SOCIOLOGIA COMUNIC ĂRII

EMILIAN DOBRESCU

REZUMATUL CURSULUI

Tema 1 - CONCEPTE ŞI ORIENT ĂRI SPECIFICE 1.1. Comunicarea (de la termenul latin comunis=comun) semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaŃii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele. Wilbur Schram înŃelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau identităŃi de reflecŃii, idei, concepŃii între emiŃătorul mesajului şi receptorul mesajului prin intermediul unui canal de comunicaŃie. Este un concept de bază în sociologie şi psihologie socială, unde se utilizează în diferite accepŃiuni: a) procesul prin care individualităŃile observă stimulii şi reacŃionează în grade diferite la perceperea lor; b) mecanismul prin care relaŃiile umane există şi se dezvoltă; c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de propagare şi conservare a lor; d) comunicare socială, definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate formele de relaŃii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi grupurilor, fie ca raporturi interpersonale comportând o comuniune sau fuziune a conştiinŃelor (comunicare interpersonală). Vom opera cu acest termen înŃelegându-l ca proces în care un emiŃător (E) numit şi sursă de comunicare, transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce cuprinde conŃinuturi comunicaŃionale prin intermediul unui canal (C), către un receptor (R), numit şi destinatar, audienŃă sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul (de fiecare din aceste elemente ne vom ocupa în mod distinct, în cuprinsul lucrării de faŃă). Mesajul, înŃeles ca ansamblu al semnelor transmise de emiŃător este vehiculat prin intermediul unui canal comunicaŃional, care reprezintă suportul material al comunicării. Mediile comunicaŃionale - radio, tv, cinema, teatru, presă, discuri, casete etc. formează suporturile clasice ale comunicărilor umane, în care informaŃiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai multă sau mai puŃină tehnică de specialitate. SemnificaŃia atribuită mesajului de către receptori se numeşte decodificare. Răspunsul înglobează ansamblul reacŃiilor receptorului după primirea mesajului. Procesul de retransmitere poate fi direct sau indirect (intermediat). În procesul de transmitere sau retransmitere a mesajului (feed-back) pot interveni unul sau mai multe elemente perturbatoare care influenŃează fenomenele de învăŃare sau re-învăŃare specifică receptorului şi apoi acŃiunile acestuia. Asfel comunicarea se transformă în participare, scopul oricărei comunicări, devenind comunicare participativă, adică acŃiunea de a face un individ sau un organism să participe la experienŃa de viaŃă a unui alt individ sau organism. 1.2. Caracteristicile şi clasificările comunicării O comunicare între două persoane este completă atunci când acestea înŃeleg două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de decodificare. Mai multe persoane care comunică formează un lanŃ de comunicare sau o reŃea de comunicare. Orice comunicare poate decurge direct (nemijlocit, natural) între E şi R sau indirect (mijlocit, artificial) prin intermediul mijloacelor sau mediilor comunicaŃionale. Comunicarea reprezintă un câmp al interdependenŃelor. ToŃi factorii care concură la realizarea ei o pot influenŃa în câmpul comunicaŃional creat. Comunicarea este deci un proces complex, ai cărui factori se intercondiŃionează reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicării: liniar (comunicarea este unidirecŃională); interacŃional (comunicare bidirecŃională) şi tranzacŃional (emiŃatorul şi receptorul mesajului joacă roluri permutabile, alternante pe toată durata comunicării). Comunicarea poate fi: a) directă sau indirectă; b) unilaterală sau reciprocă;

c) privată sau publică. Combinarea primelor patru tipuri de comunicarea poate naşte alte patru forme de comunicare - cele mai întâlnite de altfel: 1) reciprocă directă (faŃă în faŃă); 2) reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radio-ului, telefonului); 3) unilaterală directă (într-o conferinŃă); 4) unilaterală indirectă (prin intermediul discului, filmului, scrisorii). După tipurile de activităŃi umane, J. L. Aranguren deosebeşte comunicare : obişnuită (comună), ştiinŃifică şi/sau tehnică, de noutăŃi (informaŃii), publicitară, pedagogică, estetică (artistică), socială, economică, politică, religioasă, etc. O formă cu totul aparte o reprezintă comunicarea empatică (de la cuvintele greceşti patheia, pathos=ceea ce simŃi) pe care H. Pieron o numeşte o specie de comunicare afectivă prin care cineva se identifică cu altcineva, măsurându-şi sentimentele, iar H. Sillamy - un fenomen de rezonanŃă psihică, de comunicare afectivă cu altul. 1. 3. ComunicaŃia semnifică transmiterea unor idei, informaŃii, atitudini, sentimente prin intermediul unui canal de comunicaŃie (comunicaŃional), deci mijlocit. În 1962 englezul Raymond Williams propunea în lucrarea sa ComunicaŃiile acest termen fără să-l separe de fenomenul de comunicare (transmitere directă, nemijlocită). Francezul Paul Foulquie înŃelege prin comunicaŃie un ansamblu de procedee (presă periodică, afişe, cinema, radio, tv) care difuzează informaŃii pentru marele public, acŃionând asupra opiniilor acestuia şi determinându- i unele din comportamente. Mai multe canale comunicaŃionale, identice sau diferite, care transmit diverse comunicări formează un lanŃ de comunicaŃie sau o reŃea de comunicaŃie (comunicaŃională). 1. 4. Comunicare - comunicaŃie de masă Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare publică. După Gina Stoiciu, comunicarea de masă reprezintă un caz particular (cu caracteristici proprii) al comunicării umane, care poate fi raportată prin analiza canalelor, a tipurilor de conŃinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum şi a modului de receptare. Comunicarea de masă, ca orice comunicare reprezintă un transfer de informaŃie, prin intermediul unui mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaŃie; ea facilitează atât circulaŃia socială a informaŃiei, cât şi blocarea, denaturarea şi standardizarea ei. Comunicarea de masă poate fi inclusă printre cele mai redutabile şi eficiente narcotice sociale, a căror influenŃă este studiată de sociologia propagandei. Astfel, comunicarea de masă funcŃionează ca un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente. DicŃionarul de Sociologie1 subliniază că în cazul comunicării de masă, acelaşi emiŃător dispune de posibilităŃi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenŃiali. Aceste posibilităŃi sunt oferite de mijloace tehnice de comunicaŃie de masă (mass-media), respectiv presaă, radio şi televiziune. Comunicarea de masă care este un proces * se realizează deci prin intermediul unor mijloace de comunica deci prin intermediul unor mijloace tehnice de comunicaŃie în masă sau mijloace mass-media. Ele permit şi înlesnesc efectuarea comunicaŃie de masă. Prin media se înŃelege orice suport pentru un mesaj. Mass media (media de masă) desemnează grupa suporturilor de aceeaşi natură, constituind un mijloc de expresie destinat publicului (exemplu: radio, tv, cinema, afişe, presă). Media de masă, ca suporturi pentru comunicare, se clasifică în: 1. media autonome - mijloace tehnice electronice, care utilizează ecranul tv pentru a vizualiza datele şi imaginile. FuncŃionează prin conectarea la un dispozitiv (camescop, magnetoscop), la o reŃea de cabluri sau la o antenă (obişnuită sau de satelit); de asemenea, mai pot funcŃiona prin conectarea la un calculator, ca o consolă pentru jocuri electronice; 2. media de comunicaŃie - permit comunicarea informaŃiilor (telegraf, telefon, radio, tv, telex, fax etc.);

1 Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, coordonatori - DicŃionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel, 1993, p. 125

3. media de difuzie - tehnică pentru transmiterea mesajului (exemplu: undele radio-electrice, presa, afisajul etc.). Noile media includ cablul (optic sau coaxial) şi satelitul, permiŃând multiplicarea posibilităŃilor de transpunere a mesajelor (direct, intercontinental) sau recepŃia mai multor canale. George Friedmann defineşte comunicaŃia de masă drept un ansamblu de fenomene culturale inseparabile de civilizaŃia tehnicistă: marea presă (cotidiană şi săptămânală), revistele ilustrate, radiodifuziunea, cinematograful, discurile, televiziunea, cinematograful, discurile, televiziunea, publicitatea - această listă e departe de a fi exaustivă. 1. 5. Sociologia comunicării şi sociologia comunicaŃiilor sunt ramuri (discipline) de graniŃă ale sociologiei şi informaticii, alături de sociologia informaŃiei, sociometria comunicării, estetica informaŃională, psihologia informaŃională etc. În timp ce sociologia comunicării studiază implicaŃiile sociale ale actului (procesului) de comunicare, sociologia comunicaŃiilor se ocupă cu studiul canalelor de comunicaŃie şi ale influenŃei acestora asupra societăŃii umane. Literatura de specialitate înregistrează diferite definiŃii pentru obiectul acestei ramuri a sociologiei. Sociologia comunicaŃiilor sau sociologia comunicaŃiilor de masă defineşte raportul dintre un canal comunicaŃional şi diferitele aspecte ale unei societăŃi de masă: producŃie de masă, consum de masă, receptare de masă.

Tema 2 - RELAłIA CU DISCIPLINELE ÎNRUDITE 2.1. Lingvistica numită şi ştiinŃa despre limbă, căreia îi studiază diversitatea şi evoluŃia, explicând posibilităŃile şi necesitatea acesteia pentru a deduce, pornind de la aceste fundamente, unitatea, varietatea şi devenirea limbilor. Obiectul acestei ştiinŃe îl constituie limbajul uman, analizat nu numai ca instrument de comunicare, dar şi de gândire şi construire a imaginii lumii. 2. 2. Semantica se ocupă cu studiul sensului cuvintelor. Etimologic, denumirea ei provine de la cuvintele greceşti sêmain = a semnifica şi sêma = semn. Termenul semantică a fost introdus în lingvistică de Michel Bréal care vedea în semantică un domeniu lingvistic al cărui obiect trebuia să fie cercetarea cauzelor şi invarianŃilor procesului de schimbare a sensului cuvintelor. 2. 3. Semiotica este disciplina orientată spre analiza sistemelor de semne, coduri şi de limbaj, precum şi a funcŃiilor lor. F. de Saussure independent de Ch. Peirce formulează o teorie generală a semnelor, cvasi necesară sau formală care să studieze viaŃa semnelor în sânul vieŃii sociale, pe care o numeşte semiologie (semiotică). Saussure pune accentul pe funcŃia socială a semnului, Peirce pe funcŃia sa logică. Cuvintele semiologie şi semiotică acoperă azi o acceaşi disciplină, europenii utilizând iniŃial primul termen, anglosaxonii pe al doilea. Nu trebuie să se confunde semiologia (derivă de la cuvântul grec semeiôn) cu semasiologia (studiul semnelor cuvintelor, bunica semanticii actuale, al cărui nume derivă de la sêma + semeiôn) sau onomasiologia (studiul numelor pe care pot să-l ia lucrurile desemnate). Toată această termiologie, ca şi în cazul semanticii, este departe de a fi unanimă. 2. 4. Retorica este disciplina cuvântului scris şi, mai ales, vorbit, arta expresiei şi a limbajului, tehnică, normă şi instrument critic în aprecierea stilurilor individuale. 2. 5. Stilistica este o retorică în haine noi, moderne. Succesorul lui Saussure la catedra de lingvistică generală a UniversităŃii din Geneva, Ch, Bally definea astfel obiectul acestei discipline: studierea expresiilor limbajului din punct de vedere al conŃinutului lor afectiv adică, evidenŃierea sensibilităŃii prin limbaj şi reciproc. 2. 6. Pragmatica trateaza raporturile emiŃător - receptor : semne, combinaŃii de semne punând accentul pe aspectele practice ale acestora. 2.7. Sintaxa definită ca ramură specializată a semioticii. R. Carnap o numea în 1934 sintaxa logică a limbajului, teoria formelor lingvistice care tratează limbile drept calcule specifice pentru construirea cărora elaborează instrucŃiuni.

2.8. Sociologia politică definită ca fenomen specializat al politicului, integrat în funcŃionalitatea generală şi care evidenŃiază interacŃiunea complexă dintre procesele politice şi structura socială. Începând cu anii '30 ai secolului nostru, dar mai ales în perioada postbelică, sociologia politică a cunoscut un progres remarcabil, afirmându-se ca disciplină de sine stătătoare. 2.9. Sociologia opiniei publice studiază apariŃia, istoricul, clasificările, natura, funcŃiile, structura, relaŃiile etc. opiniei publice în evoluŃia umanităŃii. Principalii teoreticieni ai opiniei publice sunt consideraŃi Gustave le Bon, Gabriel Tarde, Jean Stoetzel, André Girard, Gerhard Maletzke. 2.10. Sociologia propagandei studiază mesajele comunicaŃionale luând în considerare modificările induse la nivelul receptorului acestor mesaje.

Tema 3 - TIPURILE ŞI FUNCłIILE COMUNIC ĂRII 3.1. Tipurile comunicării Revenind la clasificările comunicării de la subcapitolul 1.2, propunem următoarele criterii: 3.1.1. - mijlocirea comunicării: directă sau indirectă. 3..1.2. - sensul comunicării: unilaterală sau reciprocă; 3.1.3. - numărul receptorilor: privată sau publică; individuală sau socială (interpersonală, interumană, de grup, de masă - cu sensuri separate pentru fiecare termen). “Massa - scrie Jose Ortega y Gasset - este omul mediu, este calitatea comună, ceea ce aparŃine tuturor şi fiecăruia, este omul atât cât el nu se diferenŃiază de ceilalŃi oameni.” Comunicarea de masă este cea care se adresează omului de masă - cel care poate fi concomitent, atât emiŃător cât şi receptor multiplu al unei comunicări efectuate cu o anumită conformitate. “ConştiinŃa acestei conformităŃi eliberează omul atomizat de neliniştea sa şi-l face om de masă”; 3.1.4. - perenitatea comunicării: verbală (efemeră) sau scrisă (permanentă). In cadrul comunicării permanente, în funcŃie de suportul de stocare, deosebim: comunicare prin intermediul hârtiei, benzii video - audio, discului - videodiscului, computerului etc. Comunicarea verbală limitează distanŃele spaŃio-temporale, iar comunicarea scrisă, în lipsa expresiei vizuale şi acustice a partenerilor, poate spori posibilităŃile de interpretare eronată a mesajului transmis. Există şi o comunicare nonverbală, prin gestică, mimică (fizionomie), pantomimică (îmbinarea celor două forme); 3.1.5. - tipuri aparte de comunicare : a. - comunicarea empatică (explicată la 1.2.); b. - comunicarea impersonală şi anonimă, după Jean Lohisse, în care emiŃătorul nu este clar precizat, nici chiar receptorul. Exemplu: tradiŃiile, obiceiurile, folclorul - “acest fermecat izvor de apă vie, de la care vin să se adape toŃi cei care se simt ai acestui pământ” (Mihail Sadoveanu); c. - comunicarea blocată produsă, după Mahele Ilombi, ca urmare a limitării accesului la informaŃie, considerat un drept inalienabil şi fundamental al individului. Există şi sunt promovaŃi factori de blocare - tehnici, politici şi umani. Considerăm mai importane criteriile referitoare la perenitatea comunicării şi numărul receptorilor. Conform acestora, prezentăm două tipuri de comunicare, frecvent întâlnite în societate:

Comunicarea verbală sau orală După Abraham Moles, mesajele transmise pot fi: a) sonore, constând în vorbire (limbajul oamenilor), muzică (limbajul senzaŃiilor) şi zgomote (limbajul lucrurilor); şi animalele, dar şi forŃele naturii produc zgomote; b) vizuale, manifestate în simboluri ale textului, mesaje ale acestor simboluri, precum şi mesaje artistice. Elementul esenŃial, indispensabil, hotărâtor pentru efectuarea unei comunicări verbale îl constituie cuvântul, pe care Ion Biberi îl numeşte instrumentul de mijlocire a dialogului dintre om şi lume, ca şi al comunicării dintre oameni înăuntrul unei sfere culturale. Poetul şi omul politic african, Leopold Sedar Senghor în “L’esthetique negro-africaine” (1956) subliniază că verbul şi cuvântul sunt expresia prin excelenŃă a forŃei în plenitudinea sa, iar

Francois Nouthe vorbeşte despre multiexpresia comunicării orale, acest sistem de relaŃii şi comunicări sociale în care cuvântul ocupă un loc privilegiat într-o acŃiune unitară şi complexă cu alte moduri de expresie gustativă, olfactivă, tactilă şi vizuală, adăugând astfel expresia verbală pentru construcŃia edificiului celor 5 simŃuri ale percepŃiei umane perfecŃionate, dar şi perfectibile. Comunicarea interumană şi de grup - reprezintă una din cele mai des întâlnite forme de comunicare. Ca atare, diverşi cercetători i-au acordat o deosebită atenŃie. Incă din 1948, Bavelas a propus un model matematic pentru înŃelegerea structurii de comunicare în grup subliniind că toate fenomenele vieŃii de grup sunt direct şi unic determinate de diversele proprietăŃi ale reŃelei de comunicare. ProprietăŃile reŃelei de comunicare nu determină aspectele activităŃii de grup decât în funcŃie de natura acestei activităŃi. În 1950, Leon Festinger şi colaboratorii au studiat procesul de comunicare în grup în interacŃiune cu alte procese psihologice şi sociologice complexe. Între 1951-1953, Robert F. Bales şi colaboratorii săi au identificat structurile de comunicare dezvoltate spontan în grup (lanŃ de comunicare, diadă, triadă, pentadă, stea, în Y etc). Gordon Allport a descris fenomenele de facilitare informaŃională şi polarizare informaŃională. In Ńara noastră, dintre cercetătorii care au studiat cu succes acest tip de comunicare umană, îl putem cita pe Corneliu Mircea2.

3.2. FuncŃiile si disfuncŃiile comunicării

DiferiŃi specialişti clasifică în maniere proprii funcŃiile comunicării: a. 1.- informativă (informează auditoriul în probleme de actualitate sau în probleme generale); 2.- de exprimare şi cristalizare a opiniilor; 3.- de instruire şi educare; 4.- de distracŃie, destindere, deconectare şi folosire a timpului liber; 5.- de convingere, integrare socială şi întărire a participării sociale a individului; b. 1. - instructivă; 2. - educativă, culturalizatoare; 3. - de control social; 4. - de compensare, deconectare; 5. - publicitară; FuncŃiile comunicării de masă

Harold D. Lasswell a stabilit următoarele funcŃii pentru comunicarea de masă: 1. - supravegherea mediului; 2. - corelarea segmentelor societăŃii; 3. - transmiterea moştenirii culturale,

în timp ce alŃi autori stabilesc pentru comunicarea de masă 6 funcŃii: 1. - deservirea sistemului politic; 2. - protejarea libertăŃilor civice; 3. - ordonarea efortului public; 4. - obŃinerea de profit; 5. - deservirea sistemului economic; 6. - de divertisment. După Jean-Claude Bertrand, există 4 regimuri de presă posibile (două autoritare - propriuzis şi comunist; două democratice - liberal şi al responsabilităŃii sociale). FuncŃiile mass-media în regimul liberal sunt: 1. - supravegherea mediului înconjurător; 2. - furnizarea unei imagini a lumii; 3. - transmiterea culturii;

2 Corneliu Mircea - Inter-comunicare, Bucureşti, Editura SŃiinŃifică şi Enciclopedică, 1979, colecŃia Psyche

4. - servirea forumului (societăŃii); 5. - divertismentul.

-Aurelian Bondrea3 menŃionează că “cercetarea şi stabilirea funcŃiilor comunicaŃiilor de masă reprezintă o problemă care întâmpină dificultăŃi la nivelul teoriei (concepŃia despre funcŃii) şi al operaŃionalizării” Pentru reviste, în deplin acord cu Malcom Wiley, prof. A. Bondrea stabileşte funcŃii ca: 1. - de informare; 2. - de analiză a informaŃiilor; 3. - de constituire a unui “cadru general”; 4. - distractivă (de loisir); 5. - enciclopedică (a furniza o informaŃie suficient de diversificată). Orice intenŃie de comunicare presupune, pe lângă motivaŃiile morale, o strategie coerentă, adecvată şi realistă, o regulă elementară a acestei strategii fiind aceea că publicul căruia i te adresezi nu poate fi nici subestimat, nici supraevaluat4.

Tema 4 - TEORII ASUPRA COMUNICĂRII UMANE 4.1. Teoria competenŃei comunicative propusă de Jurgen Habermas, conform căreia orice om are o anumită competenŃă de comunicare determinată de “competenŃa lingvistică” şi “universaliile pragmatice” utilizate într-una din cele două forme ale comunicării curente: acŃiunea comunicativă şi discursul. CompetenŃa lingvistică a fiecărui individ reprezintă capacitatea acestuia de a comunica semenilor ideile pe care le are, folosind cuvintele, bogate în sensuri şi semnificaŃii. Intre competenŃa lingvistică şi cea comunicativă există o determinare directă în cadrul căreia un rol important îl joacă universaliile pragmatice - “propuneri de sistematizare a actelor de vorbire”, cele mai des utilizate cuvinte în limbajul comun sau ştiinŃific. În discursul sau acŃiunea comunicativă cotidiană, prin “jocuri de vorbire” individul îşi manifestă de fapt competenŃa comunicativă ce îl caracterizează, marcându-i activitatea în societate. Conform lui Allan Pease şi Alan Garner, metalimbajul cuprinde cuvintele şi expresiile care pot releva adevăratele atitudini ale unei persoane. Ca şi limbajul trupului, metalimbajul poate trezi “sentimentul instinctiv” , “intuiŃia”, “cel de-al şaptelea simŃ”, “presimŃirea că vorbitorul nu spune ceea ce gândeşte”...”Metalimbajul amortizează loviturile pe care ni le dăm reciproc, ne permite să manipulăm, fără să se vadă, să ne arătăm propriile virtuŃi, sau să exteriorizăm o serie de emoŃii rămânând în acelaşi timp manieraŃi”. In accepŃiunea noastră, metalimbajul poate fi considerat o succesiune de universalii pragmatice, individual şi social determinată, ce delimitează competenŃa comunicativă a fiecăruia. 4.2. Teoria comunicării interumane şi internivelice aparŃine românului Corneliu Mircea şi este o teorie cu subsrat psihologic. Autorul porneşte de la conceptele: - instinctualitate (sexualitate, libido), aparŃinând teoriei psihanalitice a lui S. Freud; - afectivitate, aparŃinând teoriei sociometrice a lui J. L. Moreno; - realitate spirituală, aparŃinând teoriei spiritualiste a lui Max Scheler. Luate împreună, acestea determină preferinŃa sau alegerea partenerului pentru comunicare, determinând evoluŃia acestei preferinŃe în următoarele stadii: tandreŃe, afecŃiune, interes, simpatie mentală. Conform părerii lui Corneliu Mircea, “Eu-l se îndreaptă spre altul graŃie puterii atractive care sălăşluieşte în instinctualitate, afectivitate şi spirit”. Este valabil pentru orice comunicare umană proverbul popular “Spune-mi cu cine te însoŃeşti, ca să-Ńi spun cine eşti”. Cele două criterii ale preferinŃei interpersonale care conduc la comunicarea între indivizi sunt asemănarea şi

3 Aurelian Bondrea- Sociologia culturii de masă, Bucureşti, Ed. FundaŃiei România de Mâine, 1996, p. 273 4 Aurelian Bondrea - Societate, comunicare şi valori (I), în Opnia naŃională,nr. 86/2o martie 1995, p.6

complementaritatea; ele contribuie la identificarea dar şi la diferenŃierea partenerilor generând cinci modele aberante de comunicare5: 1) modelul nevrotic - primul pas al alienării în comunicare; mai poartă încă semnul atracŃiei, însă, atracŃia nevroticului se preschimbă pe nesimŃite în repulsie; după C. Mircea, Eu-l nevrotic se află între atracŃie şi repulsie; 2) modelul desocializant - al introversiunii, lipsei de voinŃă, de vlagă şi al inerŃiei; după autorul teoriei, sinele se retrage în singurătatea suferinŃei, eşecurile repetate sunt resimŃite dureros, se părăseşte scena intercomunicării, ceea ce conduce la dezinteres şi indiferenŃă, este alterat sentimentul tonic al comunicării normale; 3) modelul psihopatiform - atracŃia se preschimbă imprevizibil în repulsie, sinele se smulge pe neaşteptate din actul comunicării şi respinge brutal fiinŃa celuilalt, ceea ce poate conduce la iritabilitate sau acte agresive; 4) modelul delirant - îl conduce pe cel în cauză într-un Ńinut străin de realitate, imaginar în comunicare, în care sinele este permanent agresat de fiinŃa celuilalt; 5) modelul autist - care descrie însingurarea sinelui, până la ruperea acestuia de realitate. Acestor modele le corespund cinci zone nivelice: 1) instinctualitatea (inclusiv sexualitatea); 2) imaginaŃia; 3) afectivitatea; 4) raŃiunea; 5)”cunoaşterea paroxistică de sine”. Astfel, comunicarea interumană se desfăşoară între aceste zone nivelice, iar atunci când intră în sfera patologicului, urmează unul din modelele prezentate. 4.3. Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare aparŃine lui Abraham Moles6, care, luând în considerare factorii sociali, propune cinci doctrine ce caracterizează cultura şi comunicarea în societate: 1) doctrina demagogică - se află în serviciul publicităŃii subliniind “imersiunea individului în câmpul publicitar” (G. Maletzke) pentru a obŃine “cea mai mare satisfacŃie a majorităŃii ascultătorilor” (A. Moles); 2) doctrina dogmatică - legată de forme propagandistice, are scopul de a transforma auditoriul conform unei ideologii, definite în prealabil; 3) doctrina piramidală - separă straturile sociale, cu valorile lor proprii, dispuse de regulă piramidal; 4) doctrina eclectică (culturalistă) - conform căreia scopul omului îl constituie comunicarea valorilor, selectarea şi ierarhizarea lor; reflectarea evenimentelor culturale joacă un rol “relativ secundar” în comunicare; 5) doctrina sociodinamică a modurilor de comunicare - care explică, după A. Moles, schimbările intervenite în comunicarea între indivizi ca urmare a schimbărilor produse în cultura acestora; poate fi explicată prin prisma funcŃionalismului comunicaŃional. Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare pune accentul pe factorii sociali în explicarea fenomenului comunicării; determinarea culturală a acestora este surprinsă de Moles în cele cinci doctrine ale modelului său teoretic. 4.4. Teoria instrumentalistă propusă de Herbert Marshall Mc Luhan porneşte da la idea că mass media nu sunt doar instrumente, canale de transmitere a informaŃiilor, ci mediumuri - mesaje, adică factori care contribuie activ şi specific, prin particularităŃile tehnologiei lor şi ale modului specific de percepŃie pe care îl solicită, la efectele globale ale comunicării. Formula celebră a lui Marshall Mc Luhan -”mediumul este mesajul” - subliniază că rolul mass-media nu se reduce la transmiterea unei informaŃii; fiecare mijloc mass-media modifică, în perioada istorică a dominaŃiei sale (...), modul în care individul percepe lumea, îi modelează sensibilitatea şi gândirea, prelungindu-se pe această cale efectele până la nivelul societăŃii globale şi

5 C.Mircea - Op.cit., pp. 100 - 110 6 A. Moles - Sociodinamica culturii, Bucureşti, Editura StiinŃifică, 1976.

al evoluŃiei istorice a omenirii7. După Mc Luhan, evoluŃia modalităŃilor de comunicare induce modificări în evoluŃia diferitelor tipuri de societăŃi şi civilizaŃii: “SocietăŃile au fost totdeauna remodelate mai mult de natura mediumurilor (mijloacelor de comunicare) prin care oamenii comunică, decât prin conŃinutul comunicării” 8. În ealitate însă, apreciem că este important şi conŃinutul comunicării transmise de emiŃător receptorului, toŃi aceşti factori (emiŃătorul, receptorul, mesajul) fiind condiŃionaŃi social. În ucrarea sa, “Galaxia Gutenberg”, publicată iniŃial în 1962, Herbert Marshall McLluhan subliniază că istoria umanităŃii se articulează următoarelor trei moduri de comunicare: - graiul viu - care a dominat viaŃa tribală; - cuvântul scris - din antichitate şi până la jumătatea secolului al XX-lea; - satul global, care începe cu televiziunea. 4.5. Teoria matricei psihosociale poate constitui o încercare de explicare a fenomenului comunicării, pornind de la combinarea factorilor psihici (care Ńin de Eu-l individual) cu factori sociali (care Ńin de mediul în care acesta îşi desfăşoară activitatea). Astfel, în afara caracteristicilor biologice şi lingvistice specifice unei anumite persoane, aceasta posedă o matrice psihosocială proprie. Această matrice psihosocială caracterizează în mod unic fiecare persoană şi personalitate umană. Pot comunica eficient două persoane ale căror matrici psihosociale sunt asemănătoare, deci persoanele respective au fost condiŃionate similar de factorii psihici proprii şi cei sociali care le determină existenŃa. O comunicare perfectă, ideală nu este posibilă întrucât nu pot exista două matrici psihosociale identice. De aceea, prin (auto)educaŃie, individul uman îşi poate structura prmanent matricea psihosocială proprie, contribuind în felul acesta la îmbunătăŃirea comunicării sale cu semenii.

Tema 5 - CANALE COMUNICA łIONALE

Canalele comunicaŃionale reprezintă mijloacele şi căile prin care se transmite o comunicare de la emiŃător la receptor. Claude Flamand numeşte Structură de comunicaŃie ansamblul mijloacelor care permit efectuarea comunicărilor între membrii unui grup şi clasifică reŃelele de comunicaŃii în: centralizate, de tip lanŃ şi circulare; în funcŃie de forma lanŃului acesta poate fi de tip S, Y sau în formă de triunghi, pătrat etc. 5.1. Tipuri şi funcŃii Comunicarea directă este posibilă între doi sau mai mulŃi indivizi care se află faŃă în faŃă. ApariŃia unui canal comunicaŃional (telefon, radio, tv, film, teatru etc.) conduce imediat la mijlocirea comunicării şi la apariŃia aşa numitei comunicări indirecte; unii specialişti consideră însă comunicarea prin intermediul telefonului ca fiind comunicare directă. J.L. Aranguren clasifică aceste mijloace de comunicare în: a). canale naturale de comunicare (între micro şi macro grupuri); b). canale de comunicare secretă (între membrii diferitelor societăŃi secrete); c). canale artificiale de comunicare (mijloacele mass-media). Fr. Dessart arată că o pregătire minimă în spiritul cunoaşterii mass-media ar trebui să atingă 4 trepte: 1. - dobândirea unei pregătiri generale solide; 2. - studierea structurilor mass-media; 3. - învăŃarea “citirii” mass-media; 4. - învăŃarea “scrierii” mass-media. ActivităŃile de comunicaŃie cuprind aspectele tehnice, referitoare la mijloacele de transmitere propriuzisă a comunicării. In funcŃie de modalităŃile de efectuare, precum şi de finalităŃile urmărite în comunicare, canalele comunicaŃionale permit fie schimbul confidenŃial de

7 I. Drăgan - ModalităŃi de transmitere eficientă a mesajelor propagandei, în Factori de eficienŃă ai propagande politice, coordonator Gh. Arădăvoaice, Bucureşti, Editura militară, 1984, p. 77 8 M. Mc Luhan - Galaxia Gutenberg, Bucureşti, Editura politică, 1975, Introducere

mesaje (telefonul, telexul, faxul, televiziunea cu circuit închis etc), fie propagarea unei cauze sociale, politice sau religioase. Francis Balle (teoretician francez al comunicării, născut în 1939, membru al Inaltului Consiliu al Audiovizualului, cofondator al “Caietelor comunicării”, a condus Institutul Francez de Presă în perioada 1976 - 1986), face deosebirea între mediile tradiŃionale de comunicare (telefon, radio, tv) şi noile media de comunicare, pe care le împarte în 3 familii: 1. - media autonome: audio şi video casete, videodiscuri, discuri şi echipamente informatice etc; 2. - media de teledifuzie: care permit conectarea la diferite reŃele de difuzare (radio, tv convenŃionale, tv prin cablu, videotransmisie); 3. - media de telecomunicaŃie: în care volumul schimburilor este posibil în ambele sensuri (telex, fax, poştă electronică). 5.2 Noile media TeledistribuŃia reprezintă un ansamblu de echipamente care cuprinde o staŃie de emisie şi o reŃea de cabluri care conduce mesajele la abonaŃi. Mesajele sunt ansambluri de programe audiovizuale produse de staŃia de emisie sau de alte staŃii. Cablurile care formează reŃeaua sunt de 3 feluri: 1). cu fire torsionate (transmit un canal tv pe distanŃe scurte); 2). coaxiale (cele mai răspândite, transmit 15 - 60 canale tv); 3) cu fibre optice (fibre de sticlă, transmit cca 120 canale tv). In zilele noastre, teledistribuŃia permite ieşirea din Galaxia Guttenberg şi intrarea în Galaxia Marconi, după formula deja clasică a lui Marshall Mc Luhan. Unul dintre cei mai mari antreprenori ai presei şi audiovizualului actual este Rupert Murdoch, de origine australian, naturalizat cetăŃean american. News Corporation - societatea centrală a grupului său mass media posedă cca 30 ziare (între care publicaŃiile “Times” şi “Sun” ), numeroase case de editură (dintre care cele britanice sunt: Pearson, Financial Books, Penguin), studiouri discografice, Muzeul Tussaud al figurilor de ceară. Filiala americană de edituri - News America Publishing - a vândut până în 1990, cca 20 milioane exemplare publicate de o duzină de societăŃi. Grupul Murdoch controlează şi societatea Satellite Television, pentru 12 milioane de abonaŃi europeni, studiourile americane 20-th Century Fox, precum şi 10 canale tv ale grupului Metromedia. În 1994, Deutsche Bundespost Telecom, France Telecom SA, US West Inc. şi Rostelecom (Intreprindere rusă de telecomunicaŃii) au lansat cel mai mare proiect mondial în domeniul teledistribuŃiei (în valoare de 40 milioane dolari, din care jumătate vor fi utilizaŃi pentru noi linii telefonice în următorii 10 ani), care va lega, prin intermediul a 50 mii km de cabluri optice, 50 de oraşe mari ale planetei. Programele prin satelit, cu mai bine de un deceniu mai vechi decât teledistribuŃia, debutează în 1962; după 5 ani de la lansarea primului Sputnik, satelitul american Telstar a fost utilizat pentru a transmite primele semnale tv din spaŃiul extraatmosferic. In 1965, Early Bird (Intelsat 1) devine primul satelit care, pe o orbită geostaŃionară (situată la cca 36 mii km de Terra) transmite programe tv în scopuri ştiinŃifice şi militare. Abia după 10 ani, SUA vor lansa primul satelit de televiziune publică, în timp ce FranŃa şi Germania experimentau sistemul. Comisia Federală Pentru ComunicaŃii a SUA, a autorizat în 1976 ca persoanele particulare să intre în posesia antenelor care captează semnale provenind de la sateliŃi, iar în anul următor, la Geneva, ConferinŃa Administrativă Mondială Pentru Serviciile de Teledifuzie prin Satelit elaborează, sub egida Uniunii InternaŃionale de TelecomunicaŃii - Planul de Radio - Teledifuzie Directă prin Satelit pentru Africa, Asia, Europa, cele două Americi şi Australia. Videografia cuprinde transmiterea unor mesaje prin poşta electronică, poşta vocală sau fax. Poşta electronică cunoscută şi sub denumirea E-mail (de la Electroni mail) asigură comunicarea între parteneri prin intermediul calculatoarelor electronice care transmit, memorează sau primesc

mesajele). In 1989, numai în America de Nord existau cca 7 milioane de căsuŃe poştale electronice, dintre care peste două treimi se aflau la domiciliul abonaŃilor; în 1988 firmele americane au schimbat între ele peste 2 miliarde de mesaje electronice. Principalele societăŃi americane de E-mail - Compuserve mail şi MCI mail - au peste un milion de abonaŃi fiecare. Poşta vocală, cunoscută şi ca V-mail (de la Voice mail) este asemănătoare poştei electronice, în loc de mesaje scrise, prelucrându-se mesaje verbale. Astfel de sisteme sunt realizate încă din 1980, iar la sfârşitul aceluiaşi deceniu, în SUA, 70% dintre mesajele telefonice erau preluate de roboŃi. Unul din liderii sistemelor de poştă prin voce este Octel Communications Corporation din Milpitas, California (SUA). Faxul este un sistem, asemănător telexului, dar mai perfecŃionat, care cuplând şi un telefon, asigură transmiterea mesajelor scrise în ambele senuri, cu foarte mare rapiditate. Strămoşul faxului actual îl constituie belinograful, aparat denumit aşa de la numele fizicianului francez Eduard Belin, inventator al procedeelor fototelegrafiei şi teleautografiei (transmiterea la distanŃă a scrisului şi desenului); între 1907-1912, acesta a efectuat primele transmisii reuşite pe un circuit telefonic, cu aparatul care-i poartă numele. Astăzi, faxul, ca şi sistemele E-mail şi V-mail, desfiinŃează diferenŃele de fus orar, precum şi normele clasice de comunicare. Noile media (teledistribuŃia, programele prin satelit şi videografia) constituie conform opiniei lui Alvin Toffler9 adevărate “autostrăzi ale informaŃiei”, contribuind la ascensiunea unui nou sistem al mijloacelor de informare în masă. 5.3 Limbajul - canal de comunicare socială Limbajul este un fenomen social determinat şi care determină, la rândul său, celelalte fenomene sociale. A. Meillet subliniază că limbajul este un fapt eminamente social, faptele de vocabular reflectând fapte de civilizaŃie. Ioan Balin10 consideră limbajul o instituŃie colectivă ale cărei reguli se impun indivizilor. Limbajul reprezintă cel mai utilizat canal de comunicare socială, iar teoriile care explică această aserŃiune sunt de mai multe feluri: a) - teorii ale revelaŃiei - susŃin originea supranaturală a limbajului; b) - teorii psihologizante care acordă primul rol factorilor psihici individuali; c) - teorii sociologizante - în care factorii sociali joacă rolul predominant în formarea limbajului. Jacques Claret arată că “filogeneza (experienŃa generaŃiilor trecute) orientează ontogeneza (experienŃa individuală). In acest sens se poate spune că limbajul <<creează>> o imagine a lumii... Noi ne construim frazele şi gândurile cu cărămizile limbajului, aşa cum arhitectul construieşte o casă. Limbajul este opera comună şi continuă a tuturor membrilor corpului social.” Edmond Nicolau11 susŃine că omul dispune de cel puŃin 3 limbaje: 1. - un limbaj ce serveşte comunicării - acesta este canalul, suportul comunicării; 2. - un limbaj de referinŃă, care se poate exprima în mai multe limbi umane - acesta este mesajul propriu-zis; 3. - un limbaj propriu neuronilor, în structurarea căruia intervin factorii bio-psiho - sociali. “Omul are ... posibilitatea să-şi corecteze în permanenŃă modelul lumii exterioare şi să-şi amelioreze în acelaşi timp şi modelul de limbaj utilizat. Aici trebuie să studiem şi diferite aspecte de optimizare: cuvintele utilizate frecvent vor fi mai scurte (legea Condon - Estoup - Zipf - Mandelbrot), fenomenele vor avea o anumită lege de distribuŃie în funcŃie de frecvenŃă etc”. Tema 6 - CONłINUTURI COMUNICA łIONALE (MESAJELE) Conform DicŃionarului de sociologie12 orice comunicare este centrată pe un mesaj(subl. ns.), adică pe un ansamblu de informaŃii prezentate într-o formă simbolica. Cantitatea de informaŃii

9 Alvin Toffler - Powershift - Puterea în mişcare, Bucureşti, Editura Antet, 1995, p. 363 10 Ioan Balin - Originea şi funcŃiile limbajului natural, în Academica, an V, nr.4/1995, p.11 11 Edmond Nicolau - Limbaj şi strategie, Bucureşti, Editura StiinŃifică şi Enciclopedică, 1983, p.98

dintr-un mesaj este invers proporŃională cu redundanŃa sa. Cu cât mesajul transmis într-o unitate dată de timp sau într-o secvenŃă de comunicare conŃine o cantitate mai mică de informaŃie, cu atât redundanŃa este mai mare...Cea mai economicoasă formă de codificare a unui mesaj se poate dovedi o piedică pentru receptarea adecvată, întrucât creşte ponderea interpretărilor sau înŃelesurilor variabile investite în cursul receptării şi se accentuează distanŃa dintre intenŃionalitatea mesajului şi ceea ce este efectiv receptat. Având în vedere calităŃile receptării, cantitatea de informaŃie transmisă şi intenŃionalitatea comunicării, emiŃătorul trebuie să elaboreze decizii optime de structurarea a mesajelor în termenii gradului său de redundanŃă şi ai asamblării şi utilizării codurilor... Repetarea insistentă a comunicării aceloraşi mesaje faŃă de aceleaşi persoane produce o saturare a recepŃiei exprimată prin indiferenŃa faŃă de mesaje, un grad înalt de conformism aparent şi o căutare compensatorie de mesaje provenite din alte surse. 6.l - Limbaje de comunicare (coduri de comunicare) Reprezintă grupări de sensuri şi semnificaŃii, sub formă de simboluri - verbale, neverbale, picturale, plastice, mimice - care formează comunicarea însăşi. Codurile de comunicare sunt convenŃii prin care realitatea desemnată se transformă în semne purtătoare de sensuri şi semnificaŃii. Codurile de comunicare pot fi clasificate în limbi (naturale) şi limbaje (artificiale, formale). Cercetări de marketing au demonstrat că din 300 - 600 mesaje la care un individ este expus zilnic, numai 30 - 80 sunt receptate, iar mai puŃin de 10 dintre acestea sunt capabile să-i influenŃeze comportamentul13. EmiŃătorul şi receptorul unui mesaj dispun, în mod obişnuit, de un vocabular diferit, rareori quasi identic, de cuvinte şi noŃiuni. Cel al emiŃătorului (incluzând întreaga comunicare care se află în spatele lui) trebuie să fie mai mare, calitativ şi cantitativ decât vocabularul receptorului. In interesul eficacităŃii şi al inteligibilităŃii comunicării, emiŃătorul trebuie să se adapteze nevelului de înŃelegere al receptorului care, va putea să descifreze din comunicarea transmisă, numai ceea ce corespunde vocabularului său. Dacă informaŃia transmisă conŃine prea multe cuvinte şi noŃiuni care nu apar în repertoriul propriu receptorului, atunci ea îşi pierde efectul. Dacă, pe de altă parte, emiŃătorul de informaŃii se adaptează complet la nivelul anumitor receptori de informaŃii, nivelul transmiterii poate fi considerat ca primitiv, iar scopul acesteia - neatins. Această situaŃie se numeşte paradoxul nivelului. A. Moles clasifică mesajele în două mari categorii: sonore şi vizuale. Mesajele sonore, la rândul lor sunt constituite din: vorbire (limbajul oamenilor), muzică (limbajul senzaŃiilor), zgomot (limbajul lucrurilor); mesajele vizuale sunt alcătuite din: mesajul simbolic al textului imprimat; mesajul formelor naturale sau artificiale; mesajele artistice. După natura fizică a mesajului, se constituie după Moles14 conserve comunicaŃionale: de text scris (biblioteci), de sunete (discoteci, fonoteci), imagini fixe (iconoteci, pinacoteci), de imagini animate (filmoteci, cinemateci). M. Eliade15 se ocupă, într-unul din primele sale studii de substanŃă, de limbajele secrete, care nu trebuiesc confundate cu “tabu”-urile lingvistice, în pofida polivalenŃei simbolice pe care o posedă: IniŃiativa particulară, imaginaŃia personală, raporturile speciale dintre indivizii unui grup uman închis - cauze care colaborează în mare măsură la crearea limbilor speciale şi a argot-urilor - nu intervin decât într-un mod cu totul secundar în cazul limbajelor secrete (subl. ns.). De cele mai multe ori, acestea din urmă nu sunt decât formularea unor simboluri care le preced cu mult apariŃia. In timp ce limbile speciale şi argot-urile cresc şi se împrospătează neîncetat, prin imaginaŃia unor anumiŃi indivizi şi prin “via Ńa” grupului închis (împrejurări extraordinare, drame, conflicte etc) - limbajele secrete nu sunt modificate de indivizi, nu au istorie.

12 C. Zamfir şi L. Vl ăsceanu, coordonatori - DicŃionar de sociologie, Editura Babel, 1993, pp.124-125 13 V. Balaure - Activitatea promoŃională în strategia întreprinderii (II), în Tribuna economică, nr. 16, 1995, p.34 14 Op. cit., p.372 15 M. Eliade - Limbajele secrete, extras din Revista fundaŃiilor regale, nr. 3 (ianuarie -martie), 1938, Imprimeria NaŃională, Bucureşti, pp.3 -4

Edmond Nicolau16 vorbeşte de un limbaj al neuronilor, precum şi de limbaje umane (între 2 000 şi 8 000) care pot fi: limbi naŃionale (aşa numitele limbaje spontane, naturale) şi limbajele programate, artificiale, create de om. Pornind de la o clasificare a lui Karl Popper, funcŃiile limbajelor umane pot fi grupate în trei categorii: a) inferioare, comune cu ale limbajelor animale (autoexpresia, semnalizarea) b) superioare, specifice limbajelor umane ( descrierea, argumentarea); c) mixte (consultarea şi îndemnul). Limbajul uman (limba) este purtător al tradiŃiilor milenare dar şi instrument indispensabil al gândirii, instituŃie colectivă ale cărei reguli se impun indivizilor (J. Piaget).

6.2. Limba este utilizată în comunicare în manieră indirectă, necontrolată, ca mijloc şi instrument de reprezentare a structurii logice a frazei. Se pot rezuma astfel, raŃiunile construirii limbajelor artificiale în scopul deducŃiei logice, pentru operaŃii de tip formal. ModalităŃile de exprimare a sensului (semnificaŃiei) în limbile naturale pot să aparŃină unor niveluri diferite: limbaje ale diferitelor clase sociale, limbaje profesionale şi tehnice, metalimbaje, toate având un conŃinut subiectiv - obiectiv şi emoŃional. Ansamblul proprietăŃilor limbilor naturale face ca ele să fie improprii operaŃiilor de tip formal; pentru a atinge acest scop s-au construit limbaje artificiale care permit să se opereze asupra expresiilor (combinaŃiilor de semne) cu precizie adecvată. Limbajele naturale sunt apanajul semanticii lingvistice, concrete, empirice, care se ocupă de conŃinutul semnelor şi al combinaŃiilor acestora. Limba este una din cele mai mari creaŃii ale omenirii, neegalată decât de confecŃionarea uneltelor şi utilizarea lor în procesele de muncă.17 ... Sociologia limbii nu se confundă cu sociolingvistica (ramură a lingvisticii care studiază determinarea socială a limbii), ea nu se ocupă de limbaj ca atare, ci, de rolul acestuia în viaŃa socioculturală, în special de fenomenele sociale şi culturale care se nasc, se manifestă şi se dezvoltă prin limbă sau se exprimă prin mijloace verbale. Cu o formulă rezumativă (cunoscută de altfel ca aparŃinând lui H. D. Lasswell - n.n.), sociologia limbii caută răspunsuri la întrebările: ce face societatea cu limbajul, la ce îl întrebuinŃează, în ce scopuri şi cu ce efecte. 6.3 - Semantica actului comunicaŃional Mesajul este un “produs” al autorului său, dar şi “prilejul”, “cauza” proceselor emoŃionale ale receptorului. Odată obiectivate, mesajele există independent de emiŃător şi receptorul lor.

SemnificaŃia sau sensul unui cuvânt (termen) este o noŃiune referitoare la conŃinut şi nu la formă. Semioticieni de elită o caracterizează astfel: a) are un caracter procesual, unind conŃinutul de formă (R. Barthes); b) nu există decât în funcŃie de nevoile şi convenŃiile colective (P. Francastel); c) se constituie în participare activă a subiectului receptor (Umberto Eco). Există un sens de bază care dă valoare expresivă şi un sens contextual care dă valoare sociocontextuală. EvoluŃia valorilor este produsă de evoluŃia sensurilor care rezultă dintr-un dublu proces:

- denumirea sensurilor - necesitatea de a deosebi două fenomene care par complementare sau interdependente;

- redenumirea sensurilor - până la eventuala complementaritate sau interdependenŃă. 6.4. Caracteristicile mesajului

Codurile de comunicare utilizate de unele animale, leagă strâns semnificantul de semnificat, aceasta permiŃându-le elaborarea unui număr mic de mesaje. In comunicarea umană, semnificantul se distanŃează de semnificat, înlesnind transmiterea unui număr infinit de mesaje; sau, aşa cum susŃine I. Balin: “Limba nu se reduce la un cod, ci este un agregat de coduri, în ea sunt reprezentate toate tipurile de semne şi toate formele de semnificare”. Omul utilizează în plus,

16 E. Nicolau - Limbaj şi strategie, Bucureşti, Editura StiinŃifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 98 - 106 17 T. Herseni - Ce este sociologia, Bucureşti, Editura StiinŃifică şi Enciclopedică, 1981, pp.46 - 47

“empatia - cod al comunicării civilizatoare”18. Conform lui C. Mircescu, procesul de comunicare depinde de: pertinenŃa mesajului (gradul lui de înŃelegere), calitatea limbajului utilizat/transmis şi forŃa conduitei empatice, care “modelează” fluxul de semne (mesaje) transmise receptorului. Componentele lingvistice ale conduitei receptorului au fost analizate de Tatiana Slama-Cazacu19, care a studiat modificările apărute în mesaj în cursul comunicării datorită relaŃiei biunivoce emiŃător/receptor: a) dintre starea psihică (raporturile dintre procesele psihice) şi mesaj (particularităŃîle secvenŃiale ale acestuia); b) evoluŃia unui subiect şi a limbajului său. Cercetătoarea Mariana Beliş a delimitat, în studiile sale, “proprietăŃile informaŃionale” ale mesajelor: entropia caracteristică unei surse semantice (emiŃătorul), entropia reflectată (receptorul), influenŃa mutuală între emiŃător şi receptor.

Tema 7 - METODOLOGIA ANALIZEI DE CON łINUT

Procesul vast şi complex al comunicării umane a necesitat crearea unor coduri de comunicare: limbi (naturale) şi limbaje (artificiale, formale), care nu sunt altceva decât convenŃii prin care realitatea desemnată se transformă în semne purtătoare de sensuri şi semnificaŃii. Multiplicarea mijloacelor, căilor şi formelor de comunicare a determinat imperios nevoia de a cerceta semnificaŃiile şi corelaŃiile semnelor, de a măsura factorii care influenŃează comunicarea umană prin cuvânt - acest semnal al semnalelor cum îl numea I.P. Pavlov. Analizându-l, putem să tragem concluzii cu privire la individ şi colectivitate. Astfel, au fost elaborate, de pe poziŃiile unor ştiinŃe, mai multe metode, tehnici şi procedee de studiere a comunicărilor umane în domeniile politic, istoric, literar, psihologic, juridic, sociologic, lingvistic etc. Am putea spune că există atâtea metode câŃi factori îşi aduc contribuŃia la apariŃia unei comunicări. Mai întâi ce este “conŃinutul”, ce trebuie să înŃelegem prin “conŃinut”? Cunoaştem că, există o substanŃă şi o formă de conŃinut semantic (înŃelesul termenilor), o substanŃă şi o formă de expresie fonologică (posibilităŃile de accentuare a unei limbi şi intonaŃia reală). Pe scurt, “conŃinutul” înseamnă tot ceea ce este de bază într-o limbă. 7.1. DefiniŃii ale analizei de conŃinut Analiza de conŃinut ar putea fi definită ca semiotica unor comunicări umane. Astfel, fiecărui tip de comunicare îi corespunde un gen de analiză a semnelor purtătoare de informaŃie specifică: Tipul de comunicare Tipul de analiză specifică umană analiză de conŃinut animală zoosemiotică om-maşină cibernetică între celulele vii bionică Obiectul analizei de conŃinut coincide, în parte, cu acela al psiholingvisticii. Modelul de utilizare al acestei metode sociologice verifică următoarea ipoteză cu rang înalt de generalitate: dacă se dă un ansamblu de mesaje cu caracteristici de apariŃie determinate şi cu caracteristici de organizare (semantice) determinabile, atunci se pot afla caracteristici ale comunicatorului (comunicatorilor) mesajelor, cunoscându-se că între comunicator(i) şi mesaje există o relaŃie de apartenenŃă. Analiza de conŃinut sprijină sensul desprins dintr-un text pe date exterioare acestuia, pe conŃinuturi certe, vehiculate prin limbile naturale, dar constituite în obiecte semiotice autonome, adică asimilate realităŃilor nondiscursive ale referentului, din care textele nu fac decât să furnizeze reprezentarea. 7.2. Istoricul analizei de conŃinut Primul studiu citat în literatura de specialitate este cel publicat în anul 1886, în care autorul analizează sensul cuvintelor în raport cu folosirea lor şi opinia englezilor; termeni ca lege internaŃională, interese, moralitate sunt utilizaŃi astfel, în funcŃie de concepŃiile englezilor despre

18 I. Neacşu - CivilizaŃie şi conduită, Bucureşti, Editura StiinŃifică şi Enciclopedică, 1987, pp. 91 -99 19 T. Slama-Cazacu - Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, Editura StiinŃifică, 1968, pp. 42 - 61

rolul Marii Britanii faŃă de alte naŃiuni; studiul neglijează indicarea surselor de informare şi a criteriilor de selecŃionare a textelor. În funcŃie de disciplina căreia îi aparŃin, studiile care au la bază analiza de conŃinut sunt antropologice şi sociologice (27,7%), comunicaŃii de masă (25,9%), pe teme propagandistice (21,5%). 3/5 din studiile empirice au fost orientate spre studiul valorilor sociale, analize ale propagandei, studii jurnalistice, cercetări psihologice şi psihosomatice, inventarii ale mediilor de comunicare etc. Un exemplu de studiu clasic în care se procedează la descrierea tendinŃelor în conŃinutul comunicaŃional îl constituie cercetarea întreprinsă de Lasswell în 1941: “Revolution and Development of International Relations” (RADIR). Scopul acestei cercetări l-a constituit testarea ipotezelor privitoare la o “revoluŃie mondială” provocată de tendinŃele în folosirea unor simboluri ce exprimă valorile majore ale politicii moderne. Au fost făcute minuŃioase analize de conŃinut folosind drept eşantion editorialele unor ziare de prestigiu din SUA, Anglia, RFG, URSS. Din alte 416 simboluri cheie analizate, 206 sunt termeni geografici, nume de organizaŃii, grupuri etc. şi 210 - simboluri politice majore. La noi în Ńară, preocupările în materie de analiză de conŃinut au aceeaşi vârstă cu sodologia românească, dacă amintim analiza documentelor personale întreprinsă în cadrul şcolii monografice de la Bucureşti, în cercetările de teren de către echipe multidisciplinare de investigatori. După 1965, în cele trei centre universitare principale ale Ńării, în care aveau să funcŃioneze catedre de sociologie (-psihologie) şi unde se vor forma nuclee de sociologi în acŃiune, vor apărea şi preocupări locale, spontane generate mai mult sau mai puŃin de necesităŃile sociale privind realizarea unor analize ştiinŃifice, detaliate ale conŃinutului unor comunicaŃii; tot mai numeroase lucrări ştiinŃifice studenŃeşti şi lucrări de diplomă ale absolvenŃilor abordează, de asemenea, într-un mod inedit problema. Nefiind numeroase, studiile autohtone realizate prin analiză de conŃinut nu au reuşit încă să creeze modele proprii, originale şi standardizate de lucru (este drept, tehnicile şi etapele de analiză nici nu pot fi oricând modificate ci, doar îmbogăŃite, adaptate şi diversificate). 7.3. Caracteristici ale analizei de conŃinut 7.3.1. Obiectivitatea înseamnă realizarea unei analize de conŃinut pe baza unor reguli explicit formulate care să permită unor cercetători diferiŃi ce lucrează cu acelaşi conŃinut să obŃină aceleaşi rezultate. Este caracteristica cea mai dificil de realizat şi se tinde către ea ca şi către un ideal. Obiectivitatea trebuie să cuprindă şi preocuparea pentru o analiză fără prejudecăŃi şi idei preconcepute ale analistului sau intenŃii implice ale emiŃătorului în conŃinutul manifest al comunicării. Aceasta presupune existenŃa unui consens asupra aspectelor de analizat şi asupra categoriilor ce vor fi utilizate. 7.3.2. Sistemicitatea semnifică includerea sau excluderea unor elemente de selecŃie consistente. Această calitate urmăreşte analiza întregului conŃinut, a părŃilor sale ce trebuiesc ordonate şi integrate în categorii alese în funcŃie de scopurile cercetării. 7.3.3. Generalitatea subliniază relevanŃa teoretică şi practică a concluziilor care rezultă. O informaŃie pur descriptivă despre conŃinut separate de alte atribute ale conŃinutului sau de caracteristici ale emiŃătorului şi receptorului mesajului, are o mică valoare ştiinŃifică. Legat de aceste caracteristici s-au purtat numeroase discuŃii în jurul următoarelor probleme: dacă o analiză de conŃinut trebuie să fie cantitativă şi dacă trebuie să fie limitată la conŃinutul manifest sau se poate referi şi la aspectele latente ale comunicaŃiei. 7.3.4. Cantitativitatea. Unele definiŃii identifică termenul “cantitativitate” cu “numeric” (calcularea unor frecvenŃe, numărare de elemente semnificative); altele sunt mai puŃin restrictive şi includ studii în care rezultatele sunt exprimate în termeni ca: “mai mult”, “mai puŃin” sau “ în creştere”. Pot fi date exemple de analize clasice în care nu s-a folosit numărătoarea, ci s-a urmărit prezenŃa sau absenŃa unor cuvinte în cadrul textelor supuse analizei. Un al treilea tip de definiŃii ale termenului “cantitativ” îl opun celui de “calitativ”. 7.4. Tipuri ale analizei de conŃinut

În funcŃie de modul cum ilustrează conŃinutul comunicaŃional studiat, analiza de conŃinut poate fi clasificată astfel după următoarele criterii: a. gradul de verificare al unei (unor) ipoteze: - analiză de conŃinut de explorare - urmăreşte depistarea caracteristicilor generale ale unui text, mesaj, conŃinut informaŃional; - analiză de conŃinut de verificare - stabileşte gradul de veridicitate al unei ipoteze, derivată din obiectivele cercetării; b. gradul de pregătire prealabilă: - nedirijată - nu urmăreşte un scop precis, nu se efectuează strict pe baza unui plan de lucru, nu uzează de personal calificat; - dirijată - are precizate scopul, obiectivele, are stabilit un plan de lucru, se efectuează cu personal calificat; c. gradul de acumulare a informaŃiilor : - cantitativă (empirică) - urmăreşte adunarea de date brute, neinterpretate printr-o teorie generală asupra realităŃii; urmăreşte frecvenŃa unor teme, cuvinte, simboluri care apar în textul analizat; - calitativă (teoretică) - cumulativă şi interpretativă, precizează prezenŃa sau absenŃa unei caracteristici date; d. gradul de folosire a unor tehnici: - propriu-zisă - uzează exclusiv de tehnici specifice analizei de conŃinut; - derivată - beneficiază de tehnici împrumutate din alte domenii şi ştiinŃe socio-umane: e. gradul de urmărire a unui scop: - directă - adună informaŃii conŃinute în mesaj, în corespondenŃă strictă cu obiectivele şi scopul cercetării; - indirectă - stabileşte coordonate care să descrie pur şi simplu, fără un scop dinainte propus; f. gradul de influenŃare a opiniei receptorului: - instrumentală - destinată să producă un efect asupra receptorului mesajului, să modifice comportamenul acestuia în raport cu o anume ideologie; - reprezentativă - încearcă să nu modifice opiniile receptorului de mesaj; cazul ideal de studiere a comunicării pure; g. gradul de studiere a modificărilor intervenite în comportamentul receptorului: - obiectuală - care are drept obiect de studiu textul propriu-zis şi destinatarul acestuia; - subiectuală - studiază, într-un tot unitar, emiŃătorul - mesajul - receptorul, cu accent pe cei doi subiecŃi ai comunicării, fiind folosite în acest sens şi tehnici auxiliare, de exemplu chestionarul de opinie; h. gradul de urmărire a sincroniei/diacroniei textului: - funcŃională - analizează conexiunile şi intercondiŃionările reciproce între semnele mesajului; - structurală - studiază părŃile componente ale mesajului. O altă tipologie a analizei de conŃinut, diferită de aceasta, o expun R.Pinto şi M. Grawitz în tratatul lor de metode şi tehnici.

Tema 8 - ETAPE ŞI TEHNICI ALE ANALIZEI DE CON łINUT 8.1. Etape: formularea problemei temei de cercetare; eşantionarea reprezintă alegerea strictă a sursei şi conŃinutului observat, a numărului de mesaje, a frecvenŃei şi perioadelor cercetării (B. Berelson); stabilirea conceptelor (categoriilor) şi operaŃionalizarea lor; stabilirea unităŃilor de analiză (de cuantificare); 8.2. Tehnici ale analizei de conŃinut G. Delaisement clasifică tehnicile de explicare a textelor în:

a) - tehnici de punere în situaŃie, care contribuie la cunoaşterea generală sau studiul izolat al unui conŃinut; b) - tehnici de apropiere şi recunoaştere prin studierea compoziŃiei textului, a mişcării sale interne (cuvinte cheie, linii de forŃă etc); c) - tehnici de aprofundare, prin construirea schemei textului cu structura sa şi detaliile mai importante; d) - tehnici de comparare între diversele medii de comunicare; e) - tehnici statistice. Avem de a face deci, în studierea unui mesaj, fie cu tehnici care permit cunoaşterea lui graduală (propriu-zisă) sau prin comparaŃie cu alte conŃinuturi (raportare la un model), fie cu tehnici de studiere a mesajului respectiv sau, în urma cunoaşterii/prevenirii unui comportament aşteptat, cu tehnici de analiză persuasivă, fie, în al treilea rând, cu diferite moduri de expunere în termeni cantitativi a unui conŃinut calitativ. Oricare din aceste tehnici se aplică, trebuie să se acorde o atenŃie deosebită neutralităŃii axiologice, epistemologice şi ideologice a acestor tehnici. 8.2.1. Schema lui Lasswell constă în a da un răspuns cât mai complet şi cuprinzător întrebărilor: - cine transmite ? - ce transmite ? - de ce transmite ? - cui transmite ? - cum transmite ? - cu ce efecte ? Harold D. Lasswell, cercetătorul american care a imaginat această “schemă” a început să analizeze conŃinutul materialelor de comunicare în masă stabilind o unitate de măsură - simbolul politic. O anume clasă de simboluri, Lasswell le încadra într-o categorie. In studiile bazate pe această schemă, alegerea simbolurilor şi categoriilor se stabileşte pentru fiecare analiză în funcŃie de scopurile şi obiectivele urmărite. O matrice relaŃională între scopul, ramura lingvistică aferentă pentru analiza întreprinsă şi întrebările de mai sus, justifică problema de cercetat prin acest procedeu: Intrebare Scopul Ramura lingvistică Problema de cercetat

Cine ? interferenŃe privind antecedente ale comunicării analizate

pragmatica (emiŃător- semn)

cunoaşterea autorului, analiza trăsăturilor sale psihice

Ce ? descrierea caracteristicilor comunicării şi codului utilizat

semantică (sens) semiotică (semn) sintactică (semn-semn)

descrierea tendinŃelor în conŃi- nutul comunicaŃional; legarea caracteristicilor cunoscute ale sursei de mesajele produse; compararea conŃinutului comu- nicaŃiei cu un standard

De ce ? interferenŃe privind procesul de comunicare

pragmatica (emiŃător- semn)

asigurarea informaŃiei politice simultane; Ńinerea unei evidenŃe legale; cunoaşterea scopurilor emiŃătorului

Cui ? în plus, inferenŃe privind receptorul

semantică (sens) semiotică (semn) sintactică (semn-semn)

legarea caracteristicilor cunoscute ale audienŃei de mesajele produse şi/sau invers

Cum ? în plus, inferenŃe privind

semantică (sens) semiotică (semn)

analiza tehnicilor de persuasiune; descrierea modelelor de

receptorul sintactică (semn-semn) comunicare Cu ce

efecte ? obŃinerea de informaŃii despre rezultatele comunicării

pragmatica (emiŃător- semn)

măsurarea lizibilităŃii; analiza fluxului de informaŃie; măsurarea răspunsurilor la mesaj

Scopul schemei lui Lasswell constă, în primul rând, în numărarea frecvenŃei apariŃiei diferitelor simboluri (cuvinte cheie) şi, în al doilea rând, în determinarea schimbărilor în frecvenŃa acestor simboluri în timp (comparând diferite perioade) şi în spaŃiu (diferite surse). Pe aceste principii metodologice şi-a bazat una din cele mai importante cercetări “Trecerea în revistă a atenŃiei mondiale” (RADIR), efectuată în “SecŃia experimentală de studiere a propagandei”, de pe lângă Biblioteca Congresului SUA; în acest studiu sunt cuprinse rezultatele analizei conŃinutului celor mai importante ziare din lume. 8.3. Însuşiri ale tehnicillor analizei de conŃinut: fidelitatea (încrederea) este definită ca acordul între cercetători asupra descrierii faptelor, chiar dacă există dezacord asupra interpretării lor. In altă accepŃiune, fidelitatea unei tehnici înseamnă ca măsurători repetate ale aceluiaş fapt, să dea aceleaşi rezultate sau să nu varieze decât în limite strânse şi previzibile; validitatea înseamnă măsurarea precisă a obiectului cercetat, descrierea cuantificată, semnificativă a conŃinutului acestuia, reproducerea realităŃii faptelor pe care le traduce;

Tema 9 - PUBLICUL - RECEPTOR AL COMUNIC ĂRILOR UMANE 9.1. Caracteristici şi determinări Paul Foulquie definea publicul ca “un ansamblu de persoane aparŃinând unor categorii cu niveluri socio-culturale analoge şi care, ca urmare a unui interes comun, asistă la acelaşi gen de spectacole, conferinŃe, citesc jurnale şi cărŃi de un tip asemănător”, iar Jean Stoetzel îl socotea “o grupare socială unită prin legături psihice”. Etimologic, termenul provine de la cuvintele latineşti publicus, care înseamnă al poporului şi publicum - neutru, al domeniului public. Publicul reprezintă un grup mai mult sau mai puŃin omogen din punct de vedere al nivelului de pregătire, vârstei, statusului social, propriilor motivaŃii şi interese, care este supus aceloraşi influenŃe ale unui mediu de comunicaŃie de masă (radio-tv, teatru, film, carte de un anumit gen etc). In analiza interacŃiunii dintre emiŃătorii de mesaje şi public, ar trebui pornit de la poziŃia pe care aceşti poli ai oricărui proces comunicaŃional o deŃin în câmpul social, de aici rezultând sistemul lor de interese. Publicul reprezintă Ńinta procesului de comunicare. Persoanele care compun publicul îşi pot face cunoscute opiniile, ideile, folosind mijloacele mass-media, relaŃiile interpersonale fiind astfel ineficiente pentru a genera efecte transformative suficient de puternice în rândul publicului. Publicul este însă supus influenŃelor perturbatoare de tot felul, de la sugestia subtilă până la manipularea grosolană şi vizibil ă, servind grupurile politice cu valoare în viaŃa politică, precum şi curentele de opinie din variate domenii ale vieŃii sociale. Există o diferenŃiere pe vârste a publicului, ce decurge din caracteristicile psihologice respective, precum şi o întreagă industrie mass-media destinată diferitelor categorii de public. GraŃie acestei industrii publicul este influenŃat, stratificat şi abil manevrat. Indivizii şi grupurile care compun publicul sunt apoi actorii diferitelor transformări economice sociale, politice şi culturale. Factorii care determină influenŃarea publicului sunt: 1. sursa de difuzare a mesajelor; 2. mesajul comunicat; 3. mijlocul de difuzare; 4. subiecŃii care receptează mesajul.

Regula celor “4 A” este cea care ilustrează comportamentul publicului: 1. Află o ştire; 2. Afl ă noi ştiri; 3. Alege; 4. AcŃionează. Începutul deceniului şapte a realizat “cotitura epistemologică” în cercetările asupra publicului. După ce cercetătorii studiaseră mesajul propriu-zis şi emiŃătorul acestuia, în 1961, Wilbur Schramm a analizat indivizi care recepŃionau comunicările de masă. In 1962, Ira Glick şi Sidney Levy au înlocuit studiul efectelor produse la nivelul receptorilor mesajului cu un studiu al atitudinilor acestora; a fost schiŃată astfel prima tipologie a consumatorilor de programe mass-media. Jean Stoetzel a descoperit cu acest prilej că “publicul societăŃilor moderne simte în mod cert o mare nevoie de contact cu organismele de informare colectivă”. În acelaşi timp, au fost înfiinŃate organisme de apărare a consumatorilor de mass-media, care funcŃionează în unele Ńări în calitate de consilii consultative ale unor mijloace mass-media; au fost create astfel primele emisiuni de radio şi tv interactive (“cu uşa deschisă - open door”), mai ales la posturile locale. Cele mai validate concluzii ale studiilor întreprinse acum cca un sfert de secol asupra mesajelor recepŃionate de public au pus în evidenŃă: - ipoteza reflexiei constând în aceea că mesajele trebuie să fie adaptate cerinŃei publicului; - ipoteza de control care subliniază că mesajele induc “dominante” asupra publicului, îi modifică atitudinea. 9.2. Liderii de opinie şi influenŃa lor asupra receptării mesajelor Liderii reprezintă punctele nodale ale comunicării în cadrul grupurilor. Comunicarea poate fi socotită una din caracteristicelie importante ale grupurilor, alături de autoorganizare, conformitate, consens, eficienŃă etc. In receptarea şi transmiterea mesajelor, liderul grupului are o mare influenŃă, comunicarea facilitată de acesta fiind mult mai rapidă şi mai eficientă. In grup se mai receptează mesaje de la indivizii cu status înalt, privilegiat, recunoscut şi nu se receptează mesaje decât greu sau aproape de loc de la indivizii cu status scăzut, modest. In cadrul grupului se manifestă şi fenomenul de “contagiune socială”, prin care mesajele se transmit de la un individ la altul, în cadrul grupului, răspândindu-se apoi în întreg grupul şi generând reacŃii de grup. Cum este şi firesc, în cadrul unui grup, liderul are un status privilegiat, înalt şi, ca urmare, influenŃa lui în receptarea mesajului se va face simŃită. La nivelul grupului, conducerea şi influenŃarea sunt în funcŃie de comunicare care poate fi: - orizontală - între membrii grupului, care au acelaşi status sau un status asemănător. Comunicarea orizontală poate fi unidirecŃionată sau reciprocă; - verticală - între persoane diferite din punctul de vedere al statusului lor. Comunicarea verticală poate fi ascendentă (de la subaltern la şef) sau descendentă (de la lider la subaltern). Paul Lazarsfeld a dezvăluit rolul liderilor, al indivizilor influenŃi, care servesc ca mijlocitori între opinia unui grup şi informaŃiile colective difuzate prin mass-media. Liderii îndeplinesc rolul de relee între mijloacele de comunicare în masă şi opiniile colectivului. Jean Maisonneuve a analizat tripla perspectivă a liderului în cadrul unui grup social: 1. exercitarea autorităŃii asupra proiectelor grupului; 2. relaŃiile stabilite cu cei conduşi; 3. influenŃarea comportamentului membrilor grupului. InfluenŃa liderului în receptarea mesajului este şi în funcŃie de stilul de conducere al acestuia. Cea mai cunoscută tipologie a stilurilor de conducere stablită de K. Lewin şi colaboratorii săi, R. Whyte şi R. Lippit este cea care le clasifică în: autoritar, democratic şi laissez-faire. Cel mai bine perceput pe termen scurt, în situaŃii limit ă sau urgente, ca influenŃă în receptarea mesajului este stilul autoritar; pe termen lung şi fără motivaŃie pentru membrii grupului, liderul autoritar îşi pierde din influenŃa sa asupra receptării mesajelor, fiind respins de membrii grupului. In cazul stilului autoritar, liderul ia singur deciziile şi îşi exercită puterea discreŃionar. Acest stil de conducere este agresiv sau perceput ca agresiv şi poate genera un climat de dezinteres, apatie, indiferenŃă ca urmare a mesajelor transmise de acest tip de lider.

Stilul democratic, în care liderul se consultă cu ceilalŃi membri ai grupului, generează un climat de participare, de cooperare şi colaborare, după transmiterea mesajului; este cel mai favorabil exercitării influenŃei liderului. Liderul democratic poate fi “democratic autentic”(în general respectat şi având o influenŃă pozitivă asupra mesajului), “democratic binevoitor”(aparent interesat de membrii grupului, dar imatur din pucte de vedere relaŃional; mesajul său nu este bine interpretat, influenŃa lui este mică la nivelul grupului) sau “democratic fals”(pseudodemocratul, aparentul democrat, are o capacitate de relaŃionare bună, dar receptarea mesajelor sale este minimă, adesea simulată. Stilul laissez-faire, este cel în care liderul nu se implică prea mult în activitatea grupului; neavând legături de comunicare foarte strânse cu membrii grupului, liderul nu favorizează fenomenul de influenŃă în receptarea mesajelor.Liderul de tip laissez-faire este foarte greu sau de loc perceput de membrii grupului, iar de multe ori influenŃa acestuia este mimată, simulată de membrii grupului. După “temperamentul de opinie”, Paul Lazarsfeld clasifică liderii în: a) conformist-neconformist; b) conservator-radical; c) care se orientează spre valori şi interese personale-care se orienteaza spre valori şi interese ale grupului. Ca urmare, la nivelul grupului, influenŃa liderului este foarte mare dacă acesta adoptă un stil potrivit în momentele adecvate (de exemplu, stilul autoritar în situaŃii limit ă) sau poate fi foarte mică în caz contrar. Un lider care posedă “inteligenŃă socială” va avea întotdeuna influenŃă asupra receptării mesajelor de către membrii grupului. Spre deosebire de liderii formali (oficiali, numiŃi, impuşi), liderii informali (neoficiali, aleşi de grup, preferaŃi de membrii grupului) au o mai mare influenŃă în receptarea mesajelor transmise către membrii acelui grup. InfluenŃa liderului în receptarea mesajelor depinde şi de gradul în care acesta cunoaşte pe membrii grupului, trăsăturile lor de personalitate, trăsăturile grupului, condiŃiile în care se efectuează comunicarea.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicării , Editura FundaŃiei România de Mâine,

Bucureşti,2007 2. Vera F. Birkenbihl, Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înŃelege, Gemma Pres,

Bucureşti1998 3. Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială (concepte, deprinderi,

strategie), Editura Expert, Bucureşti, 1996 4. Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială aplicată, Editura Expert,

Bucureşti, 1998 5. J.J. van Cuilenburg, , O. Scholten, G.W. Noomen, StiinŃa comunicării , Editura

Humanitas, Bucureşti, 1998

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Comunicarea socială este definită ca : a) suma simbolurilor gândirii, împreună cu mijloacele de propagare şi conservare a lor; b) expresia generală pentru a desemna toate formele de relaŃii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi grupurilor ; c) suma raporturilor interpersonale care comportă o comuniune sau o fuziune a conştiinŃelor. 2. Mesajul trebuie înŃeles ca : a) ansamblu al semnelor transmise de emiŃător, vehiculate prin intermediul unui canal comunicaŃional ; b) repertoriu de mesaje ;

c) suport material al comunicării. 3. Ce medii comunicaŃionale cunoaşteŃi : a) radio, tv, cinema ; b) teatru, presă; c) discuri, casete. 4. Cum se numeşte semnificaŃia atribuită mesajului de către receptor : a) codificare ; b) decodificare ; c) receptare.

5. În procesul de transmitere sau retransmitere a mesajului (feed-back): a) intervine unul sau mai multe elemente perturbatoare care influenŃează fenomenele de învăŃare sau re-învăŃare specifică receptorului şi apoi acŃiunile acestuia; b) nu intervine nici un element perturbator; c) intervin mai multe elemente perturbatoare care influenŃează fenomenele de învăŃare sau re-învăŃare specifică receptorului şi apoi acŃiunile acestuia.

6. Comunicarea poate fi: a) directă sau indirectă; b) unilaterală sau reciprocă; c) privată sau publică. 7. După tipurile de activităŃi umane, J. L. Aranguren deosebeşte comunicare : a) obişnuită (comună), ştiinŃifică şi/sau tehnică, de noutăŃi (informaŃii), publicitară, pedagogică, estetică (artistică), socială, economică, politică, religioasă, etc; b) obişnuită (comună), ştiinŃifică şi/sau tehnică, de noutăŃi (informaŃii), publicitară, estetică (artistică), socială, economică, politică, religioasă, etc; c) obişnuită (comună), ştiinŃifică şi/sau tehnică, de noutăŃi (informaŃii), publicitară, pedagogică, estetică (artistică), economică, politică, religioasă, etc. 8. Combinarea primelor patru tipuri de comunicare (directă, indirectă, unilaterală şi reciprocă) poate naşte alte forme de comunicare - cele mai întâlnite de altfel: a) reciprocă directă (faŃă în faŃă); b) reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radio-ului, telefonului); c) unilaterală directă (într-o conferinŃă) şi unilaterală indirectă (prin intermediul discului, filmului, scrisorii). 9. O formă cu totul aparte o reprezintă comunicarea empatică (de la cuvintele greceşti patheia, pathos=ceea ce simŃi) pe care : a) H. Pieron o numeşte o specie de comunicare afectivă, prin care cineva se identifică cu altcineva, măsurându-şi sentimentele; b) Paul Foulquie o prezintă ca un ansamblu de procedee, care difuzează informaŃii pentru marele public, acŃionând asupra opiniilor acestuia şi determinându- i unele din comportamente; c) H. Sillamy o numeşte un fenomen de rezonanŃă psihică, de comunicare afectivă cu altul. 10. Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare : a) directă ; b) reciporcă ; c ) publică.

11. Comunicarea de masă, ca orice comunicare reprezintă un transfer de informaŃie, prin intermediul : a) unui mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaŃie ; b) unui repertoriu de mesaje ; c) unui emiŃător şi unui receptor. 12. Comunicarea de masă facilitează: a) circulaŃia socială a informaŃiei; b) atât circulaŃia socială a informaŃiei, cât şi blocarea, denaturarea şi standardizarea ei ; d) atât circulaŃia socială a informaŃiei, cât şi denaturarea şi standardizarea ei. 13. Comunicarea de masă poate fi inclusă printre cele mai redutabile şi eficiente narcotice sociale, a căror influenŃă este studiată de sociologia : a) propagandei ; b) opiniei publice ; c) comunicării. 14. Comunicarea de masă funcŃionează ca un agent de : a) control social ; b) întărire a valorilor şi atitudinilor existente ; c) propagandă şi manipulare.

15. DicŃionarul de Sociologie subliniază că în cazul comunicării de masă: a) acelaşi emiŃător dispune de posibilităŃi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenŃiali ; b) mai mulŃi emiŃători dispun de posibilităŃi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenŃiali ; c) acelaşi emiŃător dispune de posibilităŃi de transmitere a aceluiaşi mesaj la aceeaşi receptori potenŃiali.