sinteza la ameliorarea plantelor

7/23/2019 Sinteza La Ameliorarea Plantelor

http://slidepdf.com/reader/full/sinteza-la-ameliorarea-plantelor 1/12

1

Ameliorarea grâului comun

Importanţă

Nici un aliment nu satisface atât de economic cerinţele omului în principii nutritive şi activeca pâinea de grâu. Conţinutul mare în proteine (7 – 22%) şi structura diversificată a acestora: gliadina

35 – 45%, glutenina 35 – 40%, globulina 15 – 20% şi albumina 2 – 5%, conferă grâului un rol plastic, biocatalitic şi energetic foarte important pentru organismul uman. De asemenea, conţinutul foarte mareîn glucide 65 – 70% şi în special zaharurile fermentescibile (maltoza, zaharoza etc.) determină ca

pâinea de grâu să fie şi o valoroasă sursă energetică. La acestea trebuie să adăugăm şi conţinutul în

grăsimi al embrionului de grâu (2 – 4%) precum şi în vitamina E (4 – 7 mg%).

Făina integrală de grâu (boabele de grâu) conţine complexul de vitamine B1 (tiamina

0,5 – 0,8 mg%), B2 (riboflavina 0,2 – 0,4 mg%), B5 (acidul pantotenic 3 – 5 mg%), B6 (piridoxina

3 – 6 mg%), vitamina PP (niacina 2 – 5 mg%), grupul de vitamine K1 (filochinona), K2

(farnochinona), K3 (menadiona) şi vitamina H (biotina) în cantităţi mai modeste. În acelaşi timp, boabele de grâu sunt sărace în vitamina A (retinolul) şi au lipsă totală a vitaminelor C şi D. Sărurileminerale ce se găsesc în boabele de grâu sunt: fosfor (300 – 400 mg%), potasiu (200 – 350 mg%),

magneziu (100 – 150 mg%), fier şi fluor. Pâinea de grâu, prin însuşirile de panificaţie conferite de gluten, asigură alimentaţiei umaneaproape întreaga serie de acizi aminici esenţiali: leucina, valina, fenilalanina în cantităţi mai mari şilizina, izoleucina, metionina, triptofanul, treonina şi tirozina în cantităţi mici sau foarte mici.Consumul de pâine favorizează oxigenarea mai bună a organismului, normalizarea metabolismuluigrăsimilor, colesterolului şi, dr ept consecinţă, prevenirea arterosclerozei.

În furajarea animalelor grâul este mai valoros faţă de porumb prin: - conţinutul dublu în proteine total (8 – 9% la porumb : 16 – 18% la grâu); - valoarea nutritivă a proteinelor datorată echilibrului aminoacizilor, lipsei substanţelor antinutritive şiantivitaminice precum şi în conţinutul ridicat al acizilor aminici esenţiali; - nivelul producţiilor medii ridicate şi tehnologia de cultivare mecanizabilă integral;

- preţul de cost al unui kilogram de grâu este mai redus faţă de porumb; - volumul redus la jumătate al cantităţilor de furaje administrate pentru a se înregistra, la minimum,acelaşi spor de greutate; - timpul disponibil de care beneficiază cultivatorii de grâu ce poate fi folosit pentru educaţie, sport,divertisment.

Obiectivele ameliorării grâului comun

Cerinţele unui soi nou de grâu, pentru condiţiile ţării noastre, sunt: capacitatea de producţie

maximă-peste 10 t /ha, conţinutul proteic mare – peste 15 – 17%, conţinutul în glu ten uscat – peste

10 – 12%, raport făină/pâine – 1,00/ 1,35, rezistenţa activă la stresurile climatice şi fitopatogenice,reacţia favorabilă în condiţii de intensivizare.

Ameliorarea capacităţii de producţie – reprezintă obiectivul fundamental, ştiut fiind că producţia de boabe este o însuşire deosebit de complexă deoarece la realizarea ei interacţioneazănumeroase elemente morfologice, fiziologice şi tehnologice. Astfel, s-a stabilit că unele caractere ca:MMB, densitatea şi numărul spiculeţelor pe rahis, ster ilitatea spiculeţelor bazale şi terminale prezintă omare stabilitate genetică, în timp ce lungimea rahisului, numărul boabelor în spiculeţ şi numărul

boabelor în spicul principal prezintă o stabilitate genetică mijlocie, iar numărul tulpinilor (fraţilor, producţia pe plantă, numărul boabelor pe plantă) are o mare variabilitate.

Producţia de boabe este condiţionată, în ultimă instanţă, şi de rezultanta interacţiunii dintregenotip şi mediu. De aceea, realizarea unui soi nou productiv prin modificarea unui singur factor fizic

sau morfologic nu se poate îndeplini, fiind necesară găsirea unor posibilităţi de combinare ereditară a

Sinteză la ameliorarea plantelor – agro IV – ID



2

unor cât mai multe componente fără eliminarea sau diminuarea contribuţiei pozitive a unorcomponente iniţiale.

Astfel, s-a constatat că prin creşterea numărului de fraţi pe plantă spicele devin mai scurte, iar numărul boabelor pe spic scade, în timp ce prin creşterea numărului de spiculeţe fertile şi anumărului de boabe pe spic, mărimea bobului scade şi invers.

Creşterea puternică a valorilor medii la una – două din aceste componente, fără diminuareacelorlalte, se poate solda cu o producţie mai mare.

Capacitatea de producţie la grâu este condiţionată de componentele producţiei: numărulspicelor fertile/unitate de suprafaţă, numărul boabelor/spic; greutatea boabelor/spic, precum şi derezistenţa la boli, dăunători şi condiţii nefavorabile. Deşi condiţionate genetic, componentele

producţiei sunt puternic influenţate de factorii ecologici şi de cei agrofitotehnici. Elementul cel maiinf luenţat este numărul de boabe/spic, iar cel mai puţin influenţat este greutatea boabelor. Există ocorelaţie pozitivă foarte pronunţată între producţia spicului principal şi producţia la unitatea de

suprafaţă, precum şi între suprafaţa foliară şi producţie. Ca obiectiv de ameliorare, capacitatea de producţie la grâul comun a cunoscut şi va cunoaşte

o creştere ascendentă, deoarece este cel mai important obiectiv şi are cele mai mari implicaţii în

rezultatele economice şi sociale. Atunci când cel mai important aliment pentru om – pâinea – lipseşte,este preferabilă şi pâinea de o calitate mai slabă.

Potenţialul de producţie al soiurilor de grâu din România este cuprins între 7 – 9 t/ha dar, încondiţii de producţie, cu tehnologia pe care o aplică micii şi marii cultivatori, se asigură 3 – 6 t/ ha (55

– 65% din potenţial). Cauzele acestor nivele mici ale producţiei de grâu comun sunt multe şi se referăla nivelul tehnicii şi tehnologiei, la pregătirea profesională, dar cel mai important factor negativa parţine structurii genetice a soiurilor. Faptul că soiurile actuale de grâu sunt soiuri polimorfe orimultiliniale, sunt alcătuite dintr -un amestec de mai multe biotipuri sau linii transgresive specializate, în

anumite proporţii – determină ca pe parcursul producerii şi multiplicării seminţei să se înregistreze odegradare biologică şi de aici scăderea potenţialului de producţie

Ameliorarea calităţii grâului comun Între capacitatea de producţie şi conţinutul în proteine al boabelor de grâu există, în general, o

corelaţie negativă; genele care controlează conţinutul scăzut în proteină sunt înlănţuite cu genele carecontrolează greutatea bobului.

Totuşi, la unele soiuri, această corelaţie nu se manifestă puternic, existând astfel şanse realede creştere a calităţii concomitent cu creşterea capacităţii de producţie. În general, soiurile autohtone

de grâu conţin 8 – 15% proteine total; 65 – 70% amidon, 1 –2% grăsimi, săruri minerale, zaharuri etc. Componentele calitative ale bobului de grâu comun sunt: conţinutul în proteine, conţinutul în

gluten şi calitatea acestora. Sub acest aspect proteinele din endosperm: gluteina (47%) şi gliadina(53%), formează împreună un complex coloidal denumit gluten şi care influenţează în mare măsură

caracteristicile calitative ale pâinii exprimate prin extensibilitate, elasticitate, rezistenţă la deformare,aspect, gust şi miros plăcut etc. Grâul pentru pâine trebuie, în primul rând, să aibă însuşiri de măciniş bune, adică să aibă

boabele nici exagerat de tari, nici moi, pentru a se măcina normal şi a da o cantitate de făină mare.Grânele cu bobul excesiv de tare au un randament scăzut de măciniş, necesită un consum sporit deenergie pentru măcinare. Grânele cu bobul moale se cern mai greu necesitând un timp prelungit decernere. Grâul pentru pâine trebuie să aibă randament ridicat la măciniş, adică să dea o cantitate câtmai mare de făină din unitatea de greutate boabe şi să aibă un conţinut scăzut de cenuşă. Randamentulla măciniş este influenţat de greutatea hectolitrică.

O făină de bună calitate pentru panificaţie trebuie să aibă şi o capacitate ridicată de absorbţie pentru apă, cerinţe reduse de oxidare, timp de frământare mijlociu sau nu prea lung, o toleranţă

satisfăcătoare la frământare şi la mânuirea aluatului şi un bun potenţial în privinţa volumului pâinii.Acesta din urmă este legat şi de cantitatea de maltoză care prin degradare dă naştere la gaze în masa



3

aluatului, ceea ce determină creşterea aluatului şi în final volumul pâinii. Pentru a atinge parametri buni în direcţiile menţionate, grâul trebuie să aibă un conţinut ridicat de substanţe proteice şi unconţinut ridicat de gluten de calitate superioară (elastic, tenace, rezistent). Conţinutul ridicat desubstanţe proteice şi o compoziţie echilibrată în aminoacizi a acestora este necesară şi pentru ca pâineasă aibă o valoare nutritivă superioară.

Este cunoscută influenţa asupra calităţii a factorilor climatici, în special a temperaturii şiumidităţii în ultimile două săptămâni dinaintea recoltării. S-a observat că soiurile cu însuşiri superioarede panificaţie sunt mai puţin influenţate de condiţiile nefavorabile din această perioadă.

Conţinutul în proteine, şi în mod deosebit în gluten, prezintă o mare variabilitate atâtcontrolului genic, dar mai ales în privinţa influenţei condiţiilor de mediu şi tehnologice.

Astfel, condiţiile specifice din timpul formării bobului influenţează conţinutul în proteine şigluten după cum urmează: - umiditatea redusă şi temperatura ridicată (din aer şi sol) măreşte conţinutul de proteine şi gluten; - umiditatea mare şi temperatura scăzută (din aer şi sol) scade conţinutul în proteine şi gluten; - fertilizarea cu doze progresive de azot-într -o rată de 50 kg/ha s. a. (N50; N100; N150) determină ocreştere a conţinutului proteic cu câte 1% pentru fiecare doză de 50 kg/ha azot s. a.;

- boabele din treimea superioară a spicului au proteină mai puţină comparativ cu restul de două treimi;

Sub aspect calitativ, la grâu interesează şi conţinutul în lizină care este cuprins între 2,0 – 4,2

mg/ 100g proteină. Mai menţionăm că dozele progresive cu azot, deşi măresc conţinutul în proteinetotal, determină reduceri în conţinutul de lizină.

Posibilitatea creşterii conţinutului proteic şi a calităţii acestuia există, prin realizarea de

hibridări intraspecifice şi chiar interspecifice. Astfel, amfiploidul Triticale (grâu x secară) poate măriconţinutul proteic la 18,26 – 21,11 %, în timp ce, în aceleaşi condiţii, grâul avea 13,68%, iar secara10,80%. Chiar şi mutageneza poate oferi posibilitatea ameliorării calităţii grâului (soiurile SharbatiSonova şi Novosibiskaia-67).

Ameliorarea precocităţii – prezintă interes pentru toate zonele de cultură din ţara noastră,din următoarele considerente: - soiurile precoce pot scăpa de efectele negative ale secetei atmosferice şi chiar a solului din timpul

verii, înregistrându-se acea rezistenţă pasivă; - soiurile precoce de grâu oferă posibilitatea practicării sistemului de agricultură cu două culturi pentru

boabe pe an pe terenurile irigate. Astfel, dacă grâul se va recolta până la sfârşitul lunii iunie, în zonelesudice irigabile, există posibilitatea obţinerii unor producţii foarte eficiente de porumb boabe (hibrizitimpurii), de fasole boabe (soiuri precoce), de soia (soiuri precoce), sorg, mei, cartofi etc.

Precocitatea sub aspectul înspicatului şi coacerii este o însuşire ereditară cu o gamă largă devariabilitate, afectată de mersul condiţiilor de mediu pe durata vegetaţiei.

Precocitatea este o însuşire deosebit de importantă a soiurilor de grâu, ea permiţând oarmonizare mai bună între fazele şi stadiile critice de dezvoltare ale plantelor şi condiţiile climatice şide cultură, ceea ce contribuie la asigurarea unei stabilităţi mai bune a producţiei de boabe. Studiuleredităţii precocităţii trebuie să se bazeze neapărat pe studiul genetic al proceselor fiziologice ale

creşterii şi dezvoltării plantelor. Ameliorarea pentru precocitate trebuie să urmărească, în condiţiile climatice date, perioadele

critice ale ontogeniei, în scopul evitării sau atenuării acţiunii distructive a unor factori nefavorabili.

Tendinţa actuală de a se cultiva soiuri de grâu mai timpurii în aproape toate zonele ţării este pe deplin justificată şi acest lucru impune orientarea lucrărilor de ameliorare la grâu înspre obţinerea de soiuri

precoce, productive şi de calitate superioară, adaptate condiţiilor de mediu locale, rezistente la atacul la boli şi dăunători şi la condiţiile nefavorabile ale mediului extern.



4

Ameliorarea rezistenţei la iernare – reprezintă un obiectiv important pentru toate zonele de

cultură ale grâului, deoarece condiţiile vitrege din timpul iernii (variaţiile termice, terenul neacoperit

cu zăpadă sau stratul de zăpadă prea gros, acoperirea cu gheaţă etc.) provoacă distrugerea sauasfixierea plantelor sau sensibilizarea acestora la atacul bolilor. În general, soiurile de grâu autohtonemanifestă o rezistenţă sporită la iernare şi, mai ales în ultima vreme, nu s-au înregistrat cazuri de

distrugere a grâului pe suprafeţe mari, deşi condiţiile din toamnă n-au fost dintre cele mai favorabilerăsăririi şi pregătirii plantelor pentru iernare. Se constată că soiurile rezistente la iernare prezintă

anumite particularităţi morfologice şi fiziologice cum ar fi: - prezenţa nodului de înfrăţire al plantelor mai adânc în sol măreşte rezistenţa; - formele “de toamnă” sunt mai rezistente ca cele “de primăvară”;

- portul “culcat” al plantei denotă rezistenţă sporită faţă de portul “erect”; - formele care înfrăţesc mai mult au o rezistenţă sporită; - plantele cu talie mare sunt mai rezistente la iernare;

- formele tardive manifestă rezistenţă sporită. Hibridările intraspecifice, interspecifice şi chiar intergenerice pot asigura obţinerea de soiuri

cu rezistenţă la iernare.

Complexitatea determinării genetice a rezistenţei la ger explică, pe de o parte marea diversitate a acestei însuşiri în colecţia mondială şi, pe de altă parte, unele din dificultăţile ce apar în

procesul de ameliorare în această direcţie.

Ameliorarea rezistenţei la secetă- prezintă interes deosebit pentru toate soiurile de grâu dar,în mod deosebit, soiurile zonate pentru partea sudică şi sud-estică a ţării.

Corelată, în general, cu rezistenţa la îngheţ, având o bază fiziologică apropiată, rezistenţa lasecetă este o însuşire ereditară foarte complexă, controlată poligenic şi se manifestă sub două forme:rezistenţă la secetă pasivă- prin precocitate şi rezistenţa la secetă activă prin următoarele însuşiri: - dezvoltarea unui sistem radicular puternic şi profund; - adaptarea sistemului foliar pentru o transpiraţie mai redusă (limbul frunzei mai îngust, poziţia frunzeioblică sau în unghi foarte ascuţit); - coeficient de transpiraţie redus (sub 400 cm3 apă/ g S.U.); - randament fotosintetic mare;

- realizarea de linii izogenice aristate la formele valoroase nearistate.

Pentr u evidenţierea genotipurilor rezistente la seceta atmosferică sau a solului, liniile de grâuse cultivă în condiţii naturale sau artificiale şi se reţin cele cu mărimea normală a bobului şi greutatea

bobului mar e (MMB să depăşească 45 – 50 g).

Ameliorarea rezistenţei la secetă se poate realiza prin hibridarea soiurilor de grâu mai

rezistente sau prin hibridarea intergenerică Triticum x Agropyron.

Ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare-în condiţiile unei tehnologii intensive şisuper-intensive reprezintă o cerinţă obligatorie. Mecanizarea tehnologiei de cultivare a grâului încondiţiile folosirii factorilor de intensivizare (fertilizare, irigare, etc.) impune realizarea de soiuri cu

rezistenţă sporită la cădere şi scuturare. Un soi de grâu cu rezistenţă bună la cădere se caracterizează prin:

- tulpina scurtă, cu internodurile ce cresc în lungime de la bază spre vârf;

- grosimea tulpinii, a nodurilor şi internodurilor în scădere de la bază spre vârf;

- elasticitatea ridicată a paiului, realizată prin structura celulelor şi gradul ridicat al depunerii ligninei

pe pereţii celulelor; - sistemul radicular profund şi bine dezvoltat; - rezistenţa sporită la boli şi dăunători.



5

De asemenea, un soi cu rezistenţă bună la scuturare se caracterizează prin:

- inserţie bună a glumelor şi paleilor pe rahis; - dezvoltarea puternică a ţesutului mecanic la glume şi palei; - structura anatomică a glumelor şi paleilor la boabele golaşe; - gradul de înclinare a spicului;

- forma şi mărimea glumelor, paleilor şi bobulu i etc.Formele de grâu pitice, dublupitice sau triplupitice (cu 1, 2 sau 3 gene pentru piticire) au

redus talia plantei până la 60–80 cm, fără să afecteze capacitatea de producţie şi calitatea, dar aumanifestat o rezistenţă sporită la cădere şi scuturare.

Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători

Pentru o serie de boli importante a devenit astăzi posibilă o combatere chimică eficace. Cu

toate acestea, luând în consideraţie costul şi dificultăţile aplicării tratamentelor, riscurile de poluare şi posibilitatea adaptării patogenilor la fungicidele folosite, considerăm că, în prezent, continuareaeforturilor de utilizare a posibilităţilor luptei genetice împotriva acestor boli este justificată.

Ameliorarea plantelor a fost definită ca o continuare, dirijată conştient de om, a evoluţiei

naturale a speciilor cultivate. Din acest punct de vedere, ameliorarea pentru rezistenţa la boli trebuie privită ca o posibilitate de a dirija evoluţia corelată a plantelor de cultură şi a agenţilor patogeni. De-a

lungul a milenii de evoluţie plantele şi patogenii au coexistat, plantele reuşind să supravieţuiascădatorită unui complex de mecanisme condiţionate genetic, capabile să reducă fie îmbolnăvirea

plantelor, fie consecinţele acestei îmbolnăviri. Acest complex stă astăzi la dispoziţia amelioratorului pentru utilizarea conştientă în vederea reducerii la minimum a pierderilor de recoltă.

Ceea ce este important din punct de vedere al strategiei ameliorării pentru reducerea

pagubelor produse de boli este faptul că, pe măsură ce această reducere este mai completă, presiuneade selecţie exercitată asupra populaţiei patogenului este mai puternică şi aceasta duce automat laînmulţirea biotipurilor mai adaptate pentru a depăşi respectivul mecanism de rezistenţă. Cu altecuvinte, mecanismele care oferă o protecţie completă împotriva patogenilor sunt, din această cauză,mai puţin durabile.

Mecanismele de protecţie cele mai stabile sunt cele care permit o dezvoltare cât mai normalăa patogenului, ceea ce face ca pierderile să nu poată fi micşorate prea mult.

Metodele folosite în ameliorarea grâului comun

În ameliorarea grâului comun se întâlnesc anumite dificultăţi cum ar fi:

- numărul mare de obiective ce trebuie ameliorate (10 obiective şi 13 rezistenţe); - complexitatea unor însuşiri: capacitatea de producţie, calitatea; - structura poligenomică-AABBDD – provenită de la trei specii diferite; - structura polifactorială a caracterelor;

- cunoaşterea insuficientă a geneticii unor caractere (controlul genic al componentelor capacităţii de producţie, al calităţii, al rezistenţei) etc.; Investigaţiile multiple din domeniul citogeneticii au determinat extinderea pentru cultura

grâului a următoarelor metode de ameliorare: selecţia, hibridarea şi mutageneza.

Triticale – un gen nou de plantă

O sursă importantă de proteine şi lizină o constituie Triticale un gen de plantă creat artificial

de om prin încrucişarea grâului cu secara. Se cunosc două forme de triticale: forma hexaploidă (2n =6x = 42 cromozomi) rezultată din încrucişarea soiurilor de grâu tetraploide aparţinând speciei T

turgidum conv. durum, cu secara diploidă urmată de dublarea numărului de cromozomi la hibridulsteril din F1 şi forma octoploidă (2n = 8x = 56 cr.) provenită din hibridarea soiurilor de grâu

hexaploide aparţinând speciei T aestivum ssp. vulgare cu secara diploidă, urmată de asemenea dedublarea numărului de cromozomi la hibridul din F1.



6

Ambele forme pot fi de primăvară sau de toamnă. În prezent, atenţia cea mai mare se acordăformelor hexaploide.

Boabele de triticale se utilizează sub formă de pâine, paste făinoase, fulgi, la fabricarea berii

şi a spirtului precum şi în nutriţia animală sub formă de nutreţ concentrat, furaj verde sau fân. For mele

octoploide, având un conţinut mai mare de proteine, un gluten mai bun şi însuşiri de panificaţie mai

apropiate de ale grâului comun, dau o pâine mai bună decât cele hexaploide. Au fost obţinute şi linii deTriticale hexaploid care dau o pâine de bună calitate. Cercetările executate în ultimii ani demonstreazăcă, la conţinutul de proteine, liniile de Triticale hexaploid variază între 11,7 – 22,5% cu o medie de

17,5%. Cel de lizină este cuprins între 2,6%-3,9% cu o medie de 3,4%, iar conţinutul în lizină estecorelat negativ cu cel în proteine.

Capacitatea de producţie a formelor de Triticale este încă mică deoarece:

- fertilitate redusă; - produce boabe şiştave ca urmare a dezvoltării incomplete a endospermului; - slabă rezistenţă la cădere din cauza paiului slab şi înalt; - tardivitate, însuşire care expune plantele acţiunii secetei; - sensibilitate genetică la fotoperiodism: unele forme cer fotoperioade lungi pentru a înflori şi fructifica

riscând de a nu se dezvolta în condiţii de zi scurtă; - adaptabilitate limitată; - susceptibilitate la diferite boli.

Ameliorarea grâului de primăvară (Triticum durum L.)

Grâul de primăvară constituie materia primă ideală pentru fabricarea pastelor făinoase cucalităţi superioare, deoarece: - determină o rezistenţă mare la rupere a pastelor făinoase; - pastele făinoase au culoarea galben – strălucitoare;

- pastele făinoase, prin fierbere, îşi măresc volumul şi devin gustoase. Ameliorarea grâului durum a fost iniţiată în cadrul ICAR în perioada 1948 – 1954, folosindu-

se metoda selecţiei în masă la populaţiile locale din Transilvania. Apoi, în perioada 1953 – 1957

ameliorarea grâului durum se realizează la SCA Studina şi SCA Caracal, reuşindu-se obţinerea primului soi-Arnăut de Studina, prin aceeaşi metodă a selecţiei. Soiul Arnăut de Studina era tardiv,sensibil la cădere, slab productiv, factori ce au limitat extinderea grâului durum, fiind cultivat pesuprafeţe mici în nordul Moldovei, Transilvania, sudul Olteniei şi Dobrogea.

Începând cu 1967, la ICCPT Fundulea şi SCA Caracal sunt iniţiate programe intensive de

hibridare care au ca obiectiv ameliorarea rezistenţei la cădere (prin utilizarea genelor pentru talie

mică), rezistenţei la iernare şi a calităţilor tehnologice. S-a folosit germoplasma populaţiilor locale din Transilvania, soiul Arnăut de Studina, soiurile

de grâu durum de toamnă importate din fosta URSS – pe de o parte şi pe de altă parte populaţiilehibride semipitice din Mexic, Italia şi Franţa. În lucrările de hibridare s-au mai folosit şi unele soiuri

româneşti de grâu comun şi Triticale. Un prim rezultat a fost omologarea în 1977 a primului soi românesc de grâu durum, de

toamnă, semipitic, numit Topaz. Apoi, în 1984, este omologat al doilea soi de grâu durum, de toamnă,numit Rodur, care este mai precoce şi mai productiv decât Topaz.

Experimentările cu grâul durum de toamnă din perioada 1976 – 1986 evidenţiază 3 etape:

prima, când s-a obţinut soiul Topaz care depăşeşte soiul martor Apullum 233 cu 17,3% (670 kg/ha

spor, faţă de 3850 kg/ha martor), datorită precocităţii, rezistenţei sporite la iernare, taliei reduse şirezistenţei la cădere; a doua etapă, când se obţine soiul

Rodur ce depăşeşte cu 15% soiul Topaz, fiind mai precoce şi mărimea boabelor sporită, iar a

treia etapă când se compară cu soiul de grâu comun Lovrin 34 şi se constată că diferenţele de producţie



7

nu sunt semnificative. Diferenţele de producţie pot fi compensate prin preţul mai ridicat al grâuluidurum.

Trebuie să menţionăm că ambele soiuri de grâu durum de toamnă sunt mijlociu de rezistente

la rugina galbenă, sunt rezistente la rugina brună, mijlociu de sensibile la făinare şi septorioză şisensibile la fuzarioză, în special Fusarium nivale.

Indicii de calitate a soiurilor româneşti de grâu durum de toamnă, determinaţi la ICCPTFundulea ( Elena Oproiu) şi Institutul de Cercetări Alimentare evidenţiază un conţinut în proteine egalcu 14,9% (la soiul Rodur) comparabil cu soiurile cu o largă răspândire pe plan mondial ca: Creso(12,2%); Mexicoli 75 (9,8%); Javaras 79 (9,6%).

De asemenea şi restul indicilor de calitate ce caracterizează cele două soiuri încadrează soiulRodur în categoria grâului durum de calitate foarte bună iar soiul Topaz în categoria celor de calitate

bună. Programul viitor de ameliorare a grâului durum vizează:

- ameliorarea conţinutului de pigmenţi carotenoizi; - ameliorarea rezistenţei la iernare şi fuzarioză; - îmbunătăţirea arhitecturii spicului, pentru a permite o fertilitate mai bună, boabe mari şi grele;

- intensificarea hibridărilor şi retroîncrucişărilor dintre grâul durum şi triticale pentru a îmbunătăţicreşterea vegetativă de toamnă- primăvară, o morfologie mai bună a tulpinii şi menţinerea în stareverde a părţilor plantei până la maturitatea deplină etc.

Obiectivele ameliorării şi metodele folosite în ameliorarea grâului de primăvară sunt identice

cu cele prezentate la grâul comun de toamnă.

Ameliorarea porumbului

Ameliorarea capacităţii de producţie – deşi reprezintă obiectivul fundamental în

ameliorarea porumbului, capacitatea de producţie este greu de ameliorat, datorită faptului că la

realizarea producţiei participă un număr mare de gene, numeroase componente morfologice – controlate poligenic – şi mulţi factori externi foarte greu de controlat. Cu toate aceste, prin eforturi,

s-a reuşit ca la porumb creşterea anuală a capacităţii de producţie să fie, în medie pe an, pe ultimile 4decenii egală cu 4,5%, în comparaţie cu 3,0% la grâu, 2,5% la sfecla de zahăr, 1,5% la cartof etc.

Acumularea în hibrid a unui număr cât mai mare de gene favorabile care să mărească nivelul producţiei este condiţionată de: valoarea genetică a liniilor consangvinizate (ca forme parentale),

capacitatea combinativă specifică ridicată, mărimea efectului heterozis şi componentele de productivitate influenţate prin heterozis.

Pentru porumb, principalele componente ale capacităţii de producţie sunt: tipul plantei de

porumb; densitatea optimă de plante la hectar; numărul ştiuleţilor pe o plantă; lungimea ştiuletelui; proporţia boabelor în greutatea ştiuletelui (randamentul); numărul boabelor pe ştiulete; mărimea

boabelor; greutatea a 1000 boabe (MMB).Privitor la tipul plantei de porumb, considerăm că este interesantă evoluţia în condiţiile ţării

noastre. Astfel identificăm următoarea evoluţie: - Tipul de porumb cu un singur ştiulete pe plantă-dar un ştiulete mare care să satisfacă

cerinţele depănuşatului manual. Reprezintă primul tip de porumb al unei agriculturi bazate pe munca

manuală şi tehnologie simplificată. - Tipul de porumb cu doi ştiuleţi pe plantă sau aşa-zisul “tip prolific” aparţine etapei actuale şi

care răspunde mai bine cerinţelor de intensivizare a producţiei de porumb. Acest tip de porumb se

pretează la densităţi mai mari (60.000 – 80.000 plante/ha), la fertilizare mai puternică, la irigare etc. - Tipul de porumb cu mai mulţi ştiuleţi pe plantă-aşa numiţii hibrizi pitici care se

preconizează, permit densităţi mari (100.000 – 120.000 plante/ha) şi o talie redusă întrucât se constată

lipsa unei corelaţii negative între talia plantei şi lungimea ştiuleţilor.



8

Privitor la corelaţia negativă dintre densitatea plantelor şi mărimea ştiuleţilor se consideră căaceasta va fi anulată prin modificarea habitusului plantei de porumb. Astfel se consideră că porumbulviitorului va avea următorul habitus: talie mică a plantei; frunzele cu limbul îngust orientat în poziţiecât mai verticală; randamentul fotosintetic al frunzelor să fie mare; realizarea de plante cu frunze

brahitice (frunze fără ligulă).

Ameliorarea calităţii – pentru producţia de porumb reprezintă una dintre cele mai importante

şi actuale obiective care preocupă fiziologii, geneticienii şi amelioratorii. Din punct de vedere economic, interesează mai mult producţia totală de proteină la hectar şi

procentul de proteină al hibrizilor. Cercetările de lungă durată (peste 50 ani) au evidenţiat că, la porumb, creşterea procentului de proteină din boabe poate ajunge de la 10,9% până la circa 20% şi celîn grăsimi de la 4,75% până la 15%. Prin lucrările de ameliorare şi, mai ales, prin selecţia repetată aindivizilor cu cel mai redus procent de proteină sau de grăsimi s-a ajuns ca după 50 ani, proteina săscadă până la minimum 5%, iar grăsimile până la 1%.

Sporirea cantităţii totale de proteină la porumb este o cerinţă dificil de realizat şi nu rezolvădecât parţial obiectivul calităţii. Se cere în continuare îmbunătăţirea calităţii proteinelor şi, în mod

deosebit, la conţinutului în lizină şi triptofan. Se ştie că bobul de porumb conţine două tipuri de proteine: zeină (component proteic prezent în endosperm şi fără aminoacizi esenţiali) şi glutelina,globulina, albumina (componente proteice esenţiale, prezente în endosperm şi embrion). Această dinurmă grupă mai conţine lizina şi triptofanul (1,6 respectiv 0,5 g/100 g proteine). Toate încercările de acreşte conţinutul în proteine la porumb s-au soldat cu creşterea numai a conţinutului în zeină şi nu al

lizinei, triptofanului sau a altor aminoacizi esenţiali. Scoaterea din impas a problemei s-a realizat în 1965 (Universitatea din Purdue –SUA) când s-

au descoperit genele mutante opaque-2 şi floury-2 care controlează reducerea zeinei de la 54,2% pânăla 25,4 – 28,7% şi majorarea conţinutului de lizină de la 1,6 până la 3,7 g/100 g proteine, iar cel detriptofan de la 0,3 până la 0,7 – 0,8 g/100 g proteine. Drept consecinţă, valoarea porumbului a crescutde 2 –3 ori, sporurile în greutate la animale s-a dublat etc. Se apreciază că această descoperireechivalează ca importanţă cu descoperirea hibrizilor şi efectului heterozis. Transferul acestor gene mutante la porumbul normal se face prin backcrossarea liniilor consangvinizate sau a hibrizilor în F1.Se face menţionarea că gena mutantă opaque-2 provoacă şi unele efecte negative ca: reducerea

capacităţii de producţie, scade rezistenţa la fuzarioză, scade capacitatea de păstrare a boabelor şifacultatea germinativă.

Ameliorarea precocităţii. Orientarea spre formele extratimpurii de porumb prezintăavantajele: premergătoare mai bune pentru cerealele de toamnă; consum energetic mai redus;

compensarea producţiei scăzute prin creşterea densităţii şi mecanizarea mai uşoară a lucrărilor; seanihilează oscilaţiile mari de producţie datorate carenţelor mari ce apar în aplicarea tehnologiei la

formele tardive cum ar fi: fertilizarea neadecvată, realizarea densităţii optime, realizarea lucrărilor în afară de optimum valoric incomplet a resurselor termice.

Obiectivul de precocitate la hibridul de porumb se justifică astfel: -hibrizii precoci pentru zonele de deal, premontane şi chiar montane – unde temperaturile mai reduse

din perioada vegetaţiei împiedică maturarea ştiuleţilor; -hibrizii precoci pentru zonele sudice cu temperaturi ridicate care produc şiştăvirea boabelor şidiminuarea considerabilă a producţiei; -hibrizii precoci pentru culturi succesive pe terenurile irigabile din sudul şi sudestul ţării.

Iată de ce, în ţara noastră, programul obţinerii hibrizilor precoci de porumb îşi găseşte preocupări majore la numeroase Staţiuni de Cercetări ca: SCA Suceava, SCA Turda (pentru hibriziitimpurii destinaţi zonelor premontane şi montane), ICCPT Fundulea, SCA Lovrin (pentru hibrizii

timpurii cultivaţi în ogor propriu şi pentru cultură succesivă).



9

Crearea de forme tolerante sau chiar rezistente la stresul temperaturilor scăzute din primele

faze de vegetaţie – foarte frecvente în ţara noastră- precum şi posibilităţile oferite prin utilizarea

retardanţilor de germinaţie pentru însămânţarea timpurie sau existenţa unor măsuri neconvenţionale de prelucrare şi conservare a producţiei de porumb (fulguire, însilozare boabe/ştiuleţi etc.), toate pledează pentru folosirea formelor extratimpurii şi timpurii de porumb, care oferă şi avantaje tehnologice.

O altă problemă majoră în ameliorarea precocităţii porumbului o constituie echilibrareaduratei fazei vegetative şi a fazei generative. Astfel, din cele circa 100 zile (durata vegetaţiei la unhibrid timpuriu) necesare obţinerii unei producţii normale de porumb din grupa timpurie, faza

vegetativă (semănat-înflorit), de peste 65 zile (65%) este prea lungă, în comparaţie cu faza generativă(formarea bobului-maturitate) care necesită doar 30–35 zile (35%). Scurtarea primei faze este posibilăfie prin intensificarea creşterii vegetative, fie prin creşterea rezistenţei la temperaturi scăzute şi

continuarea procesului de sinteză la temperaturi mai joase etc. Asemenea realizări s-au înregistrat dejala hibrizii timpurii noi omologaţi de SCA Suceava şi SCA Turda.

Succesul lucrărilor de ameliorare a precocităţii depinde de precizarea momentului dezvoltării plantelor de porumb când se consideră maturitate fiziologică şi deci, finalul perioadei de vegetaţie, precum şi unităţile în care se exprimă perioada de vegetaţie.

Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute prezintă foarte mare interes pentru

majoritatea zonelor de cultură din ţară. Posibilitatea ca sămânţa de porumb să germineze normal, fărăclocire şi fără atac de mucegai, la temperatura solului de 6– 8˚C, precum şi o rezistenţă activă a

plantelor tinere la brume, ar da posibilitatea devansării epocii de însămânţare a porumbului cu 10 – 12

zile şi prin aceasta, unii hibrizi (timpurii, semitardivi) ar scăpa de efectul nociv al temperaturilorexcesive din cursul verii. Se menţionează posibilitatea reală de obţinere a obiectivului întrucât, se ştie,liniile consangvinizate provenite din formele de porumb de tip indurata precum şi din cadrul

populaţiilor locale prezintă această rezistenţă.

Ameliorarea rezistenţei la secetă şi arşiţă- prezintă interes mai ales pentru hibrizii de

porumb cultivaţi în zonele sudice ale ţării, unde temperaturile excesive de la înflorit şi formarea bobului împiedică polenizarea, transferarea asimilatelor în bob şi de aici, şiştăvirea boabelor cu scăderispectaculoase de producţie. Hibrizii precoce, cu sistemul radicular mai profund şi bogat, cu creştereintensă în prima fază vegetativă, cu un randament fotosintetic ridicat, cu protandrie redusă şi cantitate

mare de polen etc. sunt mai rezistenţi la secetă şi şiştăvire.

Ameliorarea rezistenţei la cădere şi frângere-este o cerinţă majoră mai ales pentru hibrizii

de porumb destinaţi suprafeţelor irigate. Se ştie că hibrizii cu rădăcini bine dezvoltate şi profunde, cu otulpină viguroasă, elastică şi bogată în ţesut sclerenchimatic cu internodurile bazale scurte şi groaseetc. prezintă o rezistenţă activă la cădere şi frângere. De asemenea, rezistenţa activă la cădere şi

frângere se înregistrează şi la formele pitice de porumb – forme ce vor căpăta o extindere deosebită înviitor pentru considerentele menţionate în primul paragraf.

Ameliorarea rezistenţei la boli – asigură condiţii optime recoltării mecanizate a porumbului,

reduce pagubele provocate de ciuperci, bacterii şi virusuri, iar în unele cazuri chiar eliminăcompromiterea producţiei.

Rezistenţa activă la Ustilago maydis şi Sorosporium holci-Sorghi f. Zeae – ar însemnaeliminarea celor 2 – 4% pierderi anuale de producţie la porumb, deşi formele numeroase de tăciune şilipsa germoplasmei cu o asemenea însuşire de rezistenţă face, deocamdată, imposibilă aceastărealizare. Există tentative, şi chiar s-a realizat un progres, dar nu s-au obţinut hibrizi cu rezistenţăactivă la tăciune. Mutageneza este o posibilă metodă ce ar putea permite obţinerea unor gene cu o

astfel de rezistenţă.



10

Rugina comună ( Puccinia sorghi) – poate fi eliminată din seria bolilor periculoase deoarece

gena Rp1d, transferată prin backcrossare liniilor consangvinizate, asigură o bună rezistenţă activă din partea hibrizilor de porumb.

Pătarea cenuşie a frunzelor de porumb ( Helminthosporium turcicum) – poate fi combătută prin crearea de hibrizi cu rezistenţă activă. Există linii consangvinizate la care s-a transferat gena de

rezistenţă şi, având în vedere transmiterea dominantă la hibrizi şi condiţionarea monogenică, hibriziinoi obţinuţi prezintă rezistenţă activă. Rezistenţa la Helminthosporium mayze – care este condiţionată poligenic şi transmiterea

acestor gene imprimă o sensibilitate plantelor, în special celor cu androsterilitatea de tipul T (Texas),

spre o valoare productivă slabă, nu s-a rezolvat în totalitate. Ceea ce s-a rezolvat este identificarea altor

tipuri de androsterilitate la porumb care nu este în linkaj cu genele sensibilităţii la Helminthosporium

mayze.

Frângerea tulpinilor porumbului ca urmare a putrezirii bazei lor este una din cele mai

păgubitoare boli în toate ţările cultivatoare de porumb. În condiţiile unei agriculturi intensive, cu

recoltarea mecanizată, frângerea tulpinilor porumbului determină pierderi anuale între 7– 10% din

producţie. Acest fenomen este foarte complex şi implică o serie de cauze de origine parazitară şi

neparazitară.

Ameliorarea rezistenţei la atacul insectelor – vizează în mod deosebit rezistenţa activăîmpotriva atacului produs de sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis). Liniile consangvinizate

americane, iugoslave, cehe şi slovace prezintă în sucul de frunze o “acţiune toxică” ce împiedică pătrunderea larvelor parazitului.

Ameliorarea reacţiei favorabile la intensivizare – din partea plantelor de porumb, prezintăinteres atunci când hibrizii respectivi se cultivă numai în condiţii de irigare. Se ştie că prin irigaremajoritatea factorilor tehnologici sunt controlaţi. Hibrizii ca organisme cultivate vor trebui să prezinteun nivel ridicat de productivitate, dar, în acelaşi timp, devenind mai sensibili trebuie urmărite şianumite obiective speciale în ameliorare. Astfel, aceşti hibrizi trebuie să prezinte un metabolism maiactiv, un randament fotosintetic mai ridicat (pentru a valorifica superior apa şi elementele nutritive), sătolereze densităţi mari, să suporte umbrirea, să posede o talie mică, o rezistenţă mare la cădere, odezvoltare profundă a sistemului radicular etc.

Metodele de ameliorare sunt selecţia, hibridarea, consangvinizarea, mutageneza, poliploidia.

Ameliorarea florii soarelui

Capacitatea de producţie. Încercările de a mări capacitatea de producţie la floarea soarelui

prin îmbunătăţirea unor caractere şi însuşiri individuale nu au dus la rezultate scontate.

Obiectivul – capacitatea de producţie (producţia de seminţe) este foarte complex fiinddeterminat poligenic. De aceea, pentru crearea de genotipuri productive este necesară alegereadescendenţelor cu calathidiul cel mai mare (cu diametrul de 30 – 40 cm), cu forma plană sau convexă,cu zona centrală a seminţelor seci foarte mică, numărul seminţelor pe calathidiu să fie între 1500-2000,

de mărime uniformă, cu MMB de 80 – 100 g., cu talia plantei de 130 – 150 cm, cu densitatea de 4 – 5 plante/m² şi cu rezistenţa activă bună la stresurile climatice şi fotopatogenice. Toate aceste caractere şi însuşiri vor permite obţinerea unor producţii de peste 5.000 kg/ha.

Hibrizii între liniile consangvinizate, reprezintă o nouă treaptă în dezvoltarea ameliorării florii

soarelui, datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă efectul heterozis de tip reproductiv.



11

Uniformitatea taliei, a maturizării şi a celorlalte însuşiri morfo -productive demonstreazăsuperioritatea hibrizilor dintre liniile consangvinizate în comparaţie cu hibrizii dintre soiuri.

Exprimarea diferenţiată a heterozisului pentru procentul de coji şi conţinutul în ulei în miez pe de o parte, şi producţia de seminţe şi conţinutul în ulei pe de altă parte, a dus la concluzia că toate liniileconsangvinizate trebuie testate asupra capacităţii combinative (care să fie ridicată, atât pentru producţia

de seminţe cât şi pentru conţinutul în ulei). Această concluzie – originară în România-a stat la bazaelaborării unei scheme originale de testare a capacităţii combinative generale şi specifice la toate liniile

consangvinizate ce vor fi folosite în crearea noilor hibrizi de floarea soarelui. Pe baza acestei scheme,

în prima etapă (primii 3 ani), toate liniile consangvinizate se testează şi se selectează pe baza principalelor caracteristici agronomice (procentul scăzut de coji şi conţinutul ridicat de ulei înseminţe), iar în etapa a doua (începând cu generaţia a 4-a sau a 5-a), testarea capacităţii combinativegenerale şi specifice vizează producţia de seminţe şi conţinutul în ulei. Asemenea linii consangvinizate

valoroase, posesoare şi a genei Rf pentru restaurarea fertilităţii polenului, pot fi folosite la realizarea

seminţei comerciale hibride, pe bază de androsterilitate citoplasmatică şi obţinerea efectului heterozismaxim în F1.

Ameliorarea calităţii - la floarea soarelui înseamnă ridicarea conţinutului în ulei, ridicareanivelului calitativ al uleiului şi conţinutului în proteine.

Uleiul de floarea soarelui este excelent pentru consumul uman prin conţinutul său redus înacizi graşi saturaţi şi mare în cei nesaturaţi. Acizii graşi nesaturaţi sunt reprezentaţi, în special, prinacidului linoleic şi acidul oleic.

Nu există o corelaţie negativă între creşterea producţiei de seminţe şi scăderea conţinutuluisau calităţii proteinei la floarea soarelui, deci prin creşterea producţiei se poate obţine şi o cantitatemărită de proteină la unitatea de suprafaţă (singura posibilitate de creştere a proteinei). Se ştie că existăo corelaţie negativă între conţinutul în ulei şi cel în proteine.

Dozele mari cu azot nu modifică semnificativ calitatea proteinei, deşi cantitatea creşte. Toategenotipurile de floarea soarelui absorb din sol aceeaşi cantitate de azot şi sintetizează practic aceeaşicantitate de proteine total, independent de particularităţile lor ereditare. Diferenţierile ce se fac întregenotipuri (soiuri, hibrizi etc.) se datorează doar diferenţei la producţia de seminţe şi, de aici, rezultăconţinutul procentual diferit la proteine.

Conţinutul în ulei – raportat la miez, la vechile soiuri de floarea soarelui era cuprins între 56– 58% prin selecţie ajungându-se până la 63%, iar la hibrizii dintre liniile consangvinizate a ajuns la

68% (maximum biologic - 70%). Acest conţinut mai poate fi majorat şi prin reducerea ponderii cojilorde la 18 –20% până la 14% (reducerea procentului de coji sub 14% nu este dorită întrucât este afectatăgrosimea stratului carbonogen, care are rol protector şi, de asemenea, prezenţa cojilor favorizeazăextracţia uleiului din miez în timpul prelucrării industriale). Calitatea uleiului de floarea soarelui – este

determinată de raportul ce există între acizii graşi nesaturaţi (acidul linoleic şi acidul oleic) şi acizii

graşi saturaţi.

Ameliorarea precocităţii – hibrizilor de floarea soarelui prezintă interes pentru următoarelesituaţii: - hibrizii cu perioada de vegetaţie scurtă se comportă mai bine şi asigură producţii mai constante înspecial în zonele sudice şi sud-estice deoarece scapă de efectele negative ale secetei atmosferice şisecetei solului. Prin aceasta se realizează o oarecare rezistenţă pasivă la secetă; - hibrizii cu perioadă scurtă de vegetaţie, tot în zonele sudice şi irigabile pot fi folosiţi cu succes înrotaţiile cu două culturi pe an (culturi succesive); - hibrizii precoce pot să-şi extindă arealul de cultură, mai ales în zonele nordice şi cele cu altitudini

mari unde media valorilor termice este mai redusă.

Existenţa unei corelaţii pozitive între producţia de seminţe şi tardivitate nu trebuie să limiteze problematica ameliorării precocităţii. Aici credem că este mai oportună măsura ca, pentru o anumită



12

durată a vegetaţiei – stabilită ca optimă pentru o anumită zonă-să se obţină combinaţiile hibride care

asigură cele mai ridicate nivele de producţie sub raport cantitativ şi calitativ.

Ameliorarea rezistenţei la secetă- poate fi realizată atât pe calea obţinerii hibrizilor cu

perioadă scurtă de vegetaţie cât şi prin obţinerea de forme cu rezistenţă activă pentru secetă şi, mai

ales, la temperaturi scăzute. Obţinerea hibrizilor cu perioadă scurtă de vegetaţie a fost prezentatăanterior. În schimb, hibrizii cu rezistenţă activă la secetă pot fi creaţi numai pe baza consolidării laaceştia a unor caractere şi însuşiri specifice cum ar fi: creşterea diametrului tulpinii (ca să acumulezemai multă apă în lumenul spongios), dezvoltarea unui sistem radicular profund, creşterea perozităţii pe

toată planta, reducerea suprafeţei foliare şi mărirea duratei de viaţă a frunzelor bazale, creşterearandamentului fotosintetic, reducerea taliei, poziţia mai verticală a frunzelor.

Formele cu rezistenţă activă la acţiunea negativă a temperaturilor scăzute oferă posibilitatea

avansării epocii de semănat imediat după topirea zăpezii (cu 2–3 săptămâni faţă de normal) şi, prinaceasta, evitarea efectelor negative a secetei din perioada umplerii boabelor. Un indiciu important de

apreciere a elitelor cu rezistenţă activă la secetă îl constituie lipsa ori diminuarea zonei centrale cu

seminţe seci din calathidiu.

Ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare. Căderea plantelor de floarea soarelui

micşorează şi depreciază considerabil producţia şi calitatea seminţelor, favorizând atacul bolilor,neuniformizarea maturizării plantelor şi împiedicând recoltarea mecanizată. Prin consangvinizare şiselecţie repetată practicată în cadrul populaţiilor heterozigote se pot obţine linii consangvinizate foarterezistente la cădere şi, de aici, posibilitatea obţinerii hibrizilor la fel de rezistenţi.

Scuturarea seminţelor – condiţionată de compactarea lor pe calathidiu de modul fixării înstructura alveolară, de prezenţa paleilor ţepoase, de forma şi poziţia calathidiului pe tulpină etc., poateaduce mari pierderi de recoltă. În selecţionarea liniilor consangvinizate pentru a avea o rezistenţăsporită la scuturare, în primul rând se cere a fi folosit soiul VNIIMK, foarte rezistent.

Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători– constituie obiectiv major pentru această plantă, întrucât în decursul istoriei, unele momente dificile pentru cultura de floarea soarelui au fost

provocate tocmai de anumiţi agenţi fitopatogeni. Prima ameninţare cu dispariţia florii soarelui a venit din partea lupoaiei (Orobanche cumana).

Crearea de soiuri cu rezistenţă activă la lupoaie (reacţia bazică a sucului celular din rădăcini, pH > 6,6,nu convine lupoaiei) a permis reluarea în cultură. Până în prezent s-au identificat 5 rase fiziologice ale

parazitului precum şi cele 5 gene de rezistenţă. Reacţia la atac este diferită în funcţie de hibrid. După aproape două decenii a apărut rugina florii soarelui ( Puccinia helianthi), care ameninţa

decimarea producţiei. Şi în acest caz, cunoscându-se că această rugină este controlată monogenic şidominant, prin hibridăr i de tip backcross cu H. petiolaris, H. lenticularis care posedă gena rezistenţei,

s-au obţinut linii consangvinizate rezistente şi, astfel, hibrizii actuali posedă această rezistenţă. Apoi a intervenit mana florii soarelui ( Plasmopara helianthi). La Krasnodar s-au obţinutforme rezistente la mană prin hibridarea interspecifică H. annuus x H. tuberosum var. purpureus.

În concluzie, dispunem de linii de floarea soarelui cu rezistenţă activă (imune) la mană,lupoaie şi rugină. Nu este rezolvată rezistenţa la putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi la moliaflorii soarelui ( Homoesoma nebulela). Se apreciază că H. tuberosus şi H. rigidus prezintă o rezistenţăsporită la sclerotinia, ceea ce îndreptăţeşte speranţele amelioratorilor în obţinerea unor liniiconsangvinizate rezistente. Privitor la molia florii soarelui, se ştie că acest dăunător poate fi anihilat

prin prezenţa stratului carbonogen pe seminţe. Metodele de ameliorare sunt selecţia, consangvinizarea, hibridarea, mutageneza şi poliploidia.

sinteza la ameliorarea plantelor

Documents