de om. Şi Marcu (8, 23) descrie identic împrejurarea. Este – de fapt – prima dată când Iisus anunţă în public patimile pe care urma să le suporte, iar Petru capătă rol de… Satana, prin dorinţa lui ca Iisus să se sustragă patimilor.

15. În Matei, 18, avem o antiteză de atitudine, cuprinsă în parabola micului şi marelui datornic. Paragraful 28 descrie împrejurarea paralelă a datorniciei şi reacţia dură a slugii care nu şi-a iertat datornicul, în vreme ce stăpânul fusese generos şi iertase sluga de datoria pe care o avea faţă de el. Sugestia conduce la Dumnezeu – stăpânul – şi la om, sluga neiertătoare faţă de semenul ei.

16. În Matei, 19, ne întâlnim cu parabola cămilei care ar putea trece prin urechile acului dacă…


34

Paragraful 24 (dar şi Marcu – 10, 25 şi Luca – 18, 25) redau acelaşi mod metaforic, de comparaţie, între dimensiunile unor fapte… iertabile. Preluând sensul parabolei referitoare la accesul în Împărăţia Cerurilor, a bogatului, Fer. Augustin zice că „bogaţii, atunci vor intra acolo… când sărăciile le vor da voie!”. Unii lingvişti pretind că n-ar fi vorba de cămila (mamifer), ci de Kamila (funia folosită la legarea corăbiei la cheiul din port) care nici ea nu poate să treacă prin urechile acului de cusut; umorul existând în ambele variante de interpretare.

17. În Matei, 23, ne aflăm în faţă cu o mai veche discrepanţă, ridicolă şi nedemnă, dintre ce spune cineva şi ce face acelaşi. Se pare că această nedemnă conduită este mai veche decât ne-am aştepta noi, de vreme ce nici măcar pe vremea lui Iisus nu era o raritate a-ţi folosi limba ca să-ţi ascunzi gândurile şi nu invers, precum reiese din paragraful 3. Din totdeauna, omul a dorit să vadă o echivalenţă între vorbe şi fapte, ridicolul izvorând tocmai din ruptura dintre ele.

18. În Matei, 23, aflăm şi că, concomitent cu nerespectarea demnităţii vorbelor, învăţătorii păcătoşi îşi sporesc ornamentele ţinutei/veşmintelor, pentru… a compensa indignitatea faptelor: îşi sporesc filacterele (cutii sacre cu citate simbolice din Lege) dar şi ciucurii de la poalele veşmintelor.

19. În Matei, 23, mai aflăm şi o altă nemernicie cărturărească/fariseică. Paragraful 13 (dar şi Luca – 11,15) ne spune despre cei ce închid calea oamenilor spre ceruri, unde – de altfel – nici ei nu au acces. De fapt acest avertisment punitiv este adresat cărturarilor farisei, alături de încă şase avertismente similare, la care se referă paragrafele 16-32.

20. În Matei, 23, o altă parabolă ne arată, cu umor, cât de ridicolă şi nedemnă este exagerarea – unde nu e cazul – şi largheţea – unde ar fi cazul. Paragraful 24 exemplifică situaţia prin grija de a „strecura” ţânţarul şi prin indiferenţa cu care se „înghite” cămila.

21. În Matei, 23, se arată ridicolul spălării paharului pe dinafară, iar înăuntru e plin de resturi. Paragraful 25 ( dar şi Luca – 11, 52) descrie contextul dintre murdăria morală, a sufletului, şi poleiala perfidă a aparenţelor.

22. În Matei, 23, se vorbeşte şi despre mormintele curate pe dinafară şi pline de „necurăţenie” în interior. Paragraful 27 subliniază tocmai „corectitudinea” aspectului şi „fărădelegea” interiorului.

23. În Matei, 24, se vorbeşte despre prezenţa vulturilor în locurile pline de cadavre. Paragraful 28 metaforizează, astfel, semnalarea – în perspectivă eshatologică – a învierii morţilor, prin adunarea îngerilor în locurile cu morţi. În mod similar redă şi Luca – 17,37, aluzia la eshatologic.

24. În Matei, 24, ni se spune că imprevizibilul ne pândeşte de peste tot. Paragraful 43 (dar şi Luca – 19,39) descrie ca imprevizibilă a doua venire a lui Iisus, pentru Judecată, asemănând-o cu intrarea furului în casă, printr-o uşă şi la o oră… greu de ghicit; de aceea

se recomandă veghea/aşteptarea în curăţenie, pentru a binemerita la judecată.

25. În Marcu, 4, aflăm despre locul – de drept – al făcliei/lămpii, pe masă şi sub pat. Paragraful 21 ne arată eroarea celor ce ard „combustibilul” din lampă, inutil din moment ce o ţin sub obroc, alias sub pat.

26. În Luca, 5, se discută despre post (paragrafele 33-39) insistându-se ca acesta să aibă timpul şi rostul lui, nu să „respecte” un scop formal, demonstrativ. În alte paralele Iisus se referă şi la lipsa de „sens” când se bea vin vechi după ce ai băut din cel nou, asimilând situaţia cu cel ce pune petic nou pe haină veche.

27. În Luca, 11, (par. 8) şi 18 (par. 5) se evidenţiază valoarea convingătoare a stăruinţei, oarecum asemănătoare zicalei româneşti: cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are.

28. În Luca, 16, găsim pilda administratorului nedrept. Paragrafele 1-9 descriu o deosebit de „încâlcită” metaforizare a modului de acces în împărăţia divină. Iisus laudă prevederea iconomului/vechilului, dar nu e de acord cu incorectitudinea. Acceptă prudenţa dar nu şi modul prin care vechilul şi-a pus în practică prevederea. Aşa cum vechilul şi-a creat prieteni – prin bunurile stăpânului său – la fel şi noi să ne facem prieteni… folosindu-ne calităţile pozitive. Imaginea din text este de o excepţională sugestivitate (paragraf 9): „faceţi-vă prieteni (chiar) prin bogăţie nedreaptă, pentru ca atunci când bogăţia vă va lipsi, prietenii să vă primească în corturile veşnice”. Cei cu care ne-am împrietenit vor fi la uşa cerului… să ne întâmpine. Iisus a blamat sever iubirea de arginţi arătând că lăcomia este un pat pustiitor, cauza multor crime. Parabola pune în discuţie dilema izvorâtă din nevoia noastră reală de „bani”, pentru cele trebuincioase existenţei, versus lupta din noi… referitoare la cel pe care trebuie să-l slujim: arginţii, sau Acela dătător de „arginţi pentru viaţa veşnică”, învăţătura cea bună.

29. În Luca, 22, aflăm că şi împăraţii pot să fie binefăcători. În paragraful 25 se întrevede clar că „cei mari trebuie să fie servitori şi nu serviţi”, pentru a-şi împlini misiunea divină, iar Iisus va fi, nu doar în slujba oamenilor, ci chiar Binefăcătorul oamenilor. Rămânem, din text, cu concluzia că şi alţi împăraţi ai omenirii ar trebui să aspire a fi „binefăcători” ai popoarelor lor.

Am încercat în paginile precedente să supun – imaginea bultmaniană convenţionalizată, a unui Iisus care nu a râs niciodată – unei provocări antinomice… pro-ironice. Nu pentru alte motive, ci pentru că eu sunt convins că Iisus a râs (am dovedit-o până acum şi o voi dovedi în continuare)… şi nu o singură dată. Să fim înţelegători şi să „vedem” că în Evanghelii se află mult mai mult umor decât am fi noi dispuşi să recunoaştem. Să mă refer doar la acele pasaje, din parabole şi din dialogurile aparent paradoxale, care par de neînţeles dacă le luăm doar ca „proză sobră” şi care ne revelează sensul lor profund/ real numai după ce ne-am eliberat mintea de prezumţia gratuită că Iisus n-a glumit


35

niciodată. Iar această eliberare a Evangheliilor, de sub excesul prezumtiv de sobrietate (permanentă şi exclusivă), rezultă doar din convingerea că Iisus nu era permanent angajat în discuţii şi discursuri permanent-pioase, ci OM şi DUMNEZEU fiind, îşi permitea uneori şi să glumească… inclusiv pentru demonstrarea unor învăţături „specifice” – religioase. Şi apoi să nu uităm că Evangheliile – fondul principal de ironie a „ziselor” lui Iisus – sunt destinate primordial unor scopuri… evanghelice (duhovniceşti) şi doar, în subsidiar, pot servi ca documentar istoric, cronologic, laic. Ca atare intenţiile ironice trebuie căutate, fiindcă altfel rămân neînţelese sau greşit înţelese. În vreme ce, dacă scopul Evangheliilor ar fi fost prioritar istoric-documentar, elementele ironice ar fi ieşit mai uşor în evidenţă, nemaifiind necesare eforturile de identificare a ironiei din noianul de sobrietate prezumţioasă. Să mai recunoaştem încă… şi că textele evanghelice sunt mai greu de „disecat”, din punctul de vedere al căutătorului de licenţe umoristice, faţă de alte texte biblice; epistolele paulinice, de pildă (dar nu întâmplător). De ce? Fiindcă Pavel este un deschizător de drumuri în textologia monoteist-creştină, iar opus-urile lui reproduc direct, neşlefuit şi neprotectiv, patrimoniul viitoarelor dogme creştine, în vreme ce Evangheliile (fie şi numai cele patru canonice) sunt mai „elaborate”, mai reticente, mai „cenzurate”… mai stilizate strategic. Să ne gândim doar la epoca în care Pavel şi-a scris Epistolele – cca. 50 d.Hr. până spre cca. 62 d. Hr. – comparativ cu epoca în care s-au definitivat Evangheliile – cca. 70 d. Hr. până spre cca. 120 d. Hr. – şi vom înţelege „cauzele” diferenţelor. Cu această ocazie, însă, se cuvine să apreciem aportul lui Pavel la răspândirea doctrinei lui Iisus în afara evreimii vremii, respectiv în lumea „păgână” – greci, romani, etc. – şi să ne referim doar la Epistola către Romani care, rămâne, pentru totdeauna, o autentică Evanghelie „redusă la esenţe”…, pre-evanghelică. În privinţa opţiunii mele de exprimare, de a mă referi în ansamblul repertoriului pe care îl stabilesc în sfera umorului evanghelic, la umorul lui Iisus şi nu la umorul lui Hristos, trebuie să precizez că fac referiri la Iisus, fiindcă EL este persoana istoric-umană a DUMNEZEULUI-OM, în vreme ce Hristos corespunde persoanei mistic-divină a DUMNEZEULUI-OM care a venit între oameni ca să-i mântuiască. Iisus este al istoriei, Hristos este al credinţei. Ca persoană umană Iisus a putut să râdă şi să glumească, în vreme ce Hristos al credinţei a putut să fie numai sobru şi chiar numai trist. Din cele 29 de texte tematice prin care am ilustrat umorul lui Iisus a reieşit, destul de clar, că Iisus Şi-a tratat adesea adversarii cu ironie. Şi n-au fost puţini aceşti adversari, din moment ce El dorea „reformarea” religiei şi a cultului, în tot ce era formalist şi inconsecvent în spiritualitatea religioasă iudaică a vremii aceleia. Cu o imprevizibilă surprindere (paradoxală concomitent) Iisus îi avertizează pe evreii contemporani cu El că n-a venit să aducă… pacea, ci sabia. Anticipa astfel că predica Lui urma să-i stârnească – contra Lui –

pe cei din aceeaşi „casă” cu El, cu acelaşi sânge ca şi El. Ceea ce s-a şi întâmplat, în final, culminând cu crucificarea Lui. De aici şi până la a afirma – apoftegmatic – că nimeni nu e profet în ţara lui, rămâne doar un singur pas… din care nu lipseşte ironia, deoarece firesc ar fi fost ca, primii care să-L accepte, să fie ai Lui. Dramatismul neînţelegerii/neacceptării lui Iisus, de către ai Lui, urcă până la situaţia în care propria Lui Mamă… nu L-a înţeles o vreme, situaţie în care Iisus, la un moment dat, zice, cu amară ironie, că cine vrea să-L urmeze trebuie… să-şi „urască” tatăl şi mama. Un alt strop de umor se poate identifica şi în calificativul cu care Iisus îl „porecleşte” pe Irod, când (în Luca – 13\ 32) se adresează fariseilor care-L avertizau că Irod vrea să-L omoare: „spuneţi vulpii… aceleia (etc.)”. Ironia este dublă, deoarece nişte „vulpi” – fariseii, Îl avertizau despre intenţiile altei „vulpi” – Irod. Apelativul „vulpe” conţine, în cazul de faţă, sensul de meschin, prefăcut, prin care Iisus – care se află în ultimele sale zile – îşi permitea să „zâmbească” în sinea Lui, prin asemuirea vicleanului Irod cu o vulpe. O altă ironie, de această dată mai dură, este replica lui Iisus, de „răsturnare” a răspunsului la întrebarea lui Pilat dacă este regele iudeilor, printr-un efect de bumerang: „tu ai spus-o” (Marcu – 15, 5). În domeniul unei insistenţe – aparent exagerată – cu care Iisus se luptă – în Evanghelii – cu fariseii, trebuie ştiut că această categorie de iudaici laici, supraformalişti şi suprarigizi în aplicarea Torei, domina în vremea lui Iisus societatea evreiască. Nu erau clerici, dar îi concurau pe aceştia în materie de „prelucrare aplicativă” a Legii. Locul în care-şi practicau, preferenţial, politica lor religioasă, dominând intensiv „masele” prin bigotismul lor fanatic, era sinagoga, în vreme ce clericii „oficiali”, saduceii, aveau drept loc de cult, templul. Fariseii erau laici, dar extremişti în sfera credinţei. Ori pe – Iisus – în întreag-I concepţie monoteistă, cuprinsă în Evanghelii, Îl defineşte tocmai spiritul, esenţa unei norme legice, şi mai puţin rigiditatea manierei formale în care se aplica, în viaţă, norma respectivă. El era conştient că nu interdicţiile, dintr-un cod normativ, au valoare, ci rectitudinea, echitatea şi, în final, ştacheta etică urmărită. Pornind – poate – de la această poziţie principială a lui Iisus, în zilele noastre sociologii oneşti au stabilit că un mod sigur de a descoperi „tipologia habituală” a unei colectivităţi/ popor constă în… a-i identifica şi număra… interdicţiile! Fariseii ştiau, desigur, că dominau lejer religiozitatea poporului şi de aceea Iisus i-a considerat drept adversari, mai de temut chiar şi decât pe saducei. Formalismul lor excesiv, în sfera aplicării Legii, vis-à-vis de încălcarea ei – pe ascuns – a oferit lui Iisus un câmp bogat – în conjuncturi ironice – cu care să convingă „masele” că dreptatea învăţătorească era de partea Lui. Poporul însă a dovedit – şi în cazul lui Iisus – că fariseii îi „controlau/ dominau” concepţiile religioase, aşa încât la întrebarea lui Pilat – privind eliberarea unuia dintre cei doi condamnaţi în ajun de Paste, Baraba sau Iisus – a cerut cruţarea lui Baraba, iar pe Iisus L-a trimis


36

la crucificare. Cu multe secole, după acest moment opţional/ decizional, Blaise Pascal avea să încadreze comportamentul „deviant” al gloatei în faimoasa lui apoftegmă: „oamenii nu fac niciodată o răutate, cu atâta voioşie şi atât de integral, ca atunci când o fac din convingeri religioase”. Fariseii îl urau pe Iisus fiindcă le submina „stabilitatea” în conştiinţa vulgului, demascând sfera cea mai vulnerabilă din practica lor religioasă… excesul de sobrietate şi rigoare, afişate cu ostentaţie. În aceste condiţii ne este uşor să înţelegem de ce, în vremea noastră, prin fariseism denumim prefăcătoria întruchipată, imorală, şi agresivă atunci când îşi vedea privilegiile periclitate. Mi-aş permite să fac o paralelă, în domeniul virulenţei atacului lui Iisus contra fariseilor, cu virulenţa atacului lui Socrate contra sofiştilor; şi sofiştii şi fariseii îşi jucau „politica” pe aceeaşi temă sensibilă a spiritului şi erau – tocmai de aceea – periculoşi atât pentru tezele lui Socrate, cât şi pentru cele a lui Iisus. De altfel biografia şi destinul lui Iisus seamănă cu cele ale lui Socrate, în mai multe privinţe; cu ani buni în urmă Karl Jaspers a consacrat nişte strălucite pagini de reflecţii, asemănărilor dintre cele două destine „celebre”, Iisus şi Socrate. Aspirând la perfecţionism, fariseii cădeau în capcana automulţumirii clădită pe formă, nu pe conţinut. Cam în aceeaşi vreme în lumea filozofică circula constatarea că „supra-adevărul este, el însuşi, o eroare/ minciună, aşa cum mai-mult-decât-dreptatea este, ea însăşi, o nedreptate”. Exact ceea ce combătea, prin pilde ironice, Iisus în activitatea Lui predicatoare. Fiindcă ceea ce îi învăţa Iisus pe adepţii Lui era confundabil cu unele „teze” fariseiste, în multe privinţe (Iisus pune accentul pe zidirea ideilor în inima omului, nu pe exteriorizarea în forme sclipitoare de credinţă îndoielnică), El obişnuia să-Şi înceapă predicile cu avertismentul: ”ascultaţi-Mă, voi toţi şi înţelegeţi (adică faceţi diferenţa dintre spusele mele şi spusele altora)”. Împotriva concepţiilor perfecţioniste ale fariseilor, Iisus a lansat teza Sa… că „nici un om nu este pe de-a-ntregul curat”. Aici se inseră şi principiul lui Iisus că preacurvia nu este doar fapta săvârşită, ci chiar şi numai privirea/dorinţa pofticioasă, dorinţă care tot din inimă izvorăşte, nu doar din ochi. Măreţia ironiei lui Iisus constă tocmai în evidenţierea neputinţei de a atinge perfecţiunea şi în ridicolul orgoliului fariseic de a-şi asuma exact ceea ce era, de fapt, „trufia virtuţii imposibile”…, perfecţiunea. Trăind cu convingerea imposibilităţii de a fi perfect, şi consecvent faţă de toate „normele”… faci mai puţine greşeli/ păcate, decât adoptând trufia virtuţii absolute, perfecţiunea. Când Iisus simte că i se spun minciuni recurge la tachinarea ironică a interlocutorului, precum a făcut în conversaţia cu femeia samariteancă, lângă fântâna lui Iacov (Ioan – 4,7-19). Multă importanţă a acordat Iisus falsului intelectual (cum i-am zice azi) pe care-l comiteau fariseii când amalgamau poruncile divine din Lege, cu interpretările rabinice de circumstanţă, obligând masa populaţiei credincioase să le „observe” (termen cultic specific pentru noţiunea de respect), cu o religiozitate

împinsă la absurd: să nu faci nimic în ziua sabatului, nici salvezi pe cineva… chiar de la moarte nici să nu faci focul, nici să mănânci oul ouat de găină în ziua sabatului. Tot aici se află şi interdicţia de a-ţi ajuta mama şi tatăl în vreun fel… prestator de muncă, inclusiv „darul Corban” tradiţional (Marcu – 7, 11-13). Aceeaşi ironie neiertătoare o regăsim şi în activitatea de vindecător a lui Iisus. Dacă în domeniul bolilor „somatice” (cum le zicem azi, ale trupului) fariseii nu aveau argumente valide de contestare, în domeniul bolilor mintale (demonice, li se zicea atunci) găsiseră posibilitatea să-L combată după zicala: cui pe cui se scoate, hoţ cu hoţ se prinde. În speţă dacă Iisus alunga demonii din oameni… El însuşi trebuia să fie posedat de demoni, sau era demon (Marcu – 3, 22). Replica ironică a lui Iisus (Matei – 12, 27) le arată fariseilor că „fiii lor scot demonii tot cu Belzebul (precum îl acuzaseră pe El), sau – eventual – nu-i scot”, ceea ce tot o neseriozitate păcătoasă ar fi. Iar pentru a nu ieşi din limitele Legii – pe care Iisus o respectă în spirit, nu şi în formă – El spune învăţăceilor Lui acele vorbe rămase celebre până în zilele noastre, cu referire riguroasă la clericii, de atunci, de azi şi din totdeauna: „fiindcă stau în locul lui Moise, faceţi şi observaţi/ respectaţi ce vă SPUN ei, nu ce FAC, căci ei doar ZIC, DAR NU FAC” (Matei – 23, 2-3). De atunci şi până azi antagonismul dintre predică şi fapte a rămas o deplorabilă compromitere, o înşelăciune, un păcat pentru toţi cei surprinşi în flagrant de… prefăcătorie, de „păcălire” a lui Dumnezeu. De remarcat rămâne faptul că, în privinţa corectitudinii conduitei religioase, Iisus nu face, în predicile Sale, o diferenţă radicală între răspunderea fariseilor şi cea a preoţilor/ saduceilor, deoarece ambele categorii de „profesionişti” ai credinţei – instituţionalizaţi sau nu – excelau în ostentaţia cu care-şi practicau activităţile cultice sau de „instruire” a populaţiei în cunoaşterea şi „observarea” Legii. Desigur că, pentru Evanghelia Lui, Iisus nu dorea astfel de slujitori. S-a întâmplat însă… exact cum nu se dorise. Începută prin smerenie, simplitate şi umilinţă – conform „imaginii” spălării picioarelor de către Iisus Însuşi – credinţa creştină, instituţionalizată în Biserică – avea să cadă, după generaţii succesive de adepţi şi oficianţi clericarizaţi, în tentaţia grandorii, repetând istoriceşte orgoliul… celor ce-şi înmulţeau filacterele şi ciucurii veşmintelor, făcând paradă de evlavie, cerând saluturi deosebite în locuri publice, vânând locuri alese în capul mesei la ospeţe, etc., precum avertizau textele evanghelice din Matei – 23, 5; Marcu – 12, 38. În privinţa ironiei… amare cu care Iisus face referiri la soarta profeţilor/ prezicătorilor pe care toţi îi admiră, dar foarte puţini îi cred, se cade evocat modul ironic în care G.B. Shaw, în piesa lui „Sfânta Ioana” (1924), se pronunţă asupra faptului că singurii profeţi toleraţi, de către „masa” credincioşilor, sunt profeţii… răposaţi, iar profeţiile în sine sunt „apreciate” numai după ce perioada lor de premoniţie s-a epuizat… de câteva veacuri. Dramaturgul construieşte, conflictual, parabola


37

scenică, lăsând-o pe Sfânta Ioana să propună a-şi folosi „puterea”… pentru a învia la viaţă, în prima jumătate a secolului nostru. Este tristă şi ridicolă, concomitent, panica pe care o trezeşte perspectiva de a primi, de la înviata profetă – conform tradiţiei moralizante a profeţilor – imprecaţii şi avertismente, faţă de conduita imorală a „cetăţenilor lumii” acestui secol; fiindcă azi, ca şi în vremea scrierii Evangheliei de către Matei (23, 29), profeţii se bucurau, simptomatic, de… elanul cu care oamenii făţarnici „zideau mormintele profeţilor şi împodobeau monumentele celor mari”. Să nu uităm că în toate discuţiile lui Iisus cu „învăţaţii, saduceii”, aceştia n-au prea avut ce să conteste în conţinutul Învăţăturii Lui, dar I-au contestat autoritatea de „cap” al noii credinţe. Fiindcă lipsea (încă) instituţia (forma organizatorică, îi zicem azi) credinţei respective; ceea ce ulterior avea să se constituie şi se va numi Biserica Creştină. Aşa cum Legea, la evrei, se instituţionalizase, în miile de ani de când exista, creându-şi un aparat de slujitori ( profesionişti – saduceii, şi laici – fariseii), la fel considerau saduceii că ar fi trebuit să existe şi la noua credinţă, pentru ca predicile lui Iisus să se facă „în numele” acestei instituţii… care încă nu se constituise.

--- /// ---

În întreaga înlănţuire de idei, expusă până acum, nu vreau să se creadă că prezumtivul umor, identificat în Evanghelii şi aparţinând – prioritar – lui Iisus, ar fi fost destinat obţinerii unor efecte preconcepute, prin cultivarea paradoxului şi prin specularea expresiilor-standard, cu scopul ca „încărcătura” intenţiilor iniţiale să genereze – subtil – o cu totul particulară… paranteză ideatică. Precum am afirmat, în partea de început a „opusculului” meu, am vrut să dovedesc că Iisus – Om şi Dumnezeu fiind – nu a ezitat – şi nici n-a evitat – umorul (componenta specific umană a „persoanei” Lui), ci l-a folosit cu finalitate moralizatoare, de cele mai multe ori. Nu este posibil şi nici n-am intenţionat ca în „persoana” lui Iisus să se separe „componenta” divină de cea umană, fenomen şi moment cronologic unic şi irepetabil în succesiunea de acte taumaturgice ale lui Dumnezeu. Am ţinut mereu seama de simbolul de excepţie, al venirii lui Iisus în lume, şi l-am evocat ca unic şi irepetabil, la rândul lui. Iar simbolul constă în… schimbarea pe care a produs-o Iisus în „destinul” soteriologic al întregii creaţii divine şi în mod special pentru omenire. Iisus ne-a transformat, pe noi toţi, în fii ai lui Dumnezeu, adică din „creaţi”, în „născuţi” (a crea înseamnă a face ceva… dar altceva decât firea ta însăţi; a naşte înseamnă a face ceva identic cu firea ta, fiindcă prin naştere nu „faci” decât… tot ceea ce eşti tu), ceea ce implică tranziţie de la viaţa biologică, animalică, la viaţa spirituală – atemporală – veşnică. Prin venirea lui Iisus între noi şi prin crucificarea Lui – în locul nostru – omenirea a fost mântuită deja, adică… în principiu. Rămânea însă – şi rămâne în continuare – ca noi

oamenii să ne însuşim, să ne asumăm, să dorim şi să acceptăm… mântuirea, prin jertfa lui Iisus; fiindcă pa rtea cea mai grea (încărcată de suferinţă fizică), pe care noi n-am fi putut să o facem „prin” noi înşine, a fost făcută – pentru noi – de către Iisus. Noi, neputând să ne înălţăm la viaţa spirituală numai prin voinţa/ puterea noastră, viaţa spirituală a coborât la noi prin Iisus. Cum putem noi să ne însuşim/ asumăm mântuirea pe care ne-a oferit-o Iisus? Numai deschizând porţile fiinţelor şi

inimilor noastre, pentru… OMUL în care viaţa spirituală a fost împlinită în mod plenar şi care – deşi era Dumnezeu – a fost – pentru noi – şi om adevărat. Dar să nu uităm că ceea ce-I datorăm noi – Lui – nu este doar credinţă, ci şi fapte… pe măsura credinţei şi învăţăturilor Lui. Adică exact ceea ce a vrut El să ne înveţe: să împlinim esenţa/ ideea şi forma/ fapta, într-un „gest” unic, viaţa noastră ideatică şi faptică. Şi fiindcă doresc să închei într-o atmosferă optimistă, senină, gândurile pe care le-am închinat umorului lui Iisus, aş propune celor ce se chinuiesc azi să asigure prioritate credinţei asupra faptelor, sau invers (şi nu sunt puţini, din moment ce au construit „separaţii” adânci între cultele creştine, adică în masa celor ce-L recunosc pe Iisus drept Domn, Mântuitor, Învăţător), o glumă referitoare la această prioritate: ce-ar fi dacă într-o dispută similară ne-am rătăci întrebându-ne… la o foarfecă, care braţ/ lamă este mai necesar… braţul credinţei sau braţul faptelor?


38

Nicolae POGONARU

postul mare

e-o vreme mohorâtă-n patru zări cu-n soare mic pitit pe după nori cocori în răstignire pe sub cer prin ploaia decadentă trec şi pier pisicile şi-au început concertul în luna marte bate falimentul enoriaşii palizi sunt în post şi toţi aleargă ca să facă rost de ştevie de lobodă urzici că nu e voie lapte ouă mici din când în când la peşte-i dezlegare la soia şi la e-uri grupa mare şi dup-abţineri ce canonul cere vai tot românu-n ziua de-Nviere face exces la miel şi la butoi de-i ia salvarea unu unu doi apoi din nou se intră în normal trăim banal într-un oraş banal unde edilii după cum se ştie sunt pregătiţi cu toţi de puşcărie şi iar televizor din nou antene părerologi aflaţi între dileme cătuşe zornăind acut în plasmă şi arestaţi bolnavi subit de asmă în rest popor sărac fără un şfanţ la Cotroceni cu un manager neamţ

ce-i ajutat de Merkel prea puţin să facă faţă ţarului Putin monoton toate zilele sunt la fel te trezeşti buimac nu te gândeşti la nimic anume picioarele te duc robotic spre baie apoi mâna ţi se îndreaptă fără să vrei spre robinet spre săpun spre periuţa şi pasta de dinţi apoi te bărbiereşti îţi dai cu after shave te uiţi lung în oglindă şi vezi pe cineva care din ce în ce seamănă tot mai puţin cu tine treci în camera de zi în paranteză în living deschizi fereastra te uiţi să vezi cum mai e vremea pe vremurile astea tulburi în drum spre bucătărie ai vrea să te întâlneşti cu un prieten vechi să bei o cafea dar dai tot peste colega ta de dormitor ea deja aeriseşte după ce a fumat în exces dăunând grav sănătăţii celor din jur porneşti radioul pe acelaşi post muzical la care se difuzează tot melodiile de ieri prin cap îţi trec fragmente din întâmplările plăcute sau nu sună mobilul de pe un număr no name cineva te înjură ce faci mă porcule te-ai sculat închizi enervat şi altcineva te anunţă că a mai murit un poet anunţi cunoscuţii faci o chetă şi te gândeşti dacă ai pus bani deoparte pentru când ţi-o veni şi ţie rândul că viaţa nu iartă că nu vrei să-i deranjezi pe copii apoi ieşi pe uşă în valul infernal de zgomote diurne tragi în piept o gură din aerul proaspăt poluat şi te duci la serviciu ca la propriul priveghi între veghe si vis după o zi de muncă ajungi acasă obosit încărcat ca un marfar la capacitate maximă cu toate cuvintele celor din jur îţi faci un duş cu apă maronie (iar ai nimerit ziua în care se lucrează la conducte) îţi treci prosopul peste cap îl presezi bine ca şi când


39

ai vrea să-ţi ştergi memoria în bucătărie îţi aranjezi un platou cu gustări reci bei o ţuică de la ţară să nu pierzi legătura cu poporul adevărat ai sentimentul că eşti mai relaxat porneşti televizorul şi dai peste aceiaşi părerologi inepţi peste aceiaşi politruci năimiţi să plângă de mila baronilor şi mogulilor aflaţi în puşcărie şi deveniţi celebri doar pentru că au furat de la stat schimbi canalul pe Animal Planet şi ce coincidenţă vezi şacali hiene rechini şi alte animale de pradă te gândeşti la jungla parlamentară plin de lehamite adormi şi visezi că pluteşti prin spaţii intergalactice apoi brusc te prăbuşeşti spre Pământ şi când eşti gata să loveşti solul te trezeşti transpirat iei o gură de apă direct de la robinet deschizi frigiderul mănânci câte ceva fără să-ţi fie foame (semn de bătrâneţe îţi zici) e aproape ora trei te uiţi la cer şi ai vrea să escaladezi munţii de pe lună te apropii de marginea ferestrei cu dorinţa de a zbura şi tocmai auzi cum cineva îţi strigă n-ai cum ai uitat că ai o aripă frântă adormi la loc răvăşit şi visezi că eşti pe cel mai înalt vârf din lume şi nu mai ai cum să cobori ipostaze o doamnă în vârstă se uită în oglindă şi îşi contabilizează ridurile o domnişoară pauperă merge periodic la mall probează haine de lux pe care nu le cumpără niciodată un copil merge la şcoală mereu dar nu învaţă nimic un bătrân nu îşi mai aminteşte prenumele lui Alzheimer cu stâlpii la cap când va fi să plec pe lumea cealaltă după ce mi se vor citi stâlpii ( cred că de-aici vine urarea staţi-ar stâlpii la cap) după ce preotul va întreba unde-i împăratul

unde-i soldatul unde-i bogatul unde-i săracul eu cu riscul de a fi transferat din rai în iad nici de-afurisit n-o să răspund şi nici n-o să-i caut să se ocupe guvernul de asta cu tot neamul lui că de-aia am plătit taxe şi impozite toată viaţa înainte de apoi amin acasă am ajuns acasă la perfectul compus în hol pantofii tăi obosiţi de atâta alergat la serviciu prin oraş prin piaţă la casa de la ţară în living pe măsuţa de lângă fereastră vaza cu florile în derivă şi cu apa neschimbată de câteva zile la MTV îl asculţi pe Mark Knopler cântând Money for nothing checks for free iar eu tocmai îţi ofer salariul ridicat de pe card oricum femeia ţine cheltuiala casei privirea îţi alunecă spre cărţile din bibliotecă -soldaţi aliniaţi în poziţie de drepţi – scoţi unul din rând pe care scrie Gilbert Cesbron-voiçi le temps des imposteurs zâmbeşti la mine cu semnificaţie între timp maşina de spălat scoate un zgomot ciudat poate ne mai ţine până la vară când voi lua banii pe concediu mă întrebi într-un târziu dacă m-am mai întâlnit cu prietenii care mi-au mai rămas da răspund mecanic în virtutea obişnuinţei continuând să scriu acest text treptat treptat din ochii tăi coboară noaptea până să aţipeşti formezi un număr de telefon la fiul de peste mări şi ţări de la capătul lumii se aude în aparat ca la un pick-up defect « Il n’y a pas d’abonné au numéro que vous avez demandé… il n’y a pas d’abonné … pas d’abonné… pas d’abonné… şi îmi aduc aminte că exact cu aceste cuvinte se încheie romanul lui Cesbron pe care l-ai închis după lectura câtorva pagini


40

Mariana CABEL

Îngerul de teracotă Îngerul de teracotă s-a zdrobit de zidul indiferenței, a sângerat întâi în lojele galbene și picuri stacojii au împroșcat luciul pardoselii. Ștergeți repede petele de sânge ! Zicea piticul din grădina palatului Și sunați la 112! S-a sufocat încet, Neputincios și-a strâns aripile frânte, Două paranteze drepte Încadrau perfect un exercițiu prea complicat Pentru el, Pentru noi? Prințul cuvintelor Poetul plimba În mâinile cărunte Câteva boabe de tăcere. Dintr-un căuș în altul Și rostea cuvinte numai de el știute, ca un descânt. „Bătrânul acesta e nebun!” Spuneau curtenii și el zâmbea... Doar copiii îndrăzneau să se apropie Roiau și strigau cât îi țineau plămânii: Copacul acesta rodește cuvinte! Pe turnul cetății pândea un vultur.

Nu mă întreba Nu mă întreba Unde îmi țin cuvintele Unde îmi ascund șoaptele Unde îmi zboară gândurile.... Nu mă întreba Unde îmi port pașii Unde îmi umblă urmele Unde mi-au rămas amintirile... Întreabă-mă despre iubire... Mângâieli ostenite urcă și coboară Pe cărările toamnei. Ploaie de mai Soarele e prizonier pe undeva de câteva zile. Stropii de ploaie au săpat riduri În epiderma pământului mustind Ca un burete în care curge apa Pic cu pic până când Absorbţia, ca lege a fizicii, N-o mai poate încorpora prin difuzie. Un, doi, trei... Îi număr pe geam, şiroi Atât de nehotărâţi, Niciodată nu cad în acelaşi loc. Pământul a făcut rocada cu cerul În încercarea de salva primăvara... Noi? Stropi în marea de chipuri... De primăvară Se oprise suspinând La marginea cetăţii. Cu braţele pline de flori, Trena infinită de păsări ciripind. Rapsodia ei multicoloră. Aştepta biletul de intrare... ,,-Oameni, zâmbiţi, Dezbrăcaţi cojoacele inimilor! “ Ace de gheaţă Înfipte adânc în privirile trecătorilor. Paşi fără urme, Măturând străzile, Semne de întrebare după fraze fără sens. Integrame nedezlegate, Abandonate în sertare răvăşite de timp Primăvara, surâsuri, Fără chipuri pe care să se aşeze.


41

Orașul dezghețat Își lăsase capul pe spate Să i se scurgă pe șirul spinării Toate gândurile negre. Nu întrezărea nimic sub geana dimineții Timpul se scurgea odată cu streașina Pic, pic, pic Sunetul măsura eternitatea. Duet pe muzica dna El mai aşează câte un rând la cartea lui, Ea mai piaptănă câte un gând. Câte primăveri le-au mângâiat umerii Și câte toamne s-au semnat la tâmplele lor. Din când în când la televizor se mai anunță o arestare… Ce bine c-au dat urzicile! Cortina La teatru nu s-a stins lumina de câteva zile, La ce bun să se stingă, Guardul ar trebui sa revină în fiecare seară Să o reaprindă. Pe scena îngropată de timp, într-un colț, două cești își etalau mucegaiul verzui de la ultimul spectacol, dinainte de prezidențiale. Maidanezii cu pielea tăbăcită de căpușe Sperau la câteva oase aduse de tanti Nina, Vecina de la parter, internată de ieri la neurologie ,,măcar să vină nea Gică și un colț de pâine era bun” Dar nea Gică nici nu mai plecase Dormea, de trei zile, în spatele cortinei, Apusă peste oraş.

Laurenţiu BELIZAN akedia plouă peștii dipnoi ies din cărămizile nearse se târăsc spre ochiuri de apă în ele demonul plictiselii rânjește aranjându-și gulerul înalt scrobit ai gura cusută când încerci să țipi ațele se întind ca un acordaj corpul devine o cutie de rezonanță sângele se coagulează în semințele fructelor apa urcă prin capilaritate o dungă neagră se mișcă pe trup trădând-o încă nu te hotărăști să te întorci e plăcut acolo ești un ou într-un cuib de țestoasă carapacea va crește groasă peste o sută de bătăi ale ceasului cu lanț de argint timpul s-a spart în mii de lighioane care îți mănâncă celulele cangrenate de gânduri aș vrea să mă auzi scot cuvintele de parcă aș merge pe un pod de frânghii dacă mă vei întreba unde sunt nu voi ști dar dacă nu mă întrebi voi afla


42

Janine VADISLAV CÎND A ÎNCEPUT TOTUL... ? (fragment) „Aici Bucureşti, ora exactă, la al treilea semnal va fi ora 20.00....., a fost ora 20.00... ” Fina deschide larg uşile. - Gata, vine Moş Crăciun? se miră Milea dând deoparte ziarul. Privi ceasul aninat în grindă. Suspină, lăsându-şi capul pe spate, Slava domnului, mai e! Se învioră dintr-o dată. Noi nu mâncăm nimic? - Nu e gata..., răspunde scurt, Fina. - E foame lu' ăla mic, încercă Milea s-o înduplece. „Ăla mic”, nu dădu semn că-l aude... - Ţi-e foame, mamaie? întrebă Fina. Adam făcu ochii mari, ca trezit din somn. - Nu ştiu, îngână copilul foindu-se pe scăunel. - Auzi, cică, nu! se miră Fina. - Eu zic să mâncăm, insistă Milea. Fina se aplecă peste plita încinsă. - Încă puţin şi e gata ... - Şi curcanul? - ... şi curcanul! Să-ţi aducă mamaia ficăţelul? întrebă Fina. - Moş Crăciun când vine? zice Adam uşor plictisit, legănându-se pe scăunel. - Şăzi ghinişor, că rupi scaunul. Cin' te-a învăţat...? Bunica Fina rămase cu lingura în aer, atentă la zgomotul înfundat de paşi, care traversa curtea. Ce-o fi? suspină ea, Moşul, ori...? - Cine-o fi, numai să vină. - Păi, aşa ziceam şi eu, îngădui Fina, măcar de Crăciun, altfel nu-l prea vedem pe-acasă.... - Unde-i Coca? întrebă Milea. - La mama Anica, un' să fie. - Ce să facă la ea? - Îi dă în cărţi ... Pe Gică l-a vrut, amu' Gică nu-i mai e bun! - Nu vorbi în faţa copilului, şopti Milea, hai cu pilaful ăla, odată! S-o fiert şi mama orezului. Fina dispăru în bucătărie într-un nor fin de piper și coriandru. - Să-ţi deseneze tataie o casă? întreabă Milea, căutând o foaie şi creioanele colorate. Unde le-ai ascuns? se miră el. Adam? Unde e Adam? - Nu-l mai căta, cred că l-o pălit somnul. - Păi, nu e bine! se răsti Milea. - De ce? se miră Fina. - Uite aşa! se bosumflă Milea. - Mâine e sărbătoare.... îl privi Fina cu reproş. Dă-i pace băiatului.

- Şi ce dacă? - Este... - Bun răspuns, n-am ce zice. - Mâine mergem la biserică, păcătosule, pufni Fina. Hai, la masă! Răsturnă rapid mămăliga pe fund şi, într-o clipă, aburii mătăsoşi se adunară buluc în jurul capului, se lăsară pe frunte, umbrind privirea maronie a ochilor oblici. Milea nu-şi putu desprinde privirea de tulpănaşul cu flori mici, de câmp, legat la ceafă, lăsând liberi obrajii lunguieţi, cu pomeţii înalţi aprinşi de căldură. Părul negru, strâns într-o coadă groasă, îi bate spatele. - Mamaie, de ce ai părul atât de negru? spune Adam. - Inga, ce întreabă, se minună ea! Nu te-ai culcat? - Răspunde-i copilului! - Ce? Nica! se supără Fina, trecând în bucătărie. Adam moţăie pe scăunel. Bunicul Milea iese pe prispă. Rezemat de stâlpul gros, cu ţigara între degetele noduroase, face rotocoale de scântei aurii, atent la scântei, atent la fulgii de zăpadă care i se aşează pe ţigară. Un dupăit înfundat, prin ogradă, îi atrase atenţia. Din fâşia de întuneric, care acoperea poarta şi o parte din grădină, până în dreptul cireşului desfrunzit şi a iasomiei strânse în peretele casei vecine, se desprinse brusc silueta Cocuţei, speriată şi ea de efemerida incandescentă care se mişca în marginea prispei. - Ce faci, tată, aici? Milea nu-i răspunde. - Adam doarme? - Cine să-l fi culcat? se miră Milea. Coca intră în holul în care ardea o lumină gălbuie. Bradul era pregătit, bine înfipt în găleata plină cu pământ. Pe măsuţă: globurile, podoabele din staniol şi hârtie creponată, câteva cutii înfăşurate strâns, în pergament. Milea o urmă. - A venit Gică? Parcă am auzit câinele, spune Coca. - D-aia ai grăbit acasă? Altfel..., bombăni Milea. În seara de Ajun, când tot omu' stă acasă... - Mai vorbesc şi eu cu fetele, că m-am săturat să stau închisă în casă..., se supără Coca. - Care fete? că la mama Anica vin doar vădanele şi băbăciunile pe care nu le ia nici necuratu', Doamne iartă-mă! - Uite că n-ai nimerit-o. Erau fetele Vasiliu, Tincuţa, Iţa, Mariana, Margareta, Tanţa, Nicuţa şi Valerica.... - Şi fetele Chelaru? - Toate trei.... Mama Anica ne-a făcut pe ursită. Ce-am mai râs! - Şi tu? - Şi eu... - Nu-i păcat? Eşti măritată. - De ce? A fost de distracţie ... Am vorbit, am băut un ceai şi gata. Gică a întrebat de mine? - Nu l-am văzut.... - M-o fi căutat? - Asta era, că altfel nu grăbeai, defel! - Crezi dumneata! se supără Coca.


43

- De Adam ai uitat! se supără tataie Milea. - Îl aşteptam pe Gică, să împodobim bradul, mi-a promis... - Gică în sus, Gică în jos, nu-l mai laşi? - Când am zis că-l las? - Nu ştiu, n-am întrebat-o pe Fina. - Câte şi mai câte spune omu', la supărare... - La supărare, zici! Da’ ce supărări ai tu? pufni Milea, privind-o prin lentilele verzui ale ochelarilor. - Parcă nu purtai ochelari, schimbă Coca vorba. - Nu mă lua cu ochelarii. I-am găsit în poartă, cine i-o fi scăpat. Era să-i calc în picioare. - Chiar aşa? Uşa se deschise brusc şi în holul oval, invadat de aroma bradului, intră Gică, urmat de un roi frenetic de fulgi de zăpadă. Râzând cu gura până la urechi, îi întinse Cocuţei un ghemotoc moale, cald, din mijlocul căruia o priveau doi ochi mari, galbeni ca şofranul. - Ce mi-ai adus? ţipă ea speriată. Ce-i arătarea asta? - Un pui de cucuvaie, cred că a căzut din cuib. L-a găsit Rex, aproape îngheţat. L-am crezut mort... - Altceva n-ai găsit să-mi aduci? Cucuvea dacă aduci în casă, îţi moare cineva din familie. Gică dădu s-o ia în braţe, - La mulţi ani, draga mea, şopti emoţionat, atingându-i cu vârful buzelor pielea delicată, caldă, a gâtului prelung, cu aromă de cafea verde, de o elegantă zvelteţe. - Pleacă, să nu te văd, de nimica nu eşti bun. În pădure să trăieşti, acolo e de tine, cu animalele... Văd că ţii mai mult la ele, decât la familia ta. Coca se înroşise toată. Mâinile începură să-i tremure, scăpă globurile pe care le călcă fărâmându-le sub talpă, fără să se gândească de loc, dar absolut de loc, că este Ajunul Crăciunului. Gică trecu în bucătărie, dar Coca nu-l slăbi, - Acum, chiar acum să-ţi iei piaza rea şi s-o duci unde vei vedea cu ochii. Eu nu dorm cu ea în casă. Zgomotul uşilor trântite urmat de o linişte nefirească. Adam se lipise de sobă. - Să-ţi deseneze tata-moşu o casă? întrebă Milea. - Cu doi meri în faţă? întrebă Adam. - ... şi o brazdă cu lalele roşii..., şopti Milea, ce zici? - Da. Aşezaţi pe marginea patului, cu creştetele apropiate, ochi în ochi, fascinaţi la culorile scăpărătoare, ieşiră din ochiul periculos al furtunii. În câteva clipe liniştea, ca o ninsoare binecuvântată, se aşternu peste casa afundată un metru în zăpadă, peste foaia albă, peste mobilele strălucind stins, mirosind a ceară de albine. Nu dură mult şi uşa se deschise brusc. - Da’ ce faceţi voi aici? întrebă Fina cu mâinile în şolduri. Moş Crăciun a intrat la vecini şi voi nimic? Nu l-aţi auzit pe horn? - Noi? se miră Milea. - Hai, mamaie, îi spuse ea lui Adam, poate-l prindem. Băiatul deschise brusc uşa, gata s-o ia la fugă pe prispa de lemn. Răcoarea densă îi arse tălpile, oprindu-l în loc. - Curaj! îl îmbărbătă bunicul, care zărise peste capul copilului mulţimea sclipitoare a podoabelor şi a

lumânărilor aprinse pe crengi, care-i orbi pe amândoi. Sub coroana bogată, câteva cutii frumos înveşmântate, aşteptând să fie deschise. Adam pipăi mătasea fină a hârtiei şi panglica îngustă, într-o frumoasă culoare argintie... - Ce ţi-ai dorit? întrebă Fina. - Un tractor şi o maşină de pompieri ... - Şi? întrebă Milea. Băiatul ridică uşor capacul şi se înroşi tot la faţă. - Ţi-e rău? se sperie Fina. Fără să se grăbească, Adam scoase din cutie o preafrumoasă păpuşă din porţelan, cu părul bălai până la umeri, cu rochie de satin roz şi şorţuleţ din dantelă. - Măi să fie, se miră Milea. Deschise cealaltă cutie, de unde i se arătă, în toată splendoarea, o mobilă de bucătărie şi un serviciu de ceai pentru păpuşi. Adam nu scoase un cuvânt. Milea pufni în râs, fără să se mai poată abţine. - Moşu' a încurcat, rău de tot, darurile... Nici nu mă mir, la anii lui l-o fi lăsat vederea. N-o fi pierdut ochelarii? - Ce ochelari, întrebă Fina. - Ăia pe care i-am găsit în faţa porţii! Să nu plângi, tataie, la anu' îţi aduce sigur darul pe care l-ai vrut, îi scriu eu o scrisoare. Întinse mâna să-l mângâie pe creştet, dar şi-o trase ca urzicat. Băiatul începu să ţipe ca din gură de şarpe. Coca se înroşise la faţă de efort, tot căutând un vinovat. Deodată se lumină, „omu' ăsta nici nu ştie ce are acasă”! Şi voi ziceaţi să-i mai dau o şansă! Niciodată! - Să i se taie capul! pufni în râs Milea. Fina îl privi cu reproş - Iartă-mă, şopti el. Dacă i-au încurcat pachetele la magazin? - Gică! strigă Coca răscolind toată casa. Peste câteva minute, - Ei? întrebă Milea, l-ai găsit? - Nu-i nicăieri, şi nici câinele... A fugit ca un laş. Cred că a sosit momentul să bag divorţ. - Eu zic să te mai gândeşti! spune Milea, e un copil la mijloc. - Ce să se mai gândească? E un neisprăvit! îl luă Fina la rost. Îl creştem noi pe Adam.


44

FESTIVALUL NAŢIONAL DE LITERATURĂ

« REZONANŢE UDESTENE »

ediţia a XX–a 2015

Juriul celei de a XX-a ediţii a Festivalului-concurs naţional de literatură „Rezonanţe udeştene”, alcătuit din:

Mircea A. Diaconu - preşedinte; Secţiunea proză: Vasile Spiridon, Dan Perşa,

Gina Puică - membri Secţiunea poezie: Adrian Dinu Rachieru,

Liviu Dorin Clement, Isabel Vintilă, – membri Secţiunea reportaj literar: Vasile Spiridon, Dan Perşa, Gina Puică - membri a hotărât acordarea următoarelor premii: Secţiunea PROZĂ: MARELE PREMIU "EUSEBIU CAMILAR" şi Premiul revistei CONTACT INTERNAŢIONAL, Iaşi:

- Ovidiu Laurenţiu CAVACHI, Constanţa Premiul I şi Premiul revistei ATENEU Bacău: - Claudiu-Nicolae ȘIMONAŢI, Geoagiu, Hunedoara Premiul al II-lea:

- Marina POPESCU, București Premiul al III-lea:

- Cristian BORCAN, Călărași Premiul Editurii JUNIMEA din Iași:

- Mihai-Bogdan IONESCU - LUPEANU, București

Secţiunea POEZIE: MARELE PREMIU "MAGDA ISANOS" si Premiul revistei CONVORBIRI LITERARE, Iaşi:

- Dan DEDIU, Bârlad PREMIUL "CONSTANTIN ŞTEFURIUC", acordat de cotidianul CRAI NOU Suceava şi Premiul revistei BUCOVINA LITERARĂ Suceava:

- Mihnea BÂLICI, Piatra Șoimului, Neamț Premiul I şi Premiul revistei CRONICA

VECHE, Iaşi: - Irina NUŢU, Piatra Neamț

Premiul al II-lea şi Premiul revistei POEZIA, Iaşi:

- Bianca Cristina COŞTIUG, Suceava Premiul al III-lea şi Premiul revistei TRIBUNA, Cluj Napoca:

- Diana Andreea BELDEANU, Suceava Premiul al III-lea EX AEQUO şi Premiul revistei CONTACT INTERNAŢIONAL, Iaşi:

- Luciana CĂRARE, Suceava Premiul revistei TIMPUL, Iaşi:

- Costel ONOFRAŞ, Șeica Mare, Sibiu Premiul revistei ALECART, Iaşi: - Cătălina SUDITU, Dumbrava, Lespezi, Iași Premiul revistei CONTA, Piatra Neamţ:

- Cosmin PIRGHIE, Vicovu de Jos, Suceava

Premiul revistei POESIS, Satu Mare: - Anastasia GAVRILOVICI, Sibiu

Premiul revistei HYPERION Botoşani: - Adrian Nicolae POPESCU, Rădăuți,

Suceava Premiul revistei ZONA LITERARĂ, Iaşi:

- Carla Francesca SCHOPPEL, Brașov Premiul revistei ORAȘUL, Cluj Napoca:

- Cosmina Ștefania ONICIUC, Suceava Premiul revistei STEAUA, Cluj Napoca:

- Raluca Ioana RÂMBU, Suceava Premiile revistei PLUMB, Bacău:

- Claudia Ioana TEMEȘ, Zalău, Sălaj - Elena Rusu, Piatra Neamț

Premiul revistei REVISTA ROMÂNĂ, Iaşi: - Ștefan Cătălin TOPLICEANU, Vaslui

Premiul revistei CAFENEAUA LITERARĂ, Pitești:

- Bianca Diana TEMEȘ, Zalău, Sălaj Premiile revistei SPAȚII CULTURALE, Râmnicu Sărat:

- Lavinia Loredana NECHIFOR, Suceava Premiul revistei CITADELA, Satu Mare:

- Alexandra Bianca DUMENCU, Suceava Premiul revistei MOZAICUL, Craiova:

- Dumitru Alexandru GHERAȘ, Chișinău, Republica Moldova

Secţiunea REPORTAJ LITERAR: MARELE PREMIU „MIRCEA MOTRICI” : Magdalena Diana DINCU, Suceava Premiul I: Adrian Nicolae POPESCU, Rădăuți, Suceava Premiul al II-lea : Daniela PETROVICI, Suceava Premiul al III-lea: Gabriel TODICĂ, Fălticeni, Suceava

FAPTE CULTURALE


45

Premiul revistei „SPAŢII

CULTURALE”

Lavinia Loredana NECHIFOR (Suceava)

Cine, trăind, ar putea rămâne/ curat şi integru? Mariana Marin căderile cred cu tărie în locurile care ne fac oarecum fericiți/ ochii așezați în egală măsură deasupra fiecărui gând nedormit mângâie & vindecă mereu în altă parte/ ai tot dreptul să strângi capătul firav al oaselor nevoia asta înțepenită de soare amintirea cea mai frumoasă lipsită de sens momentul acela când înveți cu teamă cum e cu așteptarea maternă o umbră rămasă la marginea patului refuzul prea greu de oprit/ momentul acela visceral al căderii pe furiș mă ri- si-

pesc în toate locurile calde/ n-avem voie să închidem oasele în ace- lași loc atins de fericire despre starea asta trecătoare felul în care ne întoarcem mințile pe întuneric între forme scurte de exprimare se strânge în ecouri calde câteodată/ rămân slăbiciunile sub oase moi & soarele constant de-a doua zi cât timp mai aprinzi o țigară in-to the wild capătă sens frumoasa strângere de lume. e și teama că nimic din ce se întâmplă nu e real mă ține adesea în umbră spinii întorși pe toate părțile sunt la margine de fapt sunt peste tot multe goluri obsesive n-au cum să treacă sub oase moi soarele constant atâta timp cât aprinzi și flacăra mică & albastră de pe rochia asta lăsată repede deoparte de care nu te poți desprinde

te întorci în sat. de aici se vede calea ferată o venă tare o piele de şarpe tânăr la colţul dispensarului/ casa e veche noaptea se întinde ca o apă mare. intri în ritmul camerei e o senzaţie nouă apeși genunchii tari până termini gândul la malboro roșu. o senzație călcată în picioare încă nu e gata patul vine plapuma vin cearșafuri roz lara ascunde petele cu clor. tu speli cu privirea fluturii care atârnă într-o direcţie incertă/ continui să mângâi umerii visezi un cadou îl deschizi repede departe de aerul din gară & de fumul proaspăt de dimineaţă


46

peste noapte plouă cu soare plângeam & nu mai era nimic de făcut fiecare umbră privea frumos spre răsărit/ cu respirația tăiată am simțit cum așteptarea ia foc în sufletele zdrențuite toate aveau trupul crescut peste noapte ca dintr-o frică de ochii lumii i-am ascuns pulsul cu încredere/ am strâns în palme sângele & frica unui halucinat întuneric până la marginea acestui frig îndoieeelnic mi-a fost în timp n-am lăsat pe nimeni să vadă cum plouă dimineața în mine ”””””””””””””””””” cu ochii mari aștepți încă puțin din toate /acum când îmi știi pornirile blânde & moi ca hematiile sunt pretutindeni în visele tale subțiri / cineva respiră moarte ”””””””””””””””””””””””” the white voice of the earth blocul d prim. drept în față obsesia albă a răsăritului 14 metri în jos străzi liniștite ca niște cartoane presate iei orașul în palme ții strâns de glezna amețitoare/ urme vechi pe fața bulevardului nou sirene și mai vechi pulsul nu trece dincolo betonul e sănătos sticla dansează pănă termină filmările termopanul se arcuiește ca indila danse danse danse în cimitirul din spate sub pietre definitive aerul se lasă să cadă din mers/ încolăcit ca un anaconda un tren de mare viteză duce poeții la ghilotină ori de câte ori oprește controlorul împrăștie semințe într-o carte le umple buzunarele până trec prin toate gările până te strigă scurt mama tata frații & surorile pe numele mic


47

Nina Elena PLOPEANU Șarpele

Pleosc! Pleosc! Două palme aspre au lăsat urme trandafirii pe obrazul crud al lui Ionuț. — Pleacă din fața mea! S-a răstit femeia căruia copilul obișnuia să-i spună mamă. După o zi întreagă de umblat pe ulițele satului, te întorci cu un colț de pâine și o roșie amărâtă. — Atât am căpătat. — Trebuia să te străduiești mai mult! L-a întrerupt cu voce de tunet și cu o nouă trosnitură dureroasă peste urechea pe care băiatul încerca să și-o acopere cu mâna firavă. — Fugi, Ionuț! Fugi! L-a îndemnat șuieratul pe care obișnuia să-l audă, de când bunicul se mutase în cimitirul din spatele bisericii, ori de câte ori se afla la ananghie. Băiatul a trecut ca fulgerul de poarta șchioapă, atârnată într-o parte. S-a oprit în mijlocul grădinii, lângă balta apărută după ultima ploaie. Aplecat pe vine, a început să scormonească cu râvnă în pământul moale. — Te mai doare, Ionuț? L-a întrebat șuieratul ce i-a trecut, ca o mângâiere, pe lângă ureche. Copilul s-a ridicat și a privit curios de jur împrejur. — Cine ești? A întrebat cu jumătate de glas — Privește aici, sub vrejul acesta de dovleac. Ionuț a dat de-o parte frunza ce semăna cu mâna bunicului și, când a văzut reptila, s-a tras înapoi câțiva pași. — Nu-ți fie teamă! Nu vreau să-ți fac rău. — Nu mi-e frică de tine. Bunicul m-a învățat că sunt și șerpi buni. Tu ești unul dintre aceștia, nu-i așa ? Băiatul s-a apropiat încet de floarea galbenă ca un pocal regesc, sub care colacul argintiu se încălzea la soare. — Să zicem că da, s-a auzit dinspre capul mic acoperit de solzi argintii. Dar, ia spune-mi, de ce nu te mai duci la școală? — Nu mă lasă mama. Mă trimite să fac rost de mâncare. Vecinii se îndură și-mi dau câte ceva, dar, niciodată, nu este mulțumită cu ce capăt. Și, chiar dacă m-ar lăsa, pantofii mi s-au rupt, hainele mi-au rămas mici. Bunicul nu mai este să aibă grijă de mine. — Mama ta ce face? — Ajută la treabă, din când în când, pe câte cineva. Tot ce câștigă dă pe băutură. Când nu are ce să bea, se supără și mă bate: cu palmele, cu făcălețul, cu ce-i pică în mână. Dar, nu sunt supărat pe ea. — Ionuț, îți mai amintești povestea pe care ți-o spunea bunicul? — Care poveste?

— Aceea în care împăratul șerpilor avea trei fete. După ce s-au așezat la casele lor tinerele șerpoaice au născut fiecare câte un băiat. Cei trei nepoți își vizitau deseori bunicul. De fiecare dată acesta îi întreba cum îl vor ajuta ei când va fi bătrân și neputincios. Cel mai mic dintre nepoți, pe care îl chema Ionuț, îi promitea că o să se facă doctor și-l va îngriji cu mult drag. În timp ce șarpele depăna povestea, băiatul a adormit ocrotit de vrejul de dovleac care, parcă, se transformase în brațele calde ale bunicului.

*** În cabinetul de cardiologie al spitalului în care lucra, medicul Ionuț Aioanei privea cu fruntea lipită de geamul rece primii fulgi de zăpadă din acel an. Undeva, departe, un copil aștepta tremurând să i se deschidă ușa din spatele căreia se auzea sforăitul unei femei amețite de băutură. Un șuierat cald îi trecea pe lângă ureche: — Hai, Ionuț, intră în casă! Maică-ta a adormit. Trei bătăi în ușa cabinetului l-au făcut pe doctor să tresară. S-a dezlipit de geam nu înainte de a schița cu arătătorul o linie șerpuitoare. — Domnule doctor, aveți o pacientă. — Să intre! — Ce te supără, maică? — Mă ține în piept, domnu’ doctor, a răspuns bătrâna răspândind în jur un damf de alcool ce-i amintea lui Ionuț de un băiețel speriat, ce aștepta cu supunere ca palmele grele ale mamei să-i cadă peste obraz. — De când bei, maică? a întrebat Ionuț, apropiindu-se de ea și punându-i stetoscopul pe piept. — De mult. Nici nu mai știu de când. — Inima ți-a cam luat-o razna, i-a șoptit Ionuț, tresărind, uitându-se spre mâna stângă, care avea numai trei degete. Inima doctorului a început să alerge în același ritm cu inima femeii. O voce cunoscută se auzea dinspre geam. — Ionuț? Unde te-ai ascuns, blegule? Aici erai? Te-a luat somnul, leneșule. Ia să tai eu vrejul ăsta, să nu te mai ascunzi sub el. Ionuț privea când spre geam, când spre mâna cu trei degete. Un șarpe a alunecat de sub frunza ca palma ocrotitoare a bunicului. Femeia a scos un vaiet de durere. Secera i-a scăpat și, odată cu ea, două degete de la mâna stângă au alunecat sub vrejul de dovleac, care s-a acoperit de sânge. — Mamă! Mamă! Ce-ai pățit? o întreba Ionuț, plângând, înfășurându-i măna în bluza pe care și-a dat-o jos. — Ionuț, neascultătorule. Am să te dau de la casa mea. Doctorul și-a trecut mâinile peste fața umedă, încercând să alunge gândul trist. S-a așezat la birou, a scris o rețetă pe care i-a dat-o bătrânei zicându-i: — Uite, mamă, să iei leacurile pe care ți le-am prescris. Și, te rog, nu mai bea. Te aștept la cabinet, ori de câte ori ți se va face dor de mine.


48

Iulian MOREANU

Penalty Liţă Spuzea fusese vârful de atac al echipei locale

de fotbal în anii de glorie ai acesteia. Prin ’70-’80 se întâmpla acest lucru, când, luată sub pulpana echipei ministerului de interne, Scânteia va termina la un moment dat campionatul pe locul doi. Cu un mic „efort” s-ar fi putut să-l şi câştige, dar aşa ceva era totuşi prea mult, iar ordinul „de sus” fusese foarte clar: Cum, necum, locul doi! Să-i băgăm la arest măcar un an pe ăia cu stea la bonetă!

Liţă era marea vedetă a echipei. Talent nativ uriaş, era însă de o puturoşenie exemplară, făcând toate antrenamentele în dorul lelii, de multe ele uitând şi să se prezinte la ele. Niciodată nu a dat socoteală, iar dacă din când în când mai era atenţionat în faţa echipei, totul era de un formalism jenant, şi părea desprins dintr-un film de comedie.

Cel mai adesea antrenorul trebuia să se prefacă a nu-i vedea chiulul, şi nu avea curajul să-l sancţioneze, pentru că ar fi atras după sine supărarea „curelei de transmisie” dintre echipă şi ministerul de resort, un „fiu al oraşului”, cu un grad mare în instituţia respectivă. De fapt, „Colonelul”, cum îi spunea toată lumea, trăgea toate sforile: stabilea antrenorul echipei, primele „băieţilor”, locurile de cantonament, turneele de pregătire, arbitrii şi scorul partidelor, inclusiv cine trebuia să înscrie.

În anul în care a terminat pe locul secund, echipa a dat şi golgheterul campionatului. Acesta era un fost jucător de naţională, care, datorită vârstei, nu mai făcea faţă la echipa „mamă”, însă era încă destul de bun la Scânteia, unde-şi mai găsiseră refugiul şi alte foste glorii ale fotbalului mioritic, şi care făceau zilnic naveta de la şi spre Capitală cu un autobuz pus la dispoziţie de conducerea Schelei, care suporta toate cheltuielile. De altfel, echipa era formată în mare parte din aceşti „mercenari”, dintre localnici, jucători de bază fiind doar trei: Liţă şi doi fraţi care locuiau pe strada fostei case a copilăriei „Colonelului”.

Acelaşi antrenor aproape formal mai trebuia să treacă şi peste alte abateri disciplinare ale copilului

teribil al fotbalului local, cum ar fi desele întârzieri prin restaurante, ori nopţile pierdute cu jocul de cărţi. Multe gâsculiţe îi dădea târcoale, aventurile sale amoroase intrând deja în folclor, deşi se părea că acestea erau mai mult zvonuri bine întreţinute. Până la urmă, una dintre ele, mai şmecheră, elevă în clasa a XII-a, a avut câştig de cauză asupra celorlalte, rămânând gravidă cu el, după doar două luni de „prietenie”.

Când a auzit noua ispravă a protejatului său, „Colonelul” a luat foc. A aranjat imediat cu ginecologul maternităţii ca s-o chiureteze pe fătucă, dar cel care s-a opus a fost chiar Liţă, pe care ştirea şi gândul că va avea un copil l-a topit de tot. Nici vorbă să accepte aşa ceva! „Colonelul” l-a ameninţat imediat cu excluderea din lot, dar de-aia nu mai putea Liţă, întrucât, cum fapta starului s-a auzit rapid în toată divizia „A”, câţiva ştabi de la echipele rivale şi-au şi făcut apariţia ca să-l ademenească pe accidentalul tată pe sume frumoase spre a deveni titular la echipele respective. De teamă să nu-l piardă, „Colonelul” a cedat, a dat dispoziţie conducerii Schelei, unde toţi jucătorii erau angajaţi fictiv pe posturi de tehnicieni, să i se mai dea o gradaţie şi să fie trecut trei luni la rând la prime, şi în final s-a oferit să-l cunune şi să-i boteze copilul.

Revoluţia din decembrie l-a găsit pe Liță într-o perioadă când gloria începuse să i mai ducă. Avea 35 de ani, o fată în clasa a treia şi o situaţie materială bunicică: Dacia 1310, apartament cu trei camere, televizor color Telecolor, congelator, video, şi vreo 40.000 le lei depuşi la CEC, plus alte patru librete de 5.000 de lei cu câştiguri în autoturisme. La scurt timp, după Campionatul mondial din Italia, fotbalul local a început să decadă, uşor şi sigur. „Colonelul” dispăruse din structurile căzute în dizgraţie generală şi devenise un prosper om de afaceri cu „bisnisuri” împrăştiate în toată ţara, noua conducere a Schelei îşi luase mâna de pe echipa de fotbal, iar un pizdos de lider sindical interzisese ca „paraziţii de fotbalişti” să mai fie ţinuţi în funcţii pe spinarea muncitorilor. Echipa a început un rapid proces de retrogradare, de baza materială nu s-a mai îngrijit nimeni, a fost lăsată de izbelişte şi s-a ruinat treptat, iar fotbaliştii au început să migreze către alte echipe, din eşaloane din ce în ce mai mici, la care nu au făcut prea mulţi purici. Cei aduşi de „Colonel” au plecat cu toţii, iar dintre juniori nu s-a putut încropi o echipă care să mai poată avansa dincolo de categoria „judeţ”.

Spectatorii erau din ce în ce mai puţini, iar fonduri suplimentare prin vânzare de „programe” ori de pungi de plastic având imprimate pe ele mărci de ţigări celebre ca Winston ori Kent nu se mai puteau obţine. Pe primele, pentru că nu mai avea cine să le tipărească pe nimic, cei ce îşi înfiinţaseră tipografii cerând la rândul lor bani pe care nu mai avea cine să-i plătească, iar pungile respective se găseau acum pe toate drumurile. E drept, nu mai erau la fel de trainice ca acelea „dinainte”, nu mai aveau mânerele acelea tari care se prindeau în mici copci, dar erau la fel de utile şi costau mult mai puţin.


49

La meciuri veneau tot vechii „fani”, care nu făceau altceva decât să compare cu obidă jalea de acum cu ce fusese echipa odată. Nici nu prea mai aveau ce vedea pe teren, şi rememorau întâmplări, faze, partide întregi, ştiind pe deasupra cine şi în ce minut dăduse gol în meciul cu nu ştiu ce echipă, cine arbitrase şi cât fusese prima de joc după fiecare victorie. Parcă erau nişte şahişti ce memoraseră sute de partide, ştiind fiecare mutare. Episodul cel mai des amintit era acela când un oficial de la o altă echipă din „pepiniera” echipei-mamă, care nu se ştie cum de nu aflase că se stabilise ca Scânteia să iasă în acel an pe locul doi, şi deci trebuia să bată şi echipa lui, nemulţumit că la pauză echipa „Colonelului” deja conducea cu 2-0, la un moment dat, pe la jumătatea reprizei secunde, când scorul mai crescuse cu un gol dubios, a scos pur şi simplu un pistol şi a tras un foc în aer. Partida s-a întrerupt instantaneu, mulţi jucători s-au culcat la pământ, spectatorii şi-au căutat salvarea pe sub gradene, şi toate privirile s-au îndreptat spre locul de unde venise acel zgomot nemaiauzit până atunci. „Colonelul” a sărit de pe fotoliul aşezat lângă banca rezervelor, şi-a dat imediat seama ce se întâmplase, a făcut semn arbitrului să reia partida, pentru că totul era în regulă, apoi l-a luat de braţ pe respectivul, şi au dispărut spre cabinele fotbaliştilor.

„Incidentul” a fost tratat ca o descărcare accidentală a armei, pe care tipul de la Izbânda îl deţinea în mod legal, ca plutonier-adjutant ce era. Era un grad fictiv şi acesta, pentru că tipul, se ştia bine, era marele combinagiu de le echipa-soră, fiind cel care se ocupa cu învârtelile, aprovizionarea „băieţilor” cu alimente şi băuturi ce nu se găseau decât la Shop-uri, cazarea pe la hoteluri, găsirea de „fetiţe” şi multe alte aranjamente.

Necazurile lui Liţă au apărut şi apoi s-au accelerat ca un bulgăre de zăpadă ce o luase sănătos la vale şi nu mai putea fi oprit, după ce inflaţia nebună i-a mâncat toate economiile, iar pe cele patru librete cu câştiguri în autoturisme, când le-a lichidat, pentru că nu se mai dădeau asemenea premii, a primit fix cât să-şi cumpere două pachete de ţigări. Fuma încă de când era fotbalist, dar acum nu mai putea lăsa o clipă ţigara din gură, mai toţi banii ducându-i-se pe acest viciu, la care, uşor, uşor s-a adăugat şi cel al alcoolului. Acestea, plus plecarea nevestei la „lucru”, în Italia, unde după doi ani a luat-o şi pe fată, cu care nu s-a mai întors niciodată în ţară, l-au dărâmat definitiv.

Cum nu avea nici o calificare, decât o diplomă falsă de lăcătuş mecanic, a fost nevoit să înceapă să vândă diverse lucruri din casă. A început cu fleacuri pe care lua mai nimic, a trecut apoi la tablouri, obiecte disparate de mobilă, aparate electrocasnice. Chiar şi pe acestea din urmă i se dădea te miri ce, pentru că acum nu mai erau o raritate, iar mobila nu prea interesa pe nimeni. Pe lângă haine la „second hand”, apăruse şi mobilă de aceeaşi calitate şi la preţuri foarte mici. În plus, aflându-se că era la ananghie, banii ce i se ofereau erau din ce în ce mai puţini, pentru că se ştia că, în disperare de cauză fiind, nu avea cum să-i refuze. Îi

termina repede, în câteva zile, mai ales pe alcool şi ţigări.

Lovitura cea mai puternică a suferit-o atunci când a fost nevoit să-şi vână apartamentul. De fapt nu l-a vândut, ci pur şi simplu a fost somat să-l evacueze. Se întâmpla asta prin vara anului 1994, după ce cu un an înainte luase de la nişte cămătari din Târgovişte un împrumut de câteva mii de mărci ca să înceapă o afacere împreună cu un tip din fosta conducere a Schelei, care-i împuiase capul şi îi garantase un câştig mare şi rapid. Afacerea, care însemna o investiţie iniţială în câteva dozatoare de suc şi apoi realizarea unei ciupercării, nu a mai fost pornită, în schimb tipul respectiv l-a convins să depună toţi banii în Caritas-ul de la Cluj. Au făcut-o însă cu doar o lună înainte de prăbuşirea acestuia. Perspectiva unui profit uriaş a fost înlocuită cu o pierdere totală şi definitivă a banilor. Foarte curând au apărut cămătarii, precum vulturii care mirosiseră că era rost de ceva înfulecat foarte curând. Banii fuseseră garantaţi cu apartamentul lui Liță, din care, după câteva luni de păsuire, acesta a trebuit să se mute.

O vreme a stat în fostele cabine ale fotbaliştilor din stadionul pe care cândva fusese rege. În iarna aceea nu a fost greu, pentru că prin încăperile întregii construcţii treceau, încă, nişte conducte cu apă fierbinte ce aparţineau Schelei, şi care asigurau încălzirea întregului complex precum şi apa caldă necesară duşurilor. Se mai vorbea că tot din acele conducte se alimentau în aceleaşi scopuri şi cele două blocuri construite vizavi de stadion, pentru lucrătorii Schelei. Se vorbea.

Din primăvara următoare, însă, Liţă a trebuit să părăsească „locuinţa” provizorie, pentru că pizdosul ăla de lider de sindicat îşi băgase nasul şi în această treabă, iar rezultatul a fost întreruperea transportului de apă caldă prin conductele respective, plus că Schela a fost nevoită să nu mai susţină financiar întreţinerea respectivului complex decât cu maximum o zecime din cheltuieli. De atunci, şi în cele două blocuri au început să-şi facă apariţia coşurile unor sobe improvizate sau ale centralelor termice individuale.

Deşi în tinereţe fusese întotdeauna bine îmbrăcat, acum, hainele de pe el începuseră să semene tot mai mult cu zdrenţele unui cerşetor, curgând ca de pe un schelet, ce nu mai amintea deloc de frumosul trup pe care-l avusese odată. Pentru că Liţă fusese un bărbat frumos, curat, iar din deplasările în străinătate venea întotdeauna cu articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte de bună calitate, făcute de firme celebre despre care nu auzise mai nimeni. Nu făcea bişniţă asemenea celor mai mulţi dintre colegii săi ori „grupul tehnic” însoţitor. Acesta din urmă nu avea propriu-zis nici o treabă cu fotbalul, fiind alcătuit din persoane din conducerea Schelei ori rude apropiate ale lor. De pildă, pe post de masor mergea secretarul de partid, un munte de om cu palmele cât nişte lopeţi, asistenta medicului era nevasta contabilului-şef, şoferul clubului rămânea mai mereu acasă, locul lui fiind luat de şoferul personal al


50

directorului, antrenorul se mai trezea cu doi „secunzi” care de regulă erau nepoţii şefului de la Personal şi aşa mai departe. Nu erau puţine dăţile când „staful” echipei era egal numericeşte cu numărul jucătorilor. Pentru că Liţă nu era un cheltuitor, nu intra prin baruri, şi nici nu căuta compania prostituatelor care începeau să roiască pe lângă hotelurile în care erau cazaţi, banii de diurnă şi din primele de joc îi ajungeau ca să-şi cumpere lucrurile pe care le căuta mai întâi în revistele Neckermann.

Acum, bărbatul frumos, îngrijit şi curat se transforma tot mai evident, pe zi ce trecea, într-un vagabond, e drept că unul mai aparte, în sensul că era cunoscut de toată lumea, iar de mulţi, încă stimat, pentru cine şi ceea ce fusese odinioară. Erau încă numeroşi cei care i se mai adresau cu „domnu Liţă”, dar numărul lor se împuţina cu fiecare zi care trecea. Curând, chiar şi aceştia au încetat să-i mai spună aşa, adresându-i-se cu un prietenesc „ce mai faci, bă, Liţă?” Câteodată îl mai şi gratulau cu câte o palmă dată pe spate, ca o dovadă de prietenie.

A locuit când la un prieten, când la altul, fiecare îl ţinea cât îl ţinea, apoi era nevoit să-i dea de înţeles că trebuia să-şi găsească un alt loc pentru că viaţa devenea tot mai grea pentru toată lumea, pe măsură ce boala şomajului îşi făcuse apariţia şi în acest orăşel. Cele trei întreprinderi în care lucraseră până mai ieri mii de oameni erau vândute pe bucăţi la băieţii isteţi din fostele conduceri, iar cel mai bine o duceau trei indivizi analfabeţi care creaseră nişte firme de colectare de fier vechi, tăind tot ce era metal. Aceştia angajau amărâţi, cu ziua, şi cu toate că la început i-a fost ruşine, până la urmă Liţă a fost nevoit să meargă la unul dintre ei şi să-i ceară să-l angajeze. A lucrat două săptămâni mai pe nimic, apoi s-a obişnuit, încet, încet, cu condiţia de lucrător cu ziua prin diverse locuri, de cele mai multe ori doar pentru echivalentul a unei mese, un pachet, două de ţigări şi alcool. Alcool prost. Din ce în ce mai prost.

Într-un final s-a „fixat” la cârciuma unui fost miliţian care, după ce în decembrie ’89 fusese fugărit de lume prin tot oraşul, de „cumsecade” ce fusese până atunci, a dispărut vreo jumătate de an, apoi, după ce a reapărut, în sufrageria casei (stătea la curte) şi-a deschis un Bufet cu patru mese, după aceea a mărit sala renunţând la un perete şi unind-o cu un dormitor, a amenajat o „terasă”, şi, tot prosperând, a cumpărat două case alăturate, şi-a extins propria casă şi a mai construit şi o cârciumă deschisă non-stop şi având non-stop clienţi.

Nu-şi mai amintea nimeni de potlogăriile pe care le făcuse „înainte”, de amenzile date şoferilor pe motive imaginare, de fumurile de colonel, pe care le afişa, deşi era doar un prăpădit de plutonier-major şi multe altele. Toată lumea îi zicea acum „don’ Costel”, nici măcar nu-i pronunţau numele, Dunărenţu, considerând că diminutivul precedat de acel „don” italienesc-mafiotic este mai plin de respect.

„Don’ Costel” îl luase pe Liţă pe lângă gospodăria sa, îi dăduse o cameră mobilată sumar, şi îl folosea la tot

felul de munci, ca om bun la toate. În mod tacit, pentru că nu discutaseră niciodată aceste aspecte, nu-i lua nici un ban pentru adăpost, îi asigura zilnic masa, îi mai dădea din hainele ce-i rămăseseră de mult mici şi dacă i se cereau bani, întreba „cât”?, apoi scotea dublul sumei solicitate. Nu-l muncea rău, dar trebuia să-i fie tot timpul în apropiere, ca să rezolve imediat cine ştie ce treabă.

Liţă îşi însuşise acest nou statut şi parcă nu mai avea trecut.

Din când în când însă, mai venea câte un zurbagiu de client pilit şi pus pe şotii, care aducea o minge de fotbal şi-l provoca să vadă dacă mai ştie să facă ceva jonglerii cu ea, ca pe vremurile pe care Liţă mai întâi le scruta cu memoria sa din ce în ce mai slăbită de alcool. Câteva minute se uita la minge ca la un obiect necunoscut, fără să o atingă. O lua apoi în mâini, o strângea ca să vadă dacă e bine umflată, după care o sălta de parcă încerca să-şi dea seama cam ce greutate are. Îi urmărea cu un deget cusăturile ce uneau peticele de piele, sesiza o mică denivelare, tresărea şi punea în sfârşit mingea jos.

În următoarele două minute toţi cei prezenţi asistau la un veritabil număr de virtuozitate. Plimbată de pe un picior pe altul, jucată cu capul, apoi pe un umăr, pe celălalt, cu genunchiul, stopată pe ceafă pentru ca apoi, lăsată să alunece pe spate să fie lovită în ultima fracţiune de secundă cu călcâiul, înainte de a atinge pământul, spre a fi ridicată din nou în aer, învârtită, răsucită pe traiectorii imposibile, ascultând de Liţă precum cel mai docil animal de un dresor iubit.

Demonstraţia era răsplătită cu ce voia să bea Liţă, iar în acea zi „don’ Costel” nu-l mai punea să facă nimic, pentru că Liţă bea fără oprire, până seara, când, doborât de atâta alcool băgat în el, se ducea în camera sa şi se culca. Se trezea pe la patru dimineaţa şi-şi începea treburile ca şi cum nimic nu se întâmplase în ziua precedentă. Nici „don’ Costel” nu zicea nimic, şi în această privinţă stabilindu-se un fel înţelegere tacită între cei doi: beţia de ieri fusese ieri, iar azi era azi. Multă vreme apoi, Liţă nu mai îndrăznea să ceară vreun ban, şi chiar şi cu alcoolul o lăsa mai moale.

Uneori era provocat să ia la ţintă cu mingea diferite obiecte. O cutie goală de conserve înfiptă într-o şipcă de gard, transversala unei bare de bătut covoare şi chiar un bec din vârful unui stâlp. Nu rata niciodată. Înainte de a lovi mingea închidea ochii, stătea aşa câteva secunde, auzind în sinea sa rumoarea tribunelor înainte de executarea loviturilor de la 11 metri, se dădea apoi câţiva paşi înapoi, mai făcea un pas lateral, întocmai unui rugbist, închidea iar ochii, după care se repezea spre minge şi o lovea în acelaşi timp cu forţă, dar parcă şi mângâind-o şi poruncindu-i să ajungă acolo o trimitea el.

Amintirea anilor săi de glorie a fost reactivată la nivel maxim în momentul în care o echipă de filmare a televiziunii zonale a venit ca să-i ia un interviu.

Înaintea acestora, însă, mai iuţi de picior au fost doi şmecheraşi de la un ziar judeţean. Aceştia se


51

documentaseră la sânge, ştiau pe deasupra întâmplări uitate, unele dintre ele chiar de către Liţă, şi aveau, nu se ştie de unde, o sumedenie de fotografii alb negru, cu zimţi pe margine, care îl aveau în centru pe el, în diverse faze dintr-o mulţime de meciuri. Când sărea la cap pentru a lovi mingea ce intra de cele mai multe ori în plasa porţii adverse ai fi zis că era un somon care lupta împotriva cascadelor. Loviturile din plonjon îl transformau într-un delfin zburător, iar driblingurile semănau cu un fus viu. Liţă privea fotografiile şi la colţul ochilor îi răsărea câte o bobiţă de lacrimă.

Cei doi ziarişti îi vânau orice mişcare imperceptibilă a muşchilor feţei, îi făceau poze din tot felul de unghiuri şi deja stabileau în minte titlul articolului şi primele fraze. Întrebările pregătite din timp nu au avut însă şi răspunsurile pe măsură, pentru că Liţă fie nu părea a le înţelege sensul, fie nu se pricepea să răspundă. Asta nu era însă o problemă, pentru că cei doi aveau să formuleze ei înşişi răspunsurile, strecurând în mod intenţionat mici greşeli de exprimare, şi descrierea exagerată a unor reacţii emoţionale ce nu se produseseră. Articolul nu s-a bucurat totuşi de prea mare succes, având în vedere faptul că tirajul ziarului era destul de mic şi oricum lumea nu mai citea presa scrisă. A fost însă accesat de un număr mare de cititori în ediţia electronică a ziarului.

În schimb, reportajul tv a fost o reuşită deplină. Atât de mare, încât a fost dat în reluare de câteva ori. Tipul care purta o cameră pe umeri şi o fâşneaţă căreia îi plesneau blugii pe cur, cu microfonul fără fir într-o mână au reuşit un lucru cu adevărat profesionist, sau, oricum, menit să asigure raiting. Nu doar că l-au filmat pe Liţă fără ca acesta să fie „pregătit”, dar au şi adăugat „imagini de arhivă”, ei ştiu de unde luate, şi l-au convins chiar să facă nişte demonstraţii de mare măiestrie a modului în care mingea i se supunea în tot ce voia să facă cu ea.

Au luat cadre cu el pe fostul teren de fotbal (despre care circulau tot felul de chestii contradictorii, de genul că va redeveni ce fusese odată, prin eforturile autorităţilor locale de a revigora „sportul rege” în oraşul cu cei mai mulţi şomeri din judeţ, sau că un „investitor strategic” nu se ştie ce voia să construiască acolo), l-au filmat mergând agale prin oraş şi răspunzând la saluturile unor foşti fani cu care dădea mâna, arătând blocul şi chiar indicând locul unde se afla fostul său apartament. Fâşneaţa îi mai smulgea din când în când câte un cuvânt, dar era clară intenţia perechii televistice ca reportajul să fie concentrat nu pe cuvinte, cât mai ales pe imagine. Şi lucrul acesta le-a reuşit din plin.

Strălucirea şi decăderea unei mari vedete a fotbalului, care la un moment dat avusese, în plină glorie, oferte din partea unor echipe galonate (se vorbise la un moment dat şi de o propunere venită din Peninsulă), nelăsat fiind să plece însă de către „Colonel”, au fost excelent puse în evidenţă, fără prea multe vorbe, doar din imagini meşteşugit filmate,

alăturate, în colaje care ar fi putut emoţiona şi un bolovan.

Finalul era de-a dreptul apoteotic: după o zi de muncă, Liţă, cu ţigara într-o mână şi un pahar cu votcă în celălalt privea (obiectivul era focusat pe ochii săi albaştri înconjuraţi de mulţimi de riduri) undeva, într-o depărtare văzută doar de el, în timp ce din off se auzeau tribunele vuind. Ultimele cuvinte rostite de el relevau cel mai bine starea sa de spirit: „A fost frumos…”

Atât articolul în varianta on line a ziarului judeţean, cât mai ales reportajul tv l-au readus în atenţie pe Liţă. Cei mai în vârstă au început să vină la cârciuma lui „don’ Costel” în număr și mai mare, ca să-l mai vadă, să mai schimbe o vorbă, să-şi exprime nu ştiu ce admiraţie şi regret că nu l-am mai întrebat de mult de sănătate şi aşa mai departe, spre marea mulţumire a patronului, căruia cu această ocazie i-au crescut şi vânzările, pentru că respectivii nu veneau doar ca să stea de vorbă la o apă minerală. Şi-au făcut apariţia şi nişte puşti, unii dintre ei întrebându-l de ce nu se apucase de antrenat copiii, pe lângă echipa „mare” care începuse, timid să-şi revină, după ce treaba cu „investiţia strategică” se pare că picase. În sfârşit, cei de vârstă mijlocie, deşi nu aveau nimic în comun cu fotbalul, viaţa amărâtă stabilindu-le alte „priorităţi”, voiau să vadă în carne şi oase vedeta despre care în ultimele zile vorbea tot oraşul.

Surpriza cea mare a venit însă din parte câtorva femei cam de vârsta lui, nişte vădane care-l ştiau din tinereţea comună. Şi-au adus subit aminte ce frumos şi îngrijit era pe timpurile acelea, şi câteva au tatonat terenul ca să vadă dacă nu cumva îşi vor putea uni destinele acum, spre amurgul vieţii. Erau ofilite ca nişte smochine, pe unele parcă le mai recunoștea vag, ba chiar avea impresia că şi „pârlise” câteva, până să se însoare. Erau ca vai de ele, fie foarte slabe ca nişte mârţoage care trăseseră toată viaţa căruţe pline cu bolovani, fie huidume mirosind de la o poştă a osânză râncedă, dinţii le erau invariabil stricaţi, dacă nu cumva lipseau jumătate din ei sau, în cel mai bun caz, erau îmbrăcaţi în metal de proastă calitate, ce încerca să imite aurul. Mai toate aveau cele două vicii ale lui: alcoolul şi tutunul, la acest capitol ţinându-i piept cu brio.

Nu va ieşi nimic serios din toată această suită de vizite ale fostelor frumuseţi cu purtări de curviştine hodoroage. Veniseră mai mult în recunoaştere, dar când au văzut unde şi în ce condiţii locuia Liţă, şi-au făcut rost de plecare, deşi nici ele nu o duceau prea strălucit. Două dintre ele au ţinut neapărat să-l testeze pe Liţă la pat, dar ce a ieşit a fost un dezastru, ceea ce le-a grăbit şi mai tare plecarea.

Atunci când primar a ajuns un fost tânăr secretar cu propaganda la Schelă, pe vremea când aceasta sprijinea echipa de fotbal, s-a hotărât ca, în semn de recunoştinţă pentru tot ceea ce făcuse pentru propăşirea sportului local, Liţă să fie numit „cetăţean de onoare al oraşului”. Era un titlu ce nu se mai acordase cuiva până atunci. Evenimentul a fost intens „mediatizat”, prin


52

afişe, telefoane date la diferite instituţii de stat ori private, Facebook şi s-au şi repartizat resursele financiare necesare. Şi totul într-un timp record, cu minimum de argumente.

„Acţiunea” urma să se desfăşoare chiar pe terenul de fotbal, aseptizat, cu gropile formate în el astupate şi înlăturarea cârdurilor de gâşte şi alte orătănii ce-şi făceau veacul pe acolo, nederanjate de nimeni. S-a tras o spoială de vopsea scheletului metalic al tribunelor, şi s-au arborat steaguri (naţional, al UE, NATO şi echipei de fotbal). La mijlocul terenului s-a amenajat un piedestal, străjuit de câteva scaune de birou pe care urmau să stea oficialităţile. Pentru Liţă a fost rezervat un fotoliu. S-a încropit şi o fanfară sumară, dintre foştii instrumentişti, acum venerabili bunici, ai formaţiei de estradă, de pe vremea când Clubul, de asemenea administrat de Schelă, avea aşa ceva.

Cu două zile înainte, câţiva lucrători de la Primărie au venit la Liţă. „Don’ Costel” fusese anunţat din timp de această vizită şi l-a mutat pe fostul fotbalist într-o cameră mai arătoasă, bine mobilată şi mirosind puternic a odorizant de lăcrămioare. L-a pus să facă baie, a chemat un frizer care l-a tuns şi l-a bărbierit şi i-a cumpărat un trening nou – că doar asta trebuie să fie „ţinuta” de casă a unui fost sportiv. Cei de la Primărie i-au adus un pachet mare cu articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte (un costum de haine din tercot gri-petrol, două cămăşi, o cravată, articole de lenjerie și o pereche de pantofi dintr-un înlocuitor atât de bun încât ai fi jurat că era piele adevărată). Ca un făcut, toate îi veneau perfect, de parcă i se luaseră din timp măsurile. Ar fi vrut să-l înveţe ce va trebui să spună când va fi ceremonia, dar Liţă nu a vrut să asculte. Le-a zis că o să vadă atunci ce o să spună.

În ziua stabilită, lumea a umplut cam jumătate din tribuna A. Era ea cam nesigură, dar se merita riscul, în aşteptarea a ceea ce urma să se întâmple după ce Liţă urma să fie „decorat”. Pentru că, ceva, acolo, nişte mici, dacă nu cumva o porţie de fasole cu cârnaţi şi un pahar cu bere, tot trebuia să se dea. Că altfel, dracu-i mai votează data viitoare! Şi probabil că o să urmeze şi un joc de artificii, chiar dacă totul se petrecea în jurul prânzului.

„Acţiunea” de pe stadion a început cu o întârziere de aproape o oră. Primarul plecase de vreo două ore, ca să verifice nişte „situaţii” de la una din firmele sale, în rest toată lumea era la posturi. Liţă fuma ţigară după ţigară, părea peste măsură de emoţionat faţă de ce avea să se întâmple şi, aşteptând ca totul să se termine odată, deşi nici nu începuse, privea pierdut locurile de unde amintirile sale irumpeau din fiecare petic de gazon, din fiecare şipcă putrezită din tribune şi din fiecare cărămidă de la vestiare ieşite la iveală după ce ploile dăduseră la o parte tencuiala. „Don’ Costel” stătea în preajma sa, ca o gardă de corp, şi din când în când împărţea flayere cu restaurantul său: imagini luate din mai multe unghiuri, descriere, adresă, meniuri, preţuri promoţionale, oferte.

Câţiva puşti îmbrăcaţi în echipament sportiv se fâţâiau pe lângă el şi primeau din când în când indicaţii de la un tip despre ce vor trebui să facă atunci când va începe festivitatea. Pe Liţă se vedea că hainele cele noi şi curate îl stânjeneau, s-ar fi simţit mult mai bine în treningul său vechi şi peticit, dar asta era, trebuia să suporte – îşi tot deschidea gulerul cămăşii, lărgea nodul cravatei care-l sugruma şi din când în când îl întreba pe „Don’ Costel”: „când dracu o să vină ăla?”

„Ăla” a venit, aşadar, la două ore după cea stabilită. Sosirea i-a fost anunţată, printr-un telefon scurt („a apărut obiectivul Alfa”) „maestrului de ceremonii”, nimeni altul decât juristul Primăriei, de către un poliţist plantat la porţile stadionului, imediat ce acesta a văzut apropiindu-se leneş, printre hârtoape, Cielo-ul şefului. Juristul a făcut nişte semne codificate către alţi inşi, aceştia la rândul lor şi-au făcut treaba strângându-şi în grabă „subordonaţii”, aşa că în momentul în care primarul şi-a făcut apariţia prin tunelul de sub tribuna oficială, toată lumea era la posturi şi fiecare şi-a intrat în rolul stabilit.

Puştii în echipament sportiv, jonglând cu abilitate câte o minge de fotbal, au format un culoar prin care s-a strecurat surâzător primarul, făcând cu mâna, surâzător, unei asistenţe care nu scotea decât un ăăit prelung, care putea însemna orice. Fanfara a atacat un cântec neaducând cu nimic cunoscut, fiecare instrumentist crezând că trebuia început cu alt cântec. O fetiţă de la clasa zero i-a întins primarului, maşinal, un buchet de garoafe roşii şi a fugit speriată, nelăsându-se pupată. Comandantul unităţii de pompieri i-a dat onorul, împreună cu patru veterani de război ce-şi etalau pe pieptul hainelor largi şi demodat-decolorate nişte decoraţii coclite. Primarul a dat mâna cu subalternii ce veniseră în păr, lăsând Primăria pe mâna paznicului şi a unei secretare ce urma să iasă la pensie, apoi, aducându-şi aminte pentru ce venise, se duse şi-l salută şi pe Liţă, strângându-l cu afecţiune la piept. Juristul se apropie de urechea sa şi-i şopti ceva, apoi îi întinse două foi scrise la calculator. Primarul le parcurse în fugă, le numără ca să vadă dacă erau chiar două, apoi îşi drese glasul. Hm! hm!

- Stimaţi concetăţeni, dragi colegi, mult stimate domnule Liţă! Îmi face o deosebită plăcere ca astăzi, în acest cadru atât de familial onoratului nostru…

Liţă se aşezase la loc pe fotoliu şi-şi aprinsese altă ţigară. Îl durea fix în cot de ce spunea nemernicul ăsta de primar care nu a găsit altceva mai bun de făcut, imediat după ce s-a văzut ales, decât să tragă canalizare pe strada sa şi apoi s-o asfalteze. Se uită la poarta din partea sa dreaptă şi văzu mingea pe care de atâtea ori o aşezase cu mâna parcă, deranjând plasele păianjenilor. Şi rădăcinile barelor fuseseră şterse de zeci de ori de mingile expediate de el, înainte de a atinge plasa din spate. Cu sprinturi nebune zig-zag-ase de sute de ori acest teren care acum semăna cu un maidan de cartier ţigănesc.


53

Surâse, spre marea satisfacţie a primarului care crezu că reacţionase plăcut la osanalele pe care tocmai i le ridica: acolo, undeva, aproape de locul unde era grupat nucleul galeriei oprise odată mingea pe care tocmai o ducea vijelios spre un nou gol, şi s-a urcat pe ea, rămânând aşa, nemişcat, ca o statuie. Toţi jucătorii s-au oprit nelămuriţi. Arbitrul s-a apropiat de el, şi l-a întrebat ce face. Atunci, Liţă a dus mâna la un chipiu nevăzut şi a strigat cât a putut: „să trăiţi!” S-a ales cu un cartonaş galben, dar nu s-a dat jos de pe minge. „Să trăiţi!” a repetat, şi, în secunda următoare a primit cartonaşul roşu. La masa de după meci, arbitrul a venit şi i-a cerut scuze pentru măsura pe care o luase, dar nu avusese încotro, trebuise să facă pe loc o interpretase a regulamentul, care se referea şi la atitudinea sfidătoare a jucătorilor faţă de cel care conducea „ostilităţile” în teren. Liţă l-a bătut pe umăr, în sensul că era în regulă, iar „Colonelul” a dat ordin ca în etapa de suspendare Liţă să fie supus unor antrenamente suplimentare de pregătire fizică. Bineînţeles că au rămas doar nişte simple vorbe.

Iar acolo, la capătul băncii rezervelor stătea nevastă-sa, cu fetiţa lor în braţe, până când aceasta a mers la şcoală şi nu au mai adus-o la stadion. Marele său regret a fost că nu a putut juca în cele două meciuri cu echipa aceea spaniolă, în primul tur al Cupei UEFA, ca urmare a locului doi obţinut în campionatul intern. Băieţii făcuseră meci nul în deplasare însă acasă, după ce au condus cu 1-0 au fost egalaţi şi ca atare eliminaţi din competiţie. Dacă ar fi jucat şi el, cu siguranţă că alta ar fi fost situaţia. Însă într-un meci disputat cu două etape înainte de debutul în cupele europene, un idiot de la echipa din satul şefului statului îi rupsese tibia, lovindu-l din spate, în cădere, după ce fusese ridiculizat printr-o fentă la care tribunele au râs mai tare decât la un film cu Stan şi Bran. L-au dus la Bucureşti, l-au consultat medici celebri, dar a fost absolut imposibil să fie recuperat în scurtul timp ce rămăsese până la cele două meciuri. A plâns de ciudă, nici măcar nu şi-a însoţit colegii în Spania, iar în retur a stat acasă, la televizor, pentru că meciul a fost televizat. În ce-l priveşte pe cretinul ăla, deşi „Colonelul” a încercat din răsputeri să-l zboare de tot din sport, având în vedere echipa la care juca, nu s-a ales cu nici o altă sancţiune în afara cartonaşului galben primit pe teren, totul fiind tratat ca un fault de joc nefericit, e adevărat, dar obişnuit. Da, a întârziat prea mult asupra acestei amintiri. Oricum, s-a ales şi el, ca toţi coechipierii, cu prima de joc, un video japonez, pe care l-a vândut, pe bani frumoşi, pentru că mai avea deja două.

Când ajunsese lângă primar? Acesta îşi terminase de citit discursul, pusese cele două foi într-un buzunar al hainei şi îi înmânase o hârtie pergamentoasă făcută sul. Liţă se uita nedumerit în jur şi nu ştia ce să facă.

- Pe lângă acestea, vorbi din nou primarul în microfonul care din când în când scotea câte un țiuit supărător, cetăţeanul nostru de onoare va beneficia de transport în comun gratuit pe mijloacele de transport din

oraş, un teren de 500 metri pătraţi pe care urmează să stabilim unde va fi situat, precum şi un loc de veci, cu titlul de folosinţă gratuită, în cimitirul din deal. Şi acum, domnule Liţă, vă rugăm să vă adresaţi distinsei asistenţe cu câteva cuvinte…

Cei din tribună începură să scandeze, cum o mai făcuseră o singură dată, chiar la meciul acela cu echipa din satul şefului statului, după ce el marcase un gol direct din corner, fiind apoi accidentat şi scos pe targă de pe teren: „Ceauşescu şi poporul, Liţă Spuzea ne dă golul!” Se lăsase cu puţin scandal, urmase o anchetă a „organelor”, se voia să se afle sigur cine „compusese” scandarea aceea ofensatoare la adresa tovarăşului, a fost luat la întrebări fiecare membru al galeriei, dar rezultatul a fost egal cu zero. Zâmbi iar. De unde dracu ştiau ăştia de scandarea asta?

Nu avea idee, după cum habar n-avea ce zisese primarul care-l privea ca pe cel mai bun prieten şi-l îndemna din priviri, ba şi cu mâna, imitând ducerea microfonului la gură, să spună ceva, că asta aştepta lumea, doar el era vedeta evenimentului, nu?

Lui Liţă îi venea să râdă. Ce era cu toată mascarada asta? Ce să spună el adunăturii ăsteia căreia cu siguranţă îi era mintea doar la pomana de după? Îl trecu un fior nefiresc şi în sfârşit apropie microfonul de gură:

- Vă fut muma-n cur la toţi! Sănătate! Îi întinse apoi microfonul primarului şi o luă spre

ieşirea din stadion. După un moment de uluială, primarul dădu tonul aplauzelor şi ţipă în microfon:

- Acesta este marele nostru fotbalist, Liţă Spuzea! Un răspuns de fotbalist adevărat! În argoul lor, cel puţin al generaţiei sale, asta înseamnă că ne iubeşte pe toţi! Să-l aplaudăm şi să-i urăm sănătate şi viaţă lungă! Şi să-i mulţumim încă o dată pentru tot ce a făcut pentru oraşul nostru! Să ne trăieşti, Liţă!

Membrii fanfarei improvizate nimeriră de data asta ritmurile imnului echipei de fotbal, subalternii primarului îşi urmară şeful în aplaudarea frenetică a lui Liţă, iar spectatorii îi făceau semne amicale celui care tocmai îi înjurase la grămadă. Când a ieşit pe poarta mare a stadionului, Liţă s-a întâlnit cu un microbuz care aducea navete cu doze de bere şi sandvişuri asortate pentru spectatorii care încă nu se grăbeau să plece acasă.

„Don’ Costel” era tare mândru de cele petrecute pe stadion şi mai ales de faptul că el era ocrotitorul lui Liţă, lucru cunoscut de toată lumea. În ziua aceea restaurantul său s-a dovedit neîncăpător pentru muşterii care voiau să ciocnească un pahar cu eroul zilei. Liţă a stat cu ei câteva ore, fără să bea prea mult, apoi a cerut o sticlă de votcă şi s-a retras în camera sa, cea dinainte.

Pentru că a doua zi a întârziat să-şi facă apariţia, „don’ Costel” a intrat în cameră, să vadă ce e cu el. Liţă era îmbrăcat în treningul său ferfeniţit şi-şi dormea somnul definitiv. Faţa îi exprima o linişte şi o împăcare sinceră cu toţi şi toate. Ai fi zis chiar că zâmbea şi spunea: „A fost frumos!...”


54

Cărţi prezentate de:

Petre ISACHI Destinul călăreţulu

(fragment din vol. în lucru: Improbabila filosofie a scriiturii saviniene)

În literatură, filosofie, arte etc. „pericolul metafizic” este etern imprevizibil şi determină în mod direct condiţia artistului/ poetului. De ce? Pentru că orice „operă” (literară, filosofică, teologică, politică, sociologică etc.) emite, conştient sau inconştient, opinii/ idei (de)favorabile Textului ori Autorului şi implicit Puterii (religioase, politice, economice, financiare etc.). Nu întâmplător, filosoful Platon în „Republica” propunea măsuri tiranice menite să apere Cetatea de asediul permanent al Poeziei. Epurarea operelor şi excluderea poeţilor din Cetate are cu siguranţă, o justificare imperativă, care este aplicată în „secret”, în toată istoria lumii de la origini până în prezent, de către toţi împăraţii. În mod paradoxal, argumentele de ordin moral (poezia – ca stare spirit – perverteşte sufletele, fiindcă satisface partea afectiv-iraţională din om) şi gnoseologic (poezia este o existenţă de ordinul trei, deci o imitaţie a imitaţiei, care nu aduce nici un spor cognitiv receptorului) reiterate ostentativ de urmaşii celebrului filosof, nu pot fi contrazise în esenţa lor şi nu sunt singurele de acest fel, din istoria culturii şi artelor europene. Să nu uităm, tot grecii au potenţat ambiguitatea receptării Artelor, tocmai pentru că ele prin dubla lor natură constituie, în acelaşi timp, şi substanţa educaţiei. Un alt gânditor, un antecesor la fel de ferm şi la fel de celebru ca şi Platon, Heraclit din Efes, care, după Diogene Laertios, ar fi declarat radicalizând conflictul, că „Homer ar merita să fie gonit din concursuri şi bătut cu nuiele”, iar nu un oarecare, ci chiar Aristotel, discipolul lui Platon, era convins că a şi descoperit motivul – desigur, pur metafizic – ce l-a determinat pe „Obscurul din Efes” (citeşte Heraclit) să susţină pedepsirea exemplară a „Marelui Orb” (citeşte Homer). Motivul, un anume vers din Cântul XVIII al Iliadei reiterează ostentativ, susţinând pentru eternitate, un „pericol metafizic”, aparent inofensiv, descoperit de celebrul Stagirit, desigur, inadmisibil pentru un dialectician ca Heraclit. Redau întocmai „pericolul”, deşi pare incredibil pentru omul contemporan: „Piară între oameni şi zei, dihonia şi învrăjbirea!”. Într-o viziune contaminată, probabil, de un Dumnezeu ascuns, ce nu crease încă Iadul, Marele Orb gândea dispariţia oricărui tip de conflict, tip de război, de opoziţie…, o lume utopică, în care condiţia dată se identifică permanent cu condiţia dorită. Această idee era pentru Heraclit, iluzia absolută! Pacea universală visată de

autorul Odiseei, fie ea între oameni şi oameni sau între zei şi oameni, implică automata stagnare şi, prin urmare, pieirea lumii! Fără opoziţie, Lumea nu poate fi guvernată, susţine „Obscurul din Efes”! Nu poate exista! Ideea nu a dispărut din moment ce Metafizicul, personajul principal din romanul Ostaticul Umbrariei de Ion Fercu (… şi totuşi există o „şcoală de literatură” la Buhuşi!) propunea o reformă a Raiului, Iadului, Terrei, cam în spiritul lui Homer. Având în vedere că antitezele fac lumea, mi se pare firesc şi strict necesar ca Heraclit şi Platon să refuze făţiş „cea mai înaltă expresie a absolutului” (citeşte Poezia) şi să vadă în ea un periculos mijloc de persuasiune ce surpă perpetuu temeiurile metafizice, cognitive şi etice ale existenţei. În antiteză, Homer şi Hesiod văd în arte – mă repet – însăşi esenţa educaţiei şi a cunoaşterii. Care ar putea fi mesajul acestui incipit filosofic asupra condiţiei scriitorului? El a fost evitat şi nu a fost explicat direct nici de platonicieni, nici de heraclitieni, nici de filosofii moderni şi postmoderni, pentru că, în realitate, poeţii, artiştii, filosofii sunt primii care se expulzează reciproc dintre zidurile imposibilei cetăţi visate de Platon. Să nu uităm destinul lui Socrate! Homer „a expulzat” din catedrala cetăţii literaturii, pe toţi scriitorii de până la el. La fel au procedat Goethe, Cioran, Eminescu, Dostoievski, Kafka, Mircea Eliade, Blaga etc., deşi ei coexistă pentru cititorul ideal, conectaţi într-o ordine simultană, înscrişi, într-o „carte de nisip” condamnată să rămână de-a pururi neterminată. Într-o asemenea „Carte”, l-am descoperit pe Viorel Savin, care pune, asemenea lui Heraclit, „cel mâncat de câini” (după Diogenes Laertios), războiul contrariilor la temelia ultimă a existenţei şi, desigur, a creaţiei. Aşa-mi explic voluptatea şi perseverenţa sisifică de a-şi reduce la tăcere duşmanii lăuntrici, de „a scrie cu propriul lui sânge” (am folosit expresia lui Nietzsche), de a trebui să cucerească totul prin travaliul propriu, parcă în contrasens cu ceilalţi confraţi mai norocoşi, ajutaţi altfel, de muze, de soartă, de conştiinţa artistică. Modul savinian de a fi ca scriitor îmi sugerează similitudinea cu solitudinea şi destinul călăreţului urmărit de zmei, vrăjitoare, duşmani, spirite malefice etc. din poveştile şi basmele autohtone, europene, sud-americane. Ca să scape de ei, el, călăreţul, lasă în urma sa diferite obiecte, care, rând pe rând, se schimbă în fluvii, mări, păduri sau palate somptuoase etc., citeşte: tot atâtea obstacole, ispite, iluzii etc. care să-i determine pe urmăritori, eternii „duşmani”, să-şi abandoneze „prada”. Acelaşi lucru îl face şi scriitorul (auto)exilat în Luncanii Bacăului (V. Hugo visa ca Parisul să împrumute în timp, numele său! La fel pare să viseze şi V. S., care cucereşte zilnic spaţiul spiritual al Luncanilor, scoţându-l din anonimat şi conferindu-i identitate. La Bacău s-a lovit de Alecsandri şi Bacovia… Dar oare numai de ei?). Ca să se elibereze de obsesiile sale estetice, filosofice, teologice, politice etc., el ia o atitudine creatoare heraclitiană, activă,


55

(pseudo)negativistă, se situează, asemenea lui Eugen Ionescu din celebrul eseu „Nu”, „în război cu toată lumea”, pentru a-şi putea „naşte” operele. Cele peste patruzeci de volume ale sale sunt în esenţă (ca la orice artist!), tot atâtea sublime (dez)iluzii destinate să-şi anihileze „duşmanii” interiori şi exteriori. Iată un (auto)portret din vol. Exiled in a scream care trădează refuzul poetului, care se ştie cel mai util om al cetăţii, de a hamletiza „la vedere” cu Lumea:

„portretul acesta/ de voi zilnic îngălat cu noroi

nu este al meu.

dacă nu v-ar înfricoşa altruismul mi-aţi putea desena chipul

cu degete curate!

ştiţi bine că vă sunt contemporan util

deşi greu de manipulat.

dacă nu v-ar înfricoşa altruismul mi-aţi putea desena

chipul/ cu degete curate!

mă taxaţi de ciudat fiindcă refuz să hamletizez printre voi cu instrucţiunile de folosire/ la vedere

mi-aţi putea desena chipul

cu degete curate dacă nu v-ar înfricoşa atât de mult altruismul.

cât de convenabil

am putea supravieţui împreună…!”

(Portretul) Desigur, ca şi în basme/ poveşti, autorul tragediei Poarta are soarta călăreţului: oricât de strălucitoare ar fi palatele şi oricât de insurmontabile obstacolele create, duşmanii lăuntrici, dar şi cei de lângă el reapar în progresie geometrică şi-l urmăresc la infinit, încât cărţile scrise (şi de care este (de)scris, rescris) sunt o epifanie a infinitului într-un obiect finit. Paradoxal: obiectul finit este Opera deschisă ce-şi asigură longevitatea nu prin ceea ce vrea să comunice autorul, ci prin ceea ce receptează şi înţelege cititorul. Scriitorul îmbolnăvit de scris, probabil, în frumosul oraş Slănic-Moldova, pare fascinant de strania coincidenţia oppositorum (spiritul atotştiutor şi cel total ignorant coexistă deopotrivă în sine; la fel, cunoaşterea absolută şi absoluta ignoranţă, înţelepciunea şi prostia etc.), încât Eul auctorial îşi asumă ambigua natură de mediator subiectiv între aceste veşnice şi seducătoare extreme. Întotdeauna este situat arghezian „Între două nopţi”, pe care încearcă să le reunească „cu sine însuşi”, încât, cu o sintagmă pascaliană, el, Viorel Savin, devine „un

mijloc între nimic şi tot”. Un Eu dostoievskian îi trădează fiinţa daimonică şi convingerea că în literatură numai „drumul” contează. Situarea „între două nopţi” devine o fatalitate pentru scriitorul aflat „în război cu toată lumea”. Arghezi ne oferă, în acest sens, cea mai bună transfigurare a unui asemenea tip de scriitor, în care desluşim portretul interior în palimpsest, pe care şi-l configurează prin scriitură, într-un desen postmodernist, Savin: „Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie./ Afară bătea vântul. Afară era ploaie.// Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ./ Afară bătea ploaia. Afară era vânt.// Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră./ Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.// S-a ridicat la geamuri, pământul până sus./ Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.// Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, Iată-l,/ Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.// Si m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,/ Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.// Şi am voit atunci să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. În cer era târziu.” Borgesian vorbind, doar „drumul există”, doar el configurează unic şi inimitabil, urmele şi umbrele operei, deşi în/ pe cer este întotdeauna „târziu”. În vol. „Însemnări din subterană”, Dostoievki sintetizează aceeaşi problematică filosofică în două fraze laconice: „primordial nu-i locul unde duce drumul, ci primordial e ca drumul să ducă”. Altfel spus: certitudinea căutată rămâne de-a pururi incertă, singura certitudine accesibilă spiritului este chiar incertitudinea căutării. Pe orice „drum” ajungi undeva! Cu condiţia să mergi cât trebuie!? Dar oare poţi merge cât trebuie, pe „drumul” ales, dacă şi cugetători de tipul lui Heraclit şi Platon resping din convingere filosofică, efectul benefic al Poeziei, văzând în ea un subtil/ diabolic mijloc de persuasiune ce surpă temeiurile etice, cognitive şi metafizice ale existenţei? Astfel, istoria europeană a Literelor reconfirmă consecvent, expulzarea poeţilor dintre zidurile visatei cetăţi ideale! Înţelept rămâne (auto)exilul. Pe acesta-l alege autorul piesei de debut, scăpată ca prin minune de cenzura comunistă, Ovidiu la Tomis (Bucuria de a fi îndurerat la Tomis) Riscul clasificării Specific spiritului procesului creator este că prin el, scriitorul se recreează pe sine însuşi. Cel ce face se face. Prin eforturi sisifice permanente Eul auctorial pune continuu ordine în haosul lăuntric, configurându-şi unicitatea şi devenirea identităţii artistice. Dacă avem în vedere diferenţa de grad al efortului intelectual depus în crearea unui Text, distingem împreună cu esteticianul Liviu Rusu (v. Eseu despre creaţia artistică. Contribuţie la o estetică dinamică. Studiu introductiv: Marian Papahagi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1989) trei tipuri de viziuni asupra lumii. O anumită viziune asupra lumii, variabilă după efortul creator depus, îşi găseşte expresia în orice Operă şi-l caracterizează pe scriitor în integralitate, mai ales în toate aspiraţiile şi eşecurile sale. Neaşteptat, în Opera


56

saviniană am regăsit aproape toate trăsăturile generale identificate de Liviu Rusu, în cele trei tipuri, care, se înţelege, nu sunt formal imuabile şi se contaminează reciproc în permanenţă. Sufletul însuşi al scriituri saviniene şi originalitatea ei sunt conferite de interferenţa celor trei tipuri: 1. Tipul simpatetic ilustrat în istoria artelor, prin Lamartine, Rafael şi Mozart; 2. Tipul demoniac echilibrat (prin Goethe, Leonardo da Vinci şi Bach; 3. Tipul demoniac expansiv (prin Baudelaire, Rodin şi Beethoven). Tipologia propusă de Liviu Rusu ni se pare importantă atât pentru contaminările pe care le asimilează scriitorul V.S., care – se ştie – profesează o independenţă rebelă în gândire şi comportament, o etică şi o estetică de continuitate - discontinuitate, de experiment postmodernist şi transmodernist, în care, în mod fatal, tipul simpatetic coexistă cu tipul demoniac echilibrat şi cu cel demoniac expansiv. Repet, la baza acestor tipuri stă un grad de efort poetic, filosofic, cognitiv etc., greu comensurabil, necesar atitudinii creatoare ce păstrează iluzia cuantificării realului şi dovedeşte că starea de echilibru nu este practic realizabilă. Războiul autorului romanului Impostorul cu sine şi cu lumea revelă „faţetele” personalităţii în interacţiunea lor, oferind celor interesaţi de procesul de creaţie specific scriitorului secolului XXI, modelul sintetic – integrativ al daimonului. Caracterele simpatetic şi cel demoniac ( echilibrat sau expansiv) sunt topite în personalitatea integrală a creatorului, trădându-i comportamentul manifestat mai ales după gradul de efort estetic, filosofic, gnoseologic etc. necesar unui anumit tip de literatură (farsă, comedie, tragedie, nuvelă, roman, tragi-comedie, eseu, simplu articol, toate, în fond, „acorduri pentru urechi surde”). Relaţia dintre personalitatea reală (aşa cum este ea în „realitate”), personalitatea autoevaluată (imaginea pe care V. S. o are despre sine), personalitatea ideală (cea imaginată, dorită, cea pe care scriitorul aspiră să şi-o formeze), personalitatea percepută (imaginea scriitorului Savin despre alţii), personalitatea proiectată (ce crede Viorel S. că gândesc ceilalţi despre el) şi personalitatea manifestată (cea exteriorizată, obiectivată în comportament) alcătuiesc o configuraţie unică, ce se revelă atât în demersul analitic, cât şi în cel sintetic al scriiturii saviniene. Tipul simpatetic (Lamartin – Rafael – Mozart) mi se pare cel mai puţin vizibil în personalitatea scriitorului născut în zodia berbecului: este tenace, uneori dur şi lipsit de scrupule – atunci când este trădat – exuberant, curajos, cu mare priză la mase, manifestă perseverenţă sisifică, este bun orator şi organizator, fire autoritară, tiranică, iubeşte şi preferă disciplina riguroasă, condiţie sine qua non a reuşitelor sale, este dinamic, are tărie de caracter de invidiat, este stimulat de obstacole şi „duşmani”, îl găseşti permanent ocupat cu un proiect, este orgolios şi sarcastic, nu acceptă compromisurile de nici un fel, pare plin de sine, chiar îngâmfat câteodată, îi plac femeile frumoase, inteligente

şi înţelegătoare (femeile sunt subiectul tuturor sufletelor masculine profunde), îi place rolul de regizor/ de lider, iubeşte cărţile bune, joacă foarte bine rolul de subaltern, când face eforturi vizibile să fie armonios şi conciliant, se poate conta pe el, dacă este convins că ceea ce face merită făcut, în caz contrar îşi depune repede demisia şi ca să vedeţi că am dreptate când susţin că în V.S. fiinţează, totuşi, şi un caracter simpatetic, în aceeaşi zodie (a berbecului) au fost născuţi Zola (nu întâmplător, V. S. îmbrăţişează şi estetica naturalismului/ zolismului), Octavian Goga (ca şi autorul vol. Ne cheamă pământul crede în românism şi într-o „stea de pază”), Descartes (se întâlneşte cu el în dubito ergo cogito…), Rafael (ca şi acesta face simţită în arta compoziţională o anumită mişcare dramatică), Leonardo da Vinci (fiul de învăţător pare să fi asimilat total principiul autorului Giocondei. Îl citez pentru a vă convinge: „Nu poţi avea nici o autoritate, nici mai mică nici mai mare decât cea pe care o exerciţi asupra ta însuţi… Obstacolele nu mă pot încovoia. Orice obstacol cedează efortului. Cel ce îşi fixează drumul după o stea nu se schimbă câtuşi de puţin”. Autorul celebrei piese Bătrâna şi hoţul are psihologia celui care ştie că „se află la capătul perfecţiunii” (Yan – Tzi), dar nu ştie „la care”, încât singura soluţie rămâne „drumul” fixat „după o stea”, ce implică situarea „între două nopţi” şi perseverenţa sisifică. Caracteristicile tipului simpatetic (dispoziţie pentru armonie şi iubire, optimism, încredere oarbă în fericire/ bine, capacitate de dăruire, tip ce nu vrea să se vadă şi nu se poate concepe învins de dificultăţile ivite, crede, romantic, în Dumnezeu, în destin şi fatalitate, iubeşte intensitatea mării care naşte şi menţine sentimentul infinitului, dar şi dezechilibrează armonia lumii interioare etc.) configurează, în general, o viziune luminoasă, dominată de armonie, simpatie, bunătate, frumuseţe, de aspectele ideale ale existenţei. Idealitate aflată, însă, în antiteză fatală cu tragismul existenţial. Spre deosebire de tipul simpatetic, demoniacul echilibrat îşi cucereşte lumea, luptă permanent cu ea (vezi Goethe, Leonardo da Vinci, Bach). Din această perspectivă, la baza Operei saviniene se află o pluralitate de conflicte ce îşi află rădăcinile în profunde şi insolubile conflicte sufleteşti. Relaţia cu celălalt/ cu lumea este întotdeauna conflictuală. Nici nu ar putea fi altfel! Totuşi iubeşte lumea (desigur şi pe sine!) cu toată ardoarea, fiindcă o cucereşte el însuşi. Cine-i citeşte Răspunsul la chestionarul lui Sasu sau Biobliografia va observa că viaţa „ca o pradă” a scriitorului Viorel Savin este o succesiune de „cuceriri” obţinute pas cu pas: învingându-şi propriile conflicte, se pune de acord cu lumea, simţindu-se, crezându-se stăpân pe ea. Întreg „drumul” său este marcat de eforturi titanice (atât în comunism, cât şi în postcomunism), pe care dramaturgul, romancierul, poetul, eseistul, jurnalistul, criticul de artă le sublimează în opere nonconformiste ca viziune. În fapt, urmează sisific, principiul verificat în


57

istoria umanităţii: cine se învinge pe sine învinge lumea. Desigur, o frumoasă şi constructivă iluzie… Datorită victoriilor treptate, dar neîncetate asupra conflictelor sale originare, Viorel Savin ajunge să divinizeze acţiunea. Astfel, plăcerea acţiunii în viaţa reală îi modifică benefic comportamentul scriitoricesc şi relaţiile cu ceilalţi. Acest fel de a fi mă determină să cred că tipul demoniac echilibrat domină modelul sintetic – integrativ al personalităţii sale, încât din acest punct de vedere, asemănarea sa cu autorul capodoperei Faust este izbitoare. Ca şi Goethe, la cei 75 de ani pe care-i va împlini în anul de graţie 2016, el poate susţine: „Sunt prea bătrân pentru a blama/ Dar încă destul de tânăr pentru a crea”. Dacă simpateticul din el aşteaptă fericirea/ binele de la o lume ideală, demoniacul îşi concepe viaţa (şi implicit opera) printr-o acţiune susţinută şi printr-o continuă luptă interioară, alimentată din îndoială şi dintr-o revoltă camusiană. Nu mă pot abţine să nu-l citez din nou pe Goethe; „Îşi merită viaţa, libertatea – acela numai/ Ce zilnic şi le cucereşte ne-ncetat”. Din acest punct de vedere, autorul ce încheie romanul Impostorul cu întrebarea şi promisiunea: „Cine urmează?... Vom reveni.” se poate felicita şi „reveni” asupra fenomenului imposturii…, asupra tragi-comediei supunerii. „Busturile” sunt deja gata! De revăzut: Bustul (politică şi mahala). Veţi vedea efectele intuiţionismului husserlian aparent invizibil… Doar prin acţiune, Viorel Savin se pune de acord cu lumea şi ajunge să se simtă stăpân pe sine. Pare dominat de ştiinţele vieţii conforme doctrinei evoluţioniste. Aşa se explică de ce crede că armonia vieţii este distrusă de revoluţii, războaie, conflicte, deşi fără ele… etc. Ideile sale filosofice şi estetice pot fi concentrate în trei concepte: unitatea, echilibrul şi polaritatea. În opera saviniană, paradoxal, totul tinde spre unitate şi echilibru, adică spre armonie. Armonia spre care tinde scriitorul nu este un dat. Ea se realizează prin efortul sisific depus pentru împăcarea contrariilor/ forţelor polare, predestinat antagoniste. Nu întâmplător, scriitorul băcăuan „vede” lumea aşa „cum este”, cu multitudinea de conflicte ireconciliabile, ce îndemnă la acţiune şi la posibilităţi multiple de conciliere a opoziţiilor. Acţiunea a fost şi este marele scop al vieţii, acţiunea văzută ca o nebunie divină. Totuşi Savin face, în mod paradoxal, elogiul măsurii, o valoare asimilată de la greci care-i confirmă, probabil, ideea din Ciuma lui Camus: „Omul nu sfârşeşte niciodată cu răul, cu violenţa istoriei”, cu sine, adăugăm noi. Unele din Textele saviniene (v. Evanghelia eretică etc.) trădează demoniacul expansiv din personalitatea manifestată/ reală a autorului. Tipul demoniac expansiv (v. Baudelaire, Rodin, Beethoven) nu reuşeşte să-şi stăpânească demonul interior, fie din cauza intensităţii conflictelor, a revoltei, fie din absenţa măsurii sau expansivitatea voinţei poetice. Aflat într-o revoltă excesivă faţă de tot ce ar putea să-i anihileze dinamismul său interior. Savin, acest „copil al revoltei”, are de această dată viziunea artistului care, deşi afirmă

un efort enorm, este mânat în procesul creaţiei şi de fluxul obscur al lumii sale interioare. În asemenea momente, autorul vol. „Pictorul Nicu Enea” (Viaţa alcătuită din Scrisori, articole şi poze), în esenţă o variantă subtilă a mitului lui Pygmalion şi al Galateei, ţinteşte nu doar acordul cu sine însuşi, confirmând ideea că „măsura nu este contrariul revoltei”, dimpotrivă este cea care o apără şi o recreează de-a lungul istoriei. Nu e greu de observat că voinţa filosofico-poetică de a nu admite nici în viaţa socială, nici în activitatea scriitoricească, altă autoritate decât pe sine însuşi, potenţează pluralitatea conflictelor şi a revoltelor saviniene, ce renasc în scriitură cu puteri reînnoite. Opera sa este/ pare a fi o Hydră borgesiană ce se reconfigurează permanent. Poate de aceea nici teroarea destinului implacabil şi nici viitoarea judecată a istoriei (ne)drepte nu-l sperie. El se eliberează de revoltele interioare, de pluralitatea conflictelor, nu cucerind şi stăpânind la propriu lumea reală, ci substituindu-i propria sa lume ficţională. Fluctuaţiile estetice şi filosofice ale Operei confirmă implicit că faţetele personalităţii artistice nu sunt izolate, separate unele de altele, ci, că, dimpotrivă, se întrepătrund, se presupun reciproc, se intersectează şi se convertesc unele în altele. Datorită relaţiilor de cooperare sau conflictuale dintre ele, de prelungire a unora în altele sau de compensare a lor, ca şi a celor de asociere sau de discrepanţă şi disjuncţie valorică, portretul interior al scriitorului V.S. capătă o „înfăţişare” aparte în care coexistă (Opera o confirmă) principalele tipuri de personalităţi ale artistului: tipul unitar şi armonios dezvoltat, tipul instabil, tipul dedublat şi tipul accentuat. Conceperea unitară, integrală a personalităţii presupune unitatea în diversitate, concretizată în coexistenţa faţetelor acesteia, a relaţiilor şi interdependenţelor dintre ele. Aceasta înseamnă că faţetele personalităţii (reală, autoevaluată, ideală, percepută, proiectată, manifestată) nu pot fi concepute independent unele de altele sau desprinse de întreaga configuraţie psihică a scriitorului Savin, dar nici nu pot fi „topite” într-o masă omogenă, amorfă, fără nici o diferenţiere. Tocmai diferenţierea acordă portretului savinian un „spor” de unicitate şi un mister generat de convingerea nietzscheiană că Răul garantează existenţa forţei. Şi în acest caz, Savin pare să nu-l fi înţeles pe autorul celebrului Dincolo de bine şi de rău. Susţin aceasta, pentru că autorul piesei Ştefan după-amiaza pare că uită de urmarea şi efectele evaluărilor moştenite. Se ştie de la Nietzsche: „Cel ce a înţeles natura umană şi cum s-au produs valorile ei cele mai înalte se îngrozeşte de oameni şi fuge de orice fel de acţiune”. V. S., dimpotrivă, cultivă mitul acţiunii, propunându-şi înainte de toate realizarea idealului personal conjugat cu cel al neamului/ lumii. Tipul unitar şi armonios dezvoltat se întâlneşte foarte rar (dar se întâlneşte!) în personalitatea


58

manifestată a scriitorului. Dacă s-ar fi manifestat constant, i-ar fi permis să trăiască în armonie cu sine şi cu ceilalţi (cu lumea). Această absenţă este un „noroc” pentru scriitorul de tip demoniac (când echilibrat, când expansiv) care-şi construieşte Textul stimulat de intensitatea conflictelor, mai curând interioare decât exterioare. În curtea personalităţii reale locuieşte tipul instabil despre care în limbajul curent se spune: „nu ştiu ce să cred despre el, o dată se comportă într-un fel, altă dată în cu totul alt fel”. În operă, eul auctorial revelă la modul ideal măştile scriitorului, proteismul aparent inexplicabil. Viorel Savin este un scriitor prin excelenţă proteic, ce se (re)inventează cu fiecare nou volum. Vă rog să observaţi! Încercaţi să-l identificaţi în oglinda celor peste 300 de personaje ale sale. Îl veţi găsi în toate şi în nici unul! Cameleonismul artistic al autorului concurează cu realitatea procustiană a Eului. Şi totuşi, pe V. S. nu-l poţi regăsi în autenticitatea sa, nici în tipul unitar, nici în cel stabil, ci mai curând în tipul dedublat. Dramaturgul şi romancierul mizează tocmai pe eterna duplicitate, mascare şi trucare în care se complac oamenii, pe simulacru generalizat. Orice om este cel puţin un Ianus bifrons. Cu o artă de invidiat, scriitorul revelă autentic discrepanţele între interior şi exterior, latent şi manifest, real şi imaginar, esenţă şi aparenţă. Astfel, una poate să fie imaginea de sine a scriitorului pe care acesta şi-o atribuie în mod efectiv, cu care se identifică, în care crede şi este de acord şi cu totul alta imaginea de sine pe care, dintr-un motiv sau altul, el o afişează în afară, inclusiv prin personajele sale; una poate fi imaginea intimă despre cineva şi cu totul alta cea făcută cunoscută acestuia sau celor din anturajul său. În opinia noastră, dedublările şi contaminările dintre faţetele personalităţii dramaturgului V. S.: între personalitatea reală şi cea manifestată, între grupul de imagini ale individului (imaginea de sine, de altul, de sine atribuită lumii) şi personalitatea manifestată sunt revelate caragialian în Teatru, unde permanenta duplicitate, mascare şi trucare în care se complac personajele saviniene, revelă ionescian complexitatea conflictelor, absurdul şi ipocrizia unei Lumii în care trăim coexistenţa hurmuziană a comicului şi a tragicului etc. Ce se mai poate spune despre personalitatea unui scriitor care te „obligă” să-l reciteşti, adică să te situezi într-un început continuu, „între două nopţi”, între real şi imaginar, între trecut şi viitor? Se mai poate comenta multe despre efectele benefice ale tipului „accentuat”, caracterizat prin excrescenţa, din când în când, a uneia sau alteia dintre faţetele personalităţii artistice. Adică există un Savin care-şi subordonează celelalte faţete personalităţii reale, mai precis, crezului filosofico-estetic de a fi el însuşi, departe de patul procustian al „duşmanilor”, al propriului Eu, şi al doctrinelor ce au învins secolele. În alte cazuri, imaginea de sine hipertrofiată hugolian absoarbe şi subordonează toate celelalte faţete ale personalităţii. Autorul „Funiei” nu este o excepţie atunci când îşi atribuie însuşiri şi

calităţi pe care nici alţii nu i le recunosc. Asta nu înseamnă că nu există momente când se neglijează pe sine şi se comportă, estetic vorbind, aşa cum crede el că aşteaptă ceilalţi să se comporte. În altfel de cazuri, orice scriitor intră într-o serie de scheme estetice rigide, stereotipe care-i accentuează şi-i falsifică personalitatea. Se înţelege că în asemenea contexte te crezi (devii) neînţeles, ignorat, persecutat, lezat, uitat etc. Aşa se explică de ce, pentru a-şi apăra personalitatea ultragiată şi a trăi cel puţin în armonie cu sine, revoltatul camusian şi proteicul V. S. îşi proiectează comportamente estetice, filosofice, moderniste şi postmoderniste, agresive, mitomane, transmoderniste etc.

(Continuare în nr. viitor)

Victor CILINCĂ UN TECUCEAN LA PARIS Scriitorul V. Ghica, tipărit de francezi

Scriitorul şi profesorul tecucean Vasile Ghica a

fost tipărit în franceză, în traducerea gălăţeanului C. Frosin, chiar la o editură din Franţa, Le Brontosaure: ”Entre les griffes du rire” (În ghearele râsului”) - o carte de aforisme, cu o prefaţă semnată de Jean-Paul Gavard-Perret şi referinţe critice de Paul van Melle, din Bruxelles, care spune că aforismele tecuceanului sunt „demne de un La Bruyère sau un La Rochefoucauld”, Nicholas Catanoy, din Germania, care mărturiseşte că „pilulele de înţelepciune” în doze homeopatice ale lui Ghica „mi-au făcut deliciul”, soprana Angela Gheorghiu, care găseşte aici „o sinteză de luciditate, gravitate şi umor” sau Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Române, care scrie că aforismele conjudeţeanului nostru ne oferă „înţelepciunea cea de toate zilele.”

Tecuceanul este, de ceva vreme, pe cai mari: a smuls anul trecut premiul unui festival internaţional literar din Italia - Menţiunea specială a juriului, la secţiunea Concurenţi străini, la cea de-a IV-a ediţie a Concursului Internaţional Premio Internazionale per l Aforisma „Torino in Sintesi”, acordat de Asociaţia italiană pentru Aforism din Torino. Anul trecut, a fost publicat şi în „Antologia dell aforisma”; dar a primit şi Premiul de Onoare la Festivalul Internaţional al Aforismului, între 1362 de poeţi şi autori de aforisme din 21 de ţări, premiu acordat anul trecut tocmai în Liban.

Absolvent de filologie la Iaşi, Ghica a fost remarcat cândva, la debut, chiar de criticul Şerban Cioculescu, în „România literară”, ca acum să păşească mereu peste graniţe: talentul îi dă pe-afară. Înainte de Revoluţie, primul său volum apărea la „Junimea” ieşeană, în nu mai puţin de 100.000 de exemplare, iar acum bântuie lumea prin internet. Iată şi o mostră de


59

aforism: ”Plăteşte un critic să te înjure. Şi vei avea mulţi cititori”. Cât despre glumele din colecţia sa, iată una: ”-Deci dv., doamnă, la cei 99 de ani nu mai aveţi duşmani!” -Nu mai am, părinte!” -„I-aţi iertat pe toţi?” -„Nu, au murit, nenorociţii dracului!”.

Stan BREBENEL

VANITAS VANITATUM, ET OMNIA

VANITAS!

La începutul acestui an, la Societatea Scriitorilor

Militari din Bucureşti a apărut un nou volum de versuri, Vanitas levantina, sub semnătura lui Emil Niculescu. Autorul, un foarte apreciat şi cunoscut eseist, poet, istoric şi critic literar, i se revelă poetului Gheorghe Istrate astfel: Emil Niculescu face parte din stirpea celor rari, din tagma poeţilor „nocturni”, din evantaiul amurgic mathein. De o artificialitate savantă şi cu o seducătoare arhitectură barocă, poezia lui Emil Niculescu cultivă un livresc rafinat, prin draperiile căruia transpare ironia lucid-amară dimoviană.

Am ridicat faldurile draperiilor pentru a vedea ceea ce poetul a produs în creuzetele din laboratorul creaţiei. Înainte de orice, aş dori să remarc faptul că, faţă de volumele anterioare, poetul are clar conturată propensiunea spre citadin. Emil Niculescu este un avizat cunoscător al operei lui Charles Baudelaire şi un discipol. Se ştie că principalul volum de versuri, inspirat din viaţa citadină a Parisului, este Les fleurs du mal (Florile răului). Baudelaire era convins că arta trebuie să vadă frumuseţi chiar şi în cele mai rele şi josnice situaţii. Din acest punct de vedere, Emil Niculescu este un continuator al operei lui Baudelaire. Arhitectura pe care o construieşte nu este numai barocă şi livrescă, este şi de un rafinament stilistic seducător, autorul fiind un escrimeur dibaci ce aşterne cuvintele pe hârtie cu o floretă fermecată. Ironia, autoironia şi o lejeritate de a lua în tăbarcă anumite realităţi de o comicitate cum numai unul dintre cei mai buni „prieteni” ai săi şi pe care l-a studiat în amănunt, Ion Luca Caragiale, a putut nu numai să le observe, dar şi să le lase în pagini nemuritoare posterităţii. Sfârşit de mai, când urcă-n barometre/ Mercurul. Scandal fonic din clacsoane -/ Oraşu-i bântuit de taximetre,/ La geam de portiere cu baloane.//...// O, tineretul studios, recruţii,/ Şampanizaţi, sau, tocmai de aceea,/ Par iar să declanşeze revoluţii/ Care sfidează grav vârsta a treia. (Promoţie). Imaginea oraşului terorizat câteva zile de legiunile de tineri absolvenţi de colegiu sau de liceu care urlă, claxonează într-o frenezie şi o fericire greu de înţeles, ca şi cum ar fi obţinut o măreaţă victorie (ce fel de? împotriva cui? cu ce foloase materiale şi spirituale?) când sărmanii, cei mai mulţi dintre ei nu vor lua bacalaureatul şi vor pleca

pe drumul greu şi lung al vieţii cu multe handicapuri. Un alt prilej de ironie o reprezintă poemul Ţ.Ţ.M. Acesta este unul dintre cele mai noi cartiere ale oraşului ridicat pe vetrele agricole ale legumicultorilor sârbi şi denumit aşa după populaţia pestriţă majoritară: ţărani, ţigani şi militari.

Lucrând de o viaţă într-o instituţie de cultură a armatei nu avea cum să nu se „contamineze” de virusul cazon rebelul şi mai greu adaptabilul civil Emil Niculescu. Poeme precum Manevrele de toamnă, Iarnă cazonă, Bugetar, Râmnic nu fac altceva decât să ducă spiritul ludic şi ironic al poetului acolo unde, pentru mulţi, porţile li se închid. Iată ce amintiri, văzute acum cu alţi ochi îl bântuie pe poet: O, ceaiuri cu bromură şi visuri de alcov,/ Pe-aici a murit beat un general, Suvorov//...// Brav comandant de gardă, dam posturilor roată/ Pe cărări viscolite, prin noapte şi prin zloată.” (Iarnă cazonă). Pentru un om cu o educaţie aproape militară nu este greu să abordeze anumite teme din istoria naţională ce îşi dau mâna cu prezentul în poeme precum: Vanitas levantina, Prăznuirea, Descendenţă etc. Iată câteva versuri care ilustrează pe deplin afirmaţia anterioară: A doua zi, cu ochi de iepuri, roşii,/ Pac!, un extemporal: cine-s strămoşii?// Cu neuronii alarmaţi sub freză,/ Foram din greu către etnogeneză (Descendenţă). Poetului nu putea să-i scape tumultoasa şi plină de ilarităţi scenă politico-electorală. O singură strofă cred că vorbeşte mai mult decât oricare dintre politicienii care cutreieră posturile TV seară de seară, amintindu-ne că Tipătescu, Caţavencu şi nemuritorul Agamiţă Dandanache nu au murit şi nu vor muri prea curând, încercând să ne lămurească, până la greaţă, ce mult bine ne fac ei şi noi, îndărătnicii, îl refuzăm: Promisiuni, postere, zahăr, ulei, găleţi n-or/ Precupeţi, când timpu-i sileşte să emane,/ Spre cel ce, pentru-o zi, e brav, conştient elector -/ Un utilaj din parcul de resurse umane. (Aparatcici).

Găsim printre poemele din acest volum al lui Emil Niculescu şi unul înduioşător, nostalgic. Este o Cronică de familie în care poetul creionează cu duioşie portretul tatălui său, participant activ pe frontul celui de-al doilea război mondial distins, pentru fapte de vitejie, cu distincţii militare, dar şi cu răni căpătate pe frontul din est, dar şi pe cel din vest: Cam asta fu. Peste doi ani în vest,/ Bonus: o rană-n braţul stâng. În rest,// Acum, e foarte sigur, nu-l mai doare/ Pe al comunei cetăţean de-onoare.// 2007, - aprilie, de-ntâi,/ El şi-a aflat obştescul căpătâi..

O supărare mare şi o revoltă argumentată are omul de cultură Emil Niculescu în ceea ce priveşte destinul cărţii. Sunt zile, săptămâni, poate luni când uşile bibliotecilor nu sunt deschise şi am putea să ne întrebăm, desigur, retoric: unde sunt cititorii de altădată. Lipsa de cultură face ravagii într-o societate normală. Noile mijloace tehnice: calculatorul şi internetul, telefoanele inteligente şi puzderia de posturi TV aproape că au ucis cartea şi, mai ales, pe cititori. Eforturile autorilor şi editurilor par sortite eşecului. Dar poate că şi


60

această modă, acest moft nu va dăinui. Vorba poetului Nepereche: Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-deamnă şi socoate; (Glossă).

Aşa cum spunea înţeleptul Solomon, dar şi Ecleziastul, se pare că viaţa din societatea noastră stă sub semnul lui Vanitas vanitatum, et omnia vanitas! (Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşărtăciune!). Poetul este primul care-l simte şi transmite tuturor semnalul de pericol. Important este să-l receptăm cum trebuie şi să luăm măsuri, căci altfel expresia latină Vox clamantis in deserto rămâne o simplă expresie.

Ionel POPA

VINTILĂ HORIA – CAVALERUL RESEMNĂRII

la timpul prezent

La finalul romanului Cavalerul resemnării (ediţia franceză, 1961; traducerea românească, 1991) autorul adaugă o “notă finală” din care citez:

“Această carte a fost scrisă în 1959, imediat după terminarea precedentei, Dumnezeu s-a născut în exil, şi înainte de a cunoaşte soarta care o aştepta, vreau să spun înainte de răspunsul editorului. Este la fel de contemporană ca şi cealaltă, în pofida cadrului ei istoric.

Trebuie adesea acceptată perspectiva exilului pentru a ajunge, precum Radu-Negru, la acea resemnare care nu este în fond decât o luptă mai dură decât alta, mai atrăgătoare şi mai directă, dar de sfârşitul căreia depinde tot ceea ce este omenesc în om. Turcii ca şi Veneţia, pădurea ca şi Erratino, nu sunt decât simboluri vii. Cititorului îi revine sarcina de a le recunoaşte, punându-le la timpul prezent.”

Să citim şi noi Cavalerul resemnării la timpul prezent.

O primă caracteristică a romanelor lui VH este “jocul” între istorie şi prezent, prin care trama lor se desfăşoară în două planuri îngemănate: unul etic-filosofic, celălalt politic, având drept problemă, printre altele, exilul atât de acut după al doilea război mondial.

A doua caracteristică: cadrul istoric (în realitate pseudoistoric) este costruit, narativ şi stilistic, în aşa manieră, încât să trimită, fără echivoc, la contemporaneitatea autorului.

Romanul e construit pe un binom ai cărui termeni sunt într-un raport de opoziţie: aici/ acolo (Pădurea valahă a principelui Radu-Negru/ Veneţia – Apusul). Descriind cele două lumi despărţite de cortină scriitorul face trimitere discretă la realitatea din Europa de după al doilea război mondial, perioadă numită de politicieni şi ideologi “războiul rece”. Faţă de această graniţă dictată, personajele romanului manifestă două atitudini: una de refuz cu speranţa dispariţiei ei, cealaltă de ignorare-acceptare. Prima atitudine e ilustrată de Radu-Negru, în ciuda şovăielilor sale, şi de românii săi

refugiaţi în “pădurea răzvrătită”, de dalmatul Undina Burbur şi neamul său de păstori şi plugari, de medicul veneţian de la curtea valahă, Della Porta, de pictorul italian Aloisio Loredan, de călugărul ordinului Marcedarilor, Joaquin. Cortina este ignorată de Veneţia care a încheiat “pactul de neagresiune”, pact de pace şi comerţ, cu Semiluna (secera …). Fără mari probleme de conştiinţă, puşi la adăpost de tratatul cu Imperiul de la răsărit, Veneţia şi locuitorii ei se complac în luxul şi bunăstarea lor. Undina Burbur îi spune lui Radu-Negru: “Există însă ceva mai rău decât turcii, vreau să zic oamenii de la noi care şi-au părăsit credinţa, care cred în Profet şi se poartă rău cu noi ceilalţi creştini. Ei cred că turcii vor cuceri lumea, că toate popoarele creştine li se vor supune, că Dumnezeul nostru a murit de vreme ce a încetat să ne mai apere. Îi prigonesc pe cei care şi-au păstrat, în pofida a orice, credinţa, se duc la oraş ca să-i denunţe paşei, la un loc ca să sărbătorească victoriile necredincioşilor şi să-i oblige pe copiii noştri să meargă la şcoala muezinului. Sunt mai răi decât turcii.” Un astfel de trădător (“coadă de topor”) este Dragomir, cel trimis de Domn sol la Veneţia.

În spatele cortinei care ascunde sângele vărsat şi înăbuşă strigătele nevinovaţilor istoria continuă. Graniţa este acceptată de cei “de dincolo” cu o anume uşurare căci ea îi scuteşte de sâcâielile remuşcărilor. (cf. Monica Nedelcu)

În timpul ceremonialului înmormântării Bătrânului voievod, Radu-Negru rememorează secvenţe din lupta părintelui său împotriva cotropitorilor. În felul acesta, scriitorul conturează opoziţia dintre Valahia şi Veneţia (Apus). Pe de o parte, atitudinea gravă şi responsabilă a românilor în faţa ameninţării duşmanului; de cealaltă parte, atitudinea trufaşă şi arogantă a “cruciaţilor creştini”. Încălecând şi amestecând timpii istorici, romancierul sugerează un spaţiu al faptei, al experienţei, al învăţăturii în opoziţie cu altul doar al pretenţiilor orgolioase; “«Inamicul se desfăşura lent, cu o mişcare aproape imperceptibilă pe care o ştiam bine. Eram singurul care cunoşteam sensul ascuns al acestei mişcări, căci eram singurul dintre toţi aceşti principi creştini care îi înfruntasem deja şi îi învinsesem. Am cercat să-i înştiinţez, era însă prea târziu. Cavalerii apuseni se puseră în mişcare, înaintau în zornăitul uriaş al armurilor, drept spre masa aceea aparent diformă care se încovoia sub şoc, îi înghiţi, îi înăbuşi, îi sufocă înaintea căderii nopţii. M-am năpustit împreună cu oamenii mei în încleştare, sigur fiind deja de înfrângere. Dar cum să scap? M-ar fi învinuit de laşitate sau de trădare […] M-am pomenit seara pe o colină de unde am văzut la stânga, focurile de bucurie pe care necredincioşii le aprinseră pe câmpie, iar la dreapta apele Dunării. […] Mă tem pentru tine, fiule, şi pentru fiii tăi, şi pentru fiii fiilor tăi. Continuă lupta, striveşte-i pe păgâni. […] Aş vrea ca o dată şi o dată să stau liniştit în mormânt».”

Vorbele Bătrânului [“atât de simplu după vorbă, după port”] sună a testament.


61

La capătul experienţelor de viaţă şi de cunoaştere, tânărul prinţ înţelege că Bătrânul avea dreptate când îi da “învăţături’: “Noi suntem prea puţin cruzi cu vrăjmaşii noştri, nu vom reuşi niciodată să formăm un imperiu. Noi suntem chemaţi să înfăptuim o misiune diferită, cine ştie care, şi cine ştie când, într-un viitor îndepărtat, când oamenii vor fi mai umani, făcuţi pe măsura noastră. Trebuie ca poporul nostru să se păstreze pentru această misiune. Deocamdată, trebuie să ştim să aşteptăm şi să îndurăm. Orcice măreţie începe prin suferinţă.” În vorbele sale, Voievodul sintetizează pe Iisus, Eminescu şi Blaga!

Această credinţă într-o posibilă şi viitoare misiune istorică a poporului său este una din ideile cheie ale romanului (Monica Nedelcu).

Cu toate îndoielile şi dezamăgirile pe care le are în timpul şederii la Veneţia ca sol, Radu-Negru este, în fiinţa sa profundă, un încrezător în victoria binelui. Misteriosului bărbat care îl avertizează de primejdiile care îl pândesc şi care îi spune: “Cauza pe care o apără Alteţa voastră […] este o cauză pierdută”, prinţul român îi răspunde: “Nu eşti prea încurajator messer. Cauza pe care o apăr este cea a dreptăţii. Ea va triumfa într-o bună zi.” Ascultându-i spusele messerul, profund impresionat, îi zice, ca un profet: “Alteţa voastră nu este un trădător.”

La polul opus se află Dragomir: “Nu mai am principe – se adresează lui Radu-Negru după ce, cu ajutorul complicilor, îl prinde şi-l predă turcilor. Principe sunt eu, şi te condamn. Şi apoi, vâră-ţi asta bine în cap: turcii nu sunt duşmanii noştri. Ei sunt purtătorii păcii şi ai unei noi credinţe pentru oameni. Ţara noastră va cunoaşte în curând binefacerile acestei noi religii. M-am lepădat eu însumi de vechea noastră credinţă şi cred în Profet. Asta mă face să văd lumea altfel şi mă simt mai bine musulman decât creştin.”

Diplomaţia veneţiană, în multe situaţii, a practicat o politică a încetinitorului, a răbdării, a status quo-lui. După multă aşteptare, prinţul român e primit în audienţă de Doge care, după ce îi ascultă motivul soliei sale, îi spune protector: “- nu vă descurajaţi, Alteţă. Am avut prea multă stimă pentru augustul dumneavoastră părinte şi apreciez prea mult lupta în care se află angajat poporul dumneavoastră, pentru a nu încerca măcar să vă dau oarecare speranţe. Aveţi bunătatea să primiţi să mai rămâneţi încă o lună printre noi. În câteva săptămâni vă voi da un răspuns definitiv. Voi tatona pentru dumneavoastră terenul la Roma, la Madrid, la Paris, chiar la Viena şi la Londra. Voi scrie ambasadorilor noştri. Lucrurile se schimbă repede în politică. Trebuie să aveţi răbdare.”

Mai e nevoie de comentarii, de “traducere”?! La aceste promisiuni, principele Radu-Negru

răspunde cumpătat, conştient de adevăr: “- Voi aştepta, Alteţă Serenissimă. Dispun de o lună întreagă. După care, dacă răspunsul dumneavoastră este prea puţin încurajator, mă voi întoarce singur şi vom continua să ne batem, fără ajutorul celor care ar trebui să ne ajute. Îi mulţumesc Alteţei voastre pentru bunătatea şi

ospitalitatea sa, atât de generoasă, pe care a binevoit să mi-o acorde …”

Ca în cazul tuturor citatelor: non comment! Ceea ce primeşte principele de la Doge este doar

un permis de vizitare a Arsenalului. Vizitând Arsenalul, Radu-Negru se întreabă: “care ar fi astăzi aspectul Europei dacă turcii ar înceta să mai reprezinte o ameninţare?” (Să nu uităm că romanul este publicat în 1961 şi că Noul Imperiu al “semilunii” şi ciocanului tot din răsărit a venit, ca şi Imperiul Semilunii).

În timpul vizitării Arsenalului, între ofiţerul ghid şi principele Radu-Negru are loc un schimb de opinii:

“- […] cu vasele cumpărate de la voi, cineva ar putea să vă atace şi să vă distrugă într-o bună zi.

- Vom fi prudenţi. Deocamdată nu există nicio flotă în stare să se măsoare cu a noastră.

- Şi turcii? Sunt la porţile voastre. - Nu vor putea nicăieri să treacă de ele. Şi apoi au

semnat un pact de prietenie cu noi, important este să construim vase, să le vindem atunci când se înfăţişează un bun cumpărător şi să câştigăm bani, […].

- Există popoare pe care aliatul vostru le împiedică să trăiască.

- Popoarele astea sunt departe. N-au avut noroc, însă nu e vina noastră. Noi dormim liniştiţi, asta e esenţialul. Veneţia nu-i bunul dumnezeu.”

Cinismul ofiţerului este tot atât de dezarmant ca şi minciuna diplomatică a Dogelui. Vienei asediate de turci, Veneţia îi trimite în primă instanţă o solie de încurajare şi cu promisiuni, formată din părintele Marco, medicul Della Porta şi pictorul Aliosio Loredan. Solia e salvată de atacul turcilor de către ţăranii valahi dezertori din armata otomană. După acest moment dramatic, între Della Porta şi părintele Marco are loc următorul schimb de replici:

“- Plec cu ei […] - Ai o misiune de îndeplinit … - Sunteţi doi pentru a o îndeplini, părinte. Voi fi în

plus la Viena. Nu sunt niciodată destui oameni pe lângă Radu-Negru, acolo unde voi avea cu adevărat o bună misiune de dus la capăt. […] voi fi singurul, presupunând că sunt un trimis, căci eu mă trimit pe mine însumi. […] principele avea dreptate. Nu te poţi smulge amintirilor. Nu fac decât să mă întorc, împreună cu oamenii aceştia, la fondul amintirilor mele. Mă credeam un om al mării şi iată că pădurea e ceea care mă face să trăiesc.

[…] - Cine e, la urma urmei, acest Della Porta? întrebă

părintele Marco. Îl cunoşti de multă vreme? - E un vizionar, răspunse pictorul. - Un magician? - Da, dacă vreţi. Un magician care întrebuinţează

esenţele cele mai pure şi cele mai simple. Crede în prietenie, în dragoste, în fidelitate. Cunoaşte secretul de a se aşeza în afara timpului şi poate şi a spaţiului la urma urmei, după cum aţi văzut. Face parte la urma urmei din familia principelui Valahiei.


62

- Basarabi, nu-i aşa? - Nu, părinte, cred că nici un nume n-a fost încă găsit

pentru asta.” Toată întâmplarea îl tulburase şi totodată îl entuziasmase pe popă încât acestuia nu i-a rămas decât să se roage (“Ne trebuie victorie, doamne; fă să avem victorie!) şi să-i picure o lacrimă în barbă. Pentru Della Porta, rugăciune sunt vorbele lui Radu-Negru: “nu trebuie să uiţi nimic; murim când amintirile ne părăsesc.” şi “fiecare trebuie să plătească după faptele sale.” Şi Della Porta ajunge la adevărul: “Când trebuie să cunoşti sau să aperi ceva e greu să mori.”

La dezamăgirea faţă de politica Veneţiei se adaugă dezgustul faţă de frivolitatea vieţii acesteia, faţă de “înaltele” dezbateri estetice şi filosofice ale “elitei” despre frumuseţea, adoraţia femeii şi dragoste, în timp ce soldaţii Semilunii roiesc la graniţa Veneţiei. La o astfel de “serbare” este invitat şi Radu-Negru. La finalul “simpozionului” i se cere să-şi exprime punctul de vedere: “Am puţine lucruri să vă spun, căci dragoste, la noi, se face fără comentarii şi nu avem niciodată vreme să ne închipuim cum ar fi femeia desăvârşită. Cred, oricum, că o femeie este desăvârşită dincolo de părul ei, de gura ei sau de picioarele ei, căci nu putem despărţi trupul de sufletul ei, nici diferitele părţi ale trupului ei în fragmente izolate. Este desăvârşită, cred, femeia, şi se spune pe la noi că este frumoasă atunci când totul e frumos în ea […] Tot astfel, aş putea spune că lumea este frumoasă şi desăvârşită nu izolată în imaginea unei flori, a unui copac sau a unui munte, ci în întregul ei, la fel ca o femeie, statuie de marmoră […]” Morala vorbelor prinţului român? Veneţienii au rupt unitatea trup-suflet, ba mai mult, s-au lepădat de suflet.

S-a remarcat că Vintilă Horia transfigurează geografia fizică a romanelor sale într-un spaţiu cu semnificaţii etice şi politice şi, de aici mai departe, într-un spaţiu cu deschidere spre metafizic.

De o puternică originalitate, Cavalerul resemnării [de fapt toate romanele lui Vintilă Horia] se alătură marilor romane din a doua jumătate a secolului XX, în care interogaţia existenţială şi cea politică formează o unică şi unitară problemă, având drept contrafort epic un spaţiu şi un timp istoric fictive.

Romanul lui Vintilă Horia este atât de dens ideatic şi atât de adânc în cugetare, încât nu ai voie să trunchiezi citatul folosit pentru exemplificare şi argumentare. Unul este efectul psihologic şi gnoseologic al contactului direct cu textul şi altul când îl rezumi şi parafrazezi.

Bibliografie consultată

1. Monica Nedelcu, Postfaţă la Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil (traducere în română, Ed. Europa, Craiova,1990) şi la Vintilă Horia, Cavalerul resemnării (traducere în romănâ,1991, Ed. Europa, Craiova )

2. Georgeta Orian, Vintilă Horia, un scritor contra timpului său, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008

3. Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia. Transliteratură şi realitate, Ed Curtea Veche, Bucuresti, 2011

4. Ionel Popa, Vintilă Horia – Mai sus de miazănoapte, în rev. “Spaţii culturale”, Râmnicu Sărat, anul VI, Nr.27/2013

PODUL

cred că sunt vie pentru că mierla aceasta îmi cântă pe umăr cu ciocul întors spre lumină la celălalt capăt al podului sunt tot eu, cu altă mierlă pe umăr, privind în ochi altă noapte arcul de cerc ne uneşte sau ne desparte, depinde cât ştim despre spaţiul curbat; eu ştiu că pe-un pod poţi să mergi dintr-un capăt într-altul şi înapoi, în timpul tău, nu al lui; poţi vedea celălalt capăt de pod şi pe tine acolo, dar, oricât ai fugi, nu te poţi prinde din urmă, cum nu poţi contopi cântecul celor două mierle: eşti/ sunt săgeata pornită din arc: cum să te întâlneşti cu tine însăţi mai tânără cu trei zile şi vie? ca să adorm, trebuie să chem înlăuntru un râu, trecerea lui peste pietre, între maluri zdrenţuite sub greutatea atâtor brazi doborâţi de lună cere efort de imaginaţie, fiecare piatră are somnul ei, greu de scos, de limpezit în undă şi lipit de somnul celeilalte pietre, şi-al celeilalte, până când obosesc şi râul, şi ochiul interior, şi vine, în sfârşit, ca o cămaşă de zale, somnul acela chemat dincolo de el e o pădure de brazi, cabana cu capete împăiate de cerb şi păsări groteşti bătute-n perete acolo timpul îşi pierde forma şi culoarea, îl pierzi, la rându-ţi, oricât te-ai agăţa de el, nu mai poţi reveni în timpul de acasă, în somnul lui cu ferestre prin care noaptea nu priveşte niciodată. Valeria MANTA TĂICUŢU


63

Ion ROŞIORU Un roman de zile mari Noul roman al lui Constantin Arcu, Măştile exilului, vede lumina cernelii tipografice la Editura Cartea Românească (Bucureşti, 2014) şi e girat exegetic, inclusiv pe coperta a IV-a, de trei corifei ai criticii literare actuale: Al Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Cornel Ungureanu. Structurat în trei părţi: Ţintuit pe cerul Europei, Pe pământ străin şi Din nou la origini, romanul numără 360 de pagini şi e de o stringentă actualitate politică, morală şi economică, vizând fără menajamente moravurile mafiote ale celor ce ajung, prin manevrele electorale cu iz balcanic bine ştiute, la putere. Naratorul, hăituit pentru că a ajuns persona non grata, rezumă astfel atmosfera care-l forţează să ia, pentru o vreme, calea surghiunului: „Gaşca puterii se afla deocamdată pe cai mari, nu i se putea ţine piept. Se prezenta ca partid politic - Frontul Prooccidental al Democraţiei şi Libertăţii. Coloneleasa se dădea drept vârful „intelighenţiei” grupării locale, cu mare influenţă printre oamenii lor din zonă. Comunicatul ei, fusesem asigurat de prieteni necunoscuţi, însemna practic ordinul exilului. Numai dacă m-aş fi încăpăţânat să nu iau în seamă avertismentul, treceau la măsuri mult mai dure” (p.14). Naraţiunea, întru totul savuroasă, pigmentată cu portrete caricaturale care nu se uită uşor, superlativ în acest sens fiind al stră-stră-străbunicei Katy, rezultă din învrâstarea firului diegetic propriu-zis, cel al călătoriei cu avionul către Italia, cu analepse nu mai puţin suculente inspirate din trecutul său mai mult sau mai puţin depărtat. Ca într-o situaţie-limită, naratorului îi defilează prin minte, între veghe şi vis, între realitate şi halucinaţie, scene terifiante care i-au marcat existenţa: moartea stupidă a Alla-Dinei, fata cu care urma cândva să se căsătorească, intruzionarea în viaţa sa a lui Barbăroşie, un crai pentru care naratorul tocmeşte doi ucigaşi ucrainieni să-l lichideze, amintiri de la Gazeta de Nord unde ajunsese redactor în urma mătrăşirii de la Universitate, migrarea, cu arme şi bagaje a odioasei Colonelese Taifun, redactor asociat, la oficiosul puterii, Oglinda actualităţii, de unde împroaşcă toată opoziţia cu noroi şi calomnii sfruntate etc. Partea a doua a romanului este în primul rând o demitizare fără menajamente a prejudecăţii comune că în Occident ar fugi câinii cu covrigi în coadă. În orăşelul său de provincie naratorul o cunoscuse pe doamna Gina, care ar fi trăit, chipurile, pe picior mare la Roma. Ajuns aici, cu toată averea într-un rucsac şi cu câţiva dolari şi euroi care să-i ajungă pentru câteva zile, povestitorul o caută pe această doamnă şi constată că respectiva

româncă o ducea foarte strâmtorat şi că de fapt locuia nu în capitala Italiei ci la Ardea, o staţiune turistică mediteraneană care, o dată cu venirea anotimpului rece, rămânea pe mâna străinilor ce o ocupau abuziv, românii şi ţiganii deţinând o pondere deloc neglijabilă printre expansionişti. Trage la un motel administrat de un maramureşan şi unde constată că e singurul client. Fiul Ginei, Dragoş, pe care ea îl zugrăvise în cele mai roze culori filiale, îl întâmpină c-o ostilitate care stă să irumpă violent în orice clipă de vizită a compatriotului intrus, drept care acesta se felicită în gând cu nu le-a acceptat cunoştinţelor sale fanfaroane găzduirea, aşa cum fusese tentat la aterizarea pe aeroportul din Fiumicino. Complexul turistic e, în realitate, o cloacă în care colcăie drogaţii, ciorditorii şi prostituatele, promiscuitatea cea mai abjectă fiind aici la ea acasă. Pentru un escroc precum domnul Cristi, falsificator de acte, staţiunea, de fapt colonia românească a tuturor interlopilor atraşi aici de mirajul unei vieţi mai uşoare, e o adevărată mană cerească în acest Occident care nu e deloc ceea ce s-a crezut că este. La semnalul cuiva că stau să descindă carabinierii o zbughesc toţi ca potârnichile printr-o uşă aflată în spatele unui şifonier. Un alt popas al acestui fugar, care întruneşte toate trăsăturile unui personaj picaresc, e cel din localitatea Arezzo, mai precis de la periferia ei, locul doamnei Gina fiind jucat aici de Ligia, o moldoveancă aflată de 30 de ani în peninsulă, de patru ani fiind văduvă. Aceasta organizează, punând la bătaie o oaie sfâşiată de câini, o petrecere pentru românii din zonă, prilej pentru noul sosit să creioneze alte şi alte destine ale conaţionalilor săi stabiliţi printre macaronari. Umorul şi autoironia, dat fiind că românul e neîntrecut în a face haz de necaz, nu-l părăsesc nicio clipă pe povestitorul ce dovedeşte un spumos spirit parodic, ca atunci când se compară, în devafoarea lui, fireşte, cu un agent din filmele poliţiste sau de spionaj. Italienii sunt mult mai discreţi decât românii atunci când le intră în vizor un străin. Din păcate, românii de care a fost sfătuit să se ferească, fojgăiesc la tot pasul, iar bunăvoinţa lor ascunde cele mai incredibile viclenii, precum a grupulului heteroclit condus de Levi care, contra unei taxe de trei sute de euro, îţi găsea, chipurile, un loc de muncă, de fapt te vindea pe alţi cinci sute de euro. Aşa se face că transfugul român, fost profesor universitar şi jurnalist, se pomeneşte într-un lagăr de sclavi cărora li se anihila voinţa şi, implicit, dorul de libertate. Naratorul, care nu se desparte de laptopul cu ajutorul căruia spera să alerteze autorităţile cu privire la ceea ce se petrecea în aşa-zisa tabără clandestină a lui don Morton, devine nu atât factorul declanşator al acţiunii de demascare a fărădelegilor şi cruntei exploatări a unei mase de oameni fără căpătâi, cât martorul ei lucid pentru simplul motiv că nu se atinsese de terciul în care truditorilor abrutizaţi le erau inoculate droguri. Dorul de ţară se transformă nu o singură dată într-o durere pe care o resimte apăsător şi insuportabil precum în acest pasaj deloc străin de lecţia patriotică a lui Aleco Russo din Chant de la Roumanie:


64

„Mi-am strâns pleoapele, încercând să-mi înăbuşesc plânsul (...). Nu eram copil, ce se întâmpla cu mine? Ochii îmi erau împăienjeniţi de lacrimi. Privind şoseaua, mă gândeam la robii care au şezut şi plâns amarnic la Apa Vavilonului, amintindu-şi de Sion. La fel plângeam şi eu la margine de şosea, pentru că acolo, departe, se află pământul pe care curg râuri de lapte şi miere. Îmi era dor de miriştea scăldată în soare prin care sar ţârâind şi intersectându-se insecte, de un iaz cu stufăriş în coadă, plin de cărăşei şi inundat de orăcăitul broaştelor, de lătratul unui câine în noaptea adâncă, de mirosul strugurilor copţi pe coarda de viţă de vie, un vălmăşag miraculos ce urca până în ţinuturile copilăriei şi de care nu mă puteam rupe. Era Sionul din sufletul meu” (p.193). Ţara este prezentă, în acest roman, nu doar sub vălul nostalgiei naratorului, ci, mai ales, sub acela al luptelor dintre putere şi opoziţie, cu manifestări sângeroase în Piaţa Universităţii pentru suspendarea Preşedintelului. Accentele pamfletare sunt neîncetat prezente în trama romanescă: „Habar n-aveam de mişcările de trupe din parlament. Nu dădeam doi bani pe scursurile îngrămădite acolo, însă voturile lor l-ar fi putut trage pe dreapta pe Preşedinte. Toţi sperau că asta putea să tempereze impertinenţa şi zelul hoţilor din jurul său” (294). Nemulţumiţi, manifestanţii tineri cărora li se confiscase, cu două decenii în urmă, Revoluţia, mai sperau ca democraţia să devină o realittate şi tagma hoţilor de la conducerea ţării să se retragă din punctele strategice pe care şi le consolidase cu neruşinat tupeu şi cu impertinenţă. Eroul picaresc şi umilit pretutindeni visează să-i adune pe toţi românii aflaţi în Peninsulă şi să fomeze din ei o legiune în fruntea căreia să se întoarcă în ţara pe care s-o elibereze, ca un nou Garibaldi sau mai precis ca un Vlad Ţepeş secundat de bravii eroi din Ţiganiada lui Ioan Budai Deleanu. E un bun prilej de a zeflemisi toate miturile eroice istoriei: „O clipă îmi dădu prin cap că ar trebui să le ţin o cuvântare, precum a procedat Napoleon în faţa piramidelor din Egipt. Aceea în care îşi avertiza soldaţii că de la înălţimea acelor piramide îi privesc cinci milenii de istorie, cam aşa ceva. Partea proastă e că aici nu e niciun fel de înălţime. M-aş putea referi la ruinele romane, numai că aş ştirbi ceva din grandoarea momentului. Nu merge. E greu să te pui cu tipul ăla. Ce s-o lungim, Napoleon a fost un trombonist de primă mână” (p. 260). Naratorul acestei cărţii cu miză parodică de bună calitate se iniţiază în Răul universal din ţară, ca şi din afara acesteia, spre a putea spera, precum la parcurgerea unui basm, că forţele Binelui vor ieşi în cele din urmă biruitoare. Şi se va întoarce, cu toate peripeţiile de rigoare în ţară, mai precis în Bucovina natală spre a-şi continua şi mai făţiş lupta cu Coloneleasa Taifun care, între timp, îi racolase fiul adoptiv, pe Matei, crescut împreună cu matusalemica doamnă Katy, şi-l supunea, în lagărul paramilitar de la Gorun, unor exerciţii de spălare a creierului, spre a-l transforma în terorist veritabil care să ucidă cu cel mai rece sânge din lume

spre a apăra o putere abuzivă şi completamente psihopată. Radiografie a lumii interlope din ţară şi din diaspora, Măştile exilului e o carte scrisă în nesfârşit de multe tonalităţi şi registre: oniric, fantastic, poetic, realist, comic, umoristic, horror, naturalist etc., galeria de personaje care defilează prin faţa cititorului fiind la fel de diversificată: ziarişti gata să lingă mâna puterii chiar dacă o urăsc, politicieni lipsiţi de orice scrupul, şuţi de cea mai joasă speţă, ucigaşi cu şi fără simbrie, cerşetori, scălâmbi, prostituate, peşti, poliţişti justiţiari sub acoperire, naivi care cred într-o lume mai bună şi mai dreaptă, cheflii, bestii, escroci, iude, fanfaroni, gogomani, resemnaţi etc. Printre aceşti dezmoşteniţi ai soartei nu rareori se întâmplă să descoperi, odată cu prozatorul inepuizabil, suflete frumoase, precum al lui Beniamin, săracul cu duhul, ajuns în lagărul mafiotului don Morton şi care are ca unic scop al existenţei sale larvare să se întoarcă, după ce va fi strâns ceva bani, în ţară, spre a-şi scoate sora internată într-un balamuc şi de a avea grijă de ea într-o căsuţă modestă. Imposibil să nu te gândeşti la ciorditorul Gheorghe din Groapa lui Eugen Barbu care visa, şi n-a mai apucat, să se lase de meserie şi, retras într-o căsuţă modestă din mahala, să crească porumbei. Înainte de a fi făcută de oameni, dreptatea pare a fi apanajul divinităţii. Astfel, pentru malefica doamnă Taifun nu se putea o mai bună şi adecvată pedeapsă decât metamorfozarea ei în căţea turbată, ipostază în care este împuşcată înainte de a se mai fi decuplat de câinele cu care o înnădiseră scârbavnicele-i călduri. Alt monstru, haidamacul de Dudu care face parte din gaşca lui Levi şi care are o plăcere atavică să gâtuiască oamenii, sfârşeşte prin a se spânzura. Pe naratorul aflat mereu în situaţii-limită îl salvează de fiecare dată îngerul său păzitor Gabriel, înger pe care cel aflat în custodie îl beşteleşte, amical, ori de câte ori îi vine bine: „Nemulţumit de prestaţia lui din ultima vreme, m-am prefăcut că nici nu-l bag în seamă. Îl spionam totuşi să văd de ce e vesel şi jucăuş. Nu ştiu de ce se bucura puşlamaua, când eu eram băgat până la gât în necazuri. Sau poate avea de gând să-şi ia rolul în serios şi să mă scape de belele, am presupus fără convingere. N-ar fi fost prima oară când domnişorul apărea după nu ştiu cât timp şi încerca să mă ducă cu zăhărelul. De parcă aş fi fost fraierul lui” (p. 312). Romancierului de reală notorietate şi cu o inegalabilă voluptate a povestitului, aşa cum îi stă bine oricărui prozator moldav care se respectă, îi plac suspansurile tot aşa de mult pe cât îi plac loviturile de teatru. Nimic nu e întâmplător în naraţiunea sa, chiar dacă se consumă multe pagini până să mai ridice un colţişor de văl de pe feţele misterioaselor personaje: colegii de banchetă din avionul care-l poartă spre Roma vor fi întâlniţi ca poliţişti sub acoperire în lagărul lui Morton; traficantul de sclavi Levi nu-i altcineva decât fiul secăturii de Barbăroşie cel care-i distrusese naratorului frumoasa poveste de dragoste, respectiv


65

mariajul cu Alla-Dina; mult mai târziu el află că frumoasa poliţistă Sofia care i se dăruie fără rezerve povestitorului reîntors din aventura sa interlopă italiană era fiica Alla-Dinei şi soră geamănă a lui Matei. Şi exemplele de acest tip ar putea continua. Măştile exilului întregeşte convingător bibliografia lui Constantin Arcu: Cenuşa zilei (1995), Omul şi fiara (1996), Faima de dincolo de moarte (2001), Ceremonii de despărţire (2005), Cocteil în cranii mici (2011) ş.a. Întâlnirile cu scrisul său inconfundabil sunt tot atâtea sărbători ale spiritului.

Octavian MIHALCEA

SEDUCȚIE ȘI EVADARE Volumul semnat de Ana Calina Garaș, Broderii

în vid (Editura Rao, București, 2014), evidențiază caracterul neîntrerupt al căutărilor într-o sferă existențială foarte diversă. Considerabile nuanțe panteiste animă aceste călătorii lirice. Feminității îi este subliniat statutul de axă a ființei, având foarte variabile manifestări particulare. Seducția intervine pe fondul unor remarcabile estetizări: "Fascinată de luxul din mătăsuri moi,/ amnezică trecea prin lume trufașă/ îmbătată de eleganță și grabă./ Înflorindu-i pe buze vraja tânjea/ după surâsuri, simțindu-se/ o Evă contopită cu șarpele ei./ Sufletul/ îmbătat de lumea luxuriantă/ îi hotăra coborârea spre odiseele rătăcirii,/ cu treceri efemere peste trupul ei./ Cu disperare/ simțea cum se lăbărțează căderea./ Cu picioarele strânse își păzea/ pudoarea, se dorea neînfrântă./ Visa revenirea/ hrănită cu lumină, cu arome amare/ de nuc bătrân, miresme de fragi și bureți/ frumosul simplu/ cu icoane din suflet de copil,/ calde zâmbete de sfinte chipuri de părinți./ Dorea/ o risipire a aburului vinovăției/ simțindu-se păcătoasă și sfântă". (Taină vinovată) Iraționalitatea iubirii se conjugă cu adesea greu comprehensibila natură feminină. Deoarece visul e situat în siajul idealului, mundaneitatea capătă caracteristicile inconsistenței. Astfel, o militantă atitudine apropiată normelor existențialismului se desprinde din versurile Anei Calina Garaș: "Străin de tine însuți/ trăiești într-un Babilon de desfrâu,/ ros de vicii,/ imbecilizare prin televiziune./ Cultura ți-e video-cultura./ Telefonul un fir de speranță,/ iluzia că nu ești singur,/ computerul ca un virus ce contaminează/ lumea/ și-o duce spre o demență absolută.// Mergi pe un drum fără orizont/ alergi spre nicăieri./ Progresul îl folosești pentru confort,/ să distrugi și să furi eficient./ Cinismul îl simulezi perfect,/ milos fără să fii, dar crud ca un lup,/ viclean ca o vulpe.// Morala o crezi bună pentru predici,/ nu mai ai valori sfinte,/ invalid cu sufletul, credința ta-i fără fervoare." (Încotro omule?) Sunt subliniate anumite părți

contestabile ale condiției umane. Puternice constante sufletești determină reprezentările estetice din volumul Broderii în vid. Putem spune că toate aceste frământări existențiale derivă din abisalitatea atotputernicei Shakti: "Mister al naturii și cosmosului/ Femeia,/ rănită periodic/ sub semnul unui secret selenar,/ ascunde taina în pântec,/ ce a purtat de grijă/ la facerea lumii.// Femeia descoperă/ partea copil din bărbat.// Surâzând cu ochi cerești/ cu împotriviri sfioase/ îi dă picături de dragoste,/ dorul/ să-l muncească să-l țină însetat./ E gura de rai, prin care bărbatul/ cunoaște extraordinarul,/ îl urcă pe toate culmile,/ să-i fie căderea mai amețitoare.// E greu pentru bărbați/ de prins acest cod fragil,/ Femeia,/ farmecul și fidelitatea-i efemeră./ Oglinda-i strălucitoare/ n-o să cuprindă numai pe unul.// Firea ei cu toane multe,/ îi ține pe bărbați pururea-n mirare./ E focul/ de care să nu se depărteze prea mult,/ să nu se apropie prea tare.// Din partea ei să se aștepte/ ca și din partea lui Dumnezeu,/ la imprevizibil." (Femeia) Câteodată, manifestările amoroase vizează strict plăcerea dragostei, fără alte implicații ce mai mult ar încorseta spontaneitatea. Discursul autoarei denotă o profundă cunoaștere a relațiilor dintre bărbați și femei. Se detașează tema abordării existenței în clipă, special elogiu al perenului carpe diem. Starea de beatitudine poate fi un absolut scop în sine: "Gând al meu, din al tău gând, egoul să nu/ ne separe, trăind o vindecare ieșind din/ strâmtele tipare,/ două flori puse împreună/ păstrându-și fiecare culoarea rară.// Luminați de aura bucuriei, ochii să-și/ vorbească, prin poarta lor să intrăm în/ adâncul ființei celuilalt fără teamă./ Măreț de pure, trupurile și sufletele, să/ aibă ce să-și spună, palmele umplându-se/ de mângăieri.// Să fim la unison, vase comunicante, oglinzi/ ce se reflectă una în alta, doi regi cu un/ singur imperiu./ Aspirația sufletului să fie fuzionare cu alt/ suflet./ Viața să reprezinte începutul, iar iubirea/ culmea. (Cum mi-am dorit iubirea)

Însă, dacă avem în vedere inautenticitatea ritmurilor cotidiene, ajungem la ideea conform căreia imaginea ideală a iubirii nu este decât un reper intangibil într-o ființare supusă înstrăinării. Abordările exotice pot reprezenta, cu siguranță, soluția evadării dintr-un areal constrângător. Rănile din iubire sunt sublimate estetic. Ana Calina Garaș sondează cu asiduitate în zona tribulațiilor din cuplu, totul conducând la soluția dezmărginirii, a transgresării limitelor, așa (re)integrându-ne într-un univers complex și deschis, propriu iubirii.


66

Nicolae CIOBANU „Alecsandri, băcăuanul”…* … e şi titlul prezentei recenzii, luat din crestomaţia omonimă*, alcătuită şi editată-n 2008 de dl. Ioan Dănilă. Actualul conf. univ. dr. Ioan Dănilă, din Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, este una şi aceeaşi persoană cu binecrescutul, delicatul, gentilul reporter care, ulterior zilei de 16 august 1989, a relatat la Bacău despre Festivalul multicultural „Pădurea de argint”. Era un eveniment deosebit, comemorativ-centenar organizat de tîrgu-nemţenii Casei de cultură a, pe atunci, sindicatelor, ca să reînvie cultul pentru Veronica Micle şi al său Emin. (Pe organizatorii kulturnici îi ştiu, dar nu-i pomenesc, din motive personale, de justă ranchiună pe afronturi ibrişinate, reiterate.) De atunci şi pînă-n zilele de Acum, între recenzor şi autorul argumentativei pledoarii s-au păstrat empatice sinapse, prilejuite mai ales de unele revederi didactice sau chiar literare. Fiindu şi că, o vreme, dl. Dănilă a funcţionat ca vrednic director al Casei Corpului Didactic din Bacău; fie cu post întreg, fie-n tandem cu „la catedră”, după toanele (i)responsabililor cu Învăţămîntul, din ministerul de resort; dar şi cu larg, slugi.toresc ecou prin teritorialele inspectorate. În plus, un excelent pedagog, metodist şi filolog pentru zeci de promoţii din liceul băcăuan, pedagogic; pînă la a se consacra unei deveniri, afirmări universitare după 1990, în Universitatea „Vasile Alecsandri”. Om de osebită cultură, deşi fiu de Tîrgu-Neamţ – un an, învăţător suplinitor la Blebea, de pe aceeaşi vale a Ozanei, nemurită de legendarul Nică -, gentilul Ioan Dănilă a străbătut cu devoţiune toate treptele din vocaţionala sa alegere. A fost mai întîi rodul copt al unui Institut Pedagogic de 2 ani din Suceava (după Liceul „Ştefan cel Mare” din Tg.-Neamţ), apostolind pînă la definitivare-n învăţămîntul primar al două învecinate judeţe. Cu vremea şi prin studii la zi, a putut accede către catedre-n gimnaziu şi liceu; ca să ajungă profesor de română şi apreciat metodist în liceul ce l-a înnobilat Învăţător. De acolo, pînă la Universitate n-a fost decît o alee, pe care Profesorul a trecut-o, prin concurs pe faţă. Impresionantul său CV profesional se află pe site-ul Universităţii „Vasile Alecsandri”, la Facultatea de Litere. De acolo am spicuit şi eu unele; pentru altele, trăite, am făcut apel cătră Amintiri, care încă nu m-au trădat, cred. Iată rezumatul vieţii intelectuale a domnului şi prietenului meu distins, nu doar profesorul Ioan Dănilă. Să mai spun că, mai ales după ce am ieşit la pensie, a fost printre puţinii care m-au remarcat şi stimulat la scris şi altele, decît fişe de cărţi… şi acesta-i un Adevăr.** Dar, m-am întins prea mult în captarea atenţiei cetitorului, decît întru recenzia despre „Alecsandri, băcăuanul”. Efectul primirii recente a crestomaţiei pro-Alecsandri născut, copilărit la Bacău a avut directă cauză-n

participarea mea la Centenarul Dumitru Alistar, din 18 iulie, 2014. O generoasă răsplată pentru felul în care l-am evocat pe Om şi pe Profesor, care ne-a fost şi decan. Desigur, şi pentru că am luat atitudine-n presa ocazională locală, pentru că nu se ia hotărît o măsură de drept inatacabilă în nici o instanţă terestră, în legătură cu ultima proprietate Alecsandri ce a mai rămas, ca vai de capul ei cum, încă-n picioare, dar tot o ruină. Că, pe locul adevăratelor proprietăţi şi Case Alecsandri, kulturnicii proletculţi au, tot abuziv, decis erijarea unei Case de Cultură a sindicatelor; o vreme, nici măcar dedicată poetului şi patriotului moldo-român. Obezitatea arhitectural-cubică domină şi azi centrul nu ştiu cît de vechi al Bacăului; dar nu mai ştiu cu ce funcţii. Sigur că multiple, după soarta tuturor „caselor” din proletcult, ce au primit azi alte destinaţii. Firesc ar fi să dăm pe acolo de săli de biliard şi de păcănele, asezonate cu baruri puţind a bodegi şi crîşme de barieră, „metallica”izate, cînd nu manelizate. De ochii lumii, cu sala de spectacole oareşcum salvată, de „concerte” la modă, unde muzica se măsoară exclusiv prin grav-destructori decibeli… Că, unde minte nu-i, muzica-i pfui! Pro causa evidentă, cea din titlul coperţii enunţată, se reiterează ca „Alecsandri, al nostru” la p. 3. Remarc, tehno-biblio-teceşte, renunţarea deliberată la clasica pagină de gardă; nu doar în acest caz, victimă economiei „din criză”. Că, de „avem nevoie de modele”, răul din mine se strîmbă: „cum?… pocind din tipicul cărţii nu de Guttenberg decise, ci de către premergătorii tiparniţelor cu litere burinate, cu tot feliul de anluminuri şi minieri calligrafe… Măcar dacă, întru cinstirea Înaintaşului, s-ar fi scris/ tipărit ca pe vremea sa… Nu mă dau dezamăgit, deşi nu-s partizanul naşterii neapărate a Bardului, nu doar mirceştean, la… Bacău. Eu o s-o ţin tot pe legendarea călinesciană, din „Istoria” sa. Pînă la aflarea unui Act relevant, chiar şi-o declaraţie olografă - însă tardivă faţă de petrecerea fericelui eveniment -, deşi nu poate fi atacată de nulitate, cade sub incidenţa Legendei: „mi-au spus unii că…” ori, cliuceriul (chelarul?) Vasile, ditamai boierul, ortodox vechil ori revizor pe moşii mînăstireşti pe deasupra, iubitor de carte, arte şi legi, să nu-şi înregistreze la termen moştenitorul identic în nume în vreun catastif bisericesc, aista chiar că nu să poate, boieri şi Majestate! … Pricina neînregistrării îşi află justa apreciere-n faptul că la 1821 ruşii pe de o parte şi turcii pe de alta au zobit la eterie-işti, vînîndu-i pînă şi-n tainiţele mînăstirilor şi sihlelor greceşti precum Secu, ba şi ale celor multe şi închinate direct Muntelui Athos, autonome de mitropoliţii moldavi. Pîrjolul unor atari mînăstiri (revin la Secu) s-a păstrat pînă prin anii ’90 ai dusului secol al XX-lea, din pricină că atît otomanii, cît şi ruşii regulament-organici, apoi sovieţii proletkulţi i-au tot împiedicat să-şi revină… Plus că, prin Vodă-Cuza, s-a decis Secularizarea averilor şi domeniilor mînăstireşti închinate ba Athosului, ba şi patriarhiei constantinopolitane***, preoţimea fiind redusă la statutul de… funcţionar bugetar.


67

Ca să-şi scape lui pielea şi să-şi salveze familia, cu ce bruma avere mai adunase, părintele poetului s-a băjenit cu tot cu slugile de nădejde… Şi nu către Mirceşti, aflat la vadul de pîrjol al pedepsitorilor, ci spre apa în sus a Trotuşului, în munţi silvatici şi lipsiţi de ademenitoare mînăstiri. Plecarea-n pripă, doar cu cîteva care de boccele din Bacău, face credibilă şi naşterea la adăpostul coviltirului vreunui chervan. Nu sunt în măsură să apreciez de ce Alecsandri a scris, doar o dată, că-i născut la Bacău… Dar pot să jur că i-am cetit amintirile din copilărie, toate legate de Mirceşti şi nici măcar una pomenind de Bacău. În afara celei note, ori scrisori, eu nu pot spune că l-o fi legat vreun sentiment de Bacău, oricît l-am cetit. Mai degrabă de Iaşi, unde se retrăgea (cu) familia iernile; ori de Roman, unde avea zeci de prieteni. Şi unde, în curtea micii proprietăţi a unui amic paşoptist (un Donici?) şi unionist, au plantat un stejar, pe care l-au botezat „al Unirii”… Şi care-i azi de tot înghesuit-strivit de „bloacele” unor decervelaţi. Vor fi ars ele tone de catastife bisericeşti pe la prigoane de tot felul; dar, să nu uităm: Arhivele Statului nu eu le-am înfiinţat, ci Vodă-Cuza; prietenul contimporan ce-i va sta dator şi după moarte, că primul Domnitor al Principatelor unite nu s-a numit… Vodă Alecsandri, I-ul!… Deci, pînă nu se va dovedi cu acte (deşi alea pot minţi, tendenţios; ori din prostie umană, greşit întocmite), eu – incondiţional prieten şi osebit admirator al dlui Ioan Dănilă – rămîn de partea legendo-natală a susţinătorilor. Oare cine, de ce şi pe unde-a dosuit registrul naşterilor şi deceselor din Bacăul anilor una mie optsute şi-n jur de 20 – multiparohie grecorthodoxă, tot pe atîta precît catolicii, plus grecii, italienii, armenii şi desigur evreii?… Oare, cît temei au cei care – mai nou! – acreditează tot pe aer că Bardul ar fi fost… catolic? Finalul părţii I, „Pentru o dreaptă cinstire” mi-a lăsat gustul amar al neconvingerii. Un Memorial Vasile Alecsandri nu se poate constitui pe o proprietate ce dubitativ i-ar fi aparţinut; cu obiecte de butaforie şi cu donaţii livreşti ori manuscripte ce numai în treacăt îl ating pe omul, dramaturgul, memorialistul şi poetul Alecsandri. Într-o vreme în care pînă şi Mirceştii continuă a fi distruşi de către ahtiaţii de noi moşii, proprietăţi pe daiboji ori cu hapca, gestul puţin spus eroic al profesorului şi cetăţeanului băcăuan Ioan Dănilă este odiseic. Deie Domnul să i se-mplinească Ithaca! Eu, necredinciosul, îi voi sta aproape şi promit să nu-i fiu doar gică-contra. Partea a II-a se constituie într-un duplex de păreri şi argumente pentru a-l acredita pe Alecsandri băcăuan. Primul e un (medic?) ofiţer de carieră, ultimul moştenitor direct al unei case, aflată acum în litigiu şi paragină. El aduce-n argument un zapis kirilic, drept act de proprietate prin vînzare, de la un Alecsandri, către familia sa. Din păcate, invocatul zapis nu figurează la testimonii, nici măcar redat în litere latine. Fiica

generalului e autoarea înstrăinării litigioase, dar se află şi ea-n panoplia celor marcaţi de destin. Se trece la mai consistenta Parte a III-a, unde sunt adunaţi 13 emiţători de opinii de notorietate nu doar naţională. Nu-i enumăr, curioşii să caute sursa. Unui mai june elogiant al oraşului său, B, i se intitulează opinia cu „Este foarte important să ne marcăm istoria”… Pesemne, inspirat de documentarele Geo, în care tot felul de vietăţi sunt arătate explicit cum îşi marchează teritoriul. Prea multele opinii pro domo vin din partea unor băcăuani, fapt ce-i onorează chiar şi cînd exagerează (astfel: „Bacăul – o Florenţă a Moldovei”). O Addenda („În apărare…”, cu opt voci sau condeie din varii epoci) şi un Supplementum (tot în apărare extinsă, patrimonială, deţinînd argumente legislative şi iniţiative salutare trece, cantitativ, lucrarea în categoria cărţilor. La asta ajută şi Bibliografia cu Anexele. Iar CDul audio o plasează-n raftul documentelor multimedia de bibliotecă. Utilă oricărui tip de punct de informare documentară, mai ales în formarea actualilor şi viitorilor intelectuali locali şi – de ce nu? – naţionali (şi nu mă refer doar la filologi!), rodul muncii asociaţiei Alumnii şi editurii Alma Mater ale UVA e sigur că va deveni o referinţă de neocolit, atîta vreme cît Alecsandri al nostru (nu doar băcăuanul) va dăinui. Argumentele celor doi consultanţi ştiinţifici de faimă în actualitate îi vor incita sigur la pro şi contra pe unii cercetători, să-şi argumenteze opiniile. Cititor de mediu calibru, opinia mea este că lucrarea susţinută de profesorul şi împătimitul om de cultură Ioan Dănilă este una de excepţie, în pofida climatului local soci-ostil sub care-i ea realizată. E o întreprindere de sisif, de cărăbuş de aur, de apostol şi misionar al culturii în ţinutul Bacăului. *Pentru conformitate, iată Descrierea CIP-Bib.Naţ.Ro. a lucrării, apud verso pag.titlu:

„DĂNILĂ, IOAN - Alecsandri, băcăuanul / Ioan Dănilă ; Bacău : Alma Mater , 2008” […].

Unde – patimă de fost „scriitor de fişa cărţii” timpul a vreo două decenii – m-am dedat la spaţierea normativă a simbolisticii după STAS-ul cu monografii; că prea des, chiar la filologi, ea se confundă cu mai utilizat-ştiutele semne de punctuaţiune. E şi aiasta o patemă lesne de suprapus chiţibuşăriei, de cătră superficialii culanţi carii am ajuns, uniia dintre noi, tributari modei IT.

** Decantare de avatari, în care un copil ajuns muncitor chiar din adolescenţă a năpîrlit în apostol rural „de talie judeţeană” preţ de două decenii; ca, simetric aproape, să năpîrlească încă două decenii, ca tot de talie judeţeană bibliotecar… Un bibliotecar „juruit” de unii kulturnici


68

ante şi post-1990, să nu scrie, „decît rapoarte de activitate şi fişe de cărţi”. (Dintr-o asigurare verbală din 1998, a unui minabil kulturnic, tot pe atît de poet, pre cît mai toţi cei din generaţia sa. Şi-n plus cetăţean de neonoare şi ordonat cavaler în nu mai ştiu ce clasă, ce-i dă drept la o înmormîntare, mereu amînată, „cu onoruri militare”, vai de bietele cătane…)

*** Retrocedăiala la hurtă, din post-1990, a adus nu numai patriarhia la condiţia celor mai avuţi latifundiari, în detrimentul unui neam de eterni amărăşteni; ori, cum cu năduf ne-a calificat Eminescu de „neamul nevoii”. De atunci, la ordin de sus şi nu prea, căpătuiţi pe nedrept cu averi imobile necuvenite, poţi să cauţi cu lumînarea, dar viaţă monastică nu mai afli nicăieri în ţară; numai turism religios, paranghelii şi butaforie. Şi sporirea averilor în folosul exclusiv al înavuţiţilor peste noapte. A istoriei noastre noapte. Mai remarc: preoţimea şi-a primit şi ce nu i se cuvenea-napoi, dar n-a renunţat la sinecura bugetară. Iată, de ce va vota tot cu cine va fi dictat de patriarh.

Note audio: 1.- Superficială, cam infatuată („lui madam Alecsandri i-a venit sorocul” în mijlocul Bacăului); ilogică: nu fugi de zaveră ducîndu-te în ghearele ei. 2.- Vorbe gol-faine de şarpe cu ochelari. 3.- Adeptul ticului „trebuie”, niţel depăşit de idee, bîlbîie şi cată vorbe să umple timpul. 4.- Discurs fluent, ci prea diplomatic; evocă biunicitatea celor doi „băcăuani”; promite nimicul. 5.- Invocă soluţia legală; exagerează cu naşterea băcăuană, pe care-o risipeşte cu de la sine voie „în toate istoriile şi tratatele”. 6.- Bîlbe de ins care trage alte sfori, cele principale sieşi; recunoaşte: „muzeograful minte”, invocînd butaforii patente. 7.- Divagaţie paralelă cu tema, îl doare de B („lui Bogdan Ghiu”), nu de Bc. „Marcarea” din titlul interviului său apare aici şi la el mai evident o crotală, nu o defulare firească. 8.- Vorbeşte documentat, adepta turismului cultural-istoric, neconsumist. Nu cred că mi s-a părut, dar a pledat pentru conservarea specificului local, iar nu pentru „occidentalizarea” tîrgurilor. 9.- (defecte tehnice) Sare agil (deşi un senior) peste ideea că A. s-ar fi născut la Bc.

Reporterul (totuna cu autorul cărţii) a depus toate diligenţele să le servească discursanţilor mingi cuminţi la fileu. Unii le-au ratat, alţii s-au autofentat. Fin psiholog, cinstit şi corect profesionist, dînsul nu a cutezat să îndepărteze nici măcar zgomotul de fond, pe care orice amator IT îl putea estompa prin procedeele actuale. Neatenţia unora care poate se făceau că nu observă că „se intervievează”, ni i-a adus în auz mai neelegant decît s-ar putea să nu fie dînşii de obicei.

Camelia Manuela SAVA O DOAMNĂ PENTRU NOBEL

Alice Munro, scriitoare de origine canadiană, a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură în 2013, fiind considerată o „maestră a nuvelei contemporane”. Acest premiu e o încununare a scrisului ei, ea bucurându-se de apreciere și prin alte distincții naționale canadiene sau internaționale, începând cu 1968, anul primei sale colecții de povestiri Dance of the Happy Shades.

De ce o Doamnă pentru Nobel? Ea nu este singura femeie, ci a treisprezecea, în ultimii ani, predecesoarele sale fiind Herta Muller (2009), Doris Lessing (2007), Elfriede Jelinek (2004). Descendența ei canadiană o face să fie o prezență curioasă între femeile scriitoare din întreaga lume. De aceea m-am întrebat ce aduce nou această autoare, mai ales că nu a scris nici un roman, fiind cunoscută doar pentru proză scurtă, povestiri, nuvele, schițe, legate de orașul ei natal Huron, în sud-vestul regiunii Ontario.

Născută în 1931, fiica unei profesoare și a unui fermier, Alice a început să scrie ca adolescentă, publicând prima ei povestire în 1950. A studiat jurnalismul și limba engleză și s-a căsătorit cu James Munro, mutându-se în diferite orașe din Canada, la vest de Vancouver sau în Victoria. De la debutul său, a publicat periodic colecții de povestiri, un singur roman și nuvele, călătorind în diverse părți ale lumii unde a avut apariții publice și ședințe de lectură. Unele dintre poveștile sale au fost ecranizate cu succes, devenind faimoasă după anii 2000.

Am fost încercată de o mare curiozitate, de o mare dorință de a o cunoaște prin intermediul scrisului ei, dacă e posibil să stabilești un mod de cunoaștere, prin intermediul literaturii, abolind distanțele și ideile preconcepute. Interesul de a vedea cum e, cum scrie Alice Munro nu a venit imediat cu premierea sa, ci am așteptat momentul, acea ocazie de a te îmbogăți cu o carte, cu o lume. Acea emoție de a cunoaște prima dată un scriitor, și, mai ales, unul faimos, mi-a fost călăuză în demersul meu. Am pornit fără prejudecăți, fără paradigme în minte, dar când am început am exclamat în sinea mea: da, da, da! Așa e un scriitor mare, așa scrie un adevărat scriitor! Așa se întâmplă de fiecare dată: o carte bună ți se lipește de suflet! Nu o poți lăsa din mână până nu îi sorbi fiecare rând, fiecare pagină! Și ce are fermecător în scrierile sale această canadiană?

Totul! Stilul limpede, curgător, o frază clară, surprinzătoare, proaspătă, ce te ține mereu lucid, fără a luneca în abstract! De asemenea, meritul de a face ca o

LITERATURĂ STRĂINĂ


69

carte să aibă succes într-o altă limbă decât cea nativă a scriitorului aparține într-o anumită măsură și traducătorului care se străduiește să se păstreze în limitele unei atmosfere cât mai fidele originalului, fără să pară ostentativ. Descrieri copioase, fără să fie obositoare, cromatică plăcută ochiului minții, vestimentație, fără exagerări, moda dincolo de modă și timpuri, odihnitoare, ca și cititorul să se simtă în largul lui, personaje rupte din realitate, condiția umană în tiparele ei variate, toate fac la un loc o capodoperă, fiind trăsături ce se regăsesc în scrierile lui Alice Munro.

Concretețea spațiului, nu neapărat și a timpului care este vag precizat, este vizibilă și sporește valoarea poveștii în sine, căpătând un loc aparte în economia narațiunii: „Cam la opt sute de metri distanță era o movilă joasă, vizibilă imediat datorită coroanei de copaci. Iar șleaul nisipos pe care din tren ea îl luase drept calea de acces către pășunea vreunui fermier – acela trebuia să fie drumul. Johanna distinse acum siluetele joase ale clădirilor risipite printre copaci și un turn de apă, care de la distanță arăta ca o jucărie, ca un soldat de tinichea pe picioare lungi.” (Ură, prietenie, dragoste, căsătorie).

Călătoriile lungi/ scurte sunt făcute cu trenul, cu mașina sau feribotul. Timpul este comprimat. Personajele trăiesc flash-back-uri sau sunt împinse să acționeze de hazard sau de lumina unor impulsuri neașteptate, cu scopul de a-și depăși condiția. Așa este Johanna din nuvela Ură, prietenie, dragoste, căsătorie: o femeie banală, lipsită de perspectivă, ajunge să se căsătorească, în final, cu Ken, ginerele stăpânului ei, trăindu-și momentul de glorie prin hotărârea de a părăsi casa unde fusese menajeră. Ea îl consideră pe Ken un admirator devotat, un iubit; bărbatul văduv habar nu are că Johanna este victima unei farse, puse la cale de două adolescente, una fiind fiica lui Ken, rămasă în grija bunicului matern și a Johannei, iar cealaltă, fiind colega și prietena acesteia. Căutându-l pe Ken, la sute de km distanță, îl va găsi bolnav și îl va îngriji, ca apoi să îi devină soție credincioasă. Carpe diem este dictonul latin, ca o concluzie a lui Edith, personajul reflector ce pune în final punctul pe „i”: „Nu trebuie să întrebi, ne este oprit să știm…”„ce ne rezervă soarta mie sau ție” (traducere din Horațiu).

Cele mai multe personaje din scrierile lui Alice Munro sunt femei. Din paginile nuvelelor respiră imaginea femeii canadiene – fericită sau nu, împlinită sau nu, căsătorită sau nu, care își înșală sau nu soțul, bolnavă de boli incurabile sau acaparată de vreo depresie.

Jinny, din Podul plutitor, bolnavă de cancer, își acceptă soarta, lăsându-l pe Neal, soțul ei, să preia frâul vieții sale, cu responsabilitate și înfrigurare. Și totuși, are o altă experiență de viață, paralelă cu căsnicia și boala: se lasă sedusă de tânărul Ricky, care o conduce pe un pod plutitor, un moment de excepție în economia nuvelei, surprins de prozatoare cu multă finețe: „Ei i se păru că era prima oară în viață când participa la un sărut

care era un eveniment în sine. O poveste întreagă, separată. Preludiul tandru, apoi apăsarea aceea hotărâtă, insistența de a explora, dăruirea de sine, acceptarea, un mulțumesc nerostit și retragerea tăcută, plină de satisfacție.

- Ah, spuse el, ah!” O femeie care se remarcă prin aventura vieții

sale, înșelându-și soțul, este Meriel din nuvela Ce rămâne în amintire. Totul se întâmplă firesc, are loc o întâlnire ce nu anunță nimic deosebit, fiindcă cei doi soți merg la o înmormântare – Meriel, căsătorită cu Pierre, îl cunoaște pe doctorul Asher, cu această ocazie, și vor face o călătorie împreună până la un sanatoriu, unde femeia, cu voia soțului ei, merge să viziteze o mătușă. Asher o însoțește cu mașina la sanatoriu și între ce doi străini izbucnește o chimie ce îi apropie, ca în final să genereze acuplarea. Și amintirea acelei escapade amoroase este purtată de femeia adulterină ca un simbol, chiar și după moartea soțului, căruia nu îi mărturisise nimic, nemaiîntâlnindu-l pe doctor: „Își amintea ochii lui căprui-cenușii, imaginea de aproape a pielii lui poroase, lipsite de netezime, un cerc ca o cicatrice veche lângă nas, lărgimea lucioasă a pieptului când se ridicase deasupra ei.”

Cele două surori, Queenie și Chrissy se întâlnesc la Toronto, întruchipând două tipuri de femei diferite: una măritată și cea care aspiră la un mariaj, admirând-o pe sora ei pentru curajul de a se fi căsătorit cu un bărbat mai matur. Îndrăzneala lui Queenie fusese foarte mare: fugise de acasă cu vecinul ei, rămas văduv; diferența de vârstă, dependența femeii de bărbat, suspiciunile soțului că femeie tânără îl înșală duc inevitabil la un eșec. Chrissy nu o înțelege pe Queenie, pentru ea fusese un model de reușită, de independență, de exuberanță. Însă Queenie e nefericită, va fugi, părăsindu-și căminul conjugal, nemaitrimițând vești nimănui. Numai Chrissy o vede pretutindeni, crezând că orice asemănare întâmplătoare sau nu cu diversele femei care o privesc intens pe stradă sau la cumpărături, de-a lungul vieții, o fac să trăiască în amintirea ei pe sora rebelă.

Așadar, cupluri care se fac și se desfac, se destramă prin prisma morții, bolii, fugii, geloziei, a vieții, la urma urmei,care este plină de neprevăzut, Alice Munro înregistrând factorul suspans ca pe un lucru firesc, într-o galerie de personaje ce prind contur, trăind sub ochii cititorului o viață interesantă din punct de vedere al cotiturii, al misterului, al neașteptatului.

Gustând o felie din scrierile sale, am priceput ce înseamnă destinul unui scriitor mare și nu m-am putut abține să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat oare cu prozatoarele noastre interbelice dacă ar fi fost alta configurația geopolitică a noastră, oare Hortensia Papadat Bengescu sau Henriette Yvonne Stahl nu s-ar fi ridicat la o asemenea valoare dacă ar fi avut șansa unei istorii fericite? Că nu au avut aceleași șanse se știe… doar posteritatea să fie mai dreaptă prin nume, care vin ca o răzbunare a trecutului, cum este cel al Gabrielei Adameșteanu.


70

Valeria MANTA TĂICUŢU Amos Oz: Cinism şi umor negru

Să scrii un roman epistolar (pe urmele lui Montesquieu sau J.J. Rousseau) în plin postmodernism, înseamnă să-ţi asumi riscul de a fi etichetat drept „preţios” ori paseist, şi, pe undeva, să te încadrezi în judecata de valoare a lui G. Lanson, referitoare la plăcerea estetică a corespondenţei în sec. XVII-XVIII: „dacă literatura pierde uneori din caracterul ei serios şi din profunzime, ea câştigă în schimb anumite virtuţi care măresc forţa de răspândire şi de atracţie a ideilor, dar câştigă mai cu seamă incomparabila bogăţie şi strălucirea neasemuită a corespondenţei”. Amos Oz, departe de a avea reticenţe, realizează un roman scandalos, alcătuit din scrisori al căror rol este să înfăţişeze condiţia umană în ceea ce are ea ascuns, intim, pervers şi sofisticat.

Triunghiul conjugal din „Cutia neagră” îşi dezvăluie treptat tragismul, într-un context social marcat de frământări politice, de speculaţii financiare şi de fanatism religios. Alexander Gideon, Ilana şi Michael sunt victimele lipsite de inocenţă ale războiului dintre Israel şi Palestina, dar şi ale propriului război dus cu lumea şi cu ei înşişi. De multe ori, impresia cititorului este că asistă la o partidă de şah (refrenul „şah mat” apare obsesiv şi determină decodarea mesajului în această cheie), în care piesele – fiinţe în carne şi oase – sunt mutate nu de o forţă cosmică nevăzută, ci de una care izvorăşte din interiorul lor, incontrolabilă şi de neînţeles. Ilana acţionează împotriva voinţei sale atunci când, după şapte ani de la divorţ, îi scrie fostului soţ şi, reînnodând relaţia cu el, îşi distruge practic echilibrul noii căsnicii. Boaz, adolescentul a cărui paternitate încă mai este prilej de suspiciuni şi discuţii în contradictoriu, este luat drept motiv al avalanşei de scrisori pe care personajele şi le trimit ignorând deliberat celelalte mijloace moderne de comunicare; personajele trăiesc în plină epocă modernă, dar se manifestă de parcă s-ar situa într-un plan anistoric/atemporal. Eforturile lui Michael de a contribui, prin organizaţia sa politică, la recâştigarea teritoriilor sfinte şi la alungarea arabilor, nu reprezintă decât manifestări tragicomice ale unui primitivism religios. De altfel, Zakheim, avocatul veros al „dinastiei Gudonski”, îl caracterizează cu cinism şi umor negru pe acest ideolog al lui Moise: „Sommo al nostru are funcţia de Ministru de Externe. Prins în tot felul de tranzacţii subtile, înoată ca un peşte – sau ca o algă – în anticamerele puterii. Zi şi noapte e în compania oamenilor de afaceri sau a activiştilor, membri în parlament, secretari generali sau directori generali. Se învârte cu costumul lui bleu-ciel prin curtea fratelui său sau prin împrejurimi, propovăduind dragostea de Israel funcţionarilor din Statul Major, semănând dorul de

mântuire în Ministerul Finanţelor şi al Industriei, trezind un zbucium mesianic în birourile Administraţiei teritoriale, ţinând predici, implorând, linguşind, citând versete biblice, împrăştiind un nor gros de sentimente de culpabilitate, cu o mâna pe inimă şi cu cealaltă pe umărul interlocutorului său, îndulcind totul cu miere biblică şi ornând cu interpretări biblice, dar şi dregând gustul cu bârfe, învârtind aprobări şi certificate, pe scurt, pavând neobosit drumul spre zile mai bune şi consolidând rapid investiţiile noastre la sud de Ierusalim” (p. 155). În mod normal, Michael ar trebui să fie victima spre care se îndreaptă simpatia cititorului, pentru că, în final, el este perdantul absolut. Numai că, printr-un sistem ingenios de oglinzi paralele (bazat pe scrisorile Ilanei, ale lui Boaz, ale lui Rahel, dar şi ale personajului însuşi), privit din unghiuri / perspective diferite, profesorul de franceză fără studii de specialitate, în aparenţă un familist paşnic şi timid, ascunde o tenebroasă sete de înavuţire şi de putere, precum şi un orgoliu nemăsurat, dublat de ipocrizie. Schimbarea situaţiei materiale – prin estorcarea unor sume fabuloase de la Alexander, în contul „pagubelor” provocate de Boaz – dezvoltă trăsături negative ţinute până atunci în frâu: ridicol prin limbajul profetic, împănat cu versete memorate la întâmplare, grosolan şi încăpăţânat, Michael este, probabil, cel mai antipatic autor de scrisori din „Cutia neagră” (avocatul Zakheim are umor şi nu-şi ascunde mizantropia, setea de câştig şi perversitatea). Predicile ţinute soţiei, lui Alexander şi lui Boaz sunt enervante şi nesincere, astfel că Boaz, adolescentul agramat care va transforma străvechea proprietate a „ţarului” Gudonski într-un kibuţ, îi aplică tatălui vitreg nişte corecţii primite cu mare satisfacţie de cititor, implicat, la rându-i, cu sau fără voie, în drama celor două familii de evrei. Amuzante prin eludarea oricăror reguli de ortografie şi punctuaţie, scrisorile lui Boaz reprezintă singura parte luminoasă din roman; e drept că stilul este irezistibil, mai ales prin punerile la punct specifice unei generaţii curate spiritual, în ciuda conjuncturilor actuale: „Discuţiile cu tine Michel îmi dau dureri de cap şi mam hotărât să terminăm cu asta. Cam şaizeci la sută din ceai scris sunt de acord în afară de versete şi chestii din astea, şi cam treizeci la sută deloc, nam înteles ce vrei de la mine? Tu eşti un tip simpatic, Michel însă eşti al dracului de încâlcit de la Tora şi de la politica aia a ta. Cel mai bine e să stai un timp la Paris să te distrezi cât poţi şi să mai uiţi de toate mântuirile tale. Ca să ştii, stelele nu spun nimic şi precis nu ţin lecţii sau alte chestii” (p. 196).

Acest puzzle epistolar imaginat de Amos Oz are ca scop conturarea unei zguduitoare poveşti de dragoste, cu toata cruzimea şi dramatismul de care poate fi capabil un scriitor de factură realist-cinică. Alexander şi Ilana îşi fac rău, se victimizează unul pe altul, îşi caută cu abilitate punctele vulnerabile, pentru a se lovi mortal, nu ezită să-şi radiografieze momentele de intimitate şi greşelile, într-un demers care seamănă cu acela al supravieţuitorilor unui accident aviatic: „Ca după un


71

accident de avion, am stat şi am analizat prin corespondenţă conţinutul cutiei negre” (p. 96), dar nu se pot împiedica să se iubească, urându-se, în acelaşi timp, pentru această neputinţă a lor. Obiceiul lui Alexander este de a-şi răscumpăra cu sume importante de bani greşelile săvârşite (printre ele, la loc de frunte situându-se divorţul, umilirea soţiei şi refuzul de a-şi recunoaşte fiul). Boala incurabilă (cancer la rinichi) nu-l umanizează, ci-l transformă într-un învins căruia nu-i mai pasă de ceea ce se întâmplă cu el, spre deosebire de Ilana, care, fără s-o ştie, manifestă un eroism vecin cu nesăbuinţa şi chiar cu nebunia: ea permite să-i fie luat copilul de trei ani, atunci când trebuie să aleagă între acest copil şi datoria de a-l îngriji pe Alexander. Atitudinea faţă de bolnav este revelatorie pentru caracterul personajelor: misticul Michael, cel înţărcat cu versete biblice şi beneficiar a cam un sfert din fabuloasa avere a lui Alexander, îşi repudiază soţia, neînţelegând motivaţia profund umană a alegerii ei. Gelozia, ranchiuna, răzbunarea şi histrionismul îl conduc încet spre pierderea minţilor, scrisoarea care încheie volumul impresionând prin delir fanatico-religios.

Personajele din „Cutia neagră” înfăţişează ipostaze diferite ale aceleiaşi esenţe, miticul jidov rătăcitor, a cărui fericire supremă ar fi recâştigarea patriei şi încheierea peregrinărilor printr-o lume ostilă. Numai că, în ciuda norocului la bani şi a culturii solide, a inteligenţei native şi a vocaţiei religioase, idealurile nu pot fi atinse, nici blestemul rasei ridicat: „Bernanos scrie că nefericirea omului e de fapt o binecuvântare. La această dulcegărie catolică am dat răspuns în cartea mea că, în general, fericirea e o invenţie banală a creştinismului. Fericirea e un kitsch. Nu are nicio legătură cu eudaimonia grecească. În ceea ce priveşte iudaismul, noţiunea de fericire e complet inexistentă şi nici în Biblie nu există măcar cuvânt echivalent. Cu excepţia, poate, a conceptului Fericiţi sunt cei care merg pe drumul cel drept. Iudaismul nu cunoaşte decât noţiunea de bucurie. Ca în versetul Bucură-te, tinere, de tinereţea ta; bucurie efemeră, ca focul despre care Heraclit cel tenebros spunea: Victoria lui este înfrângerea lui, bucurie care conţine în ea însăşi contrariul care o şi condiţionează” (p. 100). Nu este în intenţia acestei prezentări de carte o analiză a ideilor ecleziastice conţinute în roman, dar cititorul poate face, dacă vrea, o paralelă între „sentenţiile” amare ale lui Alexander Gideon şi bucuria / fericirea în stare pură pe care le descoperă Steinhardt şi le împărtăşeşte în „Jurnalul fericirii”.

O temă importantă în roman, pe lângă drama cuplului, drama religioasă şi cea a dezrădăcinării, este condiţia femeii. În Israel, mai persistă, se pare, pe alocuri, tendinţa de a deprecia femeia, de a o considera, cu mânioasă îndreptăţire biblică, o sclavă, un lucru folositor adesea, pe lângă casa omului, dar incapabilă de viaţă spirituală, o creatură infamă, inferioară şi sâcâitoare, total lipsită de transcendenţă. Revolta Ilanei se consumă nu numai epistolar / verbal, ci şi faptic: ea

refuză supunerea şi eterna culpabilizare: „Nu sunt sclava lui. Şi dacă tot e vorba de cercetări, a sosit vremea să ştie cât dispreţuiesc felul în care bărbaţii din comunitatea şi din familia lui se comportă cu sărmanele lor soţii” (p. 164). O mostră de aroganţă, răutate şi furie dezlănţuită o reprezintă scrisoarea adresată de Ilana lui Rahel, în care umilinţele multiseculare ale femeilor sunt denunţate pe un ton voit ironic; de fapt, scrisoarea este un adevărat „manifest al feminismului”, demn de a fi publicat în revistele ce ridică moralul bietelor gospodine şi le obligă la o imagine de ansamblu a condiţiei lor mizere: „De acum încolo am să fiu cuminte. Am să-mi îmbrac capotul şi am să spăl geamurile şi plasa împotriva ţânţarilor. Am să stau în banca mea. Am să pregătesc farfurioarele cu gustări pentru Michael şi prietenii lui. O să am grijă să aibă destulă cafea. Am să merg cu el să-şi aleagă un costum frumos în locul costumului bleu-ciel. Am să-mi fac un carneţel pentru cumpărături. Îmbrăcată în rochia mea cea maro, am să-l însoţesc când va fi invitat” (p, 135) – şi scrisoarea continuă pe încă două pagini, concentrând filo şi ontogenetic asupriri şi nedreptăţi domestice.

Petrache PLOPEANU Auf Der Brücke

Cineva mă bate ușor pe umărul stâng. Întorc încet capul, iar privirea mi se oprește pe chipul fetei de lângă mine. Mi se pare cunoscută și așa cum fac atunci când nu sunt sigur de ceva, zâmbesc plăcut, surprins (parcă!). — Da draga mea… —Nu vă supărați domnule profesor, mă întrerupe ea vorbind încet, v-ați luat hainele pe dos… Tăcerea stuporii plutește între noi, până când vorbele ei găsesc suficient timp pentru a pătrunde în conștientul meu… V-ați luat hainele invers, insistă ea apăsând cuvintele, interpretând mimica mea drept neînțelegere a spuselor ei. Surâd neîncrezător, „Cum ar fi posibil ca vorbele să-i fie adevărate?”. Spărgând instantaneu secundele, recapitulez gesturile banale ale rutinei de dimineață și


72

nimic nefiresc nu-mi reține atenția. Îmi rup privirea de pe chipul ei și o cobor spre picioarele mele. E ceva instinctiv în auto-inspecția pe care și-o fac bărbații. Întotdeauna o încep cu picioarele, mai precis cu partea superioară, reflex al unei panici defensiv-paternale. Și atunci văd tivurile pantalonilor exhibându-și dorsalele, buzunarele fluturând pe lângă coapse, betelia încingându-mă ca un brâu alb și strălucirea satinului vișiniu al hainei, rânjind la trecători ca o pată mare de sânge închegat. „Și cămașa?!” exclam în gând neîndrăznind să scot un cuvânt, după ce văd tighelurile cheutorilor și locurile punctate ale nasturilor pe fondul oranj. Atmosfera ce ne înconjoară cu mii de nuanțe gri, pare spartă de culorile hainelor mele care atrag atenția în mod strident. Stări confuze se nasc și mor spontan, mă trec simultan călduri și răcori; gândurile se îmbulzesc sau dispar, vocea o bănuiesc spartă, privirea cere ajutor ființei de lângă mine. O jenă imensă mă descoperă ca pe un împărat gol, aici, unde toți mă cunosc ca pe un om fără excentricități, serios, neispitit de exhibiționism. —Veniți cu mine. Locuiesc aproape, se hotărăște pe loc fata. Veniți să vă schimbați. Dau din cap automat, cum de altfel și merg și dau din cap mut către cunoscuții care se uită mirați la insolita mea înfățișare. Silabe înecate într-o răgușeală groasă, încearcă să se lege în ceva inteligibil, să explice inexplicabilul. Mă leg de sforțarea făcută, de a-i explica ei ce e posibil să se fi întâmplat, ca de soluția problemei în care am fost aruncat. „De cine? De ce?” întrebările sunt laconice, nu sunt în stare să trec în registrul întrebărilor problematice, iar răspunsurile nu se întrevăd niciunde. Fata îmi spune sau îmi povestește ceva, nu înțeleg, nu sunt capabil să înțeleg ce, în capul meu se rotesc două semne imense de întrebare și mirare, urechile îmi țiuie, privirea îmi este tulburată, buzele îmi freamătă, iar mâinile tot plimbă o geantă de colo-colo, încercând să acopere ceea ce, într-un subit și subconștient efort de ierarhizare, identifică drept sursă a compromiterii mele în ochii celorlalți. —Am ajuns, spune fata, să intrăm. Stau la etajul doi, apartamentul 7, adaugă ca și cum acest detaliu ar fi avut o importanță capitală pentru rezolvarea tuturor complicațiilor. Tata este acasă, dar nu vă faceți probleme, îi explic eu. Percep anormalitatea prezenței mele în acel context și ezit. Fata sesizează schimbarea mea și ritmul încetinit al pașilor urcând și adaugă: vă spun, nu-i nicio problemă, cred că vă cunoaște și el, îi explic eu totul. „Ce să-i explici? întreb eu în mine, când nici eu nu știu ce se petrece?”. —E profesorul meu de matematică. Are nevoie să-și întoarcă hainele pe față. A… participat la o activitate… ceva cu un concurs de teatru. Nu are unde să se aranjeze… Vorbele fetei nu sună prea convingător, după privirea mirată a tatălui ei, dar bărbatul nu face nici un comentariu. Doar mă invită amabil în baie să mă schimb. Mă uit în oglinda mare care reflectă imaginea unui bărbat tânăr într-un costum maroniu deschis. Sunt eu. Sunt eu?... În urma mea ușa apartamentului numărul

7 se închide încet, dar nu înainte ca fata să scoată un mic țipăt. Privesc o clipă în urmă și surprind ochii fetei sclipind de surpriză, alături de fotografia Podului Verde din spatele ei, peste care cade ca o ghilotină, noaptea.

*** Cineva mă bate ușor pe umărul drept. Nu deschid îndată ochii, încercând să-mi limpezesc mai întâi gândurile, dar sforțarea este zadarnică. Gestul se repetă, iar eu mijesc pleoapele după care uimit le ridic de-a binelea. În fața mea într-o atitudine respectuoasă, un om într-o uniformă pe care nu am văzut-o vreodată, veston maro, pantaloni kaki și caschetă verde închis, așteaptă să mă dezmeticesc. Îmi rotesc lent capul de la dreapta la stânga și invers. Sunt într-o încăpere îngustă, trei scaune pe o parte, trei pe cealaltă, o fereastră mare de unde vine o lumină galbenă, fugărită. Dincolo de geam se spulberă imaginea unor odgoane roșii, groase. — Vă rog biletul la control, aud un glas și mă întorc spre locul de unde vine. Omul în uniformă este cel care a vorbit, pentru că în afară de mine și el încăperea este goală. Adaugă urmărind privirea mea: trecem peste Podul Burții, îl știți, nu? — … Biletul? întreb și mai dezorientat și deodată ceva, ce se conectează la memoria mea, face legătura dintre toate imaginile: un tren. („Un tren?! Ce să caut eu într-un tren? Eu care nu am mers niciodată cu un tren, eu care niciodată nu am plecat din Oraș?!”) Omul în uniformă, („Controlor?”), nu manifestă nici un fel de nerăbdare. —Da, biletul, răspunde întrebării mele, biletul de călătorie! Mă gândesc câteva secunde. „Dacă sunt într-un tren probabil am și un bilet. Dacă am un bilet, sigur l-am pus undeva la îndemână”. Caut mașinal în buzunarul de la piept al hainei. Simt un carton neted între degete, îl scot și-l întind, fără să mă uit, controlorului. E o întreagă ceremonie în gesturile noastre. Scot cartonul, îl întind, privesc înainte, îl ia, privește la el și continuitatea este ruptă. —Îmi pare rău, rostește el după câteva secunde în care privește intens biletul, ați greșit direcția… Trebuie să vă rog, să coborâți la prima stație. La Gara de vest… De acolo traversați întreg Orașul până la gară și luați trenul în direcția corectă... Nu simt nicio curiozitate să știu care este direcția corectă, doar o umbră de iritare că am putut greși. Cuvintele sunt de prisos. Iau biletul, îl introduc la loc în buzunarul de la piept, îmi iau geanta și ridicându-mă îl urmez spre ușa vagonului. Chiar când oprește, coborâți, adaugă Omul în uniformă, la fel de respectuos, dar cu o urmă vagă de regret. Dau din cap de câteva ori, confirmând, fără nici un cuvânt. Cobor, traversez Gara de Vest și ies în spatele ei unde sunt stațiile de autobuz. Întreb și mi se răspunde. Da, de aici pot lua autobuzul spre Gara de Est. Traversez orașul, ajung la gară. Întreb dacă trenul din stație merge în direcția trecută pe biletul meu. Da. Mă urc în tren, nu știu de ce merg acolo, dar probabil că așa trebuie.


73

Găsesc compartimentul, așa îi spune, mi-am adus aminte, locul, mă așez, țin geanta pe genunchi, închid ochii.

*** Cineva mă bate ușor pe umărul stâng. Mă prefac că nu simt și-mi continui drumul. Acel cineva mă apucă de brațul stâng și mă mustră cu glas abia stăpânit, mergând pe lângă mine —Iar?! Nu știu ce se întâmplă cu tine, din nou ai ieșit cu hainele pe dos! Și mi-o amintesc deodată… Acum mă uit la ea și cobor privirea. Și de teama de a avea dreptate și de rușine pentru că are dreptate. Nu-mi dă drumul la braț și spune mereu aceleași cuvinte pe care nu le înțeleg. Despre cunoscuții ei („Cine?”), despre studenții care râd de mine („Studenții mei?... De ce râd?”), despre noi doi („Noi doi?”), despre bârfele care se tot aud prin oraș despre mine. Când am de gând să mă opresc? („Din ce?”). Ai ei nu mai pot ieși în oraș din cauza mea și a obiceiului meu („Ce obicei?”). Parcă sunt dintr-o altă lume („Care?”) Crede că în condițiile astea nu se poate căsători cu mine („Asta vreau eu?”). —…!? Se oprește în mijlocul trotuarului și neținând seama de cei care ne privesc, strigă la mine, oprind acea discuție interioară pe care o știe foarte bine: —Vorbește odată, nu mă mai înnebuni cu dialogurile tale tăcute... Ce-ai de gând să faci cu noi? —Am o problemă, îngăim eu cu ochii la dalele gri închis ale Podului Băcanului, afișând o afectare ostentativă. Nu-mi amintesc când și de ce mi-am luat hainele pe dos… Și nu-mi aduc aminte prea multe despre noi doi și celelalte lucruri… despre care vorbești… —Așa îmi spui de fiecare dată și de fiecare dată când îți cer să ne despărțim îmi promiți că o să găsești soluția cea mai potrivită pentru a te purta din nou ca toți oamenii. —Nu-mi place să merg pe același drum ca alții… —Acum am ajuns și „alții”!… Nu-ți cer să mergi pe același drum, mergi pe ce drum vrei tu, cel puțin să fie un mers corect. Și… nu-i nevoie să mergi cu mine… Mergi cu cine dorești tu, dar te rog să devii un om normal, fără manifestările astea excentrice. Glasul ei se îneca într-un plâns presimțit, dar încă refuzat. —Crede-mă, te rog, nu-mi aduc aminte când mi-am îmbrăcat hainele pe dos și nici nu intuiesc măcar, motivul. Nu știu nici eu de ce se întâmplă toate astea. Ridic glasul, dar vigoarea mea nu este decât o iluzie. Dialogul real îmi creează o stare de dezamăgire care combinată cu jena de a mă găsi pe stradă îmbrăcat astfel colorat și cu hainele pe dos, în timp ce toată lumea poartă obișnuitele nuanțe de gri, îmi dă măsura inutilității mele în ochii celorlalți... Urcăm în tăcere treptele scării celor două etaje până la apartamentul ei. Tot tăcând, deschide ușa. Tatăl ei mă măsoară din cap până în picioare, se uită apoi cu reproș la fată.

—Iar?! Ea ridică din umeri și cu lacrimile alunecându-i pe obraji, intră în dormitor închizând ușa. Rămân în holul pe care mi-l amintesc mai mult după tabloul cu Podul Verde de pe peretele opus ușii („Tot gri și acesta!”). Mai bine pleci, vorbește rar celălalt bărbat. Și mai bine o lași în pace, îi faci foarte mult rău… Nu știu ce să spun, pentru că nu simt nimic. Ca să simți ceva pentru ființele sau lucrurile care îți ies în cale trebuie să le cunoști. Ori eu nu am timp să le cunosc, sau uit că le cunosc ,ori e altceva: sunt bolnav sau dorm, totul este un vis sau… Fără nici un cuvânt intru în baie, îmi îmbrac hainele așa cum trebuie. Din oglindă mă privește cu reproș un bărbat de vreo 33 de ani îmbrăcat într-un sacou vișiniu, pantalon crem și cămașă galbenă. Cravata pastelată completează imaginea generală. Așa cred eu. Și despre reproș și despre vârstă și despre imaginea generală. Când ies din apartament, holul este în întuneric. („La fel ca și mintea mea…”)

*** Cineva mă bate ușor pe umărul drept. Nu fac nicio mișcare. Nu vreau să mă trezesc, dar nu știu de ce nu vreau. Din nou aceeași bătaie abia simțită. Sunt treaz acum, dar mă prefac în continuare că dorm. De data aceasta cineva mă apucă de umăr și mă clatină ușor. După câteva secunde este mai ferm și-și însoțește mișcarea cu un ton mai tare: —Domnule…, domnule…! Vă rog să vă treziți… În continuare sunt nemișcat. Altcineva preia inițiativa în acțiunea de trezire a mea. Un șuierat puternic îmi zdruncină urechile și mă face instinctiv să duc mâna la cap, deschizând în același timp ochii. Sunt speriat de fluieratul neașteptat, dar mai speriat de imaginea Polițistului în uniformă bleu cu vipușcă roșie și chipiu albastru cu auriu, care îl însoțește pe controlor și pe încă cineva, în uniformă verde închis. Trei trese aurii îi strălucesc pe mâna dreaptă. —Ne cerem scuze, dar se pare că aveți somnul tare greu, vorbește ultimul dintre cei trei. Suntem Supracontrolul, vă rog să vă liniștiți și să ne prezentați biletul dumneavoastră. Trenul pare să fie oprit. Mă uit pe geam și-mi duc mâna instinctiv la buzunarul de la piept. Scot biletul pe care-l găsesc la locul său și-l întind. Continui să mă uit pe geam nedumerit („De ce stă trenul?”). Îl aud pe polițist adresându-mi-se: —Oprim mereu pe Podul de Lemn. Aici se face de obicei acest Control. Dau din cap fără să scot o vorbă („Podul de Lemn? Ce nevoie am eu de toate aceste informații pe care alții simt nevoia să mi le dea fără a le cere?”). Îi aud pe controlori cum vorbesc încet, cu ochii țintă la biletul meu. —Ați greșit trenul, spune în sfârșit cel ce pare să fie șeful. —... Ați greșit trenul, repetă el văzând lipsa mea de reacție. —Iar merg înapoi? întreb nedumerit .


74

—Nu, nu, direcția este bună! Trenul merge într-adevăr Acolo, dar dumneavoastră aveți bilet pentru alt tren care merge tot Acolo... Nu înțelegeam de ce biletul nu este bun... Nu aveți voie să mergeți cu acest tren. Biletul nu vă permite stimate domn! —Atunci vă rog să-mi dați un supliment la bilet, o taxă în plus… Cei trei s-au privit o clipă și-au râs condescendent. —Trebuie să înțelegeți, repetă șeful, că regulile sunt foarte stricte. Nimeni nu poate merge cu un tren dacă nu are bilet luat de la stația potrivită, pentru trenul respectiv, chiar dacă merge tot Acolo. Apăsa cuvintele pentru a se face mai ușor înțeles. Sau așa credea el. Se înroșise la față și vădea o anumită preocupare. —Și-atunci? rostesc nelămurit… Mă arestați…, mă aruncați din tren…, Mă dați jos aici pe pod…? Ce urmează? Zâmbetul celor trei se transformă într-un râs la fel de politicos. Controlorul obișnuit preluă inițiativa. —Nimic din toate astea. Veți coborî la prima stație, Gara de Sud, veți lua autobuzul spre Gara de Est, unde vă veți urca în trenul potrivit pentru a vă duce chiar Acolo. Aveți grijă la toate acestea: Gara de Est, direcția bună, trenul de pe bilet. Răsuflu ușurat când în sfârșit îmi așez capul pe spătarul scaunului din compartimentul vagonului, după ce am trecut de toate aceste probe. Stația este cea bună, direcția la fel, trenul este cel de pe bilet.

*** Cineva mă bate ușor pe umărul stâng. Nu am timp să întorc capul: —Uf, slavă Domnului că te-am găsit, aud și reușesc să surprind ușurarea de pe chipul femeii care mă acoperă cu o pelerină întunecată la fel ca și hainele ei, la fel ca și veșmintele celorlalți trecători care se holbează la noi. Reușește să-mi ascundă pantalonii din velur violet închis, sacoul lila deschis și cămașa bleu ciel. Mă uit cu uimire cum toate astea sunt îmbrăcate cu căptușeala în afară, dând trupului meu aspectul unui clovn. Indiferent la chipul femeii, pe care știu că o cunosc foarte bine, dar nu-mi stabilizez în minte detaliile, mă opresc în loc: —De ce sunt îmbrăcat cu hainele pe dos? —Lasă acum, face ea și mă trage de mână. Degetele ei se împletesc cu ale mele și o senzație plăcută se răspândește de-a lungul brațului meu spre umăr, lasă... Haide, te rog, hai să mergem… Mă las dus de ea într-o direcție pe care se pare că o are fixată bine în reflexe. Face totul detașat, sau așa pare, neluând seama la glasurile unor trecători care o interpelează („furioși?”) —Îl lași să se plimbe pe străzi îmbrăcat ca un ciudat… A rezolvat problema?... Nu mai avem răbdare… Nu mai avem loc… —O rezolvă el, n-aveți voi grijă, lăsați-l în pace, corbilor! —Corbii ăștia vă vor ciuguli ochii, femeie, dacă mai pierde timpul așa…

Mă trage după ea cu putere, nedându-mi drumul la mână, deși simțeam cum tremura („De furie?... De frică?”). Lumina cenușie îmi încețoșează privirea, mă face să văd totul în gri („Sau totul este gri?”). Oameni, clădiri, copaci, biciclete, ea, totul este disipat într-o infinitate de nuanțe de gri. Doar hainele mele și, da, pielea mea, sunt colorate! Îmi rotesc ochii în toate părțile. Intrăm pe un pod anunțat printr-un indicator mare: Podul Mierii. Îmi vine să râd nebunește și nu mă pot abține. Îmi smulg mâna din strânsoarea ei și mă sprijin pe genunchi, îndoit de râs. Auzi, Podul Mierii și totul este ca leșia. Ea se oprește și mă privește dojenitor. —Vezi cum ești? Or să vină iar să ne atragă atenția că pierdem timpul plimbându-ne în loc să rezolvăm problema. („Problema, problema… Care problemă?”). Exclam: —Pentru numele lui Dumnezeu, care problemă? Ce-i tot dați toți cu „problema”?. Ce problemă trebuie să rezolv? Și cum să o rezolv, oricare ar fi ea, în felul acesta? —Așa îmi spui mereu, îmi reproșează ea, și-apoi fugi de mine îmbrăcat în felul acesta caraghios. Știi că s-au obișnuit cu tine așa, dar de când a apărut problema nu mai au răbdare. Iar tu îi provoci într-una… Să mergem acasă, te rog. Vor veni din nou, dacă văd că ne-am oprit. Doar știi că ne supraveghează încontinuu… —Nu înțeleg nimic, îi spun în timp ce ieșim de pe pod, de ce totul este gri? Unde sunt culorile? —Lasă, o să-ți aduci tu aminte, ai răbdare. Întotdeauna ți-a revenit memoria după ce ai reușit să depășești criza. —Criza?... Sunt bolnav, deci… Simt cum mâna ei care mă ține iarăși strâns, tresare nervoasă. Fața ei însă reflectă mai mult ciudă, decât enervare. —Nu! Nu ești deloc bolnav… Uf! Ți-am explicat de atâtea ori ceea ce știi atât de bine… Așteaptă să-ți aduci aminte… Sunt nedumerit și tac. Merg în tăcere alături de ea. Îmi place să merg lângă ea. Uneori ne atingem trupurile și am o senzație de protecție. Cred că în ambele sensuri: mă protejează, o protejez. Dar nu am habar cum, nu am nicio ideea ce trebuie să fac. Se uită din când în când la mine. —Când rezolvi ceva, cât de puțin, ceva din problemă, intri în criză. Și uiți de tine și de tot… Privi din nou spre mine. Dar îți reamintești totul într-o zi, două… —Și… spun eu după o scurtă tăcere, cu problema asta…, am făcut ceva progrese? Cu rezolvarea ei, adaug. —Cred că da. Unii spun că este un semn că te apropii de soluție: lumea devine tot mai gri, hainele tale tot mai aiurea… Și ai crize din ce în ce mai des… Dar suntem tot mai mulți și încă nicio cale de plecare… Nu înțeleg ce presupune asta („Suntem tot mai mulți… nicio cale de plecare… unde să plecăm? Și de ce să plecăm?”). Ne oprim în fața unei clădiri pe care o recunosc instantaneu. Întreb fără să vreau: —Tatăl tău este aici? Ea clatină din cap fără să se uite la mine. Deschide ușa și urcăm. Altă ușă. Intrăm. Nu ne întâmpină nimeni, dar dintr-o cameră de undeva se aude o voce groasă:


75

—L-ai găsit? Ea deschide o ușă de acolo de unde venise vocea: —L-am găsit. —De data asta, unde? —Pe lângă Podul Mierii. Femeia se uită spre cel din cameră („tatăl ei”) care primește vestea și tace câteva clipe… —E posibil să se apropie de soluție… Nu e o întrebare, ci un fel de concluzie. Nimeni nu spune nimic. Ea se apropie de mine, mă trage de mână în altă cameră. Același cenușiu îmbâcsește totul. Mă așez pe un fotoliu care-și împletește pe suprafață diferite jocuri geometrice. Îndată ce mă așez este invadat treptat și lent de culori. Ne uităm amândoi cum apar nuanțele împărțite între cercuri, romburi, pătrate, linii. Fondul tapițeriei este un câmp vișiniu plin de crini aurii. Văd pe fața ei bucuria de a fi martoră la miracolul culorii. Se rupe într-un târziu și de jocul acesta al culorilor și de mine: —Trec să-l ajut pe tata. Tu schimbă-te de haine. Pleacă lăsându-mă singur. Realizez într-o clipă cât de mult o iubesc pe femeia aceasta. Există însă în mine cineva care plânge și nu-mi amintesc cine și de ce. Îmi dau jos hainele și îmbrac altele. Fotoliul a redevenit gri. Mintea mea se pierde în ceața cenușie ce invadează totul. Văd o cameră străină („Ce caut eu aici?”). Mă văd într-o oglindă de lângă ușă („Eu? Cine sunt eu?”). Plec trăgând încet ușa după mine, pașii mei se pierd în griul din ce în ce mai intens…

*** Aștept cu ochii închiși să mă trezească cineva. Stau așa de câtva timp, nehotărât. Nu știu ce trebuie să urmeze, dar mă obsedează gândul că trebuie să vină cineva să mă trezească și de aceea e nevoie ca eu să am ochii închiși. Nu știu nici unde sunt. Nici cine sunt. Stau așezat pe o banchetă, asta reușesc să-mi dau seama și locul ocupat în spațiu de acest obiect și de mine pare să fie limitat. Simt o trepidație în tălpile lipite de podea și în palmele întinse peste brațele canapelei. Aud un zgomot ritmic, constant… ta-dam, ta-dam, ta-dam… Un tren! Ce caut eu într-un tren? De uimire am fost gata-gata să deschid ochii. Mi-ar fi părut rău să-l dezamăgesc pe cel care trebuie să vină și să mă trezească!... Oare am și bilet? Nu-mi amintesc să-mi fi cumpărat, dar sunt convins că am. Trebuie să fie pregătit pentru control… sau supracontrol... Deci, trebuie să vină controlorul, el trebuie să mă trezească pentru a-mi viza biletul. Da, asta trebuie să se întâmple… Îmi va spune el unde merg? Deocamdată nu știu. Ar fi suficient să scot biletul și să mă uit la destinație… Dar nu pot face asta… Trebuie mai întâi să fiu trezit! … Ah, zgomotul scos de roți a devenit mai intens… Un pod, asta trebuie să fie. Un Pod? Care pod? Podul Falsificatorului, poate? Podurile… Problema… Soluția mea… Ea! Deschid reflex ochii… Cineva bate ușor din palme: —Bravo, bravo, bravo! De trei ori, bravo! Ai reușit să o rezolvi! Nu sesizam nimic ironic în glasul celui din fața

mea. Mă așteptasem în prima clipă când îi auzisem vocea, să fie controlorul, dar felul în care se înfățișa mă făcea să mă îndoiesc total de presupunerea mea pripită. Un bărbat încă tânăr, căruia smokingul indigo, bătând spre negru, îi scotea în evidență dincolo de prestanța naturală, o naturalețe a obișnuinței cu gesturile neobișnuite, mă privea printr-un monoclu de argint. Prea surprins să scot vreun cuvânt, îl priveam cu o teamă inexplicabilă și în același timp cu o admirație nejustificată. Cu o pasă de prestidigitator scoase un mic dreptunghi, pe care l-am recunoscut a fi un bilet de tren. E biletul tău, dar nu mai ai nevoie de el. Acolo vei ajunge și fără el. Dacă vei dori. —Acolo? —Toți ajung Acolo, mai devreme sau mai târziu. Inclusiv cei din Orașul tău. Tu le-ai amânat plecarea și tot tu ai găsit soluția pentru ca ei să plece în sfârșit... Își scoase monoclul și pentru prima oară mă privi direct, deschis drept în ochi. Identificarea problemei de către tine m-a împiedicat să mai intru în Oraș pentru că știam că nu voi mai putea pleca. Dar am știut să aștept. Secolele au trecut și totul a rămas la fel. Nici din Oraș nu putea pleca cineva, toți erați prinși în el până când aveai să găsești soluția. Dar numărul oamenilor creștea, atât al acelora colorați cât și al acelora gri, de aceea mulți, foarte mulți au încercat să o găsească, dar ea nu ținea doar de toposul acestei lumi. Tu ai fost singurul care ai trecut în transcendent, în irațional cu soluția problemei. M-ai învins în tot acest timp, dar te-ai învins în fiecare clipă și pe tine și pe cei pe care îi iubeai care ajunseseră să te urască… Apoi ai construit un nou Pod, peste tot ce există, în cer și pe pământ, iar unicul drum a fost dat tuturor acelora care erau blocați aici într-o permanentă repetare. —Tu ești… am șoptit convins de adevărul gândului meu, dar poate cu o speranță… —Da. —… Ce ai de gând cu mine? —Faci ce vrei. Ți-ai câștigat acest drept atunci când le-ai deschis calea celor ce sufereau fără putință de a pleca… Trenul a oprit. Este Podul Înalt. Poți coborî sau poți urca...

*** Aștept cu ochii închiși în mijlocul străzii ce trece peste Podul Înalt, o mână care să mă bată ușor pe umăr.


76

Nicolai TĂICUŢU Raftul cu cărți

Adrian Munteanu, Fluturele din fântână –

sonete alese, eLiteratura, Bucureşti, 2014, cu o prefaţă de Paul Aretzu. 380 p. Cartea este însoţită de referinţe critice semnate de Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă, Andrei Bodiu, Radu Cârneci, Adam Puslojić, Aurel Ion Brumaru, Adrian Lesenciuc, Florin Caragiu. Virgil Borcan spune: Stilistic impecabile, sonetele lui Adrian Munteanu se citesc şi se decodifică

relativ uşor. Dar tocmai aici e esenţialul. Şi nu doar pentru că simplitatea e cel mai complicat lucru. Ci, mai ales, în măsura în care matricea lor prozodică strictă zăgăzuieşte, canalizându-le, pentru că sonetele sale aduc emoţii de profunzimea şi rapiditatea unui torent de munte.

Victoria Milescu, Cununa

de flăcări, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 234 p. Sunt versuri selectate din volumele: Conspiraţii celeste, dreptatea învingătorului şi Sub steaua câinelui. Referinţele critice (selecţie), însoţitoare de carte, aparţin lui Ion Murgeanu, Gheorghe Istrate, Gheorghe Stroe, Emil Lungeanu, Lucian Gruia, Gabriel

Dimisianu şi Anei Dobre. Referitor la poezia Victoriei Milescu, în referinţele sale Octavian Soviany afrmă: …Poeta practică terapia prin scris ca pe un exerciţiu de supravieţuire prin care îşi asumă […] dimensiunea camusiană de fiinţă absurdă. Ea atinge astfel o autenticitate totală a scriiturii, devine totuna cu propriul său text, scrisul este ridicat la demnitatea marilor acte existenţiale…

Marius Manta, Tată şi fiu

- momente, Editura Vicovia, Bacău, 2015. 86 p. În Cuvânt înainte, Iulian Bucur ne incită, într-un fel anume, la a lectura această carte: „Tată şi fiu” este o icoană a întregului şi a părţii, este o relaţie aproape matematică între două mulţimi, cu simetrie şi justă proporţie: „Legendă-n cuvânt nedefinită/

Imagine odrăslită/ Faţă către faţă („Tată şi fiu 2”). Cartea am citit-o ca pe un hronic al vârstelor, un hronic din şaptezeci de foi, unele scrise din amintiri, altele

după crochiuri, ultima întorcându-şi faţa către faţa celei dintâi. […] Am citit-o ca pe un jurnal de navigator cu 70 de opriri, ultima fiind chiar în portul de plecare de pe prima foaie…

Melania Atanasiu Briciu, Eu sunt Spartacus,

Art Book, Bacău, 2015. 110 p. Cristina Ştefan încheie scurta prefaţă astfel: „Eu sunt Spartacus” este, în opinia mea, o carte cu strălucire îndrăzneaţă, o carte cu stil autentic şi expresie stilistică formată, Melania Atanasiu Briciu realizând unitar acest parcurs liric. Volumul este un lung poem al meandrelor destinului relevant

într-un poiesis modern, o transcendere a libertăţii creative, ca rupere a cercului închis al contemplării tăcute. Cartea Melaniei are o bucurie a poeziei şi un avânt pe care îl eliberează din sine, scriind. O carte cu lănci metafizice. O carte prismatică biografiei autoarei, dar nu e decât începutul!

Mihail Diaconescu, Sacrificiul, Editura Magic

Print, Ediţia a 3-a, Oneşti, 2010. 760 p. Dintre scurtele aprecieri critice (selective), semnate de Dumitru Stăniloae, A.I.Brumaru, Alexandru Surdu, Marin Diaconu, Ilie Bădescu, Dumitru Radu, am ales-o, întru prezentare, pe cea a lui Theodor Codreanu: Opţiunea lui Mihail Diaconescu pentru romanul istoric vine din tradiţionalismul său programatic, pe de o parte, iar pe

de alta din viziunea fenomenologică a autorului, îndatorată nu atât celei moderne a lui Husserl şi Heidegger, cât mai degrabă celei monumental istorizante a lui Hegel (…). Pe fondul stabilităţii tradiţionale a speciei se produce înnoirea, care nu poate fi decât un semn al modernităţii. Astfel, tradiţionalismul diaconescian ne dezvăluie, în faptă, un neomodernism în perfectă concordanţă cu epoca.

Florentin Popescu, De

patruzeci de ori în pagina-ntâia, Rawex Coms, Bucureşti, 2015, 168 p. În faţa celor 40 de editoriale din revista Bucureştiul literar şi artistic, Ion Brad face Elogiul constructorului, din care cităm: …Cunoşteam mai demult harurile sale de poet şi prozator, de critic şi istoric literar, de aceea nu m-a mirat faptul că editorialele sale s-au concentrat, în toţi aceşti ani, mai mult

ai destrămărilor, doar pe ideile şi judecăţile unui constructor. Echilibrat, cu idei social-politice largi şi generoase, el a ştiut să selecteze, până şi din lumea


77

noastră, atât de sensibilă şi contradictorie, a purtătorilor de condei şi pensule, exemplele constructive şi modelele…

Ilie Barangă, Noi

contribuţii bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu, Editura Magic Print, Oneşti, 2009. 766 p. În prefaţa acestei cărţi, Ion Stoica menţionează: …Oglinda bibliografică a unui autor este o biografie spirituală publică, un portret holografic, încărcat de mesaje polivalente. Personalitatea

se reconstruieşte prin sensuri, prin ritmuri, prin forme şi culori, prin intensităţi şi crezuri, prin cuprinsuri şi polarităţi, prin variante şi nuanţe. […] Lucrarea domnului Ilie Barangă, Noi contribuţii bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu, face parte din acea zonă generoasă a bibliografiei în care se întâlnesc toate virtuţile domeniului. Domnul Ilie Barangă a înţeles demult şi bine misiunea inconturnabilă a bibliografului, aceea de a rămâne un Cicerone al cercetării, împreunând în gând şi faptă, competenţă, zel bibliografic, acribie, consecvenţă afectivă şi, pe deasupra, conştiinţa nevoii de a construi sinteze.

Marian Ruscu, O clipă în

paradis, Timpul, Iaşi, 2015. 155 p. Al douăsprezecelea volum de poezie marca Marian Ruscu este însoţit de referinţe critice (selective) semnate de Ion Bălu, Ion Stratan, Viorica Răduţă, Ionel Necula, Victor Sterom, Ioan Groşescu, Nicolae Dumitrescu, Constantin Trandafir, Mariana Parapiru, Emilian Marcu, Ana-Maria

Dobrin, Adi Secară, Valeria Manta Tăicuţu, Ion Dumitru, Marian Chirulescu, Simion Bărbulescu, Ion Roşioru, Aurel M. Buricea, Mioara Bahna, Dumitru Anghel, Paul Sân-Petru şi Horia Gârbea, din referinţele căruia cităm: ...Poet pentru el însuşi şi animator al culturii pentru toţi, Marian Ruscu este un exemplu de vitalitate şi eficienţă, un neliniştit al acţiunii, un general ambiţios pe care poezia îl face să viseze o secundă înainte de a porni la atac.

Emil Niculescu, Vanitas

levantina, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2015, 104 p. În cea mai mare parte a volumului, Emil Niculescu încearcă realizarea unei stampe a ceea ce au fost vremurile dintr-un trecut apropiat şi dintr-un areal vecin cu al lui Nenea Iancu. Cele mai multe motto-uri ale

poemelor sunt citate din I.L.Caragiale. Poetul Gheorghe Istrate remarcă, pe coperta a patra a cărţii: Emil

Niculescu face parte din stirpea celor rari, din tagma poeţilor „nocturni”, din evantaiul amurgic mathein. De o artificialitate savantă şi cu o seducătoare arhitectură barocă, poezia lui Emil Niculescu cultivă un livresc rafinat, prin draperiile căruia transpare ironia lucid-amară dimoviană.

Iuliana Paloda-

Popescu, cu privighetoarea pe umăr, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012, 377 p. Cezar Ivănescu scria, în mai 1985, într-o cronică de cenaclu:... Iuliana Paloda reprezintă o anumită linie solară, vitală, scriind poeme verslibriste, iluminate printr-o

mare rigoare şi austeritate stilistică, versuri cu accent aforistic, ceea ce în final conferă poemelor magistralitate. Alte referinţe critice, postate la finele cărţii, sunt semnate de Florea Burtan, Victoria Milescu, Radu Cârneci, Mariana Ionescu, Mihai Antonescu, Florentin Popescu, Liviu Comşia, Niculae Ionel, Nicolae Havriliuc, Victor Sterom, Monica Mureşan, Gheorghe Istrate, Theodor Damian, Ion Roşioru, Liviu Grăsoiu, Ion C. Ştefan, Ana Dobre, Romeo Aurelian Ilie.

Ionel Nistor, Vinul şi viaţa,

Editura Andrew, Focşani, 2014. 108 p. Este însoţită de un Argument semnat de ing. Horia Furtună, cel care a înlesnit tipărirea acestei cărţi, şi de un text intitulat În loc de prefaţă, ce aparţine Teodorei Fîntînaru, care menţionează: …Volumul de faţă, Viaţa şi vinul, se mai deosebeşte de alte lucrări cu

aceeaşi temă şi printr-o anumită sobrietate – care pare că este o marcă a autorului – în care acesta îmbracă cea mai mare parte a poeziilor sale, conferindu-le o tentă meditativă, contrapunctată de inserţii epicureice. Structura triadică a volumului orientează cititorul asupra aspectelor care dau greutatea de conţinut a acesteia: aspectul apolinic, cel dionisiac şi cel temperat epigramistic.

Tudor A. Ursente, Fără

hashtag, Art Book, Bacău, 2015. 77 p. În prefaţa acestui volum de versuri, Cristina Ştefan spune: ... Tudor A. Ursente aduce în prim plan liric o metaforă din semantică – fără hashtag – aşadar fără includeri şi segmente, fără tipizări şi încrengături, fără domenii şi scheme matriceale, dar cu

libertatea poeziei ca interpretare existenţială. (...)Tudor A. Ursente este un cronicar-poet, scriind din


78

metabolismul cuvintelor, demonstrând ambivalenţa semnului „hashtag” în context şi limită a expresiei literare. A se vedea: arta de a tatua/ suflete,/ fără ace. (Viaţa) sau raze de lumină/ ce trebuie trezite/ din comă. (Umbre)

REVISTE LITERARE

Actualitatea literară, Anul VI, nr.47, aprilie-

mai 2015, Lugoj. Din editorial, iată un sfat de la Nicolae Silade: Chiar dacă în zilele noastre devine din ce în ce mai greu să priveşti spre lumea ta interioară, acolo unde sunt toate adevărurile şi toate tainele, trebuie să încercăm, pentru că lucrurile cu adevărat importante acolo se află. Cornel Ungureanu trasează un profil criticului literar Adrian Dinu Rachieru-65, doamna Magda Ursache scrie eseul Ochiul din mijlocul frunţii, iar Adrian Dinu Rachieru realizează comentariul: Ileana Mălăncioiu şi „muntele” poeziei. Cronica literară este semnată de Antoaneta Turda (Anca Goja, Zăpadă neagră şi alte povestiri), Mircea Anghel (Teo Spătaru, Pipa domnului Horipundo), Nina Ceranu (Luciana Ianculescu, fluturi răniţi) şi Ion Roşioru (Constantin Costache, Mayday). Câteva din cărţile prezentate de Remus V. Giorgioni: Cercul doclinian de Adrian Dinu Rachieru, Flacăra din piatră de Mihai Merticaru, Văzătorul de Carmelia Leonte, Rătăciri în timp de Stejărel Ionescu. Poezia e prezentă prin: Nicolae Silade, Theodor Răpan, Octavian Soviany, Octavian Mihalcea, Menuţ Maximinian, Sorin Lucaci şi Bianca Coştiug.

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XV (XLIX), nr. 5

(395), mai 2015. Iarăşi despre revizuiri vorbeşte Gheorghe Grigurcu în dialogul iscat de Dumitru Augustin Doman, iar Nicolae Oprea face un Profil în tuşe: Nicolae Prelipceanu. Remarcăm apoi eseul lui Mihai Cimpoi, Romanele „anticanonice” ale lui Ion Mărculescu şi studiul lui N. Georgescu, Taina scrisului românesc. Paisprezece „basne” filologice. 9. Clopotul apelor în Călin. Dintre cronicile literare amintim pe cele semnate de Vasile Spiridon (Mihaela Stanciu, Hortensia Papadat-Bengescu în oglinda prozei de tinereţe), Mircea Bârsilă (Gabriel Chifu, Ploaia trivalentă şi Nicolae Oprişan, Următoarea voluptate), Dumitru Augustin Doman (Nicolae Ţăranu, Judecată măgărească şi Viorel Teodorescu, Vremelnicii), Adrian Alui Gheorghe (Ioan Moldovan, timpuri crimordiale), Maria Niţu (Alexandra Gorghiu, Dragostea din memoria telefonului) şi două intervenţii, ale lui Ioan Groşan şi Ioan Es. Pop, la cartea lui George Bogdan, Dincolo de Calea Victoriei. Poezie semnează: Magda Grigore, Angi

Cristea, Sterian Vicol, Florentin Sorescu, Florian Silişteanu, iar proză: George Rizescu, Ion Toma Ionescu, Ion Lică Vulpeşti, Alexandru Jurcan şi Marin Ioniţă.

a t e n e u, Anul 52 (serie nouă), nr. 549, mai

2015, Bacău. Expoziţia de la Centrul „George Apostu” a prilejuit eseul lui Carmen Mihalache, La o agapă cu Mihai Chiuaru, şi poemul lui Val Mănescu, Ochiul CHIUAR. Selectăm, apoi, Noi contribuţii la biografia lui George Bacovia (Nicolae Scurtu), Addenda la o istorie vie a revistei „Ateneu” (Victor Mitocaru), studiile Prozatorul Bacovia – un veac de la debut (Liviu Chiscop) şi Romulus Demetrescu despre filosofia lui Eminescu (I) (Ştefan Munteanu), comentariile: Mereu, ispita romanului (Constantin Trandafir), „Boema e o dragoste amară...” (Rodica Lăzărescu), Încotro, pentru ce şi pentru cine? (Petre Isachi) şi eseurile: Solomon Marcus, nonagenar (acad. Valeriu D. Cotea), Despre Lenin, cu cerneală simpatică (II) (Vasile Spiridon), Prin subteranele dostoievskiene (37) (Ion Fercu). Marius Manta face Pseudo-cronica unui dublu eveniment sau Ospăţul din grădinile mănăstirii (Expoziţia Negru a artiştilor Dany-Madlen Zărnescu şi Gheorghe Zărnescu şi lansarea cărţii Grădinile mănăstirii de Doina Cernica şi Dany-Madlen Zărnescu). Leo Butnaru îl prezintă pe Osip Mandelştam şi traduce din poezia lui.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVI, nr.

3-4 (289-290), martie-aprilie 2015, Suceava. Selectiv, apreciem eseurile semnate de Matei Vişniec (Romanul şi poezia: oglindă şi ascunzătoare), Adrian Dinu Rachieru (Theodor Codreanu-70 – Este posibilă „schimbarea la faţă”?), Lucia Olaru Nenati (O binemeritată reverenţă la răscruce de vremi), Magda Ursache (În scaunul literaturii), Petru Ursache (Un Hesiod român); cronicile literare realizate de Theodor Codreanu (Florin Dochia, Orb pe mare), Lina Codreanu (Ioan Ţicalo, Zarea de sub amurg), Adrian Alui Gheorghe (Aurel Pantea, O înserare nepământeană), Ioan Holban (Apărarea poeziei: Ioanid Romanescu), Mihaela Grădinariu (Doina Cernica/ Maria Toacă, Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi), Mircea Popa (Marcel Mureşeanu, Voi plăti pentru faptele mele); comentariile lui Ion Filipciuc (Cea dintâi odă închinată poetului Mihai Eminescu) şi George Bodea (De amicitia); aforisme: Gheorghe Grigurcu; cele două parabole ale lui Leo Butnaru; poezie semnată de Paul Vinicius, Liviu Ofileanu, Nicolae Labiş-inedite; proză: Ioan Ţicalo.

Bucureştiul literar şi artistic, Anul V, nr.5 (44,

mai 2015. Neobositul Florentin Popescu semnează, în acest număr al revistei: editorialul Unitatea culturală şi responsabilitatea în faţa istoriei, cronicile literare la cărţile Toată vremea-şi are vreme de Calinic Arhiepiscopul şi Aşa a fost să fie... de Ion Dodu Bălan, reportajul Podul de reviste – Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung Muscel – 2015 şi consemnează


79

partea a treia a dialogului cu Aurel Rău, unul dintre seniorii literaturii române (Cărţile sunt ca şi autorii: într-o evoluţie). Mihai Cimpoi este prezent cu eseul Nichita Stănescu: logocentrism şi ontocentrism – tăcerile şi plăcerile textului. Cronici literare realizează: Ion Roşioru (Dumitru Ion Dincă, Lotca lui Iov), Ion Haineş (Ion Predescu, Cezar Baltag, conceptul şi privirea), Nicolae Dan Fruntelată (Ion Dodu Bălan, Aşa a fost să fie...), Ion Andreiţă (Ioan C. Popa, Trei ani în preajma Preşedintelui (1997-1999). Poezia este semnată de Coman Şova, Mircea Florin Şandru, Mariana Gurza, Valeriu Birlan şi Ion Minulescu (trei poezii transpuse în limba franceză de Paula Romanescu), iar proza de Ştefan Mitroi.

Cafeneaua literară, Anul XII, nr. 5/148, mai

2015, Piteşti. Virgil Diaconu scrie despre Ziua internaţională a Cărţii sau Nora Iuga în oraşul Poeţilor, detaliind câteva aspecte aduse în discuţie de scriitoare: O lecţie de literatură postmodernistă, Românul s-a născut poet postmodernist..., Poetul Mircea Cărtărescu, între plagiat şi inspiraţie. Alex. Ştefănescu este prezent cu partea a doua a studiului Recitând poemul Călin, iar Aureliu Goci realizează comentariul Virgil Diaconu. Clasicizarea experimentului. În cadrul artelor poetice, Petronela Iacovici traduce studiul Pluralismul din perspectivă postmodernistă de Ihab Hassan. Nu lipseşte pagina cu aforismele lui Gheorghe Grigurcu. Semnează cronici literare: Radu Voinescu (Ioana Greceanu, Singurătatea poartă o pelerină roşie), Adrian Dinu Rachieru (Maria-Elena Cuşnir, Depărtările visului), Lucian Gruia (Denisa Popescu, Buzele unui om singur), Marian Barbu (Florin Dochia, Orb pe mare), George Stanca (Daniela Voiculescu, Chandra), Liliana Rus (Viorel Tăutan, Vânătorul de tristeţi). Marilena Lică Maşala traduce din poezia lui Osama Khalil, iar Liana Alecu, Jules Huret – Anchetă asupra evoluţiei literare. Anatole France. Prefaţă.

Constelaţii diamantine, Anul VI, nr. 5 (55),

mai 2015, Craiova Eseul este reprezentat prin George Petrovai (Fantasticul şi obsesia irealului), Janet Nică (Filosof de ocazie), Livia Ciupercă (Despre canon), Boris Marian (Revoluţia lui Freud – 75 de ani de la despărţire), Florica Bud (Eşti în derivă, iubito!). Cronici literare fac: Constantin Miu (Marin Sorescu, Încoronare şi Scrânteala vremii), Daniel Marian (Daniela Voiculescu, Chandra), Ion Pachia Tatomirescu (Alexe Rău, Nuca lui Nevermore), Lucian Gruia (Flavia Cosma, Linişte divină), Vasile Filip, (Ion D. Oprea, Dacii la ei acasă), Geo Călugăru (Elena Armenescu, Gânduri de utrenie), Noemi Bomher (Gheorghe Moldoveanu, Din şcoală...), Lucia Pătraşcu (Sebastian Golomoz, Scrisoare către Alex(t)andra). Semnează poezie: George Filip, Paul Sârbu, Mihai Horga, Maria Adăscăliţei, Sebastian Golomoz, Florentin Smarandache, Elena Andreea Ion, Bardhyl Maliqi (trad. Mona Agrigoroaiei), iar proză: Doina Drăguţ şi Ionuţ Leonard Voicu.

Fereastra, Anul XII, nr. 4-5 (91-92), aprilie

2015, Mizil. Vasile Băncilă, un scriitor umanist este eseul semnat de Mihaela Bacali. Cronicile literare aparţin lui Aureliu Goci (Rodian Drăgoi, Lumină de mireasă), Ion Roşioru (Emil Niculescu, Vanitas levantina) şi Emil Niculescu (Liviu Vişan, Tarot cu icoane). Cele mai frumoase poezii de Paşti poartă semnăturile: Mihai Eminescu, Alexadru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Magda Isanos, Adrian Păunescu, George Vulturescu. Tot poezie semnează: Florentin Popescu, Şerban-Mihai Georgescu, Geo Galetaru, Ioana Carp, Victoria Milescu, Ion Roşioru, Dumitru Băluţă. Passionaria Stoicescu este poetul lunii aprilie. Liviu Ofileanu traduce din opera poeţilor: Jericho Brown, Maya Angelou, Stephen Dunn, Gary Soto, Elizabeth Bishop, Lawrence Ferlinghetti. Peter Ackroyd este prezent prin traducerile Lidiei Vianu. Proza este semnată de Emil Proşcan, Augustin Mocanu, George Anton, Alexandru Jurcan şi Corina Militaru. Ediţia este completată cu Supliment retrospectiv – 100 de Ferestre culturale, ce cuprinde poezie, proză şi ultimul interviu cu Fănuş Neagu, realizat în martie 2010 de Emil Proşcan.

Helis, Anul XIII, nr. 5-6 (145-146), mai-iunie

2015 Slobozia. Ediţia debutează cu eseul-pamflet al lui Vasile Andru intitulat Noul Ministru al Inculturii şi al Sărăciei Duhului. Alte eseuri semnează: Dan Elias (Elidele) şi Margareta (Fotografia). Jurnalul intim din Fondul Constantin Ţoiu a ajuns la episodul al XII-lea. Despre Ionel Perlea şi Festivalul sub patronajul marelui său nume (ediţia a XXIV-a) relatează în detaliu Şerban Codrin, iar sub titlul Oameni care au fost, Marian Ştefan scrie despre Pandele Cerkez şi Charicle Budişteanu. Cronicile literare sunt realizate de Adi George Secară (Carmen Tănase, Comprimate de timp) şi Clara Mărgineanu (Vasile Andru, Amintiri din hristosferă). Semnează poezie: Marius Stan, Marian Ştefan, Ion Roşioru, Margareta, Petre Ioan Creţu, Diana Dobriţa Bîlea şi, cu voia dumneavoastră, ultimii în revistă, Costel Bunoaica şi Gheorghe Dobre. Semnatarii prozei sunt: Lili Balcan, F.M. Ciocea, Adrian Bucurescu, Florentina Loredana Dalian, Ioan Gh. Tofan şi Melania Florescu.

Litere, Anul XVI, nr. 4 (181), aprilie, 2015,

Târgovişte Barbu Cioculescu este prezent cu eseul Zaharia Stancu (2), iar Mihai Cimpoi cu încă un fragment din volumul aflat în curs de apariţie: Elena Văcărescu, poeta „neliniştii divine”. Alte eseuri aparţin lui Henri Zalis (Radu Cosaşu, actorul în filmul propriei memorii), Nicolae Georgescu (Din misterele literaturii române – Ediţia princeps Eminescu - 5). Tudor Cristea semnează comentariul Stahanovism liric dâmboviţean, iar o parte dintre cronicile literare sunt semnate de Liviu Grăsoiu (Liliana Maria Ursu, Loc ferit), Ana Dobre (Stan V. Cristea, Marin Preda. Repere bibliografice),


80

Magda Grigore (Nicolae Radu, Povestiri aproape fantastice), Angela Nache Mamier (Vali Niţu, Ciclul eu-lui ). George Toma Veseliu prezintă trei prozatori: Emanoil Toma, Iulian Moreanu şi George D. Piteş, iar Victor Petrescu realizează profilul: Florentin Popescu –Lumea literelor ca stare de a fi. Poezia este semnată de Diana Trandafir, Ştefan Dorgoşan, Nicolae Todosă, iar proza de Constantin P. Popescu, Ion Mărculecu şi Corin Bianu.

Oglinda literară, Anul XIV, nr. 161, mai 2015,

Focşani. Remarcăm eseurile semnate de Liviu Pendefunda (Anthropos hypocratic), Retuţa Dascăl (Caragiale şi eternitatea românească întru Mitică), Dan Stănescu (Zestrea „genetică” a lui Mihai Eminescu); studiul (continuare din numărul anterior) Morfeii moderni şi Eminescu de Nicolae Georgescu; cronicile literare realizate de Theodor Codreanu (Aura Dan, Poem închis), Luminiţa Zaharia (Cezar Pârlog), Daniela-Olguţa Iordache (Florea Turiac, Frunzele neliniştii), Paul Sân Petru (George Lixandru, Golgota şi Umbra nălucii), Lucian Gruia (Ionuţ Caragea, Festina lente), Ionel Necula (Lina Codreanu, Studii şi interpretări), Marius Chelaru (Neriman Ibraim şi Nuredin Ibram, Din lirica tătară), Dumitru Anghel (Aurel M. Buricea, 101 sonete. Opera omnia), Cristina Bîndiu (Eric-Emmanuel Schmitt, Visătoarea din Ostende), Ion Pachia-Tatomirescu (Marian Barbu, Aproximări soresciene), Ana-Maria Ticu (Viorel Coman, Fănuş Neagu: Povestirile magice), Maria Pilchin (Liviu Damian, Din rană creşte ramul). Semnează proză: Ioan Dumitru Denciu, Constanţa Cornilă, Ion Dobreanu, Bruno Ştefan, Ionuţ Manea şi Camelia Zăbavă, poezie: 22... şi Lucian Mănăilescu.

P l u m b, anul XI, nr. 98, mai 2015, Bacău.

Seria eseurilor este deschisă de Viorel Savin (Singurătatea creatorului de frumos), continuată de Ionela Starparu (Cunoaşterea luciferică, cunoaşterea adamică şi cea divină), Romulus-Dan Busnea (Revelaţia frumosului) şi încheiată de Dumitru Brăneanu (De la un gând la altul). Comentarii, cronici şi recenzii literare semnează: Grigore Codrescu („Tată şi fiu”... peste timp), Adrian Dinu Rachieru („Ucenicul” George Bălăiţă), Roni Căciularu (Viorel Savin, Nicu Enea), Ioan Ţicalo (Gheorghe Ungureanu, Visul canadian), Violeta Savu (Dumitru Panaite, În tumultul liniştii), Ionel Necula (Nicolae Pogonaru, Oraşul din camera WEB), Nicolae Rotaru (George D. Piteş, Destine furate), Petre Isachi (Romulus-Dan Busnea, Povestea unui colţ de rai: Slănic Moldova). Ion Lupu prezintă Cetăţile de odinioară ale Ţării Moldovei, iar Doru Ciucescu scrie despre Salonul de carte din Paris, 20-23 martie 2015. Poezia este semnată de Radu Cârneci, Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Ion Maria, Andrei Fischof. Pagina ultimă este ilustrată în memoria artistei Dany Madlen.

Pro saeculum, Anul XIV, nr. 1-2 (101-102), 15 ianuarie-1 martie 2015, Focşani. Seria eseurilor este deschisă de Dumitru Radu Popescu (Tragedia verişanilor mioritici), iar în cadrul Anului Dumitru Radu Popescu scriu: Theodor Codreanu („Antigeneza” lui D.R.Popescu-II), Constantin Cubleşan (D. R. Popescu-romanele de început), Anemona Liliana Pătrulescu (Proiectarea existenţei în plan mitic şi aluziv la D. R. Popescu). Doamna Magda Ursache scrie Onestitate şi manolestitate editorială, iar Liviu Ioan Stoiciu, în registrul LIS, O autobiografie rapidă. Alte eseuri sunt semnate de Grigore Codrescu, Ionel Necula, Mircea Braga, Nicolae Havriliuc. La aniversară – George Bălăiţă-80 - scriu eseuri: Petre Isachi, Mihaela-Adelina Chisăr-Viziru, Elena Pârlog, iar pentru Liviu Ioan Stoiciu-65, Corneliu Antoniu, Dan Culcer, Maria Niţu şi Daniel Tache. Rodica Lăzărescu consemnează două interviuri cu Mihai Neagu Basarab (Pentru mine România eternă, în integralitatea ei, este o parte din rai) şi Constantin Severin (Cred că între poetul şi artistul cu numele meu există o perfectă consonanţă). Iar acest număr de revistă este ilustrat cu lucrări ale pictorului Constantin Severin.

S c r i p t o r, Anul I, nr. 3-4 (martie-aprilie)

2015, Iaşi. Din această ediţie, atât de bine ordonată, remarcăm: poezie de Gabriel Chifu, Andrei Zanca, Gellu Dorian (cu un poem desenat de Vasilian Doboş); proză de Adrian Alui Gheorghe; eseu de Ştefan Afloroaie (Imagini, apocalipse şi alte banalităţi), Leo Butnaru (Despre „Metafora absolută), George Popa (Poezia - a treia stare); comentarii de Ioan Holban (Codul de bare pierdut al împărăţiei cereşti), Vasile Iancu (Fals tratat de manipulare, Ana Blandiana), Simona Modreanu (Patrick Modiano sau identitatea retroactivă -II), Rodica Lăzărescu (Scrinul cu epistole al lui Constantin Călin), Ion Pop (Poeme de Miron Kiropol), Constantin Coroiu (Cioran, aristocrat al îndoielii); cărţile (de) pe masa lui Liviu Apetroaie sunt: Constantin Trandafir, Pactul conversaţiei. Noţiuni critice, Cornel Nistor, Jurnal 1977-1984, Romulus Rusan, Şcoala memoriei, Viorel Burlacu, Memoria hârtiei, Cornel Paiu, Tabor - liturghisire; Chestionarul cu accente ludice (formulat de Lucian Vasiliu la care răspunde Bogdan Creţu.

S u d, Anul XVIII, nr. 3-4 (168-169), martie-

aprilie 2015, Bolintin Vale. Cititul este intitulat editorialul lui Vasile Grigorescu, în care avertizează: Formarea unei generaţii de „cititori”, de consumatori de cultură, presupune uriaşe investiţii în educaţie, infrastructură, legislaţie etc., pe fondul unei societăţi în care să prevaleze valoarea şi bunul simţ. Şi, uite aşa, aflăm că Florentin Popescu a citit despre „războaiele meteorologice”, dar şi că „cei ce ne simţim risipitori ai darului lui Dumnezeu să învăţăm de la fiul risipitor să ne cerem iertare, din adâncul inimii, Tatălui Ceresc... după cum spune Î.P.S.Ioan al Banatului într-o convorbire cu Luminiţa Cornea. Cronică literară


81

semnează: Victoria Milescu (Ioana Stuparu, Cuvinte de mătase), Eliza Roha (Maria Mircea Stan, Labirintul tăcerii). Despre Labirintul tăcerii scrie şi Emil Lungeanu, care comentează şi cartea lui Nicolae Georgescu, Boala şi moartea lui Eminescu. Semnează poezie: Paula Romanescu, Vasile Birlan, George Theodor Popescu, iar proză: Eliza Roha şi Lia Maria Andreiţă.

Revista Nouă, Anul XII, nr. 2 (87)/ 2015,

Câmpina. Contribuie la realizarea acestui număr cu eseuri: Iulian Moreanu – Florin Dochia-65, Cătălina Grigore – Dafnis şi Hloe. Influenţa romanului lui Longos în literaturile lumii şi Florin Severius Frăţilă – Companionul vestalei (in memoriam Gherasim Rusu Togan); cu cronici literare: Ionel Necula (Marian Ruscu, O clipă în paradis) şi Dan Drăguş (Sorin Vânătoru, La capătul răbdării); cu poezie: Gherasim Rusu Togan, Ioana Geacăr, Cătălina Stanciu, Ion Scorobete, Diana Trandafir, Camelia Iuliana Radu, Ani Bradea, Vasile Ioan Ciutacu şi Valentin Irimia; cu proză: Iulian Moreanu.

Urmuz seria a doua, anul II, nr. 3-4, 2015,

Câmpina. Eseurile sunt semnate de Christian Crăciun – Poezia de după poezie, Hélène Révay – A vedea noaptea ridicându-se. Introducere în poezia lui Beckett (trad. Florin Dochia), iar artele poetice sunt relevate prin interviul realizat de Grace Cavalieri cu Joseph Brodsky – Spiritul generos al poeziei americane. Cronica literară aparţine lui Daniel Marian şi se referă la volumul Silviei Bitere, S-Via/ Del Mar. Poezia este prezentă prin: Valeriu Marius Ciungan, Carmen Duvalma, Mariana Cîlţ, Ion Scorobete, Virgil Diaconu, Diana Dăscălescu, Dragoş D. Onea, Dan Dănilă (tradus în limba spaniolă de Alexandra Cherecheş), Sylvia Plath şi Samuel Beckett (trad. Liliana Ene), Aimé Césaire şi Guillaume Apollinaire (trad. Florin Dochia), Samuel Taylor şi Theodore Roethke (trad. Liliana Ene şi Florin Dochia).

Vatra veche, serie veche nouă, anul VII, nr. 4

(76), aprilie 2015, Târgu Mureş. Urcarea de la unic la diversitate devine însăşi minunea care este manifestarea omului prin creativitate intelectuală spune Aurel Rău în dialog cu Valentin Marica. Dintre eseuri evidenţiem: Eminescu şi Kant de George Popa, Paradigme critice sub seducţia metatextualităţii de Iulian Chivu, Teologie şi artă literară în proza lui Mihail Diaconescu de Mihaela Varga, Amurgul iubirii – XXX de Aurel Codoban. Cronici literare semnează: Nicolae Băciuţ (Mariana Cristescu, Punct şi de la capăt), Corneliu Vasile (Florina Isache, Ploi în oglinzi şi Ion Catrina, Castele de nisip), Maria Niţu (Ştefan Goanţă, Încrustaţii), Rodica Lăzărescu (Constantin Costache, Urme pe oglinda apei), Constantin Stancu (Adrian Botez, Nălucirile abatelui Bernardo), Ion Andreiţă (Mariela Preoteasa, Ultimul zbor), Mircea Daroşi (Melania Cuc, Sare pe rană), Emilia Crina Someşan

(Mircea Daroşi, Nisipul clepsidrei), Melania Cuc (Mariana Irimia, Dincolo şi dincoace de râu), Vasile Larco (Gheorghe Bălăceanu, Din sertarul cu amintiri), Daniel Dejanu (George Baciu, Domneşte-mă, Doamne!).

Cititorul de reviste


82

Râmnic, mon amour!... Suntem tot mai puţini. Nu c-ar spune-o statisticile – cine stă să le bage în seamă? – ori

aerul de voioasă compătimire al palavragiilor de la talk-showurile care au ca subiect de analiză „starea naţiunii”; o spun steagurile de doliu care apar zilnic, uneori şi câte două-trei pe aceeaşi stradă, o spun miresmele de tămâie şi de lumânări care par să fi devenit totuna cu carnea bătrână a oraşului... Ne mutăm – unii dincolo de bulevardul Eroilor, străjuind aleile cu pavele noi şi vesele, alţii dincolo de oraş, dincolo de ţară, dincolo de lumea aceasta măruntă şi pestriţă care ne-a crescut, dar care nu ne-a învăţat s-o iubim suficient de mult încât să rămânem în ea.

Suntem prea puţini şi prea bătrâni ca să ne mai schimbăm. Doar faţa oraşului se schimbă - în funcţie de vreme şi de vremuri. Sunt la modă cosmetizările – rigips, termopane, tablă lindab, izolare termică – celebra „scârţâitoare” îşi împrăştie boabele albe pe străzi păcălind vrăbiile şi câinii vagabonzi – dar bătrâneţea lor (ca şi a noastră) e greu de învins, rămâne statornică sub măştile moderne care înghit bugetul de familie şi contribuie la bunăstarea celor câţiva aleşi/afacerişti care au ştiut că materialele de construcţie vor fi la mare căutare, oricât de proaste şi de scumpe le-ar arunca pe piaţă. Casele rămân bătrâne, renovate de mântuială şi te sperie cu aerul lor de voioşie silită. Înăuntrul lor trăiesc oameni – puţini şi trişti – dar convinşi că au ceva de arătat şi de lăsat în urma lor. De moştenitori nu duce nimeni lipsă, prin urmare, afirmaţiile pline de mândrie prost ascunsă („eu atât am putut, restul să mai facă şi ei”) legitimează munca de-o viaţă, economiile sângeroase, luptele nedrepte cu meşterii tocmiţi să facă treabă bună, nu să-şi bată joc, ieşirea cu hainele sfâşiate şi cu părul în neorânduială din hăţişul birocratic al hârtiilor necesare pentru orice mişcare pe proprietatea personală. Iar moştenitorii, câţi vor mai fi rămas, fie se întorc cu aere „occidentale” şi vând proprietăţile, ca să aibă cu ce se întoarce la spălat vase şi la cules căpşuni prin ţări mai bogate, fie dărâmă şi o iau de la capăt cu construcţia, fiindcă e la modă – tot felul de mode şi modele ne îndepărtează de ceea ce suntem cu adevărat, dar ce ne-am face noi fără modă şi modele, cum am putea trăi fără ele? – să construieşti, să rupi gura târgului cu aşa-zisa ta prosperitate.

Suntem tot mai puţini. Maternitatea încă nu s-a închis, nici n-a căpătat altă destinaţie, dar numărul nou-născuţilor nu mai este prilej de mândrie şi speranţă. Poate că de aceea, când mai întâlneşti pe străzi câte-o viitoare mămică, îţi vine să te pleci în faţa ei, cu respect şi cu duioşie, ca în faţa unei icoane. În parcul central nu prea mai vezi copii jucându-se, nici pe străzi zburdând nu-i mai vezi, n-au dispărut, nu încă, dar numărul lor scade şi tot scade, aşa că se justifică faptul că avem doar câteva şcoli şi grădiniţe şi de trei ori mai multe biserici în târg. Bisericile sunt necesare, fireşte, dacă n-ar fi atât de multe, cum (mai) toţi murim, unde-am încăpea atâţia?

...Pe Domnească, ultimul drum, de când se ştiu, al râmnicenilor, casa regretatului profesor Cambeşteanu e singura care râde. Nici o mască din cele obişnuite (rigips-lindab-termopan) nu-i acoperă râsul, cum nu i-l acoperă nici convoaiele funerare, nici obsedantul miros de tămâie, nici statisticile îngrijorătoare. Ea râde aruncându-şi vrăbiile şi porumbeii dincolo de asfalt, în peticele cu flori de sezon şi pitici de grădină. Aşa ar fi râs şi domnul profesor, un mucalit fără pereche, cultivat şi cu privirile scăpărând de inteligenţă şi ironie, dacă ar mai fi trăit să vadă cine mai ia viaţa şi lumea în serios şi de ce.

Valeria Manta Tăicuţu

microsoft word - spatii culturale 40

Documents