1

UNIVERSITATEA DIN ORADEA, ROMANIA

FACULTATEA DE PROTECTIA MEDIULUI

SPECIALIZAREA: POLITICI NOI DE MEDIU PRIVIND

INTEGRAREA EUROPEANA

DISCIPLINA: AGRICULTURA BIOLOGICA

TEHNICI PRIVIND AMELIORAREA SOLULUI, ASOLAMENTUL SI FERTILIZAREA PLANTELOR DIN CULTURA MARE IN AGRICULTURA BIOLOGICA

2011

2

Cuprins:

1. Introducere…………..................................................................................................pag.3

2. Agricultura biologica…...............................................................................................pag.3

3. Agricultura organica……………………....................................................................pag.4

4. Agricultura ecologica ………………………….........................................................pag.4

5. Pregatirea patului germinativ in agricultura ecologica..................... ........................pag.5

6. Asolamentul……………………………….................................................................pag.7

7. Zonarea ecologica a culturilor…………………..........................................................pag.11

8. Ameliorarea si fertilizarea solului………………………………………………….....pag.12

9. Semnificatia principalelor grupe ale materiei organice pentru fertilitatea solului…....pag.12

10. Materia organica în terenurile introduse în circuitul agricol………………………..pag.14

11. Reglarea regimului humic prin fertilizare organic…………………………….……pag.15

12.Bibliografie.................................................................................................................pag.17

3

Introducere

,,Agricultură ecologică”, termen protejat şi atribuit de U.E României pentru definirea acestui sistem de agricultură este similar cu termenii ,,agricultură organică” sau ,,agricultură biologică” utilizaţi în alte state membre.

Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mai curată, mai potrivită metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului. Unul dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de produse agricole şi alimentare proaspete şi autentice, prin procese create să respecte natura şi sistemele acesteia.

In etapa de producţie la fermă se interzice utilizarea organismelor modificate genetic (OMG-uri şi derivatele acestora) a fertilizanţilor şi pesticidelor de sinteză, a stimulatorilor şi regulatorilor de creştere, hormonilor, antibioticelor. În etapa de procesare a alimentelor se restricţionează folosirea aditivilor, a substanţelor complementare şi a substanţelor chimice de sinteză folosite la prepararea alimentelor ecologice. Agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă, la creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi la sporirea interesului pentru spaţiul rural.

Agricultura biologică

Agricultura biologică este definită ca un sistem productiv ce evită utilizarea îngrăşămintelorde sinteză, a pesticidelor si a fertilizantilor de sinteza, a regulatorilor si stimulatorilor de creştere la plante, a hormonilor,antibioticelor si a adaosurilor furajere în creşterea animalelor.

Elemente tehnologice sunt admise şi practicate variate procedee de însămânţare,utilizarea resurselor vegetale după recoltare, a gunoiului de grajd, a leguminoaselor, aîngrăşămintelor verzi, cultivaţia mecanică, utilizarea prafurilor de rocă - sursă minerală pentrumenţinerea unei fertilităţi ridicate, combaterea biologică şi fizică a dăunătorilor, bolilor şiburuienilor.

Scopurile fundamentale ale acestui model de agricultură biologică sunt:

- menţinerea îndelungată a fertilităţii solului,- evitarea tuturor formelor de poluare ce pot fi provocate de tehnicile agricole,- producerea în cantităţi suficiente de alimente de o calitate nutritivă ridicată,- reducerea la minim a folosirii energiei fosile – energie nerecuperabilă în practica agricolă,- creşterea animalelor în condiţii de viaţă conforme cu necesităţile lor fiziologice.

În momentul de faţă principiile agriculturii biologice cuceresc tot mai mult piaţa alimentarădevenind o componentă inseparabilă de politică agrară a ţărilor dezvoltate din punct de vedereeconomic, care dispun de o organizare a agriculturii biologice prin legi, ordonanţe şi regulamente.

4

Agricultura organică

Principiile teoretice ale sistemului agriculturii organice au fost fundamentate în anii 30-40 aisecolului nostru de Sir Albert Howard şi Lady Eva Balfour. Pentru versiunea utilizată în MareaBritanie şi Irlanda s-a încetăţenit denumirea de „organic agriculture” în timp ce sistemul aplicat în SUA poartă denumirea de „organic farming” (Rodale, 1942) cu mutaţia acestui sistem ce a devenit astăzi „sustenable agriculture”. Ca element definitoriu, sistemul exclude din practica agricolă utilizarea tuturor resurselor naturale neregenerabile, inclusiv a energiei fosile. Sistemul agriculturii organice are ca bază teoretică utilizarea din plin a fertilităţii naturale asolului şi a factorilor care o favorizează. Materia nutritivă pentru plantele din cultură este asigurată de leguminoasele din asolament, iar elementele minerale din straturile mai adânci ale solului sunt aduse la suprafaţă prin utilizarea în asolament a unor plante cu înrădăcinare profundă. De asemenea se utilizează, în tandem, grupe de plante cu aport şi exigenţe diferite în ceea cepriveşte macro şi microelementele (ex. asocierea leguminoase-ierburi). O atenţie deosebită esteacordată vieţii solului în special complexului de micorize care măresc accesibilitatea plantelor faţă de elementele minerale (în special P), exercitând şi un rol protector asupra plantei faţă de patogenii din sol.

Agricultura ecologică (durabilă).

Sistemul de agricultură de tip industrial, cu neajunsurile care o însoţesc, tinde să fie înlocuit de "agricultura ecologică" ("agricultura durabilă"). Aceasta a început să capete un contur tot mai clar încă din deceniul trecut şi la noi în ţară. Agricultura a fost de la începuturile sale "ecologică", însă în anii din urmă se caută aplicarea în agricultură a viziunii sistematice şi a tehnologiilor moderne. Agricultura ecologică promovează cultivarea pământului prin acele mijloace care asigură un echilibru între agroecosisteme şi ambianţă (generând "agroclimaxuri specifice") (I. Puia şi V. Soran, 1981). Ea se bazează pe folosirea acelor mijloace şi metode oferite de societate, de cuceririle ştiinţifice şi tehnice care asigură obţinerea unor producţii mari, constante şi de calitate superioară, în condiţiile protecţiei mediului ambiant. Agricultura ecologică devine de fapt sinonimă cu agricultura anilor care vin, care asigurăintegritatea biosferei, valorificarea la maximum a capacităţii de producţie a agroecosistemelor şiobţinerea unor produse de bună calitate (Al. Ionescu, 1988). Ea va necesita o muncă maiconştiincioasă şi mai imaginativă şi va asigura o abundenţă de alimente în condiţiile reduceriiconsumului de energie fosilă, a menţinerii sau sporirii fertilităţii naturale a solurilor, a îmbunătăţirii mediului de viaţă al omului şi protecţiei mediului ambiant în ansamblul său. Agricultura ecologică, agricultura care se naşte în prezent pentru viitor, este şi trebuiegândită pe scara din ce în ce mai largă, eficientă şi generoasă, asigurând prosperitatea societăţii şinaturii pe toate meridianele globului. Structura noilor planuri de învăţământ şi a programelor analitice în învăţământul agronomicsuperior trebuie să răspundă orientărilor privind dezvoltarea agriculturii pe principii ecologice şi în ţara noastră. În temeiul acestei raţiuni, cercetarea ştiinţifică agricolă din ţara noastră trebuie săacţioneze de pe baze sistemice, atât în domeniul creării soiurilor (hibrizilor) de plante şi rase deanimale, cât şi în cel al perfecţionării tehnologiilor de cultivare a plantelor şi creşterii animalelor,nepoluante, a protejării florei şi faunei, păstrării echilibrelor ecologice şi a protecţiei mediuluiînconjurător.

5

Pregătirea patului germinativ în agricultura ecologică

Asigurarea condiţiilor de germinaţie corespunzătoare a culturii ce urmează a fi semănate reprezintă condiţia de bază pentru germinaţia seminţelor, răsărirea uniformă şi dezvoltarea normală a plantelor, într–un teren curat de buruieni.

Lucrările de bază şi cele de pregătire a patului germinativ, au ca scop realizarea unui pat germinativ perfect în care seminţele să aibă o plapumă curată de resturi vegetale, buruieni, mărunţit şi afânat pe toată suprafaţa, şi un pat mai aşezat, aerat şi umed.

Acest lucru asigură o germinare optimă şi o desime corespunzătoare la răsărire. Lucrările de pregătire a patului germinativ sunt condiţionate de cerinţele plantei cultivate şi de condiţiile din teren. Patul germinativ trebuie să aibă o adâncime adecvată în raport cu planta care urmează a fi semănată.

Stratul de sol ce acoperă seminţele trbuie să fie mai afânat, pentru a asigura aerul şi căldura nacesară germinării seminţelor. Astfel se întrerupe curentul capilar de apă către suprafaţa de evaporare şi se micşorează pierderile de apă. Stratul de sol afânat se uscă mai repede pentru că aici aerul circulă mai uşor, dar la nivelul seminţelor rămâne destul de umed.

Sub adâncimea de încorporare a seminţelor solul trebuie să fie aşezat şi umed astfel încât primele rădăcini ale seminţei să găsească apa şi elementele nutritive necesare dezvoltării în primele faze de viaţă.

Brăzdarele semănătorilor trebuie să aşeze seminţele în stratul aşezat la partea superioară a acestuia. Astfel se asigură contactul intim al seminţelor cu solul. Apa se urcă prin capilare până la la seminţe şi determină germinare acestora. Aceste cerinţe sunt pentru majoritatea plantelor de cultură.

Culturile care se seamănă în prima urgenţă: grâul de primăvară, mazărea, secara, triticalele, orzoaica de primăvară, ovăzul, borceagul de primăvară, lucerna. trifoiul, şi diverse legume (spanac, morcov, pătrunjel, ceapă) care au temperatura de germinaţie cuprinsă între 1-4 grade Celsius, prezintă unele particularităţi în ceea ce priveste pregătirea patului germinativ.

La cerealele de primăvară semănatul foarte timpuriu este recomandat datorită cantităţilor mari de apă necesare germinării şi de temperaturile scăzute necesare pentru declanşarea fenofazelor de fructificare.

Pregătirea patului germinativ pentru culturile din prima urgenţă este necesar să fie realizat în două etape. Printr-o trecere cu discul în toamnă şi apoi lucrările necesare în primăvară. Acest sistem este necesar deoarece primăvara arătura denivelată (nelucrată din toamnă) se zvântă neuniform, motiv pentru care nu se poate trece repede la pregătirea terenului şi se întârzie semănatul.

6

Suprafaţa de evaporare şi pierdere a apei din sol este mai mare în cazul arăturii negrăpate. În schimb pe terenurile de pe versanţi, arătura este recomandată să rămână sub forma brazdelor denivelate, perpendiculare pe linia de cea mai mare pantă, în scopul evitării eroziunii solului pe perioada iarnă-primăvară.

Numărul de lucrări ale solului ce se fac primăvara este necesar să fie cât mai mici pentru a evita tasarea solului şi pierderea apei din sol. De regulă se reduce numărul de lucrări cu grapa cu discuri, aceasta fiind înlocuită cu lucrarea executată cu combinatorul, grapa rotativă sau utilizând agregate complexe de pregătirea terenului şi semănat printr-o singură trecere.

Lucrările de pregătire a patului germinativ reprezintă prin epoca de execuţie şi realizarea indicilor de calitate metoda agrotehnică cea mai eficientă pentru combaterea buruienilor ce apar primăvara devreme: cănepioara, turiţa, hrişca urcătoare, ridichea sălbatică, muştarul sălbatic, susaiul etc. În acest scop este obligatorie executarea ultimei lucrări de pregătire a patului germinativ în ziua sau preziua semănatului, pentru a combate toate buruienile cu germinaţie şi răsărire identică cu biologia plantei semănate.

La lucrarea de pregătire a patului germinativ se urmăreşte ca suprafaţa solului să fie bine nivelată fără şanţuri, coamele să aibă un aspect uniform fără a se putea evidenţia trecerile alăturate ale plugului. Direcţia de deplasare va fi pe diagonală sau perpendicular pe direcţia arăturii sau a lucrării solului executată anterior. Pe terenurile în pantă pregătirea pregătirea patului germinativ se face numai pe direcţia genarală a curbelor de nivel, adică în lungul arăturii sau sub un unghi de maxim de 30 de grade faţă de acesta.

Momentul optim pentru excutarea lucrărilor de pregătire a patului germinativ este ales în funcţie de umiditatea solului, iar această umiditate este optimă atunci când solul nu aderă de unelte, efectul de tăiere şi tasare a solului este diminuat. Nerespectarea momentului şi a perioadei optime de executare a lucrărilor de pregătire a terenului duce la scăderea calităţii lucrării. Întârierea pregătirii patului germinativ, produce uscarea solului iar întârzierea semănatului la cerealele de primăvară cu 10 – 15 zile determină reducerea producţiei cu 10 – 25 % însă lucrarea solului prea umed nu produce afânarea necesară şi va duce la degradarea solului.

Pentru realizarea adâncimii nacesare trebuie să alegem unealta potrivită în funcţie de starea arăturii (resturi vegetale, mersul vremi, particularităţile seminţelor care se seamănă etc.), dar şi reglarea şi viteza de deplasare a acestora.În arăturile unde s-au instalat deja buruienile acestea trebuie tăiate şi desprinse de sol în totalitate.

Nu se admite acoperirea buruienilor cu un strat subţire de sol pentru că ele în scurt timp vor ajunge la suprafaţă. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ trebuie efectuată perpendicular pe viitoarea direcţie a rândurilor de plante pentru a asigura condiţiile de calitate a lucrării de semănat.

7

Asolamentul(rotatia culturilor)

Asolamentul urmăreste să creeze condiţii de mediu mai favorabile pentru plantele cultivate, o mai bună aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive şi prevenirea pagubelor provocate de buruieni, boli şi dăunători.

Avantajele pe care le realizează asolamentele mai ales în anii agricoli cu probleme, vin în sprijinul producătorului agricol în speranţa obţinerii unor randamente pe unitatea de suprafaţă.

Organizarea unui asolament nu se face de azi pe mâine şi nu pentru o perioadă scurtă, ci pentru o perioadă mai lungă de 4 - 6 ani.

În organizarea unui asolament raţional, care în final să realizeze sporuri de producţie şi eficienţă economică maximă, trebuie să se ţină seama de o serie de factori şi anume:

• condiţiile naturale;

• cerinţele economico - organizatorice;

• cerinţele agrobiologice ale plantelor.

Factorii naturali, cum sunt solul şi clima, au o importanţă deosebită în alegerea culturilor din cadrul asolamentului. Tipul de sol, relieful, expoziţia, adâncimea apei freatice, cantitatea de precipitaţii, temperatura etc. sunt factori de care trebuie să se ţină seama atât în privinţa speciilor ce se vor cultiva într-o zonă sau alta, cât şi a hibrizilor şi soiurilor din cadrul fiecărei specii.

Rotaţia şi succesiunea în cadrul asolamentelor se vor face în funcţie de cerinţele agrobiologice ale plantelor.

Astfel, după plante care lasă în sol cantităţi mari de elemente nutritive, cum ar fi leguminoasele, să urmeze plante mari consumătoare de azot şi fosfor, cum sunt porumbul, grâul, sfecla, floarea soarelui,etc. De asemenea, se recomandă ca după plante mari consumatoare de apă să urmeze plante cu un consum mai redus de apă. Prin rotaţie şi succesiunea culturilor în cadrul asolamentului trebuie să se realizeze şi o bună combatere a bolilor şi dăunătorilor, şi a buruienilor.

8

Ţinând cont că în agricultura ţării noastre s-au produs mutaţii foarte importante, unde agricultura privată deţine 95% din suprafaţa arabilă, o atenţie deosebită trebuie acordată mărimii solelor.

În asociaţiile nou înfiinţate, solele sunt mai mari în funcţie de specificul asolamentului (asolamente de câmp, asolamente furajere sau mixte), în timp ce în agricultura privată, solele au dimensiuni mult mai mici, în funcţie de suprafaţa deţinută de proprietar.

În funcţie de numărul de sole sau ani, asolamentele sunt de scurtă durată, 2-4 ani şi de lungă durată, 5-6 ani.

Întrucât principalele culturi din ţara noastră sunt grâul şi porumbul, acestea ocupând aproape 60% din suprafaţa arabilă, se foloseşte foarte des rotaţia GRÂU - PORUMB. Acest asolament s-a dovedit necorespunzător, întrucât ambele culturi sunt mari consumatoare de elemente nutritive şi au şi unele boli comune (Fuzarioză).

În acest sens recomand câteva tipuri de asolamente orientative:

Asolament de 3 ani

1. Leguminoase plante tehnice

2. Cereale păioase

3. Porumb

Asolament de 4 ani

1. Leguminoase

2. Cereale păioase

3. Plante tehnice

4. Porumb

9

Asolament de 5 ani

1. Leguminoase plante furajere

2. Cereale de toamnă

3. Cereale de toamnă

4. Porumb plante tehnice

5. Porumb plante tehnice

Asolament de 6 ani

1. Leguminoase

2. Cereale de toamnă

3. Porumb, floarea soarelui, sfeclă

4. Cereale de toamnă

5. Porumb

6. Porumb

În condiţii de irigare se recomandă asolamente de 3-5 ani, cu următoarea structură de culturi: porumb 42%, grâu orz 26%, sfeclă 8%, soia 8%, floarea soarelui 8%, ierburi perene 8%.

Pe terenurile din zona de deal, în asolament este necesar să se introducă o plantă amelioratoare pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestor terenuri.

Schemele orientative pentru aceste soluri sunt prezentate mai jos:

I

1. Grâu trifoi

2. Trifoi

3. Porumb

4. Grâu

10

5. Porumb

II

1. Grâu trifoi

2. Trifoi

3. Porumb

4. Porumb

5. Grâu

III

1. Grâu trifoi

2. Trifoi

3. Grâu orz

4. Porumb

5. Leguminoase anuale, plante tehnice (mazăre, fasole, soia, borceag, in).

Pe terenurile în pante, expuse eroziunii este necesar să se introducă o cultură perenă (amelioratoare), în vederea reducerii fenomenului de eroziune.

Organizarea unui asolament fără un complex de măsuri agrotehnice corespunzătoare, nu rezolvă problemele mari care stau în faţa agriculturii. Este necesar ca, în funcţie de cerinţele plantelor şi zona în care ne găsim, să se aplice cele mai bune metode de cultură, care să ducă la obţinerea unor recolte mari la hectar şi la îmbunătăţirea însuşirilor de fertilitate ale solului.

O atenţie deosebită trebuie să se acorde folosirii raţionale a erbicidelor care să permită organizarea unor asolamente corespunzătoare

11

Zonarea ecologica a culturilor agricole (notiune).

Studierea ansamblului climatic si pedologic de vegetatie si relief, precum si a factorilor de vegetatie, permite sa se cunoasca relatiile acestora cu plantele cultivate, cerintele lor fata de conditiile mediului înconjurator. Pe baza acestor constatari s-a initiat si perfectat zonarea ecologica a culturilor care, înseamna stabilirea zonelor de favorabilitate la plantele cultivate, pe baza confruntarii conditiilor naturale din regiunea cercetata cu cerintele biologice ale plantelor fata de acestea.

Zonarea este de fapt repartizarea culturilor în acele teritorii biogeografice unde ele au conditii favorabile pentru formarea unei recolte ridicate si constante an de an. În zonarea ecologica se respecta ca principiu de baza optim-ul ecologic, adica raportul optim dintre cerintele culturilor agricole si factorii ecologici. Zonarea mai este conditionata si de alte elemente: cadrul general geomorfologic, cadrul hidrografic.

In lucrarile de zonare a culturilor agricole prioritate îl au factorii climatici, si numai dupa delimitarea asa numitelor zone "fito-climatice" sau a hartilor fito-climatice se ia in considerare factorul sol. Desigur ca temperatura si umiditatea au un rol fundamental în zonare, prin in fluentare foarte mare asupra raspândirii vegetatiei cultivate.

Prin zonarea ecologica se asigura: cresterea productiei, valorificarea potentialului biologic si productiv al culturilor într -un anumit teritoriu, stabilitatea recoltelor, valorificarea resurselor de clima si sol, identificarea potentialului ecologic al unei regiuni, tinut sau localitati; stabilirea prioritatilor pentru eventuala reconstructie ecologica a unor zone poluate si degradate. Zonarea pune la dispozitie date în vederea fundamentarii actului de decizie referitor la gestionarea ecosistemului, a biotopului si a biocenozei.

12

Ameliorarea si fertilizarea solului.

Rolul esential al materiei organice în definirea fertilitatii solului si a capacitatii de productie a plantelor a câstigat productii noi în conditiile intensificarii agriculturii din tara noastra.

Materia organica înmagazineaza în constituentii ei energie chimica si elemente biogene, care le elibereaza în sol in cantitati mici si continuu, in cursul transformarilor suferite sub influenta activitatii microorganismelor. Prin eliberarea treptata si în raporturi echilibrate a macro– si microelementelor nutritive, precum si a unor substante specifice cu influenta pozitiva asupra metabolismului vegetal, materia organica atenueaza stresurile climatice si nutritive, contribuind la obtinerea unor productii multianuale stabile. Datorita capacitatii ei de tamponare, plantele sunt protejate de efectul concentratiilor ridicate temporare ale sarurilor minerale din sol, îndeosebi ale îngrasamintelor cu azot si potasiu, si al fluctuatiilor rapide ale reactiei solului. Pe soluri având continuturi ridicate de metale grele, acumulate din emisii industriale sau ca urmare a aplicarii unor materiale reziduale cu valoare fertilizanta sau ameliorativa, materia organica diminueaza sau întârzie efectul fitotoxic al acestora prin retinerea lor în combinatii stabile. Descompunerea substantelor organice xenobiotice(pesticide, ierbicide, detergenti) este strâns legata de transformarile materiei organice din sol, cu consecinte asupra persistentei lor în mediul ambiant. Prin influenta favorabila pe care o are asupra însusirilor fizice, materia organica contribuie la valorificarea mai eficienta a unor verigi ale tehnologiilor intensive, cum ar fi irigatiile. În special pe solurile cu texturi extreme, materia organica reduce impactul utilajelor grele si al trecerii lor repetate asupra stratului arat, limitând astfel înrautatirea conditiilor de aeratie si de circulatie a apei, ceea ce are repercusiuni pozitive si în sfera mobilizarii si deplasarii ionilor nutritivi din sol si a folosirii lor de catre plante. Prezenta materiei organice diminueaza riscul de eroziune pe terenurile situate în panta, iar pe solurile erodate, ca si pe cele nisipoase si decopertate, previne dereglarile de nutritie cu microoelemente la culturile susceptibile.

1. Semnificatia principalelor grupe ale materiei organice pentru fertilitatea solului.

Materia organica din sol este constituita din grupe de substante cu origine, compozitie, grade de stabilitate si functii diferite, care au semnificatii deosebite pentru caracterizarea regimului humic si a variatiei acetuia in functie de conditiiele pedoclimatice si de practicile culturale. Dupa origine, materia organica din sol a fost clasificata în doua grupe principale: prima grupa cuprinde resturi organice(de plante si animale) proaspete si incomplet transformate, separabile din sol prin mijloace mecanice, iar a doua grupa este constituita de humusul solului, care prezinta o parte integrata a solului ce nu poate fi separata de aceasta prin mijloace mecanice. Humusul, la rândul lui, este un amestec complex format din produsi de transformare avansata a resturilor organice si produsi de resinteza microbiana si din substante humice propriu-zise (acizi humici, acizi fulvici si humina). Ţinând seama de variatia mare a gradului de biodegradabilitate a substantelor organice ce intra în alcatuirea materiei organice din sol si de rolul lor specific, Schffer si Ulrich (1960) au impartit pragmatic materia organica din sol în “humus nutritiv” si “humus stabil ”. Humusul nutritiv este reprezentat de totalitatea compusilor organici, mai mult sau mai putin usor mineralizabili, care se încadreaza în ambele grupe principale din clasificarea lui Kononova.

13

El are un rol predominant în asigurarea microorganismelor si plantelor superioare cu elemente nutritive si asigura materia prima si substantele precursoare sintetizarii substantelor humice propriu-zise. Humusul stabil cuprinde ansamblul subsatntelor care se descompun lent, ajungând si ele în final la compusi minerali (CO2, H2O si NH3).

Într-o agricultura intensiva rolul humusului în asigurarea unui mediu favorabil pentru cresterea plantelor, ca rezervor cu eliberarea lenta a elementelor nutritive (N, P, S, K, Ca, Mg) si ca regulator al metabolismului vegetal, trebuie sa se manifeste la nivele superioare ale echilibrului humic. Numeroase cercetari asupra bilantului humusului din solurile cultivate în diferite sisteme urmaresc rezolvarea favorabila a contradictiei care se menifesta între conservatorismul solului de a-si mentine echilibrul humic si cerintele agriculturii de crestere treptata a continutului de humus, în conditii rationale din punct de vedere tehnic. Solurile preconizate pentru terenurile agricole din tara noastra reies din analiza evolutiei humusului în diferite situatii de cultura.

Caracterizarea regimului humic al solurilor

În tara noastra, în studiul agrochimic ca si în cel pedologic, caracterizarea terenurilor agricole sub aspectul continutului de materie organica se face diferentiat. La solurile organice, ca si la solurile de sera îmbogatite prin aporturi masive de materie organica partial descompusa, se determina ,,materia organica’’, în timp ce la celelalte soluri se determina humusul, dupa îndepartarea prealabila a resturilor descompuse din sol. Recunoasterea humusului ca un indicator sintetic al starii de fertilitate a solului este evidentiata de folosirea resurselor de humus din primii 50 cm printre criteriile principale de stabilire a notelor în Sistemul român de bonitare a terenurilor agricole (1976). Continutul de humus din stratul arat multiplicat cu raportul saturatiei în baze, cunoscut sub denumirea de indice-azot, este utilizat în analiza agrochimica pentru caracterizarea starii de asigurare cu azot a solului. În studiile agrochimice curente nu se practica fractionarea humusului, întrucât aceasta este determinata predominant de tipul de sol si mai putin de practicile culturale. Anual în solurile arabile din tara noastra se mineralizeaza o cantitate de 1 – 3 % din materia organica a solului, îndeosebi pe seama humusului nutritiv. Evaluarea cantitativa a acestor transformari prezinta interes pentru stabilirea bilantului humic al solului sub diferite sisteme de cultura si pentru a aprecia aportul solului în azot accesibil plantelor. În cercetarea agrochimica se folosesc metode bazate pe mineralizarea materiei organice usor biodegradabile în conditii controlate de umiditate si temperatura sau pe usurinta ei de oxidabilitate (descompunere) chimica pentru estimarea azotului organic potential accesibil, ambele determinari efectuându-se pe soluri din care nu au fost îndepartate resturile organice.

14

2. Materia organica în terenurile introduse în circuitul agricol

Principala rezerva de sporire a suprafetei arabile a tarii, a constituit-o regiunea inundabila a Dunarii, atât prin marimea suprafetelor recuperabile cât si prin fertiletatea ridicata a solurilor aluviale si a sedimentelor. Au fost introduse aproape integral în folosinta agricola terenurile din Lunca Dunarii, pe masura îndiguirii incintelor, iar Delta Dunarii este în curs de amenajare. În solurile si sedimentele din aceste zone materia organica se gaseste în cantitati ridicate, cu mult mai mari decât în solurile zonale.

Rezervele de humus ale solurilor cresc de la solurile aluviale slab evoluate catre solurile de lunca evoluate si, în cadrul aceluiasi tip de sol variaza în functie de textura. Comparativ cu cernoziomurile cultivate de multa vreme pe terasele Dunarii, având aceeasi textura, solurile din Lunca Dunarii aveau continuturi si rezerve de humus cu mult mai mari.

Dupa îndiguire, continutul de materie organica a început sa scada ca urmare a întreruperii aportului periodic de mâl aluvionar bogat în componente organice, a schimbarii regimului hidric datorata descrierii terenurilor si cultivarii lor. În Insula Mare a Brailei continutul de materie organica din sedimentele fostelor fonduri de lac a scazut cu aproape 20% în primi 15 ani de cultivare (de la 5,1 la 4,2%).

Datorita conditiilor specifice de depunere a suspensiilor organice si proceselor de bioacumulare în regimul natural, sedimentele si solurile au continuturi foarte ridicate de materie organica, atât cele emerse cât si cele submerse, chiar si la texturi grosiere. Continuturile cele mai ridicate de materie organica se întâlnesc la solurile turbogleice si la turbe. Materia organica a sedimentelor si solurilor din Delta Dunarii este caracterizata printr-un grad slab de humificare, pus în evidenta de continuturi mici de acizi humici obtinuti la fertilizarea materiei organice, precum si prin valori ale raportului C/N apropiate sau nu prea ridicate fata de cele întâlnite la solurile cultivate. Aceste caracteristici, alaturi de conditiile climatice specifice zonei indica conditii favorabile de mineralizare a meteriei organice dupa modificarea regimului natural în care s-au format aceste sedimente si soluri, având drept consecinta scaderea rapida si de amploare a continutului de materie organica. Pe aceste terenuri cu potentiale ridicate de fertilizare, culturile agricole vor beneficia de aporturi însemnate de elemente nutritive din sol în primii ani dupa amenajarea lor agricola. Degradarea oxidativa a materiei organice poate avea, în functie de natura solurilor, pe lânga consecinte organice bogate în sulfuri libere, subsidenta teritoriului la toate solurile organice si riscul de deflatie eoliana la solurile cu textura usoara.

Pentru atingrea unor echilibre humice superioare pe solurile din Delta Dunarii apare necesar sa se asigure atât restituirii substantei de materie organica proaspata prin masuri agrofitotehnice cât si atenuarea proceselor de mineralizare a meteriei organice prin mentinerea unui regim hidric corspunzator, îndeosebi fara alternante repetate ale starilor de umezire-uscaciune, posibil de reluat prin masurile de desecare si irigare.

15

3. Reglarea regimului humic prin fertilizare organica

Fertilizare organica reprezinta principala masura agrotehnica prin care este influentata în mod pozitiv regimul humusului din sol. Îngrasamintele organice cu consecinta solida, ca si resturile vegetale ramase în solul de la culturile agricole, reprezinta surse de materie prima pentru humusul nurtitiv, dar si pentru sinteza humusului stabil. Ambele contribuie, alaturi de alte verigi ale tehnologiilor de cultura a plantelor la mentinerea sau la cresterea continutului de humus din solurile cultivate.

Ingrasamintele organice cu valoare fertilizanta si/sau ameliorativa

Îngrasamintele organice posibil de folosit în tara noastra sunt numeroase. În grupa îngrasamintelor de origine vegetala intra produsele agricole secundare (paie, coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, frunze si colete de sfecla), composturile, îngrasamintele verzi si turbe. Îngrasamintele de origine animala, produse în sistem gospodaresc si în sistem industrial de crestere a animalelor, sunt constituite din gunoi de grajd, urina, must de balegar si respectiv namoluri, composturi, tulbureala si ape reziduale. Provenienta reziduala au namoluri de la statiile de epurare oraseneasca si industriala, composturile rezultate din ele preucum si din gunoaiele menajere. În pezent în tara noastra, precum si în alte tari, îngrasamintele organice de origine animala sunt cele mai larg folosite pe terenurile agricole. Turba si composturile de origine animala si vegetala sunt folosite în legumicultura. Introducerea resturilor vegetale în sol, cu scop ameliorativ, nu constituie o practica curenta. Folosirea namolurilor si composturilor de la diferite statii de epurare pe terenurile agricole a depasit stadiul experimental.

Sub raportul efectului fertilizant, îngrasamintele organice de origine animala sunt cele mai valoroase. Ele aduc în sol cantitati importante din toate elementele esentiale nutritiei plantelor, în raporturi echilibrate fata de cerintele acestora. Anual, în fermele zootehnice si în marile crescatorii de animale din tara noastra rezulta cca 30 milioane tone de îngrasaminte organice (în echivalent gunoi de grajd semifermentat). Masa substantelor organice continuta în aceasta cantitate echivalent-gunoi este de 5.8 – 6,0 milioane tone. În ea se gasesc 120 – 130 mii tone N, 75 – 80 mii tone P2O2 si 130 – 135 mii tone K2O. Sulful organic si mineral ajunge la 13 – 14 tone, iar substantele bazice la 70 – 80 mii tone CaO si 38 – 45 mii tone MgO. Cu aceste îngrasaminte se restituie în sol cca 120 – 150 tone B, 600 – 700 tone Zn, 10 – 20 tone Mo si cca 200 – 250 tone Cu. Azotul si fosforul din îngrasamintele organice, reprezinta aproximativ 1/10 din necesarul anual de îngrasaminte , în timp ce potasiul din gunoiul echivaleaza cu cca ¼ din necesarul anual de îngrasaminte cu potasiu al agricultuirii. Dintre îngrasamintele oreganice de origine vegetala, produsele agricole secundare contin cantitati apreciabile de potasiu. Îngrasamintele organice neconventionale (namoluri si composturi de la statiile de epurare) cu continuturi variabile în elemente nutritive, în functie de provenienta lor.

16

Efectul ameliorativ al îngrasamintelor organice se datoreaza aportului apreciabil de materie organica, care este constituita atât din compusi usor cât si greu degradabili. Fractiunea de materie organica mai stabila, constituita îndeosebi din lignina, persistenta mai mult timp in sol, determinând efectul de durata al îngrasamintelor organice si ameliorarea solului, inclusiv în ceea ce priveste regimul humusului.

Cu exceptia îngrasamintelor organice semilichide (tulbureala) si lichide (urina, must de balegar, ape reziduale), a caror materie organica este integral usor biodegradabila, toate îngrasamintele organice cu consistenta solida constituie într-o masura mai mare sau mai mica la ameliorarea solului. Comparativ eficienta unor doze egale de substante organice introduse în sol ca gunoi de grajd, radacini, paie de cereale, îngrasaminte verzi, frunze, rumegus de lemn si turba de Sphagnum în cresterea continutului de humus se insera în ordinea 1; 0.55; 0.45; 0.35; 0.25; 2; 2.5 (Kolenbrander, 1976). Numeroase experiente au aratat ca 1/5 din masa uscata a gunoiului de grajd traditional si numai 1/8 – 1/9 din masa paielor se transforma în substante humice (Hera si Borln, 1980). Dintre îngrasamintele organice de origine animala, gunoiul de ghrajd de taurine contribuie cel mai mult la formarea humusului stabil, întrucât contine cantitatea cea mai mare de lignina raportata la substanta organica. În raport cu specia de animal proportia de compusi greu biodegradabili din dejectii creste de la animalele furajate cu concentrate (pasari, porci) la animale furajate cu grosiere (cai, oi, taurine); în acelasi sens creste si efectul îngrasamintelor organice cu onsistenta solida provenite de la acete specii în ameliorarea de durata a solului. Efectul ameliorator al namolurilor provenite din complexele de crestere industriala a animalelor mai depinde de prezenta sau absenta asternutului si de cantitatea înglobata de furaje nefolosite. Composturile rezultate din namoluri de origine nimala, resturi vegetale si alte adaosuri, supuse unei fermentari aerobe dirijate timp de mai multi ani, aduc în sol o cantitate însemnata de substante humice deja formate în cursul procesului de compostare, contribuind substantial la ameliorarea complexa a însusirilor solului.

17

BIBLIOGRAFIE:

1. Gheorghe Emil Bandici, Ioana Borza, Ileana Ardelean – Ecoagricultura, Editura Universitatii din Oradea, 2007.

2. Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale – Agricultura ecologica.

3. Revista ‘’Ferma’’ nr. 5(31),2004 - Asolamentul (Rotatia culturilor).

4. Gazeta de agricultura - Fertilizarea cu gunoi de grajd.