Proiectul ADER 1.3.3

MĂSURI PROACTIVE ZONALE DE AMELIORARE A VALORII PASTORALE A PAJIȘTILOR PERMANENTE DEGRADATE SUB

ACȚIUNEA MODIFICĂRILOR CLIMATICE ȘI A INTERVENȚIILOR ANTROPICE

ACADEMIA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI SILVICE Gheorghe Ionescu Şişeşti

Planul sectorial ADER 2020

Coordonator Proiect Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Pajişti Braşov

Parteneri la proiect Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pajişti Timişoara

Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pajişti Vaslui

Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Montanologie Sibiu

Denumire Sinteza resurselor de date privind ameliorarea valorii

pastorale a pajiştilor permanente degradate, pe zone mari fizico-geografice şi habitate de pajişti din ultimii 80 de ani cu o scurtă caracterizarea lor

Obiectivul fazei: Studiu privind ameliorarea valorii pastorale a pajiștilor permanente degradate.

Raport de activitate Faza I

Structura raportului

Generalități

Combaterea vegetației nevaloroase din pajiști

Reînsămânțarea și supraînsămânțarea pajiștilor erodate

Îmbunătățirea pajiștilor situate pe soluri sărăturate

Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor montane

GENERALITĂȚI Preocupări pentru cunoașterea mai bună a pajiștilor din țara noastră și pentru găsirea unor soluții de sporire a producției, au apărut pe la mijlocul deceniului al patrulea, în cadrul fostului Institut de Cercetări Agricole a României. Primele lucrări de îmbunătățire a pajiștilor au fost efectuate începând cu anul 1945, când Sfaturile Populare au primit sarcina de a îngriji și îmbunătății pajiștile de pe raza lor. Etapele de dezvoltare ale acestor cercetări sunt legate de dezvoltarea cercetărilor științifice în țara noastră, reflectată în modul de organizare a cercetării științifice. Etapele caracteristice în studiul pajiștilor sub aspect pratotehnic, după cum sunt clasificate de ANGHEL (1985) sunt următoarele: Etapa Stațiunii Agronomice (St. A) 1887 – 1927 Etapa Institutului de Cercetări Agronomice al României (I.C.A.R.) 1928 – 1961 Etapa Institutului Central de Cercetări Agricole (I.C.C.A) 1962 – 1969 Etapa Academiei de Științe Agricole și Silvice (A.S.A.S) după 1969

COMBATEREA VEGETAŢIEI NEVALOROASE DIN PAJIŞTI

• La alcătuirea covorului ierbos al pajiştilor alături de gramineele şi leguminoasele furajere perene participă şi speciile din grupa "diverse" (alte plante), unele dintre acestea au valoare furajeră scăzută, iar altele sunt practic neconsumate de animale, sau prezintă un grad ridicat de toxicitate.

• Apariţia şi înmulţirea buruienilor în vegetaţia pajiştilor este favorizată de manifestarea în exces sau deficit a unor factori ecologici, precum şi de gospodărirea necorespunzătoare a pajiştilor : neexecutarea lucrărilor de curăţire, nefolosirea unei încărcături cu animale adecvate producţiei pajiştei, neschimbarea locurilor de odihnă şi adăpost pentru animale, fertilizarea neuniformă cu îngrăşăminte organice sau chimice, recoltarea cu întârziere a fâneţelor, folosirea la supraînsămânţare a unor seminţe infestate cu buruieni, etc.

Combaterea buruienilor din pajişti

• Combaterea buruienilor din pajişti prezintă specificitate datorită compoziţiei floristice complexe (graminee, leguminoase, alte plante ) şi posibilităţii de folosire a pajiştilor prin păşunat, cosit sau mixt. Acestea impun cunoaşterea atât a efectului pe care îl au măsurile de combatere pe cale mecanică sau chimică asupra speciilor care alcătuiesc covorul ierbos, remanenţei erbicidelor pentru a nu provoca tulburări animalelor, în condiţiile folosirii suprafeţelor respective prin păşunat, cât şi a efectului prezenţei buruienilor în covorul vegetal.

Combaterea vegetaţiei lemnoase nevaloroase

Majoritatea pajiştilor din ţara noastră sunt secundare, rezultate ca urmare a defrişării vegetaţiei forestiere. Scăderea în ultimii 15 - 20 ani cu aproximativ 50% a efectivelor de taurine şi ovine, asociată cu numărul redus de persoane care locuiesc în zonele respective şi cu schimbările care au avut loc în economie, după anul 1990, au accentuat fenomenul de abandon, din punct de vedere al folosinţei terenurilor aflate în zone mai greu accesibile. Gospodărirea necorespunzătoare a terenurilor agricole, în mod deosebit a celor situate în zona colinară şi montană în care pajiştile deţin o pondere însemnată are ca rezultat instalarea, în timp relativ scurt, a vegetaţiei ierboase şi lemnoase nevaloroase. Din punct de vedere economic aceste suprafeţe în curs de împădurire au valoare scăzută atât în economia pastorală cât şi în economia forestieră.

Sistemul de defrişare manuală sau mecanică reprezintă o soluţie parţială, dar nu rezolvă problema pajiştilor împădurite, îndeosebi în subetajul pădurilor de fag şi amestec de fag cu răşinoase şi în subetajul pădurilor de gorun şi amestec de gorun din etajul nemoral, unde reîmpădurirea se face prin însămânţare naturală şi prin regenerarea părţilor vegetative rămase în sol. Executarea lucrărilor de defrişare a vegetaţiei lemnoase pe terenurile accesibile maşinilor şi cu o vegetaţie lemnoasă cu diametru mai mic de 4 cm se poate face cu ajutorul maşinilor de curăţat pajişti MCP - 1,5 sau MCP - 2, acţionate cu tractoarele de 65 CP ( U 650 ) până la panta de 20% şi de tractoarele de 80-100 CP pe şenile pe pante până la 40% (HERMENEANU şi colab., 2005). In cazul terenurilor cu panta mai mare de 40% sau lipsa echipamentelor de mai sus menşionate defrișarea se poate face manual folosind pentru aceasta ferăstraie mecanice portative, joagăre, topoare, săpoaie, târnacoape etc.

REÎNSĂMÂNŢAREA ŞI SUPRAÎBNSĂMÂNŢAREA PAJIŞTILOR ERODATE

• În România, problema valorificării eroziunii terenurilor agricole situate în pantă a preocupat şi preocupă numeroşi specialişti; domeniul de interes este justificat prin argumente de ordin socio-economic, respectiv de tehnică agricolă, dat fiind faptul că 48 % din terenurile agricole sunt situate în pantă (TEACI, 1979).

• Condiţiile de relief din ţară, cele de climă şi sol, la care se adaugă şi influenţele antropice, au declanşat un puternic proces de eroziune, cu consecinţe deosebite asupra potenţialului productiv. Eroziunea se manifestă intens, sub forme variate, constituind un factor destabilizator al ecosistemului unde acţionează, determinând poluarea mediului respectiv.

• Complexul de măsuri tehnico-organizatorice pentru prevenirea eroziunii solului pe pajişti se referă la: sistematizarea fondului pastoral; reducerea drumurilor; respectarea timpului de păşunat; respectarea repausului covorului ierbos; organizarea conveierului verde între pajişti şi culturi furajere. Lucrările tehnico-culturale sunt: îngrijirile curente; distrugerea muşuroaielor; împrăştierea dejecţiilor; combaterea vegetaţiei ierboase dăunătoare; îndepărtarea vegetaţiei lemnoase; supraînsămânţarea, ect.

• Pentru combaterea eroziunii solului pe pajişti s-au studiat lucrări de reţinere sau evacuare dirijată a surplusului de apă şi lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţiile silvice. Lucrările de reţinere a apei sau de evacuare dirijată a surplusului de

apă cuprind: brăzduirea; gropi executate cu tăvălugul cu colţi; scarificarea; valurile de pământ; canalele de coastă, debuşeele.

Lucrările de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii silvice cuprind: perdele antierozionale; plantaţii silvice în masiv. Lucrările speciale de combatere a eroziunii pe ogaşe şi ravene cuprind: cleionajele; fascinajele; garnisajele; gărduleţele; pragurile; barajele; gabioanele.

ÎMBUNĂTĂŢIREA PAJIŞTILOR SITUATE PE SOLURI SĂRĂTURATE

• Solurile sărăturate cunoscute în literatura de specialitate sub numele de soluri halomorfe sau halohidromorfe, iar în procesul de producţie sub denumiri diferite ca: soluri salinizate, slăţinoase, saline, alcaline, şicuri sau chelituri, au constituit o preocupare a cercetărilor din cele mai vechi timpuri, cu scopul cunoaşterii şi îmbunătăţirii însuşirilor, pentru punerea lor în valoare.

• Suprafaţa pajiştilor permanente situate pe sărături este de 69.000 ha, din care circa 18.000 ha pe soluri saline şi 51.000 ha pe soluri alcalice (TEACI şi colab., 1980).

• Compoziţia floristică a acestor pajişti prezintă diferenţieri în funcţie de intensitatea sărăturării, de anotimp şi de factorii climatici. Principalele cauze care împiedică creşterea speciilor furajere valoroase, pe terenurile salinizate, sunt însuşirile fizice ale solului deosebit de rele, conţinutul ridicat în săruri solubile şi lipsa sau slaba activitate a microorganismelor.

• Măsurile de prevenire şi combatere a sărăturării solurilor cuprind: Afânarea pajiştilor de pe terenurile sărăturate - include totalitatea lucrărilor

ce au drept scop sporirea sau mărirea spaţiului lacunar al orizonturilor, lucrări care nu implică amestecarea, răsturnarea sau inversarea orizonturilor specifice solurilor.

Amendamentarea solurilor salinizate - prin amendamentare se urmăreşte îmbunătăţirea regimului substanţelor nutritive din sol. Pentru amendamentare sunt recomandate pajiştile de pe terenurile sărăturate, care au nivelul freatic sub 1,40 m adâncime, cu grad de mineralizare relativ scăzut (sub 2,0-5,0 g/l). Amendamentele trebuie să îndeplinească anumite condiţii: conţinutul redus de umiditate, grad mare de mărunţire, solubilitate, efect ameliorativ eficace asupra solului.

Fertilizarea ameliorativă a solurilor salinizate - reprezintă o lucrare agropedoameliorativă ce întregește complexul de masuri de prevenire şi combatere a sărăturării solurilor deoarece celelalte lucrări (spălarea solurilor solubile, amendamentarea gipsică) nu-şi pot manifesta, prin producţii, efectele favorabile fără administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale. Fertilizarea organică şi minerală a pajiştilor de pe soluri saline, contribuie la îmbunătăţirea permeabilităţii, a gradului de structurare, la reactivarea activităţii microbiologice.

MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A PAJIȘTILOR MONTANE • Lucrările de îmbunătățite a pajiștilor naturale se împart în două

categorii mari: Lucrări de suprafaţă prin care nu se distruge prin desţelenire covorul

ierbos existent, constând din curățirea terenului de resturi vegetale şi pietre, combaterea buruienilor şi vegetaţiei lemnoase, distrugerea mușuroaielor şi nivelarea terenului, urmate de fertilizare cu îngrășăminte organice şi/sau chimice şi corectarea reacției solului (acidă au alcalină). Lucrările de suprafaţa sunt cele cu grad mare de aplicabilitate pentru pajiştile montane întâlnite in marea lor majoritate pe terenuri în pantă.

Lucrări radicale prin care se distruge integral covorul ierbos degradat şi se înființează o pajişte nouă semănată (artificială). La pajiştile montane se poate aplică pe doar pe suprafeţele palane.

Înainte de aplicare uneia din cele două metode de îmbunătăţire, in cazul în

care suprafeţele sunt afectate de exces de umiditate sau eroziunea solului se execută lucrări de îmbunătățiri funciare de desecare – drenaj şi de combatere a eroziunii solului.