spatii culturale

Redactor-şef: VALERIA MANTA TĂICUŢU

Redactori:

PETRACHE PLOPEANU VALERIU SOFRONIE NICOLAI TĂICUŢU

Secretar de redacţie :

CAMELIA MANUELA SAVA

e-mail : [email protected] [email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău www.editgraph.ro

Revista nu-şi asumă responsabilitatea

pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.

SPAŢII CULTURALE nr. 26 / 2013

Apare sub egida Asociaţiei Culturale

„Valman”, cu sprijinul Primăriei Râmnicu Sărat

Redacţia şi administraţia: Str. Gh. Lupescu, nr. 67,

Rm. Sărat, 125300, jud. Buzău

Cuprins Editorial – „Enteresul” naţional / 1 Petrache Plopeanu: Sfârşitul istoriei şi sfârşitul culturii: Postcultura – Mecanisme / 2 Valeriu Sofronie: ”Mitul „Salvatorului” în cultura românească / 4 Vasile Ghica: Noi ziceri... despre balamuc / 8 Neculai Hilohi: Politici intertextuale / 9 Adriana Minculescu: Interviu cu poeta Simona-Grazia Dima / 10 Virgil Diaconu: Epimenides, spiritul de după somn / 13 La aniversară – RADU CÂRNECI: Poetul iubirii; Referinţe critice / 14; Rondosonete / 17; Cuvinte în dar: Leo Butnaru / 20; Ion Beldeanu / 20; Daniel Drăgan, Ionel Necula / 21; Mihai Cimpoi / 22; Passionaria Stoicescu / 25; Petru Solonaru / 26 Doina Cernica: O pasăre cântă în metrou / 28 Eleonora Stamate: Domnule Eminescu / 30 Lucian Mănăilescu: Poeme / 31 Laurenţiu Ciprian Tudor: Interviu cu poetul Adrian Munteanu / 33 Ion Roşioru: Nard / 37 Ionel Popa: Din arhiva poetului / 38 Nicolai Tăicuţu – Poeme - / 39 Diana Vrabie: Paul Goma sau vocaţia supravieţuirii intelectuale / 40 Leons Briedis – Poeme / 43 Daniel Drăgan – Nocturne / 44 Debut: Rodica Dragomir / 45 Marius Manta: Cuvântul şi toiagul de foc / 47 Ilie Moise: Gherasim Rusu Togan, Tinereţea, Cătănia, Războiul, Pagini din istoria neamului / 49 Stan Brebenel: Ultimul ţăran din Slătioara / 50 Nicolae Mihai: Poeme / 51 Artemiza Asănache: Corp şi obiect în romanul „Bogdana” / 53 Emil Niculescu: Eroul locotenent Alexandru Baiculescu / 56 Neculai Hilohi: Simbolistica mitului creştin / 60 Monica Mureşan: Poeme / 62 Valeria Manta Tăicuţu: Daniel Drăgan, Visul poetului unic Neum / 64 Dumitru Pană: Poeme / 65 Camelia Manuela Sava: Parfumul amintirilor / 66 Titi Damian: „Între linii” de Eugen Mihăescu / 69 Debut: Maria Cristina Ştefan: / 73 Nicolai Tăicuţu: Raftul cu cărţi / 75 Reviste literare / 77

TELEFOANE: 0744-708.812 0723-400.546 0762-686.040

SPAŢII CULTURALE NR. 26/ ian.- febr. 2013

1

„Enteresul” naţional

Când 15 ianuarie a fost decretată „Ziua

culturii naţionale”, n-a fost inimă de scriitor care să nu tresalte, n-a fost ochi care să nu prevadă, în viitor şi pentru viitor, deschiderea unui nou şi larg orizont cultural, spre binele acestui popor atât de greu încercat, ca să reluăm, aici, o formulă veche de când lumea.

Din păcate, orizontul acela (cultural) s-a tot redus, până ce-a ajuns de dimensiunile unui singur punct - dar punct de vedere! - , predominant pe la periferii şi-n subterane, printre precupeţi, parlamentari şi patroni de televiziune: gustul publicului primează! În consecinţă, cum gustul publicului cere sex, violenţă, păruieli în direct şi limbaj ca la uşa cortului, de ce s-ar deranja mass media să înfăţişeze altceva de ziua culturii naţionale? Cui îi pasă că la Botoşani a fost sărbătorit, şi anul acesta, poetul nepereche, că premiul naţional de literatură, care-i poartă numele, a fost acordat unei personalităţi a culturii contemporane? Cui îi pasă de manifestările culturale discrete şi timide, cu bani puţini şi public şi mai puţin, care s-au strecurat printre atâtea probleme vitale ale societăţii româneşti de astăzi: divorţul lui Bănică-junior, declaraţia incendiară a domnişoarei Crudu, plus cele câteva mii de violuri, tâlhării şi incendieri? Se pot compara Mihai Eminescu (Doamne, iartă-mă!) şi Nicolae Prelipceanu cu Ştefan Bănică junior? Umplu ei

până la refuz stadioane, săli polivalente şi inimi? Ce texte poetice sunt mai cunoscute: „Venere şi madonă” sau „Bubulina gospodina”?

Auzi-auzi, poetul Nicolae Prelipceanu! Este el cunoscut şi iubit ca Andreea Marin, stârneşte el hohote de plâns când îşi flutură mâna de la scara avionului, îl aşteaptă, când soseşte de undeva, o armată de jurnalişti, paparazzi şi spiruhareţi? Poate să fie domnul Nicolae Prelipceanu de trei ori mai bun decât este, poate să scrie ce vrea Domnia Sa, niciodată nu va avea mii de fani pe Facebook, niciodată nu va fi cunoscut prin pieţe, la coafor şi-n birourile parlamentare aşa cum este cunoscut celebrul cuplu deja pomenit, al cărui divorţ ţine cu sufletul la gură o ţară întreagă.

Din când în când, ca să pară interesate şi de binele cultural al neamului, televiziunile se grăbesc să facă ample reportaje despre dezastrul din şcoli, despre lipsa de educaţie a noii generaţii, despre calitatea îndoielnică a învăţământului românesc. Talkshow-uri cu invitaţi semănând ca două picături de apă, la vorbă şi la port, cu Marean Vanghelie, se grăbesc să fredoneze variaţiuni pe tema fluierată de marinerul prezidenţial într-un moment de inspiraţie bahică: din şcolile româneşti ies numai tâmpiţi. Cauzele? În ordine: profesorii, familia, anturajul. Televiziunile n-au absolut nici o vină. Ele prezintă modele demne de urmat, cum ar fi, de exemplu, Oana Zăvoranu şi mama sa. Ori invitaţii lui Capatos, dintre care să nu-l uităm nicicând pe Bogdan Mizil, nu? Influenţa show-urilor păcătoase nu poate rivaliza cu un moment poetic Eminescu, Blaga, Bacovia...

Cireaşa de pe tort, tot de Ziua culturii naţionale, a reprezentat-o, însă, Elodia. Pe veci pierdută, veşnic adorată de Dan Diaconescu şi de miile de gospodine care cască gura la toate prostiile, Elodia urmează a fi căutată cu zel (fără săbii de-oţel) pe la mănăstiri, prin muzee şi gări, iar, în curând, de ce nu, şi prin librării, fiindcă soţul ei, văzând că se îngroaşă gluma, s-a hotărât să-nvie morţii. Dacă-l citea pe Eminescu, ar fi aflat că „Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”. Din păcate, nici el, nici generaţia lui nu manifestă apetit pentru cultură, iar pentru lectură nici atât. Căci, vorba lui nenea Trahanache, la noi nu mai e moral, nu mai e prinţip, pe-aici primează „enteresul şi iar enteresul”, ce cultură, ce zi naţională a ei, ce Eminescu, ce!?...

Valeria M.T.

EDITORIAL


2

Petrache PLOPEANU

Sfârşitul istoriei şi sfârşitul culturii: POSTCULTURA Mecanisme

Încheiam articolul în numărul trecut: „Cultura

românească este pasivă, este parţial inertă, nu reacţionează la provocările timpului, mulţumindu-se să zvâcnească doar din când în când la stimulii pavlovieni ai naţionalismului, la fel, şi el, de circumstanţă. Şi poate că aici ar fi salvarea culturii noastre, în fiorul naţional, al tradiţiei. Sau în crearea unui alambic care să topească non-cultura şi cultura într-o magmă a postculturii”.

Am subliniat ultima frază din citatul respectiv pentru că de la ideea cuprinsă în ea doresc să continui. De ce? Pentru că în acest moment naţionalismul este deja copleşit, fie de propriile-i atitudini exacerbate, dar ineficiente şi formale, fie de normele europene care impun dictatorial ce se poate gândi, ce se poate spune, ce se poate face. Naţionalismul românesc este, aşadar, sortit plecării umile a capului faţă de mai marii Europei şi, poate, într-o nouă lume a supremaţiilor, mai marelui lumii. Orice entuziasm naţionalist juvenil este sortit doar rezolvării unor probleme care deja şi-au găsit rezolvarea în marile cancelarii, chiar dacă pe teren aplicarea se amână. Rămâne deci a doua variantă, aceea pe care am subliniat-o în citatul din precedentul meu articol, alambicul care să topească non-cultura şi cultura într-o magmă a postculturii.

…Suntem într-o perioadă a procedurilor. Pentru iniţierea, desfăşurarea, finalizarea şi evaluarea oricărei activităţi, se cere şi se fixează o procedură, adică un plan care trebuie urmat, pas cu pas, pentru ca mecanismul să nu sufere prin omiterea unei verigi. Orice control venit de undeva de sus - întotdeauna controalele vin de sus, că altfel nu ar mai fi controale ci autocontroale - , cere numaidecât procedura pe care o presupune activitatea vizată şi o compară cu ceea ce oamenii din organizaţia/instituţia respectivă au făcut în mod real sau scriptic. Fără procedură nu mai există nimic, pentru că a nu putea dovedi că există înseamnă a nu exista. În viziunea controlorilor. Trebuie să ne învăţăm cu acest mecanism sau să ne revoltăm. Crede cineva că românii se pot revolta împotriva a orice? Sunt sigur că nu şi nu are nici un rost să gândească cineva că în ultimii 68 de ani am făcut altceva decât ceea ce ni s-a dictat din afară (1945: impunerea

stalinismului/comunismului în România – 2013: alinierea la normele europene).

Dar să revin la ceea ce ţine de substanţa articolului de faţă: mecanismul prin care apare postcultura. Postcultura este un melange, un amestec a cărui compoziţie va fi greu de clasificat prin raportare la ceea ce a constituit până în prezent modelul cultural! De ce? Pentru că se va amesteca adevărata cultură cu acele manifestări artificiale, inconsistente, lipsite de valoare – în sensul în care marii filozofi ai culturii definesc valoarea -, creaţiile agramate, naive şi repetitive, plagiatoare, imitative, cu adevăratele creaţii culturale. Şi asta este valabil pentru tot ce înseamnă cultură românească şi, de ce nu, şi universală. Vorbesc acum din poziţia unei culturi minore şi nu văd vreo soluţie

pentru ea, dar situaţia nu se prezintă altfel nici pentru cultura universală, care sunt sigur că în deceniile următoare va fi invadată de ceea ce astăzi numim mediocritate sau, cu termenul pe care îl folosesc, noncultură. Iar această invazie nu este una agresivă, ci una indiferentă.

Aceasta va fi „cultura” secolului al XXI-lea. Gradul de alfabetizare va scădea necontenit, în ciuda progreselor ştiinţifice şi tehnologice, arta va fi destinată unui grup extrem de restrâns, mult mai îngust decât în secolele care au trecut de la apariţia ei pe planetă, iar religia se va degrada treptat prin fenomenul unirii

bisericilor într-o biserică universală destinată celor mulţi, dar, spun eu cu trimitere la drama lui Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul, proşti. Postcultura va fi cultura celor „mulţi, dar proşti”, ceea ce nu înseamnă însă că nu vor exista creatori de geniu care vor avea puterea creativă de a-şi bate joc la modul cel mai serios de aceşti destinatari ignoranţi. Anticipările mele se bazează pe ceea ce se petrece astăzi în societatea românească, dar nu numai. Fenomenul acesta al postculturalizării maselor a început, evident, mai de mult în societăţile hiperindustrializate, din ceea ce a intrat în conştiinţa noastră ca „lumea occidentală”. Postcultura va fi, şi de ce nu, este deja, copilăria ludică a unei umanităţi redusă la rolul de participantă la jocuri infantile. În ciuda faptului că, raportându-mă la timpul de când oamenii au devenit conştienţi de sine, tinereţea fizică a umanităţii este încă un adevăr, din punctul de vedere al extensiunii fenomenului creativ, umanitatea înregistrează un regres accentuat, doar un număr finit dintre membrii speciei fiind interesaţi de a merge mai departe pe acest drum al dezvoltării care ar trebui să fie firească pentru toţi.


3

În această nouă perioadă pe care umanitatea s-ar putea să o parcurgă, dacă nu se va scutura de indiferenţă faţă de sine, de proceduri şi de „fuga la psiholog”, postcultura va fi ceea ce altă dată numeam cultură.

Ce mecanism va fi responsabil de crearea postculturii? Care vor fi paşii, care vor fi „procedurile” care vor duce la apariţia şi stabilizarea acestui fenomen? Privesc fenomenul din cele două puncte de referinţă: cel naţional şi cel individual. Nu vreau să trec dincolo de ceea ce astăzi încă mai numim graniţe culturale. Din punct de vedere al spaţiului încă numit naţional, se va ajunge la copleşirea creaţiilor culturale, cu adevărat culturale, numite aşa, dar şi recunoscute ca atare de aceia care îşi vor mai păstra modelul tradiţional cultural, de către noncultură, aşa cum am definit-o deja. Oamenii reali de cultură, din ce în ce mai puţini, pentru că asumarea acestui rol înseamnă acceptarea fatalităţii de a rămâne un veşnic pauper, gândindu-mă că nu se va schimba nimic în politica statului faţă de creatorii adevăraţi de cultură. O simplă medalie şi câteva zeci de mii de lei nu pot schimba statutul acestora în aşa fel încât să redevină modele şi pentru „cei mulţi, dar proşti”. La acest nivel, al spaţiului naţional, se va putea vorbi de postcultură ţinându-se seama de creaţiile cu adevărat importante, dar care ţin neapărat seama de climatul în care apar, acela al creaţiilor nonculturale. Orice creaţie importantă care va ieşi din ceea ce a impus societatea ca sistem social, economic, politic etc., care va depăşi graniţele realului epocii, fie reîntorcându-se la valorile tradiţionale, fie depăşind ziua prezentă, va căpăta o nouă etichetă care o va face indezirabilă. În schimb, ceea ce va cupla într-un tot amalgamatic, valoare şi nonvaloare, va duce la postcultură şi va căpăta girul celor care nu mai au timp să citească o carte, care nu mai înţeleg invenţiile făcute de semeni de-ai lor, care nu mai simt nimic din ceea ce presupune arta adevărată, care s-au coborât în tenebrele actului religios de după dealurile iraţionalităţii. Postcultura presupune amalgamarea şi acceptarea în acelaşi spaţiu naţional a unor lucrări, cărţi, picturi, compoziţii muzicale, invenţii, acte liturgice culturale şi nonculturale, a valorii şi a nonvalorii, a agramatismelor, kitsch-ului, disonanţelor şi grandilocvenţei inutile, a nesemnificativului şi a găunoşeniei, cu ceea ce însemna altă dată cultura tradiţională, în sens de cultură recunoscută pe baza unei scări valorice unanim recunoscute, pe picior de deplină egalitate. Iar corpul naţional, oricum se va numi el, naţiune, în continuare sau comunitate de vreun fel sau altul, va acorda aceleaşi aprecieri fiecărei părţi a amalgamului, adică postculturii naţionale sau româneşti, sau de aiurea.

În al doilea rând, la nivel individual, activitatea postculturală poate căpăta două direcţii: prima presupune formarea unui comportament postcultural prin autoasumarea de către fiecare creator atât a părţii pline a sticlei, cât şi pe aceea goală. Este cunoscut

fenomenul dezvoltării capacităţilor creative în universul individual al conştiinţei fiecărui creator, chiar numit el, de geniu. Nici un geniu nu există, ci devine într-un anumit context, mai de timpuriu sau mai târziu. Mozart a început să susţină turnee prin Imperiul Habsburgic pe la vârsta de cinci, şase ani. Einstein, mediocru ca elev, a ajuns la uimitoarea teorie a relativităţii care îi poartă numele târziu, la vârsta celei dintâi tinereţi. În ansamblul postculturii, creatorii vor accepta orice le iese din creier şi mâini, genial sau infantil, aceste creaţii fiind topite într-un singur şuvoi, într-un singur produs. A doua direcţie este aceea a preluării de la alţi creatori, care nu pot trece la ceea ce înseamnă cu adevărat postcultura, pentru că rămân cantonaţi în noncultural, a produselor acestora şi creării acelei părţi culturale care să întregească produsul. În felul acesta, nimic nu se pierde, ci totul este reciclabil şi expus opiniei celor mulţi, iar aceştia vor avea capacitatea de a percepe, prin intrarea în funcţiune a mecanismelor cognitive simple ale propriului creier, partea de care au trebuinţă şi partea de care se pot lipsi, dar ambele părţi au izbit precum electronii materiei şi pozitronii antimateriei camera de ceaţă, lăsând urme vizibile, dar nedureroase. Cultura şi asumarea ei este dureroasă pentru consumatori pentru că implică eforturi pentru înţelegere, postcultura este lipsită de dureri pentru aceştia, pentru că trecerea lor prin fenomen este tangenţială, dar potrivită cu fiecare univers individual, mai dezvoltat sau încă slab conştient de sine.

O lume nebună, nebună, nebună...

După ce UDMR a cerut secţie specială în limba

maghiară la UMF Târgu Mureş, Marian Vanghelie a profitat de ocazie pentru a cere Ministerului Educaţiei ca în toate universităţile din România să se înfiinţeze nu doar secţii cu predare în limbile minorităţilor, ci şi secţii speciale pentru analfabeţi, în care actul de învăţământ să se desfăşoare în limbajul semnelor. Vanghelie a propus ca prim pas crearea unei secţii de acest gen la Facultatea de Litere, dat fiind că, spune primarul, respectiva instituţie e cunoscută pentru modul absolut ruşinos în care-i discriminează pe analfabeţi. „E inadmisibil ca nişte cetăţeni ai României să nu aibă acces la studiile superioare doar din cauză că nu ştiu să scrie sau să citească”, a spus Vanghelie. „Vrem învăţământ şi manuale universitare într-o limbă pe care şi analfabeţii să o poată înţelege. Nu e vina lor că sunt analfabeţi, aşa s-au născut, nu au ales să fie în felul acesta”. Primarul de la 5 a iniţiat deja şi o petiţie în acest sens. „Am strâns numai la mine în sector peste 100.000 de amprente pe această petiţie”, spune Vanghelie, „singura problemă e că, normal, n-am putut să o citesc. De fapt, mi-a scris-o cineva adus special pentru asta din alt sector, dar sper că e de bine”.


4

Valeriu Sofronie

”MITUL SALVATORULUI” ÎN CULTURA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ

sau DE CE DEMOCRAŢIA NU FUNCŢIONEAZĂ

ÎN ROMÂNIA?

Motto: ”Tendinţa de a folosi doar perspectivele universaliste, ignorând cultura, istoria şi viaţa politică specifică fiecărei comunităţi riscă să transforme orice întreprindere politică într-un eşec1”.

Condiţia sine-qua-non a democraţiei. Lucrarea

lui Horia Roman Patapievici, Omul recent: o critică a modernităţii din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?", enumeră cele două condiţii a priori de posibilitate ale democraţiei: ”identitatea civilă şi cultura democratică2”. Democraţia (în sens de democraţie electorală), spune cunoscutul filosof, este incompletă. Ce poate ea să facă, este doar să întreţină, nicidecum să furnizeze, corpul politic. Citându-l pe Jonathan Sacks („Singur, procesul democratic nu garantează existenţa corpului politic; el are nevoie în plus de un minimum de cultură şi de identitate împărtăşite."3 ), autorul român conchide că ”democraţia este un tip de cultură civilă; şi, ca orice cultură, este ireductibilă la proceduri. Ea trăieşte în cele mai mărunte reacţii individuale: nimeni nu o poate mima şi nici un aparat de stat, cît de binevoitor ar fi, nu o poate impune”4.

Şablonul tranziţiilor româneşti. Clasele politice româneşti ale ultimelor patru secole, indiferent de contextul istoric în care s-au plasat, au operat în corpul societăţii după acelaşi şablon - modelarea societăţii româneşti în conformitate cu obiective extrase din modele de societate importate5. În timp ce restul ţărilor lumii, astăzi societăţi cu o experienţă democratică sedimentată până în straturile cele mai adânci ale conştiinţei politice, se mişcau, evoluau şi îşi reformau instituţiile ca răspuns firesc la presiunile realităţii

1 Cristian Pîrvulescu, Analiza politică, Suport de curs ID, SNSPA, p.54. 2 Horia Roman Patapievici, Omul recent: o critică a modernităţii din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?", Bucureşti: Humanitas, 2002, p.372. 3 Jonathan Sacks, „Love, Hate and Jewish Identity", p. 34., apud. Horia Roman Patapievici, Omul recent: o critică a modernităţii din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?", Bucureşti: Humanitas, 2002, .p.372. 4 Ibidem, p.373. 5 Vladimir Pasti, Tranziţie şi dezvoltare, Note de curs, SNSPA, 2007, p.33.

interne6, clasa politică românească s-a străduit de

fiecare dată să schimbe realitatea, în dezacord cu care se şi plasa7. Aceasta, cred eu, a produs de fiecare dată o stare de minorat în realizările noastre. Explicaţia este simplă – formula instituţională fixată ca obiectiv al tranziţiei politice, în loc să-şi facă din realitate un aliat, un partener, a transformat-o într-un duşman, duşman ce trebuia de fiecare dată eliminat. Nici procesele politice postdecembriste nu au făcut excepţie de la această regulă. Atâta timp cât modelul de democratizare a societăţii româneşti va fi unul importat, incompatibilitatea de structura între componenta culturală fundamentală a societăţii şi paradigma de ajustare a acesteia la standarde occidentale se va manifesta de fiecare dată, zădărnicind efortul de modernizare.

În rândurile următoare voi încerca să definesc atât paradigma democratică cât şi specificitatea culturală românească, mai precis, un ingredient esenţial al acesteia.

Paradigma democratică. Robert A. Dahl oferă una dintre cele mai cunoscute şi mai puţin concurate definiţii contemporane ale democraţiei: procesul în cadrul căruia cetăţenii obişnuiţi exercită un control relativ mare asupra liderilor lor8. O formă de conducere, pentru a fi numită democraţie, pe lângă alte condiţii pe care trebuie să le cumuleze (egalitatea la vot, înţelegerea luminată, controlul asupra agendei politice, cuprinderea adulţilor), trebuie în primul rând să ofere o participare efectivă a cetăţenilor la viaţa publică – toţi cetăţenii ar trebui să aibă posibilităţi egale şi reale de exprimare şi statuare a părerilor pe care le au privind politica care ar trebui urmată9. În absenţa acestei 6 Idem. 7 Ibidem, p.34. 8 Robert A. Dahl, „Despre democraţie”, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 39. 9 Ibidem, pp.39-40.


5

condiţii, nici un proces de tranziţie democratică (sau de consolidare democratică) nu poate fi decât ratat. Pentru a separa această accepţiune de cele care au suprasaturat literatura consacrată lui, Robert Dahl înlocuieşte termenul de democraţie cu cel de „poliarhie”, pe care o rezumă drept „un set de instituţii ce au rezultat din eforturile de a liberaliza şi a face mai „cuprinzătoare” instituţiile statului naţiune, [...] un sistem de drepturi ... şi un sistem de control politic asupra liderilor”10.

În acelaşi spirit, Cristian Pîrvulescu consideră că ”posibilitatea de a permite ca opiniile şi interesele cetăţenilor să fie integrate în sistemul politic şi astfel să contrabalanseze puterea pe care deţinătorii poziţiilor de decizie o pot acumula, constituie atât o rezervă a democraţiei, cât şi o formă de control11”. Din punctul de vedere asumat, este semnalat pericolul pe care îl reprezintă izolarea de societate a actului de guvernare, reducerea democraţiei doar la componenta sa instituţională.

Paradigma culturii politice. Eşafodajul instituţional dintr-o ţară (structura politică) se ridică de fiecare dată peste o anume infrastructură, cunoscută sub numele de cultură. Cultura politică, prin tot ceea ce subîntinde ea (valori, reprezentări, mentalităţi, mituri, simboluri, atitudini, sentimente, motivaţii, reacţii emoţionale etc.), exprimă tocmai modul în care cetăţenii unei anumite societăţi se raportează la instituţiile politice, făcându-le să funcţioneze sau, dimpotrivă, să eşueze funcţional. Nu întotdeauna cuplajul celor două este unul fericit. Sunt cunoscute, din acest punct de vedere, rezultatele studiului întreprins de Almond şi Verba între anii 1958-1963 în cinci ţări (SUA, Marea Britanie, Italia, Germania, Mexic) în scopul identificării fundamentelor culturale ale democraţiei sau cele ale lui Robert D. Putnam, Making democracy work: Civic traditions in modem Italy, privitor la cele două mari regiuni ale Italiei – Italia de Nord şi Italia de Sud. Ele demonstrează indubitabil rolul foarte important pe care tipul de cultură politică îl joacă în procesul funcţionării democraţiei.

Potrivit lui Almond şi Verba, tipul de cultură prezent în regimurile democratice este cel participativ. În cadrul culturii politice participative, cetăţenii posedă un grad înalt de cunoaştere politică şi participă activ atât la elaborarea deciziilor politice, cât şi la controlul asupra structurilor politice12. Folosind expresia lui Putnam, acest tip de cultură face ca democraţia să funcţioneze, ca instituţiile să se ridice la nivelul aşteptărilor în vederea cărora au fost create.

În contrast cu acest tip, există cultura politică de supunere. În cadrul acesteia, cetăţenii adoptă o atitudine

10 Robert A. Dahl, Poliarhiile : participare şi opoziţie, Edit. Institutul European, Iasi, 2000, p. 19. 11 Cristian Pîrvulescu, Analiza politică, Suport de curs ID, SNSPA, p.9. 12 Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Bucureşti, Editura DU STYLE, 1996, pp. 49-50.

de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică. Valorile politice de bază, autoritatea şi loialitatea, le inoculează o "conformitate de automat", determinându-i să-şi delege capacitatea de iniţiativă unui lider politic puternic13. Indivizii preferă supunerea participării libere la viaţa politică, fie datorită sentimentului de teamă faţă de autorităţi, fie avantajelor derivate din atitudinea de ascultare. Acest mod de valorificare culturală a realităţii politice dă rezultate foarte modeste la nivelul capacităţii de funcţionare a instituţiilor democratice. Acestea, potrivit paradigmei democratice prezentate, le cer cetăţenilor să exercite un control relativ mare asupra liderilor lor, în timp ce aceştia aşteaptă de la lideri iniţiativă şi acţiune. Nefiind o cultură civică, cultura politică de supunere produce blocaje severe în procesul de tranziţie şi consolidare democratică.

O trăsătură a culturii politice româneşti – mitul Salvatorului. În România, tipul de cultură politică dominantă este cel al supunerii. Chiar dacă nu acţionează într-o formă pură, ci mixtă, elementul supunerii rămâne totuşi predominant. Datorită suprapunerii unor modele instituţionale importate peste acest tip de cultură politică indigenă, au rezultat procese instituţionale caricaturale care i-au făcut pe unii analişti să declare că ”în România cel puţin, clasa politică a eşuat în fiecare tranziţie pe care a declanşat-o14”, verdict valabil şi în cazul tranziţiei postdecembriste. Voi încerca în rândurile următoare să reconstruiesc unul dintre cele mai active elemente ale background-ului cultural politic românesc şi a cărui ignorare, prin apel, cum citam în motto, doar la perspective universaliste, ”transformă orice întreprindere politică într-un eşec15”. Plec de la ipoteza că în mentalul cultural românesc se manifestă deosebit de intens ”mitul salvatorului”.

În cunoscuta lucrare, Eseu despre om - O introducere în filozofia culturii umane, Ernst Cassirer asumă teza conform căreia substratul real al mitului nu este unul de gândire, ci de simţire16, că mitul reprezintă o formă elementară a experienţei umane care nici în viaţa omului civilizat (a se citi şi ”contemporan”) nu şi-a pierdut forţa originară17. Cum spune şi Mircea Eliade, ”gândirea mitică... se poate adapta noilor condiţii sociale şi noilor mode culturale, dar nu se lasă extirpată18”. În calitate de produs al emoţiei, mitul îmbibă cu propria lui culoare toate producţiile sale19,

13 Ibidem, p.47. 14 Vladimir Pasti, Tranziţie şi dezvoltare, Note de curs, SNSPA, 2007, p.35. 15 Cristian Pîrvulescu, Analiza politică, Suport de curs ID, SNSPA, p.54. 16 Ernst Cassirer, Eseu despre om - O introducere în filozofia culturii umane, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.116. 17 Ibidem, p.110. 18 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.165. 19 Ernst Cassirer, Eseu despre om - O introducere în filozofia culturii umane, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.117.


6

inclusiv modalităţile de evaluare politică a lumii. Aceasta înseamnă că perspectiva care ridică mitul doar la înălţimea fanteziei este ea însăşi fantezistă, că miturile în întregul lor sunt legate de imaginarul politic al societăţii. Că, potrivit aceluiaşi Cassirer, asistăm la “apariţia unei noi puteri” - cea a gândirii mitice - şi că “există o dominaţie manifestă a acestei gândiri asupra gândirii raţionale în unele din sistemele noastre politice contemporane20”. Aşadar, într-o societate în care mitul este foarte activ, e de aşteptat să întâlnim forţe care ocolesc cenzura raţională, forţe care declanşează, susţin sau blochează anumite proiecte politice ale societăţii.

Există mituri locale şi mituri universale. Un mit celebru, aparţinând categoriei celor din urmă este şi mitul Salvatorului. Ipostaza sa iniţială (tare) este una religioasă, luând în mediile creştine forma exemplară a mântuirii întru Iisus. Există şi versiunea desacralizată a mitului, cea care va face cu adevărat carieră politică, prezentă în scenariile istorice şi politice ale tuturor ţărilor. Este vorba de o variantă secularizată a Eroului exemplar, prezent sub diferitele sale forme: Reformatorul, Revoluţionarul, Mucenicul (libertăţii populare), şeful partidului21. Despre operarea acestui mit în cultura românească au gândit şi scris autori de prestigiu, unul dintre aceştia fiind istoricul Lucian Boia. În linie directă cu autorii numiţi, istoricul declară dintru început că nici o comunitate nu se poate dispensa de „eroi" şi de „salvatori"22. Deşi oameni şi ei, poporul îi proiectează într-o zonă mistică a imaginarului, a structurilor sacralităţii, fapt care îi face să devină „altfel decât noi". Salvatorul îşi va păstra sensul transcendent al prezenţei sale în comunitate, chiar în versiunile secularizate ale lumii moderne23.

Ceea ce este specific românesc, continuă autorul, nu este această propensiune a inconştientului românesc către Salvator, fenomen, cum spuneam, prezent în toate societăţile arhaice şi moderne, ci intensitatea cu care se manifestă: ”Cazul românesc nu se deosebeşte de oricare altul prin esenţa fenomenului, dar ceea ce îl caracterizează este cu siguranţă o intensitate deosebită (sn)... Impactul modernizării pare a explica poziţia remarcabilă a personajului providenţial în cultura istorico-politică românească. Într-o lume fluidă, unde structurile se destramă şi se recompun fără încetare, „părintele naţiei" apare drept singurul reper ferm, invocat cu mult mai multă convingere decât un anume sistem politic sau principii abstracte prea vagi şi nesigure24”.

20Ion Goian, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Individ, libertate, mituri politice, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997, p.174 21 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.165. 22 Lucian Boia - Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas, 2000, p.281. 23 Idem. 24 Ibidem, pp.283-284.

Combinând ideea lui Vladimir Pasti, prezentată mai sus, cu această idee a lui Lucian Boia, obţinem o perspectivă nouă asupra fenomenului: procesul de modernizare instituţională a României nu numai că s-a făcut din exterior, punând de fiecare dată populaţia în faţa unor structuri politice percepute drept ”corpuri străine” în ochii naţiei, dar s-a făcut şi într-un mod aleatoriu, viteza cu care aceste importuri s-au produs depăşind cu mult capacitatea de asimilare la nivel instituţional. Transferurile acestea păreau goale, fără fond, cum spune Maiorescu, în faţa formelor într-o permanentă mişcare browniană prin corpul politic românesc. Într-un asemenea moment (vreo 4 secole de istorie, de fapt), deşi este prezent şi în acţiunile cotidiene mărunte, unde aproape că trece neobservat, se iveşte nevoia de Eroul Salvator care să restabilească echilibrul şi să depăşească dezordinea. Recursul la erou este dat de instinctul de supravieţuire politică. Concluzia este una: ”Până la urmă, românii poate că nu au fost şi nici nu sînt cu adevărat monarhişti sau republicani. Mulţi dintre ei simt nevoia să se încredinţeze celui care se află Sus, indiferent de numele şi de titlul lui. Iată o posibilă cheie a contradictoriilor evoluţii politice româneşti din ultimul secol25”.

Multe figuri politice româneşti au întruchipat, la un moment sau altul al istoriei, modelul Salvatorului. Folosind tipologia dezvoltată de Raoul G. Giardet în lucrarea “Mituri şi mitologii politice”, putem face un inventar al acestor ”Salvatori naţionali”: regele Ferdinand, Corneliu Coposu, Ion Iliescu (tipul Cincinnatus), regele Mihai I (tipul Alexandru cel Mare), Ion Antonescu, Emil Constantinescu, Nicolae Ceauşescu (tipul Solon), Corneliu Zelea Codreanu (tipul Moise)26. Din listă, evident, nu pot să lipsească şi alţi salvatori, mai mari sau mai mici, de factura unui Traian Băsescu, George Becali sau chiar a unui Miron Cosma. Lista este deschisă şi mereu va fi deschisă, pentru că suntem predeterminaţi cumva fatalist, vorba lui Blaga, să ne legăm speranţa regenerării de oameni şi nu de instituţii. Cum demonstrează, prin recurs la faptul istoric, un alt istoric român, Daniel Barbu, într-o lucrare cu un titlu foarte sugestiv, Politica pentru barbari, este o mare deosebire între omul occidental şi omul răsăritean-european: Omul occidental cere, de timpuriu, să fie guvernat nu de semenii săi, fie ei şi încoronaţi din mila lui Dumnezeu, ci de lege... societăţile sunt guvernate de lege şi nu de bunul plac al oamenilor... În Centrul şi Răsăritul european constituţiile nu stârnesc pasiuni sau dezbateri şi nimeni nu pare îndrăgostit de legi27.

Iar cât priveşte cetăţeanul român, modul în care acesta se mişcă politic ”ne reaminteşte că, pe puntea

25 Ibidem, p.337. 26 Ruxandra Cesereanu, Mitopolitică românească în secolul XX în www.memoria.ro/?location=view_article&id=1463&page=4 27 Barbu, Daniel, Politica pentru barbari, Bucureşti: Nemira & Co, 2005, pp.34-38.


7

României, nu domnesc legile, ci cârmuiesc oamenii28 (...) Românii şi-ar dori să fie guvernaţi în continuare de un singur om, nu de legi, fie ele drepte şi europene. Aceiaşi români, coerenţi cu ei înşişi, ar fi fericiţi să-şi aleagă parlamentarii unul câte unul, în circumscripţii uninominale. Inclusiv când vine vorba despre parlament, poporul nu vrea domnia legilor, ci a oamenilor29. La noi, continuă autorul, continuitatea cu procedura interbelică este neîntreruptă: Constatăm deci că legătura dintre dictatura carlistă, democraţia populară a socialismului de stat şi monarhia de drept electoral practicată exemplar de Traian Băsescu este, cel puţin la acest nivel, directă şi se bazează pe o dublă presupoziţie: poporul detestă democraţia parlamentară de sorginte burgheză şi poporul preferă să se supună oamenilor, nu să asculte de legi30.

Ca rezultat al acestei predispoziţii culturale, cel mai important moment din politica românească postdecembristă, crede autorul citat, rămâne cel al alegerilor prezidenţiale. După ce acest moment este consumat, preşedintele va numi primul ministru şi, implicit, noul guvern. Guvernul, în maniera aceasta constituit, nu va fi un rezultat democratic al alegerilor legislative, ci prelungirea în plan executiv a voinţei unui om – preşedintele. Alegerile sunt ”libere”, se supun formal legislaţiei electorale în vigoare, dar nu sunt cu adevărat democratice. Ele sunt ”partidocratice”: în loc să instituie o democraţie deliberativ-participativă, ele întemeiază una doar procedurală, de esenţă electorală.

De unde au venit toate acestea? De la înclinaţia structurală a românului către eroul salvator, către singura persoana capabilă să dea un sens şi o rezolvare nevoilor sale. Mitul salvatorului este adânc înrădăcinat în noi. Îl scoatem la lumină ori de câte ori este nevoie de el: când ne alegem preşedintele de ţară, deputatul sau senatorul, preşedintele de consiliu judeţean, primarul localităţii, când apele ne inundă sau zăpezile ne îngroapă de vii şi aşteptăm pe acoperişurile caselor cu mâinile încrucişate să fim îmbarcaţi, dezgropaţi, hrăniţi, când stăm în faţa televizoarelor şi, evitând întâlnirea cu frigul, ploaia şi gerul, ne punem în cei din Piaţa Universităţii speranţa într-o schimbare peste noapte, realizată şi ea prin căderea unui singur om, când ne agăţăm cu atâta tărie speranţa de mai bine într-un şofer de ambulanţă şi uităm că toate au fost posibile datorită incapacităţii noastre de a folosi resursele atât de bogate şi de variate ale democraţiei.

De ce democraţia nu funcţionează în România? Răspunsul este simplu: ne lipseşte cultura politică necesară acestei funcţionări. Nu oamenii ne lipsesc. Cum spunea Rene Descartes, Creatorul a împărţit bunul simţ în mod egal acestora. Oameni competenţi se găsesc peste tot. Nu numai în ei se află

28 Ibidem, p.134. 29 Ibidem, p.138. 30 Ibidem, p.139.

răspunsul la problema democraţiei, ci în felul în care interacţionează cu structurile instituţionale impersonale. Democraţia este un sistem care ajunge la parametri maximi de funcţionare numai atunci când sunt scoase la suprafaţă toate posibilităţile cetăţenilor săi. Asta înseamnă o participare masivă la viaţa cetăţii. Mitul Salvatorului, adânc înrădăcinat în practicile noastre, nu prin cauze ancestrale, ci tot de socializare, este cel mai mare adversar al realizării acestei cerinţe. El ne face să preferăm oamenii instituţiilor. El arată că încă ne lăsăm călăuziţi de emoţii în detrimentul analizei raţionale. Că, tocmai de aceea, spunem atât de uşor ”Tătuc”, unuia care promite să dea cu o pâine mai mult decât ”Duşmanul”, sau mai adaugă încă o sută de lei la un salariu de mizerie. De ce democraţia nu funcţionează în România? Pentru că e prea multă aplecare spre supunere în atitudinile noastre culturale, în dauna participării deliberative. Pentru că e prea multă implicare în momentul procedural-electoral şi prea puţină după. Pentru că importăm prea multe forme străine în dauna specificităţii noastre.

O soluţie? Capitalului social pe care Putnam îl vedea drept cauză a superiorităţii nordului Italiei faţă de sud, şi pe care noi nu-l putem revendica peste noapte, îi substituim într-o primă fază un efort, deopotrivă al guvernaţilor şi al guvernanţilor, de renunţare la credinţe în mituri cu fete morgane şi salvatori inexistenţi.

BIBLIOGRAFIE

1. Almond Gabriel, Sidney Verba, Cultura civică, Bucureşti, Editura DU STYLE, 1996.

2. Barbu, Daniel, Politica pentru barbari, Bucureşti: Nemira & Co, 2005.

3. Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas, 2000.

4. Cassirer, Ernst, Eseu despre om - O introducere în filozofia culturii umane, Humanitas, Bucureşti, 1994.

5. Cesereanu Ruxandra, Mitopolitică românească în secolul XX în www.memoria.ro/?location=view_article&id=1463&page=4

6. Dahl, Robert A., Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003.

7. Dahl, Robert A., Poliarhiile: participare şi opoziţie, Edit. Institutul European, Iaşi, 2000.

8. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978.

9. Georgiu, Grigore, Filosofia culturii, Suport de curs, SNSPA

10. Goian Ion, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Individ, libertate, mituri politice, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.


8

Vasile GHICA

Noi ziceri despre... balamuc

Extrase din Procesul-verbal al Academiei RSR (7 august 1951). Opinii despre Brâncuşi şi opera lui:

Acad. G.Călinescu – „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură pentru că nu respectă opiniile despre realism ale criticilor de artă sovietici." Acad. G.Oprescu – „Chiar când foloseşte elemente de artă populară, Brâncuşi speculează prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze." Acad. Al. Graur – „Lucrările lui Brâncuşi nu pot fi acceptate în Muzeul de Artă al RPR, deoarece în jurul lui se grupează antidemocraţii în artă." La fel de intransigenţi au fost şi Victor Eftimiu, Camil Petrescu şi I.Jalea. Procesul-verbal a fost semnat „pentru conformitate" de acad. Mihail Sadoveanu. Iată cum uneori inteligenţa capătă culoarea laşităţii, iar bieţii academicieni devin nişte slugi servile. ***

Pictorul german Wogt Diel prezintă într-o expoziţie personală cadavre. Mare mai e „galeria” Ta, Doamne!

***

”Te vreau desfăcută şi goală Cu şoldurile scrise-n spirală.” (Tudor Arghezi)

Primul vers pare furat din manele, maestre!

***

Aflat în Germania, poetul Mircea Cărtărescu a afirmat că el este singurul autor român demn de atenţie în Occident. Ştia meşterul că la nemţi modestia este marca.. .mediocrităţii.

***

”Dragostea este atât de plăcută, că ar trebui păstrată numai pentru aristocraţi.” (Ducesa de Kent) Şi noi, naivii, credeam că numai Hitler a vrut să ne castreze. ***

”Dacă într-o zi poţi să nu scrii, nu scrie!” (E.Hemingway) Aşa ar fi normal, dar cine-i prost să ne menajeze?

*** ”Luceafărul lui Eminescu nu este un mare poem. S-a crăpat.” (Ion Barbu) Nu avea cum să se crape. Dar asemenea opinii sunt, cu siguranţă, cel puţin... dogite. *** ”Totdeauna te înşeli când îţi judeci contemporanii.” (Petru Comarnescu) Să nu exagerăm. Oricum nu le va fi uşor nici când vor ajunge prin bolgiile posterităţii

*** ”Veşnicia s-a născut la sat, iar băşcălia la... mahala." (O.Paler) De unde s-a întins ca o pecingine şi a devenit zeflemeaua noastră emblematică.

*** „Regele Nichita a murit şi mulţi se înghesuiau să-i ocupe tronul. Dar în artă nu poţi ocupa decât propriul tău tron." (Eugen Simion) I-au luat, poate, tronul din baie...


9

Neculai HILOHI [Politici intertextuale]

Text pretext anexă la vexaţiune în vorbirea cu prune goldane golane ascunse sub lingua rustică latin-acustică şi paroxistic palustrică cu pretenţii de patristică, Cicero valah viola tribuna cu vorbe ca spuma prin care se putea înţelege orice sau totuna: „vom face, vom drege cel mai degrab’ până-n câşlege o samă de construcţii pe baze de soluţii tuarege (a se avea habar de clima tropică din munţii Ahaggar şi cu a cărei populaţie vom întreţine relaţii printr-un ambasador de hambar... care, deşi nu cunoaşte limba vorbită pe-acolo (berberă), fiindcă suntem informaţi că excelenţa sa a suferit în copilărie de holeră, impediment rezolvat cu atestat de la medicul său privat - chirurg promovat - ajuns primar, adjunct de partid secundar, cu ample activităţi la sărbătorile din calendar...). Aşadar, rugăm onoratul, stimatul auditor să aibă şaibe la şira spinării pentru protecţia şi selecţia suprimării durerilor ce se vor oferi... părerilor care nu se vor concorda cu averile oneste, grădini suspendate celeste, piscine, garaje şi multiple alte angarale care numai pentru întreţinere necesită cheltuite o groază de parale... Şi dacă mai adăugăm şi beyzadelele care călăresc noaptea şoselele făcând munci de cercetare cu propriile corpuri contorsionate printre fiarele maşinilor ilustre strivite de bariere ivite nepotrivit în calea majestuoaselor viteze breze, brave reminiscenţe anamneze de la Dinu Păturică a lui Niculae Filimon citeze... spitale, cimitire, terenuri de veşnică amintire, unde au implantat extravagante cavouri pentru odihna scumpelor odrasle ce nu au mai avut parte să sugă din corasla patriei, al cărei uger îl storc în continuare urmaşii care le continuă... paşii! Acum (vocea de la tribună tună) hopa, vom trece în Europa, tropa-tropa pe picior de plai cu-n şi mai bun trai, traiste de mălai pentru fiecare cu două picioare trece spre votare zicând: „la mai mare” şi cafea cu sare de joi până vineri urcă „lupii tineri” (celelalte zile - de mai ieri sunt pline - ). Cum văd viitorul? „Sapa şi cosorul”!

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE EMIL BOTTA EDIŢIA a II-a

ADJUD 18 – 19 MAI 2013

În zilele de 18 – 19 mai 2013, Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud, organizează ediţia a II – a a Festivalului Naţional de Poezie „Emil Botta”. Scopul Festivalului şi al Concursului este promovarea valorilor culturale autentice şi perene şi descoperirea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.

REGULAMENT

1. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial. 2. Sunt acceptate minim 5 şi maxim 10 poezii, în 5 exemplare, la un rând, font Times New Roman, dimensiuni 12, obligatoriu diacritice. 3. Lucrările dactilografiate în 2 (două) exemplare şi pe suport CD sau DVD vor fi trimise pe adresa Casa de Cultură „Tudor Vornicu” – Municipiul Adjud, strada Libertăţii, nr. 7, cod poştal 625100, cu menţiunea pentru Festivalul de Poezie „Emil Botta”. 4. Lucrările se trimit până la data de 1 mai 2013. Ele vor purta în loc de semnătură un moto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine un curriculum vitae al autorului. Se va specifica: - numele şi prenumele autorului; motto-ul pus pe plicul mic şi grupajul de poezii; locul şi data naşterii; studii; activitate literară; adresa completă; numărul de telefon. 5. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului „Emil Botta”. 6. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 12 mai 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc la Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud. 7. Juriul concursului va fi alcătuit de scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Juriul îşi va rezerva dreptul de a redistribui anumite premii. Vor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, premii ale unor reviste literare. Organizatorii vor asigura cazarea, transportul şi masa (diurna) invitaţilor. Relaţii suplimentare: tel: 0744891319 – prof. Catană Ion; tel: 0723719439 - prof. Spirescu Paul DIRECTOR, PROF. ION CATANĂ


10

Interviu cu poeta

SIMONA-GRAZIA DIMA

...Deşi par un poet elitist, nu sunt deloc unul, dar nu pot

să fac mai mult decât să scriu.

Adriana Minculescu: Care au fost primele dumneavoastră manifestări poetice şi la ce vârstă au avut loc? Simona-Grazia Dima: Scriu de când mă ştiu, iar poezia a apărut şi ea devreme, pe la 6 ani, dar sub formă uneori umoristică sau şăgalnică. Ca expresie unei stări definit lirice, profunde, ea s-a născut puţin mai târziu şi a coexistat cu cea premergătoare, de factură, să-i spunem, realistă. A.M.: Care au fost poeţii care v-au impresionat şi de ce? S.-G.D.: Orice s-ar fi spus de nişte ani încoace, Eminescu a fost şi a rămas pentru mine întruchiparea poeziei, iar Odă în metru antic, Seara pe deal, Mai am un singur dor sau Trecut-au anii sunt nişte repere impersonale, eterne, pentru sonul poeziei înseşi în limba românească. Nu obişnuiesc să-mi schimb părerile şi gusturile după modă şi simt că Eminescu are o muzicalitate şi o adâncime filosofică de amplă reverberaţie în suflet, nu l-am citit niciodată ca pe un poet de manual, ci ca pe o conştiinţă atinsă de aripa absolutului. L-am ascultat cu vocea inimii, ce se umplea de o dulceaţă subtilă. La fel, Bacovia, mai monocord

totuşi, mai rece, cu un croncănit maliţios. Apoi, William Blake, de o plasticitate de-a dreptul hrănitoare, inspirator, apropiat. Gerard Manley Hopkins este unul dintre poeţii mei favoriţi, prin melanjul de spiritual şi hiperconcret, atât de rar, ca şi prin fervoarea credinţei, care transpare inclusiv din sonetele sale întunecate, amintindu-mi de Sf. Ioan al Crucii. T.S. Eliot, al cărui hieratism respiră o nobleţe intelectuală necontrafăcută. Wallace Stevens, un autor american de înaltă cultură şi simţire, poet de-a lungul întregii sale vieţi, aducând în prim-planul modernismului spiritualitatea, caracterul meditativ, de profunzime, al existenţei, nealterat de timp. Shakespeare, poetul prin structură, amplu ca viaţa, oceanic. Dante, concentrat, sobru şi puternic. Blaga, în primele sale faze, misterios, cosmic. Ion Barbu, strălucitor, preţios, bijuterie de clasă, excelent pusă în operă. Mai mulţi poeţi orientali: al-Hallaj, Rumi, Kabir, Omar Khayam, care ating problemele ultime într-un mod inegalabil. Mitropolitul Dosoftei, cel care descria, într-un limbaj arhaic, lent şi persuasiv, felul în care chiţii (balenele) cutreierau mările din vechime, livraţi în întregime Domnului, calmi, maiestuoşi. Ţiganiada lui Iob Budai-Deleanu, tot prin limbaj, ca şi prin atmosfera de derelicţiune, m-a captat în chip deosebit, o recitesc periodic, este o mare operă a literaturii noastre şi mă bucur că mai mulţi scriitori contemporani nouă (Traian Ştef, Şerban Codrin ş. a.) au rescris-o, în versuri sau proză. Admir şi destui poeţi de azi, nu-i voi numi, ca să nu fac omisiuni pe care apoi să le regret. O menţiune voi face doar pentru Mircea Ivănescu, deja stins din viaţă, dar nu şi din poezie, un poet care pe mine, în pofida aşa-zisului său caracter eseistic şi a discreţiei sale, mă emoţionează profund (apropo de pretenţia, enunţată de mulţi, ca poezia să exprime foarte direct varii sentimente!). Nici nu ştii, nu este foarte clar, ce sentimente exprimă Ivănescu, în afară de bucuria unei existenţe simple, embrionare (combinată, desigur, cu angoasă, temere, resemnare ori altele aidoma). O stare de tensiune existenţială maximă, diafană totuşi. A.M.: În ce împrejurări s-a produs debutul literar şi cu ce sentimente l-aţi întâmpinat? S.-G.D.: Debutul meu absolut s-a petrecut într-un chip destul de original, la vârsta de şapte ani şi jumătate, cu sceneta Masca lui Lică, care a câştigat, un premiu la concursul de creaţie pentru copii, iniţiat de Teatrul de păpuşi din Timişoara, scenetă jucată pe scena acestuia, în cadrul unui spectacol mai amplu, intitulat: Spectacolul de miniaturi A. B. C. D. şi Elefantul Bimbo (regia: Florica Teodoru, decor şi păpuşi: Ioana Constantinescu, laureată a Premiului de Stat, ilustraţia muzicală: Nicolae Boboc, artist emerit). Întregul spectacol a fost filmat la Bucureşti şi difuzat pe postul naţional de televiziune, apoi a fost prezentat în turnee prin ţară şi în străinătate, de pildă în Italia, la Modena, într-o perioadă fastă (culmea, mult după premieră!), când acolo concertau orchestra din Bologna, sub bagheta lui Sergiu Celibidache, şi Orchestra BBC din


11

Londra şi se producea Teatrul „Insieme” din Modena. Ce companie pentru Teatrul de păpuşi din Timişoara, ai cărui profesionişti entuziaşti s-au prezentat excelent, precum şi pentru creaţiile noastre, ale autorilor-copii, trei la număr, semnatari ai miniaturilor, deşi nu am fost prezenţi acolo (eram, în orice caz, copii mai mari deja, eu fiind cea mai mică, eram acum la liceu, în anul întâi, iar de celelalte, din păcate nu mai ştiu nimic, dar trebuie să fi fost studente sau tinere doamne măritate, la casele lor)! Am regăsit toate aceste amănunte rememorate cu nostalgie şi mândrie, de teatrul timişorean, în publicaţiile sale jubiliare (cum ar fi Teatrul de păpuşi din Timişoara, 1949–1974, din care am spicuit, retrospectiv, multe din informaţiile de mai sus, pe care le uitasem). A existat, de la început, şi o bună primire în presa de specialitate: Dana Crivăţ, cronicar teatral, afirma, în prestigioasa revistă „Teatrul” (nr. 1/1967, unde au apărut şi două fotografii – una în care m-am revăzut, cu emoţie, în chip de elevă de şcoală primară, alături de celelalte două creatoare-copii, şi alta din spectacol, cu marionetele jucând tocmai în sceneta mea, care era una hazlie şi beneficia de păpuşi interesante, confecţionate cu un extraordinar bun-gust!), despre întreaga punere în scenă (meritul fiind nu doar al creaţiilor noastre, al celor trei copii laureaţi, ci, evident şi în mod hotărâtor, al ştiinţei de înaltă clasă a colectivului de specialişti ce au conlucrat multidisciplinar la reuşită) că a fost „un spectacol nu numai încântător, ci [şi] pe deplin matur din punct de vedere artistic”.

Le dictasem părinţilor totul, textul este aşadar autentic. Am acordat atunci un interviu la Televiziunea naţională, a fost o onoare şi o mare bucurie auctorială! Aspectul profesionist al întregii întâmplări este cel care mi s-a impus în amintire, dându-mi şi astăzi satisfacţie, iar nu cel spectacular, al succesului propriu-zis. Am avut întotdeauna oroare de amatorism, de lucruri făcute pe jumătate. Trebuie să spun că, spre cinstea mea, succesul nu m-a influenţat cu nimic, am continuat să-mi trăiesc, cu modestie, viaţa, cu toate fazele ei fireşti, pentru mine scrisul fiind ceva normal. Sceneta se baza pe experienţa mea de copil, tratând despre un grup de animale de jucărie, care-i spuneau stăpânului lor, frecventator al unei grădiniţe, că ar trebui să fie mai glijent şi să se spele regulat. Avea deci o propensiune practică, iar această orientare (umoristică şi practică) a coabitat în chip firesc cu adevărata poezie, născută mai târziu, situaţie care mi-a dat de gândit: nu cumva poezia este inextricabil legată de existenţă, de însuşi caracterul practic al acesteia? Adică poezia nu este un lux, ci esenţa vieţii, ceva absolut normal, cum ar fi spălatul pe dinţi, iar nu numai un ritual misterios? Îmi pun această întrebare fiindcă mi se pare cu totul natural să trăieşti poetic, citind poezie, trăind-o, experimentând-o, pentru asta nu e nevoie să poetizezi, să devii literaturizant cu orice preţ. Debutul pe care îl menţionez pentru poezie s-a petrecut la 20 de ani, cu un poem la care ţin, în

Almanahul scriitorilor apartenenţi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, graţie unui binecunoscut poet, care a apreciat acea lucrare a mea. Din nou, o mulţumire profesională, emoţia dulce a lucrului împlinit, bine făcut. Nicio exaltare în afară de această minunată bucurie reţinută, păstrată în suflet. Nu este un fapt exterior. A.M.: Credeţi că poezia dumneavoastră a evoluat în decursul timpului? Dacă vi se pare că da, cum percepeţi schimbarea? S.-G.D.: În spirit nu cred că a înregistrat o evoluţie, dar, în privinţa mijloacelor de expresie, iar uneori a tonalităţii, da. Poate că a evoluat de la o aparenţă pur imaginativă înspre un univers mai ancorat în percepţia cotidiană. De la personaje imaginare la posibilitatea apariţiei în scenă şi a unor protagonişti concreţi. Am scris întâi despre revelatoriile fiinţe mici, care aparţin exclusiv spaţiului interior, pentru ca, ulterior, s-o fac şi despre Enescu ori un colecţionar evreu de tablouri şi sculpturi, Simon Spierer, a cărui iubire pentru artă m-a impresionat în mod deosebit, despre o lectură publică pe care am avut-o într-un orăşel veneţian sau despre vizita, împreună cu mai mulţi confraţi, la Muzeul Ţării Oaşului etc. Oricât de actuale însă ar fi decorurile, fondul metafizic al poeziei mele rămâne acelaşi. Exteriorul constituie un prilej pentru aceeaşi discuţie, reluată mereu din alte unghiuri. În această privinţă cred că am multe în comun cu Mircea Ivănescu, care exprima, de altfel, destuld e clar acest lucru chiar şi prin titlurile volumelor sale: Poesii nouă, Alte poesii nouă. A.M.: Care este universul poeziei dumneavoastră? Puteţi detalia arta dumneavoastră poetică? S.-G.D.: Chiar am făcut-o deja, în câteva eseuri, publicate în reviste. Mai pot însă adăuga câteva detalii revelatorii. Îi port o deosebită recunoştinţă unui critic care nu m-a înţeles, citindu-mă exclusiv printr-o grilă intelectuală, pentru faptul de a fi remarcat, singurul, de la prima mea carte, o realitate esenţială a poeziei mele: Radu G. Ţeposu vorbea cu o anume insatisfacţie despre o beatitudine fără motiv, fără cauză, în volumul Ecuaţie liniştită. Cred că asta mă defineşte: a căuta dimensiunea frumos-constitutivă a omului, nu, aşadar, cea a construcţiei ulterioare, ci esenţa umanului, ascunsă în el însuşi. Frumosul ca dimensiune a existenţei, cu o origine de dincolo de timp, deşi se împlineşte aici, în temporalitate. În această lume pe care noi am ţinut aşa de mult s-o obiectualizăm, ca, mai apoi, să ne plângem că suntem copleşiţi şi robotizaţi, eu, prin poezia mea, am dorit de la bun început şi fără o dorinţă (intenţie) teoretică de a demonstra ceva (ci intuitiv, poetic deci) să mă reîntorc la acel eu prim, menţionat în Biblie şi în Upanişade, atins de numeroşi filosofi, precum Berkeley şi Hume, eu prim prin care întregul univers are preţ. Într-adevăr, vorbim de lume, dar ar exista ea în absenţa eului care percepe? Acest eu este sursa tuturor fericirilor noastre şi spre el mă întorc mereu. Să transmit bucurie, seninătate, încredere, să mă refer la un


12

referent ultim, de dincolo de simţuri, la simpla bucurie de a fi, la îndemâna fiecăruia, la bastonul de mareşal din orice traistă-raniţă (spun aşa, fiindcă nu suntem luptători decât atunci când nu avem încotro), accesibil oricui, deşi stă uitat în obscuritate, asta a fost mereu plăcerea, preocuparea mea. Deşi par un poet elitist, nu sunt deloc unul, dar nu pot să fac mai mult decât să scriu. A.M.: Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră? S.-G.D.: O pot defini într-o mie de feluri, fără să ştiu ce este, e de necuprins, este vastitatea existenţei, izvorând din necunoscut, din invizibil şi intangibil, pură, necontaminată de nimic din tot ce este omenesc. Înzestrată cu puterea de a spăla păcatele, uzura, zgurile. Totodată invitaţie la bucurie şi strigăt înaintea morţii, testament şi ispăşire, detaşare, ascensiune, iubire, înţelegere, trecut, prezent şi viitor, fuzionate. Este apropierea supremă de sufletul nostru, cea mai plăcută intimitate cu fiinţa noastră lăuntrică şi, implicit, cu adevărul, e vocea daimonului, a îngerului păzitor, a larilor căminurilor noastre, a părinţilor şi a sfătuitorilor noştri iubiţi, a strămoşilor noştri veneraţi, care au adus până aici, în contemporaneitate, limba încărcată de înţelepciune şi de proverbe pentru orice situaţii, este râsul filosofic, hazul de necaz, atunci când nu mai ai soluţii, dar şi plânsul purificator. Este raţiunea pentru care îmi voi iubi nesmintit ţara, în vreme ce alţii îmi spun cât de ruşinaţi se simt pentru că sunt români. Îmi vine să-i întreb: ce aţi dăruit acestei ţări, ca să vă ruşinaţi de ea, care v-a făcut atâtea daruri pe care nu le vedeţi? A.M.: Consideraţi că poezia are un rol social sau este doar un refugiu al spiritelor singuratice? S.-G.D.: Cred că poezia este esenţială pentru orice om, fiind o faţetă a oricărei existenţe, existând latent în ea. E o realitate glorioasă, niciodată un refugiu. Nu o retragere, ci o (în sine şi în lume) penetrare. Spui „spirite singuratice” – aşa ceva nu există. Există doar alienarea de sine însuşi, manifestată prin alienarea faţă de alţii. Singurătatea nu există, sunt extrem de sigură şi de conştientă de acest lucru. Pentru mine socialul este o realitate derivată, secundă, faţă de realitatea absolută a spiritului. Nu este o chestiune care să se poată discuta ori negocia. Atunci când omul se află pe coordonatele spirituale, socialul este şi el bine aşezat. Spun asta ca să motivez dreptul poeziei de fi ea însăşi, dincolo de reproşurile ce i se pot aduce de cei care nu o iubesc. Nu e asocială. De altfel, socialul nu există în sine. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în 1989, vedem că s-a manifestat cu claritate ştergerea unui ciclu vital care ne părea atotputernic. S-a făcut cenuşă. Multe din lucrurile care ne preocupă nu au valoare nici acum, dar nu ştim, stăm cufundaţi în ele până la gât. Poezia ne ajută să ne dăm seama de asta ACUM, să fim mai prezenţi (şi mai eficienţi) în propria-ne existenţă. A iubi poezia este cel mai util, mai igienic, dacă vrei, ori mai practic lucru. Dacă punem la socoteală şi faptul că poezia recreează

necurmat, limba, împrospătând-o, insuflându-i un aer nou, atunci funcţia ei socială apare ca fiind de domeniul evidenţei. În plan lumesc, poezia contribuie la menţinerea supleţei vehiculului gândirii şi simţirii noastre, fără de care am fi împiedicaţi şi dizarmonici. A.M.: Puteţi schiţa portretul interior al cititorului de poezie? S.-G.D.: Mi-e greu să răspund la o astfel de întrebare. Pot eu vorbi în numele altora? Există atâtea profiluri câţi cititori de poezie şi, mai mult decât atât, nenumărate feluri de poezie, încât, inevitabil, şi iubitori de stiluri şi registre diferite, care să nu poată gusta acelaşi poem. De aceea, nu îndrăznesc să afirm nimic cu caracter de generalitate, doar că, totuşi, iubitorul de poezie are şanse mai mari să dispună de un anume grad de reflexivitate, trăind nobil, prin accesul la o realitate pură, esenţială. A.M.: Este important să citim poezie? De ce? Ce resorturi mişcă poezia în interiorul nostru? S.-G.D.: Cred că este esenţial, dar eu am o concepţie, cum am spus, platonică: nu cred în necesitatea (lesne devenită surplus) a învăţăturii, ci în regăsirea de sine. În acel „pe mine/ Mie redă-mă!” al strigătului eminescian. Poezia ne ajută să ne regăsim mai uşor, să fim noi înşine, să trăim şi altfel decât prin încrâncenatele dimensiuni strict materiale. Să trăim mai uşor, mai senin, cu mai multă detaşare, mai despărţiţi de posesiune, pierzând totul, spre a regăsi totul, ca să mă parafrazez, cu voia cititorului nostru. A.M.: Ce mesaj doriţi să adresaţi tinerilor poeţi? S.-G.D.: Ceea ce spun nu este neapărat pentru cei tineri în prezent, căci nu am în vedere timpul, ci este valabil (aşa mi se pare mie) pentru orice vârstă propice poeziei. Vorbim despre un cititor aflat în stare de proiect, veşnic nefinisat, etern perfectibil, graţie poeziei, în stare să execute saltul ontologic, să treacă dincolo de timp, în plină metanoia. De ce ar trebui sa le adresez doar tinerilor vreun mesaj, altul decât însăşi poezia mea? Nu am aproape nimic de spus în plus. Chiar şi atunci când scriu şi altceva decât poezie, o fac în numele poeziei. Deci: niciun mesaj în afara poeziei mele. Un gând secret totuşi: m-aş bucura ca poeţii ce vin să mă însoţească pe drumul pe care l-am parcurs eu însămi, să-l refacă mental, graţie poeziei mele şi odată cu ea, de la început la sfârşit. Citindu-mă, reflectând. Să nu uite că poezia nu aparţine nicicui anume, ci doar frumuseţii înseşi, care este o cu totul gratuită şi atotcuprinzătoare esenţă, iar astfel să se lepede de orice orgoliu. Interviu realizat de

ADRIANA MINCULESCU


13

Virgil DIACONU

Epimenides, spiritul de după somn*

„Pe cele nevăzute dovedeşte-le cu cele văzute” (Epimenides)

Epimenides, poetul epic din Cnossos (Creta), a

trăit în ultima treime a secolului al VII-lea î. Hr., fiind cunoscut mai cu seamă pentru vindecările sale magice, puterile divinatorii şi profetice. Era socotit al şaptelea în rândul înţelepţilor, căci „el părea să fie iubit de zei şi iscusit în cele sacre, adică să aibă duh inspirat şi iniţiatic”, spune Platon în dialogurile sale.

Din cartea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, a lui de Diogenes Laertios, aflăm că Epimenides a scris o Theogonie în 5.000 de versuri, o lucrare în versuri despre naşterea cureţilor şi corybanţilor şi Despre sacrificii, în proză. Tot lui i se atribuie Purificările, în hexametri, Creticile şi Oracole, în poză.

Plecat într-o zi de acasă, în tinereţe, Epimenides găsi înspre seară peştera lui Zeus de pe muntele Ida, unde adormi. Când se trezi, se întoarse la ai săi şi, „pătrunzând în locuinţa sa, dădu peste unii care-l întrebară cine este, până ce, descoperind pe fratele său mai tânăr, ce ajunsese între timp bătrân, află de la acesta tot adevărul. Trecuseră 57 de ani. Făcându-i-se astfel faima printre toţi elenii, fu socotit un ales al zeilor”. (Laertios).

Dar somnul lui Epimenides trebuie să fi fost unul iniţiatic, de vreme ce, „căzând în miez de zi într-un somn adânc, pe timp de mai mulţi ani în peştera lui Zeus Diktaios, el însuşi spunea că avusese parte de un vis în care i s-au ivit zeii şi glasurile zeieşti şi Adevărul şi Dreptatea”, relatează profetul în Epistola către Tit.

Înţelegem, aşadar, că cercetătorul celor divine şi-a dobândit toată ştiinţa chiar de la zei, în somn. Dezvelindu-şi învăţătura la trezire, i-au spus Epimenides, adică „spiritul de după somn”.

Faima celui trezit din somn ajunsese între timp la Atena, care suferea în vremea aceea de ciumă şi dezbinare. În speranţa vindecării, atenienii trimiseră după Epimenides o corabie. Acesta purifică oraşul şi

alungă ciuma, mântuind cetatea. Drept răsplată, atenienii i-au oferit bani mulţi şi mari onoruri. Dar purificatorul n-a cerut nimic altceva decât o ramură din măslinul cel sfânt.

Lobon din Argos afirmă că ar fi ridicat la Atena Templul Eumenidelor, fie ca semn că îmblânzise Furiile, fie că ar fi gândit acest lucru. Tot la Atena a vrut să înalţe un templu nimfelor, dar a fost oprit de glasul coborât din cer: „Nu către nimfe, Epimenides, ci lui Zeus”.

De la Demetrios aflăm că nu stătea la masă cu nimeni şi că se hrănea cu un aliment primit de la nimfe, făcut din seminţele de nalbă, asfodel şi miere, pe care îl ţinea într-o copită de vită. Templul pe care a vrut să-l înalţe acestora trebuie că se voia un dar în schimbul hranei secrete primite de la ele.

„Pretindea, cu privire la sine, că ar fi trăit în mai multe rânduri”, scrie Laertios în cartea sa, iar vieţile acestea trebuie să fi fost altele decât cele trei dovedite deja: viaţa de efeb de dinaintea somnului din peştera lui Zeus, aceea din visul în care i s-au ivit zeii şi glasurile zeieşti, şi aceea de după somn, când şi-a dezvelit puterile şi a scris Theogonia, a purificat cetatea Atena şi a înălţat altare şi temple.

Platon, filozoful, a văzut în

Epimenides „un bărbat cu har divin, o rudă de-a noastră, care a săvârşit unele ritualuri sacre, câte îi poruncise Zeul”. Alţii l-au numit mag, adică cercetător al rânduirii divine a lumii şi au pus purificările sale în rând cu daimonul lui Socrate şi binele lui Platon. Iar cei care l-au nesocotit au făcut-o spre pierderea lor. (Vezi Apuelius, Apologia). „Dar cel mai de seamă lucru este că, iniţiind în mistere şi sacrificând cetatea prin expiaţii, purificări şi ctitorii, Epimenides

o făcu supusă dreptăţii şi mai deschisă către buna înţelegere”, spune Plutarh, în Solon 12.

De la cel iscusit în cele divine ne-a rămas versul: „Pe cele nevăzute dovedeşte-le cu cele văzute.” Cât despre el, săvârşindu-se din viaţă, în anii târzii i s-a găsit pielea împestriţată cu tot felul de litere. (Suidas).

* Textul face parte din volumul Atelierul de

fluturi, aflat în lucru.


14

LA ANIVERSARĂ: RADU CÂRNECI - 85 DE ANI -

Poetul Iubirii... Poet, eseist, traducător, jurnalist literar, editor. Născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lalu – comuna Pardoşi, jud. Rîmnicu Sărat (azi, Buzău). Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954). A înfiinţat, în 1964, la Bacău, revista de cultură Ateneu (serie nouă). A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1972–1976), apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista Contemporanul (1976–1990). Actualmente, director al Editurii Orion (din 1991) şi director executiv al Fundaţiei Naţionale „Izvoare“ pentru protecţia Naturii şi Artelor în România (începând cu 1997). Din bogata-i operă subliniem: Orgă şi iarbă – 1966; Umbra femeii (sonete) – 1968; Centaur îndrăgostit – 1969; Grădina în formă de vis (noi sonete de iubire) – 1970; Cântând dintr-un arbore – 1971; Oracol deschis – 1971; Cântarea cântărilor (parafrază modernă la celebrul text omonim, din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon) – 1973; Banchetul – 1973; Temerile lui Orfeu – 1978; Un spaţiu de dor (col. „cele mai frumoase poezii“) – 1980; Sonete (de iubire şi moarte) – 1983; Clipa eternă (col. „poeţi români contemporani“) –1988; Scrisorile către Dorador (text român-francez) – 1997; Heraldica iubirii (col. „biblioteca pentru toţi“) – 1999; Scrieri (ediţie în trei volume, îngrijită de autor, selecţie din întreaga-i operă: I – Arborele memoriei; II – Heraldica iubirii; III – Clipa eternă) – 2004. Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în volume): Léopold Sédar Senghor (Senegal): Jertfe negre – 1969; Srečko Kosovel (Slovenia): Extazul morţii – 1975; Kahlil Gibran (Liban): Profetul şi Grădina Profetului – 1983; Charles Baudelaire (Franţa): Florile răului „Les fleurs du mal“ (prima integrală lirică Baudelaire în limba română, înfăptuită de un singur traducător) – 1991; Jacques Chessex (Elveţia): Elegiile lui Yorik – 1995; Mousse Boulanger (Elveţia): Inimă de aur – 1998; Delmira Agustini (Uruguai): Dulci elegii – 2002. Radu Cârneci este şi autorul unor mari antologii literare, astfel: Sonete – Shakespeare – Voiculescu – 1996; Arborele neuitării (cuprinzând poeţi de limbă română din Israel) – 1997; Mioriţa – în şapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă) – 1997; Poezia Pădurii române (patru volume; I – poezie populară de inspiraţie silvestră; II – clasicii; III – modernii; IV – contemporanii) – 2001; Cinegetica (trei volume de texte din literatura universală şi română) – 2003; Antologia Cântarea Cântărilor (cuprinzând 16 variante în limba română, de la cea din Biblia lui Şerban –1688 şi până în 2008) – 2009; Antologia Sonetului Românesc (trei volume) – 2009. Premii ale Academiei Române şi Uniunii Scriitorilor, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Alecsandri“ – Bacău.

Referinţe critice... „…În tot: o ştiinţă a versului demnă de invidiat, perfecţiune care nu e a veacului nostru agitat, ars pe

dinlăuntru, posedat de mişcarea qui déplace les lignes, şi, mai ales, o sensibilitate în autenticitatea căreia aproape nu ne vine să credem, în care ne regăsim, în cazul cel mai fericit, cu intermitenţe. Sensibilitate pe care o credeam rămasă departe, în alt veac . …“ Dumitru MICU, Umbra femeii, în „Gazeta literară“, nr. 39 (830), 26 septembrie 1968

„…În Sonete, Radu Cârneci continuă un filon clasic şi mediteranian şi ne restituie un peisaj liric specific unei bune părţi a poeziei noastre de până acum. Aportul său constă într-o anumită formare lăuntrică mereu susţinută, într-o mare încredere în virtuţile eliberatoare şi înălţătoare ale poeziei care ne poate transpune oricând în fermecătoare grădini în formă de vis. Poetul trăieşte, astfel, mereu în cultul idealităţii estetice spre care tinde şi care


15


îi sublimează toate pornirile. Poezia lui nu poate fi concepută fără această propensiune către înalt, fără elevaţia de care vorbea Baudelaire. …“. Victor FELEA, Reflecţii contemporane, în „Tribuna“, nr. 13 (740), 1 aprilie 1971

„…Lirismul lui Radu Cârneci trebuie căutat într-o confesiune violentă

şi pătimaşă. Poetul gîndeşte lumea în manifestările ei senzoriale şi o descoperă, redescoperind natura. Poezia sa nu are o memorie a culturii, hrănindu-se exclusiv din propriile-i ceremonialuri, cînd aproape lascive, cînd fulgurante şi diafane. Un metaforism stufos invadează spaţiile poemului, dar efectele nu sînt de natură imagistică. Poeziile lui Radu Cârneci sînt nişte feerii frenetice, unde accentul cade pe virtuţile rostirii, pe specatcolul oracular al confesării. Poetul nu construieşte; întreţine doar starea de rostire lirică. Este senzual şi ceremonios, discursiv şi melodramatic, spontan şi necenzurat, posedînd un real sentiment al nunţii cosmice. Modalitatea lui de participare e lauda cu inflexiuni imnice, entuziasmul cuprinderii. Nu cunoaştem o mai naivă încredere într-o asemenea forţă naturală a poeziei. Chiar şi o carte de sonete, precum Grădina în formă de vis, se caracterizează prin acelaşi «dezmăţ al cîntecului», lipsind cu desăvîrşire orice intenţie de virtuozitate formală. E bine, e rău? /… / Ca şi Grădina în formă de vis, Banchetul este un volum pe o temă erotică, de sursă platonică, pare a ne asigura autorul prin motto-ul extras dintr-un dialog al lui Platon. Platonismul ar consta aici în puterea de realizare a comuniunii cosmice dintre toate elementele, pe care o deţine erosul. Evident, Radu Cârneci încearcă să traducă litera textului platonician şi nu spiritul lui. O izbîndă există totuşi, poetul nu-i restrînge sfera la o proiecţie ideală a femeii, cu alte cuvinte, nu caută prototipul feminin intangibil. Nu petrarchizează, adică. Sub emblema Banchetului lui Platon, el celebrează, în fond, iubirea nu atît ca forţă universală, cît ca ritual al unui nupţiu continuu …“ Petru POANTĂ: Radu Cârneci – Banchetul, în „Steaua“, nr. 11/1973

„… Totul în acest „Banchet“ e rarefiat, cuvintele sînt purificate de imprecizie, de indeterminare. Un graţios dans cu măşti ocupă scena: în surdină, sunetele estompate ale unei muzici uitate încearcă să acompanieze dansatorii. Şi totul e curat şi pur (cîteodată plictisitor de curat şi de pur), supus unei mîini de regizor de elită. Căci, în cele din urmă, regia domină. Iar, dacă un recenzent a făcut un paradox afirmând că tabla de materii (alcătuită din versurile titlu) ar reprezenta cel mai frumos poem al cărţii, afirmaţia nu poate fi scoasă, cred, din programul autorului. Ea (tabla de materii) reprezintă finalul, încoronarea spectacolului, lectura modernă a lui…“ Cornel UNGUREANU, Radu Cârneci: «Banchetul», în „Orizont“, nr. 30/1973

„…Îndreptarea poetului către o înscenare de mari proporţii cum este Cântarea cântărilor, model statornic al ultimelor sale cărţi, este, de aceea firească, după cum şi insistenta cultivare a sonetului (Umbra femeii, Grădina în formă de vis) denotă aceeaşi înclinare spre decorativ şi magnificenţă. Luxul orbitor, căutarea de ipostaze monumentale, galanteria luxuriantă, montările fastidioase, atitudinile pontificale sunt prezente şi în recentul volum, Banchetul, cu titlu platonician. (...) Poetul, care scrie cathedrală şi a priimi, se defineşte ca un iubitor de rafinamente şi de ceremonii somptuoase.“ Mircea IORGULESCU, Radu Cârneci – Banchetul, în „Luceafărul“, nr. 36, 1973 „…Prelucrând Cântarea Cântărilor, Radu Cârneci a scris de fapt un veritabil poem de dragoste, în care nu e greu să-l recunoaştem pe el, ca poet original, de proaspete elanuri lirice, pe care le înveşmântă într-un supravegheat vers clasic, ce-şi trage seva şi culoarea dintr-o limbă populară, aducând cu ea din parfumul vechilor scripturi. (…) Poetul român, într-un subtext «polemic», a vrut să-i mântuiască pe Adam şi pe Eva de «păcatul originar», apoteozându-i; izgoniţi cândva, ei se întorc în Paradis triumfali, prin marea sărbătoare nupţială, încununare de puritate şi poezie.“ Al. SĂNDULESCU, O nouă parafrază la Cântarea Cântărilor. În „Luceafărul“, nr. 10, 9 martie 1974


16


„…Deschisă către marile probleme ale lumii şi ale ţării sale, punând în forme sensibile abstracţiuni din

domeniul eticii, politicii sau filozofiei, poezia lui Léopold Sédar Senghor realizează, în haina atât de primitoare a limbii franceze, o sinteză unică a sensibilităţii hrănite de vigoarea tradiţiilor africane. Sincretismul artei sale, acea legănare între voce, gest, ritm şi muzică, traduce o experienţă arhaică a artei totale ca mod de viaţă /.../ Prin recenta ediţie bilingvă română-franceză (tipărită la Ed. Univers) ce cuprinde tălmăcirea de aleasă ţinută a poetului Radu Cârneci, cu sugestivele ilustraţii ale lui Dan Erceanu, publicul românesc face cunoştinţă cu o mare creaţie poetică...“ Emil VASILESCU, Léopold Sédar Senghor – Jertfe negre, în „Scânteia“, 22-IV-1976

„…Se pune întrebarea dacă Radu Cârneci celebrează existenţa platonică a iubirii în lume sau elogiază senzualitatea erotică? S-a spus, pe bună dreptate, că senzualitatea nu e în poezia acestui modern trubadur pură desfătare, ci un blazon al nobleţei umane. După cum am văzut, există în poemele cuprinse în această ediţie selectivă-retrospectivă o adoraţie a femeii ca taină şi miracol al universului uman, dar, deopotrivă, există şi o adoraţie a cuvântului ca expresie a sentimentului erotic. Viaţa e, ne-o spune poetul, un „banchet în doi“, dar e, în acelaşi timp, un sonet sau o coroană de sonete, specie pe care o onoreză în mod deosebit Radu Cârneci, creaţia sa aşezându-se cu onoare alături de opera sonetiştilor de marcă ai liricii noastre de azi: V. Voiculescu, Dan Botta, Victor Eftimiu, Tudor George. Radu Cârneci crede în cele două forţe care susţin existenţa umană: iubirea şi arta, iată deci şi definiţia axiologică a poeziei, gândită ca o clipă eternă.“ Emil MANU, Îmblânzitorul de cuvinte, în „Luceafărul“, nr. 49, 1987

„…Integrala Baudelaire este, indiscutabil, o întreprindere de zile mari cu care moldovenii se pot mândri. Prezentarea grafică semnată de Gheorghe Vrabie pune excelent în valoare unicitatea „obiectului de vorbe“. Solo-ul mirabil al lui Charles Bauidelaire este interpretat pe româneşte cu o iubire de verb cu totul rară şi demnă de admirare. Cititorul e liber să-şi aleagă lectura cea mai convenabilă gustului său din câte există deja şi vor mai exista, cu siguranţă, însă nu va putea ignora, de-aci înainte, lectura armonioasă cu sine a lui Radu Cârneci. …“ Irina PETRAŞ, Integrala lirică Baudelaire, în „Steaua“ nr. 8-9 (august – septembrie) 1992

„…Conceptând ediţia şi ca un instrument de lucru necesar cercetătorilor viitorului, traducătorul îşi însoţeşte volumul şi cu o bogată Addenda, în care sunt cuprinse versiunile ebraică, greacă, latină, ca şi cele trei traduceri româneşti anterioare – cuprinse în Biblia de la Bucureşti (1688), în Biblia de la 1938 (realizată de Vasile Radu şi Gala Galaction) şi în aceea din ebraică, a Patriarhului Nicodim (1944), toate reproduse în facsimil (prin fotocopiere). Faţă în faţă cu acest volum de excepţională valoare literară, dar şi bibliofilă, nu putem decât subscrie la cele cu care Radu Cârneci îşi încheie Prefaţa: „Lumea simte... că formidabilei forţe a hipercivilizaţiei trebuie să-i adăugăm acea aură care aparţine numai omului şi care se cheamă puterea de a iubi. Da! A iubi sincer şi curat, cu încredere, cu dăruire şi desmărginire! A iubi Iubirea, iar pe cei lipsiţi de lumina ei să-i învăţăm acest dumnezeiesc sentiment. În această idee, Cântarea Cântărilor reprezintă triumful iubirii totale.“ Florentin POPESCU, Triumful iubirii, în „Vocea României“, nr. 628, 21 decembrie 1995)

„…Conştientizarea actului aristocratic şi plebeian, elitist şi proletar, în acelaşi timp, propune (şi presupune) o iubire absolută pentru poezie şi o formă de devotament care seamănă cu creaţia însăşi. Ca să parafrazez un exeget al poetului, afirm că opera lui Radu Cârneci înseamnă mai mult decât „poezia erosului cosmogonic”, şi anume „poezia actului demiurgic de zidire a lumii prin cuvânt.“ Aureliu GOCI, „La aniversare“, în „Ecart“, supliment cultural al ziarului „Economistul“, februarie 2003

„…Deşi activitatea sa nu se limitează la poezie, Radu Cârneci este, în primul rând, poet: un poet important cu o retorică inconfundabilă. (…) Neîndoielnic, în lirica erotică e un maestru, un nume de referinţă. Ce îl face distinct? Întâi, faptul că şi-a construit o religie a iubirii, pe care a modelat-o cu fiecare nou volum şi i-a multiplicat semnificaţiile. Ideea sa e că iubirea-i axa lumii, o forţă „atotstăpânitoare“, pe cât de evidentă, pe atât de tainică. Temperament panic, viguros, impulsiv, el a evoluat de la amorul senzual la cel ideal, platonic, la „iubirea de iubire“. A schimbat ipostaza de „centaur“ frenetic cu una de sacerdot şi de adorator dezinteresat. În acelaşi timp, a


17


inovat formele de exprimare a sentimentelor. Drumul său estetic e drumul spre cea mai rafinată caligrafie. Un virtuoz deplin, atingând faza „operelor rotunde“, definitive.“ Constantin CĂLIN, Marginalii la ediţia definitivă, „Ziarul de Bacău”, 9 decembrie 2005

Rondosonete... Gândind la Homer

…ochi pentru ce!? În întuneric rază care-n tăria tainelor cutează adânc de dor şi pătrunzând adâncul în care se zideşte fraged pruncul ce va aduce lumii sfântă pază – el din tăria tainelor cutează… (…ce zeu sublim, Homer!… precum se ştie fără de ochi privea în veşnicie gândind minuni şi întâmplări fantaste la Troia şi pe-ntinsul mării-vaste el se zidea-n legenda pururi vie fără de ochi privind în veşnicie…) …ochi pentru ce?… Nevăzătorii sunt adânci de duh spre Duhul cutezând şi dând sfielii îndrăzneala pură şi vocii a sfinţeniei arsură – pleoapele-mi închid şi intru-n gând adânc de duh spre Duhul cutezând… Hannibal ante portas… – în amintirea lui Eugen Jebeleanu – … şi n-a învins! iar zeii se uimiră şi vulturii latini se istoviră iar elefanţii au intrat în mit când Generalul marşul a oprit: cinci legiuni – cât zece! – se opriră! şi n-a învins, şi zeii se uimiră… (oh, e măreţ să te păstrezi în vis trăind sublimul ce ţi-a fost prescris: când poţi învinge, să-ţi învingi puterea şi gloriei să-i sărăceşti averea să dai înaltul ce ţi s-a admis!… oh, e măreţ să te păstrezi învins…)

…n-a vrut să-nvingă! totul a rămas în clipa moartă sub dramatic ceas când Roma tremura-n bătaia sorţii El, Hannibal, sta mândru-n faţa porţii ca bronz adânc, ne-mai-făcând un pas – şi a intrat în timp!… şi a rămas…

Sufletul vinului

– se închină lui Ch. Baudelaire – …Sufletul vinului, blând paradis chemându-ne iarăşi la Hanul de vis în el s-ascunzând rădăcini-înfloriri căderi în albastru şi-n raze-uimiri şi-atent Serafimul de ceruri trimis spre a ne-salvare din chipul proscris… (…înecul e moartea dorită în vin: te-atrage, te prinde, te soarbe destin Prinţ negru – coroană de-argint aurit cu paloş în dreapta, cu ochiul mijit – o luptă nebună în aerul – spin înecul e moartea dorită, în vin…) …da! nu ne mai pasă la care liman stă ochiul de veghe, – prieten-duşman – cel care ne strigă voind să ne-ajungă: asprimea-i ne place, blândeţea-i ne-alungă da, îngerul-înger ne bântuie-avan şi nu ne mai pasă la care liman…

Sâmbăta morţilor

…stau în pământuri morţii sub zăpezi: credinţă veche-n ceea ce mai crezi închipuiri-îmbrăţişări sub cruci te duce gândul unde-ai să te duci spre-a te-ntâlni cu ceea ce nu vezi –


18


dorm în pământuri morţii sub zăpezi… (…trei sinucideri m-au voit prin vreme trei paloşe ivindu-mi-se-n steme trei lungi săruturi rotunjind averea şi steaua străjuind la învierea în sângiuiri pornirilor blesteme trei paloşe m-ademenind în steme…) …pâine şi vin pentru acei ce nu-s decât păreri: cădelniţări-apus şi lacrimi seci topindu-mă-n ţărână ivind fântâni la Moartea-n har stăpână spre-a re-zidi iubirea în Iisus – pâine şi vin pentru acei ce nu-s… La Hanul Ancuţei – «bunicului» Mihail Sadoveanu – …la Casa Vinului de viţă rară ajung din când în când, aşa spre sară: mă-ntâmpină-n surâs acea femeie cu vocea-n flori, în strai de curcubee cu vechi averi în inima-i cămară la Casa Vinului de viţă rară… (…boieri şi domni şi căpitani-eroi neguţători şi grămătici de soi suntem ai tăi cu toţi pe totdeauna: mai toarnă vin până se-apleacă luna; te vom iubi în vise mari şi moi boieri şi domni şi căpitani-eroi Ancuţă mândră, Doamnă de istorii ne-ademeneşti ca flacăra comorii – arată-ţi chipul, ne-nfrumuseţează descântă-ne-n cenuşa vetrei trează şi trece-ne-n hrisoavele de glorii Ancuţă mândră, Doamnă de istorii!…)

Bal mascat

…Doamna mea, cine eşti, cine sunt tânăr ieri, azi m-aduni în cărunt zveltă, tu, pom albastru în dans ceruri vechi peste cer în balans

când ne-apropie timpul abund’ Doamna mea, cine eşti, cine sunt!… (…mândră-ai fost, mândru eu; au rămas semne adânci peste gând, pe obraz au plecat rând pe rând cei plecaţi şi suntem cei din urmă mascaţi – ce duios acest ultim popas mândră-ai fost, mândru eu, am rămas…) …o, ce vals între cer şi abis ce minuni în minuni am deschis: m-ai ales cel mai tânăr din şir şi mă tragi dinspre moarte-n admir’ şi-mi surâzi, blând surâs, ca un vis – o, ce vals între cer şi abis…

Maria din Magdala, rugându-se

„…rămâi în mine, nu mă părăsi! sămânţa Ta mă-ndeamnă a-nflori; sunt ca grădina-n secetă plângând de nu m-ajuţi mă voi sfârşi curând speranţă şi închipuire-mi fii rămâi în mine, nu mă părăsi… (…iubindu-mă, Tu mă fereşti de moarte iar timpul n-o să-mi fie-n clipe sparte ci-n lungi banchete cu trăiri adânci supusă blând minunilor-porunci; spre a rămâne literă în carte iubeşte-mă, spre-a mă feri de moarte…) …nu mă lăsa de chin şi însetare cuprinde-mă în sfânta înserare îngeri tăcuţi ne-ajută iar să fim îndrăgostiţi peste Ierusalim: adâncul meu Te va primi-n ardoare iubeşte-mă în sfântă-mpreunare…“

Privighetoarea şi Trandafirul

– la o re-întâlnire cu Oscar Wilde – Îndrăgostită Privighetoarea cânta iar Trandafirul alb o săruta: ghimpele-I o pătrundea cu dulceaţă


19


şi era-n zori, spre dimineaţă când steaua deasupra ofta, ofta şi-ndrăgostită Privighetoarea cânta („…trebuie să mă săruţi până departe psalmodia, pătrunde-mi a cerului parte iată-mi sângele te înfloreşte-n culoare dulce-i ghimpele tău, dulce mă doare ah, îmi eşti în a destinului carte iubire, sărută-mă până la moarte…“ şi noaptea se topea în ceţoasele stingeri – uimită, în aer, o ceată de îngeri iar Trandafirul până în inimă o pătrundea, o pătrundea şi floarea-i în roşu se-mpodobea, se-mpodobea! „Regina mea, sfânta mea, dar tu sângeri…!“ şi zorii piereau în şoaptele-I plângeri…) ………………………………………………… …Şi se făcu ziuă în a lumii grădină şi Trandafirul roşu, se rotea în lumină la frumuseţea-i, cerul se uimea! iar în ţărână Privighetoarea tăcea, tăcea ucisă de iubirea-i vergină – Şi era primăvară şi multă lumină!

Foarte multă lumină…

Vânător în toamnă…

…ce vânător am fost! şi ce minuni purtam în taşca bravilor nebuni ce se-avântau în codri, ca la nuntă ecou de corn în zarea lor căruntă şi câini lătrând şi fiare! cum s-aduni din amintiri asemenea minuni!… (…cerboaică jună! blândă înfruntare te-am urmărit pe-a cerului cărare mireasma ta mă îmbăta cu preţ iar sângele, ca lupul, îndrăzneţ arc se făcea, săgeată arzătoare cerboaică mândră peste munţi călare!…) …voi fi vânat şi eu – căci vreme vine – ca trântorul din casa de-albine când, către-nalt, regina mă va cere: ce zbor sublim e zborul ce te piere ce arme dulci, pătrunderi, sfinte crime: voi fi vânat şi eu, cum se cuvine!…

Tăierea capului

…şi iarăşi năzuim spre veşnicie şi iarăşi zarea ta se face ie privirea-ţi se preschimbă în fereastră şi iarăşi mă aştepţi să vin din astră femeie-frunză-floare-fruct mă-mbie ca iarăşi să intrăm în veşnicie… (…cum te-am gândit şi te-am zidit, nu ştiu plantându-te în marele-mi pustiu lumină-n ceaţa drumurilor mele; mi-ai potolit pornirile rebele păstrându-mă, rămân în tine viu şi mă plantezi în marele-ţi pustiu…) …rob! taie-mi capul, ca la marii sfinţi: rămân credinţa singurei credinţi şi-n pas de umbră mă ivesc pe cale şi intru-n miezul mântuirii tale ci lepădând păcatele-mi dorinţi – rob! taie-mi capul, ca la marii sfinţi!…

Fumând pe malul Styxului…

– alt vis – …la Styx, pe mal, de veghe stau fumând: toate sunt negre (cele care sânt!) umbre de umbre de la Charon cer să le primească-n luntrea-i de mister împărăţia Hades-ului vrând – la Styx, pe mal, de veghe stau fumând… (…ca-n Dante, şiruri vin ai morţii sclavi: zdrobiţi cei din războaie, tineri bravi cei ce-au căzut – dreptăţii străjuind – cei răstigniţi şi cei plătiţi cu-argint cei mulţi şi proşti, şi filosofii gravi ca-n Dante, şiruri trec ai morţii sclavi…) …da! Charon mă aşteaptă zi de zi ci eu mai pufăi – bine-i a trăi chiar când eşti mort! am învăţat s-aştept – fără-de-timp e Timpul înţelept! – milenii strâng – orbitele mi-s vii – iar Charon mă aşteaptă zi de zi…


20


Cuvinte în dar... Leo BUTNARU SALUT Iarnă grea. O zi sau alta din ea sau poate o noapte în care poţi sau nu citi (de fapt în atare iarnă s-ar potrivi precum în cele împastelate de Alecsandri) poemul Moartea lupului de Vigny în tălmăcirea colegului Radu Cârneci (probabil pretutindeni pe continentele lumii urletele lupilor sunt aceleaşi – ei nu au nevoie de urletengleza interetnică internetică şi nici de tălmăcitori). Poţi sau nu citi poemul despre pieirea lupului

de Vigny pentru că mă rog câţi lupi să mai fi rămas? – ia cam câţi cititori – puţini… – încât substantivul lup ca şi cum ar devenit: nu-p adică negaţie de proprie albastrosituaţie iar contaminarea nulup ţine bineînţeles de trecut. Astfel că în aceste zile reci de citeşti sau nu poemul cu nu-p e bine totuşi barem să-l saluţi pe distinsul domn Cârneci Radu-u-u… – ceea ce o şi face uşor onomatopeic Butnaru-u-u…

Ion BELDEANU: Cuvinte despre Radu

Cârneci Prea puţini dintre comentatorii lui Radu Cârneci

amintesc de Valea lui Lalu, nimic altceva decât semnul generos al începutului său biografic. Altfel spus, Radu Cârneci s-a născut în Valea lui Lalu din Ţinutul Buzăului, deşi rămâne pentru totdeauna legat de Bacău şi de plaiurile de acolo.

Îmi place să plec de aici, de la această misterioasă alcătuire de cuvinte, ce reprezintă semnul începutului lui biografic. Poate de aceea, nu întâmplător, versurile sale trimit spre ceea ce cineva (criticul Radu Enescu) numea a fi o stare de graţie, ori, altfel spus, o metaforă dominantă a scrisului său.

Dar ce este adoraţia contemplativă de care aminteşte Radu Enescu, vizându-i capacitatea lirică? Pentru că, aşa cum s-a afirmat, poezia lui Radu Cârneci trădează o evidentă traiectorie ce duce spre renascentism (dacă afirmaţia nu poate să pară prea hazardată). Iubirea, de pildă, nu se vrea a fi decât o stare

de graţie ce conduce, aşa cum remarcam, către adoraţia contemplativă.

Poate şi pădurea, de care Radu Cârneci e legat nu doar sentimental, ci prin atracţia sa profesională de odinioară, ne duce într-acolo.

Oricum, statura simbolică a existenţei lui Radu Cârneci capătă acum, la venerabila aniversare de 85 de ani, un nimb ce îl distinge şi-l onorează. Pentru că Radu Cârneci e poetul care şi-a adunat prin ani merite despre care ochiul critic şi-a spus mereu cuvântul, detaşându-l de curgerea banală a timpului.

Şi nu e vorba de o apreciere de circumstanţă, ci de o constatare care-i defineşte şi-i onorează ascensiunea.

Se poate spune, aşadar, că la împlinirea prestigioasei sale traiectorii biografice, Radu Cârneci trebuie salutat cu deplină consideraţie. Ceea ce şi facem acum, urându-i şi dorindu-i, deopotrivă, aleasa încântare de care şi cu care nu poate fi decât fericit.


21


Daniel DRĂGAN: Radu Cârneci, oaspete şi amfitrion la grădina în formă de vis

L-am cunoscut prin anii 1953-1954, la sediul din strada Castelului 108 al Filialei Uniunii Scriitorilor Braşov (se numea Regiunea Stalin!!!), condusă (neoficial) de Gherghinescu-Vania. [...]

Era student la silvicultură şi avea chiar o figură silvestră, de om al pădurii, îmbujorat şi energic, nu foarte voluminos, dar pietros, bine îndesat, adică dens. Cu privire blândă, de june romantic. Aşa erau şi versurile lui. Suave şi energice în acelaşi timp. Delicate. Cu un parfum de forme pure. Vania, şi mai ales Domniţa, îl preţuiau la superlativ şi nu o dată Domniţa mi-a recitat versuri de Blaga şi de Radu Cârneci. Drumurile noastre se întâlneau adesea în strada Crişan, unde fermecătoarea Domniţă a Poeziei Române şi Vania, cel ca argintul viu, erau mereu bucuroşi de oaspeţi în intimitatea casei lor cu miros de măr ionatan şi de gutuie coaptă. Radu participa şi la şedinţele cenaclului, şi la şuete, dar deodată a dispărut. Aveam să aflu că s-a întors în Moldova ca inginer silvicultor. L-am căutat în 1964, când la Iaşi, când la Bacău, la Braşov, la Piteşti şi la Craiova se zvârcoleau scriitorii, încercând să producă o breşă în metropolizarea culturii şi să dea o şansă şi celor din „provincie”, Radu conducea atunci eforturile pentru înfiinţarea Ateneului, în vreme ce Corneliu Sturzu şi Corneliu Ştefanache, la Iaşi, iar Mihail Diaconescu, la Piteşti, puneau la cale revistele „Cronica” şi „Argeş”.

Ne întâlneam deseori pentru a ne informa reciproc, pentru a ne sincroniza eforturile, şi aceste consultări au durat câţiva ani, adică şi dincolo de momentele inaugurale, când revistele noastre au reuşit să biruie piedicile şi să iasă în lume. Funcţiona o solidaritate culturală pe care generaţiile mai noi nu ştiu dacă vor mai simţi nevoia să o păstreze.

Radu Cârneci era un poet băcăuan, devotat urbei sale, dar cu un orizont cultural vast, deschis spre poezia universală, mai ales spre cea franceză şi spre expresioniştii germani. Riguros în expresie şi fastuos în senzaţii, construind metafore fanteziste în care natura se dezlănţuia orgiac, Radu Cârneci şi-a făcut din cărţile sale, fiecare cu o altă deschidere lirică, un monument rezistent. Braşovului i-a păstrat şi îi păstrează şi acum o admiraţie fără egal. Braşovul este oraşul tinereţii, al studenţiei şi al debuturilor sale lirice. Revista băcăuană „Ateneu”, pe care a păstorit-o cu mare izbândă vreme îndelungată, era mereu deschisă colaboratorilor din

Braşov, iar când, în 1996, am reuşit să editez la Arania, în traducerea sa, o antologie baudelaireană bilingvă, am fost amândoi fericiţi. Radu Cârneci este un poet şi în relaţiile sale cu colegii. De o eleganţă simplă, dar fără cusur, atent şi afectuos, el ştie, ca orice autentic artist, că în grădina poeziei fiecare are locul său şi reuşeşte să fie admirabil deopotrivă ca oaspete şi ca amfitrion.

Fugitur ireparabile tempus! Nu-mi vine să cred că Radu Cârneci, adolescentul de odinioară al cărui zâmbet pur, juvenil, îi luminează şi astăzi chipul, nu-mi vine să cred că poetul care scria pe aer Umbra femeii, binecuvântând iarba verde sau grădina în formă de vis, centaurul îndrăgostit alergând spre antologia pădurii, poetul cântării cântărilor împlineşte astăzi [...]. Dar mă conving maldărul de cărţi, multitudinea şi amplitudinea şi altitudinea faptelor sale de cultură. Da, Radu Cârneci poartă pe umerii săi, tineri încă, povara unei vârste pe care doar înţelepciunea specifică şi bunul simţ o confirmă. Vigoarea talentului său o infirmă!

(Din volumul „Apel la memorie”, Ed. Arania

2007, pag. 56-57)

Ionel NECULA

Pisanie pentru Radu Cârneci Personal, l-am cunoscut târziu, când avea deja o notorietate bine conturată, şi n-aş zice că mi-a confirmat toate aşteptările. Îl credeam un munte, un uriaş, un colos şi mi se înfăţişa ca un ins normal, împuţinat la trup şi modest în ţinută, în vorbă şi în purtări. Totdeauna, în puţinele noastre întâlniri colocviale, m-a surprins cu cumsecădenia sa fastuoasă şi cu rafinamentul decenţei – o decenţă pusă în act, în expresie şi în nisiparniţa răsfăţului public. Este, orice s-ar spune, un clasic printre contemporani, un cărturar mustind de cultură, care poate, oricând, să indice o direcţie, un sens, o tendinţă de mişcare şi de împlinire culturală pentru breasla scriitorilor. Mă întreb uneori de unde provine şi cum se justifică imaginea colosalizată ce mi-am făcut-o cu mulţi ani în urmă şi care m-a marcat, ba încă mai dăinuie şi azi în memoria mea lacunară şi nevolnică. Cred că momentul trebuie căutat în toamna anului 1964, când a apărut primul număr al revistei Ateneu. Radu Cârneci figura ca redactor şef al noii publicaţii, dar revista în sine era altceva faţă de tot ce apăruse până atunci. Într-o vreme de prăpăstioasă ariditate culturală, noua publicaţie ni se părea o minune şi cădea ca o ploaie de vară peste o


22


pajişte ofilită, de nu cumva compromisă şi lipsită de speranţă. Am rămas cu imaginea ctitorului de revistă, care nu era doar o simplă revistă, era o adevărată instituţie culturală. Era concepută după toate regulile lucrului desăvârşit – cu zilele revistei, cu acordarea de premii anuale, cu lansarea numerelor realizate în comun, cu alte localităţi, cu întâlnirile redacţiei cu cărturarii din Moldova de mijloc şi de sud. Îşi făcuse el, inimosul redactor şef de atunci, o echipă de zeloşi ai lucrului bine gândit, bine perspectivat şi atât de bine pus în act, că mulţi dintre cei ce zăboveau aplecaţi asupra colii albe de hârtie îşi fixaseră ca ţel şi obiectiv principal să li se încredinţeze câte-un colţ de pagină. De asta zic: în ochii şi-n percepţia mea postadolescentină, Radu Cârneci a rămas distribuit în rândul marilor ctitori. N-a construit catedrale, timpul marilor edificii medievale trecuse, dar revista ctitorită de el, în acei ani de secetă culturală, făcea cât o catedrală. Era Voroneţul Moldovei de mijloc, şi mulţi tineri încurcaţi în mrejele Verbului înaripat visau să fie luaţi în seamă. În ochii lor, Radu Cârneci trecea drept un ctitor, iar numele unui ctitor de catedrală nu se uită, nu se ocultează şi nu se parazitează. El se fixează-n memoria colectivă şi se zideşte-n fundaţie ca pisanie. Aş fi vrut să-ncrustez cuvintele acestei pisanii în granit, să le asigur nemoarte şi veşnicie, dar m-a dezamăgit frigul din piatră şi m-am refugiat în broderiile acestei pânze de borangic, în speranţa că voi reuşi să le confer puţină căldură, emoţie şi fior, cum şi merită acest ctitor ce-a solemnizat toată viaţa pasiunile umane. La mulţi ani şi spor în toate cele ce le procesezi, maestre!

Mihai CIMPOI

Radu Cârneci: eros, logos, ontos

Începuturile poetice ale lui Radu Cârneci stau sub semnul unei solarităţi de tip hölderlinian, care, dincolo de faptul că este o convenţie a timpului, traduce o ardoare senzuală care va deveni o dimensiune esenţială a creaţiei sale. Prin urmare, trebuie să vedem în soare un topos circumscris organic unui univers al trăirilor ardente, existenţiale prin însăţi natura lor.

Din polivalenţa simbolică tradiţională a soarelui poetul alege atât semnificaţia de epifanie uraniană, de manifestare generală a viului, cât şi pe aceea de cunoaştere, de gnosis, el însemnând ochiul zeului suprem, spiritul universal, parte a Arborelui Lumii.

Fiind un element unificator, dătător de întreg bine orânduit, revelaţia soarelui prilejuieşte revelaţia unui univers idilic pus sub dominaţia unei sympateia absolute, totul comunicând sub semnul unităţii.

În mişcările universului este desluşită o «tainică oficiere»: „Trupul meu intră în mişcarea Soarelui / privirile în mişcarea păsărilor / zborul mi se vrea de aer lung / şi mă-ndrept spre pădurile de piatră“ (Tainice oficieri). Aşa se face că în tăcerea universală se mai aude „chemarea tragică a Mioriţei“, în timp ce, imnicul, elegiacul, litanicul, baladescul, se întâlnesc în contrapunct, desluşindu-se formule de oraţie şi descântec.

Caracterul de ceremonial al discursului mitopo(i)etic se conturează limpede de pe acum. Mirii caută un „pat răcoros“, orele dragostei sunt ca ploile verii („frenetice şi istovitoare“), pădurea e o „flacără toată“, aerul e „o umbră roşie“, zăpezile se îmbrăţişează într-o „pădure de sticlă zeiască“. Este o acuitate a simţurilor, un prag paroxistic al ardorii care presupune topirea şi con-topirea: „Aud tropotul mărunt al florilor / paşii ierburilor / aripele pădurilor pe zări“ (Vers de mire). Solaritatea are forţă orfeică prin ea însăşi, devenind spontan cântec. Poetul „cântă dintr-un arbore“ şi se simte unul dintre cei chemaţi în acest univers care pare un arbore de taină: „În cele patru vânturi şi între ele / noaptea se leagă de zi, ziua de noapte / rotindu-se planetă pentru mine / şi mă îndeamnă să trec – iar el rămâne / şi sângele meu se vrea în setea lui neagră / şi mă simpt dintre cei chemaţi...“ (Arbore de taină).

O poezie deosebit de sugestivă va traduce şi complexitatea dorului, a dorului de dor, recurgând la


23


simbolistica nocturnă a cucuvelei care vine să vorbească despre o cunoaştere dureroasă, „de noapte“: „Cucuvea cu pene roşii / cucuvea cu pene verzi / cazi din lună peste dor / adu-i cerul dedesubt / pasăre cu ochi abrupt / O fereastră dreaptă, râde / strâmbă, o fereastră plânge / scade casa către zori / moare carnea de-amintire / şi fereastra intră-n mire / O să cânte sânge-n vârf / o să plângă sânge-n vale / trupul meu ocol să fie – / intră-n ierburi stea şi moare / dorul ei de dor. / Şi doare“ (Pasărea cu ochi abrupt).

Cu timpul – în Umbra femeii (1968); Grădina în formă de vis (1970); Cântarea Cântărilor (1973); Heraldica iubirii (1975); Dorador (1997) – dragostea îşi dezvăluie din ce în ce mai spectaculos şi totodată mai dureros, mai dramatic miezul ei de foc existenţial, foc negru care tensionează fiinţa, aruncând-o în neant: „De jertfă pas şi-n templul tău pătrund – / e miez de vreme, şi-i tăcere foarte: / sămânţă e aici, de vis şi moarte / iar râul Lethe-alături e, pe prund“ (Sonet în templul tău). Conturul expresionist al versului se îngroaşă, îndemnurile blagiene de cufundare extatică în substratul păgân al trăirilor se reiterează cu o putere vulcanică: „iar sângele să cânte şi să joace / dezlănţuit de moartea lui, dincoace.“ (Sonet, înainte de dragoste). Apare un ciudat contrapunct al intensificării/slăbirii, al amplificării sunetelor/surdinizării lor, în acelaşi registru auzindu-se bătăi de clopote şi şoapte de taină, „vuietul blând“, explozia de foc proiectată cosmic şi implozia de lumină lină, de „gând de ploi, domol“. Pe de o parte sunt invocate clopotele tunătoare: „Când clopotele-n frunze au să tune“ (Sonet de priveghi), „flăcări înalte, din aspre zăpezi“ (Sonet, iarna), „cădelniţarea de sfere“ (Sonet pentru mai târziu), hora cerului (Vârf de dor), zborul, „prelungul înot“ (Noi doi); pe de altă parte, gândul pur „vibrând ca o vioară“ (În noaptea mea eşti pururea fecioară), „clinchetul azuriu între pocale“ (Acum îţi pun odăjdii triumfale), „unda dulce lung legănătoare“ (Edenul meu de mugure şi soare) „limba-n imn şoptit“ şi „izvorul subţire“ (Mereu nestins, neprihănit).

Traducător excelent al lui Baudelaire şi al Cântării Cântărilor, Radu Cârneci se pătrunde până în cele mai ascunse fibre ale sufletului de esenţa demonică şi totodată de esenţa zeiască a dragostei. Eros, după cum se ştie, ţine de o simbolistică a unităţii contrariilor, de coincidentia oppositorum. Pornirea instinctuală spre Altul, ce trece printr-o complexitate de reacţii senzoriale şi spirituale, prin binomul chinezesc Yang-Yng, prin acea cosmică împrăştiere de forţe ce tind să formeze totuşi o ordine unică, o unitate, iubirea apare ca element antagonist şi totodată armonizator. Săgeţile din

tolba lui Eros străpung şi ele opusul sufletelor, unificându-le.

Dragostea apare aşadar, ca o cunoaştere de sine a Fiinţei prin acel proces de revelaţii-şocuri, de conflicte dintre Eros şi Psyche, adică dintre suflet şi sentimentul iubirii ca atare. Pragul demonic şi pragul zeiesc se întâlnesc în această cunoaştere tulburătoare, care e marcată atât de răzvrătirea păgână, ancestrală, carnală, de Centaur („Centaurii de piatră-n mine iar / Se răzvrătesc de sub tăceri şi juguri / şi carnea în aprinse tăvăluguri / mă chinuie cu spaimele-i, barbar“ (În primăvară sângele dă muguri), cât şi de actul purificării prin invocarea duhului divin al iubirii: „Iubito, să pătrundem în vasta catedrală / ca sub înaltul toamnei blând-luminat de zei / să-ngenunchem la tronul iubirii cu sfială / şi să uităm de oameni; de buni şi de mişei...“ (Iubito, să pătrundem în vasta catedrală).

Există, însă şi al treilea aspect al iubirii: este suferinţa ca proiecţie a miticei dureri a lui Orfeu despărţit de Euridice: „În limpedele ochi bântuitoare / durere-a lui Orfeu neistovit / pe fruntea-i mândră aură-sudoare: / Euridice, fructul meu oprit...“ (Edenul meu de mugure şi soare).

Radu Cârneci se impune ca unul dintre cei mai importanţi poeţi ai iubirii anume prin intuiţia conlucrării acestor trei aspecte: zeiescul, demonicul şi orficul, cel din urmă înţeles ca suferinţă produsă de desmembrarea unităţii îndrăgostiţilor şi ca înstăpânire, prin cântare, a delicatei zone a trăirilor erotice. Erosul este arhetip al întemeierii, al unirii lui animus cu anima, temei al Fiinţei, principiu universal al înfiinţării: „... da, alergăm uimiţi înspre idee: / bărbatul înnoindu-se-n femeie/ când Ea în El îşi află năzuinţa / – ce alchimii le stoarce-atunci fiinţa / din care prunc se-arată: zeu ori zee! – / da, alergăm uimiţi înspre idee // ... Oh, vine clipa să plecăm în fire / topindu-ne în cosmică topire / de elemente iar primordiale / rotind în vegetaţii triumfale / de libertate-n veşnică rotire: / oh, vine clipa să plecăm în fire...“ (În cosmică topire).

Ca şi pentru Ovidiu, pentru Radu Cârneci rostirea iubirii, care ţine de divinitate, de adâncurile Fiinţei, este echivalentă cu rostirea Adevărului. Ea este realitatea supremă, ce atinge Absolutul.

În acest fel, Erosul se confundă cu Logosul, discursul erotic fiind totuna cu discursul poetic. Poezia este Iubire şi Iubirea este Poezie. Din această credinţă apare o superbă definiţie a actului liric: „... esenţe sublimându-se-n esenţă / vis colorat în somnul transparenţă / tânjind în miezu-i spiralata formă / spre-a-nvrednici materia informă / iris veghind cea tainică prezenţă: / esenţe sublimându-se-n esenţă // desăvârşire în desăvârşire / frământ al meu, iubire de iubire / mereu


24


mă subţiezi pân’ la idee / precum frumosul intră-n orhidee / pisc irizând sublim apusul-mire: / desăvârşire în desăvârşire // gând al Naturii ferm năzuitoare / fluid etern dinspre şi către Soare / distanţă măsurând cu ne-distanţe / precum speranţa însumând speranţe / fiinţa ta mă-nalţă şi mă doare / gând al Naturii ferm năzuitoare...“ (O definire a Poeziei).

Poetul merge deci, pe principiul general al iubirii de iubire, al dorului de dor, imaginând un fastuos epitalam cosmic în genul hemeneus-urilor greceşti şi fescenimus-urilor romane, utilizând întreaga poetică nupţială a Cântării Cântărilor, pe care o transpune în cheie modernă, păstrându-i însă mijloacele senzual-spirituale. În acest scop, naturismul este trecut prin grila estetismului şi galanteriei cavalereşti, iar extazul sympatetic cosmicizat se contopeşte până la urmă cu ideea abstractă de Iubire, cu un construct idilic şi idealist. Trăirea ardentă devine, astfel, nudă identitate, mit, gând alunecător prin regnuri, tărâmuri, zone, toate acestea intens erogenizate. Elanurile nupţiale, odată puse în „funcţie“, transformă ars amandi în ars poetica, înţeleasă ca ars combinatoria ce presupune un continuu contrapunct al variaţiilor, al alternării variantelor şi invariantelor într-o uriaşă construcţie barocă, manieristă. Manifestările sentimentului de iubire şi a tuturor atitudinilor şi reacţiilor psihologice faţă de el se formalizează, se instrumentează, se ritualizează. Fără-ndoială, există o intenţie vădită, la Radu Cârneci, de a obţine un mare Text, un Metatext al Iubirii. De aceea purcede la cuprinzătoare explorări alchimice, magice, la teatralizare, chiar. Lumea e văzută ca teatru al iubirii, ca teatrum amandi mundum. În mod rilkean, este închipuit un imens pat conjugal al universului. Unduirea nupţială este surprinsă în construcţiile de coroane de sonete, în rondosonete şi glossonete, în oratorii şi oraţii concepute serial în cânturi.

Totul este cuprins într-un vârtej cosmic ameţitor, atrăgător de plinuri şi goluri, din miresme excitante, de sunete şi vuiete erogenizate, de lumini fragede, de „petale cu cercei“, într-o îmbrăţişare demonică a cerului cu pământul: „ ... Ce vuiet se deşteaptă în pustie / şi se înalţă ca un stâlp de fum / semeţ spre cer din smirnă şi tămâie / miresme dând, înmiresmând un drum? // Căci dac-ar arde chiar şi o pădure / de nalţi cypreşi n-ar îndrăzni aşa / ameţitor şi cu esenţe pure / pământ şi cer deodată-n mireasma“ (corul bărbaţilor din Cântul 3: Pe culmi de dor, din Cântarea Cântărilor). Toată simbolistica arderii, mistuirii, supliciului şi frământării carnal-instinctuale – lumină miresme, ploi-alinătoare, vânturi, zări încinse, aer sfânt incendiat şi sunător, ninsori – sunt prezente într-o orchestraţie fină: „Frumoasa mea, sunt Soarele,

mă iată ! / Odorul meu ridică-te să vezi / cum iarna s-a topit şi ploaia beată / dansează peste fostele zăpezi. // Priveşte, frăgezind, cum râd spre tine / câmpiile şi viile-nflorind / şi-n roiuri turturele şi albine / se-ntrec iubind // În zare, marea cerul îşi sărută / albastre păsări se sărută-n zbor / şi pietrele în bucurie mută / Se auresc în proaspătul izvor / În crângul de smochini e mare nuntă / – esenţe de iubiri născând iubiri – / odorul meu, te scoală, ziua-i sfântă / sosită-i clipa mare-i împliniri. // Din cuibul tăi în stânca despicată / o, porumbiţa mea, soseşte-mi dar / de muzici şiroind mi te arată / mărgăritar // şi frunţii mele dăruind cunună / în dreapta mea strălucitoare stând / să-auzi cum cerul şi pământul sună / spre tine blând...“ (Cântul 2, al mirelui, „De muzici şiroind mi te arată“, din Cântarea Cântărilor); „...Vuiau în mine neştiute cânturi / lumini în sânge scăpărau lumini / dar în neprihănite aşternuturi / nu te aflai la pieptul meu supin // Şi-aproape adormisem de-aşteptare / o, Domnul meu, dar inima veghea / şi tresări, luceafărul de zare / când coborî la uşa mea. // Asemeni eşti c-un chiparos în ploaie / – ah, părul tău de rouă încărcat! – / iar genele-ţi de picuri se-nconvoaie! O, preafrumos, atât visat“ (Cântul 4: „Tânguirea miresei“).

Culmea virtuozităţii instrumentale la Radu Cârneci sunt sonetele, adevărate giuvaiere în care apar sub chip şlefuit şi bine potrivit toate marile motive şi simboluri mitopo(i)etice ale iubirii. Cităm din glossa Triumful iubirii sonetul-matcă (primul, care deschide această coroană de frumuseţi şi înţelepciuni): „Iubirea este atotstăpânitoare / E vârf în dor şi vis în rădăcină / Chip nevăzut în chipul de lumină / Precum tăcerea mângâie şi doare // De vremi şi legi mereu biruitoare / Iubirea doar Iubirii se închină / Înnobilând şi stăpânind regină / Ca iarba nesecatele-i izvoare // A duhului şi-a trupului măsură / Iubirea se-nveşmântă în Iubire / Petală stând şi veşnică armură // Născându-se pentru întreaga fire / În armonii cu legănare pură / Iubirea-i viaţa fără de pieire…“

Dantescul adagiu „iubirea naşte sori şi stele“ se codifică, iată, într-un principiu axial mitologic modern, în ideea de iubire, derivată din romanticul punct genetic prim: „ ... la început ideea de iubire / precum lumina aburea în fire / nelinişte vibrând în elemente / visând la bucuriile absente / chemând împreunări dorind a fire / la început ideea de iubire // (...) Iubirea-i axul cerurilor toate / în mari nuntiri cu muzici peste poate / un semn al ei şi lumi cu lumi se-adună: / idei dansează hăurile tună / stele-n ghirlande leagănă-se roate / iubirea-i axul cerurilor toate...“ (Din prolog la Heraldica iubirii).

Adâncimea viziunii poetice se esenţializează încă în Pasărea de Cenuşă (1986) şi în special în


25


amplele poeme Omul cu barca şi Jurământul în care Marele Tot, ce contopeşte iubirea şi iubirile capătă culoarea existenţială a Neantului, desacralizându-se. Pe ecranul cosmic al acestuia se proiectează acum omul-monstru aducător de moarte: „Să rămânem cu morţii ? Deasupra-i teroare: / câmpii otrăvite munţii de bombe / şi păsări cu aripi de sânge / neruşinate imnuri destrăbălării de cuget, acolo deasupra / se fierbe sfârşitul fiinţei divine ! / să râmânem cu morţii ?...“ (Omul cu barca). În contratimp cu omul-monstru, poetul devine Omul cu barca, omul purtător de putere şi destin.

Marele Tot are acum şi o fascinaţie neagră, negativă, atingând demonicul, perechea plutitoare transformându-se într-o unitate de două singurătăţi ce se îndepărtează unul de altul: Euridice e pierdută de Orfeu în marele noian al Neantului, Cerul se transformă în „apocalips frumos izbânditor“: „...Am semne dinspre moarte:/ se desrobesc nălucile-n văzduh/ ca steaguri largi desfăşurate ceţuri/ şi Timpul-gâde îmi culege clipa/ – când toate-s vii/ şi sângele-i sonor –/ ci nefiinţa-şi mugureşte aripa/ Ah, unde eşti?“ (Jurământul).

Viziunea asupra vieţii – cu toate ale sale – se întregeşte, aşadar, asociind Erosului şi Logosului, Ontosul, adică însăşi fiinţarea. Ars amandi se întreţese nu doar cu ars poetica, ci cu ars ontologica.

Radu Cârneci rămâne, fără-ndoială, unul din cei mai reprezentativi poeţi români, impunând o viziune adâncă asupra existenţei.

Passionaria STOICESCU Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă… cu Poezie

Nu e de crezut vârsta poetului Radu Cârneci! Frumuseţea lăuntrică şi iubirea l-au conservat atât de bine, încât se poate lăuda oricând şi oricui cu anii săi mulţi şi rodnici.

Îl cunosc de pe vremea „apostolatului” meu la editura Litera. Era redactor la Contemporanul, eram „colegi”, având redacţiile pe acelaşi culoar al Casei Scânteii. Culoarul nostru comun s-a dovedit, de fapt, Poezia. Mai târziu am aflat ca era de la Râmnicu Sărat, de obârşie, oraş în care am făcut primii ani de şcoală, primii ani de învăţământ, de activitate culturală, ca şi Domnia sa la Bacău... Apoi am descoperit, cu uimire, că o soră vitregă a sa, Ştefania Cârneci (Coca) îmi fusese colegă de bancă în clasele primare.

Aşadar, nimic nu se dovedise întâmplător! Maestrul, cum cu onoare îmi place să-i zic, mi-a

îndreptat şi mi-a publicat poeziile în Contemporanul, mi-a recenzat generos cărţile, mi-a fost sprijin la intrarea în Uniunea Scriitorilor, ne-a fost gazdă bună, alături de minunata sa doamnă Emilia, mie şi soţului meu, regretatul profesor universitar Andrei Ivanov, în casa primitoare de la Cişmigiu, mi-a oferit splendidele lui cărţi, cu dedicaţii de suflet. Am fost împreună la multe întâlniri de poezie, mi-a onorat lansarea unor cărţi cu prezenţa sa luminoasă şi îndatoritoare, în care alocuţiunile sale au avut cu consecvenţă acelaşi laitmotiv: prietenia, profunzimea gândurilor şi a sufletului.

Dar răsplata lui pentru darurile cu care a fost hărăzit a însemnat şi „opera vie”, nu doar Cartea. „Din stejar, stejar răsare”, din artist, artist rodeşte: Domniţele sale măiastru plămădite întru Poezie şi Muzică, nepoţii săi excepţionali, la ale căror concerte am avut onoarea să fiu invitată, îi continuă cu excelenţă drumul.

Într-o dedicaţie, cu vocaţia clară nu doar a prieteniei, ci şi a vieţii lungi (pe una din cărţile sale de căpătâi, neîndoios „Cântarea cântărilor”), oferită cu prilejul zilei mele de naştere, pentru că e datată „30 aprilie 1977 - 30 aprilie 2077!”, Radu Cârneci mi-a scris: „Minunatei Poete şi Distinsei Doamne Passionaria Stoicescu, din aleasă simţire şi sinceră preţuire, această Cântare, care se vrea o vale de cer înstelat şi un munte ameţitor de miresme, dar mai ales o majestuoasă intrare în catedrala de frumuseţi: Iubirea, în semn de prietenesc omagiu de la Radu Cârneci.”

„În semn de prietenesc omagiu... „Şi iar ne întoarcem la „prietenie”! Ca să ai atâţia prieteni, însă, trebuie să fii generos, iar ca să fii generos, trebuie să fii bogat sufleteşte. Dă numai cine are de unde da!

Slavă Domnului, Maestrul a dat toată viaţa şi vremea, oricât ar vremui, îl ajută să dea încă. Acest „dar” are o motivaţie profundă, pe care tot Domnia sa o decodează în postfaţa aceleiaşi „Cântări a cântărilor”: „...o adâncă nevoie de puritate şi poezie. În societatea contemporană, prin excelenţă tehnocrată, când omenirea, datorită progresului ştiinţific, trimite oamenii să studieze cosmosul şi cele ale sale, în această epocă a avionului supersonic, a automobilului, a televizorului, a luptei contra cancerului, dar şi a dezumanizării şi genocidului, lumea este într-o continuă, febrilă, nebună căutare a ceea ce se cheamă azi a trăi. A trăi intens cu orice preţ, chiar dacă fără frumuseţe, fără dragoste, fără adevăratele cântece./… / Lumea simte, şi artiştii în primul rând, că la această formidabilă forţă care este civilizaţia contemporană, trebuie adăugată acea aură care aparţine numai omului şi care se cheamă


26


puterea de a iubi. A iubi adânc şi sincer, curat şi de taină, cu încredere, cu dăruire şi fără margini.”

Aşadar, „a iubi adânc şi sincer, curat şi de taină, cu încredere, cu dăruire şi fără margini.” Iată un crez de viaţă lungă, de viaţă închinată Poeziei.

La mulţi ani, Maestre Radu Cârneci!

Petru SOLONARU Caligrafilia „Dorador”-ului

Prin „Dorador”,* d-l Radu Cârneci, într-un exerciţiu incantatoriu, intuieşte, ca mod de aflare a lumii, caligrafilia, frumoasa grafie a iubirii, ţinând, totuşi, în subsidiar, să avertizeze tandru că cine nu găseşte locuire în urzeala-i, nici nu o poate desfira.

Egală îndreptăţire între facere şi des-facere, altă realitate, doar întrezărită, de Dincolo, se revarsă ca o aşezare pe germinarea-i dramatic-ademenitoare.

Căutând principiile literelor Venerei şi mişcând din loc temeiul emotivului, poetul articulează interogaţii purificatoare spre marele ne-răspuns, sub nume arhetipale.

Este totul aici. Şi cutremur, şi pace... Curtean pios al muzicii lirice, Erato, autorul, prin această carte, amintind de Corinna lui Ovidius ori de Cynthia lui Properţius, mărturiseşte, în pagini înfiorate, despre laguna de netulburare (ataraxia!) spre care îl cheamă ceaţa dulcilor primejdii: „Frumoasă vei fi, o, Dorador!... La hotarul acela/ e o ceaţă de aur, iar dincolo tăcerea aşteptând/ să ne înstăpânim în ea nevăzutele chipuri...”.

Acum, coborâtoarea morfologie a semnelor, parcă luând din ne-asemuire asemuirea, dă măsură ascensională sintaxei, iar vârtelniţa de mărgean a tâlcului cumpăneşte închinări fosforoase de piatră: „De tainele noastre vom pieri, spuneai/ şi privirile îţi erau ca o spaimă aleasă;/ de taine şi de izvoare secate/ cu liniştea uscată, ca o piatră rugându-se...” ( Leul de aur )

Fiică a cerului, fantasma-i, între configurare şi minune, aparţine ultimei, cât oglindirea sa se

abandonează oglinzii şi nouă ne risipeşte inocenţa în nelinişti. Grăniţuire a meditării, punctifică silabe fără apărare în fila cupidonică, salutându-l pe ingeniosul colecţionar de metafore sub o desenaţie de peniţă augurală: „Dezgroapă-mi cuvintele, spuneai, sapă/ la temelia lor de tăcere; acolo/ sunt boabele fără de nume şi-n ele/ miezul ascuns. O, descoperă-mă!” (Delirul de taină)

Focalizând nervurile pure ale ascunsului, d-l Radu Cârneci aplică o bună contrastare predicatelor atunci când distilează în recipientul dansului ibovnic cuvinte - fervori şi se uită misterios peste umăr la culorile lui Degas, ca la uimiri de Iele.

Vocaţia i se desluşeşte după modul cum ordonează mai cu seamă forfota gerunzială în textura poematică, şi cum transgresează decisiv mitul vremilor de vrajă a acelui ,,ceva’’, semnificând mereu ,,altceva’’. Aproximând Fiinţa (pasărea) prin aparenţă (înserarea), ajunge la glasul abisal al fulgurării, ce-i conferă încrederea întru ,,a fi’’: ,,Înserare, pasăre sfântă şi rece/ te aduni peste mine. Aripile tale, pleoape/ pliscul tău, fulger fără de şoaptă/ochii din cer.” (Înserare).

Se pârguie, aşadar, rod năprasnic în fructul oprit...

„Aruncarea Afroditei”, mărul, diez al surâsului, „Dorador”-ul este o versiune maximală a cosmosului, ce cuprinde în cămaşa-i atât văzutul, cât şi ne-văzutul, forţa vitală. La orizont, omul, căzut pe gânduri, şi simbolurile sale petrec rostul aceluiaşi aluat, ce leagă şi dezleagă apururi sunetala tăcere, menită a vorbi despre imensele revărsări de linişte ale divinului: „Tăcerea ta, tăcerea mea, tăcerea/ a mea, a ta, a noastră, fără de margini, în care/ Dumnezeu, coborând, ar fi nesfârşită tăcere...” (Tăcerea ta.).

Cu stihuitorul, credem şi noi că dragostea chiar stă sub vâsla lui Lohengrin, cât efuziunea din carte dă seamă visării, iar arta sa, socotită în travaliu şi durere, vesteşte, disipând, Bucuria.

Creionând lucruri ce sunt şi, cu osebire, lucruri „ce nu sunt”, chemate, acestea din urmă, să modeleze existenţa noastră, scriitorul trimite la gesturile (imaginile) dirijorului ce, prin baletul algebric al mâinilor, sugerează sonorităţi care abia ulterior vor fi înfăptuite, dar fără ca ele însele să fie


27

sunet. Astfel, ne aminteşte de jocul insolit dintre „a afla” şi „a spune”, dintre instinct şi emoţie, de idila fermecătoare a verbului (cineticul) cu realitatea substantivală (staticul), în scopul surprizei întoarcerii sufletului la luminile obârşiale, prin asta adăugând „mied” la înţelesurile ne-înţelese ale clipei, ce stăruie pe creanga de argint a eternităţii: „pe gând îmi creşte-o iarbă argintie/ din tot ce-a fost din tot ce n-o să fie/ spre-a fi mereu mai pur ca inorogul,/ ci doar chemarea ta fiindu-mi drogul/ de-a-mi re-ivi un ceas din veşnicie/ pe când îmi creşte-o iarbă argintie...” (Pasărea de cenuşă).

De la un capăt la altul, florilegiul prezent este un imbold înflăcărat către cumpănitul erotism spiritual şi, dăruit discursului poetic sub lucrarea-i cea bună, devine parte convingătoare de adevăr. Cartea nu face aluzie la reprezentarea frumosului

uitul). Frumosul din Templul Iubirii, care, deşi ca primă condiţie are senzorialul, este surprins, în sensul său adânc, doar de intelect, ca puritate. Între cele două tărâmuri, exersând armonii, fantasma dividerii şi compunerii bucuriilor estetice estompează trupescul, în timp ce graţia creşte.

În strădania-i absorbită spre fericire, desenator al lumii posibile a nimicului şi problematizând caligrafilia, poetul este alegerea cuceritoare, căci, iată, el înfăţişează, prin filiaţia cu limbajul iubirii, himerele!... ca „lungi stoluri de destine”, după şoptirea lui Ion Barbu.

Şi, în definitiv, ştim ceva mai trainic decât lucrul acesta?...

*,,Dorador”, poeme de Radu Cârneci, Editura Orion, 1997, cu o versiune franceză a Paulei Romanescu

Valeria Manta Tăicuţu Don Juan la ospăţul de piatră au venit statuile tuturor zeilor. Unele purtau încă pe creştet coroane vestejite de mirt, foşnind ca marea-n amurg. Altele îşi frământau şerpii încolăciţi printre corzile lirei, căutând cu ochiul cel viu din adânc ultimul cântec. Ningea cu părere de rău, prietene, ningea disperat şi confuz, acoperind rănile de piatră, cioturile de mâini, urechile surde. Te căutam printre umbrele reci temătoare. Când a răsărit soarele, încă scriam. Prezentul cobora în trecut, trecutul se vărsa în viitor, ca la orice naştere prematură.

Psalm lăcrimau pereţii chiliei tale, părinte, stingând luminile de ceară. Mirosea a smirnă şi a durere, a răni şi a stigmate înflorind în carnea de întuneric a clipei. Te rugai pentru ieşirea mea din lemnul întărit cu inele de fier, pentru acceptarea crucificării pe suprafaţa linsă de umede flori de mucigai. Învăţam să spun nu întunericului, clipei, lemnului şi florii. Învăţam să spun nu stigmatului revelat, poruncilor şi smereniei. Fii sclav, îmi spuneai, umileşte-te la intrarea în cer. *** acelaşi zgomot sparge întinsul amiezii, violent şi sinistru ca paşii prostituatelor bântuind un oraş de morţi scufundat. Tocurile bat ca un ceas, făcând pietrele de râu să sune. Simţi ecoul agil printre peşti, cum intră în odăile pline de apă, şi alge, şi scoici, şi ţeste închipuind piramide pe o barieră iluzorie de corali Amiaza ca un oraş scufundat se populează cu umbre. Mişcări furişate, forme greu de identificat, tristeţi provinciale


28

Doina CERNICA

O pasăre cântă în metrou

Pliată, harta metroului londonez (,,Tube map”)

nu-mi acoperă palma, dar reuşeşte să ofere imaginea clară a reţelei sale (cea mai lungă din lume), inventarul cu indexul tuturor staţiilor şi cu simbolurile facilităţilor (parcări pentru maşini, pentru biciclete, centre de informare turistică), numere de telefon, adrese electronice de primă necesitate. Plus, pe copertă, concretizând deja dezideratul artei în subteran formulat de primăria Londrei pe acelaşi dreptunghi de hârtie (reciclabilă) - ,,Linia centrală” de Tracey Emin. Tracey Emin este din 2011 profesoară de desen la Academia Regală, ea şi cu Fiona Rae fiind primele reprezentante ale sexului frumos admise în corpul profesoral al venerabilei instituţii fondate în 1768. Într-o ţară, într-un imperiu cu atâtea capete încoronate femei!, aş fi tentată să comentez, dacă nu aş şti cât de nedrepte pot să fie absolutizările pripite. Dar iată şi argumentul cel mai la îndemână: asistent manager pe Northern Line este o româncă din Râmnicu Vâlcea.

Pe Northern Line, în Golders Green, suntem, împreună cu prietena noastră Crina, şi noi, Niadi şi cu mine. Desenul lui Tracey Emin creşte ca o tulpină subţire din London Bridge, cu ramuri puternice şi înfrunzite spre Oxford Circus în stânga şi Liverpool Street în dreapta, din care atârnă câte un fruct spre Victoria într-o parte şi spre Shoreditch High Street, în cealaltă. În vârful tulpinii ce se înalţă din staţia care poartă numele de Podul Londrei, între frunze tinere, cântă o pasăre asemenea. Frunzele se înverzesc sub

ochii mei, iar păsăruica se aureşte în soare. Nu e un efect al hârtiei, al cernelii, ci al cerului liber: staţia aceasta este la suprafaţă, linia în ansamblul ei este însă de adâncime, suntem aproape singure, cu toate că linia neagră cunoaşte cel mai dens trafic. Negrul este una din cele douăsprezece culori care alcătuiesc urzeala covorului subteran ţesut zilnic de Londra, din zori până spre miezul nopţii. Pentru ca străinul să se descurce cât mai uşor, culorile liniilor de pe hartă sunt repetate în staţii, în barele şi în tapiseria scaunelor din vagoane. Doar negrul este o excepţie, el rămâne pe hartă, fiind înlocuit în realitatea liniei cu un soi de gălbui, deoarece, au spus psihologii şi cuvântul lor a fost hotărâtor, ar fi deprimant să călătoreşti sub pământ între obiecte negre. O istorie de un secol şi jumătate a permis ca totul să se ia în calcul, totul să se ia în seamă, de aceea nu ne mirăm, apreciind doar grija, când suntem avertizaţi că în staţia următoare există un gol între treapta vagonului şi marginea peronului. Golul este atât de îngust, încât doar străduindu-te ar putea să-ţi alunece piciorul în el, însă atâta vreme cât posibilitatea unui accident rămâne, şi în consecinţă şi antrenarea metroului într-un proces pentru despăgubiri, nicio măsură de prevedere nu trebuie neglijată.

Se spune că ideea unui mijloc de transport public subteran ar fi aparţinut unui avocat londonez, Charles Pearson, exasperat de înghesuiala, de aglomerarea oraşului la 1845. Dar ea este pusă în practică ,,abia” în 1863, la 9 ianuarie, când are loc inaugurarea primei linii de metrou din lume, cu primul tren străbătând pe sub străzile Londrei cele 3,5 mile

dintre Paddington şi Farringdon. Era tras de o locomotivă cu abur, ceea ce trebuie să fi însemnat un inconvenient destul de mare, care însă nu a putut să-i ştirbească uriaşul succes: 26 000 de pasageri pe zi în primele şase luni. Şapte ani mai târziu, va trece pe sub Tamisa, iar în 1890 va intra în funcţiune prima linie electrică de adâncime. Dar între aceste date, ţin să consemnez una ignorată de istoria metroului londonez.


29

Naşterea cu două decenii după inaugurarea sa, în mai 1883, la Fălticeni, a lui Dimitrie Leonida, cel care, în anul 1908, încă student, va realiza proiectul ,,Metropolitanului” din Bucureşti. La vremea aceea, urmând pilda Londrei, Atena, Istanbulul, Budapesta, Viena, Parisul beneficiau deja de propriile metrouri, cel de la Bucureşti intrând în funcţiune cu mult mai târziu, în toamna lui 1979, la zece ani după ce linia Victoria a aceluiaşi metrou-locomotivă devenea primul sistem computerizat din lumea underground.

Dar la fel de puternic ca în subteranele Terrei, metroul londonez avea să intre şi în istoria poeziei. La iniţiativa scriitoarei Judith Chernaik, în 1986, sub auspiciile primăriei Londrei a debutat ,,Poems on the underground”, un program de întâlnire a călătorilor din metrou cu versurile unor autori clasici şi

contemporani. Îţi desprinzi ochii de pe cartea, ,,tableta”, ziarul din mâini şi auzi dintr-odată păsăruica lui Tracey Emin cântând: deasupra barei de susţinere, lângă harta reţelei, încântătoare bucurii poetice. Şi această întâlnire avea să aibă urmaşi: la Bruxelles, cu prilejul unei manifestări literare

internaţionale, dar şi, în 2008, în tramvaiele ieşene, la a şase suta aniversare a primei atestări documentare a capitalei Moldovei. În ce mă priveşte, prima dată la Londra şi prima oară în metroul londonez, sunt fascinată de harta lui legendară, de poezia jocurilor celor douăsprezece culori ale sale, până ce din nou se desenează o poveste. A lui Harry Beck, care în 1933 concepe imaginea metroului nu geografic, nu la ,,scară”, ci, independent de distanţele reale dintre staţii, apelând numai la linii drepte sau diagonale, cu evidenţierea traseelor şi a conexiunilor. Chiar dacă nu de mult a suportat îmbunătăţirile reclamate de noile staţii, harta lui Harry Beck face parte din patrimoniul britanic, stând la temelia hărţilor tuturor metrourilor din lume şi inspirând creaţii din toate domeniile, inclusiv designul vestimentar. Nu ştiu dacă alegerile lui Harry Beck în privinţa culorilor au fost sau nu întâmplătoare, dar mie, ele, mi-au adus în minte credinţele înmănuncheate de o veche poezie populară pentru mireasa care nu doreşte sau, divorţată, văduvă, evită albul rochiei: ,,verdele nu se cade, griul nu te duce pe calea cea bună, cafeniul te va purta departe de oraş,

albastrul înseamnă dragoste fidelă, roşul e ceva mai bun decât moartea, galbenul te va face să te ruşinezi de ceilalţi, negrul să revii asupra hotărârii, rozul să fii văzută cu ochi buni de alesul inimii”. Legat de nuntă, nu pot să nu pomenesc şi faptul că încercând să găsim

biserica ziariştilor, St. Bride’s, am avut surpriza să-i descoperim în turla spiralată modelul impus de cofetarul Rich pentru tortul miresei.

Cu peste un miliard de pasageri anual, metroul londonez este un spaţiu al maximei politeţi, ale cărei reguli sunt reamintite permanent, cu o undă de umor, de aceea le receptezi ca plăcute, ele fiind îndeosebi imperative. Astfel, de pildă, pe scările rulante, pe coridoarele care duc la staţiile de schimb, călătorii se aşază, merg în şir indian pe stânga lăsând loc suficient pasului alert al celor foarte grăbiţi. O vestimentaţie sobră îi distinge

pe localnicii în drum spre serviciu, deşi poţi să vezi şi câte un domn în costum şi adidaşi sau câte o domnişoară desculţă, cu pantofii eleganţi, cu tocuri, în mână. Crina, prietena noastră, nu numai cu ani destui aici, dar şi cu o temeinică cercetare doctorală privind modalităţile în care Administraţia Publică din Londra planifică turismul sustenabil din punct de vedere economic, social-cultural şi al protecţiei mediului, surâde şi ne explică, pantofii cumsecuvine pot fi păstraţi, încălţaţi la locul de muncă, pentru deplasare e mai comod aşa şi faci şi economie de timp. Un amănunt care spune multe şi despre curăţenia perfectă din spaţiul

în care pătrunzi prin cercul roşu, traversat de înscrisul alb pe albastru, underground, un logo la fel de faimos ca şi harta metroului. De aceea nu pot să nu tresar când privirile mi se încrucişează cu ale unui broaşte ninja, discutând calmă într-un grup de prieteni. Este moda party-urilor tematice, aflăm tot de la Crina, care ne povesteşte, cât de acaparantă s-a dovedit şi în această privinţă olimpiada, îmbrăcând tinerii în treninguri,


30

tricouri, cercuri şi medalii. Şi, să adăugăm, rebotezând pe perioada ei staţiile de metrou cu numele unor sportivi celebri. Cinci dintre ei români, Ivan Patzaichin şi cele patru doamne, Nadia Comeneci, Elisabeta Lipa, Georgeta Damian şi Iolanda Balaş, veritabil catren, a cărui poezie ne răsună direct în inimă. De altfel, două panouri cheamă şi acum în memorie Jocurile Olimpice şi Paralimpice de astă vară. Unul cu un îndemn de a nu-i privi stăruitor pe oamenii cu dizabilităţi, ca să nu se simtă stingheriţi, diferiţi de noi, altul care proclamă continuarea Olimpiadei şi după încheiere, menţinerea spiritului său. Rămânând încă o clipă în spaţiul metroului şi al poeziei, să întârziem la intrarea în staţii asupra invitaţiei de a participa la evenimentul zilei, festivalul caraibian, de pildă, însoţită de recomandări privind traseul optim de urmat până la locul desfăşurării lui, şi asupra darului oferit de metrou: o strofă, un aforism, un citat celebru. Precum acesta, din ,,Cum vă place” de Shakespeare: ,,Cea mai adevărată poezie e aceea în care se află cea mai multă închipuire”.

Sărbătorit la 150 de ani de la inaugurare în ianuarie şi de-a lungul întregului 2013 cu repunerea în funcţiune a unor locomotive şi vagoane ale începutului, după regulile frumoase ale veşmântului miresei, ceva vechi, ceva nou, ceva de împrumut şi ceva albastru, albastru fiind desigur fondul înscrisului underground, prin care îşi anunţă la suprafaţă prezenţa subterană, metroul londonez este un simbol al utilizării timpului cu grijă pentru preţioasa, diafana sa materie, dar şi primul loc în care poezia a ieşit masiv în întâmpinarea omului. De aceea urcăm, ţinând la căldura palmei păsăruica lui Tracey Emin, în gigantica roată de pe malul sudic al Tamisei, cea mai înaltă din lume, construită pentru sărbătoarea Mileniului. De aici, din creştetul ei, Londra se cuprinde cât ochii nu pot cuprinde, nu numai dincolo de zare, dar şi dincolo de adânc, acolo unde un arbore continuă să crească nu numai ramuri, ci şi frunze şi fructe, şi cântecul unei poveşti mai vechi decât noi.

Domnule Eminescu,

Universul vibrează, Îl auzi?

Şi-a rezemat urechea de umărul tău. Nu mă privi cu ochii trişti!

Doina ta răsună în soare, ea a topit ceara vieţii Şi a inundat Soarele şi Luna!

Ce feerie!! Iar, când Soarele şi-a topit razele, Pentru ultima clipă a vieţii tale, Te-ai retras în chilia-ţi astrală,

Voind parcă, să iei cu tine Luna cu vraja ei, muzica izvoarelor, şoapte de dor.

De-acolo, îţi mai cobori privirea Printre petale de nori,

Pe umărul zorilor, Iar noaptea, cine îţi desluşeşte

Muzica gândului, vede cum ochiul tău, Atotcuprinzătorul, pluteşte pe tâmpla lunii

Sau printre stele răzleţe, Cutreierând cu spiritul printre noi,

Şi … îmbogăţindu-ne cu atât mai mult, Cu cât timpul ne desparte de piscul olimpian

Al frunţii tale!!?

S-au încovoiat unii de prea multă uitare, Bieţii de ei au uitat că:

A fi român înseamnă a fi cu Eminescu, A-l purta cu sine,

A te rezema de umărul lui, A doini cu el,

A te ridica pe cer, odată cu Luceafărul! Da, tu eşti limba română, curată, străbună,

Eşti focul, cerul, pământul!! Ninge peste Carpaţii Limbii Române…

Urcaţi în Templul Eminescian! Farul, care vă va lumina

Printre ramuri poleite cu promoroacă, Va purta numele Eminescu!

Veniţi la Templul Limbii Române, Să luaţi lumină,

De nu veţi ajunge la EA, Cu siguranţă,

Veţi lua întuneric…

Eleonora Stamate


31

Lucian MĂNĂILESCU

Expoziţia zilei de mâine S-au umplut expoziţiile lumii de fotografii trucate... L-am văzut într-una pe Dumnezeu, singur şi bătrân, cerşind la colţul străzii, în alta oamenii se călcau în picioare la slujba de mântuire şi în alta un adolescent strivea în palmă fulgii de zăpadă... Ohohooo... ce a mai nins peste oraşul surdo-mut; cu vrăbii, cu raze de soare cu albastrul muţeniei!... Ohohooo... ce a mai nins şi ce viscole au răvăşit memoria şi ce târziu e acum, când ghilotina cade peste fericita strâmbătură a saltimbancului rătăcit printre ovaţiile singurătăţii! Big Bang Între galaxia auzului şi cea a tăcerii, e o disperare plăpândă, un milion de ani lumină, cu întâmplări geologice, cu dinozauri, şi fluturi devastând istoria cuantică a secundelor... Dar până la tine, iubito, până la marginea universului, şi chiar dincolo de margine, se poate ajunge cu un singur surâs, cu un singur şi feeric infarct stelar...

Lumea de după sfârşitul lumii Lumea cinematecii de sub pălăria cu boruri largi, din care regizorul kaghebist scoate iepuri cu patru urechi, lumea în care se spune: „şi dumnezeu a plagiat, făcându-l pe om după chipul şi asemănarea sa”, lumea îngrămădită în judeţul Teleorman în care, cum scria un poet, libertatea trage cu puşca, lumea baletului pe gheaţă, lumea incurabilă, în care manelişti veseli asurzesc timpanele spectatorilor de profesie... Ultima nuntă Nu mă lăsa să te mai uit când ard zăpezile în sânge şi iarna-n care te-am pierdut cu spulberări albastre plânge! Nu mă lăsa să nu te-îndur, să nu-ţi duc dorul pân-la moarte, nu mă lăsa să nu te rabd, când e atâta de departe. Dar lasă-mă să pribegesc, visând străina mea iubire, şi prea târziu, în amintiri, să-i fiu plecării tale mire. Seara de Ajun În seara asta cât un veac Aripi de înger ning din cer Şi viscoleşte la fereastră Colindul iernii: „Lerui ler! ” Ne-ntoarcem prea târziu acasă, Copii bătrâni, mimând un joc, De-a v-aţi ascunselea cu viaţa Şi-n vis zăpezile iau foc. Imprevizibila ninsoare Mă împac din ce în ce mai bine cu zădărnicia; o port pe umeri ca pe un fel de aripă, care mă zboară prin hăţişurile vieţii... Şi uneori adun, din câmpiile ei de nori, boabe da afine, albastre-amărui, şi-mi ronţăi copilăria până la adânci bătrâneţi, până când mi se face lehamite, până când începe să ningă zăpada rece a fericirii...


32

Ziua numită gabi Treceau pe stradă paşi anapoda şi fericiri străine. Afişele zilei de ieri se cojeau de pe ziduri Şi dintr-o dată ai apărut tu şi s-a făcut duminică. Enkidu, cel ce vânase cu mine lei În fiecare dimineaţă aduceai în cort aburul de carne ucisă al dimineţii, să îndestulăm tăcerea zeilor flămânzi. Dar toate astea au fost demult prietene, chiar şi ieri a fost tare demult, şi urmele se risipesc speriate în nisip când la marginea zării soarele îşi scutură coama roşie... Posibilul atentat Înghesuiţi în zepelinele ce survolează realitatea, oamenii se dau de-a dura pe derdeluşul cerului, îşi construiesc castele în nori şi improvizează fericirea de bâlci a copilăriei... Numai când vine seara şi orizontul cu gâtul tăiat sângerează o lumină vâscoasă, aterizează şi fug direct în somn de teamă că o floare sau un fulg de zăpadă ar putea să-i nimerească în tâmpă... Aşteptând Arca Îţi mai aminteşti, Ecaterina, cum am rătăcit erele căutând arca lui Noe, la Mileşti Mici, în abisul de calcar al Mării Sarmatice... Pe urmă am naufragiat, la Odesa, într-o garsonieră atât de strâmtă încât nu aveam loc să visăm... Valurile potopului urcaseră deja până la streaşină, dar înăuntru era bine ca într-un batiscaf, şi am cumpărat trei căciuli cu urechi de iepure ca să auzim când se va întoarce corabia, să plecăm către capătul lumii... Pensionare de gradul trei La barul din colţ lumea votează, fiecare după cum îl taie capul, fiecare cu iluziile lui şi cu tescovina lui istorică, fiecare împuşcat în aripă, ca un

porumbel al păcii, fiecare cu mitraliera lui de tras gloanţe oarbe în umbrele unei istorii parşive. Iar eu trec, cu mâinile la spate, pe bulevardul statuilor continund să-mi imaginez că fericirea există... Femeia care îşi ucide păpuşile Am văzut că ai aripi triste de înger, am văzut că eşti un copil desculţ alergând prin munţii din nori... O, da, desigur, acum visele au propriul lor dormitor şi viaţa se poate improviza într-un ghioc ce imită vuietul măriii... Atunci de ce plânge, în ungherul de apus al soarelui, fata desculţă? De ce iubeşte ea inorogii şi de ce se preface, de multe ori, când se joacă de-a fericirea, într-o femeie tristă care-şi ucide păpuşile? Black hole Umbra ta din copilărie trece strada şi brusc tăcerea scrâjneşte pe asfalt şi eu te iau în braţe şi alerg spre spital, alerg până când încurc străzile şi Calea Lactee dar Dumnezeu e acolo şi probabil aşteaptă, încă aşteaptă, să-ţi spun te iubesc înainte să-ţi intre sufletul în comă Azi am împlinit cu o uitare mai mult... Au fost nişte zăpezi viscolite, au trecut îngerii peste dealurile singurătăţii, soarele a apus într-un cer, luna a răsărit în altul, prietenii mei au murit în fotografii la minut şi ştiu că n-o să mă vindec, de tine copilărie, nici măcar azi când am împlinit cu o uitare mai mult. Cariatidă în amurg Iubirea e ca soarele! spune copilul... Şi tocmai atunci, pe obrazul înserat al mamei, apune o lacrimă mult mai strălucitoare...


33

INTERVIU De vorbă cu poetul

Adrian Munteanu (Fereastra a doua)

Fereastra a doua este alcătuită din alte şapte întrebări puse cunoscutului sonetist Adrian Munteanu la aproape două luni (decembrie 2012) de la venirea din Milano, unde a fost laureat al Marelui Premiu European de Poezie Nux în cadrul Târgului Internaţional de Carte. Laurenţiu-Ciprian Tudor: Domnule Munteanu, au trecut aproape două luni de la momentul Milano. Cât năduf din deja faimoasa scrisoare deschisă „La Milano voi fi singur” a mai rămas? Cât de schimbată ar apărea ea dacă aţi scrie-o acum? Apoi ce ecouri a produs ea, ce efecte? Adrian Munteanu: La două luni de la primirea premiului, “năduful” a rămas acelaşi şi dacă mi-ar trece prin cap să mai scriu o dată scrisoarea deschisă, aş face-o, fără ezitare, în aceiaşi termeni. Poate cu unele accente şi îngroşări suplimentare. Ceea ce s-a produs între timp este o distanţare de toate avatarurile înşiruite în scrisoare care simt că mai au legătură cu mine în prea mică măsură. Este un rău general al societăţii româneşti, o nepăsare colectivă a forurilor cu atribuţii culturale şi nu numai, care continuă fie să ignore ceea ce se realizează fără contribuţia şi directivele lor, ceea ce ocoleşte propriile ierarhizări şi indicaţii, fie să privească cu suspiciune. Cel ce se detaşează şi are un succes fără să facă parte din cercul protejaţilor sau al numelor deja orânduite pe lista evidenţiaţilor, trebuie minimalizat cu toate mijloacele, cu toate armele din dotare. Iar cel mai sigur mijloc prin care se poate realiza aşa ceva este TĂCEREA. Dar despre Tăcere şi cât de multe spune ea, în ciuda rezervei sub care vor organismele noastre să îmbrace evenimentul, am mai vorbit. Pe mine unul nu mă mai atinge şi chiar mi s-ar părea ciudat să fie altfel. Ştiu acum foarte bine cu cine am de-a face. Dacă vorbim de ecouri ale scrisorii, ele au fost prezente chiar imediat după difuzarea ei în eter. Am primit mai multe telefoane de la Ambasada noastră la Roma. Prin ele, salariaţii de acolo îşi cereau scuze pentru lipsa de activitate, pentru faptul că nu au promovat evenimentul, că nu au anunţat comunităţile româneşti din peninsulă, explicând că totul s-a datorat schimbării aproape în totalitate a personalului ambasadei, odată cu schimbările politice din ţară. Mesaje am primit şi de la noua conducere a ICR-ului care dădea vina pe fosta

conducere şi promitea că o asemenea atitudine nu se va repeta. Şi secretariatul Guvernului a răspuns, anunţând că au trimis scrisoarea mea, luată ca o petiţie, spre rezolvare la Ministerul Culturii. Iată însă că, la ministerul de resort lucrurile au rămas tot aşa ca şi în momentul iniţial, adică fără reacţie, deşi a trecut de mult termenul de 30 de zile stipulat de lege pentru formularea unui răspuns. Dar eu nu mai aştept nimic, iar promisiunile de a repara totul şi de a ne ocupa de realizarea unor acţiuni viitoare nici nu le bag în seamă. În virtutea felului nostru special de a fi, ştiu că sunt doar vorbe fără acoperire. Nici măcar pe plan local, la Braşov, obţinerea unui premiu internaţional de poezie nu a avut vreun ecou. Nicio televiziune privată nu m-a chemat să purtăm vreun dialog pe această temă, să împărtăşim oamenilor amănuntele şi bucuria unui eveniment care nu are corespondent. Cred că tăcerea se datorează şi felului în care am încheiat scrisoarea deschisă, declarând că, la întoarcere, nu mă interesează contactele tardive ale nimănui şi nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Am făcut noi, la iniţiativa grupului nostru Caii Verzi de pe Pereţi, o manifestare intitulată “Povestea premiului NUX”, dar şi

acolo, nu numai că nu a fost prezentă vreo autoritate locală, dar nici măcar unele cunoştinţe şi colegi de breaslă, pentru care puteam băga mâna în foc că vor fi prezenţi, nu s-au obosit să vină la întâlnire. Dar mergem înainte! Întotdeauna de unii singuri. Până la urmă, într-o asemenea situaţie, bucuria este chiar mai mare, neîngrădită de nimeni, neconfiscată de nimeni. Ce am câştigat

nu-mi mai poate lua nimeni. Să le fie de bine tăcerea! L.C.T.: A trecut suficient timp de la prezenţa dumneavoastră pe pământ italian astfel încât ce trebuia sedimentat s-a sedimentat, iar ce trebuia să zboare s-a şters. Ce a rămas? Care sunt impresiile durabile? Cât de mare este distanţa dintre aşteptările cu care aţi plecat şi ce aţi găsit acolo?...dar înainte v-aş întreba (cu referire la aceeaşi scrisoare deschisă): v-aţi simţit singur la Milano? A.M.: Nu m-am simţit singur şi, fără să fie o întorsătură de condei, un artificiu jurnalistic, nici n-am crezut că voi fi singur. Încă am încredere în oameni, în cei simpli, neimplicaţi politic sau supuşi unor rigori instituţionale. Vorbeam de neimplicarea instituţiilor, compensată adesea şi cu mult mai mare bucurie, cu satisfacţie reală, de omul obişnuit, iubitor de frumos şi care vibrează


34

atunci când e vorba de mândria naţională, de ceva care îl reprezintă şi pe el cu cinste, de care poate fi mândru şi poate arăta lumii că mai ştim să facem şi altceva decât potlogării şi atitudini de ev mediu. La Milano au fost în sală români. Nu am numărat câţi, dar au venit nu numai din oraş, ci şi din alte localităţi, cu maşinile proprii. A fost până la urmă şi un reprezentant al oficialităţilor noastre, consulul României la Milano, care a aflat pe ultima sută de metri de eveniment şi numai ca urmare a scrisorii mele deschise. Cum despre premiul pe care urma să-l iau ştiam de mult, aproape de începutul anului 2012, desigur că mi-am imaginat, cu mult timp înainte, totul, am visat chiar cum mi-aş dori să se întâmple. Pot spune că ceea ce s-a întâmplat la faţa locului, ca eveniment şi ca moment efectiv al premierii, s-a încadrat în limitele superioare ale propriei imagini construite. A fost vorba de o excelentă corespondenţă cu organizatorii care au întreprins tot ce depindea de ei şi au făcut chiar mai mult decât atât, cu bunăvoinţă şi prietenie, pentru ca totul să fie la superlativ. Am fost întâmpinat la aeroport, transportat cu o elegantă maşină până la hotelul de patru stele, am avut condiţii excelente, cele mai bune pe care le-am trăit până acum în călătoriile mele, nu cine ştie ce de extinse. Târgul de Carte s-a desfăşurat într-un imens şi ofertant pavilion expoziţional, cu un program bogat, variat şi bine pus la punct. Premierea a început prin cuvinte frumoase rostite de organizatori, ca pentru un invitat de onoare al manifestării, întrebări şi răspunsuri la întrebările care mi s-au pus, înmânarea trofeului, a diplomei şi susţinerea unui microrecital al meu, în italiană şi română. Totul a fost înregistrat, difuzat pe diferite canale şi se poate vedea. Nu m-am făcut de râs, vă asigur. Ba, cu toată modestia, pot spune că ceea ce fac eu de obicei şi am făcut şi acum, cu atât mai mult acum, când aveam conştiinţa că îi reprezint pe toţi condeierii din ţară, înseamnă mai mult decât se face de regulă atunci când un scriitor se prezintă la public, pentru că am uzat de unele înclinaţii speciale spre interpretare cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu. I-am implicat pe cei prezenţi în construirea unui sonet, asociat bătăilor din palme, m-am urcat pe un scaun şi am recitat de acolo sonetul „Rămân cocoşul pus pe-acoperişuri”. Au fost aplauze entuziaste, au fost autografe pe pliantul care s-a distribuit la Milano, au fost lungi dialoguri cu românii, interviuri pentru Radioul Naţional, pentru un post românesc de televiziune prezent la festivitate, pentru ziare locale. S-au legat prietenii cu localnicii, cu reprezentanţii unor edituri şi, mai ales, prietenia mea cu organizatoarea principală, Jacqueline Miu, o femeie de o energie şi o dăruire exemplară căreia i-am luat şi un interviu. Cine ştie, poate tot în Spaţii Culturale să-l public, cu interesul special pe care îl poate comporta, ştiind că Jacqueline s-a născut în România, din tată francez şi, cu toate că a plecat de la 8 ani din ţară, nu a uitat pământul natal şi face tot ceea ce poate pentru a

promova realizările româneşti. O vedeam pentru prima oară, după o perioadă de câteva luni de corespondenţă şi m-a impresionat capacitatea ei organizatorică şi sufletul ei mare. L.C.T.: Domnule Munteanu, cum a fost întâlnirea cu oraşul (faimos pentru celebrul Dom, apoi pentru modă şi pentru fotbal). Ce şi-au vorbit poetul şi fiinţa subtilă a oraşului perceptibilă mai ales unui artist? A.M.: Programul a fost de aşa natură încât nu am avut la dispoziţie decât o zi să cutreier printr-o metropolă cunoscută de mine doar din fotografii şi lecturi. Evident, extrem de puţin, dar am considerat că este o prefaţă, un prim contact, adunarea câtorva impresii generalizatoare. Cu ajutorul organizatorilor care mi-au pus la dispoziţie o maşină, am reuşit să ajung în centrul tradiţional al capitalei financiare a Italiei, lângă celebrul Dom şi, de acolo, să parcurg pe jos tot ceea ce urma să pot parcurge, neorganizat, fără un reper precis, dar tocmai de aceea emoţionant, inedit şi interesant. Am înconjurat Domul, m-am încărcat cu atmosfera lui particulară, am făcut poze cu porumbeii care s-au aşezat, semnificativ, pe braţele mele, am intrat în interior şi apoi am colindat fără hartă sau busolă toate străzile din jur, concentric şi cât mai departe, până la orele înserării. Am început cu galeria comercială Vittorio Emanuele, concentrarea aceea fascinantă de oferte ale marilor lanţuri vestimentare şi m-am trezit, ameţit, că mă învârt în cerc, la răstimpuri călcând pe străzi pe care le mai bătusem o dată. Seara am constatat că mi se rupseseră ciorapii de atâta mers, picioarele erau umflate, dar meritase descinderea, înşirasem pe retină o mulţime de impresii despre poezia locului, sobrietatea şi explozia lui arhitecturală, vieţuirea specială, într-un angrenaj unitar şi divers în acelaşi timp, cu particularităţi care ţineau de spiritul latin, dar şi de organizarea specifică industriei şi finanţelor. M-au surprins unele lucruri, m-au încântat altele şi a fost bine aşa, imaginea era complexă. Printre impresiile puternice cu care am rămas a fost concertul stradal al unei flautiste care primea ropote de aplauze pentru virtuozităţile ce ţineau de o stăpânire formidabilă a artei improvizaţiei. M-am gândit mereu, ascultând-o, nelăsându-mă dus din piaţa unde se producea, la înclinaţiile mele spre spectacol şi la intenţia pe care o am în ultima vreme de a realiza recitaluri de muzică şi poezie cu interpreţi importanţi şi am simţit cât de bine s-ar fi potrivit flautul cu poezia. Pe Michela Calabrese, căci aşa o cheamă, aveam să o întâlnesc pe neaşteptate, mai târziu, în staţia de tramvai. Am intrat în vorbă cu ea, spunându-i cât de mult mi-a plăcut ce a cântat şi că avem afinităţi muzicale, datorită faptului că şi fiul meu este muzician, violonist dincolo de ocean. A fost surprinsă şi interesată când i-am spus de unde vin şi cu ce interese poetice. Am parcurs câteva staţii de tramvai împreună, am schimbat cărţi de vizită şi ne-am promis


35

să ne scriem, ceea ce am şi făcut. Acum ne gândim la materializarea ideii mele cu recitalul, nu se ştie în ce spaţiu şi în ce ţară, dar cert este că ar fi un punct suplimentar de interes asocierea artistică, muzicală şi poetică, între două spaţii culturale distincte. Iată cum se prelungesc şi se pot materializa impresiile. Fascinant! L.C.T.: Cum v-a primit publicul italian? Dar românii stabiliţi pe pământul peninsulei? În ce măsură putem vorbi de o prezenţă culturală românească în acea parte de Italie? A.M.: Impresii diverse am din acest punct de vedere. Unele s-au adunat în perioada dinaintea Târgului de Carte. Constatând că organismele noastre culturale şi instituţionale nu fac nimic pentru popularizarea acestui succes românesc şi că o mulţime de oameni care ar fi putut fi interesaţi nu ştiu de existenţa evenimentului, m-am străduit să anunţ cu forţe proprii, de-a valma, instituţii sau simpli trăitori pe meleaguri nord italiene. Instituţiile noastre, aşa cum începusem să le cunosc, au rămas imobile, au răspuns prin celebra Tăcere. Românii din Milano pe care i-am contactat s-au împărţit în două categorii: unii dezinteresaţi de ce putea să le aducă un eveniment cultural şi alţii care l-au primit cu entuziasm. Există pe Internet şi grupuri de români adunaţi în jurul unor interese comune. Cu cât mă depărtam de o discuţie individuală şi mă adresam unui grup, cu atât interesul era mai scăzut. Grupul de pe facebook, „Romanii din Milano” nu mi-a răspuns, ca şi cum nici n-au văzut informaţia pe care le-o furnizam. În schimb comentau la greu scandalurile politice din ţară. Explicaţia este că cei mai mulţi români sunt în Italia pentru interese materiale clare, au plecat departe de ţară ca să facă bani şi orice se adaugă şi poate împiedica efortul lor materialist nu este privit cu interes, ca să nu spun că îl ignoră de-a dreptul. Există însă şi o Asociaţie culturală românească care organizează acţiuni, scoate un anuar şi chiar se pregătea să deschidă o Bibliotecă românească în Milano. Preşedinta asociaţiei, doamna Viorica Popescu, a venit la premiere, deşi a fost nevoită să schimbe mai multe mijloace de transport, şi mi-a înmânat două anuare ale activităţii lor din ultimul an, cu rugămintea să le duc Bibliotecii judeţene „Gh. Bariţiu” cu care era în contact. Oameni şi oameni, ca peste tot. Cei prezenţi în sală la momentul premierii mele au fost extrem de receptivi. Erau aceia care şi-au dorit să vină şi care simţeau nevoia să demonstreze că sunt altfel decât cei despre care mulţi îşi formaseră o părere defavorabilă. I-am implicat, cum spuneam, în recital şi au răspuns excelent, m-au ajutat să fac spectacol, s-au bucurat de ce se întâmplă. Un lucru şi mai important s-a produs. Entuziaşti, chiar peste limite, au fost şi destui italieni prezenţi în sală, chiar dacă o parte din ceea ce spuneam eu, în româneşte, nu aveau cum să înţeleagă. Dar fluxul s-a produs. Jacqueline, organizatoarea, emoţionată ea însăşi, îmi spunea la sfârşit că a văzut italieni care plângeau. Pe unul dintre ei l-am cunoscut. S-a apropiat

de mine, m-a privit în tăcere, căuta să mă citească, să mă scaneze cu amănunţime. Apoi m-a îmbrăţişat. Fără o vorbă. Nu era nevoie de mai mult. L.C.T.: Ştiu că în cadrul târgului v-aţi însoţit de o plachetă bilingvă de sonete: „Şoaptele clipei/Parole sussurrate dall’istante”. Vorbiţi-ne puţin despre ea şi despre receptarea ei. A.M.: Ideea realizării unui pliant de prezentare a aparţinut organizatorilor care l-au distribuit în câteva sute de exemplare în timpul Târgului. Cinci sonete erau traduse excelent de Eugen D. Popin, poetul din Banat stabilit în Germania. A făcut o muncă de mare probitate profesională şi cu o ştiinţă a ritmului, a măsurii , a intonaţiei şi a versificaţiei cum rar se întâlnesc la un traducător. S-a adăugat, în ambele limbi, un CV de prezentare a autorului şi a traducătorului, s-a realizat coperta, o propunere italienească foarte potrivită cu structura sonetelor traduse, şi s-a distribuit gratuit celor prezenţi. Ceea ce cred că a fost bine este şi faptul că am ales sonete cu tematică diversă, de la dragoste la accente sociale, ceea ce, în ciuda formulei restrânse, a fost în măsură să dea o imagine consistentă unor preocupări materializate în ţară prin apariţia a şapte volume de sonete, în şapte ani consecutivi. Pliantul a stat la dispoziţia vizitatorilor pe toată durata Târgului ceea ce a făcut ca el să fie prezent în cercuri diverse şi la nivelul fiecărei edituri participante cu stand propriu. A fost, de altfel, şi un fel de produs de schimb în contactele mele cu o serie de editori şi reprezentanţi culturali, oferind această plachetă de prezentare şi primind, la rândul meu, o serie de cărţi şi materiale publicitare. Cele două sonete recitate de mine cu ocazia premierii erau dintre cele prezente în pliant, în variantă bilingvă, ceea ce a uşurat buna lor receptare, iar impresia generală despre calitatea sonetului românesc în patria lui Petrarca a fost astfel rotundă şi pozitivă. L.C.T.: Domnule Munteanu, ştiu că ceea ce s-a întâmplat la Milano are o continuare: prezenţa dumneavoastră într-un juriu şi o viitoare carte de sonete în italiană. Vă rog să dezvoltaţi subiectul. A.M.: Tot ceea ce s-a întâmplat în 2012, de la primirea veştii că voi fi premiat la Milano şi până dincolo de consumarea evenimentului propriu-zis, a intrat în rândul miracolelor cu care m-am hrănit în ultima perioadă de timp. Aşa cum neaşteptat a fost primul contact al organizatorilor, când am fost anunţat că sunt nominalizat la premiu, la fel s-a încheiat tot şirul contactelor noastre. La o lună după încheierea Târgului, am primit o scrisoare oficială prin care eram invitat să fac parte din Comisia Europeană a Premiului Literar Internaţional NUX. Dincolo de formulele de politeţe, deseori excesive - dar aşa se procedează în cadrul unei adrese oficiale - cum este aceea că „sunteţi persoana cea mai pregătită în materie poetică şi literară din ţara dumneavoastră şi cel care poate participa cu opinii deschise la manifestarea Milano Book Fair 2013”, era


36

precizată componenţa juriului, formată din scriitorul american Douglas Preston (pe care l-am cunoscut la Milano), Wolfgang Hohlbein, profesorii italieni Giuseppe Serpillo Salbati şi Francesca Paci, din „alţi cercetători distinşi”, şi se încheia cu o formulă care dorea din start să dea importanţă demersurilor ce urmau să fie întreprinse, atâta timp cât se preciza că „veţi face parte din cea mai severă comisie a literaturii europene”. Între atribuţii, care urmează să fie detaliate în cadrul unui regulament, se preciza că am misiunea de a semnala scriitori din tara mea, oameni care au într-adevăr talent şi care nu-i necesar să aibă zeci de publicaţii, pot fi puţine, dar de calitate, şi să-i propun colegilor care fac parte din juriul internaţional. Se precizează, de asemenea, că sunt liber de a judeca operele scriitorilor care concurează pentru Premiul European de Poezie NUX, de oriunde ar veni ei.

Nu cred că e cazul să mai punctez onoarea pe care am resimţit-o prin această nominalizare care îmi întăreşte convingerea că felul în care m-am prezentat la Milano nu a fost unul de duzină. În legătură cu viitoarea carte de sonete tradusă în italiană, totul a pornit de la pliantul care s-a constituit într-un prim material de studiu şi de discuţie cu o editură din Italia. Le-am spus doar că nu doresc să colaborez decât cu acelaşi traducător, pentru că finalitatea să fie aceea dorită. Aşadar avem de lucru în continuare. L.C.T.: Acum pe final aş dori să vă pun, pe modelul „trei în unu”, o întrebare-curiozitate legată de volumul „7”. Pe de o parte sunt în carte dese referiri la tăcere, moarte şi la lupta cu realitatea apteră („În chin mă sui...” sau „Spre pieptul urii îmi îndrept săgeata” ş.a.m.d.) care trimit la ideea conform căreia creaţia e suferinţă, exorcizarea ei şi trimit la figura rătăcitoare a poetului ca hidalgo donquijotesc iar, pe de altă parte, poemul este visător, elaborat, giuvaer, iar poetul e dedat, într-o atmosferă parcă din poeţii arabi, plăcerii, vinului, iubitei. Îl întreb pe poetul Adrian Munteanu de care parte se simte, totuşi, mai apropiat? Care parte descrie mai bine intimitatea sa poetică? Este mai profitabil pentru poet extazul sau frământarea? A.M.: Ai dreptate referitor la ultimul meu volum de sonete, „7”. El este alcătuit pe principiul diversităţii tematice şi de stare, o diversitate aproape antagonică, fortuit disipată în ce are mai adânc sufletul meu. Aceasta s-a făcut pentru o bună reprezentare, pe de o parte, dar şi pentru a dovedi că nu sunt unicord, că dezvoltarea se face prin explozie temperamentală, prin diversitate şi chiar contradicţie de stări şi tensiuni, în funcţie de melanjul care se produce între trăirea particulară şi incidenţa realului care mă influenţată puternic, chiar mai puternic decât mi-aş dori, deseori chinuitor. Despre convingerile mele referitoare la intimitatea poetului pot răspunde destul de simplu şi direct. Fără să fie o constantă a creatorului, ci o

particularitate care ţine de structura mea personală, de modul meu de raportare la viaţă, de arderile intense ce se produc, de capacităţile de a mă salva sau incapacităţile de reacţie la un moment dat faţă de biciuirile sociale, este clar că nu-mi este mai uşor, dar mă simt mai întreg în partea întunecată a vieţuirii şi a vibraţiei, în ceea ce ai numit frământare. Acesta sunt eu, cu durerile mele insuficient vindecate, mereu întreţinute de stimuli noi, potrivnici şi încrâncenaţi, ascunşi şi însetaţi de sânge. Este o vieţuire care ţine şi de înclinaţia mea spre spectacol, de convingerea că poezia în sine, ca segment integrat artisticului, are doza ei majoră de ceremonial. Poezia nu poate fi numai o înşiruire plată, detaşată, rece, lipsită de farmec, de învăluire, de vibraţie, de emoţie, compusă doar din imagini crude ale realităţii înconjurătoare. Ne este suficientă realitatea însăşi pentru asta. Pot fi (şi am fost de nenumărate ori) detaşat, optimist, vorbind de natură, de iubire, dar şi afundându-mă în miasme cotidiene, refuzând obstinat frumosul, aproape de scabros, pot fi (şi am fost) experimentalist, dar am simţit nevoia, la răstimpuri, să mă reîntorc la uneltele ce-mi sunt specifice, aproape de însingurările şi încarcerările interioare, pentru a răspunde la întrebări fără răspuns, dar capabile fie de limpeziri, fie de întărirea unor angoase. Poezia care ne poate reprezenta are întotdeauna o structură complexă. Poezia este haina noastră de sărbătoare. Accesoriile pe care le potrivim pe trupul ei se spală, se curăţă, se lustruiesc pentru a ne (re)prezenta cu cinste, în lumină sau penumbră, dar întotdeauna în armonie cu noi înşine, cu demnitatea rostirii. În poezie resimt lucrurile ca şi pe cele din viaţă. Ori de câte ori sunt obligat să mă îmbrac banal, neîngrijit, mi se schimbă cu totul starea de spirit, nu mai am vlagă, par un fel de câine hăituit. Am nevoie să mă simt bine în hainele mele, să mă reprezinte, să fiu eu cel din adânc. Acest lucru se extinde şi în relaţie cu ceea ce scriu, pentru că este vorba de atitudine, de modul de vieţuire interioară. Aşa simt şi aşa afirm: poezia de calitate se naşte din durere. Durerea aceasta care ţine de experienţa trăită, nu învăţată din cărţi, este aceea care pătrunde în fibre şi scoate la suprafaţă frământări articulate, energii latente. Orice privire fără vlagă, artificială, suficientă sieşi, mişcă lucrurile doar pe orizontală, nu în adâncime şi nu interesează, sfârşind în derizoriu. Poate supravieţui pentru un anume segment temporal restrâns, dar întotdeauna se simte nevoia de a percepe şi partea profundă a creatorului, pentru a înţelege dacă este vorba de seriozitatea jocului de-a poezia sau e doar o construcţie butaforică, artificială şi plată. Poezia este cu mult mai mult decât atât, ea trebuie iubită, nu trădată, bagatelizată. Poezia este cartea noastră de vizită.

A consemnat Laurenţiu-Ciprian Tudor


37

Ion ROŞIORU

Nard Ameţindu-mi aşteptarea cu aroma lor de nard, În coliba mea de bârne toate candelele ard. Roua sfântă zăboveşte-n steble mici de busuioc Din grădina peste care trece-o boare de noroc. Vinul nou de-abia-şi struneşte roşu susurul perlat În ulciorul ce-n răcoarea din izvor a adăstat. Peliniţă-abia-nflorită pun pe laviţe de lut Să-mi ţin lupii la distanţă şi pustiul absolut...

Har Privirea mea febrilizată se va descătuşa de ceas: Ai revenit ca o lumină şi iarna-n urmă a rămas. Până şi cumpăna fântânii ce scârţâia lugubru va Uita de-această nărăvire de cum la ea te vei uita. La geamul mic muşcata care se ofilea de-atâta jind Va da în floare de îndată ce vei privi la ea zâmbind Lingoarea câinelui din curte se va stins subit şi ea Exact în clipa-n care, tandră, în faţa lui vei apărea

Flash Privesc de peste râu livada ce-a noastră-a fost odinioară E tot mai neîmprejmuită, mai ne-ngrijită şi mai rară Pe când dădeau în pârgă merii coseam otava de sub ei Şi sprijineam în furci de frasin bătrânii pruni de roade grei. Umpleau cu cântece ţinutul din zori şi până pe-nserate Culegătoarele cu pulpe vânjoase şi cu piepturi late... Acum alunecă pământul şi cresc în voia lor scaieţii Şi căpcălanii mari prin care îşi pasc catârii suri lăieţii!

Zbir Un fluture se odihneşte lihnit pe un mâner de roabă Miliţianul din comună a mai stâlcit în pumni o babă Amiaza n-a fost niciodată ca azi aşa caniculară. Miliţianul din comună a dat-o iar vârtos în bară.

Sub pod s-a stins de băutură pontonierul voluntar Miliţianul din comună e tânăr, chipeş şi curvar. De clopotul furat nici popa şi nici altcineva nu ştie Miliţianul din comună se-ntoarce zbir în civilie!

Deţ Sub poala verde a pădurii voi sta o dimineaţă toată Să văd cum se trezeşte casa în care-am locuit odată În vale o să curgă gârla sau doar ce-a mai rămas din ea O vacă fiindcă-a lins un bulgăr de sare va veni să bea Stăpâna ei pe-o pirostrie va pune laptele la fiert. Preţ de-o clipită creştinească voi fi uşor tentat s-o iert Surprins voi observa prin curte bărbatu-n pijamale fine Şi voi pleca apoi spre moarte trăgând pădurea după mine!

Ritm Azi voi urca la rădăcina fântânii din bătrânul sat Din care cu opt lustri-n urmă în lumea largă am plecat Voi zăbovi la baza rocii de calcar roşu şi-o s-ascult De mai captează apeductul roman răcoarea de demult De unde oare nesfârşirea misterului de lacrimi grele? Probabil plânge zeul dacic adăpostit cândva sub ele. Iluminat de ipoteza aceasta simt că-i vin de hac Neliniştii ce mă frământă şi-n ritm de tine mă prefac!


38

Pas Bătrânele-şi telescopăează popasu-n marele popas Tot numărând ca pe mătănii tristeţea care le-a rămas. După amiaza ies la poartă şi se adună la taifas Voind să uite fiecare cum timpul picură din ceas. Aduc de-acasă taburete, arnici şi coţi de canafas Şi-n timp ce conturează îngeri dau gândurilor negre glas Tac numai, ridicându-şi ochii şi netezindu-şi chipul tras Când li se-alătură-o surată necunoscută după pas!

Zi Mama a venit pe lume într-o zi de Sfântul Foca, Zi când apa din adâncuri sfredeleşte straşnic roca. Naşterea-i nicicând trecută cu plus roşu-n calendar N-a sortit-o relaxării niciun singur ceas măcar. Între ea şi mine, Doamne, s-a iscat un trist departe Ce se-ntinde încă oblic dinspre mine către moarte. Astăzi, de-ar mai fi în viaţă, aş veni de ziua ei, Din Cuptor să-i scot cu mâna fila douăzeci şi trei!

Pod Venim din şi-n pământ ne ducem, dar zăbovim în ocarine: Într-un muzeu, pe-o etajeră, m-aş vrea de-a pururi lângă tine. Prin lemnul casei zguduite de crivăţ tot pământul geme: Cu tine mi-aş dori din moarte să ne întoarcem în poeme În chip miraculos pământul coboară soarele în rod: Visez că peste apa neagră cu tine construiesc un pod. Adeseori pământul scoate pe-alocuri flăcări ce se zbat: Nădăjduiesc să fim lumină când pe sub el vom fi plecat!

Duh Cântau a secetă cocoşii de tablă de pe moara ta Pe-al cărei iaz mătasea broaştei de soare se decolora. Moraru-şi aprinsese pipa sperând că fumul iscă norii Şi-şi scuturau asupra-i umbra rărită drastic sicomorii. Era într-un Cuptor agonic cu duhul grâului strivit Când pe cărarea spre fântâna nicicând săpată te-am zărit.

Vom fi-nţeles că mai uşoară e implorarea ploii-n doi Să repornească roata morii prin forţa dragostei apoi!

Dig Pe uliţa ce-şi frânge-n fluviu avântul perpendicular, În seara tot mai brumărie cad frunze roşii de arţar. S-au împlinit deja opt lustri de la timida seară-n care Am coborât întâia oară să prindem un apus de soare. Pe-o veche bancă obosită ce nu mai e demult am stat Fără să ştim c-aveam în spate un cimitir dezafectat. Azi mă gândesc că dintr-acolo venea spre noi atâta frig Fiinţial încât, de singur ce sunt, evit bătrânul dig!

Ionel POPA

DIN ARHIVA POETULUI

Noul volum al lui George L. Nimigeanu,

Memoria clipei, Ed. Samuel, Mediaş, 2011, e o carte a recuperărilor din arhiva poetică. Volumul e alcătuit din două părţi: prima, o mică antologie de versuri, a doua, numită “oglinzi” conţine date biobibliografice şi un florilegiu de extrase critice. Aceste pagini sunt un instrument de lucru util pentru cel care îşi propune să scrie despre poezia lui George L. Nimigeanu. În legătură cu această secţiune a volumului aş face o mică observaţie, dar importantă: nu se indică numărul revistei în care au fost publicate cronicile din care extrage fragmentele. Şi acum cîteva cuvinte despre partea de antologie poetică. Versurile confirmă impresii mai vechi, prilejuite de volumele princeps. Recuperările din atelierul-arhivă reconfirmă aserţiunea criticii că George L. Nimigeanu este un poet meditativ existenţialist cu un puternic suflu religios “cucernic” (Al. Cistelecan). Versul poetului medieşan e o mărturisire lirică a unui suflet şi a unei conştinţe care îşi caută drumul spre transcendenţa divină, spre transcendenţa plină. Fiecare “fragment” liric recuperat dă sama de dilemele şi căutările “care l-au ars”. Poetul face o adevărată arheologice pentru a redescoperi şi recupera clipa şi forma care au originat poeziile sale. În Memoria clipei regăsim acelaşi poet cerebral (reflexiv), dar cu un putermic simţ al metaforei şi al muzicii prin care versurile sunt salvate de uscăciunea ce poate veni din caracterul (conţinutul) lor aforistic-gnomic.


39

Cerebralitatea este îmblînzită puternic de tonul elegiac, liric. Sub aspect formal poetul se înscrie în prozodia clasică (în sensul tare al termenului), dar nu numai că se înscrie în ea, dar şi o respectă. S-a afirmat că preferinţa organizării volumelor în cîte trei cicluri ar veni dinspre muzică (simfonie etc). E adevărat, dar socot că mai întîi cugetul şi simţirea de creştin l-au călăuzit spre cifra trei – simbolul Trinităţii (Treimea). Întotdeauna, în marea artă sentimentul religios şi inefabilul muzicii au făcut casă bună şi trainică. Versurile din Memoria clipei sunt grupate în “În căutarea de sine”, “Puncte de vedere”, “Muzeul prădat”. Titlurile spun de la sine despre conţinutul ideatico-afectiv al versurilor. Ne întîlnim cu panorama temelor şi motivelor specifice poeziei lui George L. Nimigeanu: timpul; existenţa cu implicaţiile ei sociale, erotice, morale; actul creator şi rostul poeziei în această existenţă. Toate sunt abordate prin raportare la Divinitate. Volumul se deschide cu două poeme cu încărcătură simbolică referitoare la fiinţa umană şi la creaţie: “Trestia” – din prelucrarea cugetării lui Pascal, creionează un autoportret – imaginea poetului gînditor. “Predoslovie”, al doilea poem, duce mai departe ideea primului schiţînd aşezarea în lume a poetului. Volumul se încheie cu poemul “Post-faţă” – un titlu simbolic-metaforic. Dacă în pre-faţă (cele două poeme amintite) poetul formula probleme, în ultimul propune un oarecare răspuns. Spun un oarecare răspuns deoarece nu există, lasă poetul să se înţeleagă, unul total şi definitiv, şi că fiecare dintre noi îşi are răspunsul său.

La rîndul lor, fiecare secţiune cu versuri are o organizare internă discretă. “În căutarea de sine” versurile (distihuri) sunt, în mare, orînduite tematic pe motive lirice: tăcerea şi rostirea, creaţia, timpul. “Punctul de vedere”, în aceleaşi formulări aforistice, de acum cunoscute, conţine versuri (terţine) care inventariază posibile situaţii existenţiale pe arcul de la ontic la gest. Ultimul ciclu “Muzeul prădat” adună catrene despre condiţia poetului mereu “prădat” de către timp şi actul creator, de către nelinişti şi întrebări, dar rămas cu credinţa în Dumnezeu. În versurile acestui volum bat clipele vieţii şi creaţiei poetului – lumină din Lumină luînd. Nu putem încheia recomandarea volumului lui George L. Nimigeanu fără un cuvînt de laudă pentru artistul plastic medieşan, Adrian Matei, autorul excelentelor desene care ilustrează volumul. Artistul Adrian Matei a mai ilustrat la acelaşi nivel valoric şi alte volume ale poetului.

Nicolai TĂICUŢU

(spre o nouă cale)

...şi tot atunci Dumnezeu a venit cu mine de mână la marginea apei

mi-a arătat şi mi-a spus: până aici este piatra melcului/ priveşte în urmă

la stânga şi la dreapta priveşte şi-ai să vezi formele geometrice (informe, bine-nţeles)

pe care le-ai urcat, pe care le-ai coborât formele pe care le-ai străbătut/ formele pe care

le-ai ocolit/ formele din care ai mâncat formele din care ai respirat

până acum

de aici încolo (întoarce-te/ mi-a spus Domnul) este apa scoicii/ priveşte înainte/ la stânga şi

la dreapta şi-ai să vezi o singură formă geometrică

informă/ continuu tinzând către forma sferică o lentilă pulsatorie în care ai să înoţi în josul

curentului şi contra curentului/ pe care trebuie să o străbaţi fără să ai ce ocoli/ din care ai să

mănânci/ din care ai să respiri până ce

faţa ta curată se va întoarce spre cer şi trupul tău

aruncat va fi cochilie pe nisip – nici în apă/ nici pe uscat

ci pe creştetul acestui tărâm al râmnicului.

(pedeapsă uşoară)

mă loveşte primăvara cu crenguţa de salcie peste suflet mă loveşte uşor

(după răsfoirea cărţii recent primite

uşa de la bibliotecă se deschide singură fereastra de la bibliotecă se deschide singură şi nu e acea linişte de rău prevestitoare)

mă loveşte primăvara cu mlădiţa de salcie

peste cuvântul nerostit/ peste cuvântul nescris şi mă îndatorează cu un poem.


40

Diana VRABIE

PAUL GOMA SAU VOCAŢIA

SUPRAVIEŢUIRII INTELECTUALE (PAUL GOMA: INIŢIERI ÎN TEXTUL

LITERAR DE ALIONA GRATI)

Afirmaţia emblematică a scriitorului de la Mana: „Eu nu sînt

un disident, eu sînt un scriitor. Şi punct…” cade ca tăişul de lance în acest univers al tăcerii ignorante sau a prea-spusului delirant, atunci cînd adevărul riscă să încurce „buna făcătură”. Or Paul Goma face parte din categoria acelor scriitori care au adunat toate ostilităţile posibile tocmai pentru că a încălcat acel tabu al tăcerii, contrariind profund sistemul politic al minciunii. În timp, s-au recunoscut meritele în calitatea sa de cel mai important disident român, de cea mai autorizată instanţă morală a societăţii româneşti, de cel mai infatigabil protestatar în confruntarea cu regimul comunist, dar s-a pus la îndoială cu insistenţă factura scriitoricească a lui Paul Goma. Calificat mai întîi „scriitor fără operă”, apoi „scriitor fără talent”, sau în cel mai bun caz, un „memorialist”, autorul Alfabecedarului rămîne în continuare un teren prolific pentru fabulaţiile cu rădăcini securiste. Cum bine observă Ion Simuţ, principala acuză politică pe care ar fi dorit Securitatea să o poată formula era că Paul Goma ar fi un trădător de ţară sau un conspirator. Cum nu avea probe şi argumente pentru aşa ceva, s-a mulţumit să vadă că este apreciat drept nul ca scriitor în presa literară. Rostul unor asemenea deprecieri publice a prestigiului era limpede: erodarea credibilităţii lui Paul Goma. Neînvăţînd să-şi conserve capitalul de simpatie necesar pentru a fi recunoscut drept scriitor într-o epocă ingrată, disidentul român nu a renunţat niciodată la scris, creînd o literatură axată pe un tip particular de reacţie la existenţă. „Nu sînt istoric,

nici sociolog, nici om politic. (…) Sînt, întîmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie” – se defineşte ferm Paul Goma în deschiderea la mărturia din Le tremblement des hommes, sacrificînd toate celelate merite în numele condiţiei de scriitor, care, în mod premeditat şi nejustificat i-a fost refuzată. Învăluită fie într-un amplu fenomen de respingere neîntemeiată, fie într-o severă eclipsă, personalitatea literară a lui Paul Goma constituie unul din cele mai controversate cazuri din întreaga literatură română contemporană. În acest context, lucrarea Alionei Grati, Paul Goma: iniţieri în textul literar (Chişinău, Editura Arc, 2011), apărută în mod semnificativ în colecţia „Cartea care te salvează” reprezintă un moment decisiv în reconsiderarea valorică a scriitorului Paul Goma. E de semnalat faptul că în cadrul aceleeaşi colecţii au apărut lucrări dedicate operei lui L. Rebreanu, T.Arghezi, L.Blaga, I.Barbu ş.a.

Depăşind grila subiectivă impusă de vanităţi sterile, nefăcînd mult caz din mina scriitorului de exclusivist în continuă ofensivă împotriva tuturor sau din orgoliul justiţiar al acestuia, reprezentanţii generaţiei mai tinere (Raluca Lazarovici, Mariana Pasincovschi, Nina Corcinschi, Daniela Sitar-Tăut, Bogdan Creţu ş.a.) reuşesc să se apropie cu dăruire şi responsabilitate, de opera scriitorului, lăsînd la o parte armurele cu prejudecăţi. Aş aminti în acelaşi context şi lucrarea Ancuţei Maria Coza, Paul Goma: scriitura disidenţei (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, colecţia „Academica” 2011), care vine, alături de cea a Alionei Grati, ca o dovadă elocventă că adevărata reconstituire valorică a operei lui Paul Goma aparţine noii generaţii.

Dintre cărţile apărute în colecţia „Cartea care te salvează”, lucrarea Alionei Grati despre Paul Goma este cea mai temerară. Pentru că a vorbi astăzi despre scriitorul Paul Goma, un autor incomod, pus nejustificat, dar extrem de zelos în paranteze, este un act curajos, venit doar din pasiune. Autoarea îşi asumă, prin urmare, gestul vertical de a vorbi cu cărţile pe faţă despre creaţia acestui basarabean renegat de adepţii conspiraţiei tăcerii impuse de partid. Mai mult, cu talentul profesorului experimentat ne propune o formulă didactică în care Goma să fie gustat şi de către „elevi, studenţi, profesori”.

Aplecată acribios asupra operei scriitorului de la Mana, Aliona Grati denotă prin prezenta lucrare nu doar dorinţa de a pătrunde în universul ideatic al creaţiei acestuia, ci relevă o adevărată fascinaţie pentru personalitatea culturală a lui Paul Goma. Această pasiune se reflectă în publicaţiile ce au precedat şi au pregătit, în egală măsură, prezenta apariţie editorială („Din calidor”de Paul Goma. O altă imagine artistică a basarabeanului, în „Studia Universitatis „Petru Maior”, Philologia”, V.9, 2010; Concert pentru orgă. Biblioteca Paul Goma, în „Metaliteratura”, nr.5-6,


41

2010; Romanul ca lume postBabelică, Chişinău, 2009 etc.).

Suplă, compactă, cartea oglindeşte reflexiile unei necesităţi fiinţiale, ilustrativ în acest sens fiind titlul întîiului capitol: Nevoia cunoaşterii lui Paul Goma. A cunoaşte creaţia lui Paul Goma este pentru autoare o necesitate imperioasă, pe care încearcă să o motiveze cu argumentele unui critic implicat: „Cunoaşterea lui Paul Goma este un imperativ al zilei, care trebuie realizat la modul serios şi plenar, deoarece creaţia acestui scriitor este una din şansele noastre de a intra în contact şi în rezonanţă cu literatura (post)modernă” (p. 5). Din întreg capitolul se desprinde nevoia realizării unui act justiţiar, autoarea aderînd involuntar la ceea ce Vladimir Tismăneanu, numeşte o etică a neuitării, şi, completăm, a reconsiderării. Astăzi mai sîntem situaţi, trebuie să recunoaştem, sub semnul acelei urgenţe universale a memoriei. Exegeta vede în problema receptării adecvate o chestiune urgentă, capitală, afirmînd că Paul Goma este „un inconfundabil romancier cu care ieşim în Europa” (p. 6).

Parcurgînd o operă impresionantă, exegeta ajunge la concluzia că autorul Bonifaciei este un scriitor nedreptăţit. Altminteri, toate ediţiile româneşti ale cărţilor semnate de Paul Goma au tiraje mici, de maxim 1500 de exemplare şi sînt precar distribuite. În programele şcolare, opera lui Paul Goma îşi face loc cu multă dificultate. Mai mult, critica excesiv de aspră a contemporanilor nu porneşte adesea de la valoarea operei, ci de la atitudinea ireverenţioasă a scriitorului din publicistica şi memorialistica sa. Înainte de a fi blamat, renegat, sancţionat, contestatarii săi ar trebui să facă efortul depăşirii propriilor orgolii, înfrîngîndu-i conştiinţele vinovate şi să se aplece cu temeinicie asupra cărţţlor sale, care, nu au fost traduse în mod întîmplător în pînă peste cinci limbi pînă la ora actuală.

O sinteză extrem de elocventă este oferită de autoare în capitolul următor, Profilul scriitorului. Sînt selectate reperele biografice esenţiale care au contribuit decisiv la formarea personalităţii lui Paul Goma, întrucît ele vor influenţa în mod decisiv opera de mai tîrziu. Se prezintă matricea basarabeană a scriitorului, satul Mana din „Basarabia rainică”, peregrinările familiei Goma (sugestiv surprinse de scriitor în capitolele romanului ArtaRefugii: 1. „Ne mutăm”; 2. Ne-am mutat; 5. Iar ne mutăm etc.), sinuoasa activitate desfăşurată în ţară de către prozator şi se evidenţiază statutul de disident al acestuia. În paralel, sînt trecute în revistă primele creaţii literare şi se semnalează trecerea de la proza scurtă la roman. Este relevată importanţa gestului de aderare a scriitorului la Charta 77 în anii totalitartismului, urmat de perioada de detenţie şi domiciliul forţat. O atenţie deosebită acordă autoarea anilor petrecuţi de scriitor la Paris, cînd acesta devine un veritabil simbol al disidenţei. Nu este trecută cu vederea nici controversata perioadă de după 1997, cînd scriitorul îşi publică primele trei Jurnale, trezind antipatia contemporaneităţii, ce s-a extins ulterior dinspre scriitor spre opera lui, devenind victima unei contestări drastice. Nu putem să nu reţinem rigoarea cu care exegeta reconstituie principalele etape din biografia spirituală a lui

Paul Goma, insistînd pe activitatea literară a acestuia în ţară şi în exil. Îi reuşeşte, în cele din urmă, să propună o imagine sintetică asupra unui univers uman căruia îi validează existenţa în subtile interpretări.

Paul Goma este abordat de către Aliona Grati ca un scriitor prolific, care s-a exprimat în mai multe genuri şi specii literare: roman, proză scurtă, eseu, memorialistică, publicistică etc., remarcîndu-se disponibilitatea acestuia pentru experimentările postmoderniste a aşa numitului gen hibrid (jurnalul unui jurnal; romanul-memoriu; romanul-roman etc.). Totuşi calificarea lui drept scriitor total este exagerată, atîta timp cît lipsesc dramatugia şi lirica.

În secvenţa Universul tematic al creaţiei autoarea contabilizează temele predilecte ale celui care s-a opus tentativei de asasinat a spiritualităţii româneşti: detenţia intelectualilor, îngrădirea drepturilor omului, stalinizarea României, proletcultismul, cu alte cuvinte chiar temele tabuizate, despre care Paul Goma se pronunţă în scrisoarea deschisă către Heinrich Böll, scriitorul german laureat al premiului Nobel şi, pe atunci, preşedinte al Pen Clubului Internaţional, difuzată de repetate ori la „Europa liberă” şi publicată în revista românească pariziană „Ethos”, nr. 2, din 1975.

Autoarea oferă o clasificare a creaţiei lui Paul Goma în funcţie de tema dominantă, pornind, după cum susţine, de la sugestiile scriitorului însuşi: I. Ciclul autobiografic. II. Romanele şi cărţile de mărturie despre universul carceral românesc. III. Cărţi cu subiect basarabean. IV. Romanele „cu femei şi despre femei”. V. Dicţionarul. VI. Alte cărţi ce conţin mărturii şi discuţii pe orice temă anunţată de Paul Goma în celelalte lucrări. VII. Jurnalele. Ordonarea descumpăneşte, dovedindu-se pe alocuri tautologică, întrucît aspectul autobiografic se regăseşte în toate scrierile lui Paul Goma. Adevărul este că ar fi greu de disociat între filonul autobiografic şi restul operei în cazul lui Goma. O delimitare între Jurnale (Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare, Jurnal de noapte lungă, Jurnal de apocrif, Jurnalul unui jurnal, Alte jurnale, Jurnal 1999-2011) şi restul operei (constituită de o diversitate de romane distribuite pe palierele imaginaţiei epice extinse de la autobiografic la fictiv şi viceversa) se dovedeşte necesară.

În capitolul Concepţia asupra literaturii exegeta constată lipsa unui program aparte al scriitorului, reţinînd reflecţiile metaliterare, dispersate în confesiunile sale, în măsură să releve cel mai bine concepţia estetică. „De foarte multe ori însă, pentru a-şi define concepţia despre literatură, scriitorul apelează la ştiinţa muzicală, aşa încît noţiuni ca ostinato, fuga, contrapunct, passacaglia, ciaconna, correlate cu cele menite a exprima ars poetica, apar cît se poate de fireşti” (p.14) , constată cu justeţe Aliona Grati.

Adunate sub umbrela unor fluvii tematice prolifice, cum ar fi copilăria mirifică, refugiul dramatic, universul concentraţionar, iubirea pentru femeie şi romanul limbii române fictive, cele cinci romane (Din


42

calidor; Arta reFugii; Ostinato; Bonifacia; Alfabecedar) sînt cercetate cu mult rafinament în următoarele capitole. Analizele realizate de Aliona Grati vizează cu predilecţie romanele scriitorului, deoarece ele reprezintă sectorul cel mai important al creaţiei acestuia. Intitulată modest, Paul Goma: iniţieri în textul literar, cartea este, în mod indiscutabil, mai multe decît o simplă iniţiere. Altfel cum am explica complexa formă literar-muzicală prin grila căreia autoarea citeşte romanul Ostinato, spre exemplu: „Cuvîntul ostinato înseamnă în italiană „cu încăpăţînare” (...). În terminologia muzicală, ostinato constituie basul care repetă acelaşi desen muzical într-o lucrare polifonică (basso ostinato). Împreună luate, aceste dimensiuni – ideea de insistenţa tematică şi tehnica muzicală – sînt propice pentru un foarte ingenios experiment literar: supunerea formei ostinato conţinutului care transpune infernul închisorilor comuniste” (p. 44).

Scriitorul impune în naraţiunile sale o formulă epică aparte, axată pe o experienţă autobiografică traumatizantă. De aici apropierile dintre roman şi genul autobiografic: memorii, autobiografie, jurnal intim. Romanele semnate de disidentul român au o importantă valoare documentară, alcătuind memoria unui timp infernal. „Scrisul lui a făcut apel la neuitare” (Bedros Horasangian), reflectînd o conştiinţă gata să se sacrifice.

Flexibilă în abordarea registrelor, Aliona Grati optează pentru structuri diferenţiate ale capitolelor, fără a avea mania unor nuclee identice, altminteri greu de imaginat în cazul dat. Astfel, dacă în Arta ReFugii este cercetată drama refugiatului, ”începutul unui exil perpetu”, în Bonifacia se urmăresc „proiecţiile eternului feminin şi poezia deliciilor senzoriale” etc. Scrise cu discernămînt şi aplicaţie, convingător şi reconfortant, paginile din aceste secvenţe ne invită la o decodare personală, în scurt, la o (re)lectură participativă. Paralel, pentru a conferi o relativă coerenţă didactică, autoarea îşi orientează demersul investigativ în cadrul fiecărui capitol spre reperele indispensabile abordării literare: geneza, temele şi semnificaţiile, compoziţia şi tehnicile narative, personajele, stilul şi limbajul etc. Abordînd o perspectivă critică echilibrată, înarmată cu rigoarea cercetătorului avizat, dar şi a inteligenţei puse în joc, autoarea propune un adevărat demers hermeneutic, de identificare a temelor şi motivelor recurente, a personajelor şi problematicii ideatice, aratîndu-se atentă atît la nivelul informaţiilor, cît şi la nivelul nuanţelor interpretării. Totodată, fiecare capitol este însoţit de un dispozitiv practic, menit să faciliteze buna receptare a creaţiei.

Bibliografia critică din finalul lucrării sintetizează cele mai recente abordări ale operei lui Paul Goma, reflectînd totodată şi implicarea echipei redacţionale a revistei „Metaliteratura” în promovarea creaţiei acestui scriitor în care se mai poticnesc numeroase spirite anemice.

Dincolo de competentele analize de text, lucrarea are şi menirea de a readuce în actualitate opera unui scriitor-militant, care a avut curajul să se opună deschis sistemului, trecînd prin închisorile comuniste de la Jilava şi Gherla. Prin tot ce realizează, autoarea urmăreşte să construiască un profil; analiza operei literare urmînd acestei identificări a scriitorului. Poate că, în primul rind, dincolo de analizele pertinente, Aliona Grati a dorit ca aceste pagini să constituie un îndemn la re-descoperirea unei opere. Prin ipostazierea scriitorului în protagonistul propriei opere, autoarea denotă harul artei subtile a portretizării.

Scrisă din afinităţi elective, cu pasiune şi dintr-o vizibilă dorinţă de a se solidariza cu un scriitor nedeptăţit, cartea Alionei Grati vine sa certifice marca unui spirit elevat şi a unei sensibilităţi creatoare, denotînd eleganţa unei erudiţii literare superioare. Capacitatea de transcendere, de reducere la esenţial, modalitatea critică existenţială, densitatea informaţiei fără riscul transformării într-o materie amorfă, constituie calităţile prezentei lucrări. Paul Goma: iniţieri în textul literar reprezintă o savuroasă ilustrare a modalităţii critice de explorare existenţială, oferind totodată o adevărată desfătare intelectuală. Prin reconsiderarea valorică pe care o întreprinde, cartea se înscrie în seria de acţiuni de „restituire” culturală a operei lui Paul Goma.

Camelia Manuela SAVA

in memoriam

Îmi amintesc foarte bine acea zi albastră.

Ea venea direct înspre mine, lovindu-mă nu în moalele capului,

ci într-un loc anume situat între inspiraţia inovatoare şi fantezia eliberatoare…sâc!

Îmi amintesc perfect şi de tine - aduceai cu o creatură

cu patru picioare şi un ochi în frunte sprijinit pe bolta cerească…

Vorbeai în somn, şoapte de neînţeles răzbăteau prin pereţi

Şi nu înţelegeam de ce îţi este foame, de ce îţi este frig,

de ce îţi este sete…poate pentru simplul motiv că amintirile mele despre moarte dor…


43

LEONS BRIEDIS

POEME ***

Desculţă şi-n odăjdii albe noaptea pe drum a trecut, închinându-se caselor dalbe ca pelerinul necunoscut . Prinşi de-a somnului mreajă nu ştim lumina liniştii de-acasă . Doar luna peste codri veghează şi pâinea rotundă pe masă. OASPETE NOCTURN

Sunt oaspete nocturn în lumea asta - un fluture cu aripe de vânt tăind răcoarea serii către creasta luminilor, în taină licărind; un freamăt neştiut mai înainte ce moare, de-l exprimi în vechi cuvinte. ...Un dor nestăvilit, topit în scrum ce-n zări se risipeşte ca un fum.

LUPTA CE-A TRECUT

Cu cât mai larg e zâmbetul pe buze cu atât mai singur sunt pe zi ce trece. Stau lângă zidul lanului de grâu înfierbântat de asfinţitul rece, sub bolta ruginindă în tăcere când vara către toamnă se înclină. O linişte, adâncă, glacială e, ca lichenii, peste tot stăpână

în ora ce nimic nu mai promite şi toate-s hotărâte mai demult. ...Când singur ca soldatu-ngândurat mai stau de strajă-n lupta ce-a trecut.

OGLINZILE ZILELOR

Oglinzi adânci sunt zilele-mi ce trec - pure şi transparente, neclintite; şi-n ritmurile inimii - ştiute şi-atâta de străine - le petrec. Ci înainte faţa să-mi rănesc de cioburile luminilor tăioase, gust cu nesaţ fiece clipă aleasă precum un fraged măr, nepământesc.

Pe drumul meu - cosaşi şi libelule vâslesc spre ţărmul unde azi sunt plin de nesfârşire ca de-un aspru chin; şi o tristeţe-adâncă, fără nume mă-ncoronează. E un început al unei noi iubiri, când am pierdut o dragoste care nicicând n-apune.

CINEVA

Sunt clipe, ale tale-s, trec străine insesizabile, tăcute, te-ntristează; va fi mai greu să le descoperi mâne - ca stelele-s, când stinse, luminează şi vor luci când nu vei fi pe lume; dar cine fericirea ar gusta când Cineva, ca îngerul de pază chiar Domnului de veghe îi va sta când el va dispărea precum o rază? Şi Veşnicia, mamă-ndurerată, ţinându-l pe genunchi va-ndepărta de pe obrazu-i lacrima sărată de parcă-ar şterge-o de pe faţa mea. NATURĂ MOARTĂ FĂRĂ TINE

Au aţipit în gârbovele umbre fagii plini de nămeţi argintii; urme de schi, de-un scrum albăstrui, sumbre lent întoarnă spre case pustii ascunse pe strâmbe ulicioare după garduri putrede de lemn. Râul şerpuind pe zare


44

ca o zgârietură, un semn, prin tufărişul rar pare o venă a bolţii umflată. De cealaltă parte oraşul apare plin de fum, într-o larmă ciudată... În acest peisaj tăcut, vestejit fără tine totu-i trist, neînsemnat. ...De parcă-n fiinţa ta, chinuit, porţi un prunc mort, ne-nhumat. ATÂT DE GINGAŞ ...omul se desprinde atât de gingaş de lume, aşa cum pruncul, crescând, se desprinde de sânul mamei (R.M.Rilke) … ce gingaş ne desprindem de iubire în lumea asta - nesfârşirea ei, a celei care-n dorurile noastre adânci, neliniştite, peste fire mai pâlpâie, ca un amurg în codri, şi sumbru, şi iradiind scântei; iar ceea ce-i etern în firea noastră când sângele fierbinte ne domină şi vocea lui îndepărtată ne adastă ca-n mreaja deasă-a simţurilor pline să ne arunce brusc încă o dată ca pe stejari bătrâni ce şi-au unit strâns trunchiurile împietrite-n vreme, ca două firi adânci ce s-au iubit înainte ca iubire să se cheme ce gingaş şi divin e peste vreme... Traducere în limba română:

VALERIU MATEI

Daniel DRĂGAN Nocturnă 11 La ceas de supremă singurătate aerul prăbuşit dospea cu flori de măr nu era el nu era ea. Doar noaptea şi mai discret decât noaptea nimic. Nocturnă 12 De unde vii? Unde te duci? Merg la pădurea de nuci Ia-mă cu tine să mă furi să mă duci să mă pierzi în pădurea de nuci. Nocturnă 13 A tăcut şi ultimul greier gâzele dorm între nervurile frunzelor pacea se aşează cuminte doarme sub o rază de lună. Nocturnă 14 Picură-n streşini întrerupte tăceri mantia nopţii e udă.


45

Ca un linţoliu peste ziua de ieri bolta cerească asudă. Nocturnă 15 Nuntaşii încă petrec ţopăie şi cântă cu brio printre orele grăbite ce trec noaptea când se crapă de ziuă. Nocturnă 16 A nins. Focul în vatră s-a stins. Minutarele bat pasul pe loc. Ciobanul tremură sub cojoc. Nocturnă 17 Cât de la Orion la Cassiopeia povestea în care se-nfăşoară femeia se furişează la tine în inimă dă-i toate cele patru odăi. Nocturnă 18 În crisalida blândă de argint Un fluture prudent aşteaptă clipa Când să desfacă slobod şi umid Către grădina-rai încet aripa. Nocturnă 19 Ploaia măruntă mângâie fără grabă Frunzişul tânăr şi trece La iarbă, la pietrişul mărunt Şi se duce odihnită şi rece. Nocturnă 20 Scaunul acesta şi lampa Şi cărţile cu destinul lor incert Nucul din curte, leagănul Insolite îmi vor supravieţui. Şi le iert!

Rodica DRAGOMIR

Habar n-am de ce anume mai am habar am impresia că am mai văzut oameni trişti şi altă dată altundeva oriunde pretutindeni dar ca aici, în mine, ba. Ascunşi colo, în spatele povârnişului nisipos al ideilor mărunte sau cocoţaţi pe crestele veştejite ale idealurilor tale, mamă, nicidecum ale mele, stau ei, oamenii din care m-ai plămădit, oamenii seci-intrinseci, oamenii ralucofagi, oamenii lipitori cu capetele colcăind de ceaţa lăptoasă şi cu miros acru de sarcofag. mai bine mă făceai, mamă, dintr-o bucată. Obrajii copiilor mei vor mirosi a muşeţel Cândva ştia să zâmbească fără a-şi toci coatele-n spătar şi căuşul palmelor în bărbie. Aduna grimase, mustăceli, rânjete neinspirate şi le pocnea între buze. Îşi purta până şi sufletul pe dinafară în serile de după ploaie, să prindă miros de ţărână primenită, de grâne rumene, de plopi zgribuliţi şi lună amară. La même sort de sourire idiot Mi-am tăiat părul cu teamă Cu buricele degetelor fiecare fir

DEBUT


46

L-am adunat apoi Şi cu emoţie perenă Am împletit coada înghesuită, Asudată, Ceauşească Din faţa buticului. Auzisem ca ţi-ai scos amintirile La un târg de vechituri Şi spasmodică, Cu tricoul îngălbenit (până la genunchi îmi ajungea atunci) Şi doar cu o şosetă în piciorul stâng Am alergat înfrigurată Să cumpăr niscaiva Pentru serile ce croşetează nopţi albe Sau pentru dimineţile încercănate de repulsie Şi dor Când cu gândul la tine Îmi aprind o ţigară şi scrumez În ceaşca de cafea Pentru că nu-ţi pot citi povestea Trecutul, Viitorul, Doar în zaţ. Uitasem atunci Că aveam părul ciuntit, Că nu eram epilată, Că nu lăsasem mâncare pisicilor, Că uşa rămăsese deschisă în urma mea Şi portofelul oricum era gol. Cum dar, Ajunsă la tejghea, Să-ţi cumpăr amintirile Înghesuite cu atâta greaţă În cutii de pantofi? Să-mi cumpăr amintirile, Să mă cumpăr... Măcar secvenţa ,,cu capul înainte" Să mă sibel-izez în ritm de THC, Să înghit ciupercuţe Şi să prind rădăcini În cutiile scoase la mezat. Să mă divid Şi cu zâmbetul până la urechi Să adun chacun souvenir Avec une nymphette Qui autrefois Îţi zâmbea Peuresement. Obişnuiai să mă ningi A nins cu flori peste mine Petale rogvaiv în dans nocturn

Regina nopţii-şi sufla psihotropele secreţii Prin nările pistilului Prea orgasmizat de copulaţia fanteziilor noastre Pentru a se mai ridica odat' În dansul ielelor lor. A nins cu verde peste mine, Cu galben şi maro, Seminţele băleau firele de păr Cu uleiul extravirgin Ultravirgin, Niciodată virgin iară. Ulei de primă mână Singura mână Ce mi-a atins copiii nenăscuţi Cu atâta misopedie patriarhală. A nins cu picături uscate Bulbuci coloraţi de arahnide puturoase. Pe cărarea dintre casele tale mamaie Am lunecat pe linia vieţii Am căzut mamaie cu capul de papucii tăi de plastic Am închis ochii I-am deschis în mine Şi te-am văzut mamaie Iar Pe prispă. Şedeai mamaie cum făceai odat' Cu şorţul plin de pete Cu picioarele crăpate mamaie Şi încrustate de ţărână. Miroseai a gogoşi Şi mă lăsai să-ţi împletesc părul Coama, Visul, Soarta. Mă sărutai mamaie Şi-mi spuneai ,,Rado" . A nins cu bărbi aspre peste mine Cu guri fertile, Idei clocite in capete pletoase, Gânduri necurate, Glosolalii tâmpite. Şi degete aspre râmau printre coastele mele. Te găseau pe tine acolo Se speriau şi flămânde Mă smulgeau dintre cearşafurile îmbâcsite Şi mă suflau potrivnic În carcasa compartimentului Dis-de-dimineaţă. A nins cu sălcii apoase. Îmi prindeam mâţişori în păr. Porumbeii-mi ciuguleau timiditatea din palmă


47

Şi-mi găinăţau dorinţe spuzite de dor Peste umeri. Ridicam uimită din ei Căci nu ştiam atunci De ce ninsoarea Se anunţa stearpă Peste mine Fără tine Acum. Grimase. De mult, când merele creşteau în copaci şi ouăle în cuibar, când căruţele colbuiau uliţa iar zilele îşi întorceau înserarea cu burta în sus şi torceau miros de salcâmi şi tufănele, când ora exactă suna exact la aceeaşi oră în aceleaşi difuzoare din aceleaşi tinde, când prispele ridicau în slăvi picioarele desculţe iar in pământ nu era îngropat decât vinul Ea îşi tăia buzunare nevăzute în carne şi le umplea cu mirosuri. "Pentru zilele ce au să vie, pentru nopţile cu iasomie(...)" Iubirea avea atunci gust de porumb şi lapte bătut iar frumuseţea se măsura-n desimea ierbii şi bulbucii picăturilor de ploaie, în clăbucul săpunului de casă şi frăgezimea dimineţilor cu soare. Rând pe rând, fântânile au secat. Căldările au prins cochilii de amintiri mumificate iar cearşafurile s-au spânzurat singure de morţii traşi în poze. Căldura viselor de mult uitate s-a agăţat de pânzele păianjenilor bătrâni şi şi-a ascuns capul sub aripă, prin poduri. De acolo mai cotcodăceşte câte un déjà-vu miop în zilele de graniţă dintre anotimpuri sau la prima ninsoare, odată cu transhumanţa melancoliei. Prea târziu îţi dai seama că nu ai nevoie de ochelari şi nici consult oftalmologic la doctorul de copilării uitate ori cositor turnat în creştet. Închizi larg ochii şi înţelegi. Şi auzi. Şi miroşi. Şi atunci nu mai e de mult acum.

Marius MANTA

Cuvântul şi Toiagul de foc

Mereu m-au bucurat întâlnirile neforţate! Nu sunt construit pentru a scrie la comandă. Nici dintr-o datorie prost înţeleasă! Drept pentru care, de multe ori am fost taxat a fi de-a dreptul necomunicativ; am fost privit drept un ins căruia nu îi sunt pe plac nici şuetele literare – ce fericire! Nefiind totuşi deloc vreun specimen retractil, accept cu destul de mare uşurinţă numele noi, cele care vin direct cu acel gen de bucurie ce nu poate fi simulată. Atunci citesc cu plăcere! Intenţionez să mărturisesc o asemenea întâlnire, prilejuită de poetul Nicolae Mihai!

Deşi activitatea literară a domniei sale nu ţine deloc de un plan secundar al liricii româneşti, recunosc că până mai zilele trecute nu am avut privilegiul de a-l întâlni (desigur, prin intermediul câtorva dintre volumele sale) pe Ignatie Grecu. Pentru cei care probabil se vor fi aflând încă sub semnul aceleiaşi nedumeriri pe care personal am resimţit-o, voi reţine aici că Iordan Grecu, pseudonimul lui Grecu Iordache, s-a născut în anul 1952, la Galaţi. Debutul poetic vine odată cu antologia „Pagini Dunărene”, Galaţi, 1971. Ulterior, consemnăm apariţii de forţă în câteva din revistele culturale de primă importanţă: „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Opinia studenţească”, „Suplimentul Tineretului liber”, „Amfiteatru”, „Argeş”, „Icoana din adânc”, „Flacăra”, „Viaţa Românească”, „Hic ego” - New York, „Dunărea de Jos”. Volumele de poezie nu sunt nici ele puţine: „Bucură-te (poeme)”, Editura „Lumină din lumină”, 1992; “Mierea singurătăţii (poeme)”, Editura „Zidarom”, 1994; “Cântec pentru cnemidă (poem)”, Editura „Zidarom”, 1994; “Hrisov, această zi (stihuri)”, Editura „Migdal” - Korod, 1995; “Stihurile despre nisip (poeme)”, Editura „Sophia”, 2001; “Sipetul de taină (versuri)”, Editura „Ager”, 2004; “Aripă de înger (versuri)”, Editura „Artemis”, 2006; „Lacrimi de mărgean (rondeluri)”, Editura „Artemis”, 2009.

Deşi am citit cu voluptate o bună parte dintre acestea, m-am oprit pentru o a doua lectură asupra ultimei cărţi – „Floare de har”, apărută în 2012 la Editura „Semne”. Mai ales dinspre „Sipetul de taină” şi până la cel din ultim volum tipărit, urcuşul liric semnat Ignatie Grecul este evident. Sunt convins, poezia sa îşi va câştiga un loc bine-meritat în registrele deformate ale unei contemporaneităţi ce îşi caută mereu drumul. Poemele lui Ignatie Grecul - în prezent călugăr la Mănăstirea Cernica - fac dovada deplină a unei duble maturităţi: din punct de vedere stilistic, asistăm la un spectacol neoclasic – imaginile artistice surprind o candoare a fiinţării într-o lume dornică de a-şi mărturisi adevăratul crez; pe de altă parte, se lasă circumscrisă


48

înalta experienţă duhovnicească a omului surprins în ipostaza creatoare. Poezia sa este toiag de foc, continuă în plan uman experierea harului divin. Dacă majoritatea vocilor lirice „ce se poartă” se află în labirint, sunt altfel spus prinse în hrubele mitului, versurile lui Ignatie Grecu declamă cu întreită bucurie firescul existenţei. Este o poezie care nu îşi caută extravagant forma. Bogăţia de sensuri, temele numeroase, motivele-nucleu suferă pe rând un proces de re-semantizare, dimpreună conturând datele unei existenţe ce nu cunoaşte nimic artificial.

Din „Sipetul de taină” voi scoate, preţ de câteva versuri, tablouri feerice, în tuşă eminesciană, personificarea şi metafora fiind procedeele stilistice de bază – o alchimie tainică a receptării: „Cu apa genelor sărată / Pietriş de cântec am cărat. / Safir în inimă, curat, / Tulburător şi fără pată. // O, plâns al stelei peste lac / Din cer ca mirul se pogoară. / Şi păsări liniştite zboară / Şi vâsle obosite tac. // Începe luna să apună / În mare sărutând pământul. / Şi peste valuri se adună / Un aur clar precum veşmântul // Purtat de vechi arhierei / Când se slujeşte în sobor. / Şi se apleacă mândrii tei / Împovăraţi în taina lor... („Cu apa genelor”).

E de notat, simţurile au acces la zone înalte, sunt datele organice ale omului aflat pe calea îndumnezeirii. De fapt, întreaga natură se bucură de primirea Harului, poezia – cântec trebuind să îşi reverse înţelesurile tainice direct în inima omului. La rigoare, lumea întreagă se reduce la o insulă a fericirii, un ostrov binecuvântat (a nu se uita poziţionarea Mănăstirii Cernica): „Ca pe-o îngenunchiere a inimii / la Altarul înfricoşat al Cuvântului, / Primeşte, Doamne, / şi acest cântec!...”, „Corabia ostrovului să nu se plece / Stejarul vechi o ţine cât mai dreaptă. / Vâslirea prin văzduhul plin de astre / Încet şi lin, la ceruri o îndreaptă. // Acolo unde Domnul blând aşteaptă” (din volumul „Aripă de înger”).

Viziunea aceasta grandioasă a unui univers armonic este explicit expusă odată cu primele versuri ale „florii de har”. Melancolia eminesciană a florii albastre cunoaşte preschimbări dintre cele mai nebănuite. În acest joc al re-înfiinţării intră mai ales regnul vegetal. Irişi, crini, iasomia, trandafirii, crizantemele, alături de tei, maci, salcie, liliac ori rândunele, privighetori, mierle, grauri, pescăruşi propun o viziune translucidă, poate voit „dinspre ochii unui copil”. Găsesc, printre multe altele, un „pastel duhovnicesc” (rog a mi se scuza barbaria sintagmei!): „Cu cât alean, cu câtă pace / Zăpezile revin şi se aştern. / Ai crede lin că se desface / Veşmântul Celui Blând, Etern. // Ai crede lin că se aşterne / Un văl molatic din azur. / Lumina cerului se cerne / Şi nu mai vezi nimic în jur. // Şi peste câmp şi peste case, / În suflet gingaş şi tăcut, / Cu mâini adânci şi mătăsoase / Pe care-aş vrea să le sărut. // Ne strângem toţi, pe rând, treptat / Şi bem un vin necunoscut / Pe care cine l-a turnat / În căni

adânci şi vechi de lut? // Nimic nu ştim! Cuvânt sublim! / Ţi-aduci aminte viaţa-întreagă. / Secunda-n care auzim / Cum inima în noi se roagă” („Zăpezile”). „Iată, Domnul” propune imaginea unui Dumnezeu milostiv care se coboară (pentru a câta oară?) în calea omului... căci calea inimii echivalează cu neratarea ţintei! („Toate se deschid să primească / Lumina din cer, dumnezeiască. / Toate făcute de Domnul sunt bune. / Până şi privighetoarea o spune. / Pe ramul de salcie cântă / În noaptea Învierii cea sfântă. / Numai omul bezmetic, străin şi stingher / A uitat cu totul de cer. / Priveşte în sus într-o doară / Când geamurile încep să îl doară. / Inima dă buzna în el / Ca un val care suie rebel.”). Apoi, „Zorii” e o poezie de o dantelărie aparte, ce ne trimite către fineţea artei nipone: „Un şir lung / de lebede albe / bătând din aripi încet / deasupra zării mov / departe / de ostrov”. Dar poezia este act al revelaţiei, nu ţine de un ermetism matematic, întregul destin e, după firesc, lăsat în voia Domnului: „Nu ştiu unde mă îndrept, / Dar ştiu că Dumnezeu fiind la cârmă / Voi ajunge acolo unde Îi este voia” („Dincolo de pădurea de corali a norilor”). „Poezia mea”, „Poezia” şi chiar „Poetul” rămân să ocupe locul unor arte poetice – „Atât de fragil este poetul! / Ca firul de păianjen subţire. / Dar ţine să nu cadă-n abis de-ntuneric şi uitare, / Lacrima lumii, tremurând suspendată”.

Nenumărate pot fi comentariile pozitive prilejuite de versurile lui Ignatie Grecul. Paradoxal, textele sunt cu atât mai preţioase, cu cât nu se despart de convenţiile de bază ale genului liric, trădează o normalitate ce în timpurile de faţă poate copleşi. Sunt convins însă, acolo, în liniştea de la Cernica, de-a lungul unui 2013 în care ne vom reaminti în primul rând de Părintele Dumitru Stăniloae, natura va cânta Marea Simfonie imaginată de autorul în discuţie.

Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale... Am păstrat pentru finalul acestei scurte invitaţii la lectură, una din feţele neconvenţionale ale smereniei: „Se sfieşte să calce direct pe zăpadă / Proaspăt aşternută, scârţâitoare. / Merge atent, precaut, liniştit, / În urma căruţei trasă încet / De două mârţoage, plină vârf de la tocătoare. // Adună tot ce cade în urmă, / Ronţăie şi nu lasă nimic / Să umbrească neprihănitul argint al zăpezii” („Asinul mănăstirii”).


49

Ilie MOISE

Gherasim Rusu Togan, Tinereţea, Cătănia, Războiul. Pagini din istoria

neamului, Ploieşti, Editura „Premier”, 2012.

Cartea lui Gherasim Rusu Togan, Tinereţea, Cătănia, Războiul. Pagini din istoria neamului – volum tipărit cu sprijinul financiar al Consiliului local Câmpina, aduce în actualitate sentimente şi concepte de care românii vorbesc tot mai rar, pe care le evită majoritatea intelectualilor şi de care multora le este ruşine: patriotismul, jertfa şi eroismul. De fapt, readuce în discuţie nişte sentimente înălţătoare pentru care mulţi au suferit şi la fel de mulţi şi-au dat viaţa.

Autorul, un ardelean trecut de prima tinereţe (în 4 mai va împlini 75 de ani), legat de lumea satului transilvan prin toate fibrele fiinţei sale, adună între cele două coperţi sinteza unor preocupări de peste o jumătate de secol. Cartea este dedicată „tatălui meu, Moisă şi unchiului Gherasim, întorşi ca mari mutilaţi de război, din spaţiul ultimei conflagraţii mondiale... Lacrima recunoştinţei pentru suferinţele îndurate” – aşa cum reiese din dedicaţia de pe prima pagină.

În ceea ce priveşte publicul ţintă, cartea îi vizează „pe adolescenţii şi tinerii zilelor noastre, generaţii atât de bulversate de evenimentele ce le însoţeşte calea devenirilor.” (p. 7.) Scrisorile din cătănie şi de pe front, amintirile, jurnalele şi cântecele salvate în mare parte de autor din câteva sate sud-transilvănene, conturează un univers care se retrage tot mai mult „în sfera legendarului şi chiar a mitului”. Abandonând tonalitatea eseist-ştiinţifică, atât de specifică operei lui Gherasim Rusu Togan, scriitorul dă frâu liber laturii emoţionale pentru a evita „trecerea în uitare a unuia dintre cele mai active compartimente ale folclorului românesc.” (p. 7) O problematică mai puţin luată în studiu de către istoria folcloristicii româneşti, care vizează implicarea nu numai sub raportul participării efective a românilor transilvăneni la cel de-al doilea război mondial, ci şi al suferinţelor pe plan afectiv şi moral. Este un fenomen de adâncă trăire sufletească a ţăranului soldat, rupt de viaţa tradiţională a satului şi obligat să participe la un război nedorit. Firea sa paşnică este copleşită de povara suferinţei provocată de impactul violenţelor conflictuale, a jertfei pentru interese contrare sentimentului său patriotic, a lipsurilor şi nevoilor vieţii din tranşee, a dorului după cei rămaşi fără sprijin acasă, a morţii... pe pământ străin. În astfel de momente, ţăranul-soldat resimte acut nevoia de exprimare artistică a durerilor sale. Scrisorile către cei

dragi sunt, adeseori, versificate, născute spontan în tranşee, pe câmpul de luptă. Impresionanta viaţă sufletească a ţăranului, cu rosturi tradiţionale, legate de veacuri de casă şi de glia strămoşilor a dat naştere, în faţa realităţii dure şi nemiloase a războiului, la o autentică creaţie literară cu caracter documentar şi artistic.

Aceste aspecte ale unei realităţi de jertfă totală impuse ţăranilor a stat în atenţia scriitorului Gherasim Rusu Togan, devenit în volumul Tinereţea, Cătănia, Războiul..., exponentul tuturor ţăranilor români participanţi la cea de-a doua conflagraţie mondială. Este mijlocul prin care puiul de ţăran din Ghijasa de Sus (Sibiu) readuce în atenţia lumii actuale eroismul şi sacrificiile româneşti, daunele morale şi materiale imense, nerecunoscute de nici o cancelarie occidentală.

Cu mici excepţii, situaţia jertfelor românilor din al doilea război mondial nu a fost încă studiată sau comemorată în albume ale celor decoraţi, colecţii de fotografii, documente şi folclor de război, arme şi material ilustrativ de pe câmpul de luptă. Până în 1989 toate iniţiativele personale sau ale unor comunităţi de a realiza monumente închinate eroilor, erau supuse unei aspre cenzuri. Doar soldaţii morţi în partea a doua a războiului, (după întoarcerea armelor), erau consideraţi eroi, ceilalţi, jertfiţi în imensele stepe ale Rusiei, erau ... invadatori.

Perioada postdecembristă şi aderarea la structurile europene a adus cu sine ... globalizarea şi abandonarea oricărui sentiment care ar putea aminti de dragostea de ţară, de sacrificiile înaintaşilor, de jertfe şi de eroism. În aceste vremuri de adânci prefaceri, educaţia românească, lipsită de orice strategie, produce an de an generaţii întregi de absolvenţi porniţi pe drumul fără întoarcere al... emigrării: doar 1% dintre tinerii propuşi pentru studii în străinătate intenţionează să mai revină în ţară. Şi asta în timp ce guvernanţii noştri votează legi prin care Parlamentul României egalează sau depăşeşte congresul S.U.A!

Iată realităţi mai mult decât triste care l-au determinat pe scriitorul Gherasim Rusu Togan să se oprească asupra unei teme mai puţin luată în studiu, dar atât de actuală, care i-a permis să redacteze una dintre cele mai frumoase şi zguduitoare cărţi despre patriotism şi lumea rurală.

Scris cu talent, nerv şi o puternică implicare, volumul lasă senzaţia stranie că autorul a participat efectiv la fiecare moment prezentat. Textele răscolesc sentimente şi amintiri demne de o lume ceva mai bună şi mult mai aşezată. Iar Staniţa de pe Volga, ultimul material analizat rămâne o sinteză insolită a întregului volum unde surprinde o lume apusă cu o civilizaţie atât de bine conturată, (aşezată pe principii şi criterii imbatabile) care se retrage tot mai mult în cărţi şi lasă locul alteia... aceea a înstrăinării, a indiferenţei, a lipsei de respect pentru eroii şi martirii neamului.


50

Stan BREBENEL

ULTIMUL ŢĂRAN DIN SLĂTIOARA

În anul 2008, venerabilul scriitor Dinu Săraru a încredinţat Editurii Prisma, din Râmnicu Vâlcea, cinci naraţiuni ce au apărut în volum sub titlul „Ultimul ţăran din Slătioara”. Cele cinci povestiri sunt: „Ultimul ţăran din Slătioara”, „A murit Speranţa”, „Negru de Slătioara”, „Ultimul vis” şi „Un fluture alb cu sânge pe aripi”. Dinu Săraru urmăreşte, în timp, destinul unor personaje de-ale Domniei Sale. Năiţă Lucean, cunoscutul şi îndrăgitul erou din romanul „Nişte ţărani”, este mort de mai bine de patruzeci de ani, însă spiritul şi amintirea lui răzbat peste decenii. Gena, soţia sa, şi alte personaje, mai mult sau mai puţin vizibile din creaţia maestrului, sunt surprinse la vârsta senectuţii, atunci când sfârşitul este aproape şi la unii chiar soseşte, cum este cazul Speranţei, soţia lui Leonică: „fost olar, pe timpuri, apoi dulgher, şindrilar, tinichigiu de acoperişuri, meşter în jgheaburi şi burlane de tablă, ca să trăiască de pe o zi pe alta schimbând meseriile care mureau pe rând din lipsă de cerere”. Cele cinci poveşti – povestiri – amintiri sunt scrise în perioade de timp diferite, unele mai vechi, altele mai recente şi am în vedere următoarele elemente. În „Singurul vis” autorul afirmă: „Când am scris «Nişte ţărani», acum aproape 30 de ani...” ar rezulta că această povestire ar fi fost scrisă pe la începutul anilor 2000 (pentru că romanul l-a publicat în anul 1974). Cât despre „Un fluture alb cu sânge pe aripi”, Dinu Săraru

publică în volum, olograf, scrisoarea marelui cărturar Virgil Cândea, datată 1 august 1987, unde acesta se arată entuziasmat de această povestire pe care a citit-o în revista „România literară”, apărută în urmă cu două săptămâni. În celelalte trei povestiri nu ni se dezvăluie un anumit reper calendaristic.

Tragedia care se întâmplă în satele româneşti şi cu ţăranii lor nu este de ieri, de azi. Ţărănimea dispare încet şi sigur încă din perioada comunistă, când satele erau depopulate pentru a îngroşa rândurile muncitorilor de la oraşe. Populaţia de la sate este îmbătrânită, rarefiată, iar adevăraţii ţărani, atâţia câţi mai există, sunt foarte bătrâni, bolnavi, singuri şi neajutoraţi. Aceste lucruri le surprinde Dinu Săraru în povestirile sale. „Mor ţăranii dumitale pe capete (...). Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara, ca şi când dumneata ai fi rămas ultimul ţăran”, îi spune un localnic care nu este departe de adevăr, având în vedere faptul că, în cea mai mare parte a anului, maestrul locuieşte la reşedinţa de la Slătioara, pe care am vizitat-o de curând. Însă eu cred că apelativul „Coane” sau „Boierule” i se potriveşte cel mai bine.

Cine cunoaşte realitatea satului românesc ştie că multe case şi uliţe sunt pustii, iar sate întregi mai au un număr de locuitori cât să-i numeri pe degetele de la o mână. Iar aceştia sunt tare neajutoraţi „...mâinile mele numai o vatră de sânge închegat şi de tăieturi şi de bătături, strâmbe şi noduroase, nu mai rămăsese nimic din ce fuseseră ele când o mângâiam şi eu pe Speranţa”. Foarte des se dezbate situaţia satului şi o întrebare tot dă târcoale: mai renaşte satul românesc şi ţărănimea adevărată? Răspunsul îl primim tot de la un ţăran autentic: „Cine să mai renască dacă a murit şi Speranţa, care era un ultim semn al vitalităţii ţărăneşti, al tinereţii fără bătrâneţe?”. Iată ce simbol tragic se ascunde în spatele acestui personaj feminin, Speranţa! Iar descrierea Genei de acum, soţia lui Năiţă Lucean, vine să completeze acest adevăr crunt şi care demonstrează ireversibilitatea dispariţiei ţărănimii autentice: „ochii ei spălăciţi de atâta lumină cât au îndurat şaptezeci şi şapte de ani şi de atâtea lacrimi şi de atâta sudoare la săpat şi la secerat şi la treierat şi la cules de porumb şi la cusut râuri pe cămăşile de in şi de borangic şi la mestecat mămăliga deasupra ceaunului de vatră şi la aţâţat focul şi iarna şi vara şi primăvara şi toamna, din viul nopţii până în viul nopţii, o viaţă de om, ochii ei împăinjeniţi acum de o ceaţă care îi face pustii...”. Iată cât de frumos, cât de duios, câtă dragoste pune Dinu Săraru în cuvintele care îl fac pe cititor martor ocular la această dramă.

În „Negru de Slătioara”, autorul ne relatează o scurtă istorioară a satelor ce compun comuna Slătioara şi a meşteşugului ce odată era principala ocupaţie a ţăranilor de acolo. Olarii foloseau pentru faimoasa ceramică de Horezu lutul ce se găsea numai acolo şi pe care l-au numit negru de Slătioara, căruia îi mai


51

spuneau şi piper: „grăuncioare negre dintr-un mineral misterios pe care hurezenii îl ardeau în cuptoare şi scoteau din el verdele-negru, ca fierea”. Până şi acest vechi şi tradiţional meşteşug este pe cale de dispariţie, odată cu dispariţia meşteşugarilor, dar şi a rezervelor de negru de Slătioara. „Nu mai poci... Alţii la rând”, spune cu năduf un bătrân olar, însă „Altul la rând... nicăieri”. Cât de trist!

Însă cea mai tulburătoare povestire este „Un fluture alb cu sânge pe aripi”. În unele mitologii, sufletele celor morţi erau transportate de pe pământ în ceruri de către fluturi, iar în altele se spune că sufletele reveneau pe pământ sub formă de fluturi. În această povestire, unde eroii, bătrânii Dumitru şi Sultana nu sunt morţi, fluturele simbolizează sufletul omului, efemeritatea vieţii în faţa morţii eterne. În acest text, Virgil Cândea, prin scrisoarea menţionată la început, ca orăşean, descoperă adevărata ţărănime pe care nu a reuşit să o cunoască deplin şi nu a găsit-o în textele altor autori cum ar fi Slavici, Sadoveanu sau Alexandru Brătescu-Voineşti: „elementul etnic fundamental care a apărat moşia de turci, a pus-o pe tavă paşoptiştilor ca să facă din ea România modernă, a justificat, murind în Bulgaria, Independenţa din 1878, s-a lăsat ucisă în 1907 şi din nou, fără murmur, peste nouă ani numai, în 1916, ca să facă România Mare, şi care prin munca ei smerită, neprecupeţită, neapreciată, dar disciplinată, aduce Ţării dolarii necesari industriei”. Un omagiu mai călduros nici că se putea şi din partea acestui intelectual rasat.

Deşi a fost publicat într-un număr restrâns de exemplare, trei sute, fiecare numerotat, volumul este deosebit de valoros şi prin faptul că maestrul Dinu Săraru se întrece pe sine şi oferă culturii române pagini nemuritoare. În opinia aceluiaşi Virgil Cândea, „textul este din categoria celor socotite azi de valoare universală şi ar fi o crimă (pe care din nefericire, o prevăd) să nu fie frumos tradus în engleză, franceză, spaniolă, italiană şi rusă, limbile care împing în prezent trenul literaturii mondiale”.

Mai trebuie subliniată valoarea ilustraţiilor semnate de Mircia Dumitrescu, deosebit de sugestive şi racordate la tematica textelor.

Nicolae MIHAI

Învins de o lacrimă

Cât să mai rup, o, Doamne, şi să fur din patimă, când ca un hoţ la drumul mare

mă îmbăt învins cu cântecul a şapte greieri

şi cu o lacrimă ?

spovedit de vânt ades

din greşeală mai răstorn sub cerul meu nătâng umbra tristă de pelin

a unui dor - loc înalt de rugăciune – când voi fi uitat să plâng

Femeie în catrinţă

Eşti abis cusut pe margini

cu argint şi fir de aur marmură nespovedită învăţată cum să umble în catrinţă şi podoabe

să nu pierzi cumva surâsul

ce l-ai strâns din neştiut îl împarţi cu tot dichisul ca pe-o floare fără preţ la ochi trişti şi ursitoare

când cu dorul stai de vorbă


52

cum se-ntâmplă-ntre vecini ziua în amiaza mare vântu-ţi umple darnic părul cu arnici şi flori de câmp Neverosimilul privirii mute Întorc pe toate feţele aerul şi frenezia gândului lacom aleargă după amintirea zilei de ieri când naiv surâsul tău lega cu lanţuri impertinente braţele uimirii larg deschise condamnat să dezbrac rând pe rând umerii tăi de umbra părului mereu în desfrâu n-am să ştiu chiar dacă o să caut în dicţionare despre neverosimilul privirii mute aruncată pe ascuns crescută ca o floare în preajma unei inimi fără puncte cardinale Ochi albaştri, răsunători De indigo privirea celor din Nord animă până la năucire culoarea timpului căzut fără suflu în băltoaca umbrei de cedru răscoleşte profunzimea spiritului neînţeles împăcat cu el însuşi când nu te aştepţi o anghilă albastră vine şi locuieşte slăbiciuni în paragină abandonate vântoaselor care dau târcoale într-o sfidătoare şi rece cadenţă Pe întuneric Stinge lumânarea –îmi spui – să pot pipăi întunericul cu mâna vreau mai apoi să privesc în faţă veşnicia unui strigăt sihăstrit în ochii tăi care mă poate face mai frumoasă chiar dacă lasă-n urma lui dezastre când punem cap la cap răsuflările şi aprindem fără nici o vorbă

dragostea în mahalaua inimilor noastre Pisicile negre Ea adoră pisicile negre mai ales cele care taie calea pentru că în privirea lor poate afla ora exactă dar şi ploaia care cade în Bosfor Ea adoră pisicile negre doar pentru vina că au inima închisă în cercuri bizare –urmele netrăitelor spaime Braconier în faţa gurii de lup Deasupra mesei cu mirodenii şi priviri gălăgioase încercări ale gustului rafinat de-a săpa galerii prin simţurile gurmande răvăşite setea împinge profană în faţa gurii de lup pofta celui cu identitatea pierdută şi spiritul rămas de nimic mai negru ca oricând lângă fereastră soarele îşi zornăie sonor coama zbârlită stârnind orgiile imaginarului şi bucuria unui dezastru săţios în fiecare gest vieţuieşte emoţia de scurtă durată, devoratoare … Chef de chef Frigul din privire şi un fel de întuneric toarnă ciment peste tot ce-i ascuns şi hidos cuvântul şoptit cu greu încearcă să ierte sticlele golite de votcă muzica dată la maxim plimbată dintr-un loc în altul prin odaie de cei ridicoli şi fără apărare deşi nu înţeleg ce se întâmplă braţele împrăştiate prin aer pregătesc la lumina becurilor clipocitoare tristeţea zilei ce urmează ca pe o mireasă trasă la sorţi


53

Un adăpost neobosit În felul lor fără cusur graiul ochilor pot desluşi urmele dorinţelor uitate pot întârzia paşii gândului neînţeles şi al mirosului de liliac înflorit mai bătrân cu o vină şi cu sufletul la gură încerc să răspund surâsului tău lăsat la vedere - adăpost atotcuprinzător pentru răzleţe şi neînduplecate poeme Vioreaua neagră Mulţi spun că are inimă de lupoaică şi trup măsluit strivind sub tălpi pas înşelător de ţigancă oblonită de a timpului poftă regală cheamă privirea o învaţă să fie rebelă schimbă chiar şi păcatul pe-o mirare fugară este visul monden instalat confortabil lângă sânul trezit şi are culoarea ochilor tăi când vor ceva să-mi şoptească Strigăt în ploaie Uitat în ploaie strigătul atârnă - acolo sus - din loc în loc ca o scriere cuneiformă strălucitoare împletit astfel redă întunericului plictiseala de a sta gol pe plajă convins că nimeni nu îl vede Clar-obscur sau zăpadă legată cu lanţul de gard Aduci cu tine dimineţile uitate afară îngropate până la gât

în zăpada legată cu lanţul de gard duhnind a stele proaspete şi a umbră de lună golită de somn ( inevitabil obscurul plânsului destrămat închide sufletul verde în spaţiul bolnav ) din noapte păstrezi doar mărturisirile inimii apărate cu mâini nedumerite de insomnia unor şoapte –amprente ale unui vis stins abandonat (Aceste poeme fac parte din volumul n pregătire, Dumneavoastră, ziua de mâine şi urâtul fără mine)

Artemiza ASĂNACHE

Corp şi obiect în romanul Bogdana de Ioana Postelnicu

Într-o epocă de emancipare a femeii, surprinsă de

aproape toate scrierile interbelice, care vorbesc despre trăirea plenară a vieţii în ”Micul Paris”, în paşi de tango, charleston sau foxtrot sau despre bucuriile dezvelirii trupului la soare pe plajele din Mangalia ori Balcic, romanul Bogdana de Ioana Postelnicu se îndreaptă în cu totul altă direcţie. În paginile cărţii nu răzbate mai nimic din viaţa femeii moderne, care face sport, care studiază pentru a se împlini profesional, care dansează până în zori în grădinile de unde răsună muzica lui Zavaidoc, Cristian Vasile ori Jean Moscopol, liberă să se bucure de plăcerile vieţii sexuale, preocupată de modă şi de ultimele noutăţi de la Paris în materie de vestimentaţie, coafură şi accesorii. În schimb, Bogdana ne introduce, prin intermediul personajului cu acelaşi nume, într-o lume închisă, claustrantă, nevrotică, în care atenţia naratorului se concentrează exclusiv pe trăirile interioare ale eroinei, lăsând la o parte aspectele lumii exterioare, contemporane momentului scrierii (1939).


54

Deşi locuieşte în Bucureşti, Bogdana, soţia avocatului Drăguş, nu părăseşte prea des locuinţa, spaţiul conjugal. Ea vede oraşul de undeva de sus, de la etajul nouă al blocului unde cei doi soţi şi-au avut primul cămin. Apoi, mutându-se la casă, într-un cartier liniştit de vile, eroina nu va mai lua contact cu aglomeraţia urbană decât în rarele ei plimbări prin oraş. Capitala, cu toate mondenităţile ei, „cetatea vie”, cum o numeşte Mini, personajul din Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu, nu va rămâne decât un cadru îndepărtat, în care este plasată minima acţiune din Bodgana. Ca să poată privi strada, Bogdana „trebuia să se strecoare cu jumătate din trup afară, pe fereastră, aplecată aproape vertical. Lumea apărea, văzută de la această înălţime, ciudată”. E o lume dinamică, în mişcare, pe care protagonista o vede ca prin ceaţă, ca printr-o lentilă de microscop neperformantă. Personajul încearcă să cunoască şi să înţeleagă universul prin văz, dar funcţia privirii nu o ajută. Silueta oraşului rămâne departe. Nici simţul auzului nu îi este mai de folos, pentru că zgomotele străzii nu ajung până la ea, izolând-o complet de lume: „O perdea se ridică de pe mal, paravan nevăzut, dar simţit de ea, în pânza căruia se oprea viaţa. Ea rămânea pierdută în adâncul ce-l făceau cele nouă etaje, într-un fel de acvariu cu apa prefăcută în văzduh”. Spectatoare a unui film mut, Bogdana îşi doreşte să asiste la o schimbare („Uneori se aştepta să vadă ivindu-se o mână uriaşă, gata să înşface căsuţele de subţiori, să le mute mai încolo, să smulgă copacii cu rădăcini cu tot”), îşi doreşte compania cuiva, pentru a-i alunga monotonia zilelor petrecute în apartamentul pustiu. Nimic nu se întâmplă însă, iar timpul curge la fel, în „colosul cu nouă etaje care se înălţa greoi şi ameninţător”. Simbolul ascensional al turnului, unde Bogdana este închisă ca o prinţesă din basme, apare aici ca un spaţiu al singurătăţii fiinţei, dar şi ca închisoare. Deşi este liberă să iasă din turn, eroinei îi este frică de lumea de afară. Deşi este căsătorită, ea încă îl mai aşteaptă pe Făt-Frumos să vină şi să o dezlege de sine, să umple golul din ea, să unească şi să armonizeze cele două Bogdane: masca (persona), doamna de lume bună, cochetă, cu o poziţie socială de invidiat, şi natura profundă a eului, fiinţa plăpândă, extrem de sensibilă din spaţiul privat, intim. Cum de ajunge Bogdana aici? Vom afla treptat, punând cap la cap scene diferite din existenţa ei, din trecut şi din prezent, pe măsură ce înaintăm în paginile romanului. Portretul ei se construieşte prin introspecţie, analiză psihologică, flash-back-uri şi prin tehnica memoriei involuntare, ca la Camil Petrescu, Liviu Rebreanu şi alţi prozatori români moderni din interbelic. Scindarea personajului este urmarea mai multor evenimente nefericite din viaţa ei, pornind din copilărie, până la căsătoria cu un om care nu o înţelege şi pe care nu îl iubeşte, toate acestea aducând-o în pragul nevrozei.

Romanul începe cu relatarea la persoana a III-a a unui episod în care Bogdana caută emoţionată o fotografie care să o reprezinte în totalitate. Nemulţumită de pozele găsite, ea decide să-i trimită iubitului ei, Val, mai multe imagini. Identitatea ei se formează din bucăţi, din piese adunate de ici-colo, nefiind o individualitate croită puternic, dintr-o singură bucată. Avem de-a face cu un personaj complex, cu o structură psihică dificilă, care trimite, de fapt, la complexitatea fiinţei umane în general. După vizita curierului prin care trimite pozele şi de la care ia plicul mult aşteptat, cu portretul lui Val, planul se schimbă. Bogdana apare în dormitorul vilei lor, într-o dimineaţă de iarnă, când zăpada căzută peste noapte acoperă toate reperele spaţiale cunoscute ei. Panicată, ameţită, speriată, ea nu mai recunoaşte casele vecine, iar indeterminarea aceasta îi produce un sentiment acut de rătăcire, de vid, de pierdere a fiinţei în neant. Scoaterea din universul ştiut, din rutină, o înfricoşează cumplit, declanşează în interiorul ei o mică criză: „Se simţi scuturată brusc, ca şi când cineva ar fi apucat-o de inimă ca de un mâner bine înfipt în zid şi ar fi smucit. Golul, element statornic al fiinţei ei se destrămase în apa intimă. Furtuna se încurca în colţurile cele mai întunecoase ale fiinţei ei şi asista surprinsă la lupta ce se da într-însa, cu o curiozitate încordată – câmp de bătălie între două existenţe. Starea de totdeauna stârnită de la locul ei, alerga în ea înnebunită, căutând vechea aşezare, gonită de ceva nou şi încă neprecizat. (...) O nelinişte conştientă începu a o însoţi ca şi o stare de încordare permanentă. Aparent nimic nu intervenise, nimic nu se mişcase din loc. Doar un mic proces de trecere din subconştient în conştient se consumase şi Bogdana luase act de «ea însăşi, la început vag şi mai pe urmă complet şi întreg. (...) fiinţa Bogdanei se întregi în acea dimineaţă copleşită de întâia zăpadă sub semnul unui început ce putea fi doar o abatere vremelnică, ori o părăsire definitivă”. Pe fondul acestor prefaceri sufleteşti care îi ocupă gândurile Bogdanei, dându-i speranţa că, poate, „ceaţa ce-i învelea creierul” şi o făcea să trăiască somnambulic se topise, este introdus în scenă Adi, Adam Drăguş, soţul ei. Aceştia iau masa de prânz împreună acasă şi plănuiesc o plimbare prin oraş pentru seară. Femeia este nerăbdătoare să iasă din casă, din spaţiul sufocant al locuinţei. Schimbarea apartamentului nu aduce însă şi o schimbare a stării sufleteşti a Bogdanei, o ameliorare a singurătăţii ei. Personajul este la fel de izolat de lume, închis într-o casă plină de obiecte care o înspăimântă. Ele par nişte corpuri vii, înzestrate cu puteri fantastice. Bomboniera cu o pasăre pe capac, sfeşnicele din fier şi tabloul-medalion cu o bufniţă zugrăvită pe el îi provoacă femeii frisoane. Cel mai tare o sperie „bufniţa cobitoare cu ochii bulbucaţi, îndreptaţi parcă mereu asupra ei, ca şi când în dosul lor s-ar fi ascuns soţul ei”. Departe de a fi simbolul înţelepciunii, bufniţa este văzută ca o pasăre


55

malefică, rău-prevestitoare. Bogdana are impresia că bufniţa este o a treia persoană în casa lor, ceea ce o face să trăiască mereu o frică paralizantă. Casa Bogdanei nu este un lăcaş al dragostei, un spaţiu cald şi protector, ci doar un loc unde este cazată provizoriu, de care nu o leagă nimic: „Înţelegea starea de provizorat în care trăia. Tot ceea ce o înconjura în căminul ei sta neclintit în loc de ani, dar nu din pricina vreunei statornicii pe vecie, ci dimpotrivă, a unei nepăsări faţă de tot ceea ce ar fi putut-o ţine acolo. Dacă s-ar întoarce sau ar intra în oricare altă casă, aici la dreapta sau la stânga, s-ar simţi tot atât de bine sau de rău ca şi la dânsa”. Bogdana pluteşte prin casă şi printre oameni pe stradă, asemeni Letiţiei Arcan, fostă Branea, eroina din romanul Provizorat de Gabriela Adameşteanu, trăind într-un provizorat al sufletului şi încercând să se regăsească.

Plimbându-se pe stradă, prin zăpadă, de una singură, căci Adi nu o mai poate însoţi, Bogdana trăieşte în mintea ei înflăcărată o aventură imaginară. Pierdută în mulţime, i se pare că a putut fi deosebită de ceilalţi, că a putut fi scoasă din masa amorfă a oamenilor, de un domn care începuse să meargă pe urmele ei. Bogdana se bucură, se linişteşte, vrea să comunice prin fire nevăzute cu bărbatul străin, ba chiar i se pare că reuşeşte. Când acesta se opreşte în faţa unei porţi, femeia se simte părăsită. Întoarsă acasă, trăieşte încă un moment de groază, când rochiile din dulap iau fiinţă, devin nişte corpuri hidoase, care rânjesc la ea: „Rochiile stăteau unele lângă altele, înşirate pe umeraşe. O clipă avu o nălucire. Din fiecare rochie răsărea câte un cap, un cap al ei, întors spre dânsa. Parcă-i rânjeau. Un rânjet straniu, amestec de groază şi dispreţ, încremenit pe faţă”. Bogdana este terorizată de obiectele din casă, de ticăitul ceasornicului, de lipsa de comunicare şi de iubire a soţului, ducând o existenţă frământată, angoasantă. Timpul prezent al naraţiunii se întrerupe pentru a ne întoarce în trecut, la casa părintească a personajului. Amintirile legate de copilărie se declanşează pe model proustian, când Bogdana îşi turteşte nasul de geamul îngheţat pentru a privi afară: „Îşi simţi nasul turtit de fereastra îngheţată, iar răsuflarea fierbinte topi o prăpastie neagră în noapte. În nări, îi pătrunse miros umed şi fiinţa întreagă i se răscoli, întoarsă din nou înapoi în adâncul copilăriei ei. ...Iz de duşumea veche spălată proaspăt cu săpun şi leşie, miros jilav cuibărit în toate ungherele casei părinteşti, ascuns între faldurile draperiilor roşii, tivite cu ciucuri galbeni, acoperind nişele strâmte ale ferestrelor. Copilă, se aşeza pe treapta de lemn, cu buza putrezită şi plină de noduri. Desfăcea şnurul draperiilor ce cădeau peste ca, ca o cortină. Ascunziş de iarnă, când nu se putea urca sus la „cătuşe”, în magaziile din fundul curţii. Toţi o uitau acolo, nimeni nu întreba de dânsa. Cu vârful nasului topea gerul ferestrelor, trăgând linii întortocheate pe geam. Odată îi îngheţase nasul cumplit. Vârful se întărise, un boţ de carne tare, ca piatra. Zâmbi

la amintire şi continuă mersul înapoi, trecând peste mulţi ani...”. Prin tehnica flash-back-ului aflăm informaţii despre copilăria şi adolescenţa Bogdanei, despre relaţiile cu familia sa, despre întâmplări de la şcoală care i-au marcat existenţa, despre începuturile şi evoluţia legăturii cu Drăguş, despre relaţia de la telefon cu Val. Retrospectiva se va face în ordine cronologică de către instanţa naratoare care ne conduce paşii prin tenebrele sufletului şi psihicului Bogdanei, prezentându-ne câteva scene semnificative din trecutul personajului, astfel încât să înţelegem mai bine trăsăturile eroinei cu care s-a deschis romanul. Ignorată total de familie, Bodgana doarme pe canapeaua din sufragerie, o cameră prin care trec toţi ai casei fără măcar să o observe. Nici Letiţia şi nici Bogdana nu au o cameră a lor, un spaţiu care să le reprezinte personalitatea. De când se ştie, Letiţia a împărţit camera cu alte persoane, iar Bogdana crescuse parcă pe lângă casă şi nu înăuntrul ei. Cele două personaje simt nevoia unei „camere separate”, înţeleasă, ca la Virginia Woolf, drept un loc în care să ai intimitate, în care poţi citi, în care te poţi mişca în voie, poţi crea etc. Casa părintească veche, ardelenească, având o poartă grea de stejar, cu miros de duşumea spălată cu leşie, cu draperii roşii şi lăzi mari de lemn „încinse în fâşii de fier înflorat”, îi rămâne Bogdanei în minte mai clar întipărită decât casa cea nouă, construită de părinţi pe locul celeilalte, pentru a alunga „mirosul de oameni săraci”. Casa părintească nu este locul poznelor ştrengăreşti ca la Ion Creangă, nu este centrul universului, guvernat de părinţi iubitori şi grijulii faţă de copiii lor, ci o locuinţă străină. Crescută mai mult de Liţa, o rudă îndepărtată care locuieşte un timp cu familia Bodganei şi îi ajută cu treburile casei, fata se apropie mai mult de această slujnică, decât de mama sa. Portretul Liţei nu este bine conturat, dar întâlnim acelaşi personaj şi în nuvelele Ioanei Postelnicu, publicate în perioada interbelică în diferite reviste, revizuite şi adunate în volum mai târziu, în 1986. În nuvela de debut, Drame mici, tipărită pentru prima oară în revista „Viaţa românească”, numărul 2 din 1940, eroina, o fetiţă în care o putem regăsi pe autoarea însăşi, este ajutată să depăşească şocul psihologic al mutării de la sat la oraş de Liţa, fata din casă. În Bogdana, Liţa are acelaşi rol - de sprijin afectiv al copilei uitată de toată lumea. Bogdana, asemeni lui Mika-Lé, „făptura pădureaţă” a Hortensiei Papadat-Bengescu din Concert din muzică de Bach, îşi petrece copilăria prin magaziile din spatele curţii, prin poduri, prin ungherele ferite ale casei, căutând parcă să evite orice contact cu ceilalţi. Singularitatea şi singurătatea ei sunt cu atât mai mari, cu cât este comparată mereu cu sora sa, Elena, preferata părinţilor, o fiinţă frumoasă, „cu părul negru şi bogat, cu pieliţa albă ca laptele”. Spre deosebire de Elena, Bogdana „crescuse uscăţivă”, palidă, avea părul roşcat, „veşnic lăţos” şi umeri strâmţi, pe care nicio


56

rochie nu stătea cum trebuie: „Bogdana crescuse alături de casă, mică, firavă, strecurându-se printre fiinţe, aşa ca aerul, fără s-o simţi. Plantă ce răsare şi se menţine într-o scorbură întunecoasă, hrănindu-se din te miri ce raze de soare strecurate zgârcit până la putregaiul în care erau înfipte rădăcinile. Umbra măreaţă a Elenei – „merge ca un steag”, spunea tatăl lor – o copleşea”. În episoadele despre copilărie, „corpul eroinei e văzut ca semi-absenţă, ca accident, ca semn al neîmplinirii; în el natura feminităţii nu şi-a actualizat pe deplin potenţialităţile”. Pentru toţi ceilalţi, în afară de Liţa, Bogdana este „ca o haină pe care ai făcut-o şi care nu-ţi stă bine. O aşezi în dulap şi nu te mai uiţi la ea”. De aceea, mama o bruschează uneori, iar Elena o tratează cu superioritate, ca şi cum ar fi surori vitrege. Nimeni nu bănuieşte că această Cenuşăreasă a familiei va deveni „după ce fiinţa-i va fi trecut prin laboratorul pubertăţii” o femeie frumoasă, transformându-se din răţuşca cea urâtă într-o lebădă graţioasă. Va fi însă prea târziu pentru ea, pentru că nu va reuşi niciodată să se bucure de trupul ei, rămânând prizoniera propriului corp. Tratată ca un obiect şi neglijată de familie, Bogdana nu poate să aibă despre sine o imagine bună. Se urăşte pentru că nu este capabilă să cânte la pian ca sora sa, nu se uită niciodată în oglindă să vadă cum arată, mulţumindu-se cu observaţiile auzite de la ceilalţi: „Când se văzu în rochia verde, nu se recunoscu. De altfel, ea nu se uita niciodată în oglindă. Aproape nu ştia cum arată. Auzise de la alţii că era urâtă, că pielea îi stătea întinsă pe oase, ca un pergament”. Obişnuită să nu i se dea atenţie, Bogdana se ascunde prin poduri şi pe sub paturi, ascultând de acolo respiraţia casei şi trosnetul mobilelor. Deşi întunericul o sperie, Bogdana caută această senzaţie, pentru că echivalează cu un joc, cu o evadare din realitate: „Trecea însă în dormitorul mamei şi se vâra sub pat, deşi ştia că acolo, în întunericul de sub cuvertura trasă jos, o va apuca spaima, va auzi cum toţi se pregătesc să doarmă, „să moară”, cum numea ea evadarea din realitate. Tocmai spaima asta o căuta”.

Emil NICULESCU

EROUL LOCOTENENT ALEXANDRU BAICULESCU,

UN POET RÂMICEAN CĂZUT PE FRONTUL DE EST

„Visuri în vuietul vremii” Între cei 71 585 militari români, pe care arhivele îi consemnează „morţi” pe Frontul din Est, se numără şi locotenentul Alexandru Baiculescu, unul dintre cei ce, aşa cum consemna ziarul „Ecoul Crimeii”, din 6 iunie 1943, au probat că: În luptă ostaşul şi comandantul au trecut prin aceleaşi greutăţi, prin aceleaşi suferinţe, înotând prin nămolul drumurilor răsăritene desfundate. Ei au înfruntat cot la cot gloanţele duşmane, ducând tot mai departe faima românului. Şi tot aşa, după cum în luptă au fost alături, soldatul şi comandantul s-au înfrăţit şi în moarte1.

Alexandru Baiculescu s-a născut la 29 septembrie 1913, în satul Rubla, din fosta comună Bălţaţi (azi, Valea Râmnicului), fostul judeţ Râmnicu-Sărat (azi, Buzău), în familia învăţătorului Pavel Baiculescu. Ca şi fratele sau mai mare, George Baiculescu (1900-1972), bibliograf şi istoric literar, a urmat clasele primare în comuna natală şi cursurile secundare la Liceul „Ferdinand” din Râmnicu-Sărat, al cărui tânăr director era poetul şi istoricul literar Stelian Cucu (1904-1985), el însuşi fost elev al aceleiaşi liceu, autor, până atunci, al plachetelor, tipărite, tot la Râmnicu Sărat, „Păsări în amurg” şi „Nopţi provinciale”2.

După istoricul literar I.E. Torouţiu, în conferinţa rostită la radio, la 15 decembrie 1943, a fost un elev eminent, fiind întotdeauna premiant, în ultimul an (1931, n.m.) chiar întâiul pe ţară. Între 1932-1935, urmează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, pe care, surprinzător, o abandonează pentru Şcoala de ofiţeri de infanterie de la Sibiu, absolvită în 1938; sublocotenent, este repartizat la o unitate militară de la Braşov. Decizia, hotărâtoare pentru destinul său şi

COMEMORARE 70


57

soarta versurilor sale (în posteritate), probabil, în afară de situaţia materială a mezinului familiei, s-a datorat unui alt frate, pomenit într-o notă bibliografică la antologia „Pe scuturi de aur” (Buzău, 1969), unde se consemna: Fraţi: Generalul N. Baiculescu şi George Baiculescu, fost Director în Biblioteca Academiei Române, azi consultant ştiinţific în aceeaşi instituţie. Şi mai straniu pare abandonul studiilor universitare în perspectiva faptului că, la acel timp, George Baiculescu era membru al masoneriei naţionale, instituţie ce avea în componenţă, chiar la vârf, oameni politici, scriitori – Sadoveanu era Mare Venerabil – dar şi oameni din finanţe şi industrie, care ar fi putut, la rigoare, să-şi dea obolul pentru cel care, înainte de cariera armelor, era atras de literatură, de publicistică, de cultură. Debutul se înregistrează, cu proză, în „Luceafărul”, organ cultural şi folcloristic al „Ligii culturale”, Râmnicu Sărat, 19293, deci la vârsta de şaisprezece ani, iar în 1934 fonda, împreună cu Traian Stoica, un “Caiet” de literatură şi artă, ai cărui colaboratori se vor afirma, în timp, şi în câmpul literelor. Viaţa de militar, cu rigorile ei, nu i-a permis o dezvoltare a pasiunii literare pe măsura aspiraţiilor adolescentine şi studenţeşti; în cei doi ani, în garnizoana la Braşov, nu prea participă la viaţa culturală a oraşului, deşi acolo se aflau tânărul critic Octavian Şuluţiu, mai maturul poet Gherghinescu Vania şi alţii, aşa cum rezultă dintr-o epistolă a proaspătului ofiţer, reprodusă de V. Spiridonică, în evocarea „Tot despre Alexandru Baiculescu”, inclusă în antologia Scriitori căzuţi pe front4.

Un scurt curriculum al poetului revela o oarecare stagnare a apetitului creator, din motive profesionale: Am redactat la R. Sărat CAET, împreună cu Traian Stoica, am reuşit să public la multe reviste, dar încă odată, această meserie m-a robit prea mult pentru a avea o cât de mică libertate de acţiune. Totuşi, în perioada braşoveană, nu va dezerta cu totul din serviciul muzelor, publicând, la Râmnicu Sărat, singura plachetă care ne-a rămas de la el, „Calea Lactee” (1939), bine primită de presa literară a vremii (prozatorul şi criticul Mircea Chirnoagă saluta acest debut editorial, în „Universul literar”). Din aceeaşi sursă aflăm că poetul urma să participe, la 23 martie 1942, la o şezătoare literară braşoveană, ce îl avea ca invitat pe prozatorul Victor Papilian. Dar „timpul nu a mai avut răbdare”, locotenentul a plecat cu unitatea sa pe front. Momentul final al existenţei sale a făcut să aibă drept martor pe acelaşi Mircea Chirnoagă, care va scrie în „Tribuna” (Braşov, 25 octombrie, 1943) un necrolog; camarazii de front şi-l amintesc pe tânărul

critic, întors din campania din Est ca invalid de război - desigur cu dragostea aceea fierbinte care cimentează sufletele în severa onoare a militarului şi-n dulcea prietenie de arme. Acesta notează că se aflau, undeva pe malul Mării de Azov, şi luna atingea apele scăzute ale acelui golf de pe malul căruia contemplam prieteneşte peisajele dinafara şi dinlăuntrul nostru. Chipul negricios al tânărului meu tovarăş de singurătate era animat, de pasiunea nobilă a poeziilor pe care şi le redacta. La 1000 de kilometri de Braşov, atmosfera era una de bărbăţie izolată, de părăsire. După un atac al sovieticilor, vestea dispariţiei poetului şi militarului îi este dată lui Mircea Chirnoagă de un plutonier: mi-a povestit moartea lui Baiculescu, rupt de un proiectil de brandt. Camaradul de pană şi de arme îşi asuma atunci, fără să ştie cum vor ieşi el şi ţara din acest război, o misiune care, datorită atmosferei politice de după 23 august 1944, nu a mai putut fi îndeplinită: voi da o culegere antologică a versurilor lui. Nu prieteneşte, nu din complezenţă afirm că Baiculescu Alexandru a avut talent, ci din convingere critică, cu care nu-s învăţat să mă joc. Poezia lui este suavă, este tinerească, nu are consistenţa stărilor de suflet dense, dar are vigoare şi o splendidă înălţare a entuziasmului (criticul a murit în 1948).

O primă utilizare postumă a ofiţerului a fost făcută de către propagandă, care, în afară de presa specializată, a apelat şi la aceea „civilă”. Este cazul revistei „Convorbiri literare” care, în numărul 11-12, noiembrie-decembrie 1943, a găzduit scrisoarea trimisă de Alexandru Baiculescu tatălui său, din care se cita: cu stricteţe, cu credinţă şi cu entuziasm am jurat să nu dau niciodată înapoi. Am pornit toţi cu o nădejde plină de lumină, cu o voie bună şi cu un entuziasm fără margini aşa că trebuie să învingem, mai ales că suntem puşi sub comanda Marelui nostru General. Suntem prea uniţi acum, prea cimentaţi sufleteşte, ca să putem fi învinşi5.

După bătălia Stalingradului, şi, mai apoi, cea de la Kerci, opinia publică era atât de contrariată, încât, în 1943, când apare cel de-al doilea volum antologic „Pe drumurile biruinţei. Versuri patriotice”, cenzura lasă să treacă şi versuri care erau anterioare marii înfrângeri, cum se întâmplă cu acelea semnate cu iniţialele A.G.D.: A venit Crăciunul şi la Don./ Brandurile ţipă bucuria,/ A ‘nmărmurit pe-un vârf de deal Ion,/ Cu ochii îndreptaţi spre România./ Trei Crai îşi poartă paşii spre apus…/ Andrei Potcoavă spune un colind:/ A fost cândva… Dar basmele s’au dus…/ Rachetele tot mai avar s’aprind…/ Şi craii străbătură multe ţări…/ Daţi foc, răcneşte dârz sergentul Bran./


58

Obuzele se-ncaieră în zări/ Şi mai cedează înc’un sat Ivan…( Şi se’chinară Craii lui Iisus…6. O primă încercare de revalorificare a scriselor locotenentului erou i se datorează lui I.E. Torouţiu, sprijinit de George Baiculescu, tot în revista „Convorbiri literare”, în numărul amintit, prin evocarea „O figură de baladă: Alex. Baiculescu”. În primul semestru al anului 1944, Teodor Al. Munteanu tipăreşte, în colecţia „Luceafărul” a Editurii „Dacia Traiană”, un volum consistent (344 p.), cuprinzând comentarii şi evocări asupra a douăzeci de tineri literaţi, pieriţi cu arma în mână pentru descătuşarea Basarabiei şi Bucovinei: Constantin Almăjan, Alexandru Baiculescu, Dan Alex. Boureanu, Ion Chiriuc, Gheorghe Coatu, Ioan V. Istrătescu, Sergiu Ludescu (Mircea Triung), Nicolae Murăraşu, Florin Niculescu, Dumitru Olariu, Dem. Păsărescu, Alexandru Pogonat, Leonida C. Pop, Stoian, Gh. Tudor, Ion Turcan, George Vaida, George Vasilescu, Constantin Ştefan Voiculescu şi Emanuel Voinescu - Vornicul Boldur). Urma ca, în volumul doi, să fi fost incluşi şi Emil Gulian (1907-1942), autor al volumului de versuri „Duh de basm” (1935) şi al remarcabilei traduceri „Poemele lui Edgar Poe” (1937) sau Haig Acterian, adept al dreptei politice, trimis să moară în cadrul batalioanelor de pedeapsă, undeva prin stepa Kubanului (1943). Din câte avem de ştire, singurul, dintre cei pomeniţi de Teodor Al. Munteanu, care s-a bucurat de o ediţie postumă, a fost Segiu Ludescu, prin diligenţele scriitorului Ştefan Popescu, fost secretar al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fost deţinut politic, reabilitat, în deceniul şapte al veacului trecut.

Publicistul şi poetul

Despre ceea ce putea deveni Alexandeu Baiculescu, dacă moartea nu l-ar fi secerat la 29 de ani, dau o anume măsură colaborările sale la presa râmniceană interbelică. Din 1934 începe să scrie în “Informatorul” (1930, cu intermitenţe, 1948), unde semnează eseuri şi recenzii, între care, la 2 noiembrie 1932, „Sărbătorirea lui Cincinat Pavelescu” (la a 60-a aniversare a poetului şi epigramistului). În „Glas tânăr” (1932-1942), revistă literar-ştiinţifică editată de organizaţia străjerească a urbei, sub conducerea poetului şi eseistului Stelian Cucu, publică articole şi recenzii, între care „Râmnicul şi scriitorii noştri” (15 noiembrie 1932), o trecere în revistă a oaspeţilor lui Al. Vlahuţă, în casa de la Dragosloveni; tot aici îşi exersează vocea lirică, alături de poeţi din generaţia sa, între care: Vlaicu Bârna, Ovidiu Constantinescu şi redutabilul traducător din latină, profesor la liceul „Ferdinand”,

Dumitru Crăciun. La „Foia Râmnicului” (1930-1933), condusă de Octavian Moşescu, poet, epigramist, memorialist şi colecţionar de artă, scrie un articol bilanţier, „Povestea unui ziar: Foaia Râmnicului”, în chiar ultimul număr al periodicului (25 august 1933). Pasiunea pentru publicistica literară îl motivează, pe când era student în anul doi, să redacteze, împreună cu Traian Stoica, în Râmnicu Sărat, un „Caiet de Literatură şi Artă” (lunar), din care au apărut două numere, în vara anului 1934. Calitatea colaboratorilor este deosebită, evidentă, în eseurile „Elogiul cotidianului” de Petru Manoliu, „Falimentul poeziei de azi” de Eugen Jebeleanu, medalioanele lui Traian Stoica („Serghei Esenin”) şi Stelian Cucu („Cultura românească şi satul”) precum şi versurile semnate de: Alexandru Baiculescu, Vlaicu Bârna, Virgil Gheorghiu, Radu Gyr, Teodor Scarlat etc. A mai semnat articole în „Ecoul” (1931-1935), între care unul dedicat gestului de pioasă memorie al consătenilor poetului – „Inaugurarea monumentului eroilor din Bălţaţi” (14 iulie 1937).

„Gazeta liberă” (Râmnicu Sărat, 1933-1944), mai târziu, prin peniţa lui Nicu Filonti, va anunţa decesul poetului de pe Frontul de Est: „Un erou râmnicean – locot. Alexandru Baiculescu “ (25 aprilie 1943).

Recuperarea unor versuri inedite ale poetului căzut lângă Marea de Azov a fost cu totul sporadică. I.E.Torouţiu, alături de evocarea din „Convorbiri literare”, adaugă un număr de poeme inedite, furnizate de bibliograful şi istoricul literar George Baiculescu; cinci poeme ce nu văzuseră lumina tiparului sunt incluse în antologia „Pe scuturi de aur”, apărută sub îngrijirea poetului Florin Muscalu, într-un moment de destindere ideologică, după invadarea Cehoslovaciei de către ruşi. Între acestea, şi poemul „Stanţe de toamnă”, marcat de un premonitor sentiment al sfârşitului: Se scurg spre ziuă nevăzute ape / Purtând delirul undelor umflate / Munţii, hamali de pază, stau aproape / Cu tot bagajul norilor în spate. // Calea întoarcerii după exod de leat / Copoii prin aer o-nsenmasă cu cenuşe ; / Cu frunzele pe lac, arămiu macat, / Fuga valurilor moale ca un pluş e. // Te vrea pământul umed ca o clisă / Şi-ţi ia la fiecare pas tipar, / Simţi sub cupola cerului închisă / Pe urme toamna, nevăzut ogar. // E peste tot o-ameninţare mută / Fără de plâns, fără destins regret; / Sălcii pletoase pământul sărută / Trase-n adânc de terestrul magnet7.

Această viziune, mai despodobită, austeră, o aflăm în poemul ce dă titlul volumului de debut, „Calea Lactee”, şi care este dedicat lui Traian Stoica: Amurgul, faur de-arămite săbii / Întoarce joc de soare-n pomi; rozetă, / Trage pe plus seral nori de corăbii / Plat arc voltaic, fosfor pe paletă. // Aeriene care lin descarcă


59

/ Vraf de-ntuneric, plâns de bocitoare, / Aria cercului, smolita barcă, / Leagănă bobi stelari, spart glob de sare. // (…) Calea Lactee, basm şi elixir / Ascunde gândul sorocit să moară / Şi nu-i fără zăpadă-n moarte, bir, / Când lung cocoşul cântă-a treia oară; se observă influenţa poeziei lui Ion Barbu, între ermetizanţii epocii numărându-se şi Eugen Jebeleanu, Dan Botta, Simion Stolnicu etc.

În aceeaşi gamă, de reculeasă împăcare cu destinul, se derulează şi „Drumul din urmă”: Când sună ploaia tobele-n păduri / Şi sate vechi se năruie în ceată, / Simt banul morţii-n palme cum îngheaţă, / Vinul meu roşu-n albe-ncheieturi. // Tu, fată, care n-ai iubit odată, / Tot mai adânc mă pierd, tot mai adânc, / Flămând cu ochii n-am să mai mănânc !…/ O braţul tău, caisă rourată…// Hăţiş de linişti mari m-a-ncercuit,…/ Alb, glasul tău de-argint nu mă mai strigă…/ Suie somn ud de ierburi şi ferigă / Pe trupul meu de zid părăginit. // Acum mi-ndrept pe nesfârşitul drum / Pârâul meu de vise spre acasă, / Să dorm albastrul somn aerian / Culcat pe trena toamnelor de fum. Seducţia exercitată de Serghei Esenin asupra poeziei tinere româneşti din deceniile trei şi patru, decelabilă şi prin traducerile de excepţie ale unor C. D. Buzdugan, Zaharia Stancu şi George Lesnea, este vizibilă şi benefică, fiind o bună conducătoare a exuberanţelor vârstei şi unui frust sentiment al naturii: Ehei, când sună foala vântoaselor pe cer, / Cum se desface luna şi-şi tremură văpaie ! / Sar aşchii mici de stele şi lună ca de ploaie / Cădelniţând cu basme şi svon de leroi-ler. // Auzi? Izbind în tunet ca-n minge cu piciorul, / Cu mari bocanci de noapte venind la fierărie, / În jurul lunii-un paloş căleşte Sânt Ilie, / Să depene lumina, cum firul lung, fuiorul („Noaptea mea”); un „imaginism” în care se simte pecetea personală, la o bună distanţă de pastişă. Tot drept un „trăirist”, varianta autohtonă a existenţialismului, cheltuitor apare în alte versuri: Hei, ani de nestemată crescuţi cu fruntea-n nouri, / La care porţi oprirăţi caleştile de spumă ? / Ce să-ţi mai dau ofrandă din pajiştea postumă, / Cât moartea urcă negre surdine pe ecouri ? („În căutarea orei noastre”). Un jilav forestier dă senzaţia biologicului efemer, compatibil a se reintegra în marele circuit al naturii / elementelor: Sunt adormit de seva ce curge prin păduri…/ Inima doare-n pieptul în care nici un geam n-a/ Rotit răsfrângeri, roşii, din stinsele păduri…/ Pe trupul meu în care se cuibărise toamna („Risipire” ).

G.Călinescu, în monumentala „Istorie…” (1941), găseşte „de reţinut” două strofe din Alexandru Baiculescu: Toamna suntem toţi imateriali…/ Avem în noi ceva fumegând, ca un duh, / Cu fiecare clipă în risipire, în văzduh/ Autumnali // Ne aplecăm toţi lângă pământ / Lângă nădejdile noastre, inel…/ Toamna orice

om e sfânt / În sihăstria din el8; adăugăm o strofă pe care criticul n-a selectat-o, pentru valoarea ei premonitivă: Lângă amurg, lângă dimineaţă, / Suntem bolnavi de singurătate, de vânt…/ Ne-a risipit cineva bulgări pe viaţă / Şi-n gură pământ („Risipire”).

O imagine panoramică a imperiului roşu, acolo unde îi va fi sortit să lupte şi să moară, o aflăm în poezia „Rusia”: Vântul plimbă aripi de smeu / peste Rusia…Noaptea e dramă / Pe scena de argint coclit a stepei. / Nu simţiţi războiul în aer, / Şi sălbatecul care urlă / În această beznă a vorbei: Rusia? Alte versuri, dedicate lui Vlaicu Bârna, se aliniază celor câteva epitafuri pe care poetul avusese precauţia să şi le redacteze: Încă puţin şi va veni o zi / când trist pe buze îmi va îngheţa ecoul…/ Şi-n liniştea deplină voi simţi / Cum intră-n mine, uriaş, tabloul („Întoarcere”).

La cea de a 70–a comemorare a poetului, publicistului şi militarului căzut la datorie, este fiesc să ne reamintim pe cel care avea „datele” unei notabile deveniri scriitoriceşti, dacă nu intra sub incidenţa unei vitrege şi selective istorii naţionale, pentru care, arareori, literatura a constituit vreo prioritate.

Note:

1. Alexandru Duţu şi Florica Dobre, Eroi români pe frontul de răsărit. 1941-1944,Vol. 1, Editura „Eminescu”, 1995, p.10.

2. Xenia Hogea, Personalia. Dicţionar bibliografic, Editura „Ex Ponto”, 2000, p.70-71.

3. Alex. Oproescu, Presa buzoiană şi râmniceană. Dicţionar bibliografic, Vol. 2, Buzău, 1997.

4. V. Spiridonică, Scriitori căzuţi pe front, Vol. 1, Societatea Naţională de Grafică şi Artă „Dacia Traiană”, 1944.

5. Mioara Anton, Propagandă şi război. Campania din Est 1941-1944, Editura „Tritonic”, 2007, p. 405.

6. A.G.D., Crăciun la Don, în: Pe drumurile biruinţei. Versuri patriotice, Bucureşti, Editura „Luceafărul”, 1943, p. 54.

7. Pe scuturi de aur, antologie de Florin Muscalu, Buzău, 1969.

8. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a 2-a, Editura „Minerva” 1988, p. 938.


60

Neculai HILOHI

SIMBOLISTICA MITULUI CREŞTIN LA BRÂNCUŞI ÎN GENEZA AXIS

MUNDI

În viaţa multor oameni, hazardul, jocul întâmplării făureşte destine, poate crea ori distruge imperii, aduce la lumină comori de mult îngropate, descoperiri uluitoare care pot revoluţiona lumea şi uimi prin banalitatea cu care au fost găsite şi redate spre folosul civilizaţiei: roata şi prin ea scripetele, electricitatea, zborul etc., etc.; curiozitatea umană în domeniul cunoaşterii nu are limite, începutul făcându-se chiar sub interdicţia din Paradis cu primul măr muşcat... pentru care pedeapsa a fost cumplită: viaţa în SACRIFICIU ! Brâncuşi, marele sculptor român, „ţăranul de la Dunăre” ori „ciobanul incult din Carpaţi”, cum a încercat să-l categorisească un „prieten-calomniator”, Jean Cassou (Petre Pandrea-Brâncuşi, Amintiri şi exegeze) s-a dovedit a fi un aristocrat al spiritului, strălucit novator în artă la a o revoluţiona, un enigmatic pentru liniştea lui şi un „mut” dezechilibrant pentru exegeţi. „Creadă cine ce vrea!”. La toate interpelările despre titlul ori simbolurile lucrărilor sale, Brâncuşi pare nehotărât şi dispus a le modifica nestatornic; întrebat de un arhitect (de faţă fiind comanditara ansamblului de la Tg-Jiu, Aretia Tătărăscu) despre tâlcul Coloanei fără sfârşit şi cum s-ar cuveni să fie numită, sculptorul răspunde: „Să-i spunem... scară la cer”, zicere care confirma din plin expresia filozofului român Mircea Eliade care asemuie Coloana cu un deosebit de inspirat, AXIS MUNDI. Asocierea mea la armata comentatorilor la acest segment al operei brâncuşiene este şi nu este întâmplătoare, dacă se are în vedere că sunt absolventul unei Academii de Artă. Revelaţia, căci despre o revelaţie cred că poate fi vorba, o datorez uimirii la „citirea” genialităţii lui Brâncuşi, dovedite în găsirea unui atât de concentrat simbol al sacrificiului uman prin creaţia lui Axis Mundi, cu valoare universală şi inspirată din profunda lui iniţiere şi dragoste creştină, zestre nepreţuită cu care a plecat de acasă! Au trecut 44 de ani de la trecerea spre alte lumi a celui mai mare sculptor al timpurilor noastre, un adevărat cetăţean al lumii. Numele lui Constantin Brâncuşi şi-a câştigat dreptul de a fi cunoscut şi admirat pe toate meridianele. Întemeietorul sculpturii moderne, Constantin Brâncuşi n-a beneficiat în viaţă de gloria şi cinstirea la care ar fi avut dreptul, ca în multe alte cazuri - celebre şi ele - onorurile au revenit postum. Este uluitor să constaţi cât de rapid au evoluat mijloacele de informare în numai câţiva zeci de ani, dacă ne gândim cu câtă uşurinţă, în zilele noastre, traiectoria unei mingi rotunde ori ovală,

aruncată în mişcare browniană, umple eterul instantaneu cu numele „starului”, fie el Pele, Nadia, Maradona, Hagi etc., etc. Ori, cu Brâncuşi situaţia nu s-a schimbat niciodată, el rămânând nebăgat în seamă, un veşnic exilat…Chiar în Franţa, ţara de adopţie, socotită printre altele cea mai tolerantă, cu prilejul inaugurării postume a Atelierului Brâncuşi, reconstituit în cadrul Muzeului de Artă Modernă (1962), potrivit clauzelor testamentare, presa franceză îi reproşa sculptorului „degenerarea” artei sculpturale, iar despre operele sale scria că ar fi nişte epave de care Muzeul Naţional ar trebui să se descotorosească cât mai curând posibil... („Le Figaro” din 7 aprilie 1962), ca să nu mai vorbim că aceeaşi Franţă, deţinătoarea testamentară a lui Brâncuşi, nu i-a cumpărat acestuia niciodată vreo lucrare! America, în schimb, se poate mândri a fi fost sprijinul de nădejde al marelui novator prin achiziţii şi presă elogioasă, prin voci şi condeie de prestigiu: „…punct de vârf al artei contemporane” (Sidney Geist) şi „…singura sculptură a timpurilor moderne comparabilă cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renaşterii” ( William Tucker ). Ansamblul de la Tg-Jiu rămâne capodopera sculptorului, „testament sinteză” al creaţiei sale (Petre Comarnescu). V.G.Paleolog, prieten al artistului, constată „mulţimea contribuţiilor” (este vorba de comentariile exegetice), care nu lipsesc - dar impresia dominantă este totuşi, până acum, a unor chei încă false, care încearcă pe un zăvor inviolabil, încă nedescifrat! Demersul meu a fost provocat şi de interpretările făcute cu sau fără morgă exegetică despre Coloană; le citez fără nominalizări numai pentru extravaganţa ori gratuitatea lor: şir de oale şi urcioare; cariatide; oameni care se ţin în cârcă ţărănci în rugăciune; cristale; păsări; streşini; stânci; temple aztece; scări; mătănii; etaje; fiinţe cu coşuri pe cap; cocoşi, gâturi; coafuri de domnişoară… etc., etc., (Ion Pogorilovschi – Comentarea Capodoperei, Ed. Junimea-1976).

Personal, nu am avut preocupări sistematice privind „brâncuşiologia” (o nouă ramură adventivă a fanilor), considerând că cei mai îndreptăţiţi sunt criticii de artă care dispun de o metodologie şi disciplină de studiu şi sunt, cum s-ar spune, pe terenul lor. Şi totuşi am căzut şi eu în capcana ispititoare a celor cu „păreri”; de fapt, cred mai degrab’ a fi vorba de o surprinzătoare intuiţie, la care a contribuit, desigur, educaţia artistică primită din şcoală, la care s-a adăugat aceea de fost seminarist teolog. Subiectul cercetat, mult discutata Coloană, a devenit rezolut pentru mine acum circa 40 de ani! Având în vedere că prezentarea sursei era din fond religios (după interpretarea mea, şi domeniu tabu în acea perioadă la noi, nutrind speranţa „strecurării” acestuia în Buletinul Oficial al Patriarhiei Ortodoxe Române, (printre puţinele publicaţii religioase autorizate, dar riguros controlate de regimul comunist),


61

am fost sfătuit să mă adresez IPSS Iustin Moisescu, pe atunci Mitropolit al Moldovei (1968), care avea şi faima de intelectual cu „deschideri” şi care, ce e drept, m-a ascultat cu toată deferenţa (eram cadru didactic universitar la un institut de artă), dar concluzionând cu regretul de a nu crede într-un Brâncuşi „filozof”…remarcă dedusă a fi un refuz diplomatic în a nu tulbura şi mai mult apele, iritând oficialităţile ateiste (şi poate subminând chiar scaunul patriarhal pe care, conform tradiţiei, viitorul candidat trebuia să treacă „onorific”, mai întâi prin „Scaunul” lui Veniamin Costaki, fostul mitropolit al Moldovei (1812 – 1842), care s-a bucurat de o mare stimă datorată unei vieţi cucernice, de om învăţat şi de mare patriot, învestitură pe care I.M. a şi obţinut-o ulterior. Trebuie să recunosc, în afirmaţia negativistă a vlădicăi despre Brâncuşi, că acesta era „la zi” cu informaţii şi surse din afară privind evenimente culturale deosebite la care marele prelat avea acces (întrevederea avea loc într-o vastă bibliotecă, în care se putea uşor citi mulţimea titlurilor „tabu”, nelipsind, desigur, un impunător album de lux, pe al cărui cotor se putea citi (ostentativ momentului), cu elegante majuscule: BRÂNCUŞI! Peste mulţi ani, mi-am dat seama că, exact în aceeaşi perioadă, Jean Cassou lansa teorii diminuante despre sculptorul român, premisa eronată a unui „le berger valaque”, venit să se abc-deze în Oraşul Lumină, texte uşor de crezut într-o perioadă şi atmosferă de negare a valorilor! O a doua ocazie de a prezenta public originala mea teză, a fost la colocviul Brâncuşi de la Tg-Jiu din 1997, comunicare apărută (pentru prima dată) în broşura fundaţiei, împreună cu celelalte susţinute acolo (1997); textul s-a bucurat de atenţia revistei „Psihologia” ( nr.2 din 1998 ) şi de hebdomadarul „Diplomat Club” nr. 3/1998.

Odată devenit „cap unghiului”, Brâncuşi se gândeşte să dăruiască ţării sale de origine un dar pe măsură, un monument închinat luptătorilor căzuţi în apărarea pământului sfânt al patriei. Dintr-o firească nostalgie şi ca un întreit omagiu adus locurilor natale, care coincide şi cu cel al unei alte Ioane d’Arc românce, Ecaterina Teodoroiu, fecioara voluntară, căreia deja i se ridicase un mausoleu în faţa primăriei oraşului Tg-Jiu de către Liga Femeilor Române din Gorj, (operă a talentatei sculptoriţe Miliţa Pătraşcu – fostă elevă a lui Brâncuşi), acesta se hotărăşte ca tot la Tg-Jiu să fie găzduită şi opera sa capitală, aşa numitul „Ansamblu de la Tg-Jiu”. Genialul novator apelează şi de astă dată la „origini” şi are în vedere ca punct de plecare milenarele jertfe consemnate în cartea de căpetenie a creştinilor, Biblia. Brâncuşi a fost un om credincios, care a frecventat curent biserica şi desigur familiarizat cu toate ale sale. În Vechiul Testament, pentru jertfe se amenajau aşa-zisele altare din pietre clădite, peste care se aşezau lemnele care înlesneau arderea (animale copitate şi…chiar fiinţe umane!”). Cităm jertfa lui Cain şi Abel, Melkisedec, Avraam, Ieftae, Ilie etc. În

clădirile locaşurilor de cult sunt incluse în spaţiul denumit altar, masa de jertfă unde se oficiază simbolic la creştini (după chiar indicaţiile Mântuitorului la Cina cea de Taină, cu pâine şi vin: (Matei,26 / v.26-28 ), (Marcu,14,/ v.22-24 ), (Luca,22 / v.19-20 ).

Brâncuşi reuşeşte să reunească, printr-o genială sinteză, jertfele din Vechiul Testament cu jertfa supremă din Noul Testament, prin aceasta generalizând simbolul asupra întregii rase umane prin surprinzătoarea Coloană, devenită simbolul Omului Jertfă. Ca să obţină imaginea fumului ce trebuie să se înalţe spre „tării”, sculptorul reduce lemnele de pe altarul antic, prin eliminare până la limita imposibilă, obţinând un minim de două lemne aşezate în cruce, devenit simbolul jertfei supreme din Noul Testament. Aprinzând – imaginativ - cele patru capete (indicând parcă cele patru zări), obţine unduirea fumului construit din cele patru direcţii ce se îmbrăţişează sinuos, tinzând spre înaltul infinit, închizând în împletirea lor un spaţiu intim care, umplut cu materie (cenuşa jertfelor), oferă o suită de module ce par a deveni unul dintr-altul, zvâcnind spre cer într-o superbă coloană, alcătuită din metanii gargantuelice. În această etapă, cunoaştem mai multe variante în ce priveşte numărul de elemente oarecum sferice, de această dată. Neobosit în căutări de noi semnificaţii, prin segmentarea a doi elemenţi, obţine simbolul timpului cimentat în „clepsidre”, folosite mai târziu drept scaune în jurul mesei şi de-a lungul aleii ce duce spre „arcul de triumf”. Coloana pune stăpânire pe sufletul artistului şi-i fură odihna. Caută amplasamente, face planuri care frizează imposibilul şi se supără pe americani, care nu-l înţeleg, şi, în zbaterile aceste, mai realizează o schimbare spre perfecţiune a formelor: degrosează din balastul sferelor, transformându-le în romboizi cu muchii rotunjite ce creează elementelor o nouă personalitate şi o dinamică impresionantă! S-a născut Coloana Infinită, fără sfârşit, sau cel mai fericit botezată de un alt mare român contemporan cu Brâncuşi, Mircea Eliade, AXIS MUNDI. Apariţia Coloanei ca fenomen plastic a produs un mare şoc în lumea artelor şi este încă departe de a se stinge. Vizionarea acesteia - la Ea acasă - a fost comparată cu muzica beethoveniană, care atinge limita perfecţiunii! Marele sculptor american Ismu Noguchi, venind în România, în pelerinaj la Tg-Jiu şi văzând-o (Coloana), a exclamat: „este mai mult decât minunată…”. Un român a regăsit simbolul dialogului cu Cerul! Acest „fum” de jertfă se practică în toate cultele, în chip simbolic, prin ardere de substanţe aromatice, plăcut mirositoare, şi cu efect dezinfectant totodată, folosind cădelniţe, căţuia, (la tămâierea mormintelor), lumânări, şi chiar insinuant, în arhitectura religioasă (a se vedea turlele meşteşugit răsucite imitând sensul înălţării fumului de la jertfele altarelor, ale mânăstirii Curtea de Argeş din România, ctitoria domnitorului Neagoe Basarab – 1512-1521, una din alte minuni româneşti, în zidul căreia - spune


62

legenda - pentru trăinicia zidirii, meşterul Manole, plângând, şi-a zidit soţia. Jertfe, jertfe, jertfe…

Brâncuşi a cunoscut, desigur, toate acestea, fie din şcoală, fie din multe alte cutreierări ale sale pe meridianele lumii. Drumul parcurs de geniul neastâmpărat al acestui amarnic truditor al artelor să fi fost oare cel insinuat de mine (mă refer exclusiv la crearea monumentului de la Tg-Jiu)? Cel mai tăcut dintre artişti şi-a păstrat taina, lăsându-ne marea operă cu reproşul: „Voi nici nu ştiţi ce vă las eu vouă” - a spus atunci titanul, părăsind Tg-Jiul, profeţie amară ce încă nu s-a dezminţit, din păcate, nici până astăzi…

Monica MUREŞAN XXXIV. Fiecare încearcă să se descopere - ca şi cum te mai poţi reinventa după ce un verb pervers tocmai te aruncă într-o experienţă reflexivă. Uiţi cum e să fii copil ajungi adolescent te transformi în bărbat sau femeie iar copilul din tine nu te recunoaşte. Un exemplar uman nu poate să-şi croiască viaţa ca o husă pe măsură: unul în celălalt deveniţi matrioşele din galeria cu figurine zâmbitoare stăm de pază în cuşca net-ului neclintiţi la post fix adoptăm poziţia pasivă a chipului cu zâmbet împietrit recăzând în uitarea unei posibile existenţe virtuale şi ne entuziasmăm cu inocentă mirare că tocmai am descoperit o nouă soluţie cu factor mare de protecţie pentru viaţa viitoare... uitarea de sine. XXXV. Am înţeles că a rămas puţin timp şi linişte… cât despre noi fiinţele de OM ne jertfim cuvintele nu faptele! Şi ne mai întrebăm cum de se înmulţesc cozile de topor ?! Adeseori în ascensiunea mea cuvintele acelea străine

abandonate pe treptele cunoaşterii mi se lipesc de trup îngreunându-l trăgându-mă înapoi. Mă îmbată mai mult decât băutura care nu mă îmbată fumul halucinant al ţigării care nu-mi mai prieşte sau aburul înşelător al cuvintelor-capcană din calea cărora trebuie să ştii să te fereşti pentru că odată născute nu mai pot fi stăpânite. XXXVI. Cad picături ascuţite ca acul de viespe. Măruntaiele pământului clocotesc. Nori de cenuşă vânătă acoperă fruntea înaltă şi senină a cerului. Totul se petrece din cauza unor turbulenţe misterioase din atmosferă… Cad stropi verzui - ploaia acidă îşi varsă fierea şi ropotul lor de fiară însetată sperie tăcerile văzduhului pustiu cerul e un deşert mirarea te gâtuie se instituie o stare de galben ce trece în portocaliu apoi roşul se transformă în negru parcă cineva răstoarnă catran începe starea de unu la care oamenii renunţă, neştiind se întorc în starea de timp zero divinul din ei se topeşte se scurge ca apa în pământ iar pământul le întoarce spatele nerecunoscându-i din aburii făpturilor se înalţă un zid de apă mare de n-ai putea şti cât de mare pândeşte împietrit din zarea neagră şi mută. Aceea a fost ziua în care a nins pentru ultima dată cu fulgi mari şi albi fulgii aceia fierbinţi s-au pietrificat în atmosfera densă făcându-se gloanţe cerul mitralia oameni şi vietăţi pomi şi ape totul scrâşnea metalic dezarticulat au zis că s-ar putea să fie un cutremur artificial - parcă mai avea importanţă… Cred că visam şi în acel ultim şi grăbit vis se făcea că mănânc dintr-o carne de miel bine prăjită: întindeam cu poftă pâinea în sosul mustos şi aromat dar nu mă săturam


63

deodată a început mugetul părea o muzică dată prea tare ţineam gura deschisă larg să iasă presiunea un-doi-trei-patru inspiri expiri gura maree! în general frica are mai multe stadii dar cum s-o dai mai încet... nimeni nu s-a gândit la un aparat pentru contorizat frica cum s-o închid de tot, mi-am zis… evenimentele m-au surprins în acel vis nu mi-am dat seama de când căzusem pradă gândurilor rele îmi era gândul numai la mâncarea rămasă acolo undeva neterminată. Abia atunci am văzut: jumătate de miel era viu, plângea privindu-mă rugător şi avea blăniţa pârlită pe când cealaltă jumătate sfârâia aburindă mirosind ademenitor! Se spune că Luna Neagră nu există ci e mai degrabă un loc păgubos or, cum poate fi un loc inexistent păgubos cum poţi vedea pe cerul negru o lună neagră ce, au luat-o razna şi lucrurile care nu există ? Saliva încă mai păstra gustul mâncării. Nu ştiu dacă visul se terminase cineva amintea de o “netezime mentală” şi eu în vis sau nu simt că trebuie să scuip ca la dentist când îţi ia aspiratorul şi devii un rezervor prea umplut cu tine însuţi de te îneacă fierea... lupta cu gândurile negre nu se câştigă uşor. XXXVII. Începe totdeauna cu un frison, o angină, o angoasă... devii alergic la întâmplări vuietul gândurilor te ia pe sus dai cu capul de un nor de praf: clepsidra nopţii se sparge acoperindu-te cu un strat impermeabil de corpi de origine incertă – fosforescent ca meduzele un fir de idee forează în materia fertilă a închipuirii

căutând o alternativă o ieşire de serviciu aspiri la o viaţă deşurubată căreia nu i se potriveşte niciun nit nicio lipitură cu indolenţă dintr-un fitting se prelinge o lacrimă pentru care nu există bariere încă mai crezi că secunda aceasta legată cu dublu nod sub bărbie nu va avea puterea să inunde ori poate că de milă se va umple de la sine şi precum o piatră aruncată peste umăr va pocni pe cine-apucă altminteri va urca mai departe lăsând în urmă acel pliu cutanat al clipei ce s-a crezut şi oră şi eternitate dar poate că ideea că există secunde ce scapă de sub control cum picătura dintr-un racord slăbit va stimula circulaţia prin vechile vase comunicante ale timpului probabil de aceea se spune că există o clipă cât o viaţă dar nu neapărat de graţie, e mai degrabă o formă rară de alergie la ultima suflare a timpului şi nu ai anticorpi… XXXVIII. Căutam orbecăind punctul de sprijin locul care ştie totul despre mine copacii care m-au văzut crescând vântul ce-mi ştia mirările

primului cuvânt răsăritul de soare luna plină prima dragoste ce se topise precum ceara luând forma inimii - redându-mi o nouă formă dintr-o materie îndrăgostită şi topind în creuzetul sufletului trunchiul celălalt de copac retezat şi aşa m-am întors la vârsta de şapte clipe când la doi paşi de mine Duhul mă aştepta fixându-mă cu tulburele-i ochi


64

de apă caldă şi adâncă … inspiri, expiri... se pare că a existat un motiv pentru care acolo sus s-a hotărât să tânjesc după cer şi să mă tot răzgândesc… De atunci am ştiut oare că după de 7 ori 7 totul poate reîncepe?! XXXIX. Dacă nu reuşeşti să îţi închipui singur dacă nu poţi găsi răspunsul poate că nu meriţi încă să ştii! mi-a răspuns Arborele Vieţii iar duhul cuvintelor sale m-a ajutat să-mi continui urcuşul. A mai rămas puţin timp puţină linişte. Cât despre noi fiinţele de OM ne jertfim cuvintelor!

Valeria Manta Tăicuţu

Daniel Drăgan: Visul poetului unic Neum

Recentul volum al lui Daniel Drăgan, împărţit în

unsprezece cânturi, poate fi considerat o epopee filosofico-religioasă, argumentele acestei încadrări trebuind căutate în substratul ideatic din care nu lipsesc trimiterile cosmogonice, raportul dintre planul astral şi cel pământesc, trăirea cu intensitate a miracolului şi viziunile escatologice.

Poetul orb, o ipostază, de fapt, a demiurgului, trece de la cunoaşterea lumii prin celelalte simţuri (tactil – „Că el cu pielea vedea”, olfactiv – „Şi cu nările lui umflate vedea”, acustic – „Urechile lui răsucite/ Ca scoicile mari de sidef/ Prindeau sunetele globului toate”, gustativ – „Şi ca văzul lui să fie perfect şi în formă/ Scotea dintre fălci o limbă enormă”) - la re-crearea lumii: „Neum ia în palme şi ridică lângă nările sale/ Un boţ de ţărână cu frunze verzi şi uscate/ Cu seminţe şi spori cu nevăzute minuscule specii/ Care oriunde se-ntind şi roiesc./ Îl frământă în palme şi-l face rotund/ Ca globul lumesc pământesc/[...] Îl vede rotund

şi rotit/ Pe axa pe care el l-a ivit/ Îl vede rotindu-se egal lunecând/ Pe orbitala lui ca o eclipsă de gând”. De ce trebuie să re-creeze lumea? Pentru că aceea concepută de Dumnezeu şi lăsată la îndemâna oamenilor este coruptă, trândavă şi nelegiuită: „El vede lumea sărmană şi lumea nebună/ Lumea trândavă care se-adună în desfătări/ Împărţită, despărţită şi învrăjbită în

triburi şi ţări”. Elanul urieşesc al poetului unic nu va fi sancţionat (cum se întâmplă la romanticul Dionis), pentru că ascultătorul de neume, adoratorul perfecţiunii celei dintâi nu se răzvrăteşte, ci vrea, prin contemplare, să restabilească echilibrul şi armonia de la începuturi: „Când pojarul se-ntinde şi începe să ardă/ Neum vede cu părul de pe ţeastă,/ De pe piept şi din barbă/ Cu splina vede cu fălcile mari/ Cum lumea se umple de jnapani şi tâlhari/ Doamne, învaţă-mă ce să fac/ Să fie vreme bună în lume şi pace// Domnul aude-ntrebarea şi tace” (pag. 15). Atâta vreme cât Ziditorul este mut, indiferent („Grotă e lumea văzută/ Grotă cea nevăzută/ Unde eşti tu unde sunt eu?/ De faţă e voia lui Dumnezeu/ Sau poate nu. Poate-a plecat/ Spre alte meleaguri şi ne-a lăsat/ Să ne târâm în beznă pe brânci/ În văgăunile căptuşite cu porunci/ Din veac ne-mplinite/ Cu aripi de ghips înţepenite/ În fântânile uscate demult” (pag.19) şi, probabil, cu totul îndepărtat de creaţia sa, poetului orb nu-i rămâne decât retragerea din lume, pustnicia, meditaţia amară, cufundarea în sine: „E singur pe drum şi pe lume Neum/ Poetul profetul Neum [...] Ochii străpunşi de zeci de lănci/ Furibunde/ Se-ntorc în sine/ Unde nu e nici rău nici bine/ Unde nu-i nimica a face/ Zeii mor şi roata timpului zace” (pag. 20).

Dacă în Cântul III, poetul orb devine „tălmăcitor de taine bun”, de o vârstă cu misterul primordial, martor al neliniştitelor semne de întrebare, al zbaterii între fiinţă şi nefiinţă, între moarte şi renaştere, dar şi intermediar între Creator şi lumea creată de el, în Cântul IV apare în ipostază de erou civilizator: „Când de pitecantropi s-a desprins/ Neum a primit o zeiască povară/ S-adoarmă-ntr-o grotă de smoală/ Şi să se trezească în vis” (pag.27), obligat „prin labirintul neumei/ Şi ale vii inimii sale/ [să] Taie mulţimilor cale”. Numai că norodul „Bătea cărări fără zare şi rod”, „puhoaiele necititoare” dovedindu-se, iar şi iar, incapabile să-şi depăşească condiţia umilă. Poetul-duh, poetul-profet, poetul „călare pe un cuvânt” strigă în pustiu, agitându-şi toiagul: „Semnele lor de primejdie şi


65

spaimă/ Se ridicau în văzduh şi picau neauzite-napoi/ Şi mureau în praful uliţei sau în noroi” (pag. 29).

Cântul V seamănă cel mai mult cu „Paradisul pierdut” al lui Milton: învinşi de Creator, îngerii cad pe pământ şi, departe de a-şi suporta într-o veşnicie de lacrimi pedeapsa, îşi alcătuiesc, sfidători, un paradis în adâncuri, oglindă falsă a celui pierdut. Poetul unic Neum, cel care visează lumea şi vrea să-şi transforme visul în realitate, apare aici în ipostază de arhanghel căzut: „Două coarne de domn/ Pipăie-n somn/ Muchia Neştiutului şi cresc/ Două mandibule ivite/ Din firul antenelor răsucite/ În culori de pucioasă şi scrum/ Sub fruntea poetului unic Neum” (pag. 31) şi încearcă să potolească foamea de aur şi bogăţii a lumii: „Muşcă din piatră şi piatra pe loc/ Se transformă în floare de foc/ În safire rubine smaralde/ Şi poetul porni să se scalde/ În bucuria de a da de a da de a da/ La fiecare câte ceva”. Generozitatea darurilor ar trebui să devină un model după care să se ghideze umanitatea, dar, lacomi şi îngrămădiţi puhoi la pomană, oamenii nu înţeleg nobleţea gestului pe care-l face poetul: „Toţi primeau daruri strălucitoare/ Din buzunarul poetului darnic şi mare/ Că-ncepură apoi să-i sară la gât/ <<Adică cum boierule numai atât?>>” (pag. 33).

Poetul orb al lui Daniel Drăgan, capabil de efort sisific, construieşte lumi, le lasă să se prăbuşească şi le reconstruieşte, în speranţa că va ajunge, în finalul epopeii sale onirice, la o variantă acceptabilă de umanitate; în cele din urmă, însă, înţelege că între lumea ideală/ arhetipală şi lumea copiilor imperfecte nu poate exista potrivirea pe care o visează el şi se retrage, încă o dată, în sine: „Întoarsă înăuntru de sine/ Lumea-n oglindă zice că-i bine/ Aşa cum nu fusese mereu/ Şi cum ar fi zămislit-o Dumnezeu” (pag. 42). Somnul din Cântul VII, după „cosmogonic efort” este, mai degrabă, al unui Iov împăcat cu propria mizerie şi neputinţă: „Geme poetul şi se-ntoarse pe-o parte/ Trage pe cap o neagră cagulă/ Tremură şi pune pe el/ Plapuma rece a sărăciei./ Geme tremură geme/ Printre cioburi risipite poeme/ Şi-ncepe să sforăie blând” (pag. 45).

Firul narativ al poemului se topeşte în ţesătura lirică densă, limbajul metaforic obligând la o lectură în mai multe chei. Poetul orb nu cântă, asemenea lui Homer, întâmplări eroice, a căror desfăşurare depinde de capriciul zeilor; succesiunea de tablouri din visul lui Neum este menită să sugereze o luptă fără sens cu încăpăţânarea lumii noastre, cu iresponsabila ei pornire spre jaf, măcel, batjocură şi autodistrugere. În final, nu e de mirare că însuşi logosul îşi pierde puterea ziditoare, aducând nu lumina şi viaţa, ci întunericul, vidul, moartea: „...Ca resturile unei oştiri risipite/ Ce nu mai ştie/ De unde vine/ Unde se duce/ Cuvintele aleargă năuce/ Pe câmpia sângerată a pierzaniei” (pag. 63).

Dumitru Pană

Athlos

atletul urcă la start. odihna-i sfârşită. sfârşit şi efortul pregătitor. acum că totu-i sfârşit trebuie să-nvingă.

nu mai are-amintiri. numai clipa de-acum. clipa de-acum explodează-n tot ce va fi.

viitorul nu-i finiş. e limita.

dăruit-concentrat nu poate scăpa de gândul atroce.

şi-n miezul efortului roade nimicul atletic.

Elementele (threnos)

nu-i apă cât să mă-nceapă nu-i aer precât mă vaier

n-am destul foc s-o iau din loc nu-i pământ precât sunt

Biata nud

la cafenea un pictor pictează un nud şi-l ratează. un altul pictează nudul şi doreşte modelul. al treilea pictează

nudul şi doreşte chiar nudul pictat.

nici unul nu pictează pur şi simplu un nud


66

într-un colţ stă pictorul care se teme şi pictează nudul

Ana Maria

Ana Maria nume fără cusur

nume-ecou. ce bine că eşti mai mult decât un vers diafan. ieri mă linguşeai

cu un vers al meu – suflet bun num ă laşi să pier prea curând în uitare.

erai tristă azi la telefon pentru că aflaseşi că nu

Ana Maria mâine vie mai fi

fata din vis?

Lakonika

* aprind focul în vatră şi

singurătatea se adânceşte

* singur la foc –

toamnă în gânduri – copilul departe

*

să citesc să scriu

să simt că sunt viu

* trupul tău gol

în vers alb poezie concretă

*

lună plină în crucea nopţii – miros de după ploaie –

copilul tot departe.

Camelia Manuela SAVA Parfumul amintirilor: Valeriu Anania, un „patriarh” printre scriitori

De curând s-a stins, plecând dintre noi şi intrând, poate, pe poarta Raiului, Înaltpreasfinţia Sa, Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei Crişanei şi Maramureşului, de la moartea sa împlinindu-se doi ani în ianuarie, anul acesta. La vârsta venerabilă pe care o avea (ar fi împlinit în martie anul curent 92 de ani), Sfinţia Sa era una dintre figurile cele mai importante ale Bisericii Ortodoxe Române, remarcându-se prin dragostea sa faţă de Dumnezeu, seninătate, înţelepciune, apropierea de oameni şi dragostea de ţară, de pământul românesc. Spiritul său blând, ochii expresivi, vocea caldă, părintească te impresionau adânc, aşa cum puţini ierarhi ai bisericii ar fi putut să o facă.

Născut într-un sat din Oltenia, pe numele său de mirean Valeriu Anania, a avut o viaţă tumultuoasă, dar bogată spiritual. Înzestrat sufleteşte cu sensibilitatea şi umilinţa celor aleşi, va urma Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941), alegându-şi să intre în tagma preoţească, călugărindu-se din chemarea lăuntrică de a fi mai aproape de Dumnezeu: la 2 februarie 1942 intră în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti primind numele Bartolomeu, iar la 15 februarie, acelaşi an, va fi hirotonit ierodiacon, va fi apoi ierodiacon la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş.

Va începe să scrie versuri încă de la vârstă fragedă, debutând în 1935 cu versurile „Pământ şi cer” în revista teologică „Ortodoxia”, colaborând de-a lungul vremii la diferite reviste de teologie: „Biserica Ortodoxă Română”, „Studii Teologice”, „Mitropolia Olteniei”, „Glasul Bisericii”, „Telegraful Român”, „Renaşterea”, „Candela Moldovei”.


67

Publicistic, va debuta în 1937 în revista „Vremea” cu articolul „Camaradul Anton”, colaborând şi la alte reviste de cultură: „Dacia rediviva” (pe care o înfiinţase cu încă doi colegi), „Convorbiri literare”, „Gazeta literară”, „Gândirea”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Magazin istoric”, „Steaua”, ş.a.

Se face cunoscut în dramaturgie cu piese radiofonice, unele nepublicate ca: „Jocul fulgilor” (1938), „La furcărie”(1939), „Dochia” (1940) şi mult mai târziu publică piese de teatru mult mai valoroase cum ar fi: „Mioriţa” (1967), „Meşterul Manole” (1968), „Du-te vreme, vino vreme!” (1969) sau „Steaua Zimbrului” (1971). Publică volume de versuri ca: „Păhărelul cu nectar” (1969), „File de acatist” (1976), „Anamneze” (1984).

Se remarcă prin activitatea sa intensă pusă în slujba Bisericii căreia şi-a închinat întreaga viaţă, cu osârdie, cu bucurie şi tenacitate.

Premiile şi distincţiile ce i-au făcut mare onoare au fost doar o simplă recunoaştere a meritelor sale, el murind cu sufletul împăcat că a făcut tot ce a putut pentru biserică şi pentru oamenii pe care i-a iubit şi păstorit cu mare aplecare sufletească, că a făcut tot ce a putut pentru ţara sa, trudind în spiritul credinţei strămoşeşti.

Dintre toate calităţile personalităţii sale caleidoscopice am ales să scriu despre cea de memorialist şi mă socotesc fericită şi norocoasă, fiindcă pentru un scurt răgaz ce l-am trăit în acelaşi timp, am putut fi contemporan cu Sfinţia Sa, fiind impresionată profund de curăţenia sufletească, de tăria de care a dat dovadă în faţa morţii, sfârşitul implacabil primindu-l împăcat.

Astfel, volumul de memorii la care voi face referire este „Rotonda plopilor aprinşi”, apărut pentru prima dată în 1983 la Cartea Românească, în Bucureşti, a doua ediţie datează din 1995 la Editura Florile Dalbe şi, în final, reeditată la Polirom în 2009, cu o prefaţă semnată de criticul Dan C. Mihăilescu.

Prin intermediul amintirii şi al scrisului, Valeriu Anania se întoarce în timp pentru a vorbi despre cei care i-au marcat tinereţea, contribuind din plin la formarea sa ca om, ca spirit: Tudor Arghezi, părintele Gala Galaction, Anton Holban, profesorul său de la Seminar, Victor Papilian, poeţii Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu, dramaturgul Ion Luca, dar şi scriitorul Marin Preda.

Primul pe care îl evocă cu sensibilitate şi dragoste de ucenic într-ale cuvintelor este poetul Tudor Arghezi. Apropierea sa de Arghezi se transformă într-o prietenie trainică ce durează mai bine de două decenii, până la moartea poetului de la Mărţişor. O poezie publicată de tânărul Anania îi atrage atenţia bardului, dar acesta este motivul exterior, întâmplător, care îi aduce împreună, căci tânărul învăţăcel căuta să-l cunoască, admiţând că mistuise „toate cărţile

apostatului” (aşa era numit Arghezi în anii ’40), ceea ce îl face să îşi dorească foarte mult cunoştinţa marelui maestru. Mărturisire francă: „Mă împrietenisem cu poezia lui prin a fi început s-o resping.”, cade astăzi greu, ca o sentinţă. Întâmplarea face ca lui Arghezi să-i cadă sub ochi versurile semnate de Anania şi un prieten comun, profesorul de matematică al copiilor poetului, îl aduce pe tânărul aspirant în casa de la Mărţişor, iar prietenia lor trainică se leagă tot mai mult şi mai mult, se transformă într-o dragoste reciprocă, crescând „pe nişte temeiuri sufleteşti în care literatura se implica adiacent”. De aceea, memorialistul îşi exprimă preţuirea, folosind cuvinte alese, din suflet, ca să-i răsplătească marelui Arghezi tot ce i-a dăruit de-a lungul timpului: „Arghezi m-a iubit aşa cum eram, cu toate ale mele, chiar când a ştiut că nu-i merit dragostea. Mai tânăr decât el cu peste patruzeci de ani, dar tot atât de temperamental cum fusese şi el la vârsta pe care o aveam eu, i-am deschis uneori răni, l-am provocat la explicaţii severe, l-am judecat cu brutalitate. El, însă, mi-a răspuns, întotdeauna cu o gingăşie care mă dezarma, restituindu-mă stării de umilinţă lăuntrică…” (p.25).

Personalitatea controversată a lui Tudor Arghezi adună contrastele cele mai pitoreşti pe care părintele Anania le acceptă şi le ia aşa cum sunt: „chilia lui, atelier simplu de tot şi modest”, „vorbea foarte rar şi foarte puţin de experienţa lui scriitoricească intimă. Provocat, ocolea subiectul, îi era parcă ruşine, ca unui copil constrâns să spună ce a furat”.

Ironia fină, spiritul critic, pamfletar este evidenţiat în câteva tuşe, în câteva episoade remarcabile: când este arestat şi dus de la gara Târgu-Jiu spre lagăr, trecând prin faţa statuii lui Tudor Vladimirescu, Arghezi salută, iar ofiţerul ce îl escortează îl întreabă mirat cu cine s-a salutat, nevăzând pe nimeni în preajmă; răspunsul poetului vine prompt:

„- Cu un strămoş al meu…”. Pentru opera lui Liviu Rebreanu nu prea are

mare consideraţie, apreciind că scriitorul ardelean nu ştie să scrie; deşi nu citise toată opera lui Rebreanu, se rezumase doar la un fragment, motivaţia este foarte acidă, tăind în carne vie ca vitriolul:

„ – Dragul meu, dacă mă dus la piaţă şi vreau să cumpăr un burduf de brânză, nu am nevoie să mănânc tot burduful spre a mă convinge că brânza e bună sau nu. Scot un dop, gust şi zic: e bună sau nu e bună. Ţi-am spus că Rebreanu nu ştie să scrie…”.

Astfel, la vârsta senectuţii (Arghezi avea peste 80 de ani), „omuleţul scurt şi plinuţ, cu rame groase la ochelari” nu-şi înfrânează niciodată limba ascuţită, nefiind în stare să-şi „strunească zăbala”, iritat, va răspunde pe un ton nepoliticos atunci când este provocat:

„ – Dragul meu, s-a iritat el, mi se reproşează că sunt trivial, dar nimeni nu înţelege că la aceasta mă


68

obligă balcanicii în mijlocul cărora trăim. Bădăranul s-a cocoţat pe post de ministru şi rămâne nesimţitor la vorba subţire. El nu te pricepe decât dacă-l înjuri de mamă şi-l mânjeşti cu c… de sus până jos…”.

Meritul lui Valeriu Anania este acela că a pătruns în tainele sufleteşti ale lui Tudor Arghezi, atât cât i s-a permis, marele poet lăsându-se citit de micul său discipol într-ale poeziei, astfel încât l-a încurajat în permanenţă pe mai tânărul său confrate din lumea cuvântului, prefaţându-i şi poemul Mioriţa: „Lui Arghezi îi datorez, cu veşnică recunoştinţă, debutul meu editorial.”

Capitolul pe care îl adaugă în ediţia de la Polirom este scris după douăzeci de ani de la apariţia primei ediţii a Rotondei şi subliniază spiritul altruist al lui Arghezi care păstrase un geamantan cu acte ale unui medic (dr. Veselovschi) ce va fi arestat împreună cu Valeriu Anania, la Aiud. Motivul arestării părintelui Anania fusese tocmai acel geamantan, preluat de la Arghezi şi trimis mai departe stareţului Veniamin de la mănăstirea Polovragi. Trăgând după sine „păcate mai vechi” sub regimul de teroare care tocmai se năştea (mai fusese ridicat şi arestat de Securitate şi abia aşteptau să găsească un motiv cât de insignifiant), va fi condamnat la 25 de ani, Anania îl încredinţează însă acum pe posesorul valizei, coleg de închisoare cu el, că oricum, mai devreme sau mai târziu tot l-ar fi luat.

În Prefaţa sa (la această a treia ediţie), Dan C. Mihăilescu surprinde în câteva linii „o caracteristică a evocativului părintelui Bartolomeu”: „scrisul «în ghicitură». Savoarea piezişului, cultivarea gestului parabolic, a formulei multietajate.”(p.18).

Tot un artist al cuvântului este şi Anton Holban ce i-a fost profesor lui Valeriu Anania la Seminarul Central din Bucureşti: „fără catalog, cu mâinile depărtate de corp, cu degetele întinse, cu părul zburlit, neglijat, spunând obişnuitul bonjur, câte o glumă sau câte un spirit de bun-gust.”

Amintirile legate de profesorul său ateu -„neprogramatic şi lipsit de ostentaţie” - tolerat de directorii de la seminar tocmai pentru talentul său literar (era o mândrie să îl aibă în cadrul colectivului didactic, în şezătorile literare etc.), constau în câteva scene şi episoade ce rămân remarcabile: dragostea ce le-o insufla elevilor pentru citit, pentru cărţi (au făcut o bibliotecă a clasei din micile lor economii şi aveau reducere la librărie dacă se duceau cu grupul să cumpere noile apariţii), îi motiva cu note mari, cu laude sau, din contră, cu persiflări, îi punea să se întreacă pe ei înşişi prin compunerile pe care le dădea, le aducea el însuşi reviste interzise în şcoală („V-am adus o Vreme”), rememorând cu drag apelativele pe care le folosea profesorul când se adresa elevilor săi, aceştia fiindu-i „camarazi”sau „prieteni”. Părintele Anania subliniază în acest context că numele profesorului său se transformase în renume, „calitatea profesorului era

dublată de reputaţia scriitorului”, bucurându-se în acelaşi timp de admiraţia directorului Seminarului, Petre Partenie ce nu pierdea nicio ocazie să-l laude pe Holban.

Apropierea dintre cei doi–învăţăcelul seminarist cu talent de poet în devenire şi scriitorul consacrat–are un sfârşit neaşteptat, fiindcă în clasa a patra, profesorul se îmbolnăveşte, lipseşte tot mai des de la cursuri şi, în final, apare ca un fior vestea că Anton Holban nu mai este. Ultima imagine legată de marele scriitor pe care o păstrează în străfundul sufletului său părintele Anania este cea a incinerării corpului defunctului, la care asistă „ca un prieten părăsit”. La crematoriul Cenuşa scena finală aminteşte de cele ale lui Tudor Arghezi din romanul său celebru Cimitirul Buna-Vestire: „…am îngăduinţa să mă uit prin unul din micile ocheane ce-i permiteau privirii să pătrundă în cuptor. Catafalcul coborâse. Atunci am băgat de seamă că sicriul era aşezat pe două lungi şine de metal paralele, legate în urmă de un cărucior, cu care a fost împins spre gura cuptorului (oh, de ce nu pot spune asta cu liniştea cu care aş spune că a fost pogorât în mormânt!). Nu curiozitatea m-a lipit de unul dintre ocheane, ci dorinţa de a-mi urma dascălul până la sfârşit (privilegiu pe care nu ţi-l poate oferi înhumarea). Nu am rezistat însă decât o clipă, atât cât a fi văzut un trup ridicându-se spre picioare, ca un şorici pe jeratic. Apoi n-am mai văzut nimic…”. Leşinul care a urmat scenei halucinante nu-l împiedică să-şi ia rămas bun de la iubitul său profesor căruia îi va purta o amintire pioasă toată viaţa.

Un alt episod marcant dintre amintirile lui Valeriu Anania este cel al întâlnirii cu Victor Papilian, profesor de anatomie de la Facultatea de Medicină din Sibiu, într-un moment al vieţii sale când îşi dorea foarte mult să devină „doctor fără de arginţi”, dându-şi toată silinţa să acapareze cât mai multe cunoştinţe în domeniu. Profesorul îl va întâmpina pe învăţăcel în biroul său de la Institutul de Anatomie, ridicându-se dintre „vestigii” umane, cărţi şi microscoape: „Întâi m-a izbit un miros iute, ca de piatră arsă. Apoi am văzut o încăpere vastă, populată apocaliptic cu vestigii omeneşti, un schelet în picioare, oase risipite pe mese şi dulapuri, tibii, femururi, vertebre, ţeste, fălci dezgărdinate, mulaje şi preparate anatomice, plămâni despuiaţi, intestine de vitrină, creieri indecenţi, muşchi arcuiţi pe ciolane, negri şi uscaţi ca din afumătoare, inimi la borcan, ochi fără orbite. În fund, o masă mare, cu microscop şi cărţi, din spatele căreia s-a ridicat profesorul, cu frunte înaltă şi păr sărac, în halat alb”. Cuvântul de întâmpinare este unul neobişnuit, fiindcă la salutul viitorului medicinist, răvăşit de priveliştea ce i se înfăţişa, profesorul răspunde recitându-i câteva versuri ce-i aparţineau lui Anania: „Mă joc cu imaginile/ Ca vremea cu paginile/ Când şi-ntoarce filele/ Peste toate zilele…”. Eleganţa şi emoţia întâlnirii constituie un moment irepetabil în viaţa celui care va fi


69

un pasager student la medicină. Anania rememorează clipele petrecute în compania profesorului, nu uită nicicum severitatea acestuia. Camaraderia ce se stabileşte acum între cei doi se bazează oarecum şi pe pasiunea comună pentru literatură, ambii fiind firi meditative, sensibile şi creative. Se întâlnesc la „cenaclul” condus de Victor Papilian, „vreme de cinci dimineţi consecutive, în doi”, profesorul dându-i note pentru piesa de teatru pe care Valeriu Anania tocmai o compusese, ca pe urmă să reactiveze de-adevăratelea cenaclul, mai întâi în locuinţa provizorie de la institut, unde Papilian trăia cu familia sa, şi să se mute apoi în casa protopopului Florea Mureşan, rolul amfitrionului fiind preluat de Eugenia Mureşan, soţia sa, cea care, ca şi Domniţa Gherghinescu-Vania, fusese considerată una dintre muzele lui Lucian Blaga.

Încrederea pe care i-o arăta profesorul său de anatomie venea din această legătură strânsă ce se înfiripase pe tărâm literar şi la finalul vieţii, pe patul de moarte, Papilian îl va chema pe Anania să îi încredinţeze manuscrisele sale ce cuprindeau piese de teatru, nuvele şi amintiri. Îndurerat după dispariţia acestui om remarcabil, ce i-a fost apropiat într-o perioadă a tinereţii, a căutării de sine, Valeriu Anania mărturiseşte aici dragostea lui faţă de cel care i-a fost profesor şi mentor.

Faţă de Lucian Blaga are o admiraţie nespusă, pe când pe Marin Preda îl urmează cu o consideraţie fraternă, ambilor curgându-le sânge de oltean prin vene şi deci un spirit pamfletar, autoironic.

Capitolul cel mai interesant este cel în care se face un fel de trecere în revistă/ o paradă a închisorilor prin care a trecut Anania, pornind de la Malmaison, continuând cu închisoarea Curţii Marţiale şi ajungând până la temuta Jilava, lagărul de la Tg. Jiu şi eliberat în 1944 (considerat de atunci legionar fiindcă participase la funeraliile fratelui mai mic al lui Corneliu Zelea Codreanu), apoi este descrisă cu lux de amănunte greva studenţilor de la Cluj din mai-iunie 1946 în care a avut rolul cel mai însemnat, fugar prin munţii ţării prin 1947, se predă şi este arestat prin 1948, anchetat timp de cinci sau şase luni şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civilă, plus cheltuieli de judecată, va fi eliberat în august 1964, timp în care a lucrat în memorie piesele de teatru pe care le-a şlefuit şi le-a publicat de-a lungul vieţii.

Trăind într-o deplină armonie cu sine şi cu oamenii, iubind cuvântul lui Dumnezeu şi biserica, aplecându-se cu migală asupra literelor, perfecţionând forma cuvântului ca să ajungă la nivelul de capodoperă, Valeriu Anania poate fi considerat astăzi unul dintre cei mai prolifici literaţi, oameni de cultură ce provin din rândul capilor bisericii ortodoxe române.

Titi DAMIAN ÎNTRE LINII de Eugen Mihăescu sau Omul moral şi artistul strălucit - deasupra istoriei Dintotdeauna am avut o anumită curiozitate în legătură cu fenomenul social, politic şi moral românesc de la începuturile modernităţii sale şi până azi. Prima carte care mi-a deschis fereastra a fost „Lumea românească de la 1900” a reputatului istoric Ion Bulei, scrisă încă pe timpul comunismului. Eram curios [să ştiu] ce s-a întâmplat în perioada interbelică şi am descoperit formidabilul şi pe nedrept uitatul volum al lui Nicolae Iorga, „O viaţă de om aşa cum a fost”. Despre perioada comunistă n-aveam nevoie, căci o trăisem, dar cartea lui Constantin Budan, „Ofertele destinului”, mi-a deschis o altă viziune asupra lui Gheorghiu Dej. Pentru ca viziunea să capete rotunjime, mi-a răsărit în cale excelentul volum al lui Ioan Scurtu „Contribuţii privind viaţa politică din România” (istoria regalităţii). Recunosc sincer că n-am ştiut absolut nimic despre Eugen Mihăescu până în momentul când, aflându-mă în vizită la Passionaria Stoicescu, observ pe birou cartea „Între linii”, editura Rao, 2011. „Ştii ceva despre autor?” o întreb curios. „N-am auzit de el” „Cum n-ai auzit? Este marele grafician, caricaturist din America, iar la noi, academician, senator, consilier. Nu-ţi mai enumăr toate titlurile. Ţi-o împrumut. N-o să-ţi pară rău!”. Nu mi-a părut rău, din contră, am recomandat-o, ori de câte ori am avut prilejul, şi altora, dacă se va mai găsi în librării. Aş putea spune că mi-a schimbat complet modul de a gândi, oferindu-mi o altă perspectivă asupra României postdecembriste, de la cineva care a fost angrenat în sferele înalte şi în culisele deciziilor politice din spatele uşilor închise. Ca să folosesc un fragment de limbaj de lemn, numitorul comun al acestor cărţi, adică firul călăuzitor, l-a exprimat, cu mult mai devreme de apariţia lor, ilustrul Caragiale într-o sinteză memorabilă: „Noi, românii, suntem cum am fost şi tare mi-e teamă că vom rămâne la fel”. Între linii este o carte-monument pentru vremurile actuale, care priveşte vârful piramidei politice româneşti în cea mai bulversată perioadă, adică din 1986 până în 2004. Mai întâi, autorul. Fotografia de pe coperta IV nu-mi spune nimic, chiar dacă colega mea se străduia să-mi argumenteze contrariul. Mai jos citesc: membru de onoare al Academiei Române, pictor, grafician, jurnalist, profesor la Patt Institute-New York, ambasador al României la UNESCO, senator etc. Cartea, printre rânduri, dezvăluie, puţin câte puţin, discret, şi tumultuoasa-i biografie. Prin anii ‘70 a


70

emigrat în America, după ce-şi întrezărea un viitor strălucit în România. Intrase într-un conflict cu Dan Hăulică pe când făcea grafica şi coperta la celebra revistă „Secolul 20”. Ajuns în America, talentul şi inteligenţa l-au impus repede în prim-planul jurnalisticii: a făcut copertele săptămânalului Time, ale revistei The New Yoker, iar în The New York Times a publicat mii de desene. Într-un cuvânt, a schimbat direcţia artei grafice editoriale americane de la caricatrură la metaforă politică, devenind, cu tenaticitate, cu inteligenţă, cu talent şi onestitate, un artist influent, cu relaţii în lumea bună, dar mai ales acordând un sprijin necondiţionat românilor care ajungeau în America, atât pe timpul Împuşcatului, dar mai ales după Revoluţie (sau ce-o fi fost ea!). La Revoluţie se întoarce cu entuziasm în ţară să pună umărul la democratizarea ţării. Descoperă, în scurt timp, că se află într-o cloacă de mari dimensiuni, într-o mizerie morală, dar nu se dă bătut, din contră, se încăpăţânează s-o îndrepte. Descoperă repede că se găseşte într-un sens giratoriu al intrigilor, suspiciunilor, sforăriilor, unde, în loc de patrie, se rostea doar EU. Toate acestea le bănuiam. Cartea este specială prin felul cum le spune. Cu alte cuvinte, maestrul Eugen Mihăescu foloseşte genial aceeaşi metodă ca-n caricatură şi-n grafica politică, dar cu alte mijloace, ale condeiului. Tuşele graficii se transformă în metafore caricaturale, astfel că persoanele din viaţa politică, situate la nivelul cel mai înalt, devin personaje literare. Cartea oferă tabloul unei lumi infecte, o colcăială de proporţiile României, o viermuială nesfârşită, o permanentă şi ticăloasă luptă pentru ciolanul ţării, transpusă într-o imagine din copilăria mea: într-un closet nişte viermi mari ca nişte limbrici, bătându-se în cozi pe rahatul proaspăt căzut. Eugen Mihăescu m-a dezmeticit. Ca să justific imaginea de mai sus, extrag, ca argument suprem, o panoramă a câtorva personaje: „Mă uitam la Iliescu cum savura homarul din farfurie ca un gourmet – adică unul care nu este numai pofticios, ci ştie şi ce mănâncă – şi mi-a venit în minte imaginea ceferistului Alecu Iliescu ţinând în mână cutia din tablă pentru <<hrană rece>> stând lângă locomotiva sa. Eram sigur că, de acolo, de Sus, îşi vede fiul şezând la masă cu îmbogăţiţii şi ghiftuindu-se cu mâncăruri scumpe. Aceasta era adevărata faţă a lui Ion Iliescu.” (p. 472). În drumurile sale prin lume, face un ocol şi la Versoix, rămânând impresionat de înfăţişarea regelui Mihai: „Mă aflam în faţa unui adevărat nobil, cu trupul drept, fără să fie rigid, cu un port maiestuos al capului... Un bărbat care se mişca, vorbea, mânca sau bea ceaiul ca un adevărat rege... Îmbrăcat cu o haină din tweed moale şi puţin uzat, cu pantalonii gri de flanelă foarte bine călcaţi, pantofii lustruiţi ca oglinda,

vechi şi tălpuiţi de câteva ori, pe scurt, o eleganţă tipic britanică.”(p.58). Într-o secvenţă de mare plasticitate şi sugestivitate îl surprinde pe tovarăşul lui Iliescu de luptă împotriva comunismului, Silviu Brucan, aflat pe un traseu al marilor „aprobări”: „Eram încă ud, cu apa picurând pe mine, când am auzit soneria de la uşă. Am rămas perplex... O apariţie anacronică, un bătrânel mult schimbat faţă de ultima oară când îl văzusem la Bucureşti, cu o pălăriuţă tipic americană pe cap, într-un costum de vară albastru-deschis, croit prin anii ’60 pe când era ambasador la ONU. Arăta ca un bătrân evreu venit din Long Island să-şi vadă copilul din Manhattan” (p.34). Misteriosul personaj venise în America din două motive: să-şi facă operaţie dublă de hernie, ca nu cumva să i se întâmple vreun „accident” în Bucureşti, dar şi pentru a pune la cale de-o revoluţie, căci ulterior a plecat spre Moscova. Îl întâlneşte apoi pe bătrânul Brucan la Bucureşti, tronând satisfăcut deasupra evenimentelor: „Am intrat la Brucan şi l-am văzut aşezat în spatele biroului cu un zâmbet larg, de pişicher, pe faţă. Pe măsură ce mă apropiam de el, a început să râdă scoţând acele mici sunete diavoleşti, menite să stârnească spaima....” (77). Portretul acestuia n-ar fi complet fără următoarele tuşe: „Mi-a rămas întipărit în minte obrazul roz şi bucălat ca un poponeţ de copil, buzele cărnoase ca nişte cremvurşti, părul roşu-morcov tuns periuţă, silueta cu şolduri late şi costumul de haine de o calitate deosebită” (p.32). Personajele care roiau în jurul puterii nu scapă nici ele de înţepătura maestrului: „Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o faţă ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură şi se scofâlceşte în cute lucioase, din care răsăreau ochi mici, porcini şi nasul bocârnat... L-am poreclit hipopotamul transpirat. Nu ştiu nici eu dacă pachidermul cu pricina năduşeşte, dar ştiu că Boda, da! Şi îi curg râuri de sudoare care-l fac să semene cu un hipopotam ieşind din mocirla în care se bălăceşte” (p.136). Desigur că în acest portret-caricatură cititorul l-a recunoscut pe Iosif Boda, pe atunci consilier prezidenţial, apoi ambasador în Elveţia. Aurel Dragoş Munteanu, vajnicul ambasador în America, la ONU, devine tipul aventurierului român carierist, în stare să accepte circumcizia, adică să treacă la religia mozaică pentru a parveni: „Ca orice intelectual român sadea, alerga după titluri şi diplome. Era zero barat în probleme economice. Când a sosit în America, nu ştia să completeze un cec sau să deschidă un cont. Era un mare lăudăros. Mă trezeam cu el pe cap la cele mai neaşteptete ore şi nu pleca decât spre dimineaţa.” (p.102).


71

Un personaj feminin de mare influenţă din apropierea Preşedintelui, Corina Creţu, care mai târziu va avea o carieră politică fulminantă, devenind parlamentar european, beneficiază şi ea de o atenţie deosebită, a caricaturistului Mihăescu: „Corina Creţu îl avea pe vino-ncoace! Înaltă şi nu prea slabă, cu pulpele pietroase dezgolite de fusta prea scurtă şi tricoul subţire, prin care se ghiceau sânii fără sutien, Corina îţi arunca o privire uşor saşie şi asimetrică, dar impertinentă, cu care parcă te deschidea la prohab. Nimic din politiciana de azi nu mai aminteşte de fata de cartier băgăcioasă, lipicioasă ca o gumă de mestecat, care ţi se lipeşte de deget, o scuturi şi ţi se lipeşte de toată mâna. Corina Creţu, euro-deputata, s-a transformat într-o tanti cu mărgele şi şi-a piedut tot hazul. Atunci când am cunoscut-o, în 1993, era ca un măr domnesc. E drept că înăuntru avea un vierme. […] Corina şi-a construit cariera cocoţându-se pe umerii bărbaţilor prin patul cărora a trecut, dar păstrând un aer inocent, care a reuşit să o păcălească până şi pe suspicioasa doamna Nina. Soţia preşedintelui a primit-o pe Corina în casă şi a luat-o sub aripa ei oblăduitoare.” (172). Primul dintre „personajele” care „se bucură” de atenţia maestrului este Andrei Pleşu care, într-o întâlnire inopinată în Bucureşti, se face că nu-l mai cunoaşte pe transfugul Mihăescu: „La auzul numelui meu, Andrei Pleşu a sărit în sus, cu toate că avea în mâini două plase grele, pline de cumpărături, şi a început să se îndepărteze de mine mergând cu spatele, încercând să mă ocolească pentru a putea să-şi continue drumul... Nu era conştient, săracul, ce imagine caraghioasă avea, aşa mic, cocoşat de plasele din plastic, ca un gnom, la fel de bărbos, aproape rostogolindu-se în încercarea de a se îndepărta cât mai rapid de mine.” (p.25). Controversatul Vladimir Tismăneanu beneficiază de multe pagini în cartea Domniei Sale, din care extragem doar câteva tuşe: „Pentru mine Volodea, ca şi taică-său, a fost întotdeauna ca un melc fără casă. Unde e casa lor? În America sau în România? În Rusia? În Israel sau poate în Spania? Cred că nici ei nu mai ştiu unde! Ca şi Neulander, tatăl premierului Petre Roman, de altfel. Tismăneanu a avut întotdeauna norocul să întâlnească oameni naivi. Iliescu a fost unul dintre ei. L-a primit pe Volodea şi, când a văzut cât e de „drăguţ” şi de mieros, cum e când are un interes, l-a ascultat. Apoi, s-a amăgit că are în faţă un fel de Mircea Eliade, care îl va ajuta să rămână nemuritor. A acceptat să scrie o carte împreună cu Tismăneanu... Volodea a reuşit să-l ameţească şi pe Emil Constantinescu spunându-i că ştie el cum se învârte roata la Washington. Preşedintele l-a crezut şi l-a invitat la Cotroceni ca să-l ajute să se pregătească să-l întâmpine cum se cuvine pe Bill Clinton.” (p.345).

Pe Ion Talpeş, pe atunci şeful spionajului românesc, îl face de râs într-o şedinţă cu o întâmplare deloc hazlie: „Ion Talpeş îşi luase o morgă preocupată de Kissinger dâmboviţean, cu fruntea umbrită de problemele politicii externe. Părea că pe umerii săi se sprijină nu numai Preşedinţia României sau ţara cu totul, ci întreaga omenire! Universul părea că devenise terenul său de joacă, îi lipseau doar găletuşa şi lopeţica... Într-una din puţinele şedinţe la care am participat, de faţă cu Iliescu, l-am întrebat dacă e la curent cu incursiunea fulger pe care o făcuse Vladimir Putin în România. Ştiam că preşedintele Rusiei intrase cu maşina prin nordul ţării până la Tg. Mureş ca să asiste la un meci de judo, dar fostul şef al contraspionajului românesc habar n-avea” (p.421). De portretul cel mai acid beneficiază Dan Hăulică, acela care, cu toată puterea de care era în stare, îi dăduse un picior în fund să aterizeze tocmai în America: „Când a apărut la Secolul 20, Hăulică era slab, translucid ca o ploşniţă care a supravieţuit ani de zile între filele unei cărţi, fără să aibă sânge în ea. Din profil, aproape că dispărea ca o lamă de cuţit. Vorbea puţin, mai mult lăsa să se înţeleagă. Încă nu devenise rabinul care avea o galerie de ţuţări. Pe atunci era ca o supă de sparanghel: fără gust sau aromă, dar care miroase urât când te pişi.” (p.437). Mircea Geoană a fost acela care, aflat în fruntea ministerului de externe, a provocat plecarea maestrului din preajma lui Iliescu, în partidul România Mare: „Mincinos şi arivist, Geoană este candidatul potrivit pentru a fi urmaşul lui Iliescu. Nu-i aşa, domnule Preşedinte? Atât de potrivit că puteţi uita că scria despre dumneavoastră, în faxul de felicitare trimis preşedintelui Constantinescu, că sunteţi cancerul democraţiei româneşti: Iliescu a încăput pe mâna cardiologilor şi a chirurgilor care i-au pus cinci stenturi atunci când protejatul său Mircea Geoană l-a debarcat din conducerea PSD şi era cât pe ce să-l scoată pe brânci la pensie... Geoană a pierdut alegerile pentru primăria Bucureştiului şi toate celelalte confruntări electorale cât timp a fost preşedinte PSD.” (p.506). Cu astfel de oameni în frunte a ieşit România în lume după Revoluţie. Desigur că actorii cei mari din Europa şi din lume au văzut spectacolul acesta grotesc pe care un parlamentar britanic l-a sintetizat într-o anecdotă: „Pe vremea când Dumnezeu făcea Lumea, după ce a modelat-o din lut, a început să împartă, cu zgârcenie, bogăţiile pe hartă. Un pic de cărbune în Ţara Galilor şi în Ruhr, un pic de petrol în Orientul Mijlociu, nişte aur şi diamante în Africa, păduri şi lacuri colo şi dincolo. La sfârşit s-a trezit că în cutie i-au rămas încă multe comori. Era ostenit şi, pentru că


72

pe hartă rămăsese numai România, a luat toate bogăţiile şi le-a împrăştiat peste Carpaţi. -Ce faci, Doamne, Doamne! i-a spus Sf. Petru. Peste toată lumea ai împărţit cu zgârcenie bogăţii şi acum, la sfârşit, ai îngrămădit tot ce-a rămas peste ţara asta mică? -Fii liniştit, dragă Petre. Îi voi pune pe români stăpâni peste ele.” (54). Aproape că nu există persoană politică din preajma maestrului care să nu devină personaj literar. Multe personaje sunt surprinse printr-o singură tuşă, dar sigură şi sugestivă; Corneliu Baba: „S-a bucurat că mă vede, dar îmi făcea semne disperate că pereţii au urechi, ba a băgat chiar telefonul în sertar”; Aristide Buhoiu: „Aveam de-a face cu un om serios şi foarte muncitor” (p.9); „Asemănarea dintre Eugen Barbu şi marele jurnalist Crevedia, adevăratul său tată, devine evidentă” (p.29); Elena Ceauşescu, din perspectiva lui Brucan, arăta „ca o mătuşă, o mahalagioaică a cărei principală ocupaţie [era], ca pe vremuri, să vândă seminţe în gară la Titu, unde era cunoscută drept Lenuţa Briceag.”(p.41). Sute de personaje defilează prin faţa cititorului ca într-o pânză retrospectivă imensă, totdeauna altfel decât le ştiai de la televizor sau din presa scrisă, adică din spatele uşilor închise. Tocmai în aceasta stă farmecul cărţii, îţi lasă o uşă întredeschisă, nu numai să-ţi satisfacă curiozitatea, ci să-ţi deschidă mintea. Pe multe dintre ele s-a aşternut noaptea uitării, dar filmul cărţii le împrospătează. Le vezi cu ochii adevărului spus cu sinceritate şi cu multă amărăciune de către autor. Acesta-i meritul principal al cărţii. Pentru fiecare povesteşte cu farmec câte o întâmplare care face cartea palpitantă. Prin America sau prin Franţa te întâlneşti cu Gaston Marin, Radu Bogdan, Dorin Tudoran, Tudor Eliad, Liviu Turcu, Stelian Tănase, Sandra Pralong, Radu Filipescu, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, Petru Dumitriu, Petru Popescu, Emil Cioran, Mihai Bujor, Mihai Botez, Irina Cajal etc. O tagmă care învârtea din dosul ferestrelor politica românească, foarte bine reprezentată, este cea a ziariştilor de tot felul: Octavian Andronic, Adrian Sârbu, Cornel Nistorescu, Paul Dobrescu, Horia Alexandrescu, Pavel Codiţă, Dumitru Tinu, Valentin Păunescu, Adrian Dohotaru, Cristian Tudor Popescu, Ilie Şerbănescu, Sorin Roşca Stănescu, Ion Cristoiu. Persoane sus puse prin intermediul acestui accident istoric, numit generic Revoluţie, învârtesc politica românească, multe cocoţându-se spre vârful piramidei sau, neputându-se agăţa, coboară zgomotos. O iau din nou de la capăt, trăgând sforile, spionându-se, suspectându-se, lovindu-se sub centură, orice şef devine un mic zeu, după tehnica ciorchinelui: Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, Victor Atanasie Stănculescu, Puiu Paşcu, Bogdan Baltazar, Theodor Stolojan, Virgil Măgureanu, Dan Iosif, Viorel Hrebenciuc, Traian Chebeleu, Sergiu Celac, Şerban Mihăilescu, Florin

Georgescu, Mugur Isărescu, Ilie Năstase, Gheorghe Fulga, Victor Opaschi, Mitică Iliescu, Mircea Dinescu, Oliviu Gherman, iar peste toţi istoria i-a cocoţat pe Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Vadim Tudor... Pe aproape se ţin şi Gabriel Liiceanu, Mircea Daneliuc, Ana Blandiana, Victor Rebengiuc, Sergiu Verona, Răzvan Teodorescu, Dinu Săraru, Mircea Diaconu, Nicolae Manolescu. Şi când te gândeşti că în spatele lor cresc şi pândesc, la rând, alţii mai tineri... Pe lângă micile şi savuroasele întâmplări ce însoţesc persoanele, multe dintre ele devenind sub pana maestrului personaje pitoreşti, cititorul descoperă informaţii pe care nu le obţine decât o singură dată în viaţă. Iată povestită una dintre ele, care ar fi putut schimba cursul istoriei României, dacă...: „Atunci mi-a povestit Şeicaru despre telegrama diplomatului român în care anunţa ministerul că, în urma negocierilor de la Stokholm, mareşalul a obţinut ieşirea României din război şi garantarea neutralităţii cu condiţia ca trupele sovietice să poată trece pe teritoriul românesc spre Ungaria şi Bulgaria. Telegrama a fost interceptată de cum a sosit la externe de Grigore Niculescu-Buzeşti, zis Buzel, care, fără să piardă timpul, a luat grila cifrului şi a fugit la Iulian Maniu acasă. Acolo, secretarul ţărăniştilor, Corneliu Coposu, a descifrat telegrama al cărei conţinut l-a îngrozit. Maniu s-a dus imediat la rege şi, arătându-i documentul, i-a spus: Rămânem cu ăsta pe cap? L-au arestat pe Antonescu, oferindu-i lui Stalin, în locul armistiţiului obţinut la Stokholm, capitularea fără condiţii a României.” (p.88).

Te dezlipeşti cu greu de o asemenea carte. Nu ştii ce să apreciezi mai întâi: informaţia nudă venită dintr-o experienţă amară sau stilul cuceritor? Pe la jumătatea cărţii, l-am suspectat pe autor că se vede pe sine numai în tuşe fine, elegante, iar pe ceilalţi în tuşe caricaturale. În finalul lecturii am descoperit că omul Eugen Mihăescu a încercat să schimbe prin onestitate, prin tenacitate, prin inteligenţă şi prin experienţa occidentală, un sistem cu oamenii săi politici care n-aveau decât un singur scop: căpătuiala. N-a reuşit, totuşi, patriotul Eugen Mihăescu. Deşi nu rosteşte niciodată cuvântul patrie în cele cinci sute de pagini, dovedeşte că a rămas un luptător neobosit pentru binele ţării şi pentru ideile fundamentale care ar trebui să guverneze omenirea: onestitatea şi dragostea de oameni. A avut curajul să-i înfrunte cu armele sale - caricatura şi scrisul - ca jurnalist de război, şi pe americani, în intervenţia ruşinoasă din Iugoslavia. Aici cititorul descoperă pagini sclipitoare de literatură autentică şi patriotism românesc. Eugen Mihăescu, omul moral şi artistul strălucit, un ins vertical, mult deasupra României murdare politic, devine o întruchipare a ideii de ceea ce ar trebui să fie România profundă.


73

Maria-Cristina ŞTEFAN

Cioburi

Lumina lumânării se scobeşte în dinţi şi râde,

râde de noi doi, pentru că nu ne-am dat seama că, de fapt, am început să ne iubim de ieri; râde fiindcă ne-am dat seama abia azi, când mi-ai zâmbit. Ai trecut prin mine, aşa-i? Ai mâzgălit (nu-i corect!) un nume pe pereţii din baie. Era un nume ciudat, n-am putut să-l citesc, dar simţeam că-i al meu sau scris pentru mine. Nu ştiu de ce, de atunci mă cheamă cum ai zis tu; numai tu ştii cum. Ai uitat un gând pe care mi l-am amintit eu ieri. „Nu-i nimic”, ţi-am spus, „mi-am amintit eu”. Memoria mea slăbeşte în prezenţa ta. Mi-ar fi plăcut să mă ardă focul de la candela din camera ta, aşa aş fi ştiut ce-ai simţit tu ieri pe plajă când ai mers să înoţi şi ai uitat să mai ieşi din apă. Erai din ce în ce mai departe; totuşi, zâmbetul tău îl vedeam mai clar ca niciodată, la fel, îi simţeam căldura; mi-ai facut cu mâna, mâna înghiţită de valuri. Mă izbesc de punte şi zâmbesc. Ce mi se mai poate întâmpla acum, că te-am (re)găsit? Simt cum mă agăţ(i) de lumea asta…

***

Caut blondul împăturit al frunzelor care se scurg neîncetat din mijlocul palmei tale. Nu-mi mai amintesc şi cu cât încerc mai mult, ultimele fragmente, rămăşiţe, fragile şi ele, devin tulburi, îndepărtate, prea îndepărtate ca să mă mai pot agăţa de ele măcar. Trăiesc schizofrenic în frame-uri, întreruperi de gând, simţire, stări… Realitatea se porţionează indecent şi imprevizibilul şi bucăţi mai mari ori mai mici se insinuează printre blândeţile celeilalte realităţi. Realitatea cea aproape de mine, îndepărtată… Nu mai

pot să scriu… Vreau şi credeam că şi pot, dar nu mai pot. Am amuţit. Mi-au murit toate cuvintele. Oare pentru că n-am nimic de spus sau pentru că am prea multe? În oricare dintre situaţii, senzaţia este aceeaşi, de un fel de paralizie, de oboseală inexplicabilă şi de neputinţă. Nu pot să fac nimic. Şi-mi place. Vreau acolo în depărtare, cât mai aproape de mine.

***

În liniştea mocnită a dimineţii, când soarele se aşterne în camera goală, nesinchisindu-se de răceala gândului pe care nu-l poate întreţine, o şoaptă se trezeşte aşa, brusc, deodată, pe neanunţate. Şi ieşind din tine, dorindu-ţi doar să pleci, să fugi fără să-ţi mai întorci privirea, te sperii la auzul ei, te îngrozeşti presimţind insistenţele ei şi încerci din răsputeri, inutil, s-o alungi, s-o negi, s-o anulezi. Şi ieşind din tine, îţi doreşti s-o priveşti aşa din afară, de afară… Dar, într-o clipă, găseşte calea cea mai uşoară, îţi simte şi-ţi găseşte fisura şi se strecoară în sufletul tău iremediabil de-acum pierdut sau ridicat. Doar ceea ce faci tu cu puterea ei… Uită-te afară. Ridică-te chiar acum şi du-te la fereastră. La început n-o să vezi nimic. Doar o să te uiţi, aşa. Cu privirea pierdută, neconştientizând nimic. Ai răbdare. Vederea revine treptat după o orbire îndelungată. Las-o în ritmul ei şi ea se apropie de tine când te simte pregătit s-o primeşti.

*** Pe drum, la marginea satului, praful se mistuie în

lumina soarelui tomnatec. Cerul e gros de nori gri, împovăraţi de gânduri cutremurător de străine. Pământul respiră greu albeaţa după-amiezii liniştite. Casele, răsfirate de o parte şi de alta, par părăsite, aşa cum stau resemnate în pustietatea descurajantă a câmpului. Oamenii dorm somnul cel dulce al veşniciei, dezmierdaţi de solzii neputinţei. Glasurile au amuţit. Ochii au orbit. Trupurile sunt aici şi departe, prea departe, într-un loc misterios şi tainic de care cu toţii ştiu, dar de care nimeni nu vorbeşte. Tihna şi liniştea le veghează mersul, sufletele şi mintea, redându-le armonia începutului de lume. Înlănţuiţi astfel, visează. Visează ceea ce au trăit. Visează ceea ce trăiesc. Visează ce n-au putut ori n-au vrut cu adevărat să trăiască. Imagini împrăştiate, aparent fără noimă, se perindă dezordonat, nestingherite pe suprafaţa proaspătă a celor mai felurite amintiri. Amestecuri de parfumuri, imagini, sunete redau vieţii vitalitatea pe care a pierdut-o. O vitalitate tăcută şi intensă în locul celei zgomotoase şi inautentice. În vis, oamenii o reînvaţă pe prima, aşa cum învaţă să o dea uitării pe ce-a de-a doua. În vis, se văd pe ei, cei care sunt. Singura asemănare dintre cele două vieţi este interpretabilitatea din care se naşte aceeaşi frustrare a incapacităţii de înţelegere. Încolo, sunt diferite… Prea diferite.

DEBUT


74

*** Pe drum, la marginea satului, în praful soarelui

tomnatic se joacă doi copii, o fetiţă şi un băieţel, aproape goi. Neştiuţi de nimeni, uitaţi de toată lumea, copiii îşi continuă jocul. Privirile şi mâinile li se întâlnesc când şi când. Uliţa aceasta pare a fi întregul lor univers cu care se contopesc, prin care respiră mulţumirea ignoranţei. Praful a început să se ridice în rotocoale sfioase încurajate de vântul care mătură norii, tulbură iarba câmpului şi sărută fruntea celor doi copii. Cei doi copii care îşi continuă jocul de început de lume, nestingheriţi, apropiaţi şi străini de toţi cei care îi înconjoară. Se joacă jocul recreării. Se joacă jocul în care apa nu stinge focul, în care pământul nu se simte nicicând rece şi împietrit, în care aerul se respiră pe el însuşi, în care visele sunt realităţi halucinante, în care florile miros la fel, în care inimile bat la unison, în care gesturile acţiunilor nu-s otrăvite de răutate şi viciu. Se joacă jocul începutului de lume cu beţe de chibrit, cărăbuşi şi un titirez. Şi primul lor gând a fost acesta: Pe drum, la marginea satului, praful se mistuie în iubire.

***

Glasul nu se încumetă să plece din mintea ta şi tot ce vrei se întâmplă ca prin ochii unui vis demult trăit. Ocroteşte-l pentru mine, spune-i că, deşi regret, nu regret nimic mai mult decât nefăcutul, nespusul, neiubitul. Spune-i tu glasului din mintea ta să mă aştepte acolo unde porţile unui rai cunoscut mi se deschid incomod, călcându-mă pe talpă. Nu te văd, nu te ştiu, dar te simt. Ai răbdare. Lumea se derulează măruntă în inima mea. Ţi-o împrumut atunci când glasul va amuţi. Multă zarvă în liniştea înserării.

***

Întunericul nopţii se ţese voluptuos în părul tău la fel de întuneric. O lumină aproape oarbă, îndepărtată, dintr-un alt capăt de lume se răsuceşte stingherită şi stingheră pe peretele-fereastră-perdea. Raza ei generoasă ne acoperă blândă şi ne respiră pe amândoi, aruncându-ne într-un veşnic netimp. Totul e suspendat. Obiecte, lumină şi întuneric; eu, tu, acum noi, poate, înlănţuiţi aşa cum stăm pe podea, cu frunţile atingându-se, cu mâinile căutându-se, prea temători de puterea şi intensitatea adevărului din priviri. Într-un contratimp indecis, nu renunţăm. Acelaşi sunet continuu, neobosit, ne desmiardă sufletele, ne iroseşte căldura, ne transfigurează minţile. Sunet, lumină, culoare – toate în întunericul părului tău. Umăr primitor. Braţ generos. Nu mă mai priveşti. Dar mă cauţi în aşa fel încât să mă găseşti. Aici, acum, în momentul nopţii acesteia, îmi găsesc, în sfârşit odihna. Iubirea, ca fericirea, e inconsecventă şi inconstantă. Iubesc momentul acesta pentru că simt cu adevărat că te iubesc. Iar faptul că din momentul acesta va rămâne doar, poate, amintirea, e dovada faptului că am iubit cu adevărat. Frânturile de

iubire sunt iubire în starea ei netemătoare, pură. Orice altceva mi se pare o minciună. De aici respingerea, uneori, repulsia. Gândurile mele se nasc în mintea ta sau poate invers. Ne înghite noaptea, aici în camera, acum, a noastră, mâine, a mea. Inimile noastre dezgolite, căldura, emoţia, apoi liniştea, nepăsarea, sentimentul că nimic şi nimeni nu mai contează. Ne iubim aşa cum stăm acum, unul lângă altul, eu cu capul pe umărul tău. Doar atât mai văd în întuneric, şi mai simt pe stradă într-un alt întuneric, al altei nopţi, mâna ta făcând-o pumn pe-a mea ca s-o încălzească, sau mâna ta prinzând-o pe a mea ca să nu cadă… ca să nu cad. Când stau aici, în întunericul nopţii care se ţese voluptuos etc. etc. , în raza de lumină care mă consumă, regăsesc întunericul părului tău întunecat. Şi nu-mi mai trebuie nimic. Te invoc, scriind. Obosesc. Tu vii. Pot să dorm acum, cu gândul tău veghind asupra mea.

Primul vis

În mijlocul palmei stângi apare un punct roşu care

se extinde până ce devine un cerc, ca o blândă, ca o pişcătură inflamată. Mă uit îndelung la ea şi mă întreb, mirată, de la ce o fi apărut. Stau să mă gândesc dacă o aveam mai demult. Încerc să-mi dau seama când a apărut şi de la ce ar fi putut să apară. Sunt din ce în ce mai indignată şi mai curioasă. La un moment dat, undeva în mijlocul ei, observ un fir alb, subţire, ca de aţă. Încep să mă scarpin, din ce în ce mai insistent. Vreau să-l scot de-acolo. Mă frustrează faptul că nu reuşesc, dar, în acelaşi timp, mă intrigă şi, astfel, continui. Până la urmă, reuşesc să scot unul din capete. Trag de el şi pe măsură ce iese, se transforă într-un fir mai gros şi din alb devine incolor, iar la pipăit se simte ca un mucilagiu. Trag de el şi sunt uimită că pare să nu se mai termine. Într-un final, când reuşesc să-l scot pe tot, mai apare un altul şi un altul şi tot aşa, le scot pe rând. Sunt în camera în care dorm, în care am dormit în timp ce visam acest vis. E foarte întuneric. Doar palma este luminată, ca de fasciculul unei lanterne pe care o ţine cineva, cineva care nu se vede, dar care îşi face simţită prezenţa, din când în când. Ştiu că se miră şi el sau ea - dar înclin să cred că este un el – atunci când scot firele mucilagii şi le arunc în cameră, jos, pe covor. Ştiu că prind viaţă, devenind din ce în ce mai mari şi mai puternice. Nu le văd, dar ştiu. Şi mai ştiu, mai simt că, deîndată ce le dau drumul, fug, se ascund… E ca şi cum s-ar elibera, ca şi cum li s-ar fi dat o a doua şansă, după o greşeală de neiertat sau după o perioadă mai grea. Şi acum, văzându-se şi simţindu-se libere, se grăbesc să profite de această a doua şansă, trăind departe, ferite de lume, de exterior, cât mai apărate, nici ele ştiind foarte bine de ce anume. După ce ies şi pleacă toate, mă întind să dorm din nou, eliberată şi eu, obosită, dar mai liniştită ca înainte. Pentru N.


75

Nicolai TĂICUŢU

Raftul cu cărţi

Gheorghe, Dobre,

Trofee, Editura Helis, 2012, Slobozia, 90 p. Întru prezentarea acestei cărţi ne folosim de aprecierile criticului Dan Simionescu: Ca să-şi promoveze cu maximă eficienţă mesajul, autorul recurge la o inovaţie patentată cu câteva mii de ani în urmă de tragedienii greci. Mă gândesc la personajul acela neutru, dar emanând o uriaşă energie psihonică, corul antic, care la Gheorghe Dobre este o voce din off, ambidextră, oraculară, ce narează ori în versul clasic, ori în cel prozodic, după cum autorului îi vine la îndemână. Textul este atât de monolitic închegat, cu aceeaşi valoare intrinsecă, încât selecţia devine un act pur şi simplu aleatoriu. (…) Trofeele, dacă vreţi, sunt expresia durabilă a libertăţii de exprimare în artă, un strigăt persuasive şi o perspectivă inedită în literatura română.

Liviu Vişan, Versuri, Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2012. 247. Antologia de faţă cuprinde versuri alese din cele şase cărţi lirice editate de Liviu Vişan în perioada 1971-2010. Dăm citire din referinţele

critice: Liviu Vişan este un menestrel al asfalturilor fierbinţi, înscriindu-se în buna, dar din păcate atât de puţin vizitata tradiţie a evaziunii în lirica folck-cità...(George Astaloş) Cu aparenţa unui jovial jemanfişism liric, poetul Liviu Vişan se eliberează de trauma sufleteşti, pe care le protejează prin melancolie, anulându-le prin persiflare şi ironie…(Dumitru Anghel) Ca orice boem care se respectă, Liviu Vişan îşi asumă şi poezia laolaltă. Într-o strofă care rezumă crezul său declară: ”Dulce amar strivit în cerul gurii/ verbul prinsese gustul aventurii…/ Aşa se încheie cartea mea iubito,/ eu n-am scris poezie, am trăit-o! (Radu Voinescu)

Costel Bunoaica, Noaptea, cu sinele meu, Editura Helis, Slobozia, 2012. 103 p. Pe coperta a patra a cărţii, Dan Simionescu spune: Este Costel Bunoaica un poet elegiac? Da. Este sentimental? Da, chiar exacerbat. El nu face experimente poetice, de cele mai multe ori fade şi sterile, ci rămâne proaspăt, adolescent în expresie. Este matur şi original. Mă întreb ce resort îi face pe aceşti poeţi să se redefinească permanent? Când spun redefinească nu mă gândesc la esenţă, la “sufletul” liric, care nu se va schimba niciodată, ci la formă, la expresia denudată cu impact maxim asupra cititorului. Să rămâi tânăr, ocolind cu eleganţă anchilozarea autosuficienţei, nu este oare dezideratul oricărui autor? Evoluţia poetului, de la volumul “Uciderea sinelui” până la ultimele creaţii din “Helis”, nu este deloc liniară.

Titi Damian, Fidelitatea lecturii – întâmpinări –, Editgraph, Buzău, 2011. 280 p. De cele mai multe ori cronicile de întâmpinare ale romancierului Titi Damian depăşesc, nu numai prin lungimea expunerii, ci prin nota aprecierilor critice dată profesorul de limba şi literatura română. Criticul se opreşte asupra unor cărţi semnate de: Nicolae Gâlmeanu, Aurel M. Buricea, Zaira Shamharadze, Passionaria Stoicescu, Nicolae Pogonaru, George Băiculescu, Dionisie Duma, Florentin Popescu, Marian Ruscu, Ion Fercu, Dan Elias, Alexandru Bulandra şi alţii. Cartea o încheie cu trei eseuri: Antidotul prostiei (Horă de băieţi de Tudor Arghezi), Leac la muşcătura cobrei (partea a doua – Scrisoarea III de Mihai Eminescu) şi Testamentul moral al lui Moromete (însemnări pe


76

marginea scenei săpării şanţului, pe ploaie, Moromeţii, vol. al II-lea).

Stan Brebenel, Incursiuni în unuversul peniţei, Editura Teocora, Buzău, 2012. 162 p. În 2004, Valeria Manta Tăicuţu scria, cu referire la cartea Cronici de întâmpinare de Stan Brebenel: Autorul nu şi-a propus o disecţie a firului de păr, ci o invitaţie la lectură, în condiţiile în care se publică enorm de mult şi se citeşte enorm de puţin. Dacă în cartea amintită în fraza anterioară Stan Brebenel a acţionat, cu vârful peniţei, predominant asupra arealului scriitoricesc buzoian, în cartea de faţă arealul de investigat este mult mai mare. Astfel sunt întâmpinate cărţi precum: Ultimul bal la Şarpele Roşu şi Ultimul ţăran din Slătioara de Dinu Săraru, Grigore Vieru, poetul arhetipurilor de Mihai Cimpoi, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită, Pe prag (Vale-Deal) de Liviu Ioan Stoiciu, Luni de fiere de Pascal Bruckner (trad. Vasile Zincenco, În altă viaţă de Marc Levy (trad. Aliza Ardeleanu, Vântul care se uită pe geam de Ion Panait, Eu, adică umbra mea de Paul Spirescu, Concluziile senectuţii de Ion Gheorghe ş.a.

Mihai Merticaru, Arta euritmiei, 74 de sonete, Editura Vasiliana '98, Iaşi, 2012. 119 p. Pertinenta prefaţă a autorului la acest volum, Sonetul şi numerologia, se încheie astfel: Cine se doreşte inovator pe tărâmul sonetului are porţi larg deschise şi spaţiu infinit de

manifestare în domeniul conţinutului şi nicidecum al formei. Putem face un cerc mai mare sau mai mic, un pătrat uriaş sau minuscule, dar nu le putem da altă formă. Referinţele critice, selectate de autor, vin să pună în evidenţă valoarea operei lui Mihai Merticaru. Acestea sunt semnate de: Ioan Holban, Lucian Strochi, Vasile Spiridon, Constantin Cucu, Simion Bărbulescu, Ion Rotaru, Adrian Alui Gheorghe, Constantin Tomşa, Cristian Livescu, George Mihalcea, Florică Dan, Monica I. Dan, Victor Sterom, Emilian Marcu, Emil Nicolae, Victoria Milescu, Nicolae Busuioc, Mircea Petean, Remus V. Giorgioni, Gabriel Basarabescu.

Aurel Andrei, Teatru

2011, Iaşi, 2012. 219 p. Volumul cuprinde trei piese de teatru: Podul, Frica zilei de azi şi Miros de iarbă crudă în adierea nopţii. Regizorul Ovidiu Lazăr ne avertizează: Aurel Andrei ESTE un dramaturg. Împovărat de trăiri care domină agresiv, racordat cu o exaltare nesăbuită la cadenţele lumii în care trăieşte, se evidenţiază în textile sale, frenetic şi sincer. (…) Conflictele sunt vii, personajele sunt oameni şi peste toate pluteşte aburul dens al teatralităţii, adică acel CEVA care face dintr-o frază o fărâmă emoţionantă de realitate. Ce merită cu prisosinţă a fi împărtăşită contemporanilor noştri, devastaţi de indiferenţă. Aceste rânduri nu sunt altceva decât un AVERTISMENT. Că alături de noi, zi de zi, respiră, trăieşte şi scrie, Aurel Andrei, un seamăn de-al nostru care vede mai bine decât noi înşine cine suntem şi ce ne bântuie existenţa.

Aurel Vîlcu, Marius Neculae, Tezaurul de la Deduleşti (secolele XV-XVII), Editgraph, Buzău, 2012. 107 p. Cităm din introducere:… Tezaurul cuprinde monede cu valoare ridicată, aşa cum sunt talerii emişi în Ţările de Jos, Spania şi în cuprinsul imperiului Romano-German,

destinaţi în special tranzacţiilor mai mari, dar şi monedă măruntă, precum dinarii ungureşti şi piesele de ½ gros poloneze, necesară tranzacţiilor cotidiene. Remarcăm creşterea substanţială a ponderii monedelor mărunte emise în secolul al XVI-lea în structura circulaţiei monetare din Ţara Românească la mijlocul secolului al XVII. Fenomenul se prezintă ca o consecinţă a devalorizării şi reducerii producţiei monetare din Imperiul Otoman. Ilustrativ în acest sens, tezaurul de la Deduleşti nu conţine nicio monedă otomană…


77

Reviste literare

a c t u a l i t a t e a l i t e r a r ă, anul III, nr. 26-27, noiembrie-decembrie 2012, Lugoj Pornind de la versul Anei Blandiana „puritatea nu rodeşte, fecioarele nu nasc copii”, Nicolae Silade combate, pe drept, în editorialul său: Eu cred, dimpotrivă, că doar puritatea rodeşte, că numi spiritele pure sunt capabile să înţeleagă, să se înalţe şi să creeze, pentru că păcatul, asemeni noroiului, ne trage în jos, spre cele pământeşti. Acest număr este bogat în poezie, semnată de: Nicoleta Douca, Dragan Dragojlović (trad. Ela Iakab), Mircea Bârsilă, Elena Gabriela Lazăra, Carmen Firan, Toma George Maiorescu, Serghei Esenin (trad.Alexandru G. Şerban), dar nu mai bogat decât în cronici literare, din care selectăm pe cele realizate de: Ticu Leontescu (Universul durerii în Cartea lui Iov de Remus Valeriu Giorgioni), Ionel Bota (Aşteptările slăbănogilor de Maria Niţu şi Sărutul Iudei de Raul Bribete) şi prezentările lui Remus Valeriu Georgioni (Faleze franceze de Constantin Buiciuc, Contribuţii la estetica umbrei de Adrian Alui Gheorghe, Cititorul de roman de Dumitru Augustin Doman şi D'ale democraţiei de Mircea Dinutz.

ARGEŞ, Serie nouă, Anul XII (XLVII), nr.

12(366), decembrie 2012, Piteşti În interviul realizat de Alexandru Petria cu Daniel Cristea-Enache, acesta din urmă declară: Literatura nu poate exista fără ca un critic, mai mulţi, s-o delimiteze de non-literatură şi de literatura mediocră, să o structureze şi s-o introducă într-un canon estetic. Nicolae Oprea face cronică întârziată la romanul-pamflet Întâlnirile mele cu Orlando de Cornel Nistea, iar cititorul de roman, care este Dumitru Augustin Doman, face cronică literară la Cronicile genocidului de Radu Aldulescu. Leo Butnaru este prezent cu De la arca lui Noe – la arca poeziei – IV (Jurnal de Armenia. 18-28 octombrie 2011), Nicolae Turtureanu cu (Alt) jurnal de vacanţă (IV), iar Magda Grigore scrie eseul TIMPUL – prieten şi/ sau duşman, fapt pentru care verifică literar şi critic verticalitatea firului de plumb al lui Octavian Doclin. Sunt prezenţi cu grupaje de poezie: Nicolae Sirius, Luminiţa Cazan, Anton Jurebie şi Ioana Nestorescu-Bălceşti.

a t e n e u, Anul 49 (serie nouă), nr. 11-12

(519-520), noiembrie-decembrie 2012, Bacău. O solicitare de colaborare şi alte probleme legate de Societatea Scriitorilor Bucovineni şi revista Bucovina literară expun cele patru scrisori ale lui Ion Beldeanu către Radu Cârneci. Adrian Jicu

semnează cronica literară la cartea Provinciale. Fragmentarium 1975-1989. Tot cronici literare realizează: Vasile Spiridon (Romanul generaţiei'60. Imaginar mitopolitic şi ficţiune parabolică. De la mitocritică la mitanaliză de Alina Crihană), Constantin Trandafir (Evadări eşuate de Constantin Vremuleţ) şi Lucia Dărămuş (Construiam o cetate în jurul părinţilor mei de Mircea Lăcătuş) Note de lectură semnează: Marius Manta (Un sărut mai adânc de Mirela Bălan), Silvia Munteanu (Divina tragedie de Medeea Iancu), Gabriele Gîrmacea (Dramaturgia lui Radu Stanca de Ioan Cristescu), Violeta Savu (Călătorii de Sânziana Mureşeanu şi Păzitoarea de Ana Dragu). Comentariile aparţin următorilor: Nataşa Maxim ( Mario Sabino: Confesional), Ştefan Munteanu (C. Dobrogeanu-Gherea despre pesimismul eminescian-II), Livia Ciupercă (Drama unei scântei rătăcitoare), Constantin Călin (Iarăşi Bacovia!... 2), Gheorghe Iorga (Metafizică şi poezie-V) şi Marius Manta („Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae).

B a n a t, Anul IX, nr. 11 (107), noiembrie

2012, Lugoj Iată în ce a constat, în noiembrie 2012, Lugojul cultural. Informarea este făcută în detaliu de secretarul general de redacţie, Adriana Weimer. În ordinea punerii în pagină acestea au fost: Simpozionul Internaţional „Istorie şi Cultură în Banat”, ediţia I, organizat de Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române-Filiala Timişoara, Asociaţia Culturală „David Voniga”-Giroc, Societatea Enciclopedică a Banatului, Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina-Zrenianin, Primăria Comunei Giroc (1-2 nov. La Giroc), Premiile Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, Lansarea cărţii postume a scriitorului Constantin Buiciuc, Faleze franceze (6 nov.), lansarea volumului Xilogravura. Matrice stilistică. Re-scrieri, cronicile vremii de Suzana Fântânariu (7 nov.), Lansarea cărţii lui Vasile Bogdan „Când Dumnezeu a fost cu românii. 1 Decembrie 1918 – O zi pentru istorie (29 nov.), Colocviul Naţional de Folclor „Sabin V. Drăgoi” organizat de Primăria şi Consiliul Local Belint, Şcoala Gimnazială „Filaret Barbu” Lugoj şi Şcoala Gimnazială Belint (4 nov.).

Bucureştiul literar şi artistic, Anul II, nr.

12(15), decembrie 2012 Satul românesc de azi – oricât de nostalgic l-am privi! – ne oferă un „peisaj” jalnic: zeci de case în care nu mai locuieşte nimeni fiindcă bătrânii au murit, iar tinerii au plecat care-ncotro, în curţile în care altădată se auzeau cântând cocoşii, lătrând câinii ori behăind oile iarba a năpădit totul. Lacăte şi lanţuri ruginite atârnă la porţi care stau să se


78

prăbuşească... Am citat din editorialul lui Florentin Popescu Refugiul în poveste. Tot Florentin Popescu continuă dialogul cu Toma George Maiorescu: Limba română este coloana vertebrală a naţiunii române (II). Interiorizat şi introspect, reţinut şi cald, atent şi discret profund în sentimente, intelectual rafinat şi inteligenţă superioară, acesta mi se pare a fi omul şi poetul Coman Şova... spune Ioan Mazilu Crângaşu în cronica literară la cartea cuvinte de reazem (opera omnia). Poezie românească la km 0 semnează în acest număr: Valeria Manta Tăicuţu, Radu Cârneci şi Costel Bunoaica.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXIII, nr. 11-12 (261-262), noiembrie-decembrie 2012, Suceava. Doamna Magda Ursache provoacă la dialog pe scriitorul Gheorghe Grigurcu care, printre multe alte lucruri importante, spune: Chipul poeziei nu mai e cel ideal, al unei angelităţi sui generis, ci brăzdat de ridurile încercărilor de tot soiul, contractat de efortul treburilor pentru a le face faţă. Dăm şi un exemplu: Desigur trucată infirmitatea aceasta/ un picior care-ţi lipseşte/ trei-patru mâini care-ţi prisosesc. (Desigur trucată). Remarcăm fragmentul din „Cabaretul cuvintelor” (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) de Matei Vişniec. Apoi, cronicile literare semnate de Adrian Dinu Rachieru (Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu), Ion Beldeanu (Gelu Negrea, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L.Caragiale /A-Z/), ciclul de poezii Şcoala de literatură de Adrian Popescu, eseul lui Petru Ursache De ce n-a plâns Vitoria Lipan? Sunt prezenţi: Leo Butnaru cu trei povestiri scurte (parabole), Florin Dochia cu ciclul de poeme Orb pe mare (16-21) şi Leonard Ancuţa cu Poeme noi.

Cafeneaua literară, Anul X, nr.12/119, decembrie 2012, Piteşti. Problema este că, discutând despre postmodernism (să includem aici, pentru a scăpa de o alură demodată, şi curentele care i-au urmat acestuia, deşi nebuloase), nu ne putem referi doar la o scriitură diferită, ci de-a dreptul la o filosofie diferită, ceea ce face ca lucrurile să devină foarte complicate şi greu de tranşat... Am citat din Pentru o poezie a Sinelui de Simona-Grazia Dima, opinie la Ancheta Cafenelei. Alţi doi opinenţi la anchetă sunt, în acest număr al revistei, Adrian Alui Gheorghe şi Răzvan Ţupa. În arta eseului exersează: Daniel Corbu (Despre arta dialogului şi comunicarea cu ceilalţi), Marian Victor Buciu (În largul esteticului – Matei Călinescu) şi Liliana Rus (Sunt atât de recunoscătoare...). Sunt

prezente două profiluri, cel realizat de Adrian Dinu Rachieru lui Paul Eugen Banciu şi cel realizat de Marin Ioniţă lui Dumitru M. Ion. Expun doi lectori de marcă: Radu Voinescu (Solitaire de Passionaria Stoicescu) şi Paul Aretzu (Glasul patriei – un cimitir al elefanţilor în comunism de Ana Selejan). Şi doi poeţi, asemenea: Ion Beldeanu şi Adrian Suciu.

Citadela, Anul VI, nr. 8-12 (46-50), aug.-

dec. 2012, Satu Mare După dialogul lui Aurel Pop cu Alexandra Chifu, fiica marelui lingvist dr. Vasile Scurtu, se cuvine să punem în evidenţă eseurile (numindu-le) semnate de: Mihai Ştirbu (Liviu Rebreanu şi Fanny), Felician Pop (Ady Endre sau despre forţa unei conştiinţe libere), Carol C. Koka (Cosonii dacici între mit şi realitate), Viorel Câmpean (Un poem inedit al lui Corneliu Balla închinat lui Avram Iancu) şi Nicolae Pop (Un poet al Maramureşului şi Sătmarului), apoi cronicile literare realizate de: Marius Chelaru (Nezir Prokshi, Gânduri în lumina umbrei, transpunere în româneşte de Baki Ymeri), Teresia Bolchiş Tătaru (Ştefan Pop Tarniţa, Oşenii), Monica Mureşan (Skënder R. Hoxha, Orice amintire are culoarea iubirii, antologie de autor în traducerea lui Baki Ymeri), Gabriela Grădinaru (Ioan Prăjişteanu, Prizonierul cercului), Lucian Gruia (Patricia Lidia, Tăceri în doi, tăceri în noi!), Grigore Codrescu (Călătoria ca iniţiere – Doru Ciucescu), Luminiţa Zaharia (Ana Maria Gîbu, Blestemaţii), Ion Roşioru (Iulian Dămăcuş, O lună albastră...) şi Felician Pop (Wass Albert sau perspectiva mitică asupra românilor - o abordare epopeică).

CONTA, nr. 12/ 2012, apare la Neamţ Şi

de astă dată, cu scuzele de rigoare, că spaţiul (şi rubrica!) nu-mi permite, mă voi limita doar la un citat esenţial din editorialul lui Adrian Alui Gheorghe: Mircea Cărtărescu este un scriitor român. Poet, prozator, eseist, publicist. S-a născut în Bucureşti, a fost între membrii importanţi ai „Cenaclului de luni”, reprezentant (de seamă, dacă îmi este permis să spun!) al „generaţiei 80” din literatura română. E prezent în manualele şcolare cu câteva texte, şcolarii „de la vârsta liceului” îşi încearcă astfel dinţii în tăria literaturii române actuale. Depinde de calitatea profesorilor dacă această literatură prinde la minţile necoapte, sau va fi privită ca pe o trăsnaie, o ciudăţenie, un lucru exotic peste care trec oarecum deranjaţi (plictisiţi), ca să se întoarcă la ce ştiu ei mai bine. Eventual să se mai amuze de ce l-a dus mintea pe autor...!(...) Ce s-ar fi întâmplat dacă prin vot şi prin hazard, Mircea


79

Cărtărescu ar fi luat, totuşi, premiul Nobel? Poate că ar fi fost linşat!... Spuneam altă dată, răspunzând isteriei iscate în jurul adjudecării unui premiu Nobel, că noi nu am lua acest râvnit premiu pentru literatură nici dacă juriul ar fi fost format numai din români...

DACIA LITERARĂ, Anul XXIV (serie

nouă din 1990), nr.112-113 (1-2/ ianuarie-februarie 2013), Iaşi Credem că, precum Mihai Ursachi, şi Ion Mureşan s-a gândit să deschidă un pension pentru fluturi, aşa cum credem că asta scoate în evidenţă Ioan Holban în eseul său, Căci nu toate sunt inexprimabile şi nici toate exprimabile (Ion Mureşan), despre cele trei cărţi de poezie: Cartea de iarnă, Poemul care nu poate fi înţeles şi cartea Alcool. Din Chestionarul cu accente ludice (formulat de Lucian Vasiliu) din răspunsurile, la întrebarea Ce faceţi într-o zi în care nu scrieţi?, date de Adrian Alui Gheorghe: Ce fac şi într-o zi în care scriu. Trăiesc. Supravieţuiesc. Căci trebuie să recunoaştem că scrisul, arta în general, este o disimulare/ simulare a artei de a supravieţui. Leo Butnaru: De mulţi ani, dacă se întâmplă să nu scriu o zi, mai multe zile, - nu disper. Ştiu că nescrisul e de scurtă durată, totuşi. „Mă fură” lectura (inclusiv cea audio), filmele. Pentru că miraculosul internet, cu toate fişierele şi torentele sale (milioane!) îţi oferă o zi a nescrisului foarte... (re)creativă! (...) Lucian Dan Teodorovici: (...) După Matei Brunul, apărut deja de mai bine de-un an, n-am scris decât două pagini dintr-un nou roman, dar mai mult două pagini de idei, plus o frază de început. Atât. Scriu doar atunci când nu mai pot altfel. (...)

Fereastra, Anul X, nr. 1 (73), ianuarie

2013, Mizil Gânduri curate adună Emil Proşcan în editorialul său despre Mihai Eminescu, la aniversarea a 163 de ani de la naştere, chiar dacă până acum N-am îndrăznit niciodată să scriu sau să vorbesc despre Eminescu, altfel decât cu murmurul versurilor sale sau cu glasul tainic al şoaptelor. Apoi, redactorul şef al revistei, Lucian Mănăilescu ne oferă scurte selecţii de gânduri şi amintiri despre Mihai Eminescu, aparţinând scriitorilor şi oamenilor de cultură români: Ion Creangă, Titu Maiorescu, B. P. Hasdeu, Veronica Micle (poezie), Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Carmen Sylva, Alexandru Vlahuţă, Cella Delavrancea, George Călinescu, Tudor Arghezi, Bartolomeu Valeriu Anania, Constantin Noica, Geo Bogza, Nicolae Iorga, Nicolae Steinhard, Grigore Vieru (o poezie), Zoe Dumitrescu Buşulenga, Nichita Stănescu. Limitaţi

de spaţiu, remarcăm eseul lui Emil Niculescu Adrian Dinu Rachieru şi spectacolul crengian al disimulării, argumentarea sintagmei cultura nu se redefineşte de către Florin Dochia provocat la dialog de un reporter şi De ziua POETEI numai POEZIA poate depune mărturie, titlu sub care se află Valeria Manta Tăicuţu şi poemele ei.

H e l i s, anul X, nr.12(116), decembrie

2012, Slobozia Trei poeme excepţionale, semnate de Dan Elias, Costel Bunoaica şi Ilie Comăniţa, dar şi un colind cules din satul Crunţi, comuna Reviga, constituie prima pagină a acestui număr de revistă, iar pagina a doua, ca de obicei e completată, de acolo de unde se află, de Dan Simionescu cu ce a fost în numărul precedent, autori şi fapte, scurt şi la obiect, dar şi cu salutul a patru noi cărţi. Poezia aparţine celor amintiţi mai sus, precum şi lui Marius Stan, Nicolae Teoharie, Petru Botezatu, F.M. Ciocea, Daniel Verona, Ion Roşioru şi Ştefan Neagu. Gheorghe Dobre, parabolizând, ne spune Cum nişte poeţi din Urziceni au inventat un nou sport. Şi toate acestea pe Câmpiile verticale ale lui Valeriu Stoica, reprezentând, într-un fel, Momente din viaţa oamenilor simpli de provincie, de ieri şi de azi de Lili Balcan. Pe aproape sunt epigramele lui Mihai Sălcuţan şi fabulele lui Nicolae Puiu Iliescu.

Însemnări ieşene, seria a treia, an IV, nr.

12, decembrie 2012. Începând cu acest număr revista restituie publicului cititor o parte din schiţele şi povestirile lui Gr. T. Popa, tipărite în perioada 1936-1940 în paginile Însemnărilor ieşene cu pseudonimul Paul Gore. Codrin Liviu Cuţitaru prospectează partea întunecată din opera lui Vladimir Nabokov, romanul Lolita, iar Anton Adămuţ, prin eseul său, vine cu o seamă de răspunsuri la întrebările: Ce este dogma şi cine este dogmaticul? Dintr-O istorie politică a literaturii române postbelice, Adrian Dinu Rachieru expune studiul Eugen Barbu: aventura limbii (3). Mircea Tomuş îşi continuă studiul Proza lui Caragiale sau aventura limbajului (6), ca şi N. Georgescu pe cel intitulat Arta de a scrie pe vremea lui Eminescu (7). Constantin Cubleşan vine cu comentariul Literatura unui propagandist: Mihail Sadoveanu.

Oglinda literară, anul XII, nr. 133,

ianuarie 2013, Focşani. După un decembrie obositor, Ştefania Oproescu purcede la citarea poetului Lucian Vasilescu: „Am chef (mi-e dor) de linişte, de mine însumi şi de bucurie.” Şi-atunci, revista ne-apropie de clasici prin: Ioan Slavici (Eminescu şi limba românească), George


80

Pruteanu (Dante şi Eminescu:o comedie a erorilor şi Jurnal cu Eminescu-1), Ion Ionescu-Bucovu (Caragiale şi Eminescu şi Eminescu şi teatrul), Any Drăgoianu (Un destin tragic: Veronica Micle), Florin Costinescu (G. Topîrceanu, chiriaş grăbit, dar şi conferenţiar în aşteptarea onorariului... restant), Ion Predoşanu (Nichita Stănescu. Moartea inversul Vieţii!) şi Livia Ciupercă (Eugène Ionesco şi limbajul său pictural). Remarcăm, de asemenea, recenzia lui Dumitru Anghel la Războiul muştelor de Gheorghe Andrei Neagu, surprinzătoarele note de lectură ale lui Lucian Mănăilescu la nu mai puţin surprinzătoarea carte de versuri a lui Ninel Pogonaru, Memoria paşilor, ca şi cronica la filmul După dealuri semnată de Livia-Diana Plopeanu.

P l u m b, anul IX, nr. 70, ianuarie 2013,

Bacău. Nu cumva „ fiinţele speciale” sunt chiar popoarele din care emană scârbele neamului, blestemaţii, înşelătorii, falsificatorii sfintelor idealuri?! Ce drag ne eşti, EMINESCULE! şi Dragă Nene Iancule, asta-i lumea noastră şi ca dânsa suntem noi! Am citat din Spusele unui vărsător: Calistrat Costin. Remarcăm, în continuare, eseul lui Gheorghe Drăgan (Revolta fondului nostru „provincial”), marginalii la Provinciale. Fragmentarium 1975-1989 de Constantin Călin, ca şi pe cel al lui Vasile Ghica (Un nou roman al Gulagului românesc), prilejuit cartea lui Victor Aciocârlănoaiei, Dumnezeu a murit în Bărăgan. Romanul Raiul de Janina Vadislav este prezentat de cel care i-a făcut prima lectură, ca editor, Costică Neagu. Şi pentru valoarea lui deosebită, redăm un poem de Petru Scutelnicu: iarna mi se uită prin casă/ şi prin inimă/ îmi descopilăreşte dealul/ şi pădurea/ gust de grindină/ prin casele roase de tristeţe/ alungă ceaţă/ decembrie obosit/ ultim trecător, rană de cuţit melancolic.

Pro Saeculum, anul XI, nr. 7-8 (83-84) – 15

oct. – 1 dec. 2012, Focşani Trecem în revistă (şi noi) maeştrii eseului (în ordinea apariţiei): Mircea Dinutz (De la serafici şi neliniştiţi la vampiri şi thrillere distopice), Dumitru Radu Popescu (Peste balamuc şi puşcărie), Magda Ursache („Grecul nostru naţional” la oftalmoftolog), Petru Ursache (Românii la est de Nistru), Constantin Coroiu (Biografie şi destin: Valeriu Anania), Jeana Morărescu (Ontologia „reformatoare” a teatrului – III), Ionel Necula (Ion Petrovici sub interogaţie securistă), Lucia Dărămuş (Medicină şi filosofie în antichitatea greco-latină), Ioan Dănilă (Documentar de existenţă şi literatură), Florentin Popescu („Celălalt Labiş”), Dumitru Velea (Marc Chagall –

poetul dintr-un „mormânt de lacrimi”), Dumitru Matală (Judecata de valoare) şi Sorin Marian Iagăru Dina (Aventura conştiinţei lucide). De o deosebită valoare, interviurile realizate de Leon-Iosif Grapini cu Irina Petraş şi Mircea Dinutz cu Constantin Trandafir.

Revista Nouă, Anul IX, nr. 4 (73)/ 2012,

Câmpina. Eu am plătit cu ultimii bani/ Zăpăcitele de vrăbii din ferestre ca să te facă să râzi. Am citat dintr-un poem de Virgil Diaconu prezent în acest număr de revistă. Cam aşa ceva face şi Florin Dochia pentru dragostea lui, Revista Nouă, care a ajuns la 125 de ani de la fondare. Din scrierile lui Gheorghe Pârşa şi Mihai Vieru se constituie remember Ion Stratan. Despre Opere I – Julien Ospitalierul şi Opere II – Submarinul erotic de Emil Brumaru face cronică literară Dumitru Anghel. Iar Maria Baran scrie eseul Mircea Horia Simionescu, strămoşul postmodernismului, prilej bun pentru noi de a numi pe cei care semnează poezie (în ordinea apariţiei în pagină): Florin Dochia, Traian Vasilcău, Cezara Răducu, Franz Kafka (tradecere din lb. germană de Dan Dănilă, Cătălina Elena Grigore, Ani Bradea, Adriana Marilena Stroilescu, Camelia Radu, Coriolan Păunescu, Virgil Diaconu, Valeriu Sofronie, Ioan Toderiţă, Sorin Vânătoru, Diana Trandafir (şi cu translaţii în limba franceză care îi aparţin), Rabindranath Tagore (traducere de George Anca) şi Ştefan Al.-Saşa (parodii).

Vatra veche, serie veche nouă, anul V, nr.

1(49), ianuarie 2013, Târgu Mureş În dialogul provocat de Luminiţa Cornea, scriitorul Vasile Tărâţeanu are gânduri bune: În primul rând, doresc revistei Vatra veche să fie „veche”, dar să nu se învechească niciodată, iar dacă se va învechi să fie ca vinul vechi întotdeauna, din ce în ce mai tare şi mai puternică. Acelaşi drag poet cernăuţean îşi încheie astfel poemul Maică Sfântă: Nu-i nimic!/ Parcă-l aud pe Nichita,/ zicându-mi – Bătrâne!/ Patria ta şi a mea e aceeaşi/ şi va rămâne/ încă nesfârtecata hartă/ a limbii române. Alte dialoguri sunt consemnate de: Raia Rogac cu scriitorul Ion Anton, Alexandru Petria cu scriitorul Raoul Weiss şi Constantin Stancu cu poeta Dorina Brânduşa Landèn. Remarcăm eseurile: Eminescu şi mitul romantic al Edenului erotizat de Florentina Hărănguş, Marea în viziunea lui Mihai Eminescu de Mariana Gabriela Trandafir, Românismul, balcanitatea şi universalitatea lui Caragiale şi cronicile lui Daniel Drăgan (Moartea vânează astăzi altundeva de Eugen D. Popin) şi a Lăcrămioarei Solomon (Rănirea vederii de Victor Munteanu).

Râmnic, mon amour!

Şcoala de muzică din Râmnic a rămas o amintire care mai bântuie, nostalgic, visele unor părinți cu ambiții şi gusturi culturale. A fost singura şcoală construită după evenimentele din decembrie 1989, modernă, curată, utilă şi, din această cauză, stând, pardon de expresia preluată de la dl. Ion Iliescu, exact ca o sulă în coastele pedagogice ale Buzăului. Oraş mare, cu fonduri, ifose şi orgolii pe măsură, capitala de județ trebuia să adune, la sânu‐i generos (deşi, uneori, mai degrabă hapsân), valorile, talentele, promisiunile etc., ceea ce a şi făcut.

Dintr‐un uitat „istoric” al fostei şcoli aflăm că: Unitatea şcolară a luat fiinţă întro perioadă grea din punct de vedere economic şi social, şi anume în anul 1994, ca urmare a nevoii de spaţiu şcolar, în partea de est a oraşului. Concepută mai întâi ca o extindere pentru o altă unitate şcolară, în planul de investiţii nu au fost prevăzute decât cheltuieli de dotare cu mobilier şcolar. Deşi iniţiativa a aparţinut Consiliului local Rm. Sărat, finalizatorul proiectului a fost Inspectoratul Şcolar Judeţean Buzău, după ce o scurtă perioadă investiţia a fost în responsabilitatea Consiliului Judeţean. Începând cu anul şcolar 1994/1995, Şcoala cu clasele IVIII Nr. 8 din Rm. Sărat, a constituit şi grupe cu program suplimentar de muzică, ieşind în acest fel în întâmpinarea solicitărilor populaţiei, diferenţiinduse de celelalte unităţi de învăţământ prin oferta educaţională. Alături de părinţii elevilor sau procurat instrumente muzicale şi sau încurajat elevii să participe la concursuri şcolare asigurândulise cheltuielile de deplasare. În perioada de după anul 2000, şcoala a intrat întrun puternic proces de schimbare, ca urmare a măsurilor de restructurare a numărului de posturi/catedre la nivelul judeţului, concretizat în desfiinţarea grupelor cu program suplimentar de muzică. Urmare a limitării resurselor financiare alocate învăţământului şi datorită greutăţilor cu care se confruntă economia românească, unitatea nu a mai putut să asigure în ultimii ani materialul didactic şi mijloacele didactice cerute de folosirea manualelor alternative şi de către metodele de predare activ participative, fapt ce a îngreunat asigurarea succesului şcolar, a împiedicat formarea unor personalităţi autonome şi creative şi a diminuat şansele de orientare şcolară şi profesională corectă.

Sec, la obiect, „diplomatic”. Nu cred că dificultățile financiare au fost cauza desființării acestei unități (când s‐au semnat „documentele”, criza economică era departe de noi!). Şcoala a murit „în floarea vârstei” pentru că trebuia să moară, aşa i‐a fost ei scris, să devină o banală „grădiniță” cu două etaje, la răscruce de drumuri şi de vânturi.

VMT

spatii culturale

Documents