ameliorarea plantelor agricole - n saulescu.pdf2014

7/18/2019 Ameliorarea Plantelor Agricole - N Saulescu.pdf2014

http://slidepdf.com/reader/full/ameliorarea-plantelor-agricole-n-saulescupdf2014 1/329

N Săulescu

Profesor laAcademia deînalte Studii A gro no mic e Cluj

ameliorarea

plantelor aţ

£ric:ole

omâneascaClu¡,

1934



o

Iernile grele, anii cu

rugnă,

eu secete mari sau cu toamne timpu

rii, atâtea calamităţi care s'au succedat intr'un răstimp destul de

scurt,

ne-au dovedit cu

prisosinţă,

că ne trebuesc, la plantele noastre

agricole, alte soiuri, capabile să înfrunte aceste neajunsuri.

Ameliorarea de soiuri mai precoce, mai rezistente la ger, boale

şi secetă, este posibilă; ne-o dovedesc succesele dea înregstrate în

străinătate şi munca uriaşă, splendid organizată, care se depune cu

febrilitate în uzinile creatoare de soiuri superioare, în staţiunile de

ameliorare.

Toate domeniile producţiei vegetale sunt azi prelucrate spre a se

găsi soiuri superioare: cerealele, prăsitoarele, leguminoasele, ierburile,

trifoiul,

lucerna, viţa de vie, pomii

roditori,

arborii siloic, legumele,

etc.

In România trebue să intensificăm această muncă, atât pentrucă

lucrările sunt la noi, abia la început, cât şi pentrucă staţiunile de

ameliorare de stat şi particulare sunt foarte puţine. In special la plan

tele, unde soiurile se localizează pe reguni mc, trebue să vie forţe noi

să activeze în domeniul acesta atât de important.

Pentru a ajuta primele eforturi ale viitorilor coleg, practicieni

sau cercetători, am scris această introducere în ameliorarea planteor,

fiind convins, că va fi şi un imbold şi un sprijin, celor ce simt o

chemare lăuntrică să contribue la îmbunătăţirea plantelor agricole.

Spre a face această lucrare accesibilă înţelegerii unui cerc cât

mai larg de specialişti şi agricultori, am renunţat la introducerea ca

pitolelor de biometrie, pe care le-am rezervat unei lucrări speciale.

In acelaşi scop am eliminat din capitolul geneticei noţiunile, care

nu-şi găsesc o nemijlocită aplicare în ameliorarea planteor.

Spre a uşura tinerilor cercetători în domeniul ameliorării apro

fundarea problemelor care îi interesează, am adăugat, totuşi, la fiecare

capitol literatura mai importantă şi mai

recentă.

Cluj, Decemvrie 1934.

N. SĂULESCU.



C U P R I N S U L

Pag.

IN T RO D UC E RE . Importanta ameliorării plantelor - 1

I. Genetica.

A) V ARI ABIL IT AT E A.

1.

G eneralităţi — - - - - - - -

9

Variabi litatea fluctuantă — — — — — — — 10

Variabilitatea discontinuă — — — — — — — 10

Legea lui Quetelet — — — — — — — — — — 11

Curbele de frecventă — — — — - - — — — — — 12

2. Modificaţiuni — — — — — • — —

1 3

Constelaţiunea factorilor — — — — — — — — — 16

Ap aratul lui Galton — — — — — — — — — — 18

Tip. Fenotip . Genotip. — — — — 19

Genă — — — — — — — — — — — — — 20

E reditatea modificaţiunilor — — — — — — — —

n

Selectiunea în linii pure — — — — — — — — — 20

Selecţiunea în populaţiuni — — — — 21

3 .

Corelaţiuni - — — — —

— — — — — — — 25

Tabela de corelaţiune — — — — — — — — — 26

4 .

Mutaţiuni — — — — —

— — — — — — — — 30

Frecvenţa mutaţiunilor — — — — — — — •— — 34

Mutaţiuni vegetative — — — — — — — — — — 35

Provocarea artificială a mutaţiunilor — — — — — — 35

Legea şirurilor omoloage de variaţie — — — — — — 36

5 . Noi-combinaţiuni — — —

— — — — — — — — 36

B) EREDITATEA.

1. Istoricul încrucişărilor -

— — 39

Mendel — — — — — — — — — — — — — 41

2. Mecanismul transmisiunii însuşirilor la urmaşi -

4 3

Diviz iunea celulei — — — — — — — —. •— — 44

Polinizarea — — — — — — — — — — — — 46

Fecundarea — — — — — — — — — — — — 48

Xenii —. — — — — — — — — — — — —, 49

Partenogeneza .— — — — — — — — — — — 51

Partenocarpia — — — — — — — — — — — 51

3 .

Legea separării factorilor —

— — — 52

Antirrhinum majus — — — -— — — — — — 52

Mirabilis Jalapa — — — - — — — — 54

Pisum sativum — — — — — — 55



Pag.

Urtica pilulifera X Dodartii — — — — — — — 57

Porumb — — — — _ — — — — — — — — 58

Poate fi stabilită dominanţa? — — — — — — — 58

Tipul Zea şi tipul Pisum — — — — — 59

Găinile de Andaluzia — — — — — — — — — — 59

E xplicaţia citologică a legii separării factorilor — — — 61

4 . Legea liberei combinaţiuni a factorilor — — — — 61

Mazărea — — — — — — — 61

N omenclatura factorilor — — — — — — — 62

Gura leului — — — — — — — 63

Anali za schemei de combinaţiuni — — —. 66

încrucişări trifactoriale — — — — — — 67

Schema generală a combinaţiunilor — — — — — 68

încrucişarea regresivă —• — — — — — — —. 69

E xplicaţia citologică a legii a II a lui Mendel — — — — 71

5 .

Colaborarea mai multor perechi de factori 71

Atavism — — — — — — — — —• — — — — 73

Abateri dela proporţia normală — — — — — — — 73

Polimerie — — ' - — — — — — — — — — 75

Transgresiuni .- — — — — — — — — — — 77

6 . Principiile de ereditate ale lui Morgan - 78

înlănţuirea factorilor — — — — — — — — — 78

Schimbul iactorilor — — — — — — — — — — 80

Orânduirea lineară a factorilor — — — — — — — 84

.N umărul limitat al grupelor de înlănţuire — — — — 84

7 .

Ereditatea însuşirilor legate de sex — — — — — 85

E reditatea factorilor din cromozomii sexului — — — — 86

8. Cazuri speciale - — — — — — — — 91

Allelomorfismul multiplu — — — — — — — — — 91

Factori letali _ — — — — — — — — — — 92

E reditatea prin citoplasmă — — — — — — — — 92

Himere — — — — — — — — — — — — — 93

9 . Bastardări între specii — — — — — —-• —

— 96

II.

Metodica şi tehnica ameliorării plantelor.

A) MET OD EL E DE AME L IO RA RE _ — _ — _ — — _ 103

1. A legerea în massă - — — — — — — . —- 104

2. Selecţiunea individuală — — — — — — — — —

1 0 8

Selecţiunea la plantele autogame — — —• — — — — 108

Procedee de selecţiune individuală — — — — — — 110

Selecţiunea clonală — — — — — — — — — — 112

Selecţiunea la plantele allogame — —• — — — — — 113

Selecţiunea mutaţiunilor — — — — —. — — — — 115

3 .

Consanguinizarea — — — —

— — 116

4 . încrucişarea — — —

— — — 120

Tehnica încrucişării — — — — — — — — — — 121

Cultivarea generaţiei Fi şi F_> — — — — — — — 123

Metoda Akarp pentru prelucrarea încrucişărilor — — 123

Creşterea homozigoţilor — — — — — — — — — 123

Felurile încrucişării —• — — — — — — — —, 125

Dificultăţi la încrucişare — — — — — — — — — 125



Pag.

Heterosis — — — — — — — — — — — — 129

B) MET OD E DE E X AM I N AR E — — 131

1.

Examinarea rezistenţei la ger - — — — — — — —

1 3 3

Cum se apără plantele de ger? — — — — — — — 133

Metodele de examinarea rezistenţei la ger — — —• — 134

2. Examinarea rezistenţei la boale — — — — — — —

1 3 8

Infecţiuni artificiale cu tăciune la ovăz — — — — — 141

Metoda Reed _ _ — _ _ _ _ — — — — 142

Infecţiuni artific iale cu mălură la grâu — — — — — 142

Infecţiuni artificiale cu tăciunele sburător la grâu şi orz — 144

Infecţiuni artificiale cu rugină — — — — — — — 145

Infecţiuni artificiale cu cancer la cartofi — — — •—• — 148

Metoda Spieckermann — — — - _ — — — 148

Metoda Köhler şi Lemmerzahl — — — — — — — 148

Infecţiuni artificiale cu Phytophthora — — — — — — 149

Metoda Müller _ _ _ _ _ _ _ — — — — 150

3. Examinarea rezistenţei la cădere - — — — — — —

1 5 1

Metode de aprecierea rezistenţei la cădere — — — — 152

4 .

Examinarea rezistenţei la scuturare — — — — — — I

5 5

5. Examinarea calităţii — — — — — — — — —

1 5 5

Metoda directă — — — — — — — — — — — 156

Metode indirecte — — — — — — — — — — 158

Studiul aluaturilor cu drojdie — .— — — — — — 158

Studiul aluaturilor fără drojdie — — — — — — — 158

D eterminarea puterii diastatice — — — —• — — — 159

Glutenul - 160

Metoda Pelshenke — — — — — — — — — — 161

Metoda Berliner şi Koopmann — — — — — — — 163

6 .

Examinarea productivităţii — — — — — — — 165

C) MI JL O AC E T E H N ICE _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 170

1.

Câmpul de ameliorare - — — — — • •

— — — — 170

2. Laboratorul de ameliorare -. — — — — — — — 176

3. Registratura - — — _ _ _ _ _ _ _ _

179

III.

Ameliorarea specială.

Ameliorarea grâului — — — — — — — — — — 181

Condiţii de înflorire şi fecundare — — — — — — — 181

Genetica — — — — — — — — — — — —• 182

Metode de ameliorare — — — — —• —

;

— — — 188

Ţ intele ameliorării — — — — — — — — — — 190

Procesul de ameliorare — — — — — — — — — 193

A meliorarea orzului — — — — — — — — — — 205


Genetica — — -— — — — — — — — — — 206

Metode de ameliorare — — — — — — — — — 208



Ameliorarea ovăzului

—

— — — — — — — — — — 212

Condiţii de înflorire şi fecundare — — — — — — . — 212

Genetica — — .— — — — — — — — —• — 213



Pag.




Ameliorarea secarei — — — — — - — 218

Condiţii de înflorire şi fecundare — — — —• — — — 218

Genetica — — — — — — — — — — — — 219


Ţ intele ameliorării — — — — — — — — — —. 220

Procesul de ameliorare — — — — — — — —. — 220

Ameliorarea porumbului — — — — — 223

Condiţii de înflorire şi fecundare — — — — — — —• 223

Genetica — — — — — — — — — — — — 224

Metode de ameliorare — — — •— — — — — — 228


Procesul de amel iorare -— — — — — — — — —• 238

Ameliorarea cartofilor — — —

— — — — — — 251

Condiţii de înflorire şi fecundare — — — — —- — — 251

Genetica — — — — — — — — — — -— — 251


Ţ intele ameliorării — — — — — — — — —• — 253


Ameliorarea sfeclelor

—

— — — — — — 260


Genetica — — — — — — — — — — — — 261

Metode de ameliorare — — — — — — — — —• 262



Ameliorarea leguminoaselor — —

— — 272


Genetica — — — — — — — — — — — — 272

Metode de ameliorare — .— — — — — — — — 273


Procesul de ameliorare — — — — — — —• — . — 274

A meliorarea inului — — — — — — 277

Condiţii de înflorire şi fecundare — — — — —• — — 277

Genetica — — — — — — — — — 277



Procesul de ameliorare — — — — — — — — 279

Ameliorarea cânepei — — — — — — • • — — — — 280

Condiţii de înflorire şi fecundare — — — — — 280

Genetica — — — — _ — — — — — — — 281


Ţ intele ameliorării — — — — — — — .— — — 282


A meliorarea tutunului — — —

— — 284


Genetica — —. — — — — — — — — — — 285



Pag.


Ţ intele ameliorării — — — — — — — — —• — 288

Procesul de ameliorare — — —• — — — — — — 289

Ameliorarea rapiţei — — — — —

— — — — — — 292


Genetica — — — — — — — — — — — — 293

Metode de ameliorare — — — — — — — — •— 293



Ameliorarea florii soarelui — — — — — — — — 294

Condi ţii de înflorire şi fecundare — — — — — — — 294

Genetica — — — — — — — —• — — — — 295

Metode de ameliorare .— — — — — — — — — 295


Procesul de ameliorare — — — — — — —• — — 295

Ameliorarea trifoiului roşu

297

Condiţii de fecundare — — ^ « _ _ — — — — — — 297

Genetica — — —• — — — — — — — —- — 298

Metode de ameliorare — .— — — — — — — — 298

Ţ intele ameliorării — — — — —• — — — — — 298


Ameliorarea lucernei — — — — — — — — — — —

3 0 4


Genetica _ _ _ — _ _ _ _ — _ — — 304


Ţ intele ameliorării — — — — — — — — . —. — 305

Procesul de ameliorare — — — — — — — —• — 305

Ameliorarea ierburilor — — — —

— — - - — — — 307

Condi ţii de înflorire şi fecundare — — — — — — 308

Genetica — — — — — — — — 309

Metode de ameliorare — — — — — — — — 309



TV. Organizarea ameliorării plantelor.

Staţiuni de ameliorare — — — — — — 315

Registrul genealogic — — — , — 317

Recunoaşterea culturilor — — — 318



INTRODUCERE.

IMP ORTAN ŢA AMEL I ORĂRII P L ANT EL O R.

Misiunea agriculturii este să furnizeze cât mai multe produse ani

male şi vegetale ca să asigure o vieaţă îmbelşugată plugarului şi fa

miliei lui. Indiferent de supraproducţia altor ţări, noi trebue să tin

dem să producem cât mai mult în gospodăriile noastre. A stăzi chiar,

când lumea se plânge de supraproducţie, noi avem' regiuni întregi cu

populaţia înfometată.

In actuala criză agricolă mondială, o îmbunătăţire a calităţii şi

cantităţii producţiei la unitatea de suprafaţă trebue să ne preocupe

în înalt grad; căci atât ţările importatoare, cât şi consumatorii interni

vor preferi produsele de cea mai bună calitate şi pe cele mai ieftine.

Ori, producţii ieftine, deci mari la hectar şi de bună calitate, nu se

pot concepe fără o s ă m â n ţ ă s u p e r i o a r ă . Un agricultor mo

dern înţelege printr'o sămânţă superioară, sămânţa unui soiu ame

liorat, care să reziste diverselor calamităţi (ger, cădere, boale, scu

turare, etc.) şi să dea recolte mari şi de calitate. Bine înţeles că agri

cultorul progresist nu va putea însămânţa o astfel de sămânţă, decât

după ce a curăţit-o de toate impurităţile.

Mulţi întrebuinţează în loc de ameliorare cuvântul selecţiune,

termen care îmbracă o noţiune mai restrânsă decât cel de ameliorare;

într'adevăr selecţiunea este doar una din metodele, prin care ame

liorăm plantele şi animalele. D enumirea de selecţiune trebue evitată

şi spre a ne feri de confuziuni destul de frecvente, mai ales după ce

unele instalaţiuni de curăţit seminţe se numesc „selectoare". Din ne

fericire, sunt agricultori cari fac această confuziune regretabilă între

sămânţa curăţită şi cea ameliorată, închipuindu-şi că vor obţine re

colte mai sigure, mai abundente, mai rezistente la ger, cădere, rugină,

etc,

trecând grâul prin instalaţiunile de curăţit seminţe, „selecţio-

nându-1" cum se exprimă ei. Curăţirea seminţelor nu are nimic co

mun cu ameliorarea; prin maşinile de curăţit seminţe se aleg boabele

cele mai mari, cele mai grele şi se elimină impurităţile; dar aceste

seminţe vor reproduce în câmp, exact soiul sau amestecul de tipuri,

din care ele au fost alese.

O izolare de linii superioare prin rezistenţa lor la ger, rugină,

cădere sau prin calitate, nu se face decât prin „ a m e l i o r a r e " .

G rija de sămânţă superioară nu trebue să ne determine a neglija

celelalte mijloace, pe care ştiinţele agricole ni le pun la îndemână

pentru a spori cantitatea şi calitatea recoltelor: tratamente culturale

de aplicat pământului şi plantelor (arături, prăsiri, etc), îngrăşăminte



naturale şi artificiale, ş. a.; însă seminţei superioare trebue să i se

acorde o însemnătate şi o precădere deosebită.

Ca să ilustrăm această importanţă specială a seminţei în agri

cultură,

să

luăm următorul exemplu:

Să presupunem

că,

după

ce am ara,

grapa

şi

îngraşă pământul,

aşa cum o cer preceptele ştiinţei plugăreşti, am semăna un hectar

cu sămânţă de grâu primitiv, sălbatic (A eglops, Triticum

dicoccoi-

des); recolta obţinută s'ar ridica la maximum 250 kg., adică la abia

a zecea parte din ceea ce seproduce azi, însămânţându-se cusămânţă

din soiurile obicinuite, o aceeaşi suprafaţă, cu a c e e a ş i m u n c ă

şi

cu

a c e l e a ş i c h e l t u e l i . Diferenţa aceasta

de

producţie între

grâul sălbatic şi soiurile de azi, se datoreşte ameliorării efectuate în

cei peste 8000 ani decultură agrâului. Laînceput succesele s'au da

torit selecţiunii naturale; cutimpul amelioratorii şi-au cristalizat anu

mite criterii

de

alegere izvorîte

din

practica lucrului; abia

în

ultimul

timp din empirică, ameliorarea a devenit metodică.

P r o c

iîor'Lii

a m c

P

r m

aplicarea metodelor empirice şi apoi a celor sistematice în

ameliorarea plantelor agricole,

s'au

obţinut frumoase succese; soiuri

noi degrâu, ovăz, cartofi, etc. au fost introduse în agricultură, avân-

du-şi obârşia în chiar amestecurile deseminţe întrebuinţate de agri

cultori. Intr'adevăr, într'un lan de grâu, orz sauovăz băştinaş, se

găsesc diferenţe dela plantă laplantă nunumai în ceea ce priveşte

forma şi coloarea spicului, forma şi coloarea bobului, înălţimea paiu

lui, dar şi referitoare la însuşirile atât de importante pentru agricul

tură,

cum

sunt: productivitatea, precocitatea, calitatea bobului

şi re

zistenţa

la

rugină,

ger şi

cădere. Unele

din

aceste diferenţe

se

trans

mit laurmaşi, sunt ereditare. Amelioratorul (sau cumimpropriu mai

este numit selecţionatorul) alege dintr'un lan degrâu de ex. cât mai

multe plante (numite şi elite, tocmai din cauza însuşirilor lor supe

rioare), care prezintă între elediferenţe atât laexamenele din labo

rator, cât şi laprobele din câmp, şi urmăreşte 6—7 ani descendenţele

elitelor, spre a vedea dacă aceste diferenţe semoştenesc. Iată deci,

cum ameliorarea plantelor sebazează peexistenţa diferenţelor, va-

riaţiunilor (mai pe scurt variabilităţii) şi eredităţii; deaceea azi nu

se poate concepe

un

studiu

al

ameliorării plantelor, fără aprofunda

rea capitolelor variabilităţii şi eredităţii.

Definiţia

ame- K i e s s l i n g susţine pentru aceste motive că: „A meliorarea este

liorărn plantelor.

« . . . . . ,

w

' *

. . . . . . . 1 . 1

valorificarea tehnica

a

capacităţii

pe

care

o au

plantele,

pe de o

parte

de a transmite prin ereditate laurmaşi însuşirile lor, pe dealtă parte

de a se schimba câteodată din punct de vedere ereditar, faţă de

ascendenţii şi colateralii lor".

Dar materialul de alegere pentru ameliorarea plantelor ar fi

destul

de

restrâns, dacă

ar fi

limitat numai

la cel

care există dejagata

în

natură;

din

fericire, putem

să

creem artificial

un

variat

ma

terial de alegere prin ajutorul încrucişărilor.

Ameliorarea plantelor sereduce, aşa dar, la alegerea de plante-

elite prezentând la însuşirile principale diferenţe preţioase şi care se

moştenesc, şi la examinarea descendenţelor acestor elite timp de

6—7 ani în ceea cepriveşte productivitatea, calitatea şi rezistenţa lor

la ger, rugină, cădere, etc. Amelioratorul modern deplante, de altfel

- 2 -



ca şi zootehnistul, pune preţ pe examinarea descendenţelor, în timp

ce amelioratorii din trecut se lăsau călăuziţi numai de pedigreu, de

ascendenţă.

Comparând ameliorarea plantelor cu aceea a animalelor, consta-

p

*2wir

tăm că, deşi succesele pot fi mai rapide la plante, din cauza duratei

ameliorarea

lor scurte de vegetaţie şi descendenţilor numeroşi, totuşi ameliorarea

plantelor este îngreunată de perioada scurtă de observaţie, care se

reduce cele mai adesea la un an, şi de fluctuaţiile condiţiilor de vieaţă

(în diferite locuri şi în diferiţi ani), din cauza puternicei inf luenţe

a mediului asupra plantelor.

D easemenea ameliorarea plantelor este mai dificilă, din cauza

multor operaţii migăloase, ce trebuesc executate; de aceea în timp ce

ameliorarea animalelor poate fi întreprinsă, într'o gospodărie mai

mare, chiar de conducătorul fermei, ameliorarea plantelor reclamă o

persoană specială, care va fi tot timpul ocupată exclusiv cu practicarea ei.

Ameliorarea animalelor se poate face şi în gospodării mici, pe

când ameliorarea plantelor cere suprafeţe mari, mai ales la plantele

cu fecundaţie străină. Riscul pentru staţiunile de ameliorarea plan

telor este mai mare decât la cele de amelio rarea animalelor; într'a-

devăr soiurile proaste nu se pot vinde, iar cele bune pot fi uşor îm-

mulţilc de oricine; de aceea ameliorarea plantelor se va face în viitor

mai ales de către staţiunile oficiale.

Prin alegerea de elite din amestecurile naturale şi prin încruci-,?

u c c e

."J

e

1

i i i • . liorarn plan

şan, ameliorarea plantelor a progresat simţitor; se pot, anume, pro

duce plante de diferite forme, colori, mărimi, — mai ales în horti

cultura, — şi calităţi; aşa se ameliorează la comandă grâu de exce

lentă panif icaţie, sfeclă de calitate superioară (bogată în zahăr) sau

de mare producţie, orz superior de bere (foarte sărac în proteină),

ovăz cu pleve fine, cartofi fini de masă, cartofi de calitate inferioară,

însă foarte productivi pentru trebuinţele industriei, etc. Ameliorarea

plantelor e în stare să izoleze tipuri pentru diferite pretenţii de hrană

(soiuri extensive şi intensive), căldură, umiditate (rase higrofile şi

xerofile),

cu diferite perioade de vegetaţie (precoce şi tardive).

Recoltele plantelor ameliorate sunt mai sigure în producţie dela

un an la altul, pentrucă soiurile ameliorate au fost făcute mai re

zistente la diferite calamităţi; aşa s'au putut ameliora plante re

zistente la ger; graţie ameliorării de soiuri foarte rezistente la ger,

s'a putut împinge graniţa culturii grâului de toamnă în A merica cu

150 km. mai spre Nord, în ţinuturi, unde înainte se cultiva, din cauza

iernii aspre numai grâu de primăvară.

D easemenea s'au ameliorat soiuri rezistente la îngheţuri târzii şi

timpurii, rezistente la scuturare (mai ales cereale), rezistente la cădere; dar cele mai de seamă succese ale ameliorării plantelor sunt de

sigur acelea aii; obţinerii de soiuri rezistente la boale; s'au putut spre

exemplu ameliora grâne rezistente la mălură, tăciune şi rugină, car

tofi rezistenţi la mană şi cancer, soiuri de floarea soarelui rezistente

la atacul de Orobanche mnor. Tot astfel s'au putut ameliora plante

rezistente la atacul inimicilor animali; astfel soiurile de viţă rezistente



la filoxeră, meri rezistenţi la A phide, grâu de primăvară rezistent la

Chlorops, ovăz rezistent la muştele

Frit.

Ameliorarea plantelor contribue la ieftinirea produselor agricole,

căci mărindu-se producţia la hectar, cheltuelile se repartizează pe

mai multe unităţi de recoltă.

Se ameliorează azi soiuri, care dau recolte sigure şi superioare

cantitativ şi calitativ; ajutând astfel la mărirea rentabilităţii agricul

turii, ameliorarea plantelor influenţează direct bogăţia statului. Pen

tru cel ce se întreabă în ce grad, chiar o neînsemnată ridicare a pro

ducţiei la hectar, datorită numai culturii de soiuri ameliorate, poate

influenţa bogăţia generală a ţării, sunt folositoare următoarele date:

un proprietar german, P f 1 u g a calculat ce surplus anual s'ar putea

"Căpăta

1

pe întreaga' 'întindere a G ermaniei, fără a se mări simţitor

cheltuelile de producţie, dacă toţi plugarii ar cultiva soiurile ame

liorate, deja existente; el a ajuns, bazându-se pe date mijlocii, la

suma de 3.600.000.000 mărci aur. Apoi P f

1

u g a încercat să exprime

in bani cât datoreşte economia naţională germană „Secarei de Pet-

kus",

creaţia amelioratorului von L o ch o w, şi a găsit astfel un sur

plus anual de 30 milioane mărci aur, fără ca pentru aceasta să se fi

făcut vreun spor însemnat de cheltueli.

Surplusul anual obţinut în Suedia la grâu, secară, ovăz, orz, ma

zăre, cartofi şi graminee furajere, care e datorit n u m a i a m e l i o

r ă r i i p l an t e l o r , se ridică la 50 milioane coroane suedeze. Sta

tul suedez a cheltuit până acum, încurajând ameliorarea plantelor,

2.500.000 coroane; cu alte cuvinte, statul suedez obţine la banii îm

prumutaţi o dobândă de 2000%.

Cifrele acestea par la prima vedere într'adevăr uluitoare; cu toate

acestea ele nu sunt exagerate. Prin aceasta se deosebesc descoperirile

din agricultură, de cele din industrie; in timp ce în industrie o

des

coperire oarecare, oricât de însemnată ar fi ea, se aplică în cel mult

câteva sute de fabrici, în agricultură o descoperire, care ar aduce o

cât de mică sporire a producţiei la hectar, se aplică în sute de mii

de gospodării şi pe milioane de hectare.

Un exemplu edificator al succesului adus de ameliorarea plan

telor, ni-1 oferă ridicarea procentului de zahăr în sfeclă, datorită

numai muncii perseverente a amelioratorilor. Astfel

la 1848 se găseau în sfeclă 8,8% zahăr

1858 10,0% „

1878 , 11,7% „

- 1888 „ 13,1% „

.. 1898 , „ 15,7% „

- 1908 18,1% „

1918 19,2% „

Ameliorarea plantelor poate spori rentabilitatea gospodăriilor

agricole, deci poate naşte bogăţii, fără să secătuiască patrimoniul na

ţional, aşa cum o fac industriile extractive (minele de cărbuni, son

dele de petrol); fără a cere instalaţiunile mari, necesitate de in

dustrie; fără a plăti străinătăţii bani mulţi cu importul de material

de rasă, cum face zootehnia.



însemnătatea principală a ameliorării plantelor pentru practica

agricolă constă în special într'aceea, că soiurile obţinute dau recolte

superioare cantitativ şi calitativ şi că aceste surplusuri de producţie,

datorite soiului, pot fi considerate aproape în întregime, ca venituri

nete.

A meliorarea plantelor caută să realizeze următoarele scopuri:

1.

î m b u n ă t ă ţ i r e a c a l i t ă ţ i i ; aceasta este azi principala

ţintă urmărită în ameliorare; dacă nu posedă şi o calitate superioară,

nare nicio trecere nici cel mai productiv soiu de grâu, orz, ovăz, etc.

îmbunătăţirea calităţii se referă la calitatea intrinsecă, precum şi la

uniformitatea produselor.

2. S i g u r a n ţ a ( c o n st an ţ a) p r o d u c ţ i e i ; în practica plu-

gărească au valoare nu atât soiurile, care într'un an bun dau recolte

maxime, ci acelea care, chiar în anii nefavorabili, au recolte susţinute,

această constanţă a producţiei o obţinem ameliorând soiuri rezistente

la diferite calamităţi, de ex. rezistente la ger, la boale, la cădere, la

scuturare, etc.

3. S p o r i r e a p r o d u c ţ i e i este o importantă însuşire urmă

rită de ameliorator. însă nu este ţinta primordială a ameliorării.

Domeniul ameliorării plantelor este foarte întins; în afară de

plantele agricole şi olantele de nutreţ, se pot ameliora soiuri supe

rioare în horticultura, viticultură şi pomicultură.

Sămânţa ameliorată are o importanţă deosebită pentru ţara noa

stră; întrebuinţarea ei se impune înaintea oricăror mijloace de teh

nică agricolă, deoarece:

1.

In comparaţie cu soiurile superioare întrebuinţate în alte ţări,

sămânţa utilizată de ţăranul român este un instrument primitiv de

producţie; într'adevăr această sămânţă este neameliorată, fiind for

mată din populaţiuni naturale, incapabile de producţii sigure şi supe

rioare calitativ şi cantitativ. E bine să se ştie, că noi prezentăm azi

în comerţul mondial grâne inferioare celor americane, nu pentrucă

ar fi scăzut calitatea grâului românesc dinainte de războiu, ci mai

ales, pentrucă ne-au întrecut americanii prin ameliorarea de soiuri

mult superioare calitativ.

D easemenea trebue să bănuim că sămânţa întrebuinţată azi în

multe şi importante regiuni agricole e neaclimatizată; într'adevăr da

torită lipsei de sămânţă provocată de războiu. secetă, rugină, ger,

toamne timpurii, etc, s'au efectuat uriaşe migraţiuni de seminţe din-

tr'o parte într'alta a ţării; astfel a fost adusă, fără un studiu expe

rimental prealabil, sămânţa din Banat în Basarabia, din vechiul Regat

în Transilvania, dela şes la munte. E natural deci, că în cele mai

multe cazuri sămânţa adusă nu va produce recoltele din regiunea de

provenienţă.

Dacă luăm în consideraţie şi impurităţile şi boalele, care abundă

în sămânţa utilizată de micii agricultori, înţelegem de ce problema

seminţei trebue să ne determine a lua rapide măsuri de îndreptare.

2. Sămânţa ameliorată este cel mai ieftin mijloc de ridicarea agri

culturii româneşti; într'adevăr, şi îngrăşarea, şi o pregătire mai mi

nuţioasă a pământului implică cheltueli mult mai mari decât micul

surplus de preţ al unei seminţe ameliorate.

- fi



3 . Sămânţa ameliorată reprezintă mijlocul cel mai eficace, şi din

aceailă cauză cel mai aciuai, de care Statul se poale folosi pentru a

promova agricultura ţării; într'adevăr soiurile, aflate prin experimen

tări ca cele mai potrivite pentru diferitele regiuni ale ţării, pot fi

immulţite la instituţiile statului sau cele mai reputate gospodării particulare şi distribuite pe preţuri reduse la micii agricultori.

4. Sămânţa este singurul mijloc tehnico-agricol apreciat de ţă

ranul român, care, după cum bine ştim, aruncă băligarul de grajd,

nu pricepe rostul arăturilor adânci şi nu ştie să combată boalels

plantelor; există însă în poporul nostru o înclinaţie sănătoasă pentru

sămânţa de calitate, manifestată aşa de convingător prin proverbul:

„ceea ce sameni, aceea culegi".

Importanţa ameliorării plantelor e mereu actuală; nu se poate

spune că, odată ce tipurile ameliorate au fost create, ea şi-ar fi în

deplinit misiunea şi că şi-ar fi terminat rolul; în primul rând progre

sele în ameliorarea plantelor sunt încete, treptate; nu se poate atinge

dintrodată limita perfecţiunii; însuşirile cele mai preţioase nu se

lasă combinate in cel mai înalt grad printr'o singură încrucişare; apoi

ameliorarea plantelor are de rezolvat mereu probleme noi; cu fiecare

schimbare a climei, a condiţiilor de cultură (de ex. introducerea în

grăşămintelor artificiale, a irigaţiilor, adâncirea brazdei, etc), cu apa

riţia fiecărui nou duşman al plantelor, cu introducerea de noi maşini,

ştiinţa ameliorării e pusă mereu în faţa unei alte probleme, căci pen

tru fiecare alte condiţii de cultură, ea trebue să producă soiuri noi.

(De ex. introducerea secerătoarelor-treerătoare în Bărăgan cere crea

rea de soiuri de grâu şi orz mai scurte în paiu, rezistente la cădere

şi rezistente la scuturare).

Succesele, pe care le va avea în viitor ameliorarea plantelor, vor

fi şi mai mari, pentrucă metodele şi tehnica ameliorării s'au perfec

ţionat mult în ultimul timp. Azi, metoda încrucişărilor se întrebuin

ţează aproape exclusiv în ameliorarea plantelor; iar pentru examina

rea diferitelor însuşiri nu mai suntem reduşi la insuficientele obser

vaţii de vegetaţie, ci ne folosim de metode mai precise, ca frigul arti

ficial pentru aflarea rezistenţei la ger, infecţiunile artificiale pentru

a afla rezistenţa la boale, determinările în laborator (panificaţie, ana

lize chimice) spre a afla calitatea.

E sămânţa ame-

Din nefericire sunt mulţi agricultori, cari cred că o sămânţă ame-

iiorata mai pre- |« , „ , • J ax • • •

M* v i • •

tenţioasa

? Morata este numai decât şi mai pretenţioasa, decât sămânţa obicinuită

şi că deci, cere îngrijiri mai multe, pământ mai bogat şi mai bine pre

lucrat, precum si îngrăşăminte abundente. O sămânţă ameliorată şi

a cărei adaptabilitate la condiţiile regiunei a fost verificată prin ex

perienţe repetate cel puţin trei ani, trebue să dea, cultivată fiind exa- t

în aceleaşi condiţii de pregătire şi îngrăşarea pământului ca şi să

mânţa obicinuită, recolte superioare cantitativ şi calitativ. O sămânţă

ameliorată produce mai mult, pentrucă este capabilă să utilizeze mai

bine,

să valorifice mai mult, acelaşi soare, aceeaşi apă şi aceleaşi so

luţii nutritive ale solului. Ca şi un motor perfecţionat, soiul ameliorat

lucrează cu un urcat randament.

Este drept, că în ţările occidentale o mai bună tehnică a lucrării

pământului şi o mai potrivită îngrăşare a solului au premers şi au

— 6 -



I GENETICA

OBIECTUL ŞI IMPORT AN ŢA GEN ET ICEI

Ameliorarea plantelor se bazează pe alegerea de variaţiuni eredi

tare;

de aceea progresele făcute în studiul variabilităţii şi eredităţii

se repercutează prin imediate aplicaţiuni utile în domeniul practicei

ameliorării.

Cu studiul variabilităţii şi eredităţii se ocupă genetica, adică

i

ştiinţa gen e l o r , factorilor ereditari, cari condiţionează însuşirile.

Ştiinţa geneticei a făcut în ultimul timp progrese mari, pentrucă,

nemulţumindu-se cu simpla observare şi clasare a fenomenelor natu

rale a trecut în faza experimentală, reproducând în câmp şi laborator

fenomenele din natură; în multe părţi genetica a atins stadiul acela

de a putea concentra în legi şi a pune în formulă matematică, ele

gantă şi sigură, adevărurile stabilite. Genetica nu speculează cu vorbe,

cu ipoteze, aşa cum obicinuiau mai înainte teoriile de ereditate; ea

este în primul rând o ştiinţă exactă; ea constată fapte precise, pe

calea observaţiilor şi experimentărilor, deosebindu-se asa dar mult

de ceea ce erau în timpurile mai îndepărtate studiile de ereditate,

prilejuri pentru teoriile cele mai fantastice. Studierea exactă a variabi

lităţii, descoperirea mutaţiunilor şi aprofundarea mecanismului ere

dităţii însuşirilor a făcut ca ştiinţa geneticei să evolueze rapid în ulti

mii treizeci ani.

G enetica este importantă pentru ameliorare, deoarece ea aduce

clarificarea multor fenomene, ce-ar părea altfel inextricabile; din

studiul geneticei au izvorît metode moderne a căror aplicare a sim

plificat mult practica ameliorării, făcându-i rezultatele mai sigure şi

mai repezi.

Aphcaţiuniie

Genetica îşi găseşte importante aplicaţiuni în ameliorarea pian

ine

icei. t

e

]

o r j a n

i

m a

l

e

l

o r ş

; oamenilor.

Până acum, cele mai importante aplicaţiuni sunt în domeniul

ameliorării plantelor agricole, din cauză că studiile de genetică s'au

putut executa pe scară mult mai mare la plante, datorită uşurinţei

îmmulţirii acestora, precum şi duratei mici a experienţelor şi deci

cheltuelilor reduse.

In zootehnie, genetica face progrese mai lente, pentrucă aci nu

există avantajul liniilor pure, nu este posibilă autofecundarea şi nu

se poate lucra cu numere mari ca la plante; deasemenea durata mai

mare a experienţelor, primejdia epidemiilor şi cheltuelile mai mari,

au împiedecat studiile genetice mai avansate. Cu toate aceste dificul

tăţi, s'au executat încrucişări sistematice la vite şi la oi, s'au făcut

— 8 —



cercetări interesante în legătură cu ereditatea producţiei mari de

lapte, a imunităţii la porci, şi cu ereditatea producerii ridicate de

ouă la păsări.

Ameliorarea oamenilor (eugenia) se găseşte încă în stare mult

înapoiată; neputându-se face experimentări ca la plante şi animale,

cercetătorii trebue să se mulţumească în acest domeniu cu studii sta

tistice. Totuşi din rezultatele de până acum sau putut cristaliza multe

directive pentru ameliorarea rasei umane.

Genetica este fiziologia variabilităţii şi eredităţii; în timp ce va-

riabilitatea este partea geneticei, care se ocupă cu diferenţele dintre

organisme, studiul eredităţii se ocupă cu asemănările, pe care le arată

organismele.

A) VARIABILITATEA

1.

G e n e r a l i t ă ţ i

Diferenţele, ce le observăm la variatele însuşiri ale indivizilor,

sunt de mai multe feluri.

D acă luăm dintr'un lan de grâu neameliorat 1000— 2000 plante

şi le comparăm atât între ele, cât şi descendenţele lor, urmărite timp

de mai mulţi ani, vom constata că există numeroase deosebiri, nume

roase variaţiuni. Astfel, unele plante vor fi mai înalte, altele mai

scunde, unele vor avea spicul roşu, altele bălan, unele se vor dovedi

rezistente la ger şi cădere, altele vor fi sensibile la îngheţ şi cădere;şi tot aşa vom observa deosebiri în ceea ce priveşte grosimea paiului,

numărul, sticlozitatea şi greutatea boabelor, rezistenţa la tăciune, mă-

lură şi rugină, numărul fraţilor, etc. Neasemănarea aceasta, care se~

întâlneşte întotdeauna, la toate vieţuitoarele, oricât de aproape în

rudite ar fi ele, se desemnează cu numele de v a r i a b i l i t a t e .

Variabilitatea o întâlnim pretutindeni în natură; nu există două

fiinţe (plante, animale, oameni), care să fie perfect identice. Să luăm

câteva exemple:

Dacă măsurăm câteva mii de ştiuleţi dintr'un patul cu porumb,

vom vedea că găsim şi ştiuleţi foarte mici (de 16 cm.) şi ştiuleţi foarte

mari (de 30 cm.), şi între aceste extreme, toate gradele de mărimi,

aşa că se poate orândui un şir continuu de indivizi, cum arată figura

următoare:

Fig. 1. — Şir de variaţia lungimii la ştiuleţii soiului „Portocaliu" .



V A R I A B 1 L 1 T A T E A

La trifoiul de Transilvania se găsesc mari deosebiri dela plantă

la plantă; variază mult forma frunzelor, portul tulpinii, desenul frun

zelor, etc. In ceea ce priveşte desenul frunzelor se poate stabili un

şir de variaţie, dela frunze lipsite de desen până la frunze cu foarte

mult desen. (Fig. 2).

Variabiiitatca

La toate aceste exemple variabilitatea oscilează, fluctuează, curge

fluctuanta.

c a g ă n g e X

p

r

j

m ă r n a s

t f

e

l, între cele două extreme, din care cauză

vorbim în astfel de cazuri de v a r i a b i l i t a t e f l u c t u a n t ă sau

c o n t i n u ă .

In exemplele citate, găsite în natură, nu se poate spune, cărei

cauze se datoreşte variabilitatea, la unele fiind vorba de influenţa

mediului, la altele variabilitatea datorindu-se diferenţelor din massa

ereditară.

Variabilitatea

In cazul când diferenţa dintre două grupe de indivizi din aceeaşi

discontinua.

S

p

e c

;

e n u e s

t

e

]

e

rs

a

tă prin forme intermediare, ci se deosebeşte mar

cant, avem v a r i a b i l i t a t e d i s c o n t i n u ă ; de ex. într'un lan

de lupin albastru apare deodată o plantă cu floarea albă; sau într'o

cultură de grâu aristat, apare brusc o plantă nearistată; tot astfel

poate să se ivească într'un lan de cartofi, cari au tubercule cu miezul

alb, o plantă, care are tubercule cu miezul galben.

Unele însuşiri variază mai mult, altele mai puţin; de ex. la ce

reale variază puţin lungimea paiului, densitatea spiculeţelor, procen

tul de boabe; din contră variază mult numărul fraţilor, greutatea

totală a plantei şi numărul boabelor.

Dacă cercetăm variaţiunea mai deaproape şi numărăm sau mă

surăm diferiţii indivizi studiaţi, ajungem la constatări foarte intere

sante. Să luăm exemplul cu ştiuleţii de porumb; dacă aşezăm în două

— 10 —

Fig. 2. — Şir de variaţia desenului la frunzele „T rifoiului de Transilvania" .



rânduri cifrele obţinute, adică numărul ştiuleţilor găsiţi în diferitele

clase de lungime, vom căpăta un şir de variaţie ca următorul:

Se observă regulata repartiţie a indivizilor pe clase; cei mai

mulţi indivizi se găsesc în clasa centrală, numărul lor descrescând

spre clasele mărginaşe.

Q u e t e l e t , învăţatul care s'a ocupat cu studii de biometrie a recunoscut,

L e g e a

lui

. . , i - i - i . .

Queteet.

că această repartiţie simetrică a numerelor, înăuntrul şirului de variaţie are o

mare asemănare cu repartiţi a, care se obţine dacă desvoltăm binomul (a + b)

n

- adică

(a +

bY

= a + b

(a 4-

bV

= a' 4- 2ab + V

(a + b)

3

= a

3

4- 3a

J

o + 3ab" + b

3

(a + b)

4

= a

4

4- 4a

3

b + 6a*b* + 4ab

3

4" b

4

, etc. . .

Dacă facem a = b = l , atunci obţinem aşa numitul triunghiu al lui P a s c a l :

(a -l- b)' — 1 + 1

(a +

b

) J

=

1 + 2 + 1

(a + bl

1

= 1 + 3 4 - 3 + 1

(a + b)

4

= 1 4- 4 4- 6 + 4 4 - 1

Vedem clar cât de regulat se repartizează numerele împrejurul mediei, re

partizare, pe care am găsit-o şi în cazul citat, al lungimii ştiuleţilor. Această re

gularitate in distribuţia variantelo r în şirul de variaţie se numeşte l e g e a l u i

Q u e t e l e t .

Să luăm un alt exemplu:

Numărul spiculeţelor la grâu variază foarte mult; dacă luăm 500

spice de grâu şi numărăm spiculeţele la fiecare spic, vom obţine ur

mătorul sir de variaţie:

No. spiculeţelor

, 3 14

16

1 1 6

17

18 | 19 20 21

22 23

No. spicelor

2 7

|

16

?5 109J129

115 66 18

2

Jn acest exemplu se vede lămurit că indivizii analizaţi corespund

exact claselor lor; nu era posibil să facem o altă clasificare, căci mai

puţin de un spiculeţ nu există. In toate astfel de cazuri, când însu

şirea se poate exprima în numere întregi, variantele se numesc în

t reg i sau d i screte .

Altul era cazul Ia măsurătoarea ştiuleţilor; acolo clasele, în care

distribuisem materialul, aveau o depărtare de un centimetru, dar tot

aşa de bine am fi putut lua o distanţă de o jumătate centimetru sau

chiar un milimetru. In astfel de cazuri vorbim de variante g r a d u a t e

sau de c l as e . E drept că în astfel de cazuri, dacă am vrea să fim

mai precişi, ar trebui să scriem numărul indivizilor întotdeauna între

Lungimea

ştiuleţilor cm. 16

1 1 7 1

18 19 20 21 22 23 24 25 £6

27 28

29 30 31 32

No.

ştiuleţilor

1 1 2

j

2 2

j

C 6

11 14 17 24

18

1

15

12 9 4 2 1



Curbele de

frecvenţa.

împărţirile dintre clase; dacă totuşi, cum se obicinueşte, le scriem ca

şi pe variantele discrete, ne bazăm pe presupunerea că o lungime de

20 cm. de ex. însemnează intervalul dela 19,5 la 20,5 cm.

Şirul de variaţie putem să-1 reprezentăm mai clar grafic. Reprezentaţia gra

fică a şirului de variaţie o numim c u r b a d e v a r i a ţ i e , sau poligon de va

riaţie, sau curba de frecvenţă.

Fig. 3. - Poligonul de variaţie al numărului spiculeţelor la grâu.

Construirea curbei de frecvenţă este deosebită, după cum avem a face cu

variante intregi sau cu variante graduate.

Fig. 4. - Poligonul de variaţie al lungimii ştiuleţilor la porumb.

La variantele discrete, din cazul nostru, vom înscrie pe linia orizontală (pe

abscisa sistemului de coordonate) numărul spiculeţelor la intervale egale; la fie

care punct, care însemnează un număr de spiculeţe, ridicăm o perpendiculară de

lungimea corespunzătoare numărului spicelor, însemnând cu 1 mm. fiecare spic.

Dacă unim punctele terminale libere ale liniilor perpendiculare, ca în figură, ob

ţinem un aşa numit poligon sau curbă de variaţie. (Fig, 3).



M O D 1 F 1 C A Ţ 1 U N I

La variantele de clase, după ce impărţim axa orizontală in segmente cores

punzătoare claselor, construim pe fiecare din aceste segmente câte un dreptunghiu

a cărui suprafaţă corespunde cu numărul de indiviz i din clasa respectiv ă; obţinem

astfel o curbă în trepte. (Fig. 4) .

Dacă unim mijlocul laturii superioare a fiecărui dreptunghiu, obţinem o

curbă asemănătoare curbei pentru variantele discrete,

2. M o d i f i c a ţ i u n i .

Variaţiunile, aşa cum le-am observat la ştiuleţii măsuraţi, luaţi

dintr'un patul oarecare, pot fi de diferite categorii. Unii ştiuleţi pot

fi mari, pentrucă aparţin unui tip, unei familii cu ştiuleţi mari; astfel

de ştiuleţi produc urmaşi la fel (adică plante cu ştiuleţi

mari);

acest

fel de variaţiuni sunt ereditare. Alţi ştiuleţi, cari aparţin de fapt unei

rase cu ştiuleţi mici sau mijlocii, au crescut mari, numai datorită fac

torilor favorabili de vegetaţie. Aceşti din urmă ştiuleţi nu-şi transmit

mărimea lor la urmaşi. Vedem deci, că variaţiunile pot fi de două

categorii: ereditare şi neereditare.

Modificaţiunile sunt variaţiunile neereditare, care se datoresc

influenţelor nenumăraţilor factori ai mediului. D upă frumoasa defi

niţie a lui R a c o v i ţ ă*), prin mediu „înţelegem totalitatea înfăptui

rilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti, ce vin în contact cu o fiinţă,

de care depinde soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reac-

ţiune corespondentă în zisa fiinţă. Mediul vital este mai întâi con

stituit din sălaşul, în care trăesc vieţuitoarele, de substratul, pe care,

sau în care se oploşesc: pământ sau apă, glie sau nisip, râu curgă-

tor, apă stătătoare, mare sau ocean. Tot atât de important constituent

al mediului este climatul, adică rezultanta acelor foarte numeroşi

factori fizici, cari îşi exercită puternica şi variata lor acţiune pe faţa

pământului: soare, ploaie, vânt, ger, arşiţă, etc. La aceste fenomene

se mai adaugă, spre a complica şi varia rezultatul, înălţimea (munte

sau şes), expoziţia (faţă sau dos), latitudinea (polară, temperată, tro

picală) şi câte altele. Alt constituent important este hrana cu nesfâr-,

sita ei varietate".

Influenţa mediului asupra vieţuitoarelor este covârşitoare; totuşi

această acţiune a mediului este limitată numai asupra individului, nu

şi asupra descendenţii lui.

Cele mai interesante exemple de influenţa mediului sunt cele

citate de G o l d s c h m i d t , referitoare la schimbarea unei însuşiri

aparent atât de constante, coloarea.

S'au executat experienţe spre a explica dimorfismul sezonal,

adică faptul că fluturii pot avea în două generaţii forme tipic dife

rite şi anume de primăvară şi vară (în tropice forme de uscat şi de

ploaie). Astfel e cazul cu fluturii Araschnîa levana şi prorsa. Deoarece

se bănuia că diferenţele sunt provocate de temperaturile diferite,D o r f m e i s t e r şi apoi W e i s m a n n au tratat pupele, care tre

buiau să dea forma de vară cu frig şi au putut să obţină din ele

forme de primăvară şi viceversa, au tratat pupele care trebuiau să

*) R a c o v i ţ ă E.;

Evoluţia ţi problemee e.

Cluj, 1929.



dea forma de primăvară cu căldură şi au obţinut forma de vară. Şi

astfel se obţin, prin influenţa gradată a temperaturii, toate formele

intermediare, arătate de fig. 5.

Temperatura înaltă schimbă coloarea la Primula sinensis rubra;

această plantă produce în condiţii normale de temperatură flori roşii,

pe când la 30"— 35"C produce flori albe ca o Primula sinensis alba.

K

1

e b s a arătat că plantele de Campanula Traehelium, care in

condiţii normale produc flori albastre, înfloresc alb, dacă sunt cul

tivate la temperaturi înalte (peste

20"C).

Crescătorii de canari ştiu că printr'o hrănire cu seminţe de

cânepă se poate obţine o coloraţie mai închisă a penajului.

Crescătorii de porci pot obţine schimbarea habitus-ului porcilor

prin cantitatea de hrană; capul scurt al porcilor de rasă se lungeşte

prin înfometare ca la porcii sălbatici.Larvele de Lymantria dispar se schimbă mult prin hrana şi tem

peratura mai favorabilă.

Fig. 5. —

Araschnia prorsa

(stânga sus) şi

levana (.dreapta

jos) unite prin formele

intermediare obţinute prin influenţa temperaturii (după Goldschmidt).

Un exemplu frumos îl constitue cazul păpădiei, Taraxacum dens

leonis, arătat de

B_o

_juu

_e

r. Dacă tăiem o astfel de plantă crescută

în câmpie, în două părţi, şi cultivăm jumătate din nou în câmpie şi

jumătate la munte, după câteva luni, cele două jumătăţi vor avea

o înfăţişare atât de deosebită, încât ar putea fi considerate ca două

specii diferite. Planta alpină este abia Vio

d i n

înălţimea plantei dela

şes,

deasemenea şi forma şi constituţia anatomică a frunzelor, felul

perozităţii, coloarea florilor ş. a. sunt mult deosebite. Dacă trans

plantăm, însă, planta alpină iarăşi în condiţiile din câmpie, ea va

căpăta din nou înfăţişarea dinainte. (Fig. 6).

însuşirile se schimbă, aşa dar, mult în înfăţişarea lor, in medii

deosebite; o însuşire, aşa cum o vedem noi, nu este deci ceva a b s o-

I ut, ci ceva r e l a t i v , care rămâne neschimbat numai atâta timp cât

condiţiile exterioare nu se schimbă.

După cum un fizician indică întotdeauna condiţiile de tempera-

— 14 -



tură, presiune, etc. în care a constatat anumite fenomene, tot aşa

şi un biolog trebue să definească însuşirile, arătând în acelaşi timp şi

condiţiile exterioare, sub imperiul cărora s'au desvoltat acele însu

şiri; astfel vom zice de ex. nu că Primula sinensis rubra are flori de

coloare roşie, ci că, in condiţii normale de temperatură, formează

flori de coloare roşie.

Fig. 6. — Modificaţiuni la

Taraxacum dens leonis

(după Bonnier). Părţi ale aceleiaşi

plante crescute o parte în câmpie, cealaltă parte la munte.

Tot aşa un agricultor va trebui să definească rezistenta la că

dere, rugină, panificaţia şi productivitatea unui soiu oarecare nu în

mod absolut, ci numai relativ, exprimând totdeodată şi condiţiile de

mediu în care aceste însuşiri s'au exteriorizat.



Factorii mediului nu influenţează, nu acţionează la fel asupra

tuturor organismelor; de aceea şi indivizii aceleiaşi rase, complet uni

forme din punct de vedere ereditar, sunt deosebiţi unul de celălalt.

Constelaţiunea Pentru această variabilitate cauzată de diferitele condiţii exterioare, pentru

factorilor.

a c e s

t

e

„modificaţiuni" se aplică foarte caracteristice legi, după cum ne arată exem

plul următor:

Cităm similar exemplului lui B a u r, despre constelaţiunea factorilor, po

rumbul, ai cărui ştiuleţi variază" fflUlt ifl lUflgime, sub influenţa diferiţilor factori

ai mediului.

Să presupunem următorul exemplu:

Lungimea ştiuletelui este influenţată de următorii factori, spre a nu cita

decât câţiva:

)). N u m ă r u l ş t i u l e ţ i l o r . Dacă planta de porumb nu are decât un

singur ştiulete, acesta având hrană mai multă la dispoziţie se va desvolta mai mult.

2).

N u m ă r u l f r u n z e l o r . Frunzele, ca laboratori i in care se pregă

teşte hrana ce va fi depozitată in ştiuleţi , vor influenţa favorabil desvol tarea

ştiuleţilor de pe planta respectivă, dacă vor fi numeroase.

3).

M ă r i m e a f r u n z e l o r . Cu cât frunzele vor fi mai mari, cu atât

ştiuleţii de pe planta respectivă vor fi mai mari.

4).

S p a ţ i u l ce stă la dispoz iţia plantei. Cu cât plantele de porumb sunt

aşezate la distanţe mai mari, cu atât ştiuleţii respectivi se vor desvolta mai mult.

5).

A b u n d e n ţ a h r a n e i , pe care planta o găseşte in pământ, influen

ţează favorabil desvoltarea ştiuleţilor.

Toţi aceşti factori pot influenţa favorabil sau nefavorabil, pot aşa dar, ajuta

creşterea, dar o pot şi stânjeni.

însemnând cu litere mari factorii favorabili şi cu litere mici pe cei nefavo

rabili, obţinem următorul tablou:

Condiţii favorabile: Condiţii nefavorabile:

A.

Un singur ştiulete pe plantă.

o.

Mulţi ştiuleţi pe plantă.

B. Multe frunze pe plantă. b. Puţine frunze „

C. Frunze mari „ „ c. Frunze mici „

D.

Spaţiu mare pentru desvoltarea

d.

Spaţi u mic pentru desvoltarea

plantei, plantei.

E.

Hrană multă la dispoziţia plantei.

e

Hrană puţină la dispoziţia plantei.

Deoarece toţi aceşti factori acţionează in natură l a v o i a î n t â m p l ă r i i ,

se vor forma combinaţiunile cele mai variate; şi anume sunt posibile 32 combi-

naţiuni diferite. Fiecare factor se întâlneşte cu fiecare din cei lalţi patru factori

favorabili şi nefavorabili. Aşa factorul

A

se poate întâlni cu

B,

C,

D şi E,

— rezultând combinaţiunea

ABCDE,

adică se întâlnesc lao lal tă toate condiţi ile

favorabile:

1. Un singur ştiulete pe plantă.

2. Multe frunze pe plantă.

3. Frunze mari „ ,,

4. Spaţiu mare pentru desvoltarea plantei.

5. Hrană multă la dispoziţia plantei.

Intâlnindu-se aşa dar, toţi factorii favorabili, ştiuleţii crescuţi in astfel de

condiţii vor fi cei mai mari.

Mai departe factorul favorabil A se poate intâlni cu factorii favorabi li

Ş 1 c u f a c t o r u

l nefavorabil

e;

vom avea aşa dar combinaţiunea

ABCDe:

- 16 -



1. Un singur ştiulete pe plantă.

2. Multe frunze pe plantă.

3. Frunze mari ,, ,,

4. Spaţiu mare pentru desvoltarea plantei .

5. H rană puţină la dispozi ţia plantei .

Vor creşte într'o astfel de constelaţiune de factori, ştiuleţi tot mari, dar nu

aşa desvoltaţi ca in cazul precedent.

Şi aşa mai departe, obţinem următoarele 32 combinaţiuni:

Combinaţiuni

Valori

de creştere

Combinaţiuni

Valori

de creştere

1

A B C D E

4-

5

17

a B C D E

4- 3

2

A B C D e

4-

3

18

a B C D e

+ 1

3

A B C d E

- 3

19

a B C d E

+

1

4 A B C d e 20 a B C d e

5

A B c D E

21

a B c D E

+ 1

fi

A B c D e _ i

22

a B c D e

7

A B c d E

- 1

23

a B c d E

— 1

8

A B c d e

_ 1

24

a B c d e

— 3

9 A b C D E

4-

3

25

a b C D E

+ 1

10

A b C D e

+ 1

2«

a b C D e

11 A b C d E

+ 1

27

a b C d E

— 1

12

A b C d e - 1

28

a b C d

c

— 3

13 A b

c

D E

+ 1

k9

a b c D E

- 1

14 A b c D e

_ i

30

a b c D e

- 3

15

A b c d E

. 1

31

a b c d E

— 3

16 A b c d e - 3 32 a b c d e — 5

Tabela I.

Admiţând că factorii

A, B, C, D

şi

E

fac să crească ştiuletele cu 1 cm, pe

când factorii defavorabili descresc ştiuletele cu 1 cm, obţinem valorile de creştere

din tabela I.

Dacă totali zăm rezultatele obţinem următorul tablou:

Valori — 5 — 3 — 1 + 1 + 3 4 - 5

Fre<venţa 1 5 10 10 5 1

Aşa condiţi ile care favorizează creşterea ştiuletelui se întâlnesc toate

laolaltă numai odată; cele care defavorizează creşterea se întâlnesc toate iarăşi

o singură dată. Din contră celelalte se întâlnesc mai des.

Dacă vrem să exprimăm in mod grafic acest rezultat, procedăm astfel:

Luăm ca linie de baz ă linia A B şi pe această linie însemnăm la depărtări

egale valorile de influenţă ale factorilor studiaţi şi apoi din aceste puncte ridi

căm perpendiculare, a căror lungime e proporţio nală cu frecvenţa găsită mal

sus (fig. 7).

Dacă in loc de cinci factori , am fi avut 6, atunci am fi obţinut următoarea

frecvenţă: 1, 6, 15 20, 15, 6, 1; dacă numărul factorilor s'ar fi mărit mai mult,

am fi obţinut frecvenţele arătate de triunghiul lui P a s c a l .

Vedem deci, că atât materialul curat, cât şi cel atât de complex, existent

in natură, se grupează în şiruri normale de variaţie, arătând o repartizare con

formă formulei binomiale (a + b )

n



V A R 1 A B I L I T A T E A

Nu se poate deci, din simpla repartizare binomială a unui material, trage

concluzie asupra omogenităţii massei lui ereditare.

Aparatul lui

Pentru a demonstra variabilitatea, adică pentru a reprezenta

Gaiton. acţiunea factorilor mediului înconjurător, care provoacă variaţiunile

constatate precum şi repartiţia nu

meroasă a indivizilor în clasele

mijlocii şi rara lor apariţie în cla

sele mărginaşe, învăţatul englez

G a i t o n a construit aparatul

următor (fig. 8):

O cutie are la unul din ca

pete o pâlnie prin care se scurg

alice peste o zonă de cuie, îm

plântate în cutie şi dispuse în

rânduri, în partea de jos a cutiei,

unde sunt prinse în compartimen

te separate. A licele venind din

pâlnia superioară, se lovesc de

numeroasele cuie şi cele mai multe

alice după câteva ciocniri se a-

şază în compartimentele din

mij

loc ; puţine din ele se lovesc de

mai multe cuie şi fug spre com

partimentele mărginaşe ; cu cât

alicele se ciocnesc de mai multe

cuie, cu atât sunt îndreptate spre

compartimentele cele mai mărgi

naşe.

A licea, care s'a lovit de 5—6 cuie şi s'a depărtat spre margine,

într'o parte sau în alta, e asemănătoare ştiuletelui, din exemplul citat,

care s'a întâlnit în decursul vegetaţiei cu cei cinci factori favorabili

A, B, C, D, E, sau cu cei cinci factori nefavorabili, a, b, c, d, e.

Fig. 8. - Aparatul lui Galton



Repartiţia alicelor în compartimente se aseamănă mult cu curba

de_vanajie__descrisâ. Cuiele fixate în calea alicelor reprezintă nume

roşii factori de vegetaţie, cu cari plantele, ca şi animalele se inlalncsc

în vieaţa lor, de cari se ciocnesc în lupta lor pentru existenţă; e logic

că puţine vieţuitoare se vor întâlni cu t o a t e condiţiile care favo

rizează, sau cu t o a t e condiţiile care defavorizează desvoltarea

lor; cele mai multe se vor întâlni cu o medie, cu o constelaţiune de

condiţii de traiu, formată şi din factori favorabili şi din cei nefavo

rabili.

Să lămurim acum câţiva termeni foarte utilizaţi in studiile genetice,

folosind precizările magistrale ale lui J o h a n n s e n.

Cuvântul

„tip"

insemnează

„constituţie"

sau, mai exact măsura unei con-

T l

P -

stituţi i. Nu trebue din noţiunea de tip să tragem concluzii asupra anumitor rapor

turi de inrudire. Un anumit tip poate să se nască în diferite feluri şi chiar

fraţii poi să aparţină la tipuri diferite.

In biometrie tipul este constituţia mijlocie, adică acea măsură medie

a însuşirilor cercetate, împrejurul căreia variază constituţia diferiţi lor indiviz i

aşa, că aceasiă măsură mij locie a constituţiei apare ca centrul abaterilor.

Pentrucă o populaţiune oarecare, constituită dintr'un amestec, dintr' un

F e n o t i p .

material complex din punct de vedere ereditar, se poate prezenta sub o în

făţişare uniformă, putându-ne induce in eroare, J o h a n n s e n a propus pentru un

astfel de tip cuvântul

lenotip;

prin acest cuvânt se face rezerva necesară că din

înfăţişarea unui individ nu se poate trage vreo altă concluzie.

Cuvântul fenotip se întrebuinţeaz ă nu numai pentru constituţia medie tipică

găsită statistic, ci poate fi întrebuinţată direct spre a desemna consti tuţia perso

nală a unui individ. Fenotipul unui individ este noţiunea tuturor însuşirilor,

care apar in înfăţişarea lui. Un individ oarecare, plantă, animal sau om, are fe

notipul său, adică el ne apare cu o sumă de însuşiri, care sunt condi ţionate

de jocul dintre predispoziţiile moştenite şi condiţiile mediului.

Unii autori n'au înţeles, din nefericire, semniiicatia cuvântului fenotip, soco-

tindu-1 pe acesta ca un tip aparent. Aci n'avem a face cu nicio aparenţă, ci cu

realităţi într'adevăr palpabile, care formează obiectele nemijlocite ale cerce

tărilor noastre.

Tipul unei grupe de indivizi, este, în sensul ştiinţei eredităţii, considerat

Genot ip

ca uniform, dacă el, cu toate deosebirile exterioare se baz ează la oricare din

indivizii ei pe acelaşi fundament de gene identice; J o h a n n s e n îl numeşte

genotip

şi componenţi i lui sunt genotipic uniformi; ei au in ceea ce priveşte însu

şirea respectivă factori eredi tari identici şi vor transmite în consecinţă la ur

maşi numai însuşiri identice.

Deosebirile, ce observăm la indivizii aceleiaşi specii, pot fi cond iţionate de

medii deosebite la acelaşi genotip, sau de genotipuri deosebite la acelaşi mediu,

sau prin aceea că atât genotipul cât şi fenotipul au fost deosebite. De ex. deoseb'-

rea intre un ştiulete mare şi unul mic poate fi provocată de hrană diferită, sau,

la aceeaşi hrană, de genotipuri deosebite, sau şi de medii deosebite şi de genotipuri

felurite. De aci rezultă, că două fenotipuri asemenea pot avea genotipuri deose

bite; două genotipuri deosebite nu trebue numai decât să se exteriorizeze prin fenoti

puri diferite; sau, mai pe scurt, constituţia personală (fenotipul) a unui individ nu este

suficientă pentru judecarea genotipului său, ba poate chiar să ne inducă in eroare. I

Genotipul, aşa cum el se găseşte in ou, condiţionează toate posibilităţile de des-

voltare ale individului realizat prin fecundare şi însemnează de aceea „norma



de reacţiune" a organismului respectiv. Avem aşa dar de o parte

genotipul

drept

constituţie fundamentală a organismului, pe de altă parte avem mediul; jocul

atât de complex al numeroaselor elemente genotipace şi al mulţimii de factori ai

mediului condiţionează caracterele personale realizate ale fiecărui organism,

fenotipul său.

Genă

Genotipul conţine elemente separabile, după cum au dovedit cercetările

lui M e n d e l şi ale urmaşilor lui; prin cuvântul

gene

desemnăm tocmai aceste

elemente separabile, aceşti factori genotipici. Nu trebue, insă, să considerăm gena

ca o făptură morfologică; deasemenea nu trebue să ne închipuim că fiecărei gene

ii corespunde câte-o însuşire fenotipică, o astfel de reprezentare ar fi falsă. In

realitate toate însuşirile personale realizate trobut Înţelese ca reacţiuni ale

intregei constituţii genotipice a zigotului respectiv.

Aşa dar gena este unitatea, care se transmite dela celulă la celulă, dela gene

raţie la generaţie prin celulele sexuale (gârneţi) asigurând astfel actul tipic de

. ereditate. In gârneţi fiecare genă este reprezentată o singură dată -căci gârneţii

au numărul simplu (haplodd) de cromozomi; din unirea unui gamet mascul cu unul

femei se naşte un zigot, care are numărul dublu (diploid) de cromozomi. Noi ştim

că genele se găsesc in cromozomi, aranjate intr'o anumită ordine şi ocupând fie

care un loc anumit (loc numit cromomer).

Se numeşte

linie genealogcă

sau simplu

linie

totalitatea indiviz ilor cu

aceeaşi ascendenţă.

Ereditatea mo- Una din cele mai desbătute chestiuni biologice este aceea a ere-

dificaţiuniior. dităţii modificaţiunilor. Experienţe numeroase au fost executate spre

a afla dacă acest fel de variaţiuni sunt ereditare, adică, dacă un in

divid modificat într'un sens oarecare, îşi transmite la descendenţi

această modificaţiune, cu toate că aceşti descendenţi n'ar mai fi sub

influenţa cauzei provocatoare a acelei modificaţiuni.

Experienţele, care sunt chemate să demonstreze neereditatea mo-

dificaţiunilor, trebue aranjate cu un material neamestecat, cu un ma

terial pur din punct de vedere al massei ereditare, pe care ni-1 putem

procura îmmulţind descendenţa unui singur bob de ex. de fasole şi ob

ţinând ceea ce se numeşte ,,o

_Jâji

i^__pur ă".

CetiniţiaHnie: O l i n i e p u r ă este, după J o h a n n s e n descendenţa unui

p u r e

- singur individ absolut autogam, cu comooziţia factorială homozigotă,

(adică cu perechi de factori omogeni). Deoarece această definiţie nu

se aplică decât la organismele cu immulţire sexuată, autogamă, fiind

deci excluse organismele cu îmmulţire vegetativă sau allogame, numim

azi linie pură, t o t a l i t a t e a i n d i v i z i l o r cu a c e e a ş i

roassă e r e d i t a r ă .

Selecţiunea in Să cităm după J o h a n n s e n următorul exemplu: S'au ales

linii pure.

începând cu anul 1902, dintr'o linie oură boabele cele mai mari şi cele

mai mici, s'au semănat separat şi s'au ales în fiecare an din descen

denţele boabelor mari, boabele cele mai mari şi din descendenţele boa

belor mici, boabele cele mai mici, care s'au semănat iarăşi separat;

dacă selecţiunea ar fi avut într'adevăr efect, ar fi trebuit să observăm

în fiecare an influenţa acestui proces de alegere crescând şi eviden-

ţiându-se din ce în ce mai lămurit In realitate nu se simte niciun

efect al acestei selecţiuni. Tabela II arată diferenţele acestor două

serii la părinţi şi urmaşi.

- 20 - •• •



Interesante sunt şi experienţele de selecţiune in linii pure la grâu,

executate la staţiunea de ameliorare Vilmorin-Andrieux din Paris.

In anul 1840 L o u i s de V i l m o r i n a făcut o colecţie de diîerite

linii pure la grâu. Din fiecare linie, el a oprit câteva spice uscate, care

există şi astăzi. Liniile pure au fost cultivate in fiecare an şi înăuntrul

fiecărei linii s'a urmărit o selecţiune riguroasă. Cu toate acestea după

zeci de ani de necontenită selecţiune aceste tipuri nu sau schimbat.

Anul

N o.

total

al boa

belor

Greutatea mijlocie

a boabelor mume

Diferenţa

b - a

Greutatea mijlocie

a descendenţilor

Diferenţa

P - a "

nul

N o.

total

al boa

belor

a. mici

b.

mari

Diferenţa

b - a

a mici P mari

Diferenţa

P - a "

1902

145

60

70 10 63,15

64,85

+ 1,70

1903 252

55

80

25

75,19

70,88

- 4,,'n

1904 711 50 87 37 54,59 56,68 4- 2,09

1905 654

43

73

30 63 55

63,64 + 0,09

1906 384

46

84

38 74,38

73,00 - 1,38

1907 379

56

81 25

69,07

67,66

- 1,41

Tabela II.

Influenţa selecţiunii in 6 generaţii la linia pură I.

(Greutăţile sunt redate in centigrame).

Multe experienţe asemănătoare de selecţiune in linii pure s'au

executat pe scară mare şi de alţi cercetători (de ex. la Institutul deA meliorarea Plantelor din Svalof-Suedia) cu acelaşi rezultat negativ. #

Rezultatul ar fi din contră, cu totul altul, dacă materialul iniţial

Selecţiunea in

ar fi o populaţiune, deoarece o populaţiune este formată din sute de

p ° P

u l a

l '

u m

.

iinii pure, care se deosebesc mult în diferitele lor însuşiri atât mor

fologice, cât şi fiziologice. In timp ce variaţiunile liniei pure erau numai

modificaţiuni, datorite mediului, în populaţiuni există şi variaţiuni

ereditare, care s'au născut în decursul anilor prin încrucişări sau mu-

taţiuni.

Constituţia unei populaţiuni ne e redată clar de curba lui L an g

(fig. 9).

Curba cea mare de variaţie este curba de însumare reprezen

tând populaţiunea în care sunt cuprinse numeroase linii pure, desem

nate aci cu litere dela A la Z. Fiecare linie are curba sa de variaţie,

care aici e mult mai mică decât curba populaţiunii. Unele curbe sunt

întoarse pentru a uşura desenul.

Immulţind separat boabele unei populaţiuni de fasole, izolăm aşa

dar liniile pure (reprezentate schematic prin curba lui L an g) şi

reuşim astfel să obţinem linii de fasole de ex. cu boabe mici, sau mari,

după scopul ce ne-am propus.Liniile pure izolate din populaţiuni sunt constante şi rămân ca

atare, oricâte generaţii ar fi îmmulţite, dacă n'au loc bine înţeles mu-

taţiuni şi încrucişări.

Izolarea de linii pure din populaţiuni, reprezintă una din meto

dele fundamentale de ameliorarea plantelor, cunoscută sub numele de

selecţiune individuală.



Din aceste experienţe tragem următoarele concluzii:

I. Selecţiunea unui material uniform din punct de vedere ereditar

nu duce la niciun rezultat, e fără efect. Selecţiunea de plus variante

şi minus variante nu poate provoca diferenţe în structura massei ere

ditare. Dacă aceste diferenţe nu există în materialul iniţial, atunci

selecţiunea nu are nicio influenţă.

II. Provocând modificaţiuni prin îngrăşare la plante, prin gim

nastica aparatului mamar la vacile de lapte, prin gimnastica apa

ratului locomotor la caii de cursă, prin gimnastică la atleţi, etc, nu

obţinem o influenţare a massei ereditare.

Gimnastica mamară la vaci sau proba fugii la calul de cursa nu sunt decât

mijloacele, prin care crescătorii au putut descoperi calităţi preţioase, provocate

de factori cari existau deja în massa ereditară şi care au putut fi vizibile şi per

cepute numai în urma gimnasticei aplicate.

Fig. 9. — Curba lui Lang reprezentând constituţia unei populaţiuni.

„Cât despre modificările dobândite de individ prin exerciţiile fizice, ele nu

pot fi transmise urmaşilor ca atare. E xerci ţii le fizice nu adună capitaluri ,

care să fie lăsate ca moştenire. Fiecare strânge pentru sine. Nu există moştenitori

veseli, cari să risipească patrimoniul ereditar strâns cu sudoarea trupului. Este,

dacă voi ţi, una din laturi le morale ale educaţiei fizice * )" .

Cu toate aceste constatări atât de precise în privinţa neeredităţii

modificaţiunilor, sunt încă mulţi biologi, cari susţin că mediul produ

ce variaţiuni, ce se transmit ereditar şi că selecţiunea are putere crea

toare, chiar când ea este aplicată la liniile pure.

Cei cari au căutat să dovedească ereditatea modificaţiunilor, au

comis o serie de erori, care i-au condus la concluzii eronate.

Una din marile greşeli săvârşite, este aceea, că experimentatorii

nu au pornit dela un material pur, ci dela populaţiuni, în care exis

tau deja variaţiunile ereditare, pe care ei au bănuit că le-ar fi obţinut

prin selecţiune.

*) K i r i ţ e s c u C : Concepţia biologică a educaţiei fizice. Bucureşti, 1931.

- 2 2 -



A ceastă greşeală — a materialului iniţial neuniform — a fost

comisă şi în experienţele cu grâne ale lui Sc h i i b e l e r , care afir

ma că grâul adus din G ermania în Norvegia devenea acolo mai pre

coce, din cauza zilelor lungi şi că moştenea această modif icaţiune

chiar reintrodus şi cultivat în G ermania. S c h i i b e l e r citează, că

rasele

de

grâu. care în G ermania au nevoie de circa 100 zile perioadă

de vegetaţie, devin în Norvegia mai precoce. De ex. dacă o rasă de

grâu în G ermania atingea maturitatea în 100 zile, nu avea nevoie,

fiind cultivată în Norvegia, decât de 75 zile până la maturitate. D upă

câteva generaţii de cultură în Norvegia, acest grâu a fost reintrodus

în Germania şi a ajuns la maturitate cam în 80 zile.

Experienţele lui S c h i i b e l e r păcătuesc în multe privinţe, dar,

mai ales în ceea ce priveşte puritatea materialului cu care s'a lucrat.

Grânele aduse din G ermania, fiind rase neameliorate, reprezentau

populaţiuni, aşa dar amestecuri pestriţe de nenumărate linii, cu carac

tere diferite. Aceste linii variau şi în ceea ce priveşte mărimea, coloa

rea şi calitatea bobului, lungimea, densitatea şi coloarea spicului, şi

în ceea ce priveşte precocitatea. Să privim această însuşire mai de

aproape: în grânele lui S c h ii b e 1 e r, ca şi în orice grâne-populaţiuni

de azi, existau linii pure mai precoce, altele mai târzii. Aceste diferite

linii puteau, însă, ajunge la maturitate în condiţiile de cultură din G er

mania, deoarece aci perioada de vegetaţie era lungă. Nu acelaşi lucru

s'a întâmplat în Norvegia. Aci, perioada de vegetaţie fiind mai scurtă,

n'au putut ajunge la maturitate decât liniile dotate cu precocitate. S'a

făcut

aşa

dar o selecţiune naturală, în care climatul Norvegiei cu o

perioadă de vegetaţie scurtă a eliminat toate liniile cu coacere târzie,

deoarece acestea la epoca secerişului nu erau coapte; aşa dar ele nu

s

'au putut îmmulţi, n'au putut da naştere la urmaşi şi sau pierdut cu

timpul din amestecul de grâne provenit din G ermania. A fost re-

transportat, aşa dar, în G ermania numai un amestec de linii precoce,

ale populaţiunii iniţiale; şi e logic că aceste grâne, cultivate câteva

generaţii în Norvegia, neconţinând decât linii precoce, au ajuns la

maturitate şi în G ermania, deci în ţara de origine, mai timpuriu de

cât amestecul iniţial.

Referitor la ereditatea modificaţiunilor constatăm că multe erezii

sunt răspândite printre agricultori în ceea ce priveşte schimbarea se

minţei; astfel se susţine de către mulţi că „grâul cultivat în terenuri

văroase are paiul foarte rezistent la cădere, şi că sămânţa provenită

dela astfel de culturi, va produce iarăşi plante rezistente la cădere,

calitate care este ereditară şi se poate moşteni ani de- a-rândul" .*)

S'au citat ca exemple de ereditatea modificaţiunilor cazurile de modaficaţiuni

prelungite, când modificaţiunile dela părinţi perzistă încă 1— 2 generaţii. Astfel

o plantă de grâu crescută în condiţii neprielnice produce boabe mici. sbârcite,

care dau naştere in condiţii nefavorabile de vegetaţie la plante mai mici decât

cele ieşite din boabe normale; această influenţă nefavorabilă dispare insă, în anii

viitori.

*) Citaţia este extrasă din buletinul unei Camere de Agricultură.



V A R I A B I L I T A T E A

Dacă am rezuma cele expuse până acum asupra eredităţii modi

ficaţiunilor ajungem la concluzia, că o ereditate a unei modifica-

ţiuni na fost dovedită în niciun caz până acum. Din contră, toate

experienţele sistematice şi exacte au arătat mai de grabă, că modifi-

caţiunile nu sunt ereditare.

De aceea în judecarea valorii variaţiunilor trebue să facem o mar

cantă deosebire între modificaţiuni şi variaţiunile ereditare; modif i-

caţiunea este legată de fenotip, ea influenţează numai exteriorul unui

organism şi nu schimbă în niciun caz constituţia ereditară, baza geno-

tipică, după cum o tăietură în paltonul unui individ nu influenţează

ereditar pe individul, care poartă paltonul.

Apiicatiuni in

Modif icaţiunile nu au valoare pentru ameliorator; ele mai de

«gncuitura. g

r a

b£

încurcă, deoarece din cauza lor nu sunt destul de uşor recu

noscute diferenţele genotipice.

Având în vedere neereditatea modificaţiunilor, aplicăm în ame

liorarea plantelor aşa numita probă a descendenţii, care constă din

observarea urmaşilor fiecărei plante-elite alese la începutul procesului

de ameliorare. Bunele însuşiri, pe baza cărora am ales elitele, pot să

fie simple modif icaţiuni; în acest caz ele nu se vor transmite la urmaşi;

vor rămâne în observaţie pentru anii viitori numai descendenţele, la

care s'au transmis caracterele valoroase ale elitelor.

D easemenea la începutul ameliorării ne ferim să alegem elite de

lângă goluri, unde, fiind mai multă hrană şi lumină, plantele se des-

voltă mai mult.

Pentru a nu provoca modificaţiuni în câmpul de ameliorare, se

recomandă să nu se îngraşe direct câmpul de ameliorare cu bălit'ar de

grajd, care se împrăştie foarte neuniform, creând locuri mai bogate

în substanţe nutritive, care vor modifica plantele, inducând în eroare

pe ameliorator.

Evitarea producerii de modificaţiuni şi recunoaşterea precisă a

lor, odată întâlnite în câmp, formează o directivă principală, pe care

trebue să o urmărim în decursul ameliorării.

Faptul că modificaţiunile nu se moştenesc, găseşte aplicare în

cultivarea sfeclei de zahăr şi furajere. După cum ştim sfecla e bia

nuală; abia în anul al II-lea se desvoltă lugerii cu sămânţă; de aceea

pentru producerea de sămânţă, sfeclele din primul an trebuesc re-

plantate în primăvara anului al II-lea. Ori, pentru a avea cât mai multe

sfecle producătoare de sămânţă, seminceri, agricultorul seamănă să

mânţa de sfeclă des şi o lasă să crească foarte subţire, aşa dar n'o

lasă să se desvolte; nea vând spaţiu de ajuns aceste sfecle rămân sub

ţiri, de grosimea unui deget. In anul viitor aceste sfecle mici se re-

plantează la distanţe mari, producând lugeri cu sămânţă. Sfecla sub

ţire,

de grosimea unui deget e, ca să zicem aşa, o sfeclă înfometată,

crescută în mizerie; această micşorare a sfeclei e însă o variaţiune datorită mediului, aşa dar o modificaţiune; ea nu se moşteneşte şi să

mânţa produsă de ea, va reproduce tipul de sfeclă obicinuit de

grosime mare, iar nu tipul înfometat subţire al butaşilor. A şa dar

agricultorii se folosesc aci de proprietatea aceasta a neeredită-

ţii modificaţiunilor şi-şi fac din aceasta un bun câştig, căci cu bu-

— 24 —



taşii de pe un hectar pot planta 10 hectare, cu sfeclă destinată pro

ducerii de sămânţă.

Modificabilitatea, adică facultatea pe care o prezintă plantele

de a se schimba prin influenţa mediului, are mare importanţă în teh

nica culturii plantelor. G raţie acestei modif icabilităţi, graţie faptului

că plantele nu reprezintă ceva rigid, ţeapăn, ci sunt maleabile, mo

dificabile, putem prin arături, grăpări, prăsiri, îngrăşăminte, etc,

influenţa producţia, provocând prin măsurile culturale, o împingere

a curbei de variaţie spre partea plus variantelor, adică a plantelor

produse de factorii favorabili de vegetaţie.

3 . C o r e l a ţ i u n i .

Prin c o r e l a ţ i u n e înţelegem raportul de dependenţă reciprocă,

ce există între însuşirile organismelor, în aşa fel, că o anumită schim

bare într'o însuşire atrage după sine o anumită schimbare într'o altă

însuşire.

De obiceiu corelaţiunea se stabileşte între diferitele însuşiri ale ace

luiaşi individ; se poate, însă, ca să stabilim corelaţiuni între însuşi

rile părinţilor şi acelea ale copiilor, sau între oscilaţiile temperaturii

şi mortalitatea prin tuberculoză. Corelaţiunea nu este, aşa dar, de

cât raportul de dependenţă între două fenomene.

Chestiunea principală, care se pune la corelaţiuni, este să sta

bilim dacă din felul de a se prezenta al unei însuşiri, putem trage

concluzii asupra felului de a fi al celeilalte însuşiri.

Corelaţiunile au mare însemnătate oentru practica agricolă: în

special pentru ameliorare, stabilirea corelaţiunilor are o netăgăduită

valoare; se pune în ameliorarea plantelor şi animalelor problema

stabilirii de legături, de dependenţe între anumite însuşiri exterioare

mai uşor de măsurat şi alte însuşiri interioare, mai greu de cercetat.

De ex. amelioratorii preferă, în selecţiunea orzului de bere, boabele

pline, pântecoase, cu plevele fine prezentând pe faţa ventrală foarte

multe încreţituri, susţinând că toate aceste însuşiri exterioare sunt

corelate cu procentul scăzut de azot.

Sunt clasice exemplele numeroase de corelaţiune. pe care le-a

Exemple,

citat D ar w in: aşa el arată că porumbeii cu penajul alb, galben,

albastru sau argintiu ies golaşi din ou, pe când cei de alte colori ies

cu puf. Pisicile cu ochii albaştri sunt surde; dacă au numai un ochiu

albastru, atunci sunt surde numai de aceeaşi parte.

Stabilim deasemenea corelaţiuni, atunci când căutăm să găsim o

legătură între bogăţia în zahăr a frunzelor dela plantele de grâu şi

rezistenţa la ger, sau între numărul fascicolelor libero-lemnoase şi

rezistenţa la cădere a cerealelor.

Se desemnează cu termenul de corelaţiune două lucruri dife

rite:

pe de o parte interdependenţele fiziologice, ce se găsesc în orice

organism, pe de altă parte variabilitatea în înlănţuiri, care apare

prin compararea diferiţilor indivizi. Prima o numim: c o r e l a ţ i u n e

f i z i o l o g i c ă , a doua: v a r i a b i l i t a t e c o r e l a t i v ă ; pe

noi aceasta din urmă ne interesează, întru cât este important să sta

bilim cum variază, în legătură reciprocă, însuşirile într'un biotip dat,

— 2.i -



sau dacă variază independent; şi cum putem să exprimăm în cifre

această dependenţă reciprocă a variaţiunilor.

Tabela de I" caz că vrem să stabilim dacă există o reciproci tate de influenţă intre două

corelatiune. însuşiri, ;

n c e

direcţie şi in ce grad, atunci e nevoie să aranjăm materialul cerce

tat intr'o t a b e l ă d e c o r e l a t i u n e .

Pentru a construi o tabelă de corelatiune, procedăm in felul următor: Se îm

parte materialul în clase, după variaţiunile unui caracter şi se cercetează apoi

cum variază celălalt caracter înăuntru fiecărei din aceste clase.

J o h a n n s e n arată că o astfel de cercetare poate fi executată in diferite

moduri: Dacă obiectele sunt mici şi pot fi mânuite uşor, ca de ex. boabele de fasole,

ghindele, diferite seminţe, care se pot aşeza pe o masă, atunci e mai bine să mă-

Numărul spiculeţelor

13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23

Suma

60

65

70

§ »

S

80

U

I

85

g- 90

a

£ 95

]?100

3

„

105

110

115

Suma

2 1

7 5

7 24

8 31 27 8

1 1

7 2

7 28 42 23 1

4 13 30 31 11

5 14 33 19 2

2 6 10 18 8

9 4

5 3

1 1

l

1

6

28

41

78

101

90

74

44

20

10

4

7 16 35 109 129 115 66 18 2

Tabela III.

500

T abela de corelatiune la grâul C e n a d 117

Corelatiune pozitivă intre lungimea spicelor şi numărul spiculeţelor.

surăm o insuşire şi să aşezăm întreg materialul corespunz ător in vase (cutii) sepa

rate. Se începe clasificarea cu împărţiri cât se poate de fine şi căutăm mai intâi

indivizii foarte deosebiţi spre a ne orienta asupra materialului. După ce am mă

surat astfel materialul, numărăm indivizii fiecărei clase şi obţinem un şir de va

riaţie al Însuşirii respective, în cazul nostru al lungimii spicelor. Apo i cercetăm

indivizii fiecărei clase pentru sine, în ceea ce priveşte cealaltă insuşire, numărul

spiculeţelor. Dacă avem suficiente cutii vom aranja cu ajutorul acestora materialul,

având în vedere cele două însuşiri. Astfel avem posibilitatea să facem uşor o revi-

V A R 1 A U I L 1 T A T E A



zie,

dacă o impun nepotriv iri le de măsurători . Se notează acum întreaga repar

tiţie a materialului; astfel obţinem o tabelă de corelaţiune.

Adesea insă, este nevoie să măsurăm fiecare individ deodată pentru toate

însuşirile, mai ales aco lo unde indivizi i nu pot fi îngrămădiţi, cum e cazul când

avem de măsurat obiecte mari; de ex. la măsurătorile antropologice, sau din contră

la obiectele microscopice ca infuzori, spori de ciuperci, etc.

O privire asupra tabelei III ne arată că, cu cât creşte o însuşire, creşte şi

cealaltă; cu alte cuvinte aci avem cazul unei vădite variaţiuni corelative şi anume

ambele însuşiri variaz ă p o z i t i v corelativ, in aceeaşi direcţie, ceea ce se vede

clar şi în tabelă din îngrămădirea datelor de-a-lungul diagonalei dela stânga sus

la dreapta jos.

Două însuşiri pot varia corelativ şi in sens invers, adică negativ; ca cel mai

simplu exemplu să luăm cercetările lui K r a r u p la ovăzul Beseler, după cum

arată tabela IV.

u

, o

*J

Procentul de grăsime

C "u

4>

o

(U —

i— ca

Suma

o .—

o

4,5 5 ,"i,5 6 6,5 7 7,5 8 8

,5

30

— — —

8

2 1

—

11

6,93

35

6,93

—

1

6

22

33

10

2

1 75

6,62

40

6,62

1

2

10 48

37

8 1 107

6,43

45

6,43

—

1 12

11 2 26

6,02

50

6,02

2

1 1

—

— —

4

5,63

55

5,63

—

—

1

— —

—

—

—

1

(5,75)

60

(5,75)

Suma

1

6

30 82

80

20

4 1 224 6.453

Greut .

(42,5)i j l o (42,5)

45,8 44,3 41,9

40,1 39,0 37,5 (37,5) 41,16

cie

37,5 (37,5) 41,16

Tabela IV.

Tabela de corelaţiune Ia ovăz

Corelaţiune negativă intre greutatea boabelor şi procentul lor de grăsime.

Această tabelă arată că procentele mijlocii de grăsime scad cu mărirea boa

belor şi corespunz ător, că greutatea boabelor scade, cu cât procentele de grăsime

cresc. Ac i avem a face deci, cu o corelaţiune n e g a t i v ă , care se vede clar şi

in tabelă, din ingrâmădirea cifrelor de-a-lungul diagonalei dela dreapta sus Ia

stânga jos.

Corelaţiunea poate fi calculată şi exprimată într'o cifră (coeficientul de co

relaţiune), care ne arată gradul şi sensul ei.

Corelaţiunea nu trebue considerată ca ceva fix pentru două

însuşiri date; ea variază după genotipul căruia aparţin însuşirile a

căror corelaţiune a fost studiată, după mărimea intervalelor şiruri-



lor

de

variaţie pentru însuşirile studiate,

etc. Se pot

cita numeroa

se exemple, dincare se poate vedea cât demult variază gradul co-

relaţiunei mai ales dacă lucrăm cumaterial genotipic foarte ameste

cat. Caorice dată statistică, corelaţiunea nepoate induce in eroare,

dacă este stabilită

la un

material neprelucrat printr'o analiză biolo

gică.

Principiul acesta

al

variabilităţii corelative

a

fost mult utilizat

în agricultură, pentru

a

putea aprecia după exterior valoarea ani

malelor

şi

plantelor.

Cât de

greşit este

să se dea o

valabilitate gene

rală anumitor corelaţiuni găsite întâmplător

la un

material insufi

cient studiat,

vor

arăta-o exemplele următoare:

L o u i s

de

V i l m o r i n , care

a

introdus aprecierea valorii

individuale

la

sfecla

de

zahăr, după rezultatele

pe

care

le dau des

cendenţele plantelor elite izolate,

a

reuşit

să

amelioreze linii

de

sfecle

foarte bogate în zahăr. întâmplarea a făcut ca aceste linii, sau cel

puţin cele mai bogate în zahăr dintre ele, săprezinte ramificaţii, de

fect care

e

foarte nedorit

şi de

agricultori

şi de

fabricanţii

de za

hăr.

S'a

răspândit, însă,

în

lumea agricultorilor ideea,

că

bogăţia

în

zahăr

a

sfeclelor

stă în

strânsă corelaţiune

cu

ramificaţia

lor,

părere

care este foarte greşită. Intr'adevăr, soiurile

mai noi de

sfecle

de zahăr

(în

special cele germane)

nu mai

arată acest defect

al ra

mificării; deasemenea studiile statistice dovedesc

că nu

există

o co

relaţiune între procentul dezahăr şi acela al ramificărilor sfeclei de

zahăr. Cităm aci în tabela V, însprijinul afirmaţiilor de mai sus, da

tele aduse deamelioratorul H e

1

w e g, dincare sepoate vedea lipsa

vreunei corelaţiuni între însuşirile amintite.

Tabela V.

Tabela de corelaţiune la sfecla de zahăr.

L ipsa vreunei corelaţiuni între procentul de substanţă uscată şi

ramificarea sfeclei.

Se ştie

cât de

mult utilizează crescătorii

de

vite

şi în

grad

mai

mare membrii comisiilor

de

premiere

şi

teoreticienii zootehnişti,

me

toda corelaţiunilor spre

a

trage concluzii,

din

aprecierea însuşirilor

exterioare, asupra calităţilor

de

valoare

ale

animalelor domestice.

In

special pentru aprecierea vacilor delapte s'a imaginat unîntreg com

plex

de

directive

cu

sisteme

de

clasificare după puncte. Astfel

de teo-

—

28 —

P

o

n

u

d

s

e

e

r

a

m

f

c

e

Conţinutul procentual

In

substanţa uscată

P

o

n

u

d

s

e

e

r

a

m

f

c

e

7,.

r

) 8 8,5 9

9,5 10 10,5

0

2

4

G

8

10

12

—

1

2

2

3

7

7

2

4

9

7

G

3

1

1

5

11

5

3

6

6

2

1

2

1

2

-

14

lfi

— —

1

—

—



rii au început a fi părăsite; azi îşi face drumul şi în zootehnie apre

cierea animalelor de reproducţie, nu după exterior, nici după pedi-

greu (ascendenţă), ci după valoarea descendenţei.

Este interesant exemplul lui A r e n a n d e r s (citat de J o-

ha nn s e n), că într'o cireada de vaci suedeze, care se distingeau prin

producţia de lapte bogat în unt, a apărut deodată o vacă, a cărei pro

ducţie era inferioară atât calitativ cât şi cantitativ. Cea mai mare parte

a descendenţilor acestei vaci s'a comportat la fel în cele două genera

ţii cercetate. Demn de remarcat este însă, că această vacă avea un

atât de frumos exterior de vacă de lapte, încât ea a fost premiată de

mai multe ori la expoziţie ca. . . animal de reproducţie Se vede de

aci ce mare pagubă poate să aducă o unilaterală apreciere a exte

riorului.

Trebue să subliniem că într'adevăr, corelaţiunile găsite înăuntrul

unei linii pure pot fi considerate ca fixe; dar aceasta nu trebue să ne

determine a afirma că, la toate liniile ce vom izola dintr'o populaţiuae,

vom găsi aceeaşi corelaţiune la aceleaşi însuşiri. Nu se poate stabili

ca g e n e r a l ă o corelaţiune între două însuşiri găsite la un mate

rial oarecare, căci diferitele însuşiri morfologice pot fi combinate

între ele în grad deosebit la diferite genotipuri; de altfel aceasta s'a

dovedit destul de clar prin încrucişări.

Cercetările de până acum ne impun concluzia că aprecierea in

directă a unei însuşiri, prin determinarea gradului unei alte însuşiri

este o metodă foarte nepotrivită. Corelaţiunile sunt totuşi utilizate

in practica ameliorării plantelor şi animalelor lăsându-ne să tragem

oarecare concluzii p r o b a b i l e mai ales dacă o suficientă expe

rienţă personală ne permite să cunoaştem bine materialul, cu care

lucrăm.

LIT E RA T URĂ

O introducere in genetică se poate dobândi prin consultarea tratatelor următoare:

B a u r, E .:

Einführung in die V ererbungslehre

Berlin, 1930.

B a b c o c k, E. B. and C l a u s e n , R. E .: Genetics in reation to Agriculture

N ew-Y ork, 1927

F r u w i r t h C :

A llgemene Züchtungslehre der landw Kulturpflanzen,

L, 1930.

G o 1 d s c h m i d t, R.:

Einführung in die V ererbungswssenschaft.

Berlin, 1928.

J o h a n n s e n , W.:

Elemente der exakten Erblichketslehre

Jena, 1926.

M o r g a n , T h.:

Die stoffliche Grundlage der V ererbung,

Berl in 1921.

Lucrările recente se găsesc in revistele:

Bibliotheca genetica, Berlin.

Genetics,

New-York.

Hereditas, Lund (Suedia).

The Journal of Heredity,

Washington.

The Journal of Genetics,

Cambridge (Anglia).

Zetschrift für induktive Abstammungs — und V ererbungslehre

Berlin.

Zetschrift für Pflanzenzüchtung

Berlin.

Der

Züchter, Berlin.

Literatura specială asupra capitolelor modificaţiuni şi corelaţiuni:



B o n n i e r, C : Recherches experimenteles sur l'adapfation des plantes au cimat

alpin.

Ann. d. sciences nat. Botanique. Ser. 7. T ome 20, 1895,

D o rf m e i s t e r, G.:

Über Arten und V arietäten der Schmetterlinge

Mitteilungen

des naturwissenschaft. Vereins für Steiermark, 1863/ 64.

Über die Einwrkung verschiedener während der Entwcklungsperioden

angewendeter Wärmegrade auf die Färbung und Zechnung der Schmetter

linge

Ibidem, 1864.

— Über den Einfluss der Temperatur be der Erzeugung der Schmetter

lingsvarietäten.

Ibidem 1879.

F e d e r 1 e y, H.:

Weshalb lehnt die Genetik die Annahme ener V ererbung erwor

bener Eigenschaften ab?

Ztschr. Abst. — u. Vererbungsl. , 54, 1930.

Q u e t e 1 e t:

Anthropometrie

Paris, 1871.

S c h ii b e 1 e r, F. C :

D:e Pflanzenwet Norwegens.

Christiania, 1900.

S e m o n, R.:

Das Problem der V eretbung „erworbener Eigenschaften".

Leipzig, 1912.

W e i s m a n n , A.:

Neue V ersuche zum Saisondimorphismus der Schmetterlinge

Zool. Jahrb., Abt. f. Syst., 8, 1895.

W i l l e , A.:

Über die Schübeerschen Anschauungen in betreff der V eränderungen

der Pflanzen in nördlichen Breten,

Biol. Zentralbl. 25, 1905.

Y u 1 e, U.: An

Introduction io the theory of statistics, 1916.

4 . M u ta ţ i u n i .

Lucrările lui B a t e s o n, B aur , C o r r e n s , J o h a n n s e n

şi Mo r g a n au arătat cu multă claritate că biotipurile sau mai bine

zis elementele lor genotipice, genele, s'au dovedit a fi constante; to

tuşi din timpuri îndepărtate se observase că se ivesc din când în când

tipuri noi prin schimbări mai mult sau mai puţin mari ale organismu

lui obicinuit; acestor schimbări bruşte li s'a dat numele de m u t a

ţ i un i , termen introdus de H u go de V r i e s ; mutaţiunea este cu

noscută şi sub numele de idiovariaţiune.

B a u r numeşte m u t a ţ i u n e , orice variaţiune ereditară, care

nu e născută prin încrucişări.

Exemple de

l n

sprijinul existenţii mutaţiunilor pot fi citate exemplele mai vechi, cazurile

mutaţium.

clasice, inainte de anul 1900, apoi lucrările lui d e V r i e s ş i K o r s c h i n s k i

şi mai ales cercetările lui B a u r la gura leului (A ntirrhinum majus), M o r g a n

la musculiţa

Drosophila meanogasler

şi diferiţilor genetişti americani la porumb.

Din exemplele mai vechi merită să fie citate următoarele:

1. O i l e p i t i c e d e A n c o n a . La 1791 a apărut la o fermă a lui S e t h

W r i g h t din Massachussets in America de Nord un berbec remarcabi l prin spi

narea lui lungă şi prin picioarele scurte asemănătoare cu ale câinilor basseţi.

Deoarece oile obicinuite, ce se creşteau in regiune săreau adeseori ţarcurile lor.

crescătorul W r i g h t s'a gândit să îmmulţească această formă nouă; în acest scop

el a încrucişat acest berbec cu oile obicinuite şi a obţinut şi oi obicinuite şi

oi pitice numite şi de Ancona; el a reuşit astfel să formeze o rasa nouă, care a fost

folositoare din punct de vedere practic până când a devenit de prisos prin intro

ducerea în regiune a blândei oi merinos. In ultimul timp aceeaşi mutaţiune a

apărut din nou, fiind descoperită de W r i e d t in N orvegia, (fig. 10).

2. F r a g u l m o n o p h y l . In anul 1761 D u c h e s n e culti vând fragi a

descoperit o plantă cu frunzele simple în loc de trilobate; reproducând acest

— 30 -



frag prin marcotaj, apoi prin fecundaţie, el a constatat ereditatea variaţiunii;

astăzi fragul monophyl se găseşte cultivat de zeci de ani în di feri tele grădini

botanice.

3.

Cheidonium lacniatum,

plantă cu foile adânc penate, născută di ntrodată

din

Cheidonium majus

in anul 1590 în culturile farmacistului S p r e n g e r din

Heidelberg; forma nouă se dovedi constantă şi se găseşte azi reprezentată in toate

grădinile botanice.

4. G r â u l S q u a r e h e a d . Intr'un lan de grâu din Anglia a fost obser

vată o plantă de grâu cu spicul mare şi de o formă foarte ciudată: in timp ce spi

cele celelalte se subţiau către

vârf,

spicele acestei plante erau foarte dense la vârf

şi de formă aproape patratică ;

immulţită şi urmărită separat plan

ta aceasta a dat naştere soiului

S q u a r e h e a d , care s'a do

vedit ca foarte productiv şi s'a

răspândit in tot occidentul Euro

pei.

5.

Datura inermis

(ciumăfaia

fără spini) găsită de G o d r o n

in anul 1871 şi apărută ca muta

ţiune din

Datura siramonium.

Aceste fenomene răsleţe,

deşi convingătoare, n'au putut con

duce la concluzii sigure ; a fost

nevoie de experienţele lui H u g o

d e V r i e s cu

Oenolhera La-

marckiana

ca să se recunoască

F i

£

1 0

-

_ 0 a i a d e

Ancona (după Wriedt).

importanţa mutaţiunilor

Oenothera Lamarckiana

este o plantă originară din America de N ord şi a

fost introdusă şi in Europa, unde se cultivă ca plantă ornamentală in grădini.

Botanistul olandez H u g o d e V r i e s a observat la H ilversum lângă Amster

dam, intr'un câmp de

Oe Lamarckiana

sălbătăcite, pe lângă plante tipice şi une

le plante pronunţat diferite; el a luat câteva plante tipice şi le-a plantat în anul

1886 in grădina sa, le-a polinizat intre ele, şi a cultivat din sămânţa obţinută

15.000 descendenţi, din care marea majoritate au fost tipice Oe Lamarckiana,

pe când zece au fost diferite şi anume cinci aveau frunzele mult mai late şi ante-

rele sterile (pe acestea le-a numit d e V r i e s

Oe lata)

şi alte cinci erau mult

mai mici, aproape pitice, numite de experimentator

Oe nanela.

In anii următori

experienţele au fost continuate şi sau găsit alte numeroase forme noi, ca:

Oe

ggas

(cu statura înaltă şi tulpina puternică),

Oe rubrinervis

(cu nervurile roşia

tice), brevistylis, albida, scnfillans,

etc.

H u g o d e V r i e s a numit aceste forme noi m u t a ţ i u n i şi a adus nu

meroase dovezi in sprijinul existenţei acestui fenomen socotit de el general, mu-

tabilitatea. El a dobândit prin aceasta merite nepieritoare în domeniul biologic,

fiind primul care a enunţat şi documentat temeinic teoria mutaţiuni lor.

Ulterior s'a dovedit că

Oe Lamarckiana

este un bastard complex şi că ceea

ce d e V r i e s numea mutaţiuni, nu erau in realitate decât noi-combinaţiuni

născute prin schimb de factori.

In acelaşi timp cu H u g o d e V r i e s , fenomenul mutaţiunii a fost constatat

şi de către K o r s c h i n s k y , care a adunat multe date relative la naşterea



V A R I A B I L I T A T E A

bruscă de forme noi, pe care el a numit-o h e t e r o g e n e z ă ; acesta a obser

vat că mutaţiunile apar destul de des şi pot afecta toate părţile plantei, putând

reprezenta fie un progres, fie un regres; toate aceste abateri heterogenetice

sunt constante ereditar; K o r s c h i n s k y ajunge pe baza datelor lui la credinţa

că toate varietăţile noi de plante agricole, exceptând bastarzii, se datoresc feno

menului mutaţiunii.

La gura leului

(A ntirrhinum majus),

a descoperit multe mutaţiuni

in ceea ce priveşte statura plantei forma şi coloarea frunzelor, forma şi coloa

rea florilor, etc.

Aşa de ex, au apărut prin mutatiune formele următoare;

T t a i s c o i d e s :

plantele sunt pitice, dar au flori mari, aproape normale;

graminilolia:

plantele au frunze inguste ca gramineele;

r a d i a l i s :

plantele posedă flori radiare (fig, 11-c);

gobosa:

in loc de flori, aceste plante prez intă nişte formaţiuni sferice, care au

in interior de cele mai multe ori un ovar capabil de funcţiune; numai rareori

aceste flori, pipernicite produc câteva antere anormale (fig, 11-b);

deila:

plantele capabi le să producă o coloare roşie, o produc numai in partea

superioară a florii, in timp ce tubul floral rămână necolorat (fig.

11-a);

eosin:

florile acestor plante au o frumoasă coloare eosin;

fililormis:

frunzele sunt subţiri ca nişte fire.

Cele mai multe mutaţiuni au fost găsite la musculiţa

Drosophila meano-

gaster,

de M o r g a n şi şcoala lui ; astfel au apărut în timpul ex perienţelor ur

mătoarele mutaţiuni mai importante:

yclow(y)

=

coloarea galbenă a corpului;

whifefw) — coloarea albă a ochilor;

minialur(m) —

aripi mici ;

rudimentar(r) —

aripi foarte mici;

blach(b)

=

coloarea neagră a corpului;

purplefpr) —

coloarea purpurie a ochilor;

dwarf(dw) —

corpul foarte mic;

ebonyfe) — coloarea abanos a corpului;

eyless(ey)

fără ochi;

vestigal(v)

= aripi red use;

balloon(ba) •—

aripi în formă de balon ;

dachs'd) — pic' oare basset, etc.

La porumb s'au descoperit deasemenea foarte multe mutaţiuni priv ind statura

şi forma tulpinei, coloarea frunzelor, coloarea şi forma boabelor, constituţia

inflorescenţelor, etc.

La orz se citează ca mutaţiuni următoarele forme care reprez intă defecte

clorofiliene:

albina, xantha, lutescens, virescens, chlorina,

ş. a.; deasemenea au

apărut forme pitice, forme foarte sensibile la

Heminihosporium.

etc.

Apariţia de spice ramificate, , mirabile" , la

Triticum polonicum, durum,

turgdum, dicoccum, speta

(nu însă la

vulgare)

poate fi ci tată ca mutatiune sigură.

La fasole, J o h a n n s e n a întâlnit deseori mutaţiuni în ceea ce pri

veşte lungimea şi lăţimea boabelor, coloarea frunzelor

(chlorina),

forma frunzelor

(frunze inguste), etc.

Mutaţiunile se nasc frecvent în natură; multe, însă, scapă ochiu

lui observatorului pentrucă se referă la însuşiri fiziologice sau pentru

că reptezintă deosebiri prea mici faţă de organismele obicinuite, în



mijlocul cărora au apărut. Astfel variaţiunile ce întâlnim referitoare

la precocitate şi la rezistenţa la ger şi cădere, nu sau putut naşte, in

marea lor majoritate, decât datorită mutaţiunilor; deascmenea rasele

fiziologice numeroase dela rugina neagră şi brună, dela mălură şi tă

ciune, etc, îşi datoresc existenţa în mare parte mutaţiunilor.

Mutaţiunile pot fi clasificate în:

I. M u t a ţ i u n i m ar i , când însuşirile apărute se deosebesc

marcant faţă de tipul obicinuit.

II. M u t a ţ i u n i m i c i , care nu pot fi percepute decât de ochiul

specialistului şi câte odată chiar de acesta, numai atunci când apar

în massă, ca descendenţa unei mutaţiuni, care întâmplător a fost im-

mulţită.

a. b.

Fig. 11. — Mutajiuni la

Anlirrhinum majus c=deila,

t

=gobosa,

c =

radialis.

însemnătatea micilor mutaţiuni pentru evoluţia speciilor este mai

mare decât a mutaţiunilor mari; într'adevăr mutaţiunile mari repre

zintă adesea tipuri aşa de diferite pentru complexul de inf luenţe ex

terne, încât ele sunt înlăturate prin selecţiunea naturală. Dar omul

nu poate să observe decât mutaţiunile mari, bătătoare la ochi; mu

taţiunile mici scapă ochiului experimentatorului, pentrucă omul, du

pă cum se exprimă B a u r, cerne formele, care-1 interesează, cu o

sită mult prea rară faţă de cea întrebuinţată de selecţiunea naturală.

Asupra Tnicilor mutaţiuni a atras atenţia şi J o h a n n s e n , care în

anul 1911 a adus dovezi de existenţa mutaţiunilor graduate; lui i-a

reuşit să dovedească înlăuntrul liniilor pure de fasole apariţia de

genotipuri noi, care se deosebeau de cele vechi numai printr'o foarte

mică schimbare morfologică sau fiziologică. A pariţia micilor muta

ţiuni are o mare importanţă şi în ameliorarea plantelor, căci datorită

lor se pot naşte, prin schimbări graduate, chiar înăuntrul unei linii

3

- 33 —



pure, neuniformităţi, ce vor transforma materialul iniţial omogen in-

tr'o populaţiune, înăuntrul căreia vom putea selecţiona cu scopul de

a elimina biotipurile noi nevaloroase sau de a menţine pentru immul-

ţire separată noile linii preţioase; aceste consideraţiuni determină

pe mulţi amelioratori să aplice selecţiunea de linii pure înăuntrul li

niilor pure, operaţie cunoscută şi sub numele de p r o c e d e u l

g e r m a n de î n a l t ă a m e l i o r a r e .

Frecvenţa

Un răspuns precis asupra frecvenţei mutaţiunilor este greu să se

mutaţiunilor

m u

j ţ

e c a u z e

; mai întâi joacă un mare rol, in descoperirea

mutaţiunilor, însuşirile experimentatorului şi gradul de cunoştinţă al

acestuia cu planta respectivă, aşa încât chiar diferenţele mici să nu

fie trecute cu vederea; apoi unele specii sunt mai înclinate a pro

duce mutaţiuni decât altele; frecvenţa mutaţiunilor este fără îndoială

direct proporţională cu numărul indivizilor cercetaţi. Unele categorii

de mutaţiuni sunt mai greu de recunoscut decât altele; aşa sunt mu

taţiunile mici, dar mai ales cele fiziologice, unde micile diferenţe în

însuşirile fiziologice nu pot fi recunoscute decât după studii compli

mentare. M o r g a n şi B a u r susţin că apar în medie 2°/

nf

, muta

ţiuni.

Mutaţiunile recesive nu pot fi descoperite atunci când ele apar.

ci abia câteva generaţii mai târziu, când întâmplarea face să se întâl

nească doi gârneţi cu aceeaşi mutaţiune.

Multe din mutaţiunile ce se nasc reprezintă factori letali, cari

produc moartea indivizilor, in cari au apărut; acest fapt este firesc,

căci schimbarea prin mutaţiune

a

unui cromomer face să oscileze întreaga clădire a factorilor şi deranjează armonia fenomenelor lăun

trice din massa ereditară.

Cercetările arată deasemenea, că anumite gene şi anumite re

giuni cromozomale înclină spre mutaţiuni mai mult decât altele; ast

fel la Drosophila melanogaster numeroase mutaţiuni au apărut de mai

multe ori; la Antirrhinum maius mutaţiunea crispa a apărut de 23 ori.

Mutaţiunile pot apărea fie în celulele sexuale fie în cele soma

tice. In celulele sexuale pot apărea fie mutaţiuni factoriale, fie cro

mozomale.

Cum se nasc

Cele mai multe mutaţiuni se nasc datorită schimbării idioplasmei

mutaţiuni le?

n u m

a i intr'un singur factor; astfel de mutaţiuni se numesc m ufaT-

ţ i u n i f a c t o r i a l e ; acestea se întâlnesc foarte des; cea mai mare

parte din mutaţiunile găsite la Drosophila ( Mo rgan ) , la Antirrhi

num ( B aur) . la cereale (N i 1 s s o n - E h 1 e), la porumb ( E m er

son) , la rozătoare (C a s 11 e, L i 111 e, P

1

a t e), gândaci şi fluturi

( G o l d s c h m i d t , T o w er , T o y a m a ) sunt mutaţiuni factoriale.

Mutaţiunile factoriale au următoarele caracteristice:

1. E le ating aproape întotdeauna numai un cromomer al unei garnituri de

cromozomi (genom); are loc, aşa dar, intr' un anumit loc in cromozomi o schim

bare, a cărei natrră nu ne este mai de aproape cunoscută.

2. Unul şi acelaşi cromomer poate să se schimbe de mai multe ori, dând

naştere la mai multe însuşiri.

3. Cele mai multe mutaţiuni sunt recesive faţă de rasa-mumă; dintre cele

aproape 400 mutante la Drosophila numai 10% sunt dominante şi dintre acestea,

după cum arată M ul 1 e r o bună parte nu sunt viabile in stare homozigotă.



Mutaţiunile cromozomale sebazează peschimbarea numărului de

cromozomi sau pe ruperea cromozomilor şi dispariţia unor părţi din

e i . B l a k e s l e e a constatat pentru Datura Stramonium apariţia de

mutante, care sunt datorite dublării unui cromozom; numărul normal

de cromozomi este

24;

toate plantele mutante

au 25

cromozomi

şi

for

mează gameţi

cu 12 şi 13

cromozomi, după

cum a

putut

fi

demonstrat

genetic

şi

citologic.

Când se dublează una sau ambele garnituri de cromozomi, că

pătăm mutaţiuni poliploide; astfel Oenothera Lamarckiana

are di-

ploid 14 cromozomi, pecând

Oe

ggas are diploid 28 cromozomi; aşa

dar forma ggas este datorită garniturii duble

de

cromozomi.

K a r p e t s c h e n k o

a

putut crea, prin încrucişări, specii

noi la

Brassica prin îmmulţirea cromozomilor. Se citează deasemenea suc

cesul olandezilor

în

Jawa

la

trestia

de

zahăr, unde forma uriaşă

este triploidă.

Se ştie căgrâul cuprinde deasemenea în cele trei serii alesale un

număr multiplu

de

cromozomi; astfel Triticum monococcum

are hap-

loid

7

cromozomi,

Tr.

dicoccum,

Tr.

durum,

Tr.

turgdum

au 14

cro

mozomi, iar Tr. sativum vulgare şi Tr. spelta au 21 cromozomi hap-

loid; este probabil

ca

prin poliploidie Triticum spelta

să se fi

născut

din Tr. dicoccum, iar Tr. vulgare din Tr. durum şi turgdum. De cele

mai multe

ori

speciile

mai

vechi, primitive

au un

număr redus

de

cro

mozomi.

Cercetările

lui B o v e r i şi R. H e r t w i g au

arătat

că mă

rimea celulelor este proporţională

cu

numărul cromozomilor

şi de

aceea trebue

să se

deosebească celulele haploide, diploide, triploide

şi tetraploide prin mărimea lor; foarte frumos este demonstrat acest

lucru

la

muşchiul Funaria,

la

care

se pot

construi uşor indivizi

hap-

loizi, diploizi, tetraploizi

şi

poliploizi.

Şi celulele somatice,

pot să se

schimbe prin mutaţiuni;

de ex.

J ^ Ş ™

un mugure poate să prezinte o schimbare mai mult sau mai puţin di-

i e

^-i'-

e

ferită

de

tipul plantei, schimbare, care

să se

moştenească; mutaţiu-

nea poate să apară fie homozigot, fie heterozigot. B a u r crede că

acest

fel de

mutaţiuni sunt cele

mai

frecvente

in

regnul vegetal.

Ca

exemple

de

mutaţiuni vegetative putem cita următoarele:

la

cartofi

apar tubercule, care prezintă însuşiri

noi,

dintre care unele folosi

toare pot forma rase noi; la meri apar uneori ramuri cu fructe cu to

tul diferite

de

restul merelor;

la

macii dubli apar flori, care sunt

şi

albe şi roşii; la dahlii se întâlnesc plante, având pe o parte flori roşii,

pe altă parte flori albe. Mutaţiuni vegetative

au

fost observate dea

semenea la grâu, fasole, mazăre, ovăz, gura leului, etc.

In ultimul timp

sau

făcut multe încercări pentru provocarea ar

-Provocarea ar

tificială

a

mutaţiunilor

şi

anume prin metode mecanice, chimice

şi fi-

f , c , a

ţ u n 1 i ™

u t

i

zice.

Metodele mecanice servesc

în

general pentru obţinerea

de

for

me poliploide;

o

metodă mecanică mult întrebuinţată este altoirea

a două plante din genuri deosebite si apoi rănirea prin tăiere a lo

cului

de

concreştere;

din

rănile produse răsar

o

mulţime

de

muguri

adventivi, dintre cari unii vor reprezenta forme noi, constante, poli

ploide; metoda aceasta

a

fost inaugurată

de W in k 1 e r.

A u fost experimentate pentru provocarea arTirîclată a mutaţiu-

3' - 35 -



nilor şi metode chimice şi anume îmbibând seminţele sau chiar plan-

tulele cu diferite soluţii (săruri de metale, fenoli, alcooli, acizi orga

nici, etc.) ; concentraţiunea acestor soluţii variază între 0,001

şi 0,015%. Imbibarea se face fie lăsând seminţele sau plantulele să

stea în soluţie un timp oarecare (24— 120 ore), fie centrifugând plan

tulele în aceste soluţii, pentru ca difuzarea acestora prin membranele

celulare să se facă în mai mare măsură. D upă terminarea tratamen

tului seminţele se seamănă în mod obicinuit, iar plantele se trans

plantează în ghiveciuri.

Metodele fizice sunt astăzi cele mai mult întrebuinţate, fiind şi

cele mai eficace; cea mai simplă metodă este expunerea organisme

lor la diferite temperaturi, (scăzute, ridicate şi alternative), care va

riază după felul obiectului in experienţă; cele mai interesante rezul

tate s'au obţinut prin acţiunea razelor ultraviolete, razelor dela sub

stanţele radioactive şi mai ales razelor Rontgen. Mutaţiunile rezul

tate prin aceste metode sunt atât cromozomale cât şi factoriale; mu

taţiunile cromozomale s'au observat de către D e l a u n a y la Triti

cum vulgare albidum, S a p e h i n la Triticum spelta şi G o o d s p e e d

la Nicotiana tabacum; mutaţiuni factoriale sau obţinut de către

Mul Ier la Drosophila melanogaster, B a u r ş i S t u b b e l a An

tirrhinum majus. Succesul întrebuinţării razelor Rontgen in provoca

rea mutaţiunilor merită să fie relevat; astfel până astăzi s'a putut

mări rata mutaţiunilor cu 400% la A ntirrhinum şi cu 15.000% la Dro

sophila,

Experienţele de până acum ne arată că putem obţine artificial,

prin provocarea de mutaţiuni, forme noi; deoarece însă cea mai mare

parte a mutaţiunilor apărute artificial sunt negative, amelioratorii

practici nu trebue să se ocupe de provocarea de mutaţiuni: valoarea

acestei metode ne-o vor arăta numai viitoarele cercetări din institu

tele de genetică şi ameliorarea plantelor.

Este probabil că, chiar în natură s'au născut prin aceste influen

ţe sau altele similare multe mutaţiuni; astfel s'a putut obţine şi pe

această cale variaţia mare de forme, din care apoi a ales selecţiunea.

Pentru plantele agricole V a v i l o v a constatat că variabilita-

tea speciilor este legată de anumite ţinuturi muntoase, denumite de el

centrele genale (Genzentren), unde, între altele, din cauza oscilaţiilor

temperaturii, frecvenţa mutaţiunilor a fost sporită.

Mulţi cred că marea bogăţie de forme născute prin mutaţiuni,

pe care o întâlnim la plantele horticole, se datoreşte influenţelor di

ferite pe care acestea le suferă în timpul forţării (expunerea la dife

rite temperaturi,

etc.).

.egea şirurilor

A

m

v à z u t c ă

P

e n t r u

modificatomi, adică pentru variaţiunile ne-

omoioage de

ereditare, a căror apariţie este datorită factorilor mediului, este va-

vanat ie

l

a

bilă legea lui Q u e t e 1 e t, care arată că repartiţia indivizilor mo

dificaţi este conformă curbei binomiale.

Pentru mutaţiuni, genetistul rus V a v i l o v a enunţat legea şi

rurilor omoloage sau paralele de variaţie, care susţine următoarele:

1. Speciile şi genurile mai mult sau mai puţin apropiate sunt ca

racterizate prin şiruri de variaţie asemănătoare, şi anume cu o ase

menea regularitate încât dacă un şir de varietăţi este cunoscut în-

— 3fi -



tr'un gen sau într'o specie, se poate prevedea prezenţa de formo şi J c

diferenţe genotipice asemănătoare în alte genuri şi specii.

2. Familii întregi de plante sunt în general caracterizate printr'un

ciclu de variabilitate, care străbate toate genurile familiei.

Să cităm câteva exemple: Triticum vulgare are forme cu ariste

şi fără ariste; după legea şirurilor omoloage trebue să ne aşteptăm

să apară şi la Triticum durum forme fără ariste. Tot astfel este pro

babil să se ivească la toate cerealele pleve albe, roşii şi negre, pleve

păroase şi nepăroase, frunze cu şi fără ligulă.

Legea variatiunilor paralele ne permite să enunţăm pronosticuri

interesante pentru practica agricolă.

După părerea lui V a v i l o v legea şirurilor omoloage se aplică

şi familiilor puţin înrudite între ele; aceasta o probează fenomenele

de albinism, gigantism, nanism, fasciaţiune, formele variegata, etc,

care apar nu numai în regnul vegetal, ci şi în cel animal. Cu alte cu

vinte există un paralelism între formele apărute prin mutaţiuni la

diferitele specii, genuri şi familii.

Cercetările numeroase la graminee au condus pe V a v i

1

o v la

enunţarea acestei legi. Alţi cercetători au confirmat această lege la

numeroase alte organisme. T rebue să facem aci o deosebire între:

1. p a r a l e l i s m g e n o t i p i c , unde formele omoloage la di

feritele specii sunt condiţionate de aceiaşi factori ereditari. A şa a gă

sit C o r r e n s două feluri de specii Mirabilis cu un factor identic

,,chlorina"; şi B a u r a găsit deasemenea factori identici la

Antir-

rhinum majus şi A . molie.

2. p a r a l e l i s m e c o l o g i c , impus de condiţiile de mediu,

care nu se bazează numai decât pe acelaşi genotip; de ex. animalele

dela pol au coloarea albă, plantele de munte sunt pitice, etc.

Legea şirurilor omoloage va căpăta numai atunci un fundament

sigur, când se va afla structura genotipică a diferitelor organisme cu

forme paralele.

Mutaţiunile au mare importanţă pentru agricultură; cea mai

ma-

[

mp 0

rtanta

mu

re parte a raselor domestice de animale şi a soiurilor cultivate la plan- 'Jg^tu'ră

1

tele agricole sau născut prin schimbări mutative.

In pomicultură s'ar putea obţine frumoase succese prin alegerea

mutaţiunilor existente sau a celor ce s'ar naşte în decursul procesului

de ameliorare; astfel e foarte probabil să putem găsi de ex. nuci cu o

recoltă mai uniformă, cu lemn mai tare şi mai bun, cu creştere mai

repede, cu tulpina mai dreaptă şi mai puţin ramificată, însuşiri ce se

pot naşte prin mutaţiuni.

In horticultura se pot obţine deasemenea lucruri interesante; aşa

de ex. a găsit L u t h e r B u r b a n k într'o cultură de gherghine

(Dahlia variabilis), care au de obiceiu un miros foarte urît, mutaţiuni

interesante, la care mirosul neplăcut era înlăturat şi înlocuit cu un

foarte atrăgător parfum de Magnolia gauca. L u t h e r B u r b a n k

a găsit în culturile lui nenumărate forme noi, din care foarte multe se

datorau mutaţiunilor; astfel la castanul bun (Castanea vesca) a găsit

o formă nouă, ale cărei fructe aveau coaja fără spini; deasemenea în

experienţele aceluiaşi ameliorator au apărut maci albaştri în stratu

rile cu macul obicinuit roşu (Papaver Rhoeas). A pariţia de crisantemc,



Interesante sunt şi experienţele de selecţiune in linii pure la grâu,

executate la staţiunea de ameliorare Vilmorin-Andrieux din Paris.

In anul 1840 L o u i s de V i l m o r i n a făcut o colecţie de diîerite

linii pure la grâu. Din fiecare linie, el a oprit câteva spice uscate, care

există şi astăzi. Liniile pure au fost cultivate in fiecare an şi înăuntrul

fiecărei linii s'a urmărit o selecţiune riguroasă. Cu toate acestea după

zeci de ani de necontenită selecţiune aceste tipuri nu sau schimbat.

Anul

N o.

total

al boa

belor

Greutatea mijlocie

a boabelor mume

Diferenţa

b - a

Greutatea mijlocie

a descendenţilor

Diferenţa

P - a "

nul

N o.

total

al boa

belor

a. mici b. mari

Diferenţa

b - a

a mici P mari

Diferenţa

P - a "

1902

145

60

70 10 63,15

64,85

+ 1,70

1903 252

55

80

25

75,19

70,88

- 4,,'n

1904 711 50 87 37 54,59 56,68 4- 2,09

1905 654

43

73

30 63 55

63,64 + 0,09

1906 384

46

84

38 74,38

73,00 - 1,38

1907 379

56

81 25

69,07

67,66

- 1,41

T abe la II.

Influenţa selecţiunii in 6 generaţii la linia pură I.

(Greutăţile sunt redate in centigrame).

Multe experienţe asemănătoare de selecţiune in linii pure s'au

executat pe scară mare şi de alţi cercetători (de ex. la Institutul de

Ameliorarea Plantelor din Svalof-Suedia) cu acelaşi rezultat negativ. #

Rezultatul ar fi din contră, cu totul altul, dacă materialul iniţial Selecţiunea in

ar fi o populaţiune, deoarece o populaţiune este formată din sute de p ° P

u l a

l '

u m

.

iinii pure, care se deosebesc mult în diferitele lor însuşiri atât mor

fologice, cât şi fiziologice. In timp ce variaţiunile liniei pure erau numai

modificaţiuni, datorite mediului, în populaţiuni există şi variaţiuni

ereditare, care s'au născut în decursul anilor prin încrucişări sau mu-

taţiuni.

Constituţia unei populaţiuni ne e redată clar de curba lui L an g

(fig. 9).

Curba cea mare de variaţie este curba de însumare reprezen

tând populaţiunea în care sunt cuprinse numeroase linii pure, desem

nate aci cu litere dela A la Z. Fiecare linie are curba sa de variaţie,

care aici e mult mai mică decât curba populaţiunii. Unele curbe sunt

întoarse pentru a uşura desenul.

Immulţind separat boabele unei populaţiuni de fasole, izolăm aşa

dar liniile pure (reprezentate schematic prin curba lui L an g) şi

reuşim astfel să obţinem linii de fasole de ex. cu boabe mici, sau mari,

după scopul ce ne-am propus.

Liniile pure izolate din populaţiuni sunt constante şi rămân ca

atare, oricâte generaţii ar fi îmmulţite, dacă n'au loc bine înţeles mu-

taţiuni şi încrucişări.

Izolarea de linii pure din populaţiuni, reprezintă una din meto

dele fundamentale de amelio rarea plantelor, cunoscută sub numele de

selecţiune individuală.



coperirii legilor de ereditate, încrucişările au fost mai intens şi mai

metodic utilizate pentru obţinerea de noi-combinaţiuni.

Obţinerea de noi-combinaţiuni valoroase este mult uşurată prin

cunoaşterea noţiunilor de moştenire a însuşirilor, prin aprofundarea

ştiinţei eredităţii.

B.

EREDITATEA.

1. I s t o r i c u l î n c r u c i ş ă r i l o r . .

Pentru ca o însuşire să se poată exterioriza, trebue ca ea să fie

reprezentată sub o formă oarecare în massa ereditară; medúil o poate

împiedeca sau favoriza, dar nu o poate inventa, dacă ea nu există.

A m numit acel ceva, care există în massa ereditară şi care con

diţionează o însuşire oarecare, factor genotipic sau genă; moştenirea

diferitelor caractere se datoreşte transmisiunii factorilor genotipici

dela părinţi la urmaşi. Studiul transmisiunii însuşirilor la urmaşi, stu

diul eredităţii, a fost obiectul permanent a numeroase cercetări; sau

înregistrat, însă, succese marcante abia în ultimul timp, când sa tre

cut dela observarea fenomenelor de ereditate la reproducerea lor în

diferitele experienţe cu ajutorul încrucişărilor metodice.

încrucişarea este cunoscută din cele mai vechi timpuri istorice,

mai ales la animalele domestice; catârii sunt un exemplu. Bastarzii

la plante au fost recunoscuţi cu siguranţă, numai după ce a fost

des

coperită sexualitatea la plante.

Primele cunoştinţe de sexualitate la plante le avem dela R u-

d o l p h J a c o b C a m e r e r, profesor la Universitatea din Tübin

gen, care este mai bine cunoscut sub numele lui latinizat „ C a m e r a -

r i u s " . El a publicat în anul 1694 lucrarea „Epistola de sexu planta-

rum" , în care a descris experienţele sale cu spanac, cânepă, hameiu

şi porumb, şi în care el a probat existenţa sexualităţii la plante.

K o l r e u t e r este cel dintâiu naturalist, care a executat o

bas

tardare la plante, cu intenţia de a rezolva o problemă ştiinţifică; el

a încrucişat (1760) Nicotiana rustica cu N. paniculata, obţinând pri

mul ,,catâr botanic"; deoarece bastardul avea însuşiri de-ale ambilor

părinţi, a fost demonstrată astfel sexualitatea la plante. K ö l r e u t e r

a făcut un studiu serios asupra coreilor artif iciali şi a publicat cea

dintâi dare de seamă mai extinsă. Lucrările lui asupra vigorii hibri

zilor din prima generaţie sunt deasemenea de mare interes.

Studiile lui K ö l r e u t e r au fost continuate de alţi cercetă

tori ca Sp r en ge l , W i e g m a n n şi G är t n er .

S p r e n g e l a studiat în amănunţime relaţiile dintre flori şi

insecte. Concluziile sale că natura în cele mai multe cazuri inten

ţionează ca florile să nu fíe polinízate de propriul lor polen şi că

particularităţile structurii florale pot fi înţelese numai dacă sunt

studiate în legătură cu lumea insectelor, a făcut mare vâlvă în

acel timp.

Existenţa sexualităţii la plante n'a fost, însă, acceptată de toţi,

céea ce a determinat Academia regală prusiana să ofere un premiu

— 3Í) —



pentru răspunsul'la întrebarea: „Există fertilitate la hibrizii din

regnul vegetal?". W i e g m a n n a făcut un studiu la 36 corci în

trebuinţând următoarele plante: ceapă, varză, mazăre, fasole, linte,

garoafe şi tutun. El a observat fenomenul variabilităţii datorit în

crucişării, şi a explicat că, dacă grădinarii dau mare atenţie să fie

plantate unele lângă altele numai plante neasemănătoare, o fac spre

a mări astfel posibilităţile încrucişării prin insecte.

J o h n G o s s a observat încă în anul 1822 unele fenomene

din cele care l-au condus pe M e n d e l la descoperirea legilor de

ereditate. El a constatat la bastardarea dintre mazărea albastru-

verzuie [Prolific or Prussian bluc) cu mazărea pitica spaniolă

(Dwarf spanish pea) că toţi bastarzii aveau boabele galbene, iar în

generaţia Il-a de boabe, au apărut şi boabe galbene şi verzi, din

tre care boabele verzi au rămas constante, pe când boabele galbene

erau de două feluri: unele rămâneau galbene, altele dădeau naşterela boabe galbene şi verzi.

La 1835 A cademia olandeză de ştiinţe din Haarlem a publicat

un premiu pentru cea mai bună lucrare referitoare la rolul hibridă

rilor şi producerea de noi varietăţi la plantele agricole şi ornamen

tale.

Lucrarea lui G ä r t n e r în această chestiune, lucrare care a

luat premiul, a fost publicată în întregime în anul 1849. El a execu

tat aproape 10.000 de experimentări cuprinzând cam 700 specii şi

obţinând circa 250 hibrizi.

G ä r t n e r a făcut clasificarea hibrizilor după asemănarea lor

cu părinţii; el a găsit hibrizi, cari semănau cu imul din părinţi, ori

semănau in unele însuşiri cu un părinte, într'altele cu celălalt, sau

erau intermediari.

La 1859 apare prima ediţie a cărţii epocale: „O rigina speciilor".

Aci, intre altele, este expusă şi problema hibridării în legătură cu

chestiunea speciilor; D a r w i n nu a acordat aşa mare importanţă

hibridării în procesul evoluţiei.

în afară de aceştia, au mai executat încrucişări la plante, înain

tea lui M en d e l : K n i gh t , F o ck e , W i c h u r a , N au d i n ,

G o d r o n şi la animale SJ_ a n d 'f u s s.

Aceştia n'au avut succesul lui M e n d e l pentrucă ei n'au nu

mărat formele ieşite din hibridare. Numai M e n d e l a avut geniala

idee să numere, numai el a tratat numeric observaţiile, numai el a

procedat „măsurând".

Hibridări s'au executat aşa dar, şi mai inainte de M e n d e 1 însă nu i-a reuşit

nimănui să aducă o ordine în numerosul material observat. Când citim dările de

seamă asupra bastardărilor vechi, ne minunăm cât de aproape au fost cercetători i

respectivi de descoperirea legilor de ereditate. Se observase dominanta exclusivă

a unora din părinţi, sau dominanţa necompletă a altora în generaţia intâi. Cât

priveşte comportarea celorlalte generaţii, se constatase o mare variabilitate şi chiar

apariţia formelor părinţilor. In privinţa apariţiei formelor părinţilor, N a u d i n a

dat în anul 1862 o explicaţie, care se deosebeşte numai puţin de cea a lui M e n d e l .

In ceea ce priveşte marea variabilitate, ce se observă după încrucişări, citim

in D a r w i n , următoarele: „Dacă încrucişăm două rase deosebite, atunci descen

denţi i din prima generaţie sunt in general, aproape uniformi în însuşirile lor . . .

Dar, după cum s'a găsit nu e deloc folositor să îmmulţim bastarzii din această



pri mă generaţie, căci oricât de uniformi ar fi ei, vor produce cu toate acestea

multe generaţii de-a-rândul , descendenţi nespus de deosebiţi. Ameli orato rul este

adus la desnădejde şi ajunge la concluzia, că el nu va fi in stare să creeze o rasă

intermediară" .

In cercetările hibridologice vechi se constatase apariţia de forme atavice,

adică pe care părinţii direct nv le-au avut, ci unii din strămoşii mai mult sau

mai puţin îndepărtaţi. Deasemenea se observase în bastardările vechi că se pot

uni însuşirile unui părinte cu alte însuşiri ale celuilalt părinte.

In încurcatul material de date şi observaţii in domeniul eredi

tăţii de până la sfârşitul secolului trecut, legile lui M e n d e l aduc

o claritate remarcabilă.

J o h a n n M e n d e l s'a născut la 20 Iulie 1822 la Helzendorf la graniţa Mendel,

austriaco-sileziană şi era fiu de ţărani simpli. Născut intr'o regiune, in care a fost

o curcire intensă intre germani şi cehi, M e n d e l avea ca moşi şi strămoşi mulţi

profesori, judecători şi primari. Tatăl lui, voind să-i lase gospodăria, 1-a invăţat de

tânăr cu deprinderile plugăreşti şi grădinăreşti.

înv ăţătorul din sat convinse, însă, părinţii lui J . M e n d e 1 să lase băia

tul să înveţe mai departe. Luptând cu mari dificultăţi financiare, el a absolvit li

ceul in T roppau; apoi, îndemnat de directorul liceului, un preot augustin, s'a călu

gărit ca novice cu numele de Gregor în anul 1843.

Dela 1845 la 1848 el u studiat teologia la Brünn, apoi dela 1851 la 1854 a

audiat la Universitatea din Viena.

L a 1854 M e n d e l a fost numit profesor de ştiinţele naturale la liceul

real din Brünn, unde a funcţionat până la 13 Mai 1868, când a fost ales stareţ

al ordinului „Augustinilor" . Aici a început pentru el o muncă grea, pentrucă a

apărat cu tot sufletul interesele şi prestigiul mănăstirii. Luptând contra unor im

pozite grele, impuse pe nedrept mănăstirii din Brünn, el a ajuns în conflict cu gu

vernul din Viena.

încă de când era profesor la liceul din Brünn el a început câteva frumoase

experienţe de ereditate la plante şi anume cu:

Pisum, Hieracum, Phaseolus, Geum,

Cirsium, Aquilega, Linaria, Mirabilis, Meandrium, Zea, V erbascum, Antirrhinum,

Ipjmaea, Tropaeolum şi Cdceolarta.

Deasemenea s'a ocupat cu studii de ereditate

la c.lbine. Inafară de cercetări ereditare, el s'a ocupat şi cu meteorologia.

Din nefericire ne-a rămas foarte puţin din lucrările lui. Cele mai importante

lucrări in ereditate au fost citite la Societatea Naturaliştilor din Brünn şi pu

blicate în „desbaterile societăţii naturaliştilor din Brünn" (die Verhandlungen des

Naturforschenden Vereines in Brünn); aceste lucrări sunt:

1. E xperienţe cu hibrizi de plante („Versuche über Pflanzenhybriden" ).

2. Asupra câtorva bastarzi de

Hieracum,

obţinuţi prin încrucişare artifi

cială („Über einige aus künstlicher Befruchtung gewonnene Hieraciumbastarde" ).

Aceste două lucrări au fost retipărite de E . v. T s c h e r m a k in bibl ioteca:

Ostwald's Klassiker der exakten Wissenschaften Nr. 121.

Faptul că experienţele lui la mazăre n'au fost înţelese, dificultăţile de in

terpretare avute în experienţele cu câteva plante, mai ales la Hieracum, unde

din cauza apogamiei generale la bastarzi şi parţiale la câteva specii, el a obţinut

rezultate inverse ca la mazăre (şi anume prima generaţie neuniformă şi din con

tră o mare constanţă în generaţia Fs), boala lui de ochi şi numirea ca prelat,

l-au îndepărtat pe M e n d e l dela cercetările sale.

El a murit supărat din cauza luptelor pentru apărarea intereselor mănăsti

rii, la 6 Ianuarie 1884.



In anul 1900 trei savanţi botanişti : C o r r e n s , de V r i e s ş i T s c h e r -

m a k, lucrând fiecare separat, au găsit prin experienţe că descoperirile lui M e n

d e l aveau o importanţă fundamentală; prin publicaţi ile lor, ei au smuls uitării

aceste experienţe, azi celebre.

In cinstea lui M e n d e 1 se dă ştiinţei eredităţii numele de ,,m e n d e 1 i s m" ;

factorii genotipici se mai numesc şi factori „m e n d e 1 i e n i" , iar despre însuşi

rile care urmează legile lui M e n d e 1 se zice că „m e n d e 1 e a z ă".

După descoperirea legilor lui M e n d e l s'a experimentat cu su

te de plante şi animale şi s'a găsit că aceste principii de ereditate au

valabilitate generală- Şi atunci ne întrebăm de ce n'a fost apreciată

opera lui M e n d e l , din momentul în care a fost făcută cunoscută,

adică încă delà 1865? Mulţi cred că datorită publicării ei în revista

puţin citită: „Desbaterile societăţii naturaliştilor din Brünn", opera lui

M e n d e l a fost puţin răspândită. A ceasta însă nu poate fi o cauză

principală, deoarece revista se trimitea tuturor societăţilor ştiinţifice

mai de seamă din Europa. Alţii sunt de părere că opera lui M e n-

d e

1

n'a fost luată în seamă, deoarece ea a venit într'un timp, când

învăţaţii erau angajaţi în alte domenii mai promiţătoare; într'adevăr

prima şi cea mai importantă lucrare a lui M e n d e l a apărut la 1865,

adică şase ani după apariţia celebrei lucrări a lui D ar w i n , , Ori

gina speciilor"; drumurile noi şi nebătute, pe care le-a deschis în

toate domeniile această monumentală operă, angajaseră toată ener

gia ştiinţifică a acelei epoce, in experienţe pentru controlarea, în

dis

cuţii pentru desbaterea problemei evoluţiei speciilor. încrucişările,

cu care se lucrase şi înainte fără rezultat, n'au mai putut determina o

nouă orientare a străduinţelor acelor timpuri; cu opera lui M en -

d e

1

nimeni nu avea timpul să se ocupe. Se poate că acest motiv să fi

jucat un oarecare rol în neglijarea operei lui M e n d e l ; dar cea mai

importantă cauză a fost desigur determinată de puţina cunoaştere

în acele timpuri a problemei fecundării şi problemei diviziunii celulei.

Numai graţie acestor descoperiri, care au urmat după lucrările lui

M e n d e l , suntem în stare să pricepem feromenele de desperecherea

factorilor şi de repartiţia matematică a urmaşilor unei încrucişări.

LITERATURA.

C a m e r a r i u s ;

Epistola de sexu plantarum.

1694.

D a r w i n , C :

Orign of Speces by Means of Natural Séection. ..V ariation

in Animais and Plants under Domestication".

1859.

F o c k e, W. O.:

Die Pflanzenmischlinge

Berlin. 1881.

G o s s ,

J o h n :

On the variation in the colour of peas, occasioned by cross im

prégnation.

T ransact. of the H orticultural Society of London vol. V, 1824.

G ä r t n e r , C. F.: V ersuche und Beobachtungen über Bastarderzeugung in Pflan

zenreche

Stuttgart. 1849.

K ö l r e u t e r , J . G.:

V orläufige Nachricht von enigen das Geschlecht der Pflan

zen betreffenden V ersuche und Beobachtungen.

1761.

N a u d i n, Ch.:

De l'hybridité comme cause de variabilité

Ann. Sc. nat. Bot 3.

1865.



2. M e c a n i s m u l t r a n s m i s i u n i i î n s u ş i r i l o r

l a u r ma ş i.

încă dela început s'a căutat să se afle cărui mecanism e datorită

transmisiunea factorilor genotipici dela părinţi la urmaşi; D a r w i n

susţinea că gârneţii conţin un extract al întregului organism, că fie

care celulă a corpului şi-ar trimite reprezentantul său acolo; dar cu

rând această părere a fost părăsită şi s'a crezut că trebue să existe o

plasmă specială, căreia ii e încredinţată transmisiunea factorilor;

această plasmă a fost numită de N ă g e

1

i idioplasmă şi de W e i s-

m a n n plasmă germinativă.

In acelaşi timp diferiţi cercetători au căutat să răspundă la între

barea unde este localizată această plasmă germinativă; N ă g e l i a

făcut o afirmare cu totul teoretică despre necesitatea existenţei unei

masse ereditare e c h i v a l e n t e în ovul şi spermatozoid. Dar numai cercetările citologice, anume acelea asupra cariochinezei şi for

mării gârneţilor, au făcut posibil un progres în aflarea mecanismului

transmisiunii însuşirilor.

Atenţia multor cercetători a fost atrasă asupra faptului curios că

f

deşi ovula este de obiceiu mai mare decât spermatozoidul, totuşi am

bii părinţi contribue în acelaşi fel, în aceeaşi măsură la dotarea copi

ilor cu însuşiri; s'a găsit, însă, că există totuşi în gârneţii bărbăteşti

şi femeieşti o parte a celulei, care e tot aşa de mare la ambele sexe,

anume n u c l e u l ; aceasta a făcut să se nască părerea că nucleului

îi revine principalul rol în ereditate.

In cercetările lor asupra fecundaţiei, S t r a s s b u r g e r şi O.

H e r t w i g au găsit că adesea numai nucleul gârneţului bărbătesc ia

parte la actul fecundării, că numai el intră în ovulă; de aceea ambii

au emis în anul 1884 teoria că „nucleii sunt purtătorii însuşirilor, ce

se moştenesc".

Problema localizării însuşirilor devenea din ce în ce mai pre

cisă; se căuta anume să se afle ce parte a nucleului are atribuţia de a

transmite urmaşilor însuşirile.

A tenţia multora a fost atrasă, încă dela început, asupra unor

curioase lucruri, care se numesc fire nucleare sau cromozomi, şi care

sunt cele mai interesante elemente nucleare.

Cromozomii işi trag numele dela c h r o m o s = coloare, pentrucă acumu

lează intens la preparaţii, anumiţi coloranţi; ei înşişi, insă, nu sunt coloraţi. Cro

mozomii pot să se prezinte in unele faze de diviziune ca gheme de fire, fin deşi

rate;

in anumite stadii de diviziune, însă, unde pot fi observaţi mai uşor, ei apar

in formă de bastonaşe, cârji sau rotunjiţi , in perechi de cromoz omi omologi.

După toate probabilităţile un cromozom este alcătuit dintr'un şir de mici

corpuşoare sau boabe (cromomere), care, dacă cromozomii sunt alungiţi complet,

sunt aşezate foarte probabi l intr'o orânduire lineară, de ex. ca elementele unui co.

lier de perle. Constituţia chimică a cromozomilor sau cromomerelor nu este destul

de bine cunoscută ca să putem trage anumite concluzii pentru studiile ereditare.

Cromozomii sunt caracterizaţi printr'o formă, mărime şi colorabilitate deose

bi tă; ei au aşa dar o individuali tate, care insă, nu trebue înţeleasă in mod ab:olut,

deoarece, cum vom vedea mai târziu, cromozomii omologi işi pot schimba reciproc

substanţa într'un anume stadiu înainte de diviziunea de reducere.



Aceşti cromozomi au atras atenţia multor cercetători, deoarece:

1.

Numărul lor e caracteristic pentru fiecare specie şi e absolut

constant (afară de trabanţi, gâtuiri, alipiri).

Astfel numărul haploid al cromozomilor este la :

Avena sativa

21 Raphanus

9

Beta maritima

9

Seeale cereale

7

Beta vulgaris

9

Solanum nigrum

36

Brassica napus

18

Solanum tuberosum

24

Brassica nigra

8

Trifolium pratense

7

Brassica olerace

9 Trifolium repens

14

Brassica rapa

10

Triticum aeglopoides

7

Hordeum sativum

7 Triticum compactam

21

Lens

7 Triticum dicoccoiides

14

Lupinus albus

20

Triticum dicoccum

14

Lupinus angustifolius

20

Triticum durum

14

Medicago falcala

16

Triticum monococcum

7

Medicago lupulina

8

Triticum polonicum

14

Medicago sativa

16

Triticum speta

21

Meilotus albus 8

Triticum turgdum

14

Oryza sativa 12

Triticum vulgare

21

Pisum sativum 7 Zea

10

2. Singurele componente ale nucleului, care se împart la divizi

unea celulei atât în cariochineză cât şi în diviziunea de reducere, exact

in două părţi egale, sunt tocmai aceşti cromozomi deoarece ei se îm

part de-a-lungul.

Diviziunea

Ereditatea apare ca o consecinţă a continuităţii genetice, asigu-

ceiuieL

r a

^ p

r

j

n

f

ormarea

celulelor germinale; de aceea este nevoie să cu

noaştem esenţialul din fenomenul diviziunii celulare la plantele su

perioare.

Deosebim două feluri de diviziune a celulei: 1. m i t o t i c ă (cari-

ochinetică sau indirectă) şi 2. a m i t o t i c ă. D iviziunea amitotică sau

bipartiţia consistă în aceea că nucleul se strangulează, formând două

părţi, din care fiecare la rândul său se divide mai departe tot astfel;

acest fel de diviziune nu este, însă, normal şi se întâlneşte foarte rar.

Cea mai frecventă diviziune celulară este cea mitotică, din care se

cunosc două tipuri: vegetativă şi de reducere. Diviziunea de reducere

se observă numai la celulele, care formează celulele sexuale, pe când

diviziunea vegetativă se observă la toate celelalte celule ale orga

nismului.

Urmărind modificările principale ale structurii nucleului în tim

pul diviziunii sale vegetative, se pot observa la plantele superioare,

următoarele faze;

Mai întâi membrana nucleului începe să se dizolve şi cromatina

formează un filament sinuos; apoi filamentul cromatinei se divide în

bucăţi numite c r o m o z o m i .

In acest timp s'a format f u s u l n u c l e a r , care constă din fila

mente foarte fine, ce au aspectul a două conuri descinzând dela polii

nucleului către ecuator. Pe măsură ce fusul ia o formă din ce în ce mai

regulată, cromozomii se îndreaptă spre zona ecuatorială şi formează

p l a c a e c u a t o r i a l ă ; aci cromozomii se divid în l u n g i m e , iar

— 44 -



apoi jumătăţile ce rezultă se separă, ducându-se fiecare la polii fusului;

ajunşi aci cromozomii îşi pierd forma, apoi apare un nou nucleu; fusul

nuclear dispare şi împrejurul celulelor fiice se formează o nouă mem

brană; astfel rezultă două celule la fel cu celula iniţială, (fig. 12).

Fij .

12.

— D iviz iunea mitotică somatică la plante (după Sharp).

W i 1 s o n distinge la diviziunea celulei o f i g u r ă c r o m a t i c ă şl una

a c r o m a t i c ă , dintre care prima derivă numai din nucleu, pe când a doua de

seori atât din nucleu, cât şi din citoplasmă; figura cromatică constă din cromo

zomi. Aspectul cel mai constant al figurii acromatice, aşa cum se distinge în sec

ţiuni, este un f u s fibrilar, împrejurul căruia sau în care se găsesc cromozomii ,

în timp ce in apropiere de fiecare pol se găseşte un corp central, adesea dublu,

înconjurat de o figură în formă de stea ( a s t e r ) ; când astfel de a s t e r i sunt

prezenţi , figura acromatică se numeşte a m p h i a s t e r . Astfel de a m p h i a s -

t e r i sunt tipici pentru mitozele animalelor superioare (totuşi sunt câteva excep-

ţiuni); deasemenea se întâlnesc la thalophyte şi la câteva protiste. La figurile cro

matice a n a s t r a l e , asterii adevăraţi lipsesc şi adesea şi corpurile centrale.

Fusurile anastrale sunt caracteristice pentru mitozele vegetative delà plantele su

perioare.

Fazele diviziunii nucleului, care nu se lasă delimitate atât de precis, pot fi

grupate în trei categorii: 1) p r o f a z e l e , începând delà modificarea structurii

nucleului în repaus până la formarea cromoz omilor şi fusului nuclear; 2) m d a -

f a z e l e delà începutul formării plăcii ecuatoriale până în momentul separării ju

mătăţilor de cromozomi; 3) a n a f a z e l e care cuprind restul de faze până Ia

formarea celulelor fiice.

D i v i z i u n e a d e r e d u c e r e se aseamănă, în ceea ce pri

veşte mersul general al diferitelor transformări, cu diviziunea vege

tativă, deosebindu-se numai printr'aceea că se formează în nucleu

cromozomi dubli în loc de cromozomi simpli; în consecinţă se în

dreaptă spre poli cromozomii întregi, iar nu jumătăţile lor; de aci re-



zultă celule fiice (celulele sexuale) cu un număr de cromozomi redus

la jumătate faţă de celulele iniţiale, (fig. 13).

împărţirea longitudinală a cromozomilor ne atrage atenţia că ei

trebue să reprezinte ceva foarte important în celulă, căci altfel s'ar

j'

fi împărţit nucleul întreg, prin strangulare, fără să se mai fi for-' mat anterior cromozomii.

Este, deci, nevoie ca substanţa cromatică să se împartă cu exac

titate in jumătăţi egale; de aceea natura a recurs la diviziunea cario-

chinetică. G o l d E c h m i d t face, în legătură cu aceasta, următoarea

comparaţie: să ne închipuim că ar trebui să împărţ.im un sac cu boa

be de tasole în două jumătăţi; am putea să executăm aceasta stran

gulând cu o sfoară sacul la mijloc, divizându-1 astfel în două jumă

tăţi; prea exactă, fireşte, n'ar fi această împărţire. Mai bine ar fi

să numărăm boabele şi să punem acelaşi număr într'o parte ca şi în

cealaltă; în cazul acesta am avea, ce-i drept, acelaşi număr de boabe,

dar o boabă de fasole este mare, alta este mică, una este foarte des-

voltată, alta este stricată; cu un cuvânt cele două grămezi nu sunt

hig. 13. — Diviziunea de reducere la Vicia faba. (după Sharp).

egale. Am fi împărţit într'adevăr precis, dacă am fi despicat fieca

re bob de-alungul şi am fi repartizat grămezilor cele două jumătăţi;

exemplul acesta ne arată că împărţirea conţinutului nuclear pe cro

mozomi şi separarea acestora prin diviziune longitudinală nu poate

avea alt motiv, decât necesitatea de a repartiza la celulele fiice cât

mai exact posibil substanţa respectivă a nucleului.

Formarea seminţelor şi fructelor la diferitele plante agricole se

datoreşte unui act sexual, care se compune din două procese: poli-

nizarea şi fecundarea.

Polinizaren.

P o l i n i z a r e a consistă în transportarea polenului pe stigma

tul pistilului; la toate plantele întâlnim o serie de adaptări în acest

scop, care au ca ţintă să uşureze accesul polenului pe stigmat şi

să ajute la polinizarea încrucişată; la un mare număr de plante sta-

minele şi pistilele se găsesc în aceeaşi floare, numită în acest caz

h e r m a f r o d i t ă ; astfel de plante la care aparatul sexual bărbătesc

şi femeiesc se găsesc în aceeaşi floare, se numesc m o n o c

1

i n e. Ma

zărea, orzul, ovăzul sunt plante monocline şi autogame. Existenţa pis-

tilelor şi staminelor în aceeaşi floare nu înseamnă numai decât auto-

polinizare şi autofecundare; se găsesc din contră o mulţime de adap-

- 46 -



taţiuni, care împiedecă autopolinizarea; aci putem enumăra între al

tele timpul diferit de maturitate al staminelor şi pistilelor; avem

astfel p r o t a n d r i e , când staminele ajung mai de vreme la matu

ritate decât pistilele (de ex. la porumb şi sfeclă) şi p r o t o g i n i e

când celulele sexuale femeieşti au ajuns mai întâi la maturitate (de

ex. la A lopecurus pratensis). D easemenea întâlnim cazuri de au t o -

s t e r i l i t a t e , când polenul dela aceeaşi floare şi chiar dela aceeaşi

plantă nu este activ; astfel de cazuri întâlnim la trifoiu, secară, pomi,

etc. Autosterilitatea nu trebue înţeleasă în med absolut căci la toa

te plantele allogame putem, prin izolare, să obţinem autofecundare;

la trifoiu şi Phleum pratense autofecundarea reuşeşte numai fcarte

greu, pe când la Festuca şi secară autofecundarea dă rezultate mai

bune. Autofecundarea reuşeşte mai uşor dacă închidem împreună

inflorescenţele a două plante surori.

Avem a face cu plante dicline. când inf lorescenţe bărbăteşti şi

femeieşti se găsesc separate; anume plantele, la care inflorescenţele

bărbăteşti şi femeieşti sunt separate, dar se găsesc pe aceeaşi plan

tă se numesc m o n o i c e (cum este porumbul), pe când plantele, la

care inflorescenţele femeieşti şi bărbăteşti se găsesc separate pe plan

te deosebite, se numesc d i o i c e (cum este cânepa, hameiul, spa

nacul, etc).

Când polenul, care fecundează o floare, vine dela un alt individ,

avem a face cu polinizare străină sau allogamă; cunoaştem plante al

logame, la care polinizarea este asigurată prin vânt, cum sunt gra-

mineele; aceste plante an e m o f i l e au polenul uscat şi uşor; când

transportul polenului se tace prin insecte, avem a face cu plante e n-

t o m o ,f i

1

e, cum sunt de ex- leguminoasele care au polen puţin şi

cleios.

Plantele anemofile trebue să producă mai mult polen decât

plantele entomofile, deoarece la ele cea mai mare parte a polenului

se pierde fără folos.

Insectele fecundează de obiceiu numai în cuprinsul unui lan, pe

când polinizarea cu ajutorul vântului este mult mai întinsă; de aceea

la plantele anemofile pericolul de curcire este mult mai mare decâtla plantele entomofile.

Cât de departe ajunge polenul, depinde de tăria şi direcţia vân

tului, nrecum şi de mărimea tarlalei.

Printre insectele, care ajută fecundarea, cele mai principale

sunt albinele şi bondarii; deasemenea merită să fie amintiţi aci şi flu

turii.

Vremea inf luenţează fecundaţia la plantele entomofile; de ex. în

anii ploioşi şi reci cum a fost anul 1933, se produce puţină sămânţă

de trifoiu, pentrucă bondarii nu sboară. La plantele anemofile vre

mea influenţează mai puţin vegetaţia: de ex. secara poate, pe vre

me nefavorabilă, să-şi întârzie înfloritul şi cu 14 zile.

Cunoaşterea modului de fecundare are o netăgăduită importanţă

pentru ameliorarea plantelor agricole; de ea depinde felul metodei

de ameliorare pe care o aplicăm, precum şi modul de cultivare şi

izolare în câmpul de experienţă. Nu vom putea, de ex., îmmulţi pen

tru producerea de sămânţă unele lângă altele diferite soiuri cu fecun-



daţie străină, pentrucă polenul dela un soiu, căzând pe florile celui

lalt, le fecundează şi astfel strică puritatea iniţială a soiului dat.

Fecundarea

Fecundarea este un fenomen celular; la cea mai mare parte a or

ganismelor vegetale şi animale fecundarea constă din unirea a două

Fig. 14. — Reprezentarea schematică a unei flori de Angiosperme, puţin înainte de

fecundare Sp = sepale, Pt = petale, N = nectarii, St = stamine, P = grăunţe

de polen,

Tp

= tubul polinic,

Nv

= nucleu vegetativ,

Ng

= nucleii generativi.

Si — sinergide, O = oosfera, Po, şi Po, = cei doi nuclei polari. S. e. = sacul

embrionar,

A —

antipode. (după Fruwirth).

celule, care posedă fiecare un nucleu destul de simplu; celulele, care

participă la o fecundare normală se numesc gam e ţi ; produsul

unirii lor se numeşte ou sau z i g o t.



Un zigot are o garnitură dublă de cromozomi şi deci de gene;

şi aici sunt două cazuri posibile; când gârneţii au aceleaşi genotipuri,

avem a face cu un zigot cu o garnitură omogenă; zigotul respectiv este

numit h o m o z i go t ; când gârneţii sunt de genotipuri deosebite avem

a face cu u n h et er o z i go t .

G răuntele de polen, căzut pe stigmat, începe să germineze, dând

naştere t u b u l u i p o l i n i c , care traversează stilul şi atinge micro-

pila ovulei. Capătul tubului pătrunde în sacul embrionar de obiceiu

printr'una din sinergide; se pare că smergidele secretează substan

ţe,

care produc o acţiune chimiotropică asupra tubului.

Nucleii generativi se apropie de vârful tubului; înaintea lor merge

nucleul vegetativ al tubului, care se resoarbe în cele din urmă. D upă

dizolvarea membranei din vârful tubului polinic, unul din nucleii ge

nerativi fuzionează cu nucleul oosferei şi celălalt cu nucleul secun

dar al sacului embrionar, născut din unirea celor doi nuclei polari

(fig. 14).

Unii autori dau, din această cauză, dublei fecundări numele de

t r i p l ă u n i re , plecând dela faptul că într'adevăr se întâlnesc

trei nuclei cu cromozomii lor.

A ceastă dublă fecundare a fost descoperită de N a w a s c h i n

în anul 1898. Din oosfera fecundată provine zigotul, care produce em

brionul; sacul embrionar fecundat produce endospermul secundar,

care serveşte la nutrirea embrionului.

Prin fenomenul dublei fecundări se explică apariţia xeniilor.

Xenii.

F o c k e a denumit ,,xenii" schimbările de formă şi coloare, care se

produc sub influenţa polenului străin.

Exemplul cel mai cunoscut de xenii îl constitue porumbul:

D acă încrucişăm o plantă de porumb zaharos (boabe sbârcite)

ca mumă, aducând polen dela o plantă de porumb amidonos (boabe

netede), atunci chiar ştiuletele în întregime va purta boabe netede,

făinoase, cu toate că acest ştiulete se află pe o plantă de porumb za

haros şi cu toate că ceilalţi ştiuleţi de pe aceeaşi plantă, polinizaţi cu

polen dela porumbul zaharos au boabe sbârcite şi sticloase. Cu alte

cuvinte polenul străin influenţează chiar asupra boabelor, care se

află pe plantele părinţi, (fig. 15).

Să luăm un alt exemplu tot dela porumb: D acă polinizăm un po

rumb cu boabele albe, cu polen dela un porumb cu boabele albastre,

ştiuletele rezultat va avea boabe albastre, cu toate că se află pe o

plantă, ai cărei ştiuleţi au de obiceiu boabe albe. Coloarea albă, res

pectiv albastră, se bazează pe coloarea aleuronei, care se vede prin

tegumentul străveziu al boabelor. Aleurona nu este însă, o parte a

embrionului, ci aparţine organismului mumei; aşa dar bastardul F,"

are,

în cazul când tatăl a fost albastru, o aleuronă de coloarea tatălui.

Este bine cunoscut că dacă un porumb cu boabe albe este cultivat

lângă un porumb cu boabe galbene, chiar ştiuleţii porumbului alb

conţin şi boabe galbene; aceasta se datoreşte polinizării parţiale cu

polen dela porumbul vecin cu boabe galbene. Explicaţia este că en

dospermul se naşte el însuşi dintr'o fecundare, şi anume prin fuziunea

secundului nucleu generativ cu cei doi nuclei polari. Endospermul for

mează tot bobul cu excepţia embrionului şi pericarpului. Endosper-



mul cuprinde, deci, şi stratul de aleuronă, care poate fi considerat

ca epiderma ţesutului endospermic. Pericarpul este desvoltat din

ovar şi este compus numai din ţesut de origine maternală.

R i c h e y arată că deoarece şi embrionul şi endospermul se nasc

din fuziunea de celule asemănătoare, rezultă că sunt genetic identice

1 u

'

c

i

Fig. 15. — a = Ştiulete de porumb zaharos fecuniat cu polen dela porumb zaharos

b = Ştiulete de porumb zaharos fecuniat cu polen dela porumb amidonos.

c = Ştiulete de porumb amidonos fecuniat C J polen dela porumb amidonos.

a,, b,, c,, = boab> din ştiuleţii a — c. (după Baur).

şi că însuşirile endospermului pot fi luate într'o oarecare măsură,

ca un indice al compoziţiei factoriale a embrionului. Afirmaţia că em

brionul şi endospermul sunt identice din punct de vedere genetic tre-

- 50 -



bue,

insă, făcută cu anumite rezerve şi anume pentrucă endospermul

se desvoltă din fuziunea a doi nuclei po lari cu un singur nucleu sper-

matic, aşa dar părintele-mumă contribue cu de două ori mai mulţi

cromozomi decât părintele tată, în timp ce la formarea embrionului

ambii părinţi contribue la iei. In cazul anumitor însuşiri ale endos-

permului această doză dublă, care provine dela mumă, este domi

nantă asupra unei singure doze care vine dela părintele- tată.

In astfel de cazuri înfăţişarea endospermului este determinată

exclusiv de părintele-mumă, deci nu apar xenii. In cazul de domi

nanţă completă xeniile au loc numai când factorul dominant este

adus de părintele mascul.

Cercetările au arătat că influenţa polenului străin e mărginită

numai asupra endospermului şi a aleuronei; dincolo de endosperm,

de ex. asupra tegumentului seminţei, nu se întinde acţiunea polenului

străin.

Uneori nu este nevoie de actul fecundării ca să se nască un indi-

P a r t e n o g e n e z a .

vid, ci ovula se poate desvoltă ulterior fără fecundaţie; acest fenomen

se numeşte p a r t e n o g e n e z ă . Deosebim o partenogeneză haploidă

şi una diploidă; în regnul vegetal întâlnim mai mult partenogeneză

diploidă; astfel este cazul la Hieraeium. La partenogeneză diploidă

se nasc descendenţi numai dintr'o celulă, cu alte cuvinte numai plan-

tele-mume transmit asupra urmaşilor însuşirile lor. Partenogeneză di

ploidă dela Hieraeium a încurcat foarte mult p e G r e g o r M e n d e l .

In regnul animal întâlnim partenogeneză diploidă la filoxeră şi par

tenogeneză haploidă la albine, furnici, viespii şi bondari.

Formarea de fructe lipsite de seminţe poartă numele de p a r t e -

Partenocarpia.

n o c a r p i e ; aci deosebim următoarele cazuri:

1. Când polenul nu ajunge pe stigmat; în acest caz embrionul

moare, dar fructul creşte mai departe.

2. Când polenul ajunge pe stigmat, dar nu fecundează, ci numai

exercită o excitaţie, care produce partenocarpia.

Partenocarpia, adică formarea de fructe fără seminţe o întâlnim

la toate speciile de Brassica, la viţa de vie, lămâi, cireşi, mandarine,

banane, castraveţi, etc.

L ITERATU RA

B o v e r i, T h.: Ergebnisse über die Konstitution der chromatischen Substanz des

Zelkernes.

Jena, 1904.

B e 1 a r, K.: Die cytologschen Grundlagen der V ererbung H andbuch d. Verer-

bungswiss. 1. 1928.

C o w d r y, E. V.:

General Cytology.

Chicago, 1924.

S c h ü r h o f, P. N .: Die Zytologe der Blütenpflanzen. Stuttgart, 1926.

S h a r p , L. W. :

The Introduction to cytology.

N ew- Y ork, 1926.

S t r a s s b u r g e r , Ed.:

Chromosomenzahlen, Plasmastrukturen, V ererbungsträ

ger und Reduktionsteb.mg

Jahrb. f. wiss. Botanik. 1908.

W i l s o n , E . B.:

The Cel in deveopement and heredity.

N ew- Y ork and London,

1925.



3. L e g e a s e p a r ă r i i f a c t o r i l o r .

Fenomenele de ereditate pot fi astăzi explicate prin legile lui M e n d e l

ş i M o r g a n .

Legile de ereditate ale lui M e n d e l sunt in număr de două: U legea se

parării factorilor şi 2) legea liberei combinaţiuni a factorilor. Mulţi susţin că

există şi o a treia lege, aceea a uniformităţii hibrizilor din prima generaţie fi lială;

această lege nu are, însă, valabilitate generală, întru cât sunt multe cazuri când

hibrizii din generaţia Fi nu sunt la fel (de ex. cazurile de ereditatea însuşirilor le

gate de sex).

Aceste legi mendeliene sunt astăzi completate de următoarele principii de

ereditate stabilite de M o r g a n şi colaboratorii săi: 1. înlănţuirea factorilor;

2. schimbul factori lor; 3. orânduirea lineară a factorilor in cromoz omi ; 4. numă

rul limitat al grupelor de înlănţuire.

L e g e a s e p a r ă r i i f a c t o r i l o r este cunoscută şi sub nu

mele de legea segregării, disjuncţiunii, desbinării sau desperecherii

factorilor.

Lui M e n d e l i-a reuşit să stabilească acest important principiu

de ereditate, pentrucă, in deosebire de hibridiştii antecesori, a intro

dus în experienţele sale simplitatea; el n'a lucrat simultan decât cu

o pereche de însuşiri, pe care le

_

a ales astfel încât să se deosebească

distinct una de alta.

AnUrrhinum

înainte de a cita experienţele lui M e n d e

1,

să cităm după B a u r

următorul exemplu mai simplu şi anume al unei încrucişări între două

rase de gura leului (A ntirrhinum majus), care se deosebesc numai în

ceea ce priveşte coloarea florii. Să polinizăm o floare, la timp castrată

dela o rasă de coloare fildeşie cu polen dela o rasă constant roşie;

din seminţele obţinute iese prima generaţie de bastarzi de coloare ro

şiatică, deci o coloare intermediară între colorile plantelor părinţi-

D acă autofecundăm aceşti bastarzi, adică dacă-i polinizăm cu

polen propriu, vom obţine seminţe, care vor da generaţia Il-a de

bas

tarzi compusă din:

plante cu flori fildeşii ca unul din părinţi,

;

' ,, ,, ,, roşii ca celălalt părinte,

I I I I

,, roşiatice ca bastardul din prima generaţie.

Dacă nu facem distincţie între indivizii cu flori roşii şi roşiatice,

ci îi numărăm la un loc, vom avea în generaţia Il-a, 3 părţi indivizi

cu flori roşii şi o parte indivizi cu flori fildeşii.

Toate plantele cu flori fildeşii din generaţia Il-a sunt constante,

adică din seminţele lor nu se nasc decât plante cu flori fildeşii. Dea-

semenea toate plantele cu flori roşii din generaţia I l- a sunt constante

în descendenţa lor. Din contră plantele cu flori roşiatice din această

generaţie dau in descendenţa lor o separare de forme, tocmai ca şi

aceea ieşită din bastarzii din prima generaţie, adică vom întâlni: '»

plante cu flori fildeşii, V . cu if

lori

roşii şi *l* cu flori roşiatice.

Ca să înţelegem cum se naşte această proporţie, trebue să pornim

dela celulele sexuale. Fiecare plantă de „gura leului" se naşte din

unirea unei ovule cu o celulă sexuală bărbătească, care se găseşte în

grăuntele de polen. Fiecare plantă de „gura leului" cu flori roşii se

naşte din unirea a două celule sexuale, din care fiecare transmite

- 52 -



însuşirea „floare roşie", sau, ca să ne exprimăm mai pe scurt, din

uni

rea a două celule sexuale „roşii" .

Fiecare plantă roşie dă naştere numai la ovule şi grăunţe de polen

roşii. Tot astfel fiecare plantă fildeşie e născută din unirea a 2 celule

sexuale „fildeşii" şi nu produce decât astfel de celule sexuale. Bastar

dul din exemplul nostru se naşte din unirea unei celule sexuale „ro

şii" cu o celulă sexuală „fildeşie" şi un astfel de bastard, născut din

unirea a două celule sexuale diferite, formează la rândul lui mereu

două feluri de celule sexuale, anume 50% roşii şi 50% ifildeşii. D acă

un astfel de bastard formează 50% ovule roşii şi 50% ovule fildeşii,

şi tot astfel 50% grăunţe de polen roşii şi 50% grăunţe de polen filde

şii, sunt posibile următoarele 4 feluri de combinaţiuni între ovulele

roşii şi fildeşii şi grăunţele de polen roşii şi fildeşii, atunci când auto-

fecundăm bastardul sau fecundăm astfel de bastarzi între ei:

1.

o o v u l ă r o ş i e poate întâlni un g r ă u n t e de p o l e n

r o ş u şi dă astfel o p l a n t ă r o ş i e constantă.

2. o o v u l ă r o ş i e poate întâlni un g r ă u n t e d e p o l e n

f i

1

d e ş i u şi dă astfel o p l a n t ă b a s t a r d ă . A ici bastardarea

s'a repetat dela sine, din întâmplare, fără să mai fie executată de

mâna experimentatorului ca bastardarea din P,-

3. o o v u l ă f i l d e ş i e poate întâlni un g r ă u n t e de po

l en ro ş u şi dă naştere la o p l a n t ă b a s t a r d ă .

4. o o v u l ă f i l d e ş i e poate întâlni un g r ă u n t e de

p o l e n f i l d e ş i u şi dă naştere la o p l an t ă f i l d e ş i e constantă.

F i e c a r e d i n a c e s t e p a t r u f e l u r i d e c o m b i n a ţ i u n i a r e e g a l ă ş a n s ă de f o r m a r e , aşa că la un număr

mai mare de descendenţi vom întâlni din fiecare categorie tot atâţia

indivizi; cu alte cuvinte în cazul de faţă, vom obţine Y roşii,

t

filde

şii şi 7

4

roşiatici. Numerele real obţinute în experienţele citate de

B a ur au fost 54 roşii, 122 roşiatice şi 58 fildeşii. A ceastă egală apa

riţie a celor patru categorii se datoreşte faptului că bastardul produce

grăunţe de polen fildeşii şi roşii şi ovule fildeşii şi roşii în p ă r ţ i

e ga l e .

Aceeaşi explicaţie o putem face şi cu ajutorul formulei ereditare. Dacă în

semnăm cu / coloarea fildeşie şi cu

F

co loarea roşie, atunci vom avea următoarea

tabelă, unde Pi înseamnă prima generaţie parentală, F, prima generaţie filială, iar

F

2

secunda generaţie filială sau generaţia nepoţilor:

P,

FF

x

ff

(părintele roşu) (părintele fildeşiu)

F,

F f

(bastardul roşiatic)

care produce: 50 % gârneţi bărbăteşti cu factorul F

5 0 % „ „ „ „

f

50 % ir femeieşti „ „ F

5C % » „ ., „ /

O ovulă

F

poate întâlni un grăunte de P°len

F

şi dă planta

F F

F f F f

II II

1

II i» •• |l .. » II I*

1 1

f F F f

II

n n

» II n li » * II II *

1

» n

f n n n n » n ' » n n ? f

adică i

1/ 4 din plante sunt FF =- roşu constant

2/ 4 „ „ „ Ff = bastard-roşiatic

1/ 4

„ „ „

ff —

fildeşiu constant.



Bastardul

Ff

născut dintr'un zigot heterogen in privinţa factori lor este „hete-

rozigot" , pe când indivizii

FF

şi

ff,

care au ambii factori , sau mai bine zis ambii

termeni ai perechii factoriale de acelaşi fel sunt „homozigoţi" .

In cazul de faţă (la Antirrhinum-ftori roşii şi fildeşii) F, arată o

comportare i n t e r m e d i a r ă ; avem, am putea spune, o dominanţă

incompletă.

Fig. 16. — Separare monofactorială la

Mirabilis jalapa

(după Correns).

jolapa.

Un alt exemplu de F, intermediară îl constitue Mirabilis jalapa

(barba împăratului), care se găseşte în două varietăţi: una cu florile

albe (M. j . alba) şi alta cu florile roşii, mai precis roşiatice închis

(M. j . roşea). Dacă încrucişăm ambele rase se naşte un bastard, care

nare nici florile albe, nici roşii, ci roşiatice deschis, aşa dar o coloare

— 54 -



intermediară între roşu şi alb. D acă bastardul din Fj e autofecundat,

se nasc în F

2

flori albe, roşiaticedeschis şi roşii, în proporţia de 1:2:1.

Cele roşii şi albe îmmulţite, rămân pure, în timp ce, cele roşiatice se

despart în descendenţa lor iarăşi în albe, roşiatice şi roşii în proporţie

de 1:2:1 (fig. 16). A şa dar şi aici bastardul nu produce gârneţi

bas

tarzi, ci gârneţii curaţi ai părinţilor lor.

Dacă însemnăm factorul producător al colorii albe cu litera a şi cel pentru

roşu cu

A,

avem:

P,

AA

x

aa

F,

Aa

F,

AA, Aa, aA, aa

Am studiat până acum cazurile cele mai simple, în care F, era in

termediară, adică bastardul se deosebea de ambii părinţi; există însă

cazuri, pe care M e n d e

1

însuşi le- a studiat, care se deosebesc de

cele arătate, printr'aceea că bastardul din prima generaţie se pre

zintă întocmai, sau aproape întocmai, ca unul din părinţi, aşa că numai

după înfăţişare nu putem spune dacă avem a face cu un bastard.

M e n d e l a întrebuinţat, după cum am văzut, la experienţele sale

mazărea obicinuită fPisum sativum). Multe din soiurile acestei plante

agricole se deosebesc între ele printr'un caracter oarecare; unele so

iuri sunt, de ex., înalte, altele pitice; unele au boabele în păstăi verzi,

altele galbene; la unele soiuri suprafaţa bobului e netedă, la altele

sbârcită; păstăile sunt la unele tari, la altele moi, etc.

Să cităm una din aceste experienţe: A fost adus polen dela

Un Pisura sativum

soiu de mazăre înaltă pe stigmatul unui soiu de mazăre mică, ale cărei

stamine fuseseră mai înainte îndepărtate.

Plantele bastarde, care sau născut din boabele obţinute prin în

crucişare, erau mari. însuşirea ,,mare", care iese în evidenţă în F, ex

cluzând pe cealaltă, este denumită însuşire d o m i n a n t ă , iar însu

şirea care rămâne ascunsă o numim r e c e s i v ă.

Bastarzii au fost îmmulţiţi prin autofecundare şi din boabele

acestora, semănate, au ieşit plante mari şi plante mici şi anume în pro

porţia de 3:1. (fig. 17).

M e n d e l a obţinut, aşa dar, de trei ori mai multe plante maridecât plante mici; astfel însuşirile opuse ale părinţilor au apărut din

nou la nepoţi în proporţia de 3:1.

Experienţa a fost continuată încă o generaţie, deoarece numai ast

fel s'au putut obţine rezultate, care au uşurat judecarea acestor feno

mene. Plantele de mazăre mică obţinute din această încrucişare au

fost îmmulţite prin autofecundare mai departe; ele au dat naştere nu

mai la plante de mazăre mică. Plantele de mazăre înaltă au fost iarăşi

îmmulţite prin autofecundare; rezultatul a fost curios: V' din mazărea

înaltă a produs numai mazăre înaltă; 7> din plantele înalte au avut şi

urmaşi mari şi mici în proporţia de 3:1 ca şi bastarzii din prima gene

raţie filială. Se vede clar că nepoţii (F

2

) erau de trei feluri: unii erau

„curaţi" in ceea ce priveşte însuşirea „mic", alţii erau bastarzi şi, în

sfârşit restul era „curat" în ceea ce priveşte însuşirea „înalt"; aceste

trei feluri de mazăre au apărut aşa dar în proporţia de 1:2:1.

Numerele obţinute de M e n d e l în F., au fost: 787 plante mari şi

287 plante mici, adică proporţia de

2,74:1.

- 5fi -



Rezultate asemănătoare acestora a mai obţinut M c n d c l şi cu alte perechi

de caractere ca: boabe netede şi sbârcite, cotiledoane galbene şi verzi (care sunt

străvezii prin coaja bobului), coa;a bobului colorată şi albă, păstăi tari şi moi,

păstăi verzi şi galbene, Hori ax ilare şi term nale. A fost obţinută intotdeauna o

generaţie Fi uniformă şi comp'et asemănătoare unuia din părinţi; iar in generaţia

F._. au fost constatate următoarele rezultate:

î n s u ş i r e a

•

Numărul

general

Domi

nante

Recesive

Proporţia

D : R

E recesivâ

1. Forma boabelor

2. Coloarea cotile-

doanelor . . .

3.

Colo area cojii

boabelor . . .

4. Forma păstăi or

5.

Coloarea păstăi

lor

6. Aşezarea florilor

7. Lungimea axei

7.324

8.023

929

1 181

580

858

1.0G4

5 474

6.022

705

882

428

651

787

1.850

2.001

224

299

152

207

un

2,9896: 1,0101

3,0023 :0,9977

3,0355 ; 0,9645

2,9873; 1,0127

2,9517 ; 1,0183

3,0349 : 0,9651

2,9586 : 1,0414

forma sbârcita

coloarea verde

coloarea alba

păstăi moi

coloarea galbenii a

p ă s t ă i l o r

necoapte

işeza-ea terminala

pitică.

Pentru toate însu

şirile . . . .

19.959 14.949

5.010

2,9933: 1,0067

E xperienţele lui M e n d e l au fost repetate şi confirmate de un mare nu

măr de cercetători. Următoarea tabelă, alcătuită de .1 o h a n n s e n arată rezul

tatele generale ale tuturor acestor experienţe:

Cercetători

D

Boabe galb.

R

Boabe verzi

Rezultat

general

D : R

Mendel 1865

6.022

2.001 8.023

3,0024 :0,9976

Correns

190)

1.394

453 1.847

3,0189:0,9811

Tschermak

1900

3.580

1.190 4.770 3,0021 ; 0,9979

Hurts

1904

1.310

445

1 765

2,9858; 1,0142

Bateson

1905

11.903

3 903 15.806

3,0123 :0,9877

1

,ock

190" )

1.438 514 1.952

2,9467

:

1,0533

Darbishire

1910

109.060 36.186 145.246 3, 0035, 0, 9 65

Winge 1924 19.195 6.553 25.748 2,9800:1,0200

T otal : . . .

153.902 51.245

205.147 3,0008 : 0,9992

A fost obţinută pretutindeni proporţia de 3:1 in F.,, explicabi lă prin întâlnirea

Ia voia întâmplării a fiecăreia din cele două teTu7T" cié )vule, cu fiecare din cele

două feluri de grăunţe de polen. In realitate nu se obţine exact proporţia de 3:1,

ci numai o apropiere de această proporţie.

Să luăm un alt exemplu.

încrucişăm Urtica pilulifera typica (sau pe scurt U. pilulifer

a)Urtic*

pilulifera

care are marginile frunzelor adânc dinţate, cu U. Dodartii, la care "

D o d a r t

"

frunzele au margini puţin dinţate, aproape întregi. Bastardul este în

totul asemănător părintelui U. pilulifera; aşa dar însuşirea „margini

dinţate" déla U. pilulifera „domină" asupra însuşirii „margini nedin

ţate" déla U.

Dodartii,

însuşire care rămâne ascunsă, este, deci, „rece-

sivă". Urmarea acestei dominanţe e că în F., în loc să avem proporţia

1:2:1

vom avea 3 pilulifera: 1

Dodartii.

Urtica Dodartii rămâne pură



în descendenţă, pe când V . pilulifera dă '/< pură pilulifera şi V»

bas

tarde, care la rândul lor se separă la descendenţi în 3 pilulifera şi 1

Dodartii. (fig. 18).

Porumb.

Să dăm un exemplu de încrucişare la porumb: Dacă încrucişăm

porumbul amidonos cu porumbul zaharos, obţinem în

F,

porumb ami-

donos şi în

F„

proporţia 3 amidonos: 1 zaharos. La 31.378 grăunţe ana

lizate în F

2

, 23531 erau amidonoase şi 7847 erau zaharoase, deci o pro

porţie de 2.9997:1.0003.

Poate

fi subiiiu In prima epocă după descoperirea legilor lui M e n d e 1, s'a dat

dominanta

?

q

d

e o s e

bită importanţă chestiunii dominanţei sau recesivităţii unei în

suşiri; aceasta era explicabil, prin aceea că mai toate exemplele lui

M e n d e l dovedeau că unul din părinţi este absolut dominant.

Fig. 18. — încrucişare intre

Urtica Dodartii

şi

U. pilulifera

(după Correns).

Domină complet, sau aproape complet de ex.: grâul fără mustăţi

(nearistat) în încrucişarea cu grâul cu ţepi, ovăzul răsfirat în încruci

şarea cu ovăzul drapel.

Dominanţa exclusivă se bazează adesea numai pe imperfecţia me

todelor noastre de cercetare; când spunem de ex. că o coloare domină,

aceasta vine desigur de acolo că ochilor noştri se pare că coloarea din

Fj

e asemănătoare cu aceea a unuia din părinţi. Cercetările exacte au

arătat că adesea chiar în cazul de dominanţă se poate deosebi coloa

rea generaţiei F, de aceea a părintelui aşa zis dominant, coloare care,

deci, nu domină c o m p l e t .

Nu se pot stabili regule în ceea ce priveşte dominanţa sau recesi-

vitatea însuşirilor. De ex. coloarea închisă e de obiceiu dominantă; to

tuşi în încrucişările la porci, ,.negru" e recesiv. Coloarea roşie e de

obiceiu dominantă; totuşi în încrucişările la ridichi, ridichea albă e

— 58 —



dominantă asupra ridichii roşii. La mazăre coloarea galbenă a boabelor

domină asupra celei verzi; la secară coloarea verde a boabelor e domi

nantă.

Mai ales zoologii au discutat mult dacă dominanţa poate fi in'luenţată, adică

dacă e posibil să facem ca un bastard să fie asemănător când unuia, când celui lalt

din părinţi. Aceasta e posibil şi nu e aci nimic extraordi nar; putem într' adevăr

prin anumite metode culturale, influenţa o rasă de „Gura leului" , care înfloreşte

roşu, să înflorească roşiatic şi chiar fildeşiu; aceasta nu e decât o modi ficaţiune

a colorii, despre care am vorbit mai înainte. Putem să influenţăm de ex. coloarea

unui bastard între Gura leului roşie şi Gura leului fildeşie, prin aceea că îl ţinem

la lumină şi răceală, sau la căldură şi umbră, astfel ca să se apropie in coloare

când de părintele fildeşiu, când de părintele roşu; aşa dar putem influenţa domi

nanţa; în descendenţa sa, însă, bastardul arată aceeaşi separare a tipurilor, ca şi

când el n'ar fi fost deloc influenţat. In influenţarea dominanţei, avem a face, deci,

cu o modificaţiune.

A m văzut că generaţia poate fi:

1.

Intermediară ca la Antirrhinum, Mirabilis.

2. Asemănătoare unuia din părinţi ca la Pisum.

Tipul de separaţie în generaţia F

2

, când obţinem raportul de

Tipul Z ea

ş

i

1:2:1, generaţia F, fiind intermediară, se numeşte tipul Zea.

t , pu l Plsum

'

Separaţia în F

2

, când obţinem raportul 3:1, iar F, este dominantă,

se chiamă şi separaţie după tipul Pisum.

Tipul Pisum a fost descoperit de M e n d e 1, tipul Zea de C o r-

r e

n.

s.

Tipul Zea îl întâlnim mai ales la însuşirile fiziologice: rezistenţa

la ger, secetă, boale, precocitatea, etc; tipul Pisum îl întâlnim mai

ales la însuşirile morfologice.

Tipul Zea este mai ales p o l i m e r , adică se referă la însuşiri

condiţionate de mai mulţi factori genotipici, pe când tipul Pisum este

de cele mai multe ori m o n o m e r sau d i m e r, adică se aplică la

însuşirile condiţionate de unul sau doi factori.

Este important să subliniem că la tipul Zea se naşte ceva nou în

generaţia F,, pe când la tipul Pisum domină în generaţia F, unul din

părinţi; de aceea tipul Zea are mare importanţă în horticultura.

Sunt cazuri când generaţia F, nu este nici intermediară, nici ase-

Găi nile d

e

mănătoare unuia din părinţi, ci reprezintă un tip nou; e cazul clasic

A n d a l u 2 , a

-

al găinilor de Andaluzia.

In această rasă de găini se găsesc tipuri albastre, tipuri pestriţe

(adică alb cu pete albastre) şi tipuri nerjre. Tipurile albastre sunt cu

noscute sub numele de găini de Andaluzia.

D acă se încrucişează găinile pestriţe cu cele negre se obţin în F,

găini albastre. D acă se încrucişează împreună aceste găini albastre,

obţinem în F

2

găini pestriţe, negre şi albastre, în proporţia 1 negre:

2 albastre: 1 pestriţe. B a t e s o n a obţinut 41 găini negre: 78 al

bastre: 39 pestriţe, (fig. 19).

G ăinile albastre sunt aşa dar, cu siguranţă heterozigote. Din

aceasta cauză ele nu dau niciodată, datorită desperecherii factorilor

diferiţi ai bastardului F,. o descendenţă pură albastră. A şa dar cres

cătorul care ar vrea să obţină din aceste găini o rasă curată albastră,

n'ar avea succes. Avem a face în cazul acesta cu aşa zisele „tipuri in-



fixabile". Exact acelaşi lucru l-am întâlnit în cazul Mirabilis jalapa

cu tipul roşiatic; nici acolo nu putem obţine c rasă pură roşiatică de

Mirabilis jalapa.

Legea separării factori lor a fost verif icată la diferite însuşiri; deosebiri de

coloare, deosebiri de formă, timpul înfloritului, longevitate, autofertilitate, auto-

sterilitate, rezistenţa contra boalelor criptogamice, rezistenţa la ger. S'a lucrat

până acum mai ales cu plante, sau animale mici: şoareci, cobai, iepuri de casă,

găini, melci. La oameni s'a constatat deasemenea valabili tatea legii separării fac

torilor, în multe însuşiri, mai ales în ceea ce priveşte anomaliile şi boalele; aşa

Fig 19. — încrucişare intre cocoş pestriţ şi găină neagră. Urmaşii sunt in F, al

baştri, iar în F, pestriţi, albaştri şi negri in proporţia 1 : 2 : 1 (după Morgan).

brachydactylia (degetele au numai 2 falange), hyperdactylia (degetele in plus),

orbeala nocturnă, orbeaia colorilor, hemofilia, coloarea ochilor, coloarea păru

lui, etc.

Până acum s'a vorbit adeseori de o separare a însuşirilor; totuşi acest termen

trebue evitat, fiind nepotrivit, intru cât nu însuşirile se separă, ci factorii cari

-c ond iţi onează aceste însuşiri. — —

Astăzi ştim că nu numai la bastarzi, dar chiar la soiurile genetic pure fie-



care însuşire este reprezentată in massa ereditară printr'o pereche de factori, cari

la formarea gârneţilor se despart in acelaşi fel ca şi perechea contrară Ia hetero-

zigoţi.

Dcsperecherea factorilor e explicată prin legea purităţii gârneţilor, iar nu

merele, ce se obţin în F

2

se explică prin combinarea gârneţilor după legile ha

zardului.

Am văzut din studiul celulei, că în oriei individ, (plantă, animal şi om)

se găsesc (cu excepţia cromozomului sexului) perechi de cromozomi; aceşti cro

mozomi dubli se desperechează când individul respectiv îşi formează gârneţii;

din contră când gârneţii masculi se unesc cu cei femeii, cromozomii se împere

chează din nou.

Acest proces (imperechere-desperechere) l-am întâlni t şi la exemplele de în

crucişări ale lui M e n d e 1 şi Ia celelalte ex perienţe c itate. D acă ne închipuim

că un element al unei perechi de cromoz omi conţine de ex. factorul

a

(alb la

Mirabilis jalapa) şi că celălal t cromozom al aceleiaşi perechi, conţine factorul

A

(roşea),

atunci desperecherea cromozomi lor ne înfăţişează exact mecanismul,

pe care îl cere legea mendeliană a desperecherii factorilor. De aci bănuiala, în

tărită şi de alte coincidenţe, că factorii genotipici se găsesc localizaţi în cromo

zomi.

Explicaţia cito

log i că a legii

separării

factorilor.

4. L e g e a l i b e r e i c o m b i n a ţ i u n i a f a c t o r i l o r .

M e n d e

1

ne-a dovedit că, dacă două rase se deosebesc prin

două perechi de însuşiri, fiecare pereche urmărită aparte, dă în gene

raţia F,, descendenţi de două feluri în proporţia 3:1 şi că ereditatea

unei perechi de însuşiri e independentă de ereditatea celeilalte.

D acă încrucişăm un soiu de mazăre înaltă şi cu flori colorate, cu

un alt soiu de mazăre mică şi cu flori albe, generaţia F, e mare (înaltă)

şi are florile colorate. Dacă autofecundăm F

1 (

obţinem în F., plante

mari şi plante mici în proporţia de 3:1; dacă din contră clasificăm

plantele din F

2

după coloare (neţinând în seamă dacă sunt înalte sau

pitice) obţinem plante cu florile colorate şi plante cu florile albe în

proporţia de 3 colorate: 1 albe.

D acă presupunem că generaţia F

2

are 16 indivizi atunci vom ob

ţine în medie:

Mazărea.

M o r g a n dă următoarea explicaţie pentru aceste rezultate, care

se bazează pe desperecherea factorilor independenţi unul de celălalt:

Să numim factorul pentru mărime, respectiv micime, şi prezenţa



Din aceste experienţe tragem următoarele concluzii:

I. Selecţiunea unui material uniform din punct de vedere ereditar

nu duce la niciun rezultat, e fără efect. Selecţiunea de plus variante

şi minus variante nu poate provoca diferenţe în structura massei ere

ditare. Dacă aceste diferenţe nu există în materialul iniţial, atunciselecţiunea nu are nicio influenţă.

II. Provocând modificaţiuni prin îngrăşare la plante, prin gim

nastica aparatului mamar la vacile de lapte, prin gimnastica apa

ratului locomotor la caii de cursă, prin gimnastică la atleţi, etc, nu

obţinem o influenţare a massei ereditare.

Gimnastica mamară la vaci sau proba fugii la calul de cursa nu sunt decât

mijloacele, prin care crescătorii au putut descoperi calităţi preţioase, provocate

de factori cari existau deja în massa ereditară şi care au putut fi vizibile şi per

cepute numai în urma gimnasticei aplicate.

Fig. 9. — Curba lui Lang reprezentând constituţia unei populaţiuni.

„C ât despre modificările dobândite de individ prin exerciţi ile fizice, ele nu

pot fi transmise urmaşilor ca atare. E xerciţii le fizice nu adună capitaluri,

care să fie lăsate ca moştenire. Fiecare strânge pentru sine. Nu există moştenitori

veseli, cari să risipească patrimoniul ereditar strâns cu sudoarea trupului. Este,

dacă voiţi, una din laturi le morale ale educaţiei fizice * )" .

Cu toate aceste constatări atât de precise în privinţa neeredităţii

modificaţiunilor, sunt încă mulţi biologi, cari susţin că mediul produ

ce variaţiuni, ce se transmit ereditar şi că selecţiunea are putere crea

toare, chiar când ea este aplicată la liniile pure.

Cei cari au căutat să dovedească ereditatea modificaţiunilor, au

comis o serie de erori, care i-au condus la concluzii eronate.

Una din marile greşeli săvârşite, este aceea, că experimentatorii

nu au pornit dela un material pur, ci dela populaţiuni, în care exis

tau deja variaţiunile ereditare, pe care ei au bănuit că le-ar fi obţinut

prin selecţiune.

*) K i r i ţ e s c u C : Concepţia biologică a educaţiei fizice. Bucureşti, 1931.

- 2 2 -



primă generaţie, căci oricât de uniformi ar fi ei, vo r produce cu toate acestea

multe generaţii de-a-rândul , descendenţi nespus de deosebiţi. Amel ioratorul este

adus la desnădejde şi ajunge la concluzia, că el nu va fi in stare să creeze o rasă

intermediară" .

In cercetările hibridologice vechi se constatase apariţia de forme atavice,

adică pe care părinţii direct nv le-au avut, ci unii din strămoşii mai mult sau

mai puţin îndepărtaţi. Deasemenea se observase în bastardările vechi că se pot

uni însuşirile unui părinte cu alte însuşiri ale celuilalt părinte.

In încurcatul material de date şi observaţii in domeniul eredi

tăţii de până la sfârşitul secolului trecut, legile lui M e n d e l aduc

o claritate remarcabilă.

J o h a n n M e n d e l s'a născut la 20 Iulie 1822 la H elzendorf la graniţa Mendel,

austriaco-sileziană şi era fiu de ţărani simpli. Născut intr'o regiune, in care a fost

o curcire intensă intre germani şi cehi, M e n d e l avea ca moşi şi strămoşi mulţi

profesori, judecători şi primari. Tatăl lui, voind să-i lase gospodăria, 1-a invăţat de

tânăr cu deprinderile plugăreşti şi grădinăreşti.

învăţătorul din sat convinse, însă, părinţii lui J . M e n d e 1 să lase băia

tul să înveţe mai departe. Luptând cu mari dificultăţi financiare, el a absolvit li

ceul in T roppau; apoi , îndemnat de directorul liceului, un preot augustin, s'a călu

gărit ca novice cu numele de Gregor în anul 1843.

Dela 1845 la 1848 el u studiat teologia la Brünn, apoi dela 1851 la 1854 a

audiat la Universitatea din Viena.

L a 1854 M e n d e l a fost numit profesor de ştiinţele naturale la liceul

real din Brünn, unde a funcţionat până la 13 Mai 1868, când a fost ales stareţ

al ordinului „Augustini lor" . Aici a început pentru el o muncă grea, pentrucă a

apărat cu tot sufletul interesele şi prestigiul mănăstirii. Luptând contra unor im

pozite grele, impuse pe nedrept mănăstirii din Brünn, el a ajuns în conflict cu gu

vernul din Viena.

încă de când era profesor la liceul din Brünn el a început câteva frumoase

experienţe de ereditate la plante şi anume cu:

Pisum, Hieracum, Phaseolus, Geum,

Cirsium, Aquilega, Linaria, Mirabilis, Meandrium, Zea, V erbascum, Antirrhinum,

Ipjmaea, Tropaeolum şi Cdceolarta.

D easemenea s'a ocupat cu studii de ereditate

la c.lbine. Inafară de cercetări ereditare, el s'a ocupat şi cu meteorologia.

Din nefericire ne-a rămas foarte puţin din lucrările lui. Cele mai importante

lucrări in ereditate au fost citite la Societatea N aturali şti lor din Brünn şi pu

blicate în „desbaterile societăţii naturaliştilor din Brünn" (die Verhandlungen des

Naturforschenden Vereines in Brünn); aceste lucrări sunt:

1. E xperienţe cu hibrizi de plante („Versuche über Pflanzenhybriden" ).

2. Asupra câtorva bastarzi de

Hieracum,

obţinuţi prin încrucişare artifi

cială („Über einige aus künstlicher Befruchtung gewonnene Hieraciumbastarde" ).

Aceste două lucrări au fost reti părite de E . v. T s c h e r m a k in bibl ioteca:

Ostwald's Klassiker der exakten Wissenschaften Nr. 121.

Faptul că experienţele lui la mazăre n'au fost înţelese, dificultăţile de in

terpretare avute în experienţele cu câteva plante, mai ales la

Hieracum,

unde

din cauza apogamiei generale la bastarzi şi parţiale la câteva specii, el a obţinut

rezultate inverse ca la mazăre (şi anume prima generaţie neuniformă şi din con

tră o mare constanţă în generaţia Fs), boala lui de ochi şi numirea ca prelat,

l-au îndepărtat pe M e n d e l dela cercetările sale.

El a murit supărat din cauza luptelor pentru apărarea intereselor mănăsti

rii, la 6 Ianuarie 1884.



Exprimând această încrucişare în formulă genetică (unde ff—iil-

deşiu, FF = roşu, rr— radiar, i?/ ? = zigomorf) vom avea:

P , ffRR x FFir

F,

FfRr

(care formează gameţ i

FR, Fr, fR, Ir.

F

3

o

V

u

1 e

F R

\ r fR fr

c

i>

FR

F R

F R

Fr

F R

u

f R

F R

fr

F R

d

p

F r

F R

Fr

Fr

Fr

fR

Fr Fr

r

ă

e

fR

F R

fR

F r

fR

fR

fR

fr

fR

fr

F R

4

fr

V

/ Fr

fr

fR

fr

fr

fr

Dacă numărăm plantele roşiatice împreună cu cele roşii, obţi

nem următoarele categorii:

9 indivizi roşu normal (ambele însuşiri dominante)-

3 ,, roşu radiar (numai o însuşire este dominantă)

3 ,, fildeşiu normal (numai o însuşire este dominantă).

1 „ fildeşiu radiar (ambele însuşiri recesive).

Să luăm un exemplu la porumb (fig. 20).

La porumb există multe soiuri, deosebindu-se unele de altele

mai ales în ceea ce priveşte constituţia boabelor. A şa există un soiu

de porumb cu boabele albe şi netede, fZea mays alba), care este bo

gat în amidon; un alt soiu are boabele albastre şi sbârcite (Z. m. coe-

ruleodulcis); acesta este bogat în zahăr. Cu alte cuvinte aceste două

soiuri se deosebesc în două privinţe: coloarea şi forma boabelor.

Din încrucişarea acestor două soiuri s'au obţinut în boabe al

bastre şi netede, iar în F

2

au rezultat 565 boabe albastre si netede, 191

albastre şi sbârcite, 176 albe şi netede şi 68 albe şi sbârcite, adică am

obţinut proporţia 9:3:3:1.

Ceea ce trebue să observăm din cele arătate până acum e că fac

torii genotipici se comportă în combinarea lor independent unii faţă

de ceilalţi. A ceasta este tocmai esenţa şi importanţa celei de a II-a legi

a lui M e n d e 1; graţie liberei combinaţiuni a factorilor se obţin ti

puri noi în generaţia F

2

, tipuri născute printr'o nouă grupare a unor

factori genotipici deja existenţi, grupare nouă, care n'ar fi putut re

zulta altfel decât prin încrucişare.

- 64 -



î ?

g

'

2 <

J •

Z e a m a

y

s a l b a

X

coeruleodulcs, a

şi

cd —

părinţii, dedesubt un bob al

bastardului (ncted-albastru) ; la dreapta un ştiulete cu generaţia F, (după Correns) .



Anal i *»schemei

La tabela de combinaţiuni (fig. 21) obţinute în generaţia F

2

se

de combinaţiuni

p

0

j observa următoarele:

1.

Din cele 16 combinaţiuni este numai câte o singură combina -

ţiune complet asemănătoare părinţilor, anume nr. 1 şi nr. 16. Aceste

combinaţiuni sunt homozigote şi exact corespunzătoare tipului primi

tiv adică plantelor părinţi.

2. Mai găsim încă două combinaţiuni homozigote şi anume nr.

6 şi nr. 11. Se observă aşa dar că tipurile homozigote se găsesc pe dia

gonala 1 la 16, adică dela stânga sus la dreapta jos. Aceste două

combinaţiuni homozigote nu sunt asemănătoare tipurilor părinţi, ci

arată combinaţiuni noi de însuşiri şi anume în cazul mazărei combi-

Fig. 21. — Schema de combinaţiuni in F , la o încrucişare bifactorială.

naţiunile noi sunt: „mare alb" şi „mic colorat". Aceasta este demn

de reţinut; aceste tipuri sunt născute prin noi- combinaţiuni, aceste

variaţiuni ereditare, care se nasc printr'o nouă aşezare, o nouă gru

pare de factori genotipici deja existenţi.

3. A fară de aceste patru tipuri (1, 6, 11 şi 16) care sunt homozi

gote, toate celelalte tipuri sunt heterozigote în unul sau în ambii

factori.

4. Combinaţiunile dominante se găsesc în primul rând şi primul

şir şi diagonala dela 4— 13.

5. Primul rând conţine aceleaşi combinaţiuni ca şi primul

şir,

al doilea rând conţine aceleaşi combinaţiuni ca şi al doilea şir, ş. a.

m. d.; adică:

1,

2, 3, 4 = 1, 5, 9, 13.

5, 6, 7, 8- - 2, 6, 10, 14.



9, 10, 11, 12 - 3, 7, 11, 15.

13, 14, 15, 16 = 4, 8, 12, 16.

Legea liberei combinaţiuni a factorilor arevaloare pentru oricâţi

încrucişări

«•

. . r- . . . . . . • trifacloriale

iactori

ar ti

prezenţi intr

o

încrucişare.

Să luăm de ex. o încrucişare în care amavea a face cutrei pe

rechi deînsuşiri, respectiv trei perechi defactori; C o r r e n s a încru

cişat Zea mays vulgata, care are boabele netede, (amidonoase), cu

endospermul galben şi cu stratul de aleuronă galben, cu

Zea

mays

coeruleodulcis care areboabele sbârcite (cudextrine), endospermul

incolor şi stratul de aleuronă albastru şi a obţinut în generaţia F ,

boabe netede, custratul dealeuronă albastru şi endospermul galben;

cu alte cuvinte

în

două însuşiri (suprafaţa

şi

coloarea endospermului)

domină tipul vulgata, pecând în ceea ce priveşte coloarea stratului

de aleuronă domină tipul coeruleodulcis.Generaţia

F

2

constă

din opt

categorii

de

boabe

în

proporţia

de

27:9:9:9:3:3:3:1 şi anume:

Categoria I : 27netede, albastre, înăuntru galbene.

,, II: 9 netede, albastre, înăuntru albe.

,, III: 9netede, (nealbastre), galbene.

,, IV : 9 sbârcite, albastre, înăuntru galbene.

,, V: 3 netede, (nealbastre), albe.

,, VI: 3 sbârcite, albastre, înăuntru albe.

,, VII: 3 sbârcite, (nealbastre), galbene.

,. VIII;

1

sbârcite, (nealbastre), albe.însemnând

cu ss

însuşirea sbârcit,

cu SS

însuşirea neted,

cu ii

endospermul incolor, cu/ / endospermul colorat (galben), cu gg coloa

rea galbenă a stratului dealeuronă şi cu

GG

coloarea albastră a aleu-

ronei, vomavea în F„ următoarea schemă de combinaţiuni:

0 V

u 1 e

SIG

sig

SiG

Sig

sIG slg siG sig

SIG

SIG

SIG

sig

SIG

SiG

SIG

Sig

SIG

MG

SIG

slg

SIG

siG

SIG

sig

SIG

c

Slg

SIG

sig

sig

sig

SiG

SIg

Sig

SIg

sIG

sig

slg

SIg

siG

SIg

sig

sig

o

a

SiG

SIG

SiG

sig

SiG

SiG

SiG

Sig

SiG

sIG

SiG

slg

SiG

siG

SiG

S ' g

SiG

T3

Sig

SIG

Sig

Slg

Sig

SiG

Sig

SIS

Sig

sIG

Sig

slg

Sig

siG

Sig

sig

Sig

C

3

rt

sIG

SIG

sIG

sig

sIG

SiG

sIG

Sig

sIG

sIG

sIG

slg

sIG

siG

sIG

sig

sIG

I

M

•ac

si

SIG

3lg

s i g

slg

SiG

slg

Sig

slg

sIG

slg

Ig

slg

siG

slg

sig

slg

siG

SIG

siG

SIg

siG

SiG

siG

Sig

siG

sIG

siG

slg

siG

siG

siG

sig

siG

S'g

SIg

Slg

SIG

sig

SiG

sig

Sig

Slg

sIG

sig

slg

Slg

siG

sig

sig

sig



:

Sihema gene

rală acombina

ţmnilor

Din aceste 64 combinaţiuni în F

2

, numai opt sunt homozigotc

(de-a-lungul diagonalei dela stânga sus ladreapta jos) şi din acestea

numai două sunt asemănătoare părinţilor, celelalte 6sunt no i- com

b i n a ţ i u n i.

Tabela următoare nepermite săinterpretăm o încrucişare cu ori

câţi factori:

N o.

factorilor diferiti ai părinţilor

1 2 3

4 n

1) No. felurilor de gameti for-

2 4 8

16

2"

2) Combinaţiuni in F, . . . .

4

16

64 256

4

L

2 4 8

16

2

n

4) Forme constante noi . . . .

-

2 6

14

2" — 2

->) Numărul minimal al plantelor

ce trebue săobservăm . . . .

4

16 64

256

4"

6) Numărul maximal al categorii

lor din F

2

diferite fenotipic,

dacă are loc dominantă ab-

2 4 8 16 2"

7) Categoriile fenotipic diferite

din F, sunt reprezentate, la

dominanţă absolută, prin

nu

mere deindivizi, care stau în

3

1

1

1

9

:

3

3

;

1

1

1

2

:

9

9

9

:

3

3

3

:

1

1

3

3

1

8

:

2

2

2

2

9

9

9

9

9

9

1

4

6

:

1

4

1

ş

a

n

d

Aşa dar, cumultă dreptate susţine M o r g a n călegile lui M en-

d e

1

sebazează peconstatări numerice, sunt denatură cantitativă şi

pot

fi

exprimate

în

formule matematice; acesle două principii fundamentale

ale

eredităţii (desper echer ea factorilor

şi

libera combinaţiu-

ne a factorilor) audreptul de a fi numite legi, pentrucă ele au fost

găsite în acelaşi fel ca şi legile din chimie şi fizică, adică prin deduc -

/ ţiuni pebaza datelor cantitative. Aceste formule generale de eredi

tate neinteresează; cu eleputem rezolva s;hema combinaţiunilor ori-



câtor factori, dar mai ales să reţinem că graţie încrucişărilor obţinem

cum, când şi cât vrem din acele variaţiuni ereditare, care se nasc

printr'o nouă grupare a unor factori genotipici existenţi, adică din

noi-combinaţiuni. Combinaţiunile joacă de aceea un mare rol în ame

liorarea plantelor. Dacă cunoaştem toţi factorii genotipici

delà o plan

tă, atunci outem prezice ce rase sunt posibile de creat şi putem să in

dicăm modul cel mai simplu de a le obţine.

E nevoie, după cum am văzut, numai de câţiva factori pentru ca

să se nască foarte multe combinaţiuni. La 4 factori se nasc 16 rase

deosebite, la 6 factori 64, la 10 factori 1024 şi la 20 factori peste un

milion de tipuri deosebite. Marele număr de soiuri, pe care-1 observăm

la diferitele plante reprezintă numai combinaţiuni deosebite ale unui

număr redus de factori. Ne putem face o icoană precisă de aceasta,

prin următoarea comparaţie plastică a lui B a u r, graţie căreia ne con

vingem că şi în natură e nevoie numai de puţini factori, spre a se

naşte botfăţia de forme, de deosebiri numeroase, pe care le observăm

la vieţuitoare:

Inchipuiţi-vă că un om are 2 costume, unul alb şi altul negru, fie

care se compune din haină, vestă şi pantaloni. El poate să-şi compună

8 feluri de costume diferite numai din aceste trei bucăţi şi anume:

(după schema ABC Y abc, unde literele mari însemnează coloare nea

gră, iar literile mici coloare albă) :

1.

haină,

pantalo ni, vestă neagră (ABC).

2.

haină neagră, pantaloni negri, vestă albă (A Bc).

3.

1

1

H

* *

albi

,, neagră (AbC).

4.

11

I I

,, albă (AbcK

5.

11

albă

i i

negri

,, neagră (aBC).

6.

11

H 1

1 11

,, albă faBc).

7.

1 1

i f

H

albi ,, neagră fabC).

8.

11

i i

11

,, albă fabc).

D acă ar mai avea şi pălărie şi ghete albe şi negre, şi- ar putea

aranja 32 costume diferite; şi în sfârşit dacă ar mai avea cravată,

guler, cămaşă, palton şi baston în negru şi alb şi-ar putea compune

1024 costume, adică aproape trei ani ar putea lumea admira la el în

fiecare zi un alt costum, un alt aranjament de haine, sau dacă am face

comparaţie cu cele expuse la încrucişări, o altă combinaţiune de fac

tori.

Se recomandă adesea ca, în loc să immulţim pe Fi prin consanguinizare, să

I n c r u c i ş a r

ne servim de incrucişarea regresivă, adică de încrucişarea generaţiei F, cu părin-

regresiva,

tele recesi v: aceasta pentru motivul că, chiar la un număr mai mic de indiviz i pu

tem obţine rezultate destul de clare.

De ex. dacă încrucişăm un soiu de mazăre mare şi cu flori colorate cu o

maz ăre mică şi cu florile albe, obţinem în F bastardul

MmAa,

pe care îl în

crucişăm cu părintele recesiv in ambele însuşiri, rezultând în

F-j

cele 4 categorii

de mazăre, nu în proporţia 9:3:3:1, ci 1:1:1:1.

Intr'adevăr bastardul

MmAa

formează patru feluri de gameţi în proporţii

egale, adică tot atâtea MA câte Ma, mA şi ma. Părintele recesiv (mazăre mică,

flori albe) formează un singur fel de gameţi şi anume

ma;

aşa dar formeaz ă numai

gameţi recesivi, cari nu sunt in stare să acopere niciunul din factorii, pe cari

îi

- i f l -



aduce bastardul F,. Dacă se întâlnesc gârneţii

ma

ai părintelui dublu recesiv cu

fiecare din gârneţii bastardului Fi, se obţin combinaţiunile: MmAa, Mmaa, mmAa,

şi mmaa, şi zigoţii formaţi astfel ne desvăluiesc constituţia chiar a gârneţilor for

maţi de F,.

In experienţă se obţine in orice caz mai uşor proporţia

1

:1:1:1 decât pro

porţia 9:3:3:1, in care trebue, aşa dar să creştem 16 indivizi spre a obţine din

fiecare categorie câte un reprezentant; pe când în cazul încrucişării regresive

avem la de 4 ori mai puţini indivizi probabilitatea de a obţine din fiecare catego

rie de combinaţiuni câte un tip. De aceea, ori de câte ori ne e posibil, trebue sâ

preferăm în experienţele noastre încrucişarea regresivă, îmmulţirii prin autofe-

cucdare a lui F,.

De cele mai multe ori, este indiferent prin ce sex sunt reprezen

tate tipurile ce se încrucişează; acest lucru se vede lămurit în generaţii

le de urmaşi ai bastarzilor fertili; şi numai aceştia au un interes pen

tru

cercetările ereditare. Pentru principiul separării şi liberei combi

naţiuni este absolut indiferent din ce parte vin însuşirile dominante

sau recesive; bastardul de Mirabiîis jalapa va fi roşiatic, fie că facto

rul pentru coloarea roşie vine dela mumă, fie că vine dela tată.

Sunt însă şi câteva excepţiuni; de ex. hibrizii intre grâu şi secară nu se pot

obţine cu uşurinţă decât dacă grâul serveşte ca plantă-mumă.

Un alt exemplu de rezultate diferite în încrucişări, după cum una sau alta

din plante a servit ca mumă sau ca tată e următorul:

Mirabiîis jalapa cu corola tubuliformă lungă de 3—4 cm, poate fi uşor fe

cundată cu polen dela

Mirabiîis longflora,

cu tubul lung de

1 0 — 1 2

cm. încruci

şarea inversă (Mirabiîis longfloraXM. jalapa) nu reuşeşte niciodată; şi aceasta

diin cauză că tubul polinic, pe care-1 formează polenul dela M. jalapa nu poate

parcurge stilul dela M. longflora.

De aceea se recomandă întotdeauna in practica încrucişărilor, când o bas-

tardare oarecare nu reuşeşte într'un sens, să o repetăm in celălalt sens, adică

să servească a Il-a oară ca mumă planta care a furnizat polenul în prima în

crucişare.

mendcUaz ?

exemplele noastre de mendelismcâteva însuşiri care

men e eaza

^

m 0

şţ

e n e s c

d

U

pă legile lui Mendel, Dar o chestiune foarte impor

tantă

este să ştim dacă multe însuşiri urmează în ereditate legile lui

M e n d e l .

După cercetările de până acum s'a aflat că legile lui

Mendel au fost confirmate în următoarele cazuri:

1. Coloarea plantelor şi animalelor.

2.

Forma diferitelor organe; forma frunzelor, a părului, etc.

3.

Prezenţa sau absenţa unor părţi din corp; de ex. prezenţa şi

absenţa ţepilor la grâu, a aripilor şi perilor la insecte.

4. Diferenţe de mărime la organisme şi organe: mazăre înaltă şi

mazăre pitică.

5.

Caractere fiziologice: capacitatea de a îmmagazina anumite sub

stanţe

de rezervă; rezistenţa la diferite boale; de ex. rezistenţa grâu

lui

la rugină.

6. Instincte, ca instinctul de

a

cloci, sălbătăciunea.

7. Caractere patologice, ca de ex. o mulţime de boale şi diformi

tăţi ereditare.



M o r g a n dă următoarea expli caţie ci tologică legii a II a lui M e n d e 1: Explicaţia citalc

6

L j gicâ a legii liben

înainte de diviziunea de reducere, fiecare pereche de cromozomi e corn- corobinaţitrai .

pusă dintr'un cromozom paternal, şi dintr'un cromozom maternal. Deoarece ambii

f a c , 0

" l °

r

-

cromozomi sunt identici, nu e posibil să spunem cum se aşază ei in fusul de

diviziune, in ceea ce priveşte origina lor părintească; cu alte cuvinte e imposibil

să spunem prin observaţie, dacă, după div iz iunea longitudinală, toţi cromoz omii

proveniţi dela mumă se duc la un pol al fusului şi toţi cromozomii proveniţi dela

tată se duc la celălalt pol, sau dacă perechile de cromozomi se aşază la în

tâmplare in fus, aşa ca să fie un joc al hazardului dacă un cromozom paternal

sau maternal se duce la un pol anumit.

E foarte importantă pentru teoria cromozomală a liberei combinaţiuni conclu

zia, ce o tragem din alternativ a de mai jos:

Dacă toţi cromozomii proveniţi dela mumă ar ajunge la un pol şi toţi cro

mozomii proveniţi dela tată ar ajunge la celălalt, atunci n'ar mai exista o liberă

combinaţiune a factorilor, presupunând că factorii sunt localizaţi în cromozomi.

Dacă factorii in combinarea lor n'ar fi independenţi, atunci bastardul Fi ar pro

duce numai două feluri de gameţi şi in F» s'ar naşte numai trei tipuri, ambii Pi

şi bastardul Fi.

Dacă, insă, combinarea cromozomilor e lăsată întâmplării , atunci d iviz iunea

de reducere ne înfăţişează mecanismul, pe care-1 cere legea II a lui M e n d e 1,

cel puţin in ceea ce priveşte perechile de însuşiri, ai căror factori se află in pe

rechi de cromozomi deosebiţi.

Până acum nu e cunoscută nicio observaţie citologică, care să se opună

teoriei liberei combinaţiuni a cromozomilor paternali şi maternali; din contră se

cunosc câteva cazuri, care pot fi citate ca probe de ex istenţa liberei combinaţiuni

a cromozomilor.

Cea mai frumoasă dovadă ne-a adus-o M i s s C a r o t h e r s prin cerce

tările sale la lăcustele din genul Bruehystola, la care inafară de cromozomul

sexului (la mascul) mai există o pereche de cromozomi, cari sunt neegali. In unii

gameţi se duce cromozomul mic al acestei perechi la acelaşi pol ca şi cromo

zomul sexului (deci împreună cu cromozomul sexului), in alte cazuri se duce la

celălalt pol, adică rămâne singur. Repartiţia perechii neegale socotită în compa

raţie cu cromozomul sexului, depinde de hazard. Aşa in 300 spermatocite de pri

mul ordin a ajuns cromozomul cel mai mic împreună cu cromozomul sexului in

48,7%

cazuri la acelaşi pol, în 51,3% a rămas cromoz omul cel mic singur.

In sfârşit M i s s C a r o t h e r s a mai studiat şi alte cazuri, în care s'a

putut constata că in adevăr combinarea cromoz omilor are loc la voia întâmplării ,

după legile hazardului. Dacă admitem că factorii genotipici se găsesc localizaţi

in cromozomi, atunci rezultă că factorii, cari sunt localiz aţi in cromozomi dife

riţi, se combină independent; ori tocmai acest lucru e cerut într'adevăr de legea

II a lui M e n d e 1.

5. C o l a b o r a r e a m a i m u l t o r p e r e c h i

de f ac to r i .

A m cunoscut până acum factori, cari determinau fiecare o însu

şire;

sunt însă cazuri, când pentru naşterea unei singure însuşiri, cola

borează mai mulţi factori şi din încrucişarea acţiunii acestor factori,

ce vin dela părinţi diferiţi, ies însuşiri cu totul noi.



Astfel putem avea:

1. C o l a b o r a r e a s a u a s o c i e r e a f a c t o r i l o r pentru

naşterea aceleiaşi însuşiri. Sunt factori, cari nu acţionează singura

tici, ci numai împreună. Factorii aceştia îi numim c r i p t o m e r i . De

ex. un factor A îşi exteriorizează acţiunea numai împreună cu un fac

tor B. Toate plantele, care nu conţin decât pe A sau numai pe B,

nu lasă să se nască însuşirea respectivă. Dacă bastardăm două plante

asemănătoare ca exterior, dar care fiecare conţine câte un factor com-

plimentar diferit, se va naşte în F, o noutate, o însuşire nouă.

2. A c o p e r i r e a ( e p i s t a z i a ) atunci când o însuşire este

acoperită de către o alta. Adesea se întâmplă că, atunci când încru

cişăm părinţii cu colori sau desenuri diferite, în F, şi chiar în F

2

să fie

dominantă una din colori. Factorul, care împiedecă exteriorizarea unei

alte însuşiri, se numeşte e p i s t a t i c, iar factorul oprimat se chiamă

h i p o s t a t i c . De ex. la încrucişarea dintre un ovăz negru cu unul

galben, F, este negru şi în F

?

obţinem numerele: 12 negru, 3 cenuşiu,

1 galben; adică negru cuprinde pe cenuşiu, pe care-1 acopere.

3. î n s u m a r e a a c ţ i u n i i f ac t o r i l o r . Sunt factori, cari

îşi cumulează acţiunea lor intensificând desvoltarea unei însuşiri; este

cazul factorilor polimeri, din intercombinarea cărora se nasc trans

gresiunile.

Din încrucişarea soiurilor, ce se deosebesc în două perechi de fac

tori, putem să ne explicăm şi „atavismul". Să luăm un exemplu:

Sa încrucişat o rasă de Linaria maroccana cu florile albe (L. m.

alba) cu o rasă cu flori roşiatice (L. m. roşea). F, ne arată un tip cu

totul nou şi anume are flori violete, aşa cum are tipul sălbatic. Iar

în F„ s'a obţinut proporţia 9 :3 :4 , care derivă din proporţia normală

9 :3 :3 : 1, unde ultimele două categorii arată la fel. Aceasta ne indi

că existenţa a două perechi de factori, cu toate că exterior părinţii

nu se deosebesc decât printr'o singură pereche de însuşiri.

Din acest caz precum şi din altele, care vor urma, vedem de ce trebue să

zicem „legea separării factorilor" şi „legea liberei combinaţiuni a factorilor" ,

ci nu a însuşirilor, tocmai pentrucă există însuşiri, care sunt condiţionate de

2— 3 sau chiar mai multe perechi de factori.

Putem explica acest caz al Linariei, dacă presupunem că avem a

face aici cu următoarele două perechi de factori:



F

2

o v u l e

F

2

AR Ar

aR ar

g

ă

e

d

p

e

n

A R

rtR,

Ar

A < 1

AR

violet

violet

aR

A R

violet

ar

A R

violet

g

ă

e

d

p

e

n

A r

A R

A r

violet

A r

A r

p'sea

aR

A r

violet

ar

A r

rosea

g

ă

e

d

p

e

n

aR

A R

aR

violet

A r

aR

violet

aR

aR

alba

ar

aR

albi

g

ă

e

d

p

e

n

ar

A R

ar

violet

A r

ar

rosea

aR

ar

alba

ar

ar

alb

Vom avea deci

în

generaţia

F

2

următoarele combinaţiuni:

9 plante

cu

ilori violete, născute prin întâlnirea factorilor domi

nanţi

A şi R,

adică prin întâlnirea capacităţii

de a

produce coloarea

(A )

şi a

reacţiunii bazice

(R);

3 plante

cu

flori

roz,

născute prin întâlnirea factorului

A cu r,

adică prin colaborarea capacităţii

de a

produce coloare

(A)

şi a

reac

ţiunii acide a);

plante

vor

avea flori albe, căci, deşi unele

au

factorul

R

(reac-

ţiunea bazică

a

sucului celular), totuşi având factorul

aa le

lipseşte

capacitatea

de a

produce coloare.

Factorii,

a

căror prezenţă simultană este necesară spre

a se

naşte

o însuşire oarecare,

se

numesc f a c t o r i c o m p l i m e n t ă r i ;

în

cazul Linariei

A şi R

sunt factori complimentări pentru coloarea violetă.

Prin

întâlnirea factorilor complimentări se nasc însuşirile atavice; aşa dar Atavism.

atavismul

este pricinuit de întâlnirea factorilor complimentări, a căror prezenţă

simultană este necesară spre a senaşte tipul primitiv sau atavic.

M o r g a n citează

un

frumos exemplu

de

atavism

la

musculiţa Drosophila

meanogaster. ?• —

Musculiţa

sălbatică arearipi lungi; prin mutaţiune aapărut orasă cu aripile miniatur

(mm=miniatur)

şi o

altă rasă

cu

aripile scurte

şi

groase

(dd=dumpy).

(big. 22).

Dacă

se

încrucişează

o

femelă

cu

aripi miniatur (mmDD)

cu un

mascul

cu

aripi scurte (MMdd),

se

obţine

o

generaţie

Fi

numai

cu

aripi lungi

ca şi

muscu

liţa

sălbatică, ceea ce este explicabil, deoarece se întâlnesc prin încrucişare cei

doi factori dominanţi M şi D, existenţi lamusculiţa sălbatică, şi care prin muta

ţiune s'au schimbat in m şi d dând naştere la musculiţele cu însuşiri recesive mi

niatur

şi

aripi scurte. Existenţa

a

două perechi

de

factori

aci se

dovedeşte prin

urmărirea

acestei încrucişări in generaţia F

2

, când se obţin 9 indivizi cu aripi

lungi. 3indivizi cu aripi miniatur, 3indivizi cu aripi scurte şi 1individ minialur-scurt.

Proporţia

de 9 : 3 : 3 : 1 , pe

care

o

obţinem

în F

2

în

încrucişările,

Abater i

deia

în care avem

a

face

cu

două perechi

de

însuşiri

e

normală. Totuşi,

normală.

avem

şi

cazuri când proporţia diferitelor categorii

de

indivizi

în F

2

se prezintă

şi

altfel;

aşa am

întâlnit deja repartiţia 9 : 3 : 4

în

cazul

Li-

naria maroecana.

Să facem cunoştinţă

cu o

altă modificare

a

proporţiei 9 : 3 : 3: 1

şi

anume

9

:7,

pe

care

o

întâlnim

la

porumb. Dacă

se

încrucişează două

^—S - 73 —



soiuri deporumb, ambele cuboabele albe, obţinem în F, boabe colo

rate şi în F, proporţia 9boabe colorate: 7boabe albe, adică proporţia

de

9 :

(3:3:1),

în

care însă ultimele trei categorii arată

la fel.

Această

Fig.

22 — Drosophila meanogaster,

a = aripi miniatur, b

=

aripi dumpy,

c =

aripi

miniatur-dumpy.

proporţie se datoreşte prezenţei a două perechi de factori (CC şi

RRJ, care sunt necesare pentru a provoca la porumb coloarea aleu-

ronei. Prin urmare încrucişarea seprezintă astfel:

Pj

CC rr

x cc

RR

(boabe albe) (boabe albe)

Fj Cc Rr

(boabe colorate)

F

2

o v u l e

F

2

CR Cr

cR

cr

d

p

e

n

CR

CR

CR

colorat

Cr

CR

colorat

cR

CR

colorat

cr

CR

colorat

d

p

e

n

Cr

CR

Cr

colorat

Cr

Cr

alb

cR

Cr

colorat

cr

C r

alb

ă

e

cR

CR

cR

colorat

C r

cR

colorat

cR

cR

alb

cr

cR

alb

CR

C r

cR cr

cr

cr

colorot

cr

alb

cr

alb

cr

alb



pa st ori s

adică 9 colorate (C—R): 7 albe (3 C—rr + 3 cc—R + 1

cc— rr).

Proporţia de 9:3:3:1 poate fi schimbată şi în 12:3:1. - Aşa Sur-

c

££££:

face

citează exemplul următor: ^>___-^

In F

2

a unei încrucişări executată la Staţiunea experimentală din

Mâine (U. S. A.), între

Avena fatua

cu boabe negre şi ovăzul cultivat

(variet. Kerson) cu boabe galbene, au apărut pe lângă boabe negre şi

galbene şi boabe cenuşii, în proporţia 12 negre : 3 cenuşii : 1 galbene.

Explicaţia, după Sur face, e următoarea: există trei factori în a-

ceastă încrucişare şi anume:

B,

factorul pentru coloarea neagră

(black), G pentru coloarea cenuşie (grey) şi Y pentru cea galbenă

(yellow).

B, care este epistatic, domină asupra lui G şi Y; G domină asupra

lui Y; de aceea orice ovăz cuprinzând BB sau Bb, chiar în prezenţa

lui G sau Y sau GY va fi negru, pe când un ovăz de formula bbGY

va fi cenuşiu şi unul de formula

bbggYY,

singur, va fi galben.

Deci:

P, BBGGYY x bbggYY

(ovăz negru) (ovăz galben)

F, BbGgYY

(ovăz negru)

F

2

9 B-G-YY .Z BggYY • 3 bbG-YY : 1 bbggYY

( 1 2 n

egre) <

3 c e n u

? ) 0 galbene)

O modificare a proporţiei 9:3:3:1 în 15:1 avem in cazul când un individ, Capsella j> «a

care e recesiv homozigot in ambele perechi de factori, se deosebeşte de oricare

altă combinaţiune; aşa a găsit S h u 11 in încrucişarea la

Capsela bursa pastoris

exemplul următor:

Pi capsule triunghiulareXcapsule rotunde.

Fi capsule triunghiulare.

F

2

15 capsule triunghiulare: 1 capsule rotunde.

Această proporţie provine din cauză că toate combinaţiunile

AABB

arata

la fel cu

AAbb

şi cu

aaBB,

adică determină capsule triunghiulare, deosebită fiind

numai combinaţiunea

aabb

care condiţionează forma rotundă a capsulelor.

Sunt însuşiri care sunt condiţionate de mai mulţi factori, toţi ac-

P o | i r ae

»

e

tivând în aceeaşi direcţie; Lang a numit astfel de factori indepen

denţi unul faţă de celălalt şi care influenţează în aceeaşi direcţie o

însuşire, f actori polimeri, iar fenomenul a fost numit p o-

1 i me r i e.

N i

1

s s o n-E h

1

e a demonstrat că coloarea roşie a boabelor de

grâu depinde de prezenţa a trei factori, din care, însă, este suficient

să fie chiar numai unul dominant ca să se producă coloarea roşie.

Aşa dar boabele de grâu, care vor avea formula RoR RR

sau R,R,

R.,R.,

r

i

r

sau R,R,

r

2

r.,r r

M

etc, adică acele combinaţiuni

care au toţi factorii sau chiar numai un factor pentru coloarea roşie,

vor fi de coloare roşie- Dacă încrucişăm un soiu de grâu cu coloarea

roşie a boabelor condiţionată de trei factori polimeri

(Jt R R.,R.,R;.>

cu un soiu de grâu cu boabele de coloare albă, vomobţine m generaţia

F

2

la 63 boabe roşii doar un singur bob alb.

Cazul acesta are consecinţe foarte importante; într'adevăr observăm aci că

se obţine o singură dată combinaţiunea recesivă la 64 indivizi, când sunt trei pe

rechi de factori polimeri. Dacă ar fi 4 factori polimeri s'ar obţine un singur



bob alb la 255 boabe roşii, iar dacă ar fi zece factori am avea în

F

2

1.048.575

boabe roşii şi un singur bob alb; cu alte cuvinte dacă există un mare număr de

factori polimeri, atunci in practică numai cu greu se poate observa desbinarea

factorilor.

Cazurile de polimerie sunt numeroase; iată câteva exemple;

coloarea bobului la grâu, forma paniculului la ovăz, forma spicului la

grâu, forma capsulei la Capsella bursa pastoris, lungimea ştiuletelui

la porumb, desenul la anumiţi fluturi, lungimea urechilor la iepurii de

casă, coloarea la oameni, etc'

Tatăl teoriei polimeriei este însuşi M e n d e 1, care discutând

coloarea albă a florii de mazăre arată că, în cazul când ar fi două

însuşiri pentru coloare, ar apărea coloarea albă a florii numai odată

la 16 indivizi, iar dacă ar fi trei însuşiri numai odată la 64 plante.

Mai greu e când sunt în joc polimeria şi modif icabilitatea, ceea

ce se întâmplă adesea la însuşirile cantitative; aşa, analizând eredi

tatea lungimii ştiuletelui la porumb, a găsit

E

a s t, la încrucişarea

unui soiu cu ştiuleţii lungi cu un soiu cu ştiuleţii scurţi, o F

t

inter

mediară, care însă nu era uniformă, ci varia împrejurul unei medii, din

cauza condiţiilor de hrană. G eneraţia F

2

obţinută arată o variabilitate

şi mai mare, atât din cauza condiţiilor diferite de hrană, cât şi din

cauza acţiunii factorilor polimeri, (ifig. 23).



Referitor la ereditatea însuşirilor bazate pe factorii polimer ,

T r a n s g r e . ;

u n

i .

N i l s s o n - E h l e citează următoarele posibilităţi:

1. încrucişând 2 genitori foarte diferiţi din punct de vedere al ca

racterului fiziologic studiat, de ex. un soiu nerezistent la ger (0) şi

unul foarte rezistent la ger (10), se formează o generaţie F

2

posedând

acest caracter în grade intermediare, adică are loc o disjuncţiune in

termediară:

2. Dacă părinţii se deosebesc puţin pentru caracterul în chestiu

ne, generaţia F

2

are şi indivizi intermediari, dar şi unii cari posedă

acest caracter într'un grad mai înalt sau mai scăzut decât părinţii;

avem a face în acest caz cu o disjuncţiune transgresivă parţială:

3. D acă încrucişăm doi genitori identici (în ceea ce priveşte ca

racterul în chestiune) fenotipic, dar diferiţi genotipic, generaţia F

2

va

arăta acest caracter în grade mai înalte sau mai scăzute, fiind rea

lizat astfel cazul tipic de transgresiune:

Transgresiunile sunt, aşa dar, noi-combinaţiuni, condiţionate de

jocul factorilor polimeri şi cumulativi, cari formează substratul unei

însuşiri oarecare. Factorii pot fi 2—3 sau mai mulţi. Transgresiunile

se pot naşte atât la însuşirile morfologice cât şi la cele fiziologice; sunt

interesante pentru agricultură în special transgresiunile referitoare

la precocitate, rezistenţa la boale, rezistenţa la ger, etc.

Transgresiunile se nasc mult mai uşor prin încrucişarea genito-

rilor cât mai apropiaţi în ceea ce priveşte însuşirea respectivă decât

Ia părinţi foarte diferiţi.

Transgresiunile nu pot fi prevăzute cum este cazul noilor-combi-

naţiuni; ele rămân ca surprize pentru ameliora tor.

Importanţa transgresiunilor este mai mare decât aceea a noilor-

combinaţiuni, deoarece pe când acestea aduc împreună ceva deja

existent, transgresiunile produc ceva ce nu mai exista înainte.



L I T E R A T U R A.

B a t e s o n, W.:

Mendes Princples ol Heredity.

Cambridge Univ . Press., 1909.

B a u r , F i s c h e r u n d L e n z :

Menschliche Erblichketslehre

München, 1927.

C o r r e n s, C :

G. Mendes Rege über das V erhalfen der Nachkommenschalt

der Rassenbastarde Ber. d. Deutsch. Bot. Ges. 18. 1900.

— Die neuen V ererbungsgesetze Berlin, 1912.

I l t i s ,

H.:

Gregor Johann

Mende.

Berlin, 1924.

K r o n a c h e r , C :

Züchtungslehre

Berlin, 1929.

L an g , A .:

Die experimentele Vererbungslehre in der Zoologe set 1900.

Jena,

1914.

M e n d e l G.:

V ersuche über Pflanzenhybriden.

Verh.

Naturf.

Vereins in Brünn.

10. 1865.

P l a t e , L . :

V ererbungslehre

Leipzig, 1933.

P u n n e t , R . C :

Mendeism.

1927.

T s c h e r m a k , E. von: Über künstliche Kreuzung be Pisum sativum. Z. f. d.

landw. Versuchsw. in Österreich. 3. 1900.

V r i e s .

H. de:

Das Spaltungsgesetz der Bastarde

Ber. d. Deutsch. Bot. Ges.

18, 1900.

W r i e d t, C :

V ererbungslehre der landwrtschaftlichen Nutztiere

Berlin 1927.

6 .

P r i n c i p i i l e d e e r e d i t a t e a l e l u i M o r g a n .

Din legea doua a lui M e n d e 1, legea liberei combinaţiuni a fac

torilor, cari se găsesc în cromozomi deosebiţi, tragem două concluzii

de foarte mare însemnătate şi anume:

1) că nu pot să existe mai multe perechi de factori, care să se

comporte în combinarea lor independent una faţă de cealaltă, decât

câte perechi de cromozomi omologi există;

2) că factorii, cari se găsesc în acelaşi cromozom, nu se combi

nă independent unii faţă de ceilalţi, nu urmează aşa dar legea doua

a lui M e n d e 1.

Şi într'adevăr, cu cât s'au descoperit mai mulţi factori la unul şi

acelaşi organism, cu atât mai des s'au găsit cazuri, când factorii ge-

notipici nu urmau legea liberei combinaţiuni; în special în America

profesorul M o r g a n şi şcoala lui, lucrând cu musculiţa Drosophjla

melanogaster au întâlnit multe cazuri când factorii nu se comportau

independent unii faţă de alţii, ci mergeau împreună, înlănţuiţi la

des

cendenţi; graţie marei frecvenţe a mutaţiunilor la această varietate

cât şi uşurinţei cu care ea se lasă îmmulţită, cercetătorii americani

au reuşit să stabilească noi principii, care completează legile lui M e n d e

1.

înlănţuirea

Să luăm

r l n p ă

M

r>

r g a n un exemplu de înlănţuirea factorilor:

factorilor.

D acă se încrucişează (fig. 24) o musculiţa (Drosoptnla) cu corpul

negru şi cu aripi vestigii cu o musculiţa tip sălbatic, cu corpul cenu

şiu şi cu aripi lungi, se obţine o generaţie F

v

care are înfăţişarea

musculiţei tip sălbatic, adică aripi lungi şi corpul cenuşiu.

D acă încrucişăm un m a s c u l din generaţia F, cu o femelă de

coloarea neagră şi cu aripi vestigii, se nasc numai două feluri de ur

maşi în F

2

, din cari jumătate sunt negri şi cu aripi vestigii, cealaltă

jumătate aparţine tipului sălbatic, adică are aripi lungi şi este de co-

- 78 -



loare cenuşie. Cu alte cuvinte ambele însuşiri mutaţiuni, negru şi aripi

vestigii, care au intrat împreună în încrucişare, apar iarăşi împreună

si tot aşa şi însuşirile normale, coloarea corpului tip sălbatic şi aripi

lungi rămân împreună. Nu se nasc în F

2

noutăţile la care ne-am fi

aşteptat: musculiţe negre cu aripi lungi şi musculiţe cenuşii cu aripi

vestigii.

Fig. 24. — încrucişarea regresivă a unui mascul F, (provenit din încrucişarea negru-

aripi vestigii x musculiţă sălbatică) cu femela neagră şi aripi vestigii (după Morgan).

Pe baza teoriei cromozomale explicăm acest fenomen astfel: fac

torii pentru coloare neagră (b=black) şi pentru aripi vestigii (v) se

găsesc localizaţi în acelaşi cromozom. Cromozomul omolog al muscu-

liţei sălbatice cuprinde allelomorfele normale fBV ). G eneraţia F,

conţine din fiecare aceste două feluri de cromozomi câte unul, şi mus-

culiţele sunt ca tipul sălbatic, pentrucă ambele allelomorfe normale

sunt dominante.



In masculul F

a

sedespart aceşti doi cromozomi (bv şi BV) la di

viziunea de reducere agârneţilor şi astfel fiecare gamet va cuprinde

ori un cromozom, ori pecelălalt. Dacă acest mascul F, eîncrucişat cu

o femelă neagră

şi cu

aripi vestigii

ale

cărei ovule conţin

aşa dar

toate numai factorii pentru negru şi aripi vestigii, atunci descendenţa

acestei încrucişări regresive

ne

descopere însăşi constituţia gârneţilor

masculi din F

l t

deoarece cei doi factori recesivi ai gârneţilor feminini

nu sunt

în

stare

să

acopere,

să

influenţeze factorii

din

gârneţii mascu

lului din F,.

Atâta timp

cât nu

ştim dacă cele două însuşiri, negru

şi

aripi

vestigii, sunt provocate de factori diferiţi, experienţa citată aci poate

fi interpretată

nu

numai

în

sensul existenţei unei înlănţuiri

de

factori,

ci şi în sensul existenţei unui singur factor pentru aceste două însu

şiri;

din

alte experienţe

se

ştie, însă,

că

într'adevăr avem

aci a

face

cu însuşiri provocate

de

factori diferiţi.

Rezultatele acestea genetice

pot fi

explicate numai

pe

baza

teoriei cromozomale, presupunând că factorii genotipici, cari segăsesc

în acelaşi cromozom, nu urmează legea Il-a a lui M e n d e 1, legea

liberei combinaţiuni a cromozomilor, ci semoştenesc înlănţuiţi.

Pentru a face mai uşoară înţelegerea acestui fenomen, amluat în

exemplul nostru numai doi factori înlănţuiţi în acelaşi cromozom, dar

e natural că pot fi înlănţuiţi mai mulţi factori, cari segăsesc în acelaşi

cromozom (3, 4, 5 sau chiar mai mulţi factori).

Factori înlănţuiţi s'au găsit foarte mulţi la

Drosophila meano-

gaster

şi Ia

porunibTgăsirea înlănţuirilor

de

factori

stă în

legătură

di

rectă cu numărul defactori genotipici, pecari îi cunoaştem la un orga

nism oarecare. S'au găsit înlănţuiri de factori şi la alte animale şt

plante.

Fenomenul înlănţuirii factorilor, cari

se

găsesc

în

acelaşi cromo

zom, neinteresează mult în ameliorare pentrucă datorită acestuia se

micşorează mult importanţa legii

a

doua

a lui M e n d e

1,

impuţinân-

du-se posibilităţile de aobţine rase noi prin libera combinare a fac

torilor. Dacă toţi factorii, cari segăsesc în acelaşi cromozom ar fi în

lănţuiţi complet în felul arătat mai sus. adică dacă la formarea gârne

ţilor, cromozomii

s'ar

despărţi intacţi, atunci ameliorarea plantelor

şi-ar vedea mult restrâns domeniul ei, rămânând să se formeze noi-

combinaţiuni numai între factorii cari ar fi aşezaţi în cromozomi deo

sebiţi.

Din fericire, însă, nu e aşa; înlănţuire completă afactorilor nu se

întâlneşte decât atunci, când

doi

factori

se

găsesc,

fie

atât

de

apro

piaţi în cromozomi, încât nu pot să sedespartă, fie în acelaşi cromo-

mer; deasemenea masculul dela Drosophila arată,

din

cauze încă

ne

cunoscute, oînlănţuire totală.

înlănţuirile de factori sunt nedorite de amelioratori; dacă fac

torii cari condiţionează însuşirile,

ce

vrem

să

combinăm,

se

găsesc

în

acelaşi cromomer, atunci trebue săpierdem nădejdea de aobţine noi-

combinaţiuni.

Schimbul

Pe lângă fenomenul acesta al înlănţuirii complete a factorilor,

factorilor.

c a r

j

s e

găsesc în acelaşi cromozom, mai există şi un schimb de grupe

de factori între perechile decromozomi omologi şi în general între



toţi factorii, cari se găsesc la mare distanţă unii de ceilalţi în cromo

zomi. Numim această trecere de grupe de factori ,,s c h i m b u

1

f ac

t o r i l o r " (crossing-over).

Să cităm un exemplu tot la Drosophila: dacă încrucişăm o muscu

liţa neagră cu aripi vestigii cu alta cenuşie şi cu aripi lungi, obţinem

Frg. 25. — încrucişarea unei femele F, (provenită din încrucişarea negru-aripi ves

tigii x musculit,ă sălbatică) cu masculul negru şi aripi vestigii (după Morgan).

în Fj musculiţe cenuşii şi cu aripi lungi. D acă încrucişăm o f e m e l ă

din F, cu un mascul de coloare neagră şi cu aripi vestigii, atunci obţi

nem ca şi la legea I l- a a lui M e n d e l în F, patru feluri de urmaşi

şi anume cele două tipuri, aşa cum au intrat în încrucişare (negru —

aripi vestigii şi cenuşiu — aripi lungi) şi în plus combinaţiunile noi:

cenuşiu cu aripi vestigii şi negru cu aripi lungi (fig. 25) .

6 - 81 -



Aceste două ultime clase se numesc ,,clase de schimb" (cross

overs) al căror procent este caracteristic şi fix pentru însuşiri anumite

şi condiţii exterioare date.

Pentru cazul de mai sus, obţinem următoarele procente:

Nicun schimb Schimb

negru-aripi vestigii, cenuşiu-aripi lungi, negru-aripi lungi, cenuşiu-aripi vestigii

41.5 41.5 %

8.5

8,5 %

83 % 17 %

A r fi trebuit să obţinem în această încrucişare, în cazul unei li

bere combinaţiuni a factorilor, aceste 4 feluri de urmaşi în proporţie

de 1:1:1:1, sau 25% din fiecare. Negăsirea acestei proporţii mende-

liene ne atrage atenţia că aci avem a face cu un fenomen special.

Cromozomal explicăm astfel rezultatele obţinute: dela un părinte

vine un cromozom, care aduce factorii b şi v; dela celălalt părinte

vine un cromozom, care aduce factorii B şi V. Bastardul din generaţia

F, produce pe lângă gârneţii, în cari merg cei doi cromozomi iniţiali:

şi gârneţii noi:

Aceşti gameţi noi se nasc printr'ur simplu schimb al fragme

lor de cromozomi, în care sunt localizaţi factorii B şi V, respectiv

v, adică:

b si

Obţinem aşa dar, în cazul când am încrucişat femela din F, (spre

deosebire de cazul când am încrucişat masculul din F J patru diferite

categorii de indivizi.

Exprimând categoriile obţinute în procente din totalul indivizilor

obţinuţi prin încrucişarea regresivă, am căpătat cifrele de mai sus:

Nicun schimb Schimb de factori

41.5 41.5 8.5 8.5

83 17 %

Procentul noilor categorii, in cazul nostru 17%, ne dă o noţiune

de tăria înlănţuirii, adică cele 17% ne spun că din 100 cazuri numai în

17 se întâmplă un schimb de factori.

D acă am căuta să explicăm fenomenul acesta fără să presupunem

că factorii b şi v, respectiv B şi V sunt în acelaşi cromozom, facem con

statarea că gârneţii părinţilor se formează în număr mai mare decât

ceilalţi şi anume se obţine proporţia:



41,5 V B : 8,5 V b : 8,5 vB : 41,5 vb

Acest fenomen al formării neegale a gârneţilor nu-1 putem explica

prin legile lui M e n d e 1, dar se lămureşte dacă presupunem că fac

torii, cari rămân mai adesea împreună, se găsesc în acelaşi cromo

zom.

Se presupune că schimbul factorilor se întâmplă în perioada de

fenomene complicate, care precede diviziunii de reducere. In timpul

acestei perioade cromozomii omologi se încrucişează, se încolăcesc

unul împrejurul celuilalt, aşa cum arată figura 26.

Cu cât factorii sunt mai aproape localizaţi în cromozomi, cu atât

se întâmplă mai rar o segmentare a cromozomilor între aceşti 2 fac

tori; aşa dar cu atât mai rar va avea loc un schimb, o transmutare de

factori.

Fig. 26. — Reprezentarea schematică a schimbului de cromomere intre doi cro

mozomi omologi ; a, a,, a

a

, schimb simplu, b, b, schimb dublu (după Baur).

Există deci o corelaţiune între noile categorii născute prin schimb

de factori şi între depărtarea factorilor în cromozom; graţie acestei

corelaţiuni s'au calculat cu multă precizie distanţele între factorii dinacelaşi cromozom, alcătuindu-se pentru cele mai bine studiate orga

nisme, chiar hărţi cromozomale.

Experienţe multe au arătat că între doi factori anumiţi există o

relaţie numerică absolut bine stabilită, fixă, caracteristică acestor fac

tori; de ex. dacă factorul a se găseşte la 10% crossoveri departe de

b, vom găsi în toate experienţele această relaţie numerică între fac

torii a şi b, care nu se explică decât prin ocuparea de către factori

a aceloraşi locuri în cromozom.

Importanţa schimbului de factori pentru ameliorarea plantelor e

mare, pentrucă datorită acestui fenomen posibilităţile de a ob

ţine noi-combinaţiuni se măresc iarăşi. Orizontul în ameliorarea plan

telor fusese restrâns prin fenomenul înlănţuirii, deoarece, dacă toţi

factorii cari se găsesc în acelaşi cromozom, ar fi înlănţuiţi complet,

n'am avea posibilitatea de noi-combinaţiuni decât între factorii, cari

se găsesc în cromozomi diferiţi.



Prin schimbul grupelor de factori între cromozomii omologi se

măreşte posibilitatea de a obţine noi-combinaţiuni, chiar între factorii,

cari se găsesc în acelaşi cromozom, deci chiar între factorii înlănţuiţi;

dar pentru a obţine noi-combinaţiuni între factorii înlănţuiţi, trebue

să lucrăm cu indivizi numeroşi în F

2

şi anume cu atât mai numeroşi,

cu cât factorii, pe cari vrem să-i împreunăm într'unul şi acelaşi indi

vid, se găsesc mai apropiaţi în cromozom.

Orânduirea A l III- lea principiu de ereditate stabilit de şcoala lui M o r g a n

1 , n e

to r

a

i i o r .

f a c

e „orânduirea lineară a factorilor în cromozomi". Proba cea mai clară

că factorii genotipici sunt aranjaţi linear în cromozom, ne-o aduc da

tele, pe care le obţinem din cercetările asupra fenomenelor de înlăn

ţuire şi strămutare a factorilor.

Dacă a, b, c sunt factorii daţi şi dacă cunoaştem raporturile de

înlănţuire între a şi 6, şi 6 şi atunci putem deduce şi valoarea ac

care e sau ab + bc sau ab —bc.

Dacă luăm distanţele aşa de mici, ca să nu se întâmple un schimb

dublu de factori (care încurcă aparent socotelile), atunci într'adevăr

suma sau diferenţa corespunde exact cu aşteptările noastre; de ex.

într'o experienţă la Drosophila au venit dela un părinte, factorii în

lănţuiţi: galben, alb şi divizat. Valorile de schimb au fost:

Coincidenţa aceasta izbitoare n'o putem altfel explica decât pre

supunând că există o orânduire lineară a factorilor în cromozomi.

Numărul

J

^iiat A l IV -lea principiu stabilit de M o r g a n e principiul „numărului

a

în lănţuire. limitat al grupelor de înlănţuire". Din cele expuse până aci rezultă

cu certitudine că, deoarece factorii sunt localizaţi în cromozomi, nu

pot să existe mai multe grupe de înlănţuire a factorilor decât numă

rul haploid de cromozomi (decât numărul perechilor de cromozomi).

într'adevăr până acum s'a găsit că la Drosophila cei peste 400

factori genotipici sunt grupaţi în 4 grupe, adică există atâtea grupe

câte perechi de cromozomi are această musculiţă; la Drosophila s'a

stabilit pe baza unor numeroase cercetări de ereditate, că toţi factorii

descoperiţi şi cercetaţi până acum, îşi au locul lor într'unul din aceşti

cromozomi; aşa că orice factor nou, care apare, se localizează în-

tr'una din grupele deja existente.

La toate plantele şi animalele, la care s'a studiat până acum mai

amănunţit constituţia genetică s'a găsit că numărul grupelor de înlăn

ţuire, numărul lanţurilor de factori nu a întrecut în niciun caz numă

rul haploid de cromozomi.

Pe baza datelor pe care le obţinem din înlănţuirile şi schimbul

de factori, s'a putut calcula locul, pe care fiecare factor îl ocupă în

cromozom; sau alcătuit astfel aşa numitele hărţi cromozomale. Harta

cromozomală a putut fi foarte amănunţit stabilită pentru Drosophila

melanogaster şi pentru porumb.



E R E D I T A T E A Î N S U Ş I R I L O R L E G A T E D E S E X

LITERATURA.

6 a t e s o ti, W. a n d P u n n e t t , R. C :

On gametic series involving reduplica-

tion of certain terms.

Journ . of Genetics, 1, 1911.

B a u r, E .:

V ererbungs- und Baslardierungsversuche mit Antirrhinum. II. Fakloren-

koppeung

Zeitschr. Abstamm. und Vererbung. 6, 1912.

M o r g a n , T h. H .: The mecanism of Mendeian heredily. N ew- Y ork, 1915.

M o r g a n , T h. H , B r i d g e s, C. B. a n d S t u r t e v a n t, A. H.:

The gene

tics of Drosophila.

Bibi. Genetica 2, 1925.

M u 1 1 e r, H. I.:

The mecanism of crossingover.

Americ . N aturalist 50, 1916.

S t e r n C :

Fortschritte der Chromosomentheorie der V ererbung

E rgebnisse der

Biologie, 4, 1928.

S t u r t e v a nt, A, H.:

The linear arrangement of six sex- linked lacors in Dro

sophila.

Journ. of E xp. Zool. 14, 1913.

— The genetics of Drosophila simulans.

Publ. 399. Carnegie Inst. of Wa

shington, 1929.

7. E r e d i t a t e a î n s u ş i r i l o r l e g a t e d e s ex .

Deşi în agricultură nu avem decât puţine plante dioice, credem că

studiul problemelor genetice nu ar fi complet dacă nu am cunoaşte şi

cazurile de ereditate legată de sex. Aceste cazuri, studiate cel mai bi

ne până acum, mai ales la Drosophila, se prezintă ceva diferit şi la pri

ma vedere sar părea că ele ar contrazice legile de ereditate deja stu

diate.

Ereditatea legată de sex a fost diferit interpretată teoretic; azi,

însă, s'a găsit explicaţia în existenţa unor cromozomi speciali, cromo

zomii sexului, cari cuprind şi ei factori genotipici.y

Primul exemplu de ereditatea sexului este dat de C o r r e n s la

Bryonia. Există două feluri de Bryonia: alba şi dioica. B. dioica este

de două feluri bărbătească şi femeiască; C o r r e n s susţine că sexul

se_moşteneşte întocmai ca şi o însuşire oarecare; am putea chiar spune

că există o rasă bărbătească şi o rasă femeiască; femelele sunt Ia

această plantă homozigote în privinţa sexului, iar bărbaţii sunt hetero-

zigoţi.

Astfel vom însemna B. dioica femelă cu XX, iar B. dioica mascul

cu XY, pe când B. alba, fiind monoică, o însemnăm cu XX.

Dacă încrucişăm B. dioica femelă cu polen dela B. alba, obţinem

în generaţia F, toate plantele femele.

Explicaţia cromozomală este următoarea :

9 dioica x cf alba = toate femele

XX x XX

=xx

Dacă încrucişăm B. alba ca mumă cu polen dela B. dioica, atunci

obţinem în generaţia F, jumătate plante mascule şi jumătate plante

femele.

Explicaţia cromozomală este următoarea :

9 alba x

o"

dioica = % 9 şi

% d

XX x XY = X X şi X Y



Descoperirea că la anumite animale femela are doi cromozomi X, pe când

masculul din contră numai unul, fie in legătură cu un cromozom diferit

Y,

fie

fără un asemenea cromozom, a făcut să se nască bănuiala că naşterea ambelor

sexe stă în legătură cu repartiţia acestor cromozomi speciali. M o r g a n arată

că s'a căutat să se interpretez e aceste fapte în două feluri: după prima inter

pretare, care e cea mai plauzibilă, prezenţa laolaltă a doi cromozomi ai sexului

(XX)

împreună cu restul complexului celulei, proyoacă^jiaşţerea unei femele, .pe

când prezenţa unui singur cromozom sexual face să se nască un mascul. După a

doua interpretare XX şi X sunt numai i n d i c es pentru sex, cu alte cuvinte rrn- _

mozomii sexului urmează sexul, dar nu-1 determină.

Noi avem azi posibilitatea să arătăm că sexul depinde de cromozom, ci nu

invers; căci de ex. la

Drosophila

când un spermatozoid cu X întâlneşte o ovulâ

fără cromoz omul X (ceea ce excepţional se poate întâmpla), se naşte un

individ X O , care e un mascul; dacă, insă, acelaşi spermatozoid întâl

neşte o ovulă cu X, se naşte un individ X X , care e femei. Dacă din contră un

spermatozoid cu Y întâlneşte o ovulă cu 2X (ceea ce excepţional iarăşi se poate

întâmpla), atunci se naşte un individ femei

(XXY),

cu toată prezenţa unui cro

mozom

Y.

In determinarea sexului avem a face cu două tipuri speciale:

T i p u l A : c ân d m a s c u l u l e s t e h e t er o z i go t . Aci femela

are cromozomul sexului X , în doză dublă, deci XX , şi formează un sin

gur fel de ovule cu X, pe când masculul poate avea fie cromozomii

XY, fie un singur X (deci XO) ceea ce este tot una, deoarece cromozo

mul Y nu conţine factori genotipici; el este, ca să ne exprimăm aşa,

gol de gene.

Masculul este heterozigot la Bryonia, Drosophila, oameni, etc.

T i p u l B: c â n d f e m e l a e s t e h e t e r o z i g o t ă. Aci masculul

are cromozomul sexului în doză dublă, deci X X , pe când femela are

XY. Acest caz îl întâlnim la fluturi şi păsări.

La tipul A la diviziunea de reducere se despart la femelă cei doi

X , aşa că se formează numai ovule cu X . La mascul se despart,

când se desperechează cromozomii, cei doi cromozomi X şi Y, aşa că

se formează două feluri de spermatozoizi, cu X şi cu Y. Dacă un sper

matozoid cu X fecundează o ovulă (care are întotdeauna X ) se naşte

o femelă; dacă un spermatozoid cu Y fecundează o ovulă cu/ X se

naşte un mascul. Deoarece ambele feluri de spermatozoizi se for

mează în mod egal se nasc şi femele şi masculi în număr egal. A şa

se explică faptul că cele două sexe apar în mod egal la animale, la

oameni ca şi la plantele dioice. (Fig. 27 A ) .

La tipul B (la fluturi şi la păsări) procesul formării femelelor şi

masculilor are loc invers aşa cum arată fig. 27 B

D intre plantele agricole, la cânepă mecanismul determinării

sexului este de tipul XY.

Cromozomii sexului, fiind purtători de factori genotipici, pot trans

mite în afară de sex şi alte însuşiri.

Din schema de mai sus trebue să reţinem următorul fapt: copiii

masculi moştenesc la tipul A cromozomul X dela mumă; şi deoarece

cromozomul partener al lui X sau nu există la -tipul XO. sau dacă

există el nu e capabil să poarte factori, atunci rezultă că in ceea ce

priveşte factorii localizaţi în cromozomul sexului, masculii moştenesc

Ereditatea fac

torilor din cro

mozomii sexului



Fig. 27. — D eterminarea sexului la cele două tipuri i A şi B.

E

R

E

D

I

T

A

T

E

A

Î

N

S

U

Ş

R

I

L

O

R

L

E

G

A

T

E

D

E

S

X

8



calităţile

lor

dela mumă.

Aşa dar

factorii localizaţi

în

cromozomii

se

xului

se

transmit

la

descendenţi

în alt fel

decât modurile studiate

de

noi până

aci.

Să luăm câteva exemple: factorul recesiv pentru coloarea albă

a

ochilor

la

Drosophila,

se

găseşte

în

cromozomul sexului

şi se

moşte

neşte

în

felul următor:Dacă

se

încrucişează

o

femelă

cu

ochii roşii

cu un

mascul

cu

ochii

albi,

se

obţine

o

generaţie

F

1 (

în

care toate musculiţele mascule

şi fe

mele

au

ochii roşii. Dacă

se

împerechează musculiţele

din

generaţia

Fj,

seobţin îngeneraţia F

2

femele numai cuochi roşii, întimp cemas

culii sunt

50% cu

ochi roşii

şi 50% cu

ochi albi- D acă

n'am

ţine

în

seamă sexul, proporţia musculiţelor cuochii roşii faţă de cele cuochii

albi,

e de 3:1;

musculiţele

cu

ochii albi sunt, însă, toate mascule.

(fig.

28).

Fig.

28.—

E reditatea însuşirilor legate

de sex la Drosophila. A,

rezultatul încrucişării

unei femele

cu

ochi roşii

cu

mascul

cu

ochi albi.

B,

încrucişarea reciprocă ară

tând ereditatea crucişă, fiicele asemănându-se

cu

tatăl (ochi roşii)

iar

fiii

cu

muma

cu ochi albi (după Wilson).

Acest lucru este uşor deexplicat, dacă ţinem seamă că factorul

dominant, ochii roşii, segăseşte în cromozomii sexului ai musculiţei

femele.

încrucişarea reciprocă, adică unde .femela cu ochi^aibi este în

crucişată cu mascul cu ochj_to§ii\ dă în Fj femele cu ochyrp^u, catatăl,

şi masculi

cu

ochi albi

ca

muma.

In F

2

se

nasc femeleşi masculi

cu

ochi albi şi femele şi masculi cu ochi roşii în proporţie egală .

Cum semoşteneşte coloarea roşie şi albă aochilor la

Drosophila,

aşa se transmit la urmaşi toate însuşirile condiţionate de factorii,,

cari se găsesc localizaţi în cromozomii sexului.



Ereditatea însuşirilor legate de sex găseşte o aplicaţiune practică

în avicultura. La găini factorul pentru coloarea penelor se găseşte

localizat în cromozomul sexului. Dacă se încrucişează cocoşi vărgaţi

(Plymouth Rock) cu găini negre (Langshan) se obţine următorul re

zultat arătat de fig. 29:

P, cocoş vărgatX£ăină neagră.

Fj cocoş şi găină vărgată.

F., cocoşi vărgaţi, găini vărgate şi negre.

Fig. 29. — încrucişarea intre cocoş vărgat (Plymouth Rock) şi găină neagră (Lan

gshan). (După Morgan).

Aceste rezultate se explică uşor prin jocul cromozomilor; după

G u y e r cocoşul are 18 cromozomi, iar găina 17, de aceea cocoşul for

mează un singur fel de spermatozoizi, pe când găina formează două

feluri de ovule cu

X

şi fără

X .

încrucişarea reciprocă (arătată de figura 30) dă următoarele re

zultate:

Pj găină vărgată / .. cocoş negru.

Fj găini negre, cocoşi vărgaţi.

F„ cocoşi şi găini negre, cocoşi şi găini vărgate.



Unii avicultori şi-au făcut din cunoaşterea acestui fel de ereditate

un frumos câştig, deoarece ei vindeau, înainte de a se diferenţia feno-

tipic sexul, numai puii vărgaţi, din cari rezultau la cumpărători nu

mai cocoşi, oprind pentru ei puii negri, din cari rezultau găini.

Când mecanismul formării celor două sexe e altfel, rezultă o altă proporţie

ncobicinuită de masculi şi femele, caz pe care-1 întâlnim la îmmulţirile parteno-

genetice.

Fig. 30. — încrucişarea intre cocoş negru (Langshan) şi găină vărgată (Plymouth

Rock). (După Morgan).

Cel mai cunoscut exemplu e la albină; regina se desvoltă dintr'o ovulă fe

cundată şi are de aceea numărul dublu de cromozomi (2n). O vulele ei formează

două corpuri polare, de aceea au numărul de cromozomi redus sau simplu. Fiecare

ovulă, care nu e fecundată, se desvoltă partenogenetic dând naştere unui mascul,

unui trântor; aşa dar, când o ovulă se desvoltă, fără să-şi dubleze numărul său

de cromozomi, atunci se naşte un mascul. Intr'adevăr studiul spermatogenezei

ne-a arătat că masculul are numai numărul haploid (n) de cromozomi şi că la

formarea spermatozoizilor acest număr se menţine; aşa că şi celulele sexuale şi

celulele somatice la trântor au acelaşi număr de cromozomi.

Deoarece masculul se naşte dintr'un ou nefecundat, atunci rezultă că regina

transmite toate însuşirile ei asupra masculului, aşa că din această cauză obţinem



un mod de ereditate, care superficial se aseamănă cu ereditatea însuşirilor legate

de sex. Regina unei rase pure, încrucişată cu masculul unei alte rase cu un fac

tor dominant, va naşte femele, care toate vor avea însuşirea dominantă a ta

tălui, şi masculi, cari toţi vor avea însuşirea recesivă a mumei.

Deoarece masculii primesc tot sortimentul lor cromozomal dela mumă, tre-

bue implici t să fie asemănători reginei, ori unde ar fi localizat factorul pentru

însuşirea respectivă, în cromoz omul sexului sau în alt cromozom

LITERATURA.

C o r r e n s, C :

Bestimmung V ererbung und V ertelung des Geschlechts be den

höheren Pflanzen.

H andb. Vererbungsw. , 2, 1928.

G o l d s c h m i d t , R.:

Mechanismus und Physiologe der Geschlecht'sbestimmung

Berlin, 1920.

H a r t m a n n , M.: V ertelung Bestimmung und V ererbung des Geschlechts be

den Protisten und Thallophyten.

Handb. Vererbungsw. , 2, 1929

M o r g a n , B r i d g e , S t u r t e v a n t : The genetics of Drosophila. Bibi. Genetica,

2, 1925.

W i l s o n , E . B.:

The cel in deveopment and heredity.

N ew- Y ork, 1925.

8. C a z u r i s p e c i a l e -

Pentru completarea noţiunilor din ştiinţa eredităţii este necesar

să amintim aci câteva fenomene speciale din acest domeniu şi anume:

allelomorfismul multiplu, factorii letali, ereditatea prin citoplasmă şi

himerele-

Există şiruri de factori mendelieni, care prezintă următoarele

Aiieiomorfismu

particularităţi:

multiplu.

1.

Se comportă unul faţă de altul întotdeauna ca o pereche de

allelomorfe*);

2. Nu pot să fie uniţi într'un bastard mai mulţi de doi asemenea

factori;

3. A rată aceleaşi valori de schimb (crossing-over) în încrucişări,

cu alte cuvinte ocupă acelaşi loc în cromozom.

4. Se referă la aceeaşi însuşire.

A şa dar unul şi acelaşi cromomer poate să se schimbe de mai

multe ori, dând naştere la mai multe însuşiri; acest fenomen este cu

noscut sub numele d e a l l e l o m o r f i s m m u l t i p l u sau p o

1

i a 1-

1 e 1 i e.

Un frumos exemplu de poliallelie îl întâlnim la Drosophila în ceea ce

priveşte coloarea cehilor, la care însuşirile alb, roşu, roş-vişiniu, roş-

sanguin, alb lăptos, alb fildeşiu şi roşu coraliu s'au născut prin mu-

taţiunile succesive ale aceluiaşi cromomer. Tot astfel există la porumb

serii de diferiţi ifactori (A, C, R), cari se referă la coloarea stratului

de aleuronă.

*) O pereche de factori omologi se mai desemneaz ă şi cu numele de o

pereche de allelomorfe sau de allele.



Fenomenul acesta de allelomorfism multiplu are o mare importanţă

teoretică, pentrucă ne oferă posibilitatea studierii aceleiaşi gene în di

ferite stadii, permiţându-ne să tragemconcluzii asupra fiinţei ei.

Important e deasemenea de menţionat că există factori, cari con

diţionează moartea gârneţilor sau zigoţilor, in cari se găsesc; astfel

de factori se numesc factori letali şi s'au găsit in special la

Drosophila

şi la porumb. Cuenot găsise insă, încă mai înainte că anumite rase

de şoareci galbeni nu pot fi menţinuţi în stare homozigotă, şi că ele

puteau exista numai în stare heterozigotă- Dacă erau încrucişaţi, atunci

ar fi trebuit să obţinem

I

4

galben homozigot,

2

'

4

galben heterozigoi

şi

1

/

4

negalben; în realitate se obţinea proporţia de 2 galben: 1negal

ben (în experienţele lui Cuenot, Castle şiD urhamau rezultat

numerele 1511:767) . Galbenii homozigoţi sunt aşa dar incapabili de

existenţă şi s'a dovedit în urmă că se formează şi astfel de combina-

ţiuni, dar că embrionii pier în corpul mumei. Un exemplu analog a gă

sit B a u r la plante; o rasă de

Antirrhinum

galben-verzuie

(aurea)

este

întotdeauna heterozigotă; autofecundată, naşte din nou

2

/

:

aurea-

heterozigote şi

1

3

verzi-homozigote.

Explicaţia e, fie că factorul în stare homozigotă e incapabil de

existenţă, fie că în acelaşi cromozom cu acest factor se găseşte un

factor letal, care în stare homozigotă produce moartea.

Proba evidentă de existenţa factorilor letali ne-au adus-o cercetările ere

ditare la Drosophila; Gol d s ch mi d t citează următorul exemplu, care ne arată

felul acestei documentări:

Cea mai simplă dovadă o avem în cazul când un factor letal recesiv se gă

seşte

in cromozomul sexului. Deoarece masculul posedă numai un cromozom

X,

atunci fiecare mascul, care posedă un cromozom cu / (factorul letal) va trebui

să moară. La femelele cu doi cromozomi X, L este dominant asupra lui / şi

fac

torul letal nu are niciun efect, dacă este heterozigot. Deci atunci când se face

o

experienţă, in care se separă (disjung) cele două feluri de masculi cu

L

şi /

in cromozomul X, atunci masculii cu / nu sunt capabili de existenţă şi rezultă

proporţia

anormală de 29 •• 1 rf în loc să avem ambele sexe în proporţie egală.

r~ Legile de ereditate ale lui Mendel şi Morgan sunt aplicabile

in cazurile când avem a face cu deosebiri în structura cromozomilor

omologi ai varietăţilor încrucişate; dacă însă rasele, speciile sau genu

rile încrucişate se deosebesc altf el (în centrozom, protoplasma, sau

airată mari diferenţe de cromozomi) atunci nu mai are loc o ereditate

conform legilor învăţate până acum.

Anumjte forme jje. ereditate pot fi explicate P

im

nfH p

r i n

existenţa

unor corpusculejncitoplasma.corpy n ""*waii»

d

rtaorcXoo plac tifle.

PentrU anumite însuşiri ale clorofilei s'a dovedit că modul acesta spe

cific de ereditate e explicabil prin felul transmisiunii plastidelor în

citoplasmă. La Mirabilis Jalapa albomaculata frunzele au pete verzî

şi albe. Numărul petelor verzi şi albe variază la diferite frunze: ade

sea se găsesc la astfel de plante, ramuri şi frunze pur verzi, altele sunt

pur albe. Cauza colorii albe e lipsa pigmentului verde în grăunţele de

clorofilă. Unele celule au numai grăunţe verzi de clorofilă, altele au

numai albe şi altele conţin din amândouă felurile amestecate în pro

porţii diferite, (fig. 31)

Correns a arătat că din autofecundarea florilor unei ramuri

Factori

letali

-editatea prin

citoplasmă-



verzi se obţin numai plante verzi, care la rândul lor dau naştere la

plante verzi. Florile dela ramurile pestriţe dau plante pestriţe albe

şi verzi. Proporţia în care apar aceste diferite tipuri, variază după

cantitatea colorii verzi în ramura, dela care se trage sămânţa. D acă

se fecundează floarea dela ramuri verzi (care serveşte drept mumă)

cu polen dela o ramură albă, seminţele rezultate din această încruci

şare vor da naştere la plante verzi; sunt, deci, asemănătoare mumei. Şi

invers dacă se fecundează floarea dela ramuri albe cu polen dela ra

muri verzi, descendenţa e albă, adică asemănătoare mumei.

Fig. 31. — Frunze de

Mirabilis Jalapa

(a) şi

M. J. albomaculata

(b). (După Correns) .

Rezultatul e explicat prin supoziţia că există grăunţe de cloro

filă normale (verzi) şi anormale (incolore), care se îmmulţesc prin

diviziune in citoplasmă şi sunt transmise n u m a i prin ovulă. Coloa-

rea verde şi albă a frunzelor unei anumite ramuri ne arată ce fel de

grăunţe de clorofilă cuprind ovulele acestei ramuri.

încă pe la mijlocul secolului al 17-lea s'au semnalat forme bizare

de plante, care păreau că combini2 caracteristicile a două varietăţi

deosebite şi care cu toate acestea nu apăruseră născute prin încru

cişări naturale. A stfel de varietăţi au fost indicate întâi de F e r r a-

rius pe la

1646

la portocale care erau vărgate, (forma

variegata .

De obiceiu vărgarea este cea mai obicinuită din formele acestea anor

male, cărora W i n k 1 e r le-a aplicat cel dintâiu, t rm niil

A

n

u j

-

m ere. Bine înţeles nu trebuesc considerate ca himere formele varie

gata, cauzate de boale (de ex. chlorosă).

Himere.



Putgrn construi s i n t a t i r ; himere prin altoire. Se altoeşte de ex. un

ochiu dela pătlăgelele roşii pe S\ nigrum şi îndată după ce s'a unit

cu portaltoiul, se if c incizii, care să treacă prin ţesuturile unite ale

portaltoiului şi altoiului. Mulţi din mugurii adventivi ieşiţi, sunt com

puşi in întregime fie din ţesuturile portaltoiului, fie din ţesuturile al-

Fig. 32. —

Laburnum vulgare

(a),

Cytisus purpureus

(c) şi

Cylisus Adami

(b).

La-

burnum vulg

are flori galbene,

Cytisus purpureus

are flori roşii, iar

C. A dami

are

flori roşii-murdar (după Baur).

toiului, dar câteodată se întâmplă ca mugurele să se desvolte în

apropierea liniilor de unire a celor două ţesuturi. In acest caz sunt

următoarele posibilităţi:

1.

Cele dcuă ţesuturi diferite ocupă sectoare diferite; se naşte

astfel o himeră s e c t o r ja.

1

ă.

2. Unul din ţesuturi creşte peste celălalt; se naşte astfel o hime

ră p e r i c

1

i n a

1

ă. ,

3 Cele două ţesuturi formează un amestec complex rezultat



atunci când punctul de vegetaţie a fost un mozaic de grupe de celule

neasemănătoare, de ex. lămâi vărgate; W i n k l e r le-a numit h y p e r -

h imere .

B aü r experimentând cu Pelargonium zonale a putut da expli

caţia formării himerelor; el a arătat că formarea himerelor depinde

de natura celulelor, care compun vârful vegetativ. La himerele peri-

clinale el observă o intercalare a unui strat de celule din ţesutul

străin sub epiderma formei obicinuite.

Himerele sunt cunoscute la tutun (la bastardul Nicotiana pur

purea X alba), la portocale, lămâi, pere, mere, banane, smochine,

struguri, pătlăgele, dahlii, mac, floarea soarelui, etc.

Tot himerelor aparţine şi grupul aşa numit al „bastarzilor prin

altoire"(Pfropfbastarde). Aci apartine

fvffoii«

A r f n m i .

ap.ăr«t in. anul

T829 "(Fig. 32).

Un grădinar A d a m a altoit muguri de Cytisus purpureus pe

tulpini de Laburnum vulgare. A ceastă altoire se efectuează deseori,

pentrucă Cytisus purpureus nu formează tulpină, ci rămâne întot

deauna în formă de tufă joasă; din contră el creşte bine pe tulpină

de Laburnum vulgare, obţinându-s» astfel tulpini înalte de Cytisus

purpureus. Unui dintre mugurii de C. purpureus altoiţi, a dat naştere

nu la obicinuita ramură purpureus. ci la o ramură

cpre

părea un

bastard între C purpureus şi L. vulgare. Acest ..bastard" vefj&taiiv a

fost îmmulţit prin altoire şi se găseşte azi în orice grădină botanică.

Florile sunt aproape fără excepţie sterile şi sunt de coloare roşie-

murdar, pe când Laburnum are flori galbene si Cytisus flori pur

purii. C. Adami dă naştere din când în când la ramuri care sunt

pure C. purpureus sau

L.

vulgare.

In realitate Cytisus Adami e un Laburnum vulgare cu o epi

dermă de C. purpureus; cu alte cuvinte g_n himprä periclinală. Cer

cetările anatomice au arătat adevărul acestei afirmaţiuni.

Insă în descendenţa sexuată Cytisus Adami dă numai plante de

Laburnum vulgare, deoarece celulele seruale sunt formate de ţesutul ,

de dedesubt.

LITERATURA.

B a u r, E.:

Untersuchungen über die Erblichketsverhältnisse ener nur in Bastard

form lebensfähigen Sippe von Antirrhinum majus.

Ber. d. dtsch. botan.

Ges., 25, 1907.

Pfropfbastarde Pericinalchimären und Hyperehimären.

Ber. Deutsch.

Botan. Ges., 27, 1909.

B u d e r, I.: Studien an Laburnum

Adam.

A llgemene anatomische Analyse des

Mischlings und sener Stammpflanzen.

Ztschr. Abst. und Vererbungsl. ,

5,

1911.

C o r r e n s, C : V e-erbungsversuche mit buniblätterigen Sippen be Mirabilis ja-

lapa. Urtica pilulifera und Lunaria annua.

Ztschr. Abst. u. Vererbungsl.

1, 1909.

C u e no t. L.

La loi de Mende et l'hérédité de la pigmentation chez les souris.

Arch, de Zool. exp. et gén. 1, 2. 3, 4, 10, 1903— 1910.

M o r g a n , T . H .:

Genetics and the physiology of deveopment.

Americ. N atu

ra l i s tC 1926.



S t r a s b u r g e r , E .:

Mene Stelungnahme zur Frage der Pfropfbastarde

Ber.

Deutsch. Bot. Ges., 27, 190°.

W i n k l er, H.:

Über Pfropfbastarde und pflanzliche Chimären. Ber.

Deutsch.

Botan. Gesellsch., 25, 1907.

— Solanum tubigense en echter Pfropfbastard zwschen Tomate und Nacht

schatten.

Ibidem, 26a 1908.

—• Untersuchungen über Pfropfbastarde

Jena, 1912.

9. B a s t a r d ă r i î n t r e s p e c i i .

Pentru a se obţine tipuri superioare la plantele agricole au fost

încrucişate nu numai soiuri, dar chiar specii şi genuri diferite.

B a u r susţine că nu există o regulă până unde trebue să mer

gem cu curcirea între specii, pentrucă înrudirea sistematică nu merge

paralel cu posibilitatea de a se încrucişa; aşa Brassica oier acea nu se

curceşte cu nicio altă specie cultivată de Brassica (Br. napus, Br.

rapa); se curceşte, însă, cu ridichea, care aparţine altui gen (Rapha-

nus). Agreşul (Ribes grossularia) se curceşte cu o mulţime de specii

mai ales din America de Nord. (R. divaricatum, R. succirubrum, R.

oxyacanthoides, et c) , dând bastarzi fertili şi care disjung mai departe;

din contră nu reuşeşte încrucişarea dintre coacăz (R. rubrum) şi agreş.

Speciile de Pirus se încrucişează uşor între ele, reuşind aci chiar în

crucişări între genuri (de ex. Sorbus aria cu Pirus communis); nu

există însă bastarzi între măr şi păr.

Cercetările mai vechi afirmau că bastarzii între specii sunt com

plet constanţi, lucru care s'a dovedit a fi inexact; de obiceiu corcii

între specii nu arată regularitatea indicată de legile de ereditate stu

diate până acum şi anume cu cât diferenţele între specii sunt mai

mari din punct de vedere sistematic, cu atât mai încurcate sunt fe

nomenele de ereditate, pe care le observăm la descendenţii încruci

şărilor între ele, mai ales din cauza infertilităţii reduse sau absente

bastarzilor din generaţia F,.

B a u r clasifică bastarzii între specii în două categorii:

\ V bastarzi cari mendelează, unde, deci, deosebirile între spe

cii se bazează pe factori, ceşi au sediul în nucleu; şi

(2 bastarzi, la cari se observă un mod de ereditate cu totul deo

sebit unde apar anomalii în privinţa separării şi combinării factorilor,

deranjări în fertilitate şi alte complicaţii.

La prima categorie observăm că, chiar dacă speciile încrucişate

se deosebesc puţin între ele, separarea factorilor este extraordinar

de complicată; de ex. încrucişarea între Antirrhinum majus şi A .

molie dă o generaţie F„, care este foarte variată în toate privinţele;

variază forma creşterii, forma frunzei, perozitatea, mărimea florilor

şi a frunzelor, unele însuşiri fiziologice (ca autoîerti'tatea), etc. Ceea

ce am observat la bastardul dintre speciile A . majus şi A . molie se

constată şi la încrucişări cu alte specii sălbatice de A ntirrhinum, de

ex. A. majus X A . latifolium, A . majus X A . Ibanyezii, A . m. X A .

sempervirens.

11



O disjuncţiune tot aşa de extraordinar de complicată ne arată

şi bastardul dintre cele două specii de garoafe Dianthus deltoides şi

D. A rmeria.

G eneraţia F, reprezintă o formă de compromis intre speciile pă

rinţi, după cum arată figura 33. Generaţia F

2

a încrucişării constă,

după cercetările lui W i c h

1

e r, dintr'o mulţime extraordinară de di

ferite combinaţiuni între însuşirile părinţilor. Forma florilor, coloarea

florilor, tipul de ramificare, lungimea frunzelor, lăţimea frunzelor,

perozitatea, etc, toate disjung independent, rezultând un mare număr

de noi-combinaţiuni, pe care dacă le- am izola am putea fabrica zeci

de specii noi, care ar fi tot aşa de deosebite între ele ca şi speciile

sălbatice de Dianthus existente azi.

B a u r dă următoarele indicaţii referitoare la bastardările între

specii:

Bastardul între Medicago sativa şi M. falcata, arată o foarte

clară disjuncţiune; mai ales în ceea ce priveşte coloarea florilor, are

loc o foarte puternică transgresiune, peste speciile părinţi. M. sativa

are florile albastre, M. falcata are florile galbene. Bastardul din F,

are amândouă colorile una peste alta, adică florile sunt verde-albas-

tru cu un luciu metalic. In F

2

apar pe lângă un şir nesfârşit dc coloxi

de flori violete, albastre, verzi, galbene, şi flori complet albe.

Şi unele specii de tutun arată, după L o ck , E as t , B r i e g e r ,

M a n g e l s d o r f , ş. a. o comportare analoagă; de ex. când se în

crucişează Nicotiana alata cu N. Forgetiana sau fiecare din aceste

specii cu N. Langsdorfii.

Până acum nu s'au găsit la nicio încrucişare între speciile foarte

mult deosebite, plante în F

2

care să semene complet cu unul din pă

rinţi. Din punct de vedere teoretic acest lucru e de aşteptat, căci da

torită recombinării factorilor se nasc colosal de multe noi-com

binaţiuni între extrem de numeroşii factori deosebiţi ai părinţilor; ar

trebui să lucrăm cu foarte mulţi indivizi în F

2

, ca să avem şansa că

7 — 97 —

F i g . 33. — C o n t u r u l f l o r i l o r de : a.

Dianthus deltoides,

b.

Dianthus Armeria,

c. F

1 (

d — h Fj (după Wichler) .



vor apărea şi formele părinţi. La 20 factori sunt posibile peste un mi

lion combinaţiuni, ori speciile se deosebesc în mult mai mulţi factori.

Mult mai frecvente decât aceste cazuri, când bastarzii între spe

cii în general arată o disjuncţiune, sunt cazurile cu un mod de eredi

tate foarte diferit de acesta. Azi suntem în stare în oarecare măsură

să şi arătăm de ce se nasc aceste abateri; şi aici colaborarea dintre

citologie şi experimentare a adus o clarificare a fenomenelor. Mai în

tâi o separare (disjuncţiune) mendeliană normală este imposibilă

când se încrucişează două specii, care se deosebesc fie în numărul,

fie in constituţia cromozomilor atât de mult, încât o diviziune de re

ducere

nu

mai poate

sa se

desfăşoare normal; se

şi

dovedeşte de alt

fel că toţi bastarzii, cari arată o astfel de disjuncţiune anormală, pre

zintă deranjări în ceea ce priveşte ferj.ilitatea.lpr. De aceea la bastar

zii, pe cari-i vom discuta, vom observa o anumită sterilitate sexuală,

care de multe ori este mai pronunţată intr'un sex decât în celălalt.

Un obiect foarte potrivit pentru astfel de cercetări genetice şi ci-

tolqgice este, după cum au arătat G oodspeed, Claus en/ Br

i

e-

ger ş. a. tutunul. Bastardul dintre /V.

tabacum

(24 cromozomi)

şi

yV. silvestris (12 cromozomi) are multă asemănare cu N. tabacum

are, însă, în forma florilor ca şi în alte organe ceva din N.silueslris.

Bastarzii au polenul comp'et steril, dar ovulele sunt parţial f ctile şi

se pot de aceea încrucişa bastarzii din F, cu ambii părinţi. încrucişa

rea cu N. silvestris dă 3 grupe de descendenţi:

1.

Tipuri foarte anormale, mai mult sau mai puţin sterile,

2. Tipuri care sunt cam asemănătoare bastarzilor din F, şi

3. Plante care

în

linii generale sunt asemănătoare

cu

N. silvestris.

Aceste tipuri asemănătoare cu N. silvestris sunt în general fertile şi,

dacă

le

îmmulţim prin autofecundare timp de mai multe generaţii,

obţinem tipuri normale şi fertile, care nu se deosebesc intru nimic de

adevăratele N. silvestris.

Cercetările citologice au arătat că bastardul F, are, cum era de

aşteptat, 24+12 cromozomi. La intrarea în faza diviziunii de redu

cere o aşezare

în

perechi a cromozomilor nu mai este posibilă pentrucă

într'un lot (dela /V. tabacum) vin 24 cromozomi, iar în celălalt dela

N. silvestris

numai 12. De aci urmează

că

fiecare din cei 12 cromo-

zom-silvestris

îşi găsesc câte un partener (probabil câte un anumit

partener) în cromozomii-^Goacum, pe când restul de 12 cromozomi-

tabacum intră în diviziune singuri, univalenţi. De aceea găsim în acest

stadiu în bastard 12 gem ini (cromozomi bivalenţi) şi 12 cromozomi

singuratici (univalenţi). Aceşti cromozomi univalenţi sunt repartizaţi

neregulat la celulele fiice; se nasc astfel celule sexuale cu numere

cromozomale, care variază între 12—24; din aceste celule sexuale

toate grăunţele de polen şi cea mai mare parte dinjmile nu sunt ca-

pabile__de_Jurictuine; de aceea observăm fenomenele citate şi anoma-

liileîntâlnite.

~Lafel cu exemplul citat, este

şi

încrucişarea intre cele două specii

de tutun N. paniculata cu N. rustica, cu singura deosebire că genera

ţia F, este ceva mai fertilă în ambele sexe, aşa că putem obţine o ge

neraţie F, prin autofecundare.

Tot asemenea este cazul şi cu bastardul între Triticum vulgare

http://ferj.ilitatea.lpr/

http://ferj.ilitatea.lpr/



B A S T A R D Â K I I N T R E S P E C I I

(21 cromozomi haploid) şi Secale cereale (7 cromozomi haplo id); aci

reuşeşte încrucişarea cu grâu ca plantă-mumă mai uşor decât reci

proc; plantele din F, au de obiceiu polen steril şi arată la încrucişa

rea regresivă cu grâul, o disjuncţiune foarte neregulată. Multe din

plantele F

2

astfel obţinute sunt aproape fertile în ambele sexe şi,

printr'o anumită selecţiune pentru fertilitate, se pot alege din acest

material forme noi, care prezintă o anumită combinaţiune între însu

şirile grâului şi secarei.

Cazuri de fertilitate totuşi a bastarzilor din F, (ca la Nicotiana

rustica X N. paniculata), cu toate că speciile sunt foarte diferite ca

număr de cromozomi, întâlnim şi la cazul bine analizat de C

1

a u-

s e n, V iola tricolor (haploid 13 cromozomi) încrucişat cu V iola ar-

uensis (haploid 17 cromozomi). Bastardul din F, are 13+17=30 cro

mozomi şi este destul de fertil şi în F

2

arată pentru anumite însuşiri

o disjuncţiune regulată mendeliană; şi aici apar tipuri foarte diferite:

anomalii, plante sterile, dar şi plante cu aspectul normal de V.

tri

color.

Deasemenea reuşeşte încrucişarea între Triticum durum (haploid

14 cromozomi) şi Tr. vulgare (haploid 21 cromozomi). Bastardul, ca

re la exterior pare intermediar intre cele două specii şi este vegetativ

foarte luxuriant, are 21 + 14 cromozomi. La diviziunea de reducere

apar 14 cromozomi-c/ urum cu 14 cromozomi-uu/ garc (probabil omo

logii lor), pe când 7 cromozomi-wu/ gare, rămân neîmperechiaţi, ca

univalenţi. In F

2

apar indivizi, cari au o înfăţişare foarte diversă,

dela durum până la vulgare. In general toate plantele din F

2

care au

numere mai mici de cromozomi (ca durum) arată un habitus asemă

nător cu durum, pe când plantele cu numere de cromozomi mai mari

au o înfăţişare mai mult de vulgare. Chiar în F„ a acestei încrucişări

apar indivizi destul de fertili, pe cari dacă îi îmmulţim timp de câteva

generaţii ajungem la o mulţime de tipuri fertile, care reprezintă

combinaţiuni diferite ale însuşirilor de durum şi de vulgare.

Nu putem trage concluzia că numărul diferit de cromozomi la

speciile ce încrucişăm decide asupra fertilităţii bastardului din F,; de

ex. deşi Crepis biennis are 4 cromozomi haploid şi Crepis setosa 20,

hibridul dintre ele este foarte fertil: şi din contră Triticum dicoecum

s i

Aeglops oveta, deşi au fiecare 14 cromozomi haploid dau un bas

tard steril.

Chiar la acelaşi număr, cromozomii pot fi totuşi atât de deosebiţi

încât se întâmplă deranjări în procesul de formarea celulelor sexuale.

La astfel de încrucişări între specii cu cromozomi diferiţi şi în

tre specii, la care din motive necunoscute conjugarea cromozomilor în

F, nu are loc, sa observat că in F

2

apar plante cu suma cromozomilor

diploizi ai speciilor iniţiale. Aceste plante auasitetraploide sunt fer

tile si dau apoi de aci încolo descendenţe complet constante. Un foarte

frumos caz de acest fel a descris K a r p e t s c h e n k o pentru

bas

tarzii dintre ridiche şi varză. încrucişarea ridichii (Raphanus sativus)

cu varza f Brassica oleracea), care au ambele haploid

9

cromozomi,

reuşeşte foarte uşor dacă luăm ridichea ca plantă mumă, n'a reuşit

însă pe calea reciprocă încă niciodată. In bastardul din F, nu are loc

conjugarea celor 9 1 9 cromozomi la diviziunea de reducere. Plantele



din F, sunt un fel de compromis între cei doi părinţi; de obiceiu în-

primul an ele sunt complet sterile, dar extraordinar de desvoltate

vegetativ- In al 2-lea an de existenţă unii bastarzi devin fertili şi dau

naştere la o descendenţă de plante mari şi destul de fertile cu 36 cro-

18B

i 8B 9R

+

9B 18R+9B 18R+18B

A B C D E

Fig. 34. — Fructe şi garnitura cromozomalâ a plantelor respective de : A . Raphanus

sativus,

B.

Brassica olerácea,

C. bastardul F,

9

cromozomi

Raph.

- j -

9

cromozomi

Brass.), D. o plantă din F, cu 18 cromozomi Raph. şi

9

Brass., E. o plantă cu

1 8

cromozomi Raph. şi 18 Brass. (După Baur).

mozomi. A ceasta provine de acolo că în aceşti bastarzi în al 2-lea an,

se nasc prin deranjări în diviziune, ovule şi grăunţe de polen, care

conţin

9 cromozomi-í?ap/ ¡anus

şi în plus 9 cromozomi-Brass/ ca. Aceşti



gârneţi oarecum diploizi sunt capabili deexistenţă şi prin unirea lor se

nasc apoi plante-F

2

cu 2x9 cromozomi-rvao/ iarius şi 2X9 cromozomi-

Brasstca, adică plante cu 36 cromozomi, care apoi sunt complet fer

tile şi se

comportă

ca o

nouă specie.

In ele se

nasc

la

diviziunea

de re

ducere

din nou

celule sexuale, care conţin fiecare câte

un lot

complet

d e

cromozomi dela Raphanus şi unul dela Brassica. A ceastă specie

nouă construită sintetic se lasă la rândul ei încrucişată cu alte specii

ca Brassica carinata (o specie dinAbisinia), cu ridichea (Raphanus

sativus), cu ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum), dând

bas

tarzi parţial fertili. Dincontră bastardul nu se încrucişează cu Bras

sica oleracea. (fig. 34).

Inafară deplantele din F

2

cu

2 x 9

cromozomi-/ ?ap/ ianus şi 2X9

cromozomi-Brassica, senasc şi plante cu 18 cromozomi-Raphanus şi 9

cromozomi-Srass/ ca.

Cu

cât

două specii încrucişate stau

mai

îndepărtat

în

sistem,

cu

atât mai mult arată deja în desvoltarea indivizilor din

F

x

anormităţi

şi cuatât mai puţin fertili sunt bastarzii.

Este interesant de relevat, după cumarată Baur, că dacă o în

crucişare între specii ajunge

să

reuşească, bastarzii

din

generaţia

F

t

sunt foarte deseori sterili, ce-i dept, dar foarte desvoltaţi vegetativ; se

vorbeşte în acest caz de bastarzii luxurianţi din generaţia F

v

Un

foarte frumos exemplu despre aceasta ni

-1

oferă

încr

'UWşaTUd urnire

Sorbus aucuparia şi Sorbus aria; bastardul este foarte luxuriant, cu

toate că are o mică fertilitate sexuală. Inniciun caz starea luxuriantă

nu merge paralel

cu

sterilitatea. Deasemenea arată desvoltare luxu

riantă bastarzii dintre ridiche şi varză sau dintre diferitele specii de

grâu, ca de ex. Triticum dicoccum X Tr. vulgare.

De multe ori observăm căbastarzii îngeneraţia F, pier în primele

stadii

de

desvoltare

şi

anume pentrucă idioplasmele diferite

„nu se

potrivesc", nu se împacă.

Deranjările cele

mai

frecvente,

pe

care

le

observăm

la

bastarzii

între specii şi genuri sunt cele referitoare la s t e r i l i t a t e a s ex u

a l ă ; uneori bastardul nuformează flori de loc saufoarte puţine. Dese

ori bastardul formează flori multe, dar fie căunul, fie că celălalt, fie

că ambele sexe sunt sterile.

LITERATURA.

B r

i e g e

r F.:

Über A rtkreuzungen

in der

Gattung Nicotiana. Verh. V. Intern. Congr.

Vererbungswissenschaft. Berlin, Ztschr. Abst. u. Vererbungsl., Suppl. Bd.

1,

1928.

C l a u s e n , I.:

Genetical

and

eytologcal investigations

on

V iola tricolor

and Vi

ola arvensis Hereditas, 8, 1926.

C l a u s e n , R. E. and G o o d s p e e d , T. H.: Interspecfic hybridisation

in Ni

cotiana

IL,

Genetics, 10, 1925.

E a s t , E. M.:

Inheritance

in

crosses between Nicotiana Langsdorfii

and N. a lata.

Genetics,

1, 1916. ^ ^ ^

= = = = :

^ ? » ^

G o o d s p e e d , Th. H.:

On

the

^ ^ a W

rt ^iiNicotiana hybrids made

with

N. silvestris

as a

parenM. p n i v

r :

Calif. PublvBot. 5, 1915.



G o o d s p e e d , T h. H. a n d C l a u s e n , R. E .:

Interspecfic hybridization in Ni-

cotiana.

Univ. of Calif. Publ. Bot. 11, 1928.

K a r p e t s c h e n k o , G. F .:

Polypioid hybr.d of Raphonus sativus

X

Brassica

olerácea.

ZtscKr. Abst. u. Vererbungsl., 48 , 19 2 8 ,

R e n n e r O.: V ererbung be Artbastarden. V erh. d. D. Ges. f.

V

ererbungswssen-

schalt München. Ztschr. Abst. u. Vererbungsl., 3 3 . 19 2 4 .

T s c h e r m a k , E. v o n :

Über setene Wezen- und Halerbastarde und V ersuche

ihrer praktischen V erwertung

Beitr. z. Pflanzenzucht, 10 19 2 9 .

V r i e s H. de:

Opera e periodics collata,

Vol. VI şi VI I (E xtrase din toate lu

crările despre Oenothera până la 1925 ) . 1927 .

W i c h 1 e r, G.:

Untersuchungen über den Bastard Dianthus Armeria X D.

detoi

des.

Ztschr. Abst. u. Vererbungsl., 10 , 1 9 1 3 .



II.

METODICA ŞI TEHNICA AMELIORĂRII PLANTELOR.

Progresele făcute pe de o parte in genetică, pe de altă parte în

ştiinţele fundamentale (fizica, chimia, fiziologia vegetală, etc.) au

înlesnit elaborarea de metode precise şi introducerea în ameliorarea

plantelor a unei tehnice din ce în ce mai perfecţionate.

In ceea ce priveşte metodele, deosebim două categorii:

A) Metode de ameliorare.

B) Metode de examinare.

Primele metode ne ajută să producem prin încrucişări, sau să

izolăm prin selecţiune, masse ereditare diferite şi cât mai numeroase;

secundele ne dau posibilitatea să apreciem valoarea liniilor izolate,

în ceea ce priveşte însuşirile importante din punct de vedere agricol.

A. METODELE DE AMELIORARE.

Deosebim trei principale metode de ameliorare: 1. Selecţiunea,

2. Consanguinizarea şi 3. încrucişarea.

A tât selecţiunea cât şi consanguinizarea ne ajută să izolăm din-

tr'o populaţiune, .liniile, care există ca atare în amestecul iniţial; din

contră, încrucişarea crează tipuri noi, care întrunesc bunele însuşiri

ale soiurilor-părinţi încrucişate.

Metodele de ameliorare sunt diferite, după felul îmmulţirii plan

tei respective; chiar la aceeaşi plantă putem întrebuinţa diferite me

tode, după stadiul lucrărilor şi după locul, unde executăm amelio

rarea; de ex. la începutul ameliorării ori în gospodării mici sau particu

lare, întrebuinţăm metode mai simple, care pot aduce totuşi succese;

cu cât însă, o plantă a fost mai prelucrată, cu atât trebue să folosim

metode mai intensive. D easemenea în staţiunile oficiale de ameliora

rea plantelor se întrebuinţează şi metode superioare, mai complicate.

Metodele de ameliorare au, însă, un lucru comun anume că tre

bue să se lucreze cu separarea strictă a seminţelor în toate descen

denţele.

De aceea alegerea în massă, deşi utilizabilă în cazuri speciale,

nu mai poate fi socotită printre metodele sistematice de ameliorarea

plantelor.

Pentru ca să aibă succes, selecţiunea trebue să acţioneze asu

pra unui material cât mai neuniform din punct de vedere genotipic,

prin urmare asupra unei populaţiuni. Plantele noastre agricole băşti

naşe, deci neprelucrate prin vreo selecţiune oarecare, reprezintă ast

fel de populaţiuni; ele sunt constituite din numeroase linii, care se

Populaţiunile.



diferenţiază unele de altele atât morfologic, cât mai ales fiziologic.

Putem să extragem dintr'o populaţiune de grâu de toamnă de ex.

grâne aristate şi nearistate, cu spicele roşii sau bălane, înalte şi scurte

în paiu, rezistente sau sensibile la ger, bogate şi sărace în pro

teină, etc. Toate aceste diferenţe, care persistă şi la descendenţe, sunt

de natură ereditară şi s'au născut în sânul populaţiunii iniţiale, prin

mutaţiuni sau încrucişări naturale de-a-lungul secolelor; selecţiunea

naturală, acţionând prin condiţiile de climă caracteristice locului dat

(secetă, ger, umiditate, etc), a favorizat variaţiunile folositoare şi a

înlăturat indivizii sau liniile nevaloroase.

Tipurile, care s'au format astfel pe cale naturală în decursul

unor lungi perioade de timp, le denumim soiuri „băştinaşe", soiuri

„locale"; prin aceasta înţelegem cele mai vechi provenienţe care au

rămas neinfluenţate de om şi s'au localizat în anumite ţinuturi.

Aceste populaţiuni naturale au şi unele calităţi; ele sunt, fiind

alcătuite din diferite linii pure, mai sigure, mai constante în produc

ţie dela un an la altul; deasemenea sunt puţin pretenţioase în ceea ce

priveşte prelucrarea pământului, îngrăşămintele şi lucrările de între

ţinere; ele au de obiceiu, şi o mai mare rezistenţă la ger.

Populaţiunile naturale păcătuesc, însă, prin producţia mică şi re

zistenţa insuficientă la cădere.

Populaţiunile naturale sunt izvoare preţioase pentru linii de ma

re valoare agricolă.

Putem să începem selecţiunea alegând din populaţiune boabele,

spicele sau plantele.A legerea de plante este cel mai bun procedeu,

pentrucă la acestea putem aprecia o seamă de însuşiri, care ne scapă

dacă pornim selecţiunea cu boabe sau cu spice.

Numai la porumb se utilizează în mai largă măsură ştiuleţii, cu

toate că şi aci, ar fi mai recomandabil să se aprecieze valoarea plan

telor întregi.

1. A l e g e r e a î n m a s s ă-

înainte de a discuta metodele moderne, să ne oprim câteva mo

mente asupra celei mai primitive metode de ameliorarea plantelor:

a l e g e r e a î n m ass ă .

A legerea în massă constă în extragerea la recoltă fie de plante

întregi, fie de spice sau ştiuleţi, care corespund cât mai mult idealu

lui urmărit de ameliorator, treerarea laolaltă a acestora şi semăna-

rea împreună (deci amestecat) a tuturor seminţelor provenite dela

plantele, spicele sau ştiuleţii aleşi.

A legerea în massă poate fi:

a) S i m p l ă , (fig. 35), atunci când facem o singură alegere la

începutul seleeţiunii, mărginindu-ne în anii următori să facem doar

o îmmulţire a plantelor, spicelor sau ştiuleţilor aleşi;

b) R e p e t a t ă a n u a l (fig. 36), atunci când alegerea plante

lor, spicelor si ştiuleţilor se execută în fiecare an.

c) A l e g e r e a pe g r u p e (fig. 37) este alegerea în massă,

unde totuşi se clasifică plantele fie după coloarea spicelor sau ştiu-

setul selec

ţiunii.



leţilor, fie după prezenţa sau nu a aristelor, etc. A ceastă metodă

este întrebuinţată şi spre a purifica unele varietăţi, devenite impure

în urma amestecului cu alte soiuri.

Izolarea de grupe sau de forme mai este şi astăzi întrebuinţată

la unele plante: ierburi, lucerna, legume, flori şi pomi, unde se pune,la acestea din urmă mai ales, chestiunea alegerii după formă şi co

loare.

Fig. 35. — Alegerea in massă (procedeul cu o singură alegere).

Alegerea pe grupe reprezintă o tranziţie spre selecţiunea indivi

duală.

Alegerea în massă a fost mult utilizată în ultima jumătate a se

colului trecut, pentru uşurinţa şi rapiditatea ei, cu toate că, numai

rareori ea a putut duce la crearea de soiuri noi. S'au putut izola prin

alegerea în massă, linii noi superioare, numai când din întâmplare spi-



cele, ştiuleţii sau plantele izolate aparţineau unor linii superioare.

Astfel dacă dintr'o populaţiune alegem boabele cele mai mari, putem

să izolăm 3—4 linii, caracterizate prin boabe medii mai mari decât

ale celorlalte plante. Sau dacă dintr'un lan semănat cu o populaţiune

l-'ig 36. — A legerea in massă repetată anual.

de grâu, alegem după ierni aspre numai plantele, care au rezistat mai

bine la ger, vom ajunge să izolăm liniile cele mai rezistente şi să

obţinem chiar prin alegerea în massă un tip de grâu mai rezistent

la ger.

- 106 -



A legerea în massă are, însă, dezavantajul că nu ne permite să

cunoaştem însuşirile fiecărei linii componente a populaţiunii, ce pre

lucrăm; plantele, ce alegem şi urmărim în massă, vor reproduce, afa

ră de rare excepţiuni, populaţiunea iniţială din care le- am extras;

Fig. 37. — Alegerea pe grupe.

diferenţele preţioase dintre linii ne scapă şi astfel vom pierde din ve

dere cele mai valoroase însuşiri. D easemenea la alegerea în massă,

nu putem face comparaţie între diferitele componente ale populaţiu

nii; este ca şi cum la un concurs de viteză am lega într'un cerc pe



toţi alergătorii selecţionaţi; vom fi lipsiţi astfel de posibilitatea de a

vedea cât poate fugi fiecare din alergători şi nu vom putea să pre

miem pe cel mai bun dintre aceştia.

Cu toate dezavantajele ei, alegerea în massă se utilizează în

cazuri speciale şi anume:

1. 1a p l a n t e l e a l l o g a m e (porumb, sfeclă), unde alegerea

celor mai bune exemplare influenţează direct massa ereditară a des

cendenţilor, eliminându-se dela procreare formele nedorite.

2. l a a l e g e r e a s e m i n ţ e i . Condiţionarea şi sortarea se

minţei pentru insămânţări este tot un fel de alegere în massă; la car

tofi alegerea celor mai sănătoase tubercule este o condiţie esenţială

pentru a avea culturi sănătoase şi productive de cartofi. A legerea de

boabe mari e mai mult o metodă ce aparţine tehnicei culturii plante

lor şi e similară îngrăşării pământului, unei arături bune, etc.

2. S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă .

A legerii in massă, acestei metode învechite, i se opune astăzi

metoda modernă „selecţiunea individuală cu proba descendenţei",

care constă în izolarea individuală a elitelor alese şi a descendenţe

lor lor, până când se stabileşte valoarea liniilor separate. A şa dar,

deosebirea dintre alegerea în massă şi selecţiunea individuală constă

în aceea că, la alegerea individuală boabele plantelor alese nu se

seamănă amestecat, ca la alegerea în massă, ci separat pe plante,

aşa că se obţine pentru fiecare plantă aleasă o descendenţă separată.

In ameliorarea plantelor, majoritatea succeselor se bazează pe

alegerea artificială, pe selecţiunea individuală.

Insă şi alegerea naturală are un rol: de ex. dacă ameliorăm în-

tr'un ţinut cu ierni aspre, vom alege soiuri mai rezistente la ger, de

cât alte staţiuni, care ameliorează în ţinuturi cu ierni calde.

Selecţiunea individuală se aplică :'.la plantele autogame ,la plan

tele cu îmmulţire vegetativă şijlapTantele allogame.

Selecţiunea sau izolarea de linii dintr'o populaţiune de plante

autogame se caracterizează printr'aceea că plantele alese sunt de

obiceiu homozigote şi deci pot servi imediat ca punct de plecare al

liniilor pure respective.

Practica acestei metode de ameliorarea plantelor datează cu

mult înainte de demonstrarea ştiinţifică a existenţei liniilor pure.

Amelioratorul englez, L e C o u t e u r , a obţinut, prin izolare de linii

pure, soiuri noi de cereale, pe la începutul secolului al 19-lea; un vi

zitator i-a atras atenţia asupra deosebirii dintre diferitele spice;

atunci a început L e C o u t e u r să aleagă spicele şi să le cultive se

parat, aplicând deci selecţiunea individuală, şi a obţinut prin această

metodă descendenţe uniforme.

H a 11 e t, un alt ameliorator englez a încercat să amelioreze mai

departe prin selecţuine acest grâu al lui L e C o u t e u r , însă fără să

reuşească, cu toate că până aci avusese succes, aplicând selecţiunea

la peste 70 grâne din diferitele părţi ale lumii. Explicaţia este, însă,

simplă; într'adevăr L e C o u t eur , cultivând separat descendenţa

Uizarea ale

ni in massa

acţiunea la

ntele auto-

game.



fiecărui spic, izolase astfel linii pure, a căror selecţiune mai departe

nu duce la niciun rezultat, pe când H al l e t avusese succes la cele

peste 70 grâne, pentrucă acelea erau populaţiuni.

D easemenea amelioratorul scoţian, P a t r i c k Shireff, a prac

ticat izolarea de linii pure şi anume prin îmmulţirea separată a

unui singur spic, care se distingea prin bunele lui calităţi şi pe care

îl găsea bine înţeles numai în rare ocazii.

Unul din precursorii lui J o h a n n s e n în cercetarea selecţiu-

nii în linii pure şi în populaţiuni, a fost L o u i s de V i l m o r i n

(1856). Acesta a găsit încă înainte de experienţele lui D a r w i n că

sfeclele cu acelaşi conţinut de zahăr dau descendenţi diferiţi, că aşa

dar asemănarea exterioară nu însemnează şi o asemănare genotipică.

De aceea el a luat în considerare d e s c e n d e n ţ e l e f i e c ă r e i

p l a n t e în p a r t e şi şi-a putut procura astfel material bun pentru

urmărit.

Chiar metodele de ameliorare dela Svalof se bazau pe acelaşi

principiu al liniilor pure, înainte ca acestea să fi fost descoperite de

J o h a n n s e n . Mai înainte se întrebuinţa la Svalof următorul proce

deu pentru perfecţionarea plantelor agricole: Se alegeau din cultura

mare mai multe plante, care se distingeau în deosebită măsură în

ceea ce priveşte o însuşire oarecare şi se semănau laolaltă boabele

aparţinând tuturor acestor plante; cultura ce se obţinea era, bine în

ţeles tot un amestec; se proceda la fel în fiecare an; rezultatul era

că nu se putea obţine uniformitatea dorită; cărei cauze era datorit

acest fapt, s'a aflat la Svalof prin cercetările lui N. H j . N i

1

s_ş on,

T e d i n şi B o

1

i n pe la anul 1890. S'au ales din diferite prove

nienţe vechi de cereale mai mulţi indivizi şi s'au făcut mai multe gru

pe după constituţia spicelor, boabelor, etc. Toţi indivizii asemănători

au fost semănaţi laolaltă şi erau, deci, atâtea straturi deosebite câte

tipuri fuseseră stabilite. In anul viitor se găseau pe straturi iarăşi

culturi neuniforme; numai câteva straturi făceau excepţie: culturile

erau aci foarte uniforme; din cercetarea registrelor s'a văzut că pe

aceste straturi fuseseră semănate numai boabele unui singur spic,

pentrucă i p t a m p l ă t o r din ţip nu existase dpcât singur

spic.

In anul viitor s'au ales mai multe plante şi fiecare a fost semă

nată separat; s'au obţinut astfel descendenţe uniforme, care puteau fi

comparate între ele.

Dela descoperirea liniilor pure de către J o h a n n s e n , această

metodă de ameliorarea plantelor „extragerea de linii pure" a fost

foarte mult întrebuinţată, creându-se astfel soiuri noi de plante agri

cole superioare vechilor varietăţi în ceea ce priveşte producţia, cali

tatea şi rezistenţa la boale.

Odată, însă, izolate liniile pure, am făcut tot ce se poate face

în ameliorarea materialului existent. O selecţionare mai departe înă

untrul liniilor pure n'are efect decât în rare cazuri, când prin mu-

taţiuni sau încrucişări întâmplătoare materialul se impurifică.

Neeficacitatea selecţiunii în linii pure a fost demonstrată de

mulţi cercetători, lucrând cu diferite plante autogame ( J o h an n

s en la fasole, F r u w i r t h la linte, fasole, mazăre, muştar;

P ea r l , L o v e ş i alţii la

ovăz).

Aceasta a revoluţionat metodele



multor amelioratori

şi

producători

de

sămânţă. Prin izolarea iniţială

de linii pure, amseparat linii uniforme, tipuri homozigote, forme sta

bile,

care

nu se mai

schimbă;

cu

alte cuvinte, prin izolarea

de

linii

pure dintr'o populaţiune amscos la iveală t o t ce există valoros în

ea;

o

extragere

de

plante

mai

departe

din

linia pură

nu are

niciun

efect; ea nu mai are ce aduce nou, şi aceasta pentrucă mutaţiunile

sunt rare, iar încrucişarea prin polinizare străină a plantelor auto

game nu se întâlneşte decât în puţine cazuri.

Intr'adevăr, după cumvomvedea mai târziu, noi aplicăm acea

stă metodă

de

alegere

la

plantele autogame: grâu,

orz,

ovăz,

fa

sole,

mazăre, etc, la care polinizarea străină, deşi există, este însă

foarte rară.

P r o c e d e e

de

selecţi

une

indiv iduală .

Fig. 38. — Selecţiunea individuală (procedeul cu o singură alegere).

Selecţiunea individuală se mai numeşte şi selecţiune genealo

gică, selecţiune prin separarea de linii pure sau selecţiune prin

pedigreu.

Selecţiunea individuală

are

următoarele variante:

I- Procedeul cu o singură alegere.

II.

Procedeul german de înaltă ameliorare.

III.

Procedeul mixt.

I. P r o c e d e u l cu o s i n g u r ă a l e g e r e constă

dintr'o

singură extragere

de

elite

din

populaţiuni

şi

îmmulţirea acestora

în

diferite descendenţe, fără a mai reînnoi în fiecare an extragerea de

elite dinăuntrul liniilor izolate, (fig. 38). Partizanii acestui procedeu

susţin că nu este nevoie depurificarea repetată

în

fiecare

an a tipu

rilor izolate, deoarece probabilitatea schimbării

liniilor pure la plan

tele autogame este mică.

— 110 —



II. P r o c e d e u l g e r m a n d e î n a l t ă a m e l i o r a r e

constă în alegerea de elite dinăuntrul aceleiaşi linii pure în fiecare

an. (fig. 39). Partizanii acestui procedeu susţin că această extragere

repetată de elite este necesară, deoarece în orice linie pură se pot

ivi noi forme datorită mutaţiunilor sau noilor-combinaţiuni prin în

crucişări naturale.

Adversarii acestui procedeu invocă fixitatea (din punct de ve

dere practic) liniilor pure, argumentând că procedeul german are

mai mult un scop de a conserva pură linia odată extrasă, căci forme;

noi superioare pot fi găsite cu mult mai puţină muncă în descenden

ţele încrucişărilor conştient executate.

Din experienţa noastră am constatat că totuşi sc ivesc uneori

forme noi înăuntrul unei linii purej^ în special la soiurile provenite

Fig. 39. — Selecţiunea individuală (procedeul german de înaltă ameliorare).

j i n inr.nicişa-ri (ca de ex. Marquis, Tenmarq, etc.) se ivesc varia-

ţiuni ereditare, care pot fi utilizate cu succes pentru selecţiuni ulte

rioare. Este probabil că din cauza foarte numeroşilor factori geno-

tipici, cari constituesc zestrea ereditară a unui soiu, este foarte greu

să se ajungă la o constanţa perfectă a însuşirilor la tipurile create

prin încrucişări.

III.

P r o c e d e u l m i x t este o formă intermediară între

aceste două procedee şi constă în alegerea numai din când în când

de noi elite din liniile existente; aşa de ex. putem să extragem în pri

mii ani plante elite, aplicând procedeul german de înaltă ameliorare,

până când suntem clarificaţi asupra constanţei şi productivităţii li

niilor. Apoi, poate fi întreruptă alegerea şi cultura elitelor, şi se

poate continua numai cu îmmulţirea liniilor, atât timp cât şi puritatea

şi uniformitatea culturilor se menţine. Dacă se observă impurităţi,



trebut; iarăşi începută extragerea elitelor. Bine înţeles că în acest caz

există dezavantajul că putem să observăm prea târziu impurităţile

sau abaterile dela tip şi să avem astfel câţiva ani o sămânţă impură.

Noi recomandăm, atunci când se prelucrează populaţiuni natu

rale, să se utilizeze procedeul cu o singură alegere; dacă extragem

însă, elitele din încrucişări, socotim că este mai bine să se aplice

procedeul mixt, adică să se extragă elite din elite (aplicând proce

deul german de înaltă ameliorare) până când se constată o unifor

mizare a liniei izolate; apoi, se continuă numai cu o simplă îmmul-

ţire, până când se observă neuniformităţi în materialul extras, pe

care apoi le putem înlătura sau valorifica iarăşi prin procedeul ger

man de înaltă ameliorare.

Urmând, un procedeu sau altul, procesul de ameliorare se desfă

şoară (la cereale de ex.) astfel:

întâi ne procurăm populaţiunile din diferitele părţi ale ţării (în

formă de seminţe), pe care apoi le însămânţăm în straturile de po

pulaţiuni la distanţa de 12 cm. între rânduri şi 3 cm. pe rând. Din

fiecare populaţiune semănăm un număr suficient de mare de boa

be, pentru a avea un material numeros şi variat din care să ex

tragem elite. La recoltă, vom alege întâi pe câmp şi apoi în laborator,

la masa de alegere cele mai frumoase plante, dând atenţie în special

uniformităţii şi numărului fraţilor, precum şi înălţimii plantelor, pre

ferind plantele sănătoase şi cele mai uniforme, cu un număr mijlo

ciu de fraţi (3—4) şi cu paiele cele mai scurte.

In cele mai multe laboratoare nu se mai fac alte analize la

plante, ci după ce se notează aristarea şi coloarea spicelor, se curăţă

boabele, a căror calitate este deasemenea luată în consideraţie. Pe

baza acestor analize se opresc cele mai bune elite, care apoi se păs

trează până la însămânţare.

Mulţi selecţionatori, însă, execută şi alte analize migăloase la

elite, după planul ce-1 vom întâlni la tehnica ameliorării fiecărei

plante.

Principalul este să ne oprim la cât mai multe elite (cel puţin

500, mai bine 2.000), pentru a avea de unde să alegem pe baza dife

ritelor observaţii şi examinări; experimentările necesare şi de lungă

durată de până acum au arătat cât e de important să lucrăm cu nu

mere mari.

O grijă deosebită la separarea liniilor pure o vom avea de a

păstra puritatea materialului, ferindu-ne atât de amestecuri dela par

celă la parcelă cât şi observând uniformitatea liniilor izolate. Dacă

vom observa impurităţi într'o parcelă va trebui să procedăm la o nouă

extragere de elite.

In diferite descendenţe vom face examinarea precocităţii, rezis

tenţei la boale şi la cădere, calităţii, etc. după cantitatea de sămânţă,

pe care o avem la dispoziţie. Proba productivităţii o vom executa

începând cu a III descendenţă.

Selecţiunea clonală, adică izolarea de clone (linii pure la plan

tele cu îmmulţire vegetativă) se aplică plantelor cu îmmulţire vegeta

tivă: cartofi, pomi, viţa de vie, etc.

Intr'un lan de cartofi neameliorat se găseşte un amestec mai mult

Selecţiune a

clonala.



sau mai puţin pestriţ de clone, deosebindu-se atât în ceea ce priveşte

însuşirile morfologic;, (forma frunzelor, coloarea florilor, forma şi

coloarea tuberculelor), cât şi în ceea ce priveşte însuşirile fiziologice

(productivitatea, precocitatea, rezistenţa la boale, gustul, etc).

Izolând, deci, clonele existente în acest amestec şi comparân-

du-le în descendenţa lor v e g e t a t i v ă , putem să întâlnim unele li

nii mai valoroase decât amestecul iniţial.

Odată separat amestecul pe clone, o a m e l i o r a r e m a i de

p a r t e nu mai este posibilă; selecţiunea înăuntrul unei clone este

fără efect, din cauză că toţi indivizii, cari formează o clonă, au

aceeaşi constituţie genetică. Dacă îmmulţim pe cale vegetativă un

pom, viţă de vie, cartofii, descendenţa obţinută va fi constantă, ori

cât de heterozigotă ar fi fost planta respectivă; aceasta din cauză

că la îmmulţirea vegetativă noul individ nu este decât o bucată, o

parte din cel vechiu şi de aceea el va arăta în aceleaşi condiţii de

mediu aceleaşi însuşiri ca şi ascendenţa lui.

De aceea selecţiunea înăuntrul unei clone nu-şi are nicio îndrep

tăţire,

căci nu duce la niciun succes.

Cu toate acestea se recomandă să se practice mereu o alegere

a

cartofilor sănătoşi, să se selecţioneze necontenit către sănătos şi pu

ternic, deoarece:

1. Unele boale parazitare şi inifecţioase, de natură necunoscută,

se transmit prin îmmulţirea vegetativă; îndepărtarea cartofilor bol

navi şi piperniciţi ajută la menţinerea valorii şi sănătăţii clonei se

lecţionate.

2.

Din când în când apar mutaţiuni „vegetative" , care pot fi mai

bune,

sau mai rele decât clona în care apar.

Probabilitatea de a produce, la plantele cu îmmulţire asexuată,

noi varietăţi, prin selecţiune clonală, depinde de frecvenţa apariţiei

mutaţiunilor vegetative.

Mai toate varietăţile superioare la cartofi au fost obţinute însă,

prin hibridare.

Metoda selecţiunii se aplică şi la plantele allogame: secara, po-

;

nimbul, sfecla de zahăr şi furajeră, lucerna, etc.

Pentru ca să izolăm masse ereditare superioare la secară, po

rumb, etc , alegem cât mai multe planteelite (respectiv spice) şi le cul

tivăm una lângă alta, după sistemul o plantă pe rând sau un spic, un

ştiulete pe rând, şi alegem la recoltă rândul, care a dat recolta cea

mai mare. Cu aite cuvinte facem o alegere individuală, dar, spre

deosebirede ac îeaţi_ metodă la plantele autogame, aici practicăm o

alegere individuală num a i fn c e e a <ce pr i v e ş t e muma.

Tatăl tuturor plantelor alese este un necunoscut, format din

amestecul de polen, care provine dela toate plantele izolate; putem,

însă, presupune că acest amestec este cam acelaşi pentru toate plan

tele, adică toate plantele alese vorJfrTecundate cam de~ăcelaşi ~pp-

len^ De aceea daca descendentele plantelor-elite vor fi neegale în va

loare,

aceasta va ifi datorită în cea mai mare parte diferenţei eredi

tare a plantei-mume. Cu alte cuvinte, cu toate că nu cunoaştem tatăl,

putem afla care din plantele elite, cu care am început ameliorarea,

are cea mai valoroasă massă ereditară.

Selecţiunea la

plantele alio-

g ame.



Eliminând în fiecare an, uneori chiar înainte de înflorire, descen

denţele nevaloroase şi alegând din cele mai bune descendenţe iarăşi

50— 100 plante-elite, ajungem să căpătăm o oarecare uniformitate şi

unele calităţi dorite; aceasta se datoreşte atât faptului că au fost

alese numai plantele- mume cele mai bune, cât şi calităţii amestecului

de polen, care în fiecare an a devenit mai valoros, deoarece încă din

primul an, polenul provenea dela cele 50— 100 plante-elite, şi în anii

următori dela descendenţele cele mai valoroase.

Câmpul, în care urmărim ameliorarea plantelor allogame după

această metodă, trebue să fie mult departe de alte culturi din aceeaşi

plantă, pentrucă altfel polenul dela alte plante neameliorate va in

fecta culturile experienţelor noastre; cu alte cuvinte trebue să i z o

l ă m ,,i n s p a ţ i u " culturile de plante allogame, lăsând o distanţă

de câteva sute de metri între experienţele noastre şi culturile de

aceeaşi plantă. Deasemenea dacă am reuşit să găsim o descendenţă

valoroasă, trebue să o izolăm „în spaţiu" , ţinând-o departe de alte

descendenţe.

La această alegere individuală urmând numai arborele genealo

gic maternal, putem influenţa calitatea polenului anonim pe două căi:

1. E liminând înainte de înflorire plantele sau descendenţele, ce

nu ni se par valoroase. Pe această cale înlăturăm dela fecundare

polenul, care provine dela plantele rele, şi îmbunătăţim astfel cali

tatea polenului, care rămâne să fecundeze plantele-elite. E drept că

acest procedeu nu e utilizabil decât pentru însuşirile, ce pot fi apre

ciate înainte de înflorire, de ex. lungimea paiului, precocitatea, forma

frunzelor, rezistenţa la cădere, vigoarea şi ritmul de desvoltare în

primele stadii de vegetaţie, etc. Totuşi acest procedeu are mare in

fluenţă în ameliorarea plantelor allogame.

2. împărţind sămânţa fiecărei plante (respectiv ştiulete) alese

în două părţi , din care o parte se seamănă în câmp, a Il-a parte se

păstrează în laborator; prima jumătate a seminţei se seamănă ir

anul I cu scopul de a se afla valoarea massei eredi tare a fiecărei

plante-elite alese; la recoltă, după ce s'au ifăcut determinările nece

sare,

sămânţa nu se mai reţine pentru scopuri de ameliorare; deoa

rece polenul dela rândurile nevaloroase a fecundat şi rândurile do

vedite la recoltă ca superioare, acestea nu vor mai putea transmite

la descendenţi calităţile superioare pentru care ele au fost reţinute

în primul an de cultură. De aceea pentru însămânţarea din anul al

II-lea se revine la restul seminţei păstrate în laborator dela acele

plante-elite, care şi-au dovedit superioritatea în primul an de ex

perienţe.

Unii combat metoda aceasta a împărţirii seminţei, argumentând că:

1. Nu există nicio garanţie că a 2-a jumătate a familiei se va

comporta exact ca orima. deoarece numai muma este identică, plan-

ţele-tată fiind cu totul diferite genetic.

2. Dintr'o cultură de un singur an nu putem să tragem nicio

concluzie sigură, într'un an putând să apară, din cauza influenţei me

diului, cu totul alte rezultate chiar pentru aceeaşi massă ereditară.



Metoda selecţiunii individuale se aplică şi când găsim în mate- ^ ^ ? ,

e

o

ţ

rialul prelucrat schimbări, bazate pe mutaţiuni; o izolare a acestor

forme noi şi urmărirea lor timp de câteva generaţi i este necesară spre

a determina constanţa şi valoarea lor.

Plantele agricole neprelucrate prin metodele de ameliorare, re-

s

"

i u

^ "

u

}

n

' / ^

prezentând populaţiuni, amestecuri de diferite forme, au servit ca duaie.

surse preţioase de soiuri superioare, care astăzi sunt cultivate pe

suprafeţe întinse.

Prin metoda selecţiunii individuale s'au obţinut soiuri valoroase

şi în ţara no astră; astf el soiul de grâu de to amnă Cenad 117 este ex

tras prin această metodă dintr'un grâu băşt inaş; deasemenea grâul

de toamnă O dvoş 241 este izolat prin selecţiune individuală dintr'o

populaţiune naturală din Sofronea (A rad ); porumbul „Regele Fer-

dinand" a fost extras prin selecţiune dintr'o po pulaţiune dela A fumaţi

(Dolj).

Principalul lucru la această metodă este să se lucreze cu mult

material; trebue să se pornească selecţiunea cu cât mai numeroase

elite (o mie, două mii, dacă este posibil chiar mai

mult),

căci este

mai recomandabil să lucrăm de ex. într'un singur an cu o mie de elite

decât în zece ani cu câte o sută.

A meliorarea prin extragere de linii pure este limitată la variaţiu- Graniţele seiec-

. . . . .

r

. ° , , • ,

i i -

i- • t ' u n i i î n d i v i -

nile folositoare existente în populaţiuni; aplicând selecţiunea indivi-

duaie.

duală, această extragere de linii pure, ajungem curând să izolăm tot

ce este folositor, tot ce este valoros în ea. Selecţiunea nu poate, însă,

să creeze, oricât ar fi continuată, bio tipuri, care n'au existat mai

dinainte în populaţiunea respectivă; selecţiunea nu are aşa dar un

efect creator, ci numai unul de alegere, de izolare a formelor com

ponente ale unei populaţiuni.

In populaţiunile naturale de grâu dela noi nu am găsit după zece

ani de izolări de linii, extrăgând câteva zeci de mii de elite, nicîo

linie, care să fie rezistentă la cădere, şi destul de precoce; aceasta

ne arată că variabilitatea populaţiunilor noastre de grâu este foarte

mică, lucru care trebue să ne îndemne să trecem cât mai curând la

metoda încrucişărilor.

S'a constatat în practica agricolă că soiurile alcătuite dintr'0 sin- Dezavantajele

gură linie pură au o adaptabilitate mai mică decât populaţiunile ini-

^ ţ u r e . ^

ţiale, din care au fost extrase. Intr'adevăr o po pulaţiune cuprinde

numero ase linii, din care unele produc mai mult în anii secetoşi, al

tele în anii ploioşi, unele sunt mai extensive, altele mai intensive,

e t c ; de aceea, deşi nu sunt capabile de producţii record, populaţiu

nile naturale sunt mai constante în producţie, dând recolte puţin va

riabile dela an la an şi dela o regiune la alta.

Amelioratorii au căutat să corecteze acest dezavantaj al liniilor

pure, formând prin amestecul celor mai bune linii izolate, popu

laţiuni artificiale superioare; de ex. soiul de orzoaica Isaria, atât de

răspândit în Transilvania, este un amestec de patru linii pure. Prin

cipalul lucru este însă ca liniile, care se amestecă să fie morfologic

cat mai asemănătoare şi să aibă şi unele însuşiri fiziologice (preco

citatea de ex. ) cât mai apropiate.



Ameliorarea prin selecţiune individuală a unui soiu durează

6— ?

ani; anume (la grâul de toamnă de ex.), în primul an se seamănă

populaţiunile, adunate din diferite regiuni; în al doilea an la recoltă

se aleg circa

1.000

elite, adică plantele cele mai frumoase, care co

respund ţintei, pe care amelioratorul şi-a propus-o, şi în toamna ce

lui de al Illea an se seamănă separat boabele fiecărei elite, obţi

nând atâtea descendenţe, cu câte elite am pornit ameliorarea. Din

aceste prime descendenţe eliminăm, pe baza observaţiilor din de

cursul vegetaţiei şi analizelor de laborator, circa 90%; deci vor ră

mâne pentru al III- ea an, cam

100

de secunde descendenţe, care sunt

semănate cu maşina în fâşii aşezate una lângă alta şi intercalate în

tre cultura soiului celui mai bun în regiune, soiul martor. Pe baza

observaţiilor din câmp şi analizelor de calitate se elimină

60— 70%

din secundele descendenţe; cele reţinute trec în al ÏV-lea an în ter

ţele descendenţe, a căror productivitate o examinăm în culturi com

parative. Examinarea productivităţii mai continuă încă în anul

al V-lea

şi al VI-lea (quartele şi quintele descendenţe), după care, dacă linia

s'a dovedit superioară, capătă un nume şi este apoi trecută la îm-

mulţire.

L I T E R A T U R A .

B a u r, E .: Die wisscnschaftlichen Grundlagen der Pilanzenzuchtung. Berlin, 1921.

D i x , W . : Prakiische Pllanzenzucht. N eudamm. 1931.

F r u w i r t h, C. :

Handbuch der landwirischaf (lichen Pilanzenzuchtung I.

Berlin,

1930.

F r u w i r t h , C. u n d R o e m e r , T h. : Eit.li.hru::g in die landw. Pilanzenzuch

tung.

Berlin, 1921.

K i e s s 1 i n g, L.: Technik der Getreideziichtung. Berlin, 1928.

L a t h o u w e r s , V.: L amélioration des plantes cultivées. Gemb loux , 1929.

L e i d n e r, R.:

Der prakiische Getreidezuchtbetrieb,

Berlin, 1915.

R ii m k e r, K. : Methoden der Pilanzenzuchtung, Berlin.

3.

C o n s a n g u i n i z a r e a .

Succese mari sau putut realiza în ameliorarea plantelor dotate

cu autofecundare, din cauză că la ele, izolarea de linii pure, adică

de masse ereditare uniforme, de genotipuri homozigote, se poate exe

cuta foarte uşor, aşa că apariţia unui tip valoros poate fi imediat uti

lizată în practica ameliorării acestor plante; se cunoaşte şi se urmă

reşte la plantele autogame arborele genealogic bipaternal. Nu tot aşa

stau lucrurile la plantele cu fecundaţie străină (poruniD, secară,

sfeclă, etc). In practica ameliorării plantelor allogame se face o

alegere individuală numai în ceea ce priveşte muma; ,,tatăl" tuturor

boabelor unui ştiulete de porumb sau unui spic de secară, e ,,un ne

cunoscut" , e anonim, e amestecul indefinit al norilor de polen, care

sboară în timpul înfloritului deasupra lanului de porumb sau de se

cară. Cei mai buni ştiuleţi aleşi şi cultivaţi în câmpul de ameliorare

cuprind ceva în ei, care nu se lasă repede şi precis studiat: ,,massa

- nr, -

Durata amelio

rării prin se

lecţiune.



C O N S A N G U I N I Z A R E A

ereditară a tatălui" . O variaţiune interesantă, vizibilă sau nu, exis

tentă într'unul sau mai mulţi ştiuleţi se pierde în anul viitor, fiind

acoperită, nivelată de polenul anonim, neînstrunabil. De uceea ame

lioratorii practici au căutat ei înşişi să întrebuinţeze izolarea de li

nii pure prin autofecundare la plantele allogame; aceste încercări

păcătuiau însă, din cauză că se lucra cu puţin material şi cu metode

de izolare neperfecţionate.

Clarificarea problemei consanguinităţii a venit în urma inter

venţiei competente a institutelor de ameliorare; dotate cu specialişti

de seamă şi cu mijloace moderne de cercetare, ele au putut ataca în

plin aceasta problemă, pe care amelioratorii practici o declaraseră

irezolvabilă. Biologilor americani S h u l l şi E a s t l e revine meri

tul de a se fi ocupat cu multă stăruinţă de problema consanguinită

ţii; ei au lucrat independent cu porumbul, planta tipică allogamă, şi

au ajuns la rezultate preţioase, care au aruncat o nouă lumină asupra

întregei probleme a consanguinităţii, reuşind cei dintâi să aplice

ideea liniilor pure la o specie allogamă dela natură.

Avem a face cu consanguinitate, atunci când îmmulţim generaţii

de-a-rândul prin autofecundare, plante cu ifecundaţie străină; în înţe

les restrâns putem vorbi de consanguinizare, când hermafrodiţi au-

togami şi allogami se îmmulţesc din generaţie în generaţie prin auto

fecundare; la organismele dioice (cânepa) consanguinizarea înseamnă,

însă, îmmulţirea perpetuă între rude apropiate, în cazuri extreme

chiar între fraţi şi surori.

Autofecundarea o putem obţine prin:

a) i z o l a r e a p l a n t e l o r în s p a ţ i u , lăsând să înflo

rească şi să se fecundeze o plantă sau un grup de plante înrudite,

pe porţiuni izolate, îndepărtate de raza de acţiune a polenului dela

plante asemănătoare.

b) i z o l a r e a p l a n t e l o r î n t i mp , silind astfel prin se-

mănarea distanţată în timp sau prin timpul diferit de înflorire, să se

autofecundeze plantele sau familiile de plante, ce dorim a consan-

guiniza.

c) i z o l a r e a a r t i f i c i a l ă , pe care o obţinem închizând in

florescenţele în pungi de hârtie de pergament, de pânză deasă sau

în eprubete de sticlă.

Efectele consanguinizării pot fi clasificate astfel:

1. D i m i n u a r e a p u t e r i i de v e g e t a ţ i e e vizibilă aproa

pe întotdeauna, când îmmulţim o plantă allogamă prin autogamie şi

consistă în scăderea producţiei, vigorii şi înălţimii. E interesant felul

cum se manifestă această reducere a înălţimii; o plantă poate să fie

redusă la jumătatea mărimii normale, numărul internodiilor însă ră

mâne în ambele cazuri la fel; un fenomen asemănător se observă când

plantele cresc în condiţii proaste de vegetaţie; de aceea E a st şi

J o n e s constată că plantele obţinute prin consanguinizare prezintă

aceleaşi afecţiuni ca şi plantele subnutrite. Este remarcabil că cea

mai puternică diminuare a puterii vegetative are loc în prima gene

raţie de consanguinizare, în timp ce în generaţiile următoare di

minuarea devine din ce în ce mai mică, până când la un moment dat

H

ezuliatele dt

torite consan

guinizării.



încetează orice degenerare; se ajunge astfel la ,,minimum de con-

sanguinizare" .

Mulţi cercetători au numit această diminuare a puterii de ve

getaţie „degenerare prin consanguinizare' . T rebue să facem diferenţă

între degenerare în sensul strict al cuvântului şi între degenerare în

sensul numai al unei slăbiri a puterii de vegetaţie; de o degenerare

în sensul unei continue înrăutăţiri (devalorizări) a genotipului prin

consanguinizare nu poate fi vorba, ci avem a face aci, numai cu o

scădere a puterii de vegetaţie, datorită consanguinizării.

Scad erea puterii de vegetaţie se datoreşte pierderii factorilor

dominanţi, cari provoacă la plantele cu fecundaţie străină sporirea

puterii de vegetaţie.

2. I z o l a r e a d e b i o t i p u r i . Inafară de această diminuare

a puterii de vegetaţie s'a mai observat că, în descendenţele plante

lor consanguinizate, apar multe tipuri noi, cele mai adesea monstru

ozităţi (plante plăpânde, cu defecte clorofiliene şi iflorale, plante care

în privinţa fertilităţii, cuprind tot felul de nuanţe dela autosteril

până la complet autoifertil, etc.); unele tipuri din acestea sunt cu to

tul noi şi pot prezenta însuşiri valoroase. La porumb sau putut izola

prin consanguinizare linii foarte rezistente la tăciune. Aoariţia de

tipuri noi se datoreşte însuşirilor recesive, care a fecundaţia stră

ină sunt rare, dar prin consanguinizare se îmmulţesc. Cum din ex

perienţă ştim că multe defecte ereditare ale organismelor sunt con

diţionate de factori recesivi, pricepem marele număr de monstruo

zităţi,

o

aoar datorită consanguinizării.

3. U n i f o r m i z a r e a . Dacă urmărim familiile consanguinizate

timp de mai mulţi ani, observăm că aceste ifamilii devin din generaţie

în generaţie mai uniforme; uniformitatea este o importantă caracte

ristică a familiilor consanguinizate. In numeroasele experienţe execu

tate la porumb în America de N ord s'a evidenţiat puritatea familiilor

consanguinizate, unde o plantă era icoana leită a celeilalte; în astfel

de ifamilii nu se întâlnesc monstruozităţi, indivizi degeneraţi şi alte

abateri dela tipul normal, ca în culturile obicinuite de porumb.

Această uniformizare a materialului consanguinizat se datoreşte

homozigotizării; fiecare oereche heterozigotă într'un factor produce

Procedee

jumătate din descendenţi homozigoţi şi jumătate heterozigoţi; deoa-

indiwdu-

r e c e

^

a

autofecundare descendenţii homozigoţi produc numai homozi

goţi, pe când heterozigoţii produc iarăşi jumătate descendenţi homo

zigoţi si jumătate heterozigoţi, rezultă clar că numărul homoz igoţilor

sporeşte din generaţie in generaţie. Un hibrid autogam sau silit la au-

togamie devine practic homozigot în puţine generaţii, după cum arată

curbele din figura 40.

In rezumat putem spune că prin consanguinizare amelioratorul

poate să obţină linii uniforme şi genotipic superioare; consanguinizarea

prezintă, însă, marele inconvenient că reduce puterea de vegetaţie a

tipurilor respective; acest neajuns poate fi înlăturat prin încrucişări

între cele mai bune linii consanguinizate.

Rezultatele obţinute prin consanguinizare pot fi explicate prin

jocul factorilor genotipici. Un lan de secară, porumb sau sfeclă este

un amestec complex de linii de valoare diferită; când consanguini-



consanguinizare a

zâm astfel de plante nu trebue să ne mirăm, dacă îşi fac apariţia o

mulţime de tipuri noi, condiţionate de factori recesivi. Apar, aşa dar,

însuşiri noi, şi bune şi rele, ca o urmare a jocului factorilor, cari din

cauza îngrădirii acţiunii factorilor dominanţi se manifestă în toată

diversitatea lor. Diferenţele chiar fine pot fi observate, deoarece de

vin vizibile prin apariţia lor în massă. De aceea putem conchide că

apariţia tipurilor noi, între care multe monstruozităţi, depinde de

constituţia genetică a familiilor consanguinizate, iar nu de vreun efect

rău al metodei consangui-

nizării. Când consanguiniza-

rea scoate la iveală însuşiri

ascunse ale diferitelor plante

„ea nu poate fi condam

nată mai mult decât un de

tectiv, care a descoperit vreo

crimă oarecare" (E ast and

J o n e s — Inbreeding and

Outbreeding). Din acest

punct de vedere, consangui-

nizarea aduce foloase ame

liorării plantelor, căci dato

rită ei se înlătură materialul

nevaloros existent în popu

laţiunile naturale; de ex.

prin consanguinizare izolăm

la porumb familii întregi, ca

re sunt caracterizate prin-

tr'un mare procent de plante

sterile (fără niciun ştiulete);

înlăturându-le pe acestea ca

şi pe oricare altele defec

tuoase, mărim productivita

tea porumbului analizat.

Din cele de mai sus rezultă că fecundaţia străină permite în sâ

nul populaţiunilor de plante allogame prezenţa genotipurilor, care în

stare homozigotă n'ar fi capabile de existenţă; cu alte cuvinte, autoga-

mia (şi deci şi consanguinizarea) este în această privinţă mult mai

severă decât allogamia. In adevăr, unde domină autofecundarea, bio-

tipurile plăpânde, născute prin mutaţiuni sau încrucişări întâmplă

toare, sunt îndepărtate prin selecţiunea naturală, pe când la plantele

allogame continuă a fi târâte de-a-lungul generaţiilor.

Mărirea numărului homozigoţilor în decursul generaţiilor ne dă

explicaţia uniformităţii familiilor consanguinizate. După J o n e s, un

individ heterozigot în 15 perechi de factori, e aproape homozigotat

după 10 generaţii de consanguinizare.

Fiecare specie reacţionează diferit la consanguinizare; grâul se

îmmulţeşte de atâta timp prin autofecundare, fără nici cea mai mică

pagubă; pe când prin consanguinizare apar la sfeclă multe monstruo

zităţi şi tipuri plăpânde. De aceea, când studiem problema consan-

Fig. 40. — Cu rbe pentru demonstra rea creşteri i

homoz igoţilor la consangui nizarea plantelor allo -

game. Absc is ă : numărul generaţiilor. O rd on at ă:

procentul heterozigoţilor. Curbe pentru 1, 5, 10, 15

perechi de factori (după E ast şi Jones) .



guinităţii, trebue să cercetăm fiecare plantă în parte şi să ne ferim

a face generalizări din observaţii culese, studiând cazuri izolate.

B a u r împarte plantele allogame în două mari grupe:

1. Plante, la care nu se observă

degenerare prin consanguinizare

2. Plante, la care se observă o

pronunţată degenerare prin con

sanguinizare.

Porumbul/

Rapita

Lucerna

Bumbacul

Cartofii

Cicoarea

Conopida

Ridichea

Gulia

Secara

Sfeclele

Trifoiul roşu

Gramineele furajere

C

nep

Floarea soarelui

Varza

Vom discuta la capitolul de ameliorare al fiecărei plante efectele

consanguinizării.

LITERATURA.

Baur E .: Die wissenschaftlichen Grundlagen

der

Pflanzenziichtung, 5.

Auflag

.T

Berlin

1924.

E a s t E. M.:

The

distinction beiween development

and

heredily.

American

N a

turalist, 43, 1909.

E a s t a n d H a y e s : Heierozygosis

in

Evolution

and in

Plant

Breeding.

Bull.

243. U. S. Dept. Agr. 1912.

'

E a s t

a n d J o n e s . : Inbreeding

and

Outbreeding. 1919.

:

S ău l e s c u

N.:

Problema ciinsanguinităţii

in

ameliorarea plantelor agricole.

Procede,

Iaşi

1927.

selecţi u

individu

4. î n c r u c i ş a r e a .

Cu toate că de mult timp au fost executate hibridări, şi cu toate

că însuşi K n i g h t , arătase însemnătatea practică a acestora, în cre

area noilor varietăţi, totuşi hibridarea nu a căpătat importanţă în

ameliorarea plantelor, decât în a doua jumătate a secolului al 19-lea,

fiind utilizată mai întâi în horticultura şi mult mai târziu la cereale.

Abia descoperirea legilor lui M e n d e 1 arată marea importan

ţă a acestei metode în ameliorarea plantelor, deschizând orizonturi

şi posibilităţi infinite în crearea de noi varietăţi; deasemenea tot da

torită legilor mendeliene, metoda încrucişărilor a câştigat în claritate,

utilizarea ei devenind mult mai uşoară decât înainte.



Studiile fitotehnice au arătat că există numeroase soiuri cu pre-

importanta

ş

. . . i i i i < ~ 1 ,

a

• s c o p u r i l e S n

ţioase însuşiri, ca rezistenţa la boale, la seceta, la ger, etc; prin in- crucişăru

crucişări se caută a se întruni laolaltă, într'un singur soiu, însuşirile

favorabile observate la diferite varietăţi; cunoaşterea exactă a ere

dităţii %cestor caractere va uşura transportarea lor dintr'o rasă în

cealaltă, ajutând astfel la crearea prin sinteză a unor soiuri superi

oare, adaptate condiţiilor speciale.

Executăm încrucişări cu următoarele scopuri:

1. Pentru a obţine noi-combinaţiuni între însuşirile existente ale

părinţilor.

2. Pentru a căpăta transgresiuni.

3. Pentru a obţine o desvoltare remarcabilă a hibridului din F

1 (

desvoltare luxuriantă, numită de Sh u l l heterosis

4. Pentru a spori numărul de cromozomi; numărul sporit de cro

mozomi condiţionează de cele mai multe ori o desvoltare vegetativă

viguroasă; sunt demne de citat aci succesele la trestia de zahăr şi to

mate. Prin combinarea soiurilor de cartofi europene cu 48 cromozomi,

cu soiurile sudamericane cu 24 şi 36 cromozomi, se caută a se obţine

soiuri noi cu un număr sporit de cromozomi.

Tehnica încrucişării diferă la diversele plante agricole; procedeul ¡ „ 1 ^ .

general este următorul:

1. A l e g e r e a g e n i t o r i l o r (soiurilor părinţi) trebue fă

cută după ce suntem clarificaţi asupra ţelului urmărit. Părinţii tre-

buesc aleşi după ce, în condiţiile locului ameliorării, am făcut un stu

diu comparativ al cât mai multor soiuri. Acest studiu prealabil al ge

nitorilor are mare importanţă; fără el, vom merge la întâmplare în

munca de încrucişare şi vom fi asemuiţi alchimiştilor, cari amestecau

anumite substanţe, a căror compoziţie intimă nu o cunoşteau şi aştep

tau dela hazard ce produs nou se va naşte din ele. După cum un chi

mist modern ajunge să stabilească o formulă numai pe baza unei ana

lize şi apoi păşeşte la sinteza diferitelor elemente, după ce prin calcul

matematic a dozat diferitele cantităţi, tot astfel amelioratorul mo

dern trebue să cunoască elementele, factorii genotioici, cari stau labaza însuşirilor preţioase şi numai pe aceştia să-i introducă în încru

cişare.

2 C u l t i v a r e a p l a n t e l o r p ă r i n ţ i se face în condiţii

speciale; de obiceiu plantele-mumă se cultivă în ghiveciuri, iar plan-

tele-tată, dela care recoltăm polenul, se cultivă în straturi. Ghiveciu-

rile,

în care se seamănă plantele-mumă se aşază în pământ, de unde

se scot apoi numai în timpul înfloritului, când aşezându-le în poziţia,

care ne convine mai mult, putem să executăm operaţia curcirii foarte

uşor. Plantele-părinţi se pot cultiva şi în seră: în orice caz, ţinta prin

cipală este să putem recolta cât mai mult polen dela plantele-tată şi

să oferim condiţii bune de fructificaţie pentru plantele-mume.

3. P r o t e c ţ i u n e a p o l e n u l u i se obicinueşte numai pen

tru încrucişările destinate studiilor ştiinţifice, în care caz, spre a păs

tra curat polenul se introduc inflorescenţele mascule, înainte ca ace

stea să fi înflorit, în pungi de pergament, eprubete de sticlă, saci

de pânză, etc. după felul plantei, cu care lucrăm.

Când avem a face cu caractere dominante, e recomandabil să se

-f~l2l -



aleagă ca plantă-mumă, planta care posedă însuşirea recesiva; prin

această procedare, ne creăm un mijloc de control; pentrucă dacă în

crucişarea a reuşit, atunci bastardul ieşit din boabele semănate va

reprezenta însuşirea dominantă a celuilalt părinte, care a servit drept

tată; dacă încrucişarea n'a reuşit din cauză că n'am castrat bine,

n'am îndepărtat cu totul staminele, sau le-am îndepărtat prea târziu,

când fecundarea legitimă deja se efectuase, atunci boabele pe care le

semănăm vor da plante aidoma plantei-mume. Aşa dar, dacă planta

cu însuşiri recesive serveşte ca mumă, vom putea afla încă din anul

I dacă bastardarea a reuşit, ne mai aşteptând generaţia F

2

a despere-

cherilor şi liberei combinaţiuni a factorilor.

4. C a s t r a r e a f l o r i l o r p l a n t e i - m u m e . L a florile her

mafrodite trebue să înlăturăm staminele spre a feri astfel ca po

lenul propriu să ¡fructifice ovarul florii. înlăturarea staminelor trebue

executată adesea când inflorescenţele sunt puţin desvoltate; la ce

reale castrarea se face obicinuit în timpuljînspicatului (grâu) sau chiar

şi mai de vreme (orz). Operaţia^or^ăTn*exTragerea tuturor stamine

lor cu ajutorul pensetei; staminele trebuesc scoase cu multă grijă,

pentru ca să nu rănim organele florale, să nu lăsăm vreo stamină în

floare şi să nu rupem staminele, căci bucăţile rămase pot să formeze

polen, zădărnicind astfel toată munca depusă. După castrare florile

trebue protejate de polenul străin, prin introducerea inflorescenţelor

(la cereale) sau plantelor, întregi (la sfecle) în pungi de pergament,

eprubete de sticlă sau saci de pânză deasă.

5.

C o l e c t a r e a p o l e n u l u i se face în două feluri: a) sau

putem colecta direct polenul, tăind inflorescenţele mascule puţin

timp înainte de înflorire şi introducându-le în vase cu apă, cu care

ocazie polenul se scutură dela sine pe hârtii negre, de unde îl adu

nam în eprubete spre a pensula cu el stigmatele florilor castrate, b)

sau se extrag staminele aproape de maturitate şi se adună în epru

bete mici.

6. P o l i n i z a r e a. T ransportarea polenului dela planta-tată la

planta-mumă trebue executată când stigmatele au devenit recep

tive La multe plante această condiţie de receptivitate a stigmatului

se evidenţiază prin secretarea unui lichid vâscos, cu sclipiri de perle,

la suprafaţa stigmatului. Polinizarea se face fie pensulând polenul

adunat într'o eprubetă, fie introducând în fiecare floare câte 2— 3 sta-

mine dintr'o eprubetă, unde anterior au fost adunate, sau direct din

inflorescenţa masculă.

7. P r o t e j a r e a f l o r i l o r p o l i n í z a t e ş i a s e m i n

ţ e l o r h i b r i d e . Florile, respectiv inflorescenţele polinízate ră

mân acoperite cu pungile de pergament sau cu eprubete de sticlă,

până când încep să se desvolte seminţele, după care, inflorescenţele

vor fi lăsate libere. Alteori se recomandă să protejăm şi seminţele hi

bride prin acoperirea cu pungi de pergament; în acest caz trebue să

îngrijim ca să fie asigurată circulaţia aerului în interiorul pungii, prin

practicarea câtorva mici deschizături. Deasemenea trebue cercetate

inflorescenţele din când în când, spre a înlocui pungile protectoare,

când ele au fost rupte de vânt sau îngăurite de insecte. Dacă lucrăm

cu îngrijire, procentul de prindere poate fi foarte mare.



După cc recoltăm seminţele bastarde, le păstrăm cu îngrijire pâ-

C u l , i

* "

e

e

a

nă la semănat; uneori boabele obţinute sunt mici şi sbârcite; de aceea %ţ'

x

nu vom alege prin site nici aceste boabe hibride, nici boabele plante

lor din generaţia F,, ci le vom semăna, pe toate, indiferent de înfăţi

şarea lor. Boabele hibride din F, trebue semănate la distanţe mari

(la cereale de ex. 20— 40 cm. pe rând şi între rânduri) şi în condiţii

optime de vegetaţie, pentru a obţine o cât mai mare înfrăţire, deci

cât mai multă sămânţă, ca să avem astfel numeroase plante în gene

raţia apariţiei noilor-combinaţiuni, în F„. Generaţia F,, care se ob- .

ţine din încrucişări, nu prezintă niciun interes şi nu pentru ea se exe- /

cută încrucişarea; numai la plantele vivace, la plantele cu îmmulţiref

vegetativă şi în cazurile de heterosis, ea are o importanţă mai mare.|

Generaţia F

2

se cultivă în condiţii cât mai favorabile diferitelor cala

mităţi, pentru ca plantele necorespunzătoare să dispară; astfel pen

tru a favoriza pierderile prin ger, se descoperă de zăpadă populaţiunile

în timpul iernii.

Alegerea plantelor-elite la plantele autogame poate fi făcută

fie în F

2

, fie cu mult mai târziii, în F

7

— F

R

. Dacă alegerea se face în

F„, trebue să cercetăm dacă plantele alese sunt sau nu constante în

descendenţa lor, adică dacă sunt sau nu homozigote; şi acest lucru

nu-1 putem afla decât alegând cât mai multe plante din F,, care co

respund tipului urmărit şi îmmulţind fiecare plantă separat; adică

facem „o a l e g e re i n d i v i d u a l ă cu s t u d i u l d e s c e n d e n -

ţ e i" . Dacă planta aleasă în F„ se menţine constantă şi dacă descen

denţa ei, supusă diferitelor probe (de rugină, cădere, productivitate,

etc.) se dovedeşte a fi valoroasă, atunci vom menţine şi îmmulţi linia

aceasta.

Dezavantajul alegerii elitelor în generaţia F, este destul de mare,

Metoda Akarp

deoarece multe din ele sunt în stare heterozigotă, adică vor prezenta cra^inCTuci-

0

descendenţă inconstantă, făcânu-ne astfel să pierdem mult timp &"i°r-

până la homozigotizarea descendenţei.

De aceea cercetătorii s'au gândit la o metodă, care să simplifice

procesul acesta de alegere la plantele autogame, după încrucişări. Şianume, bazându-se pe faptul că la plantele autogame numărul homo-

zigoţilor creşte după încrucişări din generaţie în generaţie, s'a ela

borat o metodă de alegere, cunoscută sub numele de „metoda dela

Akarp" , deoarece a fost aplicată mai întâi de N i 1 s s o n-E h 1 e la

Akarp (Suedia).

Intr adevăr dacă analizăm urmaşii unei încrucişări monofacto-

Creşterea

riale observăm că separarea factorilor are loc nu numai în F

2

, ci şi

homozigoţilor.

în celelalte generaţii; într'adevăr sfertul de forme dominante pure şi

sfertul de forme recesive din F., dau numai descendenţi puri, pe când

cele

2

/

4

bastarzi disjung mereu şi în celelalte generaţii în proporţia de

1 dominant : 2 bastarde : 1 recesiv. Dacă însemnăm cu

A

caracterul

dominant şi cu a caracterul recesiv, atunci vom avea separarea: A A

+ 2 A a + a a. Cu alte cuvinte în fiecare generaţie se separă mereu

factorii părinţilor bastarzi, aşa că la îmmulţirea autogamă şi la aceeaşi

fertilitate a bastarzilor, formele părinţilor apar din generaţie în ge

neraţie mai numeroase.



D acă presupunem că fiecare plantă dă naştere la 4 seminţe, atunci

vom căpăta următoarele cifre în celelalte generaţii:

Generaţia de

separare

A A A a aa A A Aa aa

1 . .

i .

2 :

1 .

1 2

1

2 . . 6 : 4 :

6 . 3

2

3

3 . .

2 8 : 8 : 2 8 .

7

2 7

4 . .

1 2 0

:

16 :

1 2 0 .

, —

lf>

2

1 5

f i

4 9 6 : 3 2 :

4 9 6 .

=

3 1

: 2

3 1

2

n

- l

: 2 2

n

- 1

T a b e 1 a V I .

Creşterea homozigoţilor la autofecundare.

A celaşi lucru este arătat şi de figura 41 şi tabela V II, unde se

observă clar modul cum descresc heterozigoţii după încrucişări la

plantele autogame.

Fig. 41. — Diagramă arătând proporţia indivizi lor homozigoţi şi heterozigoţi în

şase generaţii succesiv e de autofecundare, când planta originală a fost heteroz i-

gotă într'o singură pereche de factori. F iecare indi vid dă naştere la patru descen

denţi. Indivizii homoz igoţi prod uc numai descend enţi homozigoţi, pe când indiv iz ii

heterozigoţi dau naştere atât la descendenţi homozigoţi cât şi heterozigoţi. (După Richey)

T a b e l a V I I .

Descreşterea heterozigoţilor la autofecundare.

Numărul

factorilor

Generaţiaeneraţia

3 .

5 . C.

.

2 .

3 .

4

5 . C.

1 0 0 1 0 0 1 0 0 1 0 0

1 0 0

1 0 0

F, . :

5 0 , 0

7 5

8 7 , 5

9 3 , 8 5

9 6 , 0 8

9 8 , 4 4

F 3 . .

2 5 , 0 3 7 , 5

4 3 , 7

4 6 , 9 4 8 , 4

4 9 , 2

F, . .

1 2 , 5 1 8 , 7 2 1 , 8

2 3 , 5

2 4 , 2 2 4 , 6

1 2 , 3

F

5

. .

6 , 3

9,4 1 0 , 9

1 1 , 7

1 2 , 1

2 4 , 6

1 2 , 3

Fa • •

3 , 2

4, 7

5 , 4 5 , 8

6 , 0

6 , 2

F ,

. .

1 , 5 6

2 , 8

2 , 7 2 , 9

3 , 0

3 , 1

F n . .

0 0

0

0 0

0



Tabela aceasta are o mare importanţă pentru practica amelio

rării; ea ne arată că este foarte util să facem extragerea elitelor in

generaţiile mai târzii (F

7

, F J când practic vorbind, heterozigoţii au

dispărut.

Este interesant să amintim că la plantele cu fecundaţie străină

absoluta, procentul heterozigoţilor din F

2

rămâne constant şi în cele

lalte generaţii.

Aşa dar, bazândune pe dispariţia heterozigoţilor în decursul ge

neraţiilor, vom semăna amestecat boabele plantelor din F

2

— F

B

,

amânând extragerea elitelor în generaţiile F

7

— F

i n

, când şansa ca

planta aleasă să fie homozigotă este foarte mare: pe lângă aceasta,

metoda Akarp de prelucrarea încrucişărilor mai oferă şi avantajul că

plantele alese sunt tocmai exemplarele cele mai potrivite pentru re

giune, pentrucă au rezistat în lupta cu elementele naturii până în anul

alegerii.

Pentru a accentua procesul acesta de selecţiune naturală, se re

comandă să c u l t i v ă m în m a s s ă , adică amestecat, boabele tu

turor plantelor din generaţia F„ în condiţii de cultură, care să favori

zeze acţiunea gerului, ruginii, căderii, scuturării, etc., pentru a se eli

mina prin selecţiune, tipurile, care nu sunt rezistente.

Putem deasemenea îndrepta selecţiunea în fiecare an într'o di

recţie dorită, îndepărtând în fiecare generaţie plantele cu însuşiri re-

cesive nevaloroase; de ex. în Germania se elimină la grâu tipurile

aristate şi plantele cu paiul lung; deasemenea se pot alege tipuri de

diferite colori, de diferite epoci de maturitate (recoltând de ex. de

vreme, se elimină tipurile tardive).

Corcii F..— F

s

se seamănă cu maşina în câmpul de experienţă;

spre a economisi loc se seamănă aceşti corci ca perdele (fâşii protec

toare) la culturile comparative. începând cu generaţia F

f i

se ia o can

titate oarecare de sămânţă din fiecare încrucişare şi se seamănă în

straturi bob cu bob pentru a se extrage de aci la recoltă elite; restul

se îmmulţeşte tot cu maşina spre a se extrage în anii viitori elite.

Noi-combinaţiunile cele mai preţioase din punct de vedere agri

col sunt adesea recesive; de aceea este greu să le găsim între cele

lalte combinaţiuni numeroase.

încrucişarea poate să fie: .

F e i u n l e

..

_ . '

R

I , 1 încrucişam.

1. S i m p l ă , când împreunarea părinţilor se face o singură dată.

2. R e p e t a t ă , când corcii din F

n

sunt din nou supuşi încru

cişării cu unul din părinţi.

3. C o m b i n a t ă , când plantele din generaţia F

1 (

sunt încruci

şate fie cu alte soiuri decât părinţii, fie cu alţi corci în generaţia F,.

Dificultăţile cu care ne întâlnim la încrucişări sunt: .

D

^^' '

1.

D i f e r i t e l e ep o c i de î n f l o r i re . Când unul din pă--

rinţi înfloreşte prea târziu, îl putem totuşi întrebuinţa ca părinte:

a) semănându-1 mai de vreme şi la mai multe epoci;

b) fecundându-1 cu polen, recoltat dela părintele mai timpuriu şi

păstrat în condiţii speciale; într'adevăr s'a găsit că polenul dela unele

specii îşi poate păstra vitalitatea câteva săptămâni, dacă este păs

trat foarte uscat;

c) întrebuinţând diferite procedee de stimularea sau întârzierea

- Iii -



vegetaţiei şi înfloririi, de ex. utilizând soluţii stimulante, sau plasând

vasele cu plante la umbră sau la soare.

Pentru a întârzia la cereale vegetaţia, se obicinueşte să se smul

gă primele spice apărute; prin aceasta se stimulează desvoltarea

fraţilor, cari vor înspica astfel la epoca târzie dorită.

2. I n a c t i v i t a t e a p o l e n u l u i . Adesea polenul nu germi

nează, odată ajuns pe stigmatul ilorii; de multe ori putem ajuta ger

minarea polenului, umezind stigmatul cu puţină apă sau cu o solu

ţie slabă de zahăr. Cu ajutorul acestui procedeu s'a obţinut adeseori

succese în încrucişarea diferitelor specii de fasole, încrucişare exe

cutată fără rezultat mai inainte.

3.

S t e r i l i t a t e a , care este datorită fie diferenţelor mari de

cromozomi, fie factorilor letali, fie diferitelor piedeci în drumul tubu

lui polinic.

Putem să rezumăm condiţiile favorabile încrucişării astfel: condiţii

optime de înflorire şi fructificare, stigmate receptive, polen activ,

compatibilitate morfologică şi fiziologică între polen şi pistil, rezisten

ţa florilor la manipulare (castrare) şi afinitate între cromozomii pa

ternali şi maternali.

Ameliorarea prin încrucişări îşi propune să „fabrice soiuri la co

mandă" . Bine înţeles că pentru aceasta se cer cunoştinţe, dibăcie şi

sortiment valoros.

Lui B i f f e n de ex. i s'a cerut să amelioreze un tip de grâu pro

ductiv, de bună calitate şi rezistent la rugină şi mană; din cercetarea

sortimentului el a găsit următoarele grâne potrivite ca genitori:

1. Red Fife, remarcabil prin buna calitate,

2. American Club, rezistent la rugina galbenă,

3.

Grâul chinezesc, rezistent la rugina brună,

4. Negru persian, rezistent la mană.

Din încrucişarea acestor grâne B i f f e n a reuşit să obţină în An

glia, soiurile Yeoman I (1916) şi Yeoman II (1924), care întrunesc în

înalt grad bunele însuşiri ale părinţilor. Profesorul N i l s s o n - E h l e

a obţinut la institutul de ameliorare déla Svalóf, câteva soiuri de grâu

de mare valoare nu numai pentru Suedia, ci chiar pentru unele regiuni

din Germania. Aşa de ex. el a încrucişat grâul Grenadier, care era

productiv, de bună calitate şi rezistent la cădere, cu grâul Extrasqua-

rehead, remarcabil prin rezistenţa la ger şi îa fugina galbenă; din

această încrucişare el a obţinut, prin repetate alegeri în anii 1900—

1906, grâul Extrasquarehead II, care reunea bunele însuşiri ale soiu

rilor părinţi.

Tot N i l s s o n - E h l e a reuşit să obţină din încrucişarea dintre

grâul Grenadier şi grâul Kotte (remarcabil prin productivitate, re

zistenţa la ger şi la rugină) soiul Pansar (Panzer), care este cultivat

pe mari întinderi în Suedia şi Germania.

In Canada culturile de grâu de primăvară*) mai ales din Vestul

*) In Canada grâul de pri măv ară ocupă o suprafaţă mult mai mare decât

grâul de toamnă; astfel în anul 1930 grâul de primăvară ocupa ci rca 9.500.000 fiec

are,

pe când grâul de toamnă 350.000 hec tare.

— 126 —

Exemple

de hibrizi.



şi Nordul ţării sufereau de două calamităţi, de secetă şi de îngheţurile

timpurii; prin introducerea ogorului negru, seceta a putut fi combă

tută; pericolul îngheţurilor timpurii creştea însă mai mult, căci grâul

cultivat în ogor ajungea la maturitate cu opt până la zece zile mai târ

ziu, faţă de cel cultivat după altă plantă agricolă. Era nevoie de un

grâu mai precoce decât grâul Red Fife, soiul cultivat obicinuit de fer

mierii canadieni şi care era renumit prin buna lui calitate. W i 1-

1 i am S a u n d e r s , conducătorul staţiunii experimentale din Otta-

wa, a încrucişat în acest scop, între altele, în anul

1892

soiul Red

Fife cu soiul foarte precoce Hart Red Calcutta; încrucişarea aceasta

a fost repetată şi în alte staţiuni experimentale de fiul său P e r c y

şi colaboratorul său T h o m a s S h a r p e. Alegeri repetate de plante

s'au executat din această încrucişare timp de peste douăzeci de ani,

până când i-a reuşit l u i C h a r i e s S a u n de r s, fiul lui W i

11

i a m,

să izoleze grâul Marquis, un soiu precoce, (ajungând la maturitate cu

7

zile mai de vreme decât Red Fife), şi de foarte bună calitate. Este

interesant de amintit că în lipsă de aparate pentru determinarea cali

tăţii, C h a r l e s S a u n d e r s se folosea, în acest scop, de proba

mestecării în gură a boabelor, procedeu cunoscut de cultivatorii de

grâu; cu cât grâul este la această probă mai asemănător cauciucului,

cu atât făina respectivă e mai tare şi mai bogată în gluten.

Izolarea acestui grâu a fost prilejuită de anul catastrofal 1907,

când din cauza iernii târzii, şi verii reci, grânele obicinuite nu au

ajuns la maturitate; numai grâul Marquis, cultivat atunci în câmpul

de experienţă din Indian Head a putut să dea o recoltă mare şi de ex

celentă calitate; superioritatea acestui soiu l'a impus în agricultura

Canadei şi Statelor Unite, unde el ocupă cea mai mare suprafaţă din

tre grânele de primăvară.

In hortic ultura cele mai frumoase rezu ltate le-a obţinut L u t h e r B u r - Succesele

b a n k sup ranumit şi vrăj i torul plante lor. Bun cunoscă tor al noţiunil or fund a- Borbanl

menta le din ştiinţa ameli orări i, dotat cu spi rit de observaţie , cu simţul frumo

sului şi cu multă răbdare, el şi-a creat metode proprii , care l-au dus la nebănuite

succese.

Trei sunt secretele mai mari ale acestui ameliorator: c o l e c ţ i i l e n u

m e r o a s e de soiuri , pe care el le-a adunat din toate părţile lumii, î n c r u c i

ş ă r i l e m u l t i p l e şi n u m e r e l e m a r i cu c are a lucrat.

Pri n încrucişarea nucului englez esc cu nucul negru cal ifo rnian , a obţ inut

nuci-hibrizi remarcabili prin înălţimea lor, dublă ca a nucilor obicinuiţi şi cu lem

nul tare, fie şi dens.

T ot prin încruc işări a obţi nut B u r b a n k nuci cu coaj a aşa de subţire, că

poate fi spartă cu degutul.

In regiuni le secetoase ameri can e singurul nutreţ pen tru vi te îl constituesc

opunţi ile, cu tulpi nile ca nişte disc uri enorme, îmbi nându- se in forme fantas tice.

Fructul, care are puţini ţepi, e bucuros mâncat de vi te şi chi ar tulp ini le pl ine d e

spini sunt în trebuinţate ca furaj dup ă ce mai întâi au fost fierte, ca să li se îm-

moaie spinii. B u r b a n k a găsit în A meri ca Ce ntrală o opurfţie fără spini, da r

prea mică, şi a încruc işat-o cu opunţi il e mari, dar spi noase, obţi nând unul din

produsele, care l- au făcut renumit: „O punţii le fără spini" , cu fructul gustos ca re

poate fi mâncat crud sau fiert; tulpina constitue un nutreţ admirabil, cel puţin

pe jumătate aşa de nutritor ca lucerna.



B u r b a n k a aflai întâmplăto r că in F ranţa se făcuse în 1753 o comuni

care la Ac adem ia de ştiinţe de către un membru al ei, M a r c h a n t , care pre

zentase colegilor Iui prune curioase fără sâmbure, dar mici şi fără gust; în Franţa

insă, nu i s'a dat importanţă mare acestei descoperiri, deşi câţiva altoi au fost

răspândi ţi in mai multe pepi niere franceze. B u r b a n k a reuşit să-şi procure

din Franţa câteva prune fără sâmbure şi a făcut incrucişări diferite între acest

material şi prunii obi cinuiţi ; el a obţinut astfel pruni cu fructul (drupă) lipsi t

de pericarpul lemnos (endocarp), având in locul sâmburelui tare o massă gelati

noasă; el a ameliorat astfel aşa numitele prune fără sâmbure, (fig. 42), foarte

mari şi foarte colorate ajung ând a fi de 3— 4 ori mai grele, decât cele mai fru

moase prunc ale Europei. Aceste prune nu pot servi ca prune uscate, din cauză

că nu au zahăr suficient; sunt însă, din cauza mărimii, foarte potrivite ca prune

pentru conserve.

Fig. 42. — Pruna fără sâmbure.

Prunul A l h a m b r a a fost obţinut prin încrucişarea a cel puţin şapte

soiuri, unele europene, altele americane , altele japoneze. Iată arborele genealogic

al acestui prun, obţinut prin încrucişare complexă;

Kelsey x Pissardi

a x prunul francez

(Si moni x trifl ora) x b

c x d (amer ic ana x nigra)

Alhambra

B u r b a n k a avut succes in amel iorare nu atât prin metoda, care a fost

cunoscută tuturor şi înainte, şi după el, cât prin amploarea, prin numărul de in

divizi variaţi dela cari a plecat şi prin nenumăratele incrucişări, pe care le-a exe

cutat; de ex. au fost experimentaţi cinci sute de mii de bulbi de crin cari apoi,

dup ă alegerea celor mai buni 50, au fost eli minaţi .

— 128 -



B u r b a n k a avut in diferitele părţi ale lumii, colectori proprii şi co

respondenţi, cari ii trimiteau soiuri de valoare de pretutindeni; prin aceasta el

şi-a creat un material de factori diferiţi, un aluat eterogen din care a plămădit

soiurile, care l-au făcut celebru.

Am văzut că executăm încrucişarea şi pentru a obţine o desvol-

tare remarcabilă a hibridului din prima generaţie, desvoltare luxu

riantă, numită de Sh u l l h e t e r o s i s ; într'adevăr, s'a observat că

dacă se încrucişează (la porumb, secară, sfeclă, etc), două tipuri slă

bite prin consanguinizare, dar cu constituţia genetică deosebită, sau

chiar două varietăţi deosebite, se obţine în F, un

hibrid,

care are fer

tilitatea, înălţimea şi puterea de vegetaţie mai mare, chiar decât a ti

purilor primitive înainte de consanguinizare.

Vigoarea hibrizilor este unul dintre primele fenomene observate

la încrucişări; posibilitatea utilizării lui în agricultură n'a fost apre

ciată decât de curând. Primele experienţe pentru producerea de hi

brizi cu scopul de a mări recolta la porumb au fost făcute de B e a i

(Michigan, 1878— 1882), î n g e r s o l i (Indiana, 1881), S a n b o r n

(Mâine, 1889), M o r r o w şi G a r d n e r (Illinois, 1892). Aceştia au

executat încrucişări între varietăţile comerciale şi în fiecare caz hibri

dul a produs mai mult decât unul sau decât ambii părinţi.

După aceea urmează lucrările lui S h u 11 şi E a s t (1908) cu linii

consanguinizate şi apoi încrucişate, ambii cercetători obţinând o spo

rire a producţiei hibrizilor în comparaţie cu părinţii.

Aceste lucrări au fost continuate de Ministerul de Agricultură

american, şi de numeroase staţiuni experimentale (în special cele dela

Connecticut şi Minnesota).

Hibridul din F, se distinge prin multe calităţi: mărime, vigoare,

productivitate, ritmul de desvoltare, rezistenţa la ger, rezistenţa la

secetă şi rezistenţa la boale, de aceea este menit să joace un mare rol

în ameliorarea plantelor agricole, horticole şi silvice.

Mai înainte se explica mărirea vigorii hibridului din F, prin spo

rirea heterozigotiei. Această explicaţie, care nu se potrivea cu con

cepţia geneticei moderne, a fost înlocuită cu aşa numita i p o t e z ă

a d o m i n a n ţ e i , emisă de J o n e s ; acesta susţine că fiecare linie

consanguinizată neînrudită şi aproape homozigotă este caracterizată

piintr'o serie de factori de vegetaţie complimentări, cari se găsesc do

minanţi într'o linie şi recesivi în cealaltă. Prima generaţie filială a în

crucişării dintre aceste două linii cuprinde toţi factorii dominanţi şi

manifestă, în urma acţiunii cumulative a acestora, o desvoltare extra

ordinar de puternică. Unii din aceşti factori sunt înlănţuiţi; de aceea

în F.; nu se mai găsesc indivizi aşa de viguros desvoltaţi ca în F

x

; prin

consanguinizare timp de mai multe generaţii, numeroase linii devin ho-

mozigote în ceea ce priveşte numeroşii factori recesivi şi astfel în fie

care generaţie de consanguinizare se pierd unii factori dominanţi, cari

condiţionează vigoarea hibrizilor din F

v

Aşa dar degenerarea prin consanguinizare se bazează, după teo

ria lui J o n e s , pe pierderea treptată a factorilor dominanţi de vege

taţie luxuriantă şi pe sporirea factorilor recesivi homozigoţi.

Procedeul de urmat pentru a spori productivitatea la plantele

agricole prin „heterosis" depinde de modul de îmmulţire. Dacă plan-

9 - 129 -

Heterosis.



tele se îmmulţesc sexuat, este evident că utilizarea ei maximă nu e

posibilă decât prin întrebuinţarea seminţei hibride din F,; cu alte cu

vinte, trebue sâ pregătim încontinuu sămânţa hibridă F,, prin încru

cişare.

La plantele cu îmmulţire vegetativă, din contră dacă am reuşit să

creăm un individ superior cu vigoare maximă în F,, acest individ re

prezintă o varietate nouă clonală, deoarece poate fi îmmulţit vegeta

tiv şi rămâne astfel, oricât de heterozigot ar fi, constant în însuşirile

sporite prin „heterosis". Aşa dar prin îmmulţirea vegetativă, heterosis

poate fi ifixat ca de ex. la pomi, sălcii, hameiu, cartofi, unii arbori sil

vici, etc.

Superioritatea hibridului din F

1

a determinat pe amelioratorii

practici să se folosească de heterosis în ameliorarea plantelor agri

cole.

De exemplu la p o r u m b , întrebuinţarea consanguinizării şi

apoi a curcirii tipurilor consanguinizate, spre a se obţine starea de

heterosis, este curentă în staţiunile moderne de ameliorarea plantelor.

L a s f e c l ă a lucrat în această privinţă mai ales H j a

1

m a r

N i l s s o n şi J a c q u e s de V i l m o r i n ; acesta din urmă a in

trodus metoda heterosis în marea staţiune de ameliorarea plantelor

„ V i l m o r i n A n d r i e u x , et. Co." Paris.

Fenomenul heterosis a fost observat şi utilizat şi la alte plante

allogame: castraveţi şi pepeni.

Câteodată chiar agricultorii practici se folosesc de heterosis, pen

tru a obţine la porumb un hibrid mai producător decât soiurile obici

nuite de porumb. Pentru aceasta ei aleg soiuri cât mai diferite (pentru-

că atunci reacţiunea şi deci şi producţia e mai mare), pe care le cul

tivă în rânduri alterne, castrând unul din rânduri.

C o l l i n s rezumă astfel avantajele primei generaţii de hibrizi,

obţinute prin încrucişarea între două varietăţi sau subspecii:

1 . Producţie mărită.

2. Uniformitatea egală cu aceea a părinţilor.

3. Calitatea intermediară între cei doi părinţi, (însă datele lui

H a y e s indică dominanţa completă a procentului scăzut de pro

teină faţă de procentul ridicat de proteină).

4.

Imunitatea la boale mărită.

5. Localizarea mai mică, deci adaptabilitate mai mare.

6. Stimularea operei amelioratorilor prin protejarea noilor crea-

ţiuni.

Fenomenul heterosis pare a fi general în natură; el se observă şi

la tutun, la care hibridul din generaţia F,, obţinut între două rase

deosebite, e mult mai viguros decât rasele părinţi; în unele staţiuni,

metoda heterosis se întrebuinţează în ameliorarea tutunului, pro-

ducându-se prin hibridări sămânţa comercială, care va produce în

culturile cumpărătorilor, plante hibride viguroase din generaţia F ,.

K r a n t z a arătat că pot să fie produse soiuri superioare de

pătlăgele prin metoda generaţiei F,, obţinută prin încrucişarea între

linii consanguinizate. Pătlăgelele sunt autofertile şi odată ce au fost

găsite liniile, care produc cel mai valoros F,, acestea pot fi menţi

nute şi încrucişate din timp în timp. Sămânţa de pătlăgele se conservă



mult timp, aşa că nu e nevoie să repetăm încrucişarea decât odată la

2—3 ani.

Fenomenul heterosis a fost constatat şi la alte plante; faimosul

nuc al lui L u t h e r B u r b a n k îşi datoreşte vigoarea desigur con

strucţiei lui heterozigote. Mai mult decât probabil că multe însuşiri

valoroase la pomii noştri fructiferi şi la multe flori sunt în legătură cu

o sporită putere de vegetaţie provocată de hibridare. Prin utilizarea

metodei heterosis s'ar putea construi şi în silvicultură hibrizi viguroşi

din generaţia F,; ar fi vorba şi aici, ca şi la hibridările în practica

agricolă, nu să se izoleze linii pure, ci numai să se găsească varietă

ţile,

care reacţionează cel mai mult la încrucişări, dând cel mai vigu

ros hibrid.

Sporirea vigorii, creşterii şi productivităţii la hibrizii din F, înăun

trul unei specii, rezultă din combinarea factorilor de creştere domi

nanţi şi cumulativi. In generaţiile următoare, relativ puţini indiviziposedă acelaşi număr mare de factori, cari au fost prezenţi în F,.

De aceea cea mai deplină utilizare a principiului heterosis în pro

ducerea de plante agricole şi arbori, o o b ţ i n e m n u m a i d a c ă

f i e c a r e p l a n t ă c r e ş t e d in s ă m â n ţ a F,; acest lucru este

practic posibil în scară mare, numai la plantele anemofile.

Din cercetarea metodelor de ameliorare, am putut constata atât

Discutarea meto-

deosebirile, cât si evoluţia lor; mulţi clasifică metodele de ameliora-

deiordeame-

f

, ' • ' • horare.

re în două mari grupe:

I.

Metode de prelucrarea materialului existent;

II.

Metode de obţinerea unui material nou de alegere.

Din prima categorie face parte alegerea în massă şi izolarea de

linii, selecţiunea; din secunda, consanguinizarea, încrucişarea (adică

obţinerea de noi-combinaţiuni, transgresiuni şi cromozomi supranume-

rari) şi provocarea artificială de mutaţiuni.

Dacă privim evoluţia metodelor de ameliorarea plantelor, consta

tăm că la început a fost utilizată alegerea în massă, apoi alegerea de

forme pe grupe; mai târziu a fost aplicată selecţiunea (izolarea de li

nii), după aceea, ameliorarea prin noi-combinaţiuni, apoi prin trans

gresiuni şi îmmulţirea numărului cromozomilor. In epoca cea mai re

centă se încearcă ameliorarea prin provocarea artificială de mutaţiuni.

LITERATURA.

B u l l e r , R . : Essays on wheat. N ew-Y ork, 1919.

B u r b a n k , L u t h er . :

Leber.sernte

Berlin, 1929

K r u i f, P a u l , d e.:

Bezwnger des Hungers.

Leipzig.

R i c h e y , F r e d e r i k . :

Corn Breeding

1927.

B.

METODE DE EXAMINARE.

însuşirile principale, pe care dorim să le aibă soiurile, ce vom

obţine, formează ţintele ameliorării; este foarte important să ne fixăm

precis ţinta, către care dorim să mergem în ameliorarea unei plante

şi să o urmărim necontenit. Acel, care alege de ex. la grâu într'un an

- 131 -



M E T O D E

DE

E X A M I N A R E

spicele cele mai mari şi rare, iar in alt an cele mai nuci şi dense, vasu

feri amare decepţii văzând că sforţările sale nu duc la niciun re

zultat.

Azi, este socotită ca cea mai bună alegere aceea care ia in con

siderare

nu

numai anumite părţi

ale

plantei,

ci

toate însuşirile

ei;

dacă de ex. laalegerea liniilor vom lua în considerare numai con

stituţia spicelor, vomputea uşor obţine un soiu cu un paiu slab sau

cu coacere târzie.

Ţinta ameliorării este diferită după plantă; eaeste precisă la

sfecla dezahăr, orzul debare, legumeTşXjEJori, unde cerinţele in

dustriei sau aletârgului dedesifacere neimpun graniţe exacte. Mai

neprecisă este ameliorarea ovăzului, agrâului şi a leguminoaselor,

unde cerinţele agricultorilor

şi

necesităţile regiunii sunt

mai

diferite;

mai ales laameliorarea cartofilor ţinta este mai greu deprecizat,

în special referitor

la

durata vegetaţiei

şi la

felul întrebuinţării (car

tofi demâncare sau canofi pentru industrie).

De multe ori ameliorarea seconcentrează în special asupra unei

ţinte, cum ar fi rezistenţa lacădere lacereale, în r'o regiune cu mare

pericol

de

cădeie, calitatea

la

gránele pentru export, rezistenţa

la

mană şi cancer lacartofi, etc.

Liniile, pecare leizolăm prin metodele deameliorare deja in

dicate, trebuesc examinate referitor la însuşirile preţioase, pecare

dorim să leaibă soiurile ameliorate.

Examinarea însuşirilor are o mara importanţă, deoarece ame

liorarea plantelor prezintă

o

nesfârşită serie

de

dificultăţi, dintre

care cităm pecele mai însemnate:

1. Fiind organisme foarte variabile, plantele agricole sunt supuse

multor modificaţiuni, care neinduc in eroare şi nedetermină adesea

să tragem concluzii false; producţia, de ex. este foarte mult influen

ţată demediu, care poate iavoriza în anumiţi ani chiar linii genetic

nevaloroase; deaceea trebue săurmărim mai mulţi ani diferitele

linii, spre a neputea exprima asupra constanţei producţiei acestora,

ceea ceîngreunează procesul deameliorare. Este nevoie săputem prin

metode clare să

ne

orientăm cit mai din vreme asupra valorii dife

ritelor linii spre

a

elimina chiar

la

începutul selecţiunii

pe

cele

in

ferioare, şi aţine pentru examinarea mai îndelungată, numai liniile

cele mai valoroase.

2.

Din. cauza timpului scurt de vegetaţie, plantele sunt supuse

prea puţin timp observaţiilor noastre, care totuşi trebue să decidă

asupra soartei a mii delinii din câmpul deameliorare; deaceea avem

nevoie demetode expeditive, graţie cărora săputem alege, chiar în

acest timp scurt, cele mai valoroase exemplare.

3. Diferenţele morfologice şi fiziologice, din an în an mai mici

la liniile în decurs deameliorare şi vastul material cu care trebue

să lucrăm pentru

a

avea succes, impun metode precise, care

să ne

permită a neorienta cât mai repede în mulţimea de linii supuse

prelucrării în procesul deameliorare.

Pentru aceste motive trebue săcunoaştem metodele deexamí

nale aleprincipalelor însuşiri laplantele agricole: rezistenţa la ger,

la boale şi lacădere, calitatea, productivitatea, etc.

Importanta

me

todelor

de exa

minare.



1. E x a m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i l a ger .

Pentru stabilirea valorii unei cereale de toamnă este de mare

însemnătate aflarea rezistenţei la ger; celelalte însuşiri (buna cali

tate a făinii, productivitatea, rezistenţa la cădere, eţc.) au puţină

importanţă, dacă soiurilor respective le lipseşte rezistenţa la ger,

care este pentru cerealele de toamnă fundamentul, pe care trebue

să clădim celelalte însuşiri preţioase. De aceea ameliorarea de soiuri

rezistente la ger, fie că acestea ar proveni din populaţiuni sau din

încrucişări, constitue una din preocupările de frunte ale institutelor

de ameliorare.

Cele mai multe plante pier în timpul iernii din cauza acţiunii in ce constă

•l v j « J ^ - degerarea

directe a temperaturilor scăzute, care provoacă degerarea.

plantelor?

Mai înainte vreme, s'a crezut că pagubele din cauza gerului sunt

datorite formării ghieţei înăuntrul plantelor; în adevăr, când tempe

ratura din afară scade sub punctul de rezistenţă al plantelor, atunci

nu îngheaţă sucul celular înăuntrul celulei, ci celula excretă apă şi

aceasta îngheaţă în spaţiile intercelularej degerarea provine numai

in cazul când cantitateade~~ghîaţă formată în ţesuturi a trecut peste

limita mortală specifică plantei respective.

Astăzi se susţine că degerarea si rezistenţa la ger se bazează mai

puţin pe ruperea membranelor celulare sau pe alte condiţii morfolo

gice,

şi mai mult pe schimbări fizico-chimice în structura specifică a

plasmei. Cauzele intime ale degerării nu sunt suficient de bine cunos

cute; se crede că ea este cauzată de schimbările ireversibile, ce se

întâmplă în sistemul coloidal al plasmei celulare, cum sunt: mărirea

concentraţiunii sărurilor din suc, mărirea acidităţii sucului, deforma

rea protoplasmei, presiunea cristalelor de ghiaţă, etc.

Chiar soiurile rezistente la ger trebue, pentru a rezista îngheţu-

c

U

m «apără

: • - * - . v

* - 1 ^v... 1 plantele de ger

1

lui, sa se pregătească, sa se întărească; in epoca de pregătire a plan

tei în vederea rezistenţei la ger, toate diversele procese ce au loc,

nu au alt scop, decât să mărească rezistenţa protoplasmei; de ca

pacitatea plantei de a apăra, prin procese chimico-fizice, protoplasma,

depinde rezistenţa la ger a plantei respective.

Cum cercetările penetice au arătat că rezistenţa la ger este con

diţionată de mai mulţi factori genotipici, rezultă că şi fenomenele,

care concurează la rezistenţa la ger sunt diferite.

Fenomenele, care au loc, determină o sporire a concentraţiunii

sucului celular, care după cercetările lui M u l l e r - T h u r g a u ,

M a x i mov, ş. a. s'au dovedit a fi hotărîtoare pentru rezistenţa la

ger; concentraţiunile înalte scad punctul de îngheţ al sucului celular;

din contră la concentraţiuni scăzute se formează ghiaţă în mari can

tităţi. Aşa dar, rezistenţa la ger a unei plante depinde de capacitatea

ei de a-şi mări concenţr_aţiunea sucului celular^

Dintre fenomenele, care pregătesc plantele în vederea rezistenţei

la ger, două par a avea cea mai mare importanţă:

1.

M ă r i r e a c o n c e n t r a ţ i u n i i s u c u l u i c e l u l a r

p r i n p i e r d e r e a ap e i . Nu se cunoaşte precis cum se ajunge la

aceaslă concentraţiune a sucului celular; probabil că, datorită acţiunii



frigului, rădăcina absoarbe mai puţină apă, in timp ce transpiraţia

continuă.

2. A g l o m e r a r e a d e h i d r a ţ i d e c a r b o n s o l u b i l i

(de zahăr), care deasemenea produce o mărire a concentraţiunii su

cului celular, totuşi fără pierderea apei; zahărul nu provine dintr'o

transformare a amidonului, ci din faptul că la temperaturi joase,

procesul de asimilare predomină asupra fenomenelor de dezasimilare.

In condiţii normale au loc ambele fenomene. Dacă amândouă

merg paralel, atunci acţiunea îngrămădirii zahărului este mai mare

decât aceea a sporirii concentraţiunii sucului celular prin pierderea

apei, ceea ce explică marea însemnătate a îngrămădirii zahărului pen

tru rezistenţa la ger. Zahărul şi valoarea osmotică mărită apără de

ger plantele, astfel că ele exercită o acţiune de deshidratare asupra

plasmei celulare, datorită căreia, rezistenţa acesteia contra schimbă

rilor ireversibile se măreşte. Toţi factorii, cari favorizează desvolta-

rea de_jpxgane bogate în apă, produc o scădere a rezistenţei la ger,

deoarece în acest caz, planta nu este capabilă să provoace o des-

hidratare a plasmei celulare în acelaşi timp ca plantele cu organe

xeromorfe. Unul din aceşti factori este excesul de azot în pământ;

în timp ce la doze mari de azot, plantele produc frunze bogate în

apă, care sunt foarte sensibile la ger, formează din contră în cazu

rile de insuficienţa azotului, organe xeromorfe, când frunzele arată

un conţinut scăzut de apă şi au o valoare osmotică mare. Lipsa de

apă în pământ favorizează deasemenea rezistenţa la ger a plantelor;

agricultorii practici cunosc, că în anii uscaţi, în locuri uscate, sau în

semănăturile dese, pagubele de ger sunt de regulă mult mai mici;

explicaţia acestui fenomen nu poate fi alta decât aceea, că plantele

crescute la lipsa de apă arată o valoare osmotică mai mare si au

o plasmă mai rezistentă pentrucă sunt mai deshidratate.

Metodele, ce se propun pentru determinarea rezistenţei la ger,

sunt următoarele:

1.

A p r e c i e r e a p o r t u l u i p l a n t u l e l o r . Mulţi susţin

că desvoltarea plantelor la grâu toamna ne dă indicaţii asupra re

zistenţei la ger; soiurile rezistente la ger îşi desvoltă toamna frunzele

încet şi puţin, dar produc bune rădăcini şi se întind pe pământ înformă de rozetă în aşteptarea frigului şi zăpezii din iarnă; frunzele

sunt înguste, groase, de obiceiu de coloare verde închis şi se târăsc

pe pământ. Varietăţile de primăvară, precum şi toate gránele de

toamnă nerezistente la ger, pe de altă parte, germinează repede şi

se desvoltă mult toamna, dar sunt păgubite sau distruse de ger; grá

nele acestea produc toamna multă massă foliara şi frunze verde

deschis,

dar puţine rădăcini.

A ceste observaţii se fac toamna sau primăvara când plantulele

au desvoltat 2—3 frunzişoare.

2. A p r e c i e r e a î n c â m p a p a g u b e l o r d i n c a u z a

g e r u l u i permite uneori o justă notare a rezistenţei la ger; această

metodă este simplă, are însă dezavantajul că întrebuinţarea ei de

pinde cu totul de mersul vremii; de multe ori iarna nu este destul

de grea, altădată stratul de zăpadă este prea mare; gerurile fără

zăpadă şi îngheţurile târzii din primăvară produc mult mai mari

— 134 —

M e t o d e l e d e

x a m i n a r e a re

istcnţct la ger



pagube decât cele mai scăzute temperaturi, dar cu un strat gros de

zăpadă şi cu oscilaţii mici de temperatură. Alt dezavantaj al acestei

metode este şi acela că multe plante pier sau sunt păgubite în câmp

şi din alte cauze; rezistenţa la ger este influenţată de structura şi

umiditatea pământului, de diferitele îngrăşăminte, de situaţia mai

mult sau mai puţin expusă a plantelor. Multe pagube sunt datorite

şi desrâdâcinării plantelor, din cauza mişcării particulelor de pământ,

determinată de diferenţele de temperatură; desrădăcinarea are loc

mai ales primăvara, când nopţi reci, care determină îngheţarea şi prin

aceasta mărirea volumului pământului, alternează cu zile relativ

calde, care desgheaţă iarăşi pământul; prin alternarea îngheţării şi

desgheţării straturilor superficiale ale pământului, sunt desprinse şi

scoase din pământ mai ales plantele, ale căror rădăcini n'au fost

destul de bine desvoltate; plantele astfel d.esrădăcinate se usucă şi

pier. Plantele mai pot pieri şi din cauza uscării lor, care are loc pri

măvara, când vânturi uscate şi calde provoacă o pierdere mare a

apei prin frunze, în timp ce rădăcinile nu pot înlocui această apă

d i n

cauza pământului îngheţat. In sfârşit plantele pot fi păgubite în

câmp şi din cauza atacului de Fusarium.

Notele se dau după pagubele făcute de ger fiecărei plante; no

tarea este ajutată de prezenţa unui s o r t i m e n t de ger, unde

sunt reprezentate soiuri a căror rezistenţă la ger este cunoscută.

Pentru a putea face, chiar în ierni cu multă zăpadă, notarea re

zistenţei la ger, se recomandă să se măture zăpada de pe stratu

rile, a căror rezistenţă vrem să o aflăm; rezultatele obţinute sunt

destul de mulţumitoare, deşi nu destul de exacte, deoarece, chiar

după măturare, multă zăpadă mai aderă încă pe plante mai ales

pe vreme umedă şi apoi, pentrucă plantele îngheţate sunt adesea

rănite prin măturare.

O bservarea directă în câmp poate fi ajutată şi de semănatul

târziu, care provoacă intrarea în iarnă a plantelor într'un stadiu de

desvoltare foarte nefavorabil, când plantele fiind sensibile, suferă în

mai mare grad din cauza gerului, permiţând astfel o notare destul

de precisă a diferitelor nuanţe de rezistentă.

3. F o l o s i r e a s t a ţ i u n i l o r de f rig, adică cultivarea

diferitelor linii, a căror rezistenţă la ger vrem să o aflăm, în locali

tăţi cu altitudini mari, expuse gerurilor puternice; această metodă

este simplă şi dacă amelioratorul are în aceste localităţi personalul

necesar, care să facă observaţii precise, dă bune rezultate. A ceastă

metodă era utilizată înainte de războiu de staţiunile germane de ame

liorare, care aveau astfel de câmpuri de observaţie în Suedia; dease

menea în America se practică această metodă; de ex. H a y e s are

25 staţiuni de ger; şi institutul de ameliorarea plantelor dela Svalof,

aşezat în Sud-Vestul Suediei, încearcă rezistenţa la ger a soiurilor ei

noi, în staţiunile filiale din Nordul Suediei.

4. M e t o d a r e f r a c t o m e t r i c ă . Plecându-se dela constata

rea că există un paralelism între conţinutul în substanţă uscată şi rezis

tenţa la ger, se determină concentraţiunea sucului celular, extras prin

presare din frunzele plantulelor de grâu expuse prealabil gerului,

cu ajutorul refractometrului.



Metoda se aplică in felul următor:

Boabele se seamănă in nişte lădiţe, care se aşază intr'un loc rece, dar ferit

de geruri prea mari. După ce plantulele au 2 frunze desvoltate, e'.e se taie,

se introduc în nişte eprubete mici de sticlă, care se astupă bine cu un dop de

plută şi se leagă cu o sfoară, pentru a împiedeca ieşirea dopului. Eprubetele se

fierb apoi timp de 30 minute intr'un steril izator, sau in lipsa acestuia intr'o

oală sistem Papin. Frunzele sunt astfel omorite, substanţele coloidale se coagu

lează, iar membranele celulare se sparg. Frunzele astfel pregătite se pot presa

uşor, iar sucul ce se obţine este limpede, spre deosebire de sucul obţinut prin

presarea frunzelor nefierte. Din sucul presat se ia

zpoi

o picătură cu o pipetă se

pune pe prisma refractometrului şi se citeşte concentraţiunea. (Modul de între

buinţare al refractometrelor se poate afla din prospectele care însoţesc aparatul).

5. M e t o d a ch i m i c â. Soiurile rezistente la ger acumulează

în ţesuturile lor cantităţi mari de zahăr, prin dozarea căruia, avem

posibilitatea să determinăm gradul de rezistenţă al fiecărui soiu.

Dozarea zahărului se face chimic, fie direct în frunze, fie în su

cul presat al acestora. Prin metoda chimică putem stabili diferenţe

mai fine între soiuri decât prin metoda refractometrică; de aceea

această metodă este mai sigură.

Metoda cea mai expeditivă pentru dozarea zahărului din frunze este metoda

H a g e d o r n - J e n s e n , modificată pentru analiza zahărului total şi care con

stă in următoarele:

Se prepară întâi următoarele soluţii:

1. Soluţie de fericianură de potasiu . 1,65 g. fericianură de potasiu + 10,6

g. sodă anhidrică la 1 litru apă distilată (in sticlă brună).

2. Soluţia de săruri care constă din: a) 100 g. sulfat de zinc + 500 g. clo -

rură de sodiu la 1600 cmc. apă. b) 12,5 g. iodură de potasiu la 1000 cmc. apă.

înainte de a începe analizele amestecăm 4 părţi din soluţia a cu 1 parte din

soluţia 6.

3. 300 g. acid acetic glacial la 1 litru apă.

4. 1 g. amidon solubil la 100 cmc. apă.

5. Soluţie de tiosulfat de sodiu n/ 200. Se prepară di luând o soluţie de n/ 10

care are 24,82 g. tiosulfat la 1 litru apă distilată.

6. Acid clorhidric n-3 (12,15 g. HC1 concentrat la 1 litru apă).

7. Soluţia de sodă — 53 g. sodă anhidrică sau 143,08 g. sodă cristal ină la 1

litru apă.

Toate substanţele trebue să fie p u r i s s i m u m p r o a n a l y s i .

Anali zele se fac in felul următor:

Se pipeteaz ă 1 cmc. din sucul obţinut după procedeul arătat la metoda re

fractometrică, în baloane de 100 cmc. şi se completează până la semn cu apă dis

tilată. Din această „soluţie de suc" se ia câte 1 cmc. în eprubete, se adaugă 1

cmc. din soluţia 6, şi 5 cmc. apă. E prubetele se pun apoi pe o baie marină şi

se fierb timp de 30 minute. Se adaugă apoi în fiecare eprubetă (chiar pe baie)

1 cmc. din soluţia 7, şi 2 cmc. din soluţia 1, apoi se fierbe iar timp de 15 mi

nute. După răcire se adaugă 2— 3 picături din soluţia 4, plus 2 cmc. din soluţia

3, şi 2 cmc. din soluţia 2. Apoi se titrează cu soluţia 5 până ce coloarea violetă

dispare complet. La fiecare analiză luăm şi câteva eprubete fără suc, încolo le

tratăm la fel ca pe celelalte. Titrul acestor probe fără suc trebue să fie exact,

sau foarte aproape de 2 cmc. soluţie de tiosulfat n/ 200.

Calcularea procentului de zahăr se face in felul următor:



Se scade titrul probei cu suc din titrul probei fără suc. Se citeşte apoi din

tabelă cantitatea de zahăr ce corespunde cantităţii respective de tiosulfat.

Această cantitate reprezintă grame de zahăr total (deci mono şi dizaharide)

în

100 cmc. de suc presat, deci procentul de zahăr din suc.

Analiza se poate face şi în extract. Pentru aceasta punem circa 1 g.

massâ de frunze mărunţite la uscat, pulverizăm apoi substanţa uscată şi pregă

tim un ex tract de apă (circa 20 cmc. apă, timp de 12 ore la temperatura came

rei sau 3 ore la 50" C). E xtractul se filtrează apoi într'un balon de 100 cmc. şi se

diluează cu apă distilată, până la semn. Din această soluţie luăm 1 cmc. şi pro

cedăm ca la analiza sucului. Cantitatea de zahăr găsită in tabelă reprez intă

grame zahăr in 100 g. frunze verzi, deci procentul de zahăr din frunze (tabela VIII).

T a b e l a VIII.

Tabela pentru zahăr.

6.

M e t o d a f r i g o r i f e r u l u i . Plantele semănate în cutii de

lemn şi crescute la temperaturi joase se aşază, după desvoltarea

frunzei a doua, într'un dulap frigorifer, unde sunt expuse la geruri

puternice. Din procentul plantelor, respectiv al frunzelor degerate,

se poate determina direct rezistenţa la ger a soiului. Această me

todă, apropiindu-se cel mai mult de condiţiile naturale, este metoda

cea mai bună şi cea mai sigură pentru determinarea rezistenţei la

ger a soiurilor.

F u c h s indică următorul procedeu pentru metoda frigoriferului. Se sea

mănă boabele in pământ (cel mai bun s'a dovedit un amestec sterilizat de pă

mânt, compost şi nisip în proporţie de 1:1:2) şi se iasă să germineze cam la

15° C. După ce grâul a răsărit se aduce intr'o seră cu temperatura mijlocie de

8— 10

u

şi se lasă să crească acolo, până când plantele au căpătat două frunzi-

şoare bine desvoltate (plante de circa 30 zile), in condiţii de lumină cât mai

favorabile, fără insă să se adauge lumină artificială. Apoi plantele sunt intro-

cmc

n/ 200 tinsul fat = g.

zahăr

în 100 cmc.

suc.

0

1

2

3 4 5

6

7 8

9

0,0 0,00

0,0

i

0,03

0,05

0,07 0,U8

0,10 0,12 0,14

0,15

0,1

0,17 0,19 0,20

0 22

0,24

0,25

0,27 0,29

0,31

0,32

0,2

0,34 0,36

0,38

0,39

0,41

0 43

0,45 0,47

0,48

0,50

0,3 0,52 0,54 0,56 0,57

0,59 0,61

0,63 0,65

0,66

0,68

0,4 0,70

0,72

0,74

0,75 0,77

0,79

0,81 0,83 0,84

0,86

0,5

0,88

0,90

0,92 0,93

0,95 0,97

0,99

1,01 1,02

1,04

0,6 1,06

1,08

1,10

1,11

1,13

1,15

1,17

1,19

1,20

1,22

0,7

1,24 1,25

1,27

1,29 1.31 1,32

1,34

1,36 1,38

1,39

0,8 1,41

1,43

1,45

1,46 1,48

1,50

1,52

1,54

1,55

1,57

0,9 1,59

1,61

1,63

1,64

1,66

1,68

1,70 1,72

1,73 1,75

1,0

1,1

1,77 1,79 1,81

1,82

1,84

1,86 1,88 1,90 1,91

1,93

,0

1,1 1,95 1,97 1 99 2,00 2,02 2,04 2,06 2,08 2,09 2,11

1,2

2,13

2,32

2,15

2,17

2,19

2,21 2,22

2 24 2,26

2,28

2,30

1,3

2,13

2,32 2,34

2,36

2,38 2,40

2,41

2,43

2,45

2,47

2,49

1,4

2,51

2,53 2,55

2,57

2,59

2,60

2,62

2,64

2 66

2,68

1,5 2.70 2,72 2,74

2,76

2,78

2,80

2,82 2 84

2 86

2,83

1,6

2,90 2,92

2,94

2,96

2,98 3,00

3,02

3,04

3,06

3,08

1,7

3,10

3,12

3,14

3,16

3,18

3,21 3,23

3 25

3,27

3,29

1,8 3,31

3,33

3,36

3,38 3,41

3.43

3,45

3,48

3,50

3,52

1.9

3,55 3,58

3;61

3,64

3,67

3,70 3,73

3,76

3,79

3,82

2,0

3,85

3,58

3;61

3,67

3,70 3,73 3,79

3,82



duse in camera de întărire (Abhärtungsraum) a serei frigoriferice, unde sunt

ţinute timp ăe trei zile intr'o temperatură de +2° până la +4" ; apoi sunt in

troduse în camera frigoriferică şi ţinute 36— 48 ore la o temperatură de — 8*

până la — 12" C. Aprecierea şi clasificarea pagubelor de ger se face prin observa

rea fiecărei plante in parte şi prin calcularea şi insumarea rezultatelor.

Pentru a ne feri de concluzii greşite se introduce in fiecare experienţă un

soiu standard şi rezultatele diferitelor soiuri se pun în legătură cu rezultatele

soiului standard.

LITERATURA.

A k e r m a n, A.:

Studien über den Kältetod und die Kälteresistenz der Pflan

zen.

Lund, 1927.

F u c h s , W . H .:

Weteres zur Bestimmung der Kälteresistenz des

Winter

wezens durch indirekte Methoden.

Wiss . Arch. Land. A. 1, 1930.

F u c h s . W. H.: Beträge zur Züchtung kältefester Winterwezen. Zeitschr. f.

Züchtung. A. 19, 1934.

G a s s n e r, G.:

Die experimentele Bestimmung der Frosthärte von Getrede

pflanzen.

Der Züchter, 1, 1929.

L u e g, H.: Die Bedeutung verschiedener Untersuchungsmethoden zur Bestim

mung der reativen Winterfestigket von Winterwezensorten.

Wiss.

Arch. Landw. A. 1, 1929.

M a x i m o v, N .: Experimentele und kritische Untersuchungen über das Gefrie

ren und Erfrieren der Pflanzen.

Jahrb . f. wiss. Botanik, 53, 1914.

M u d r a , A.:

Zur Physiologe der Kälteresistenz des Winterwezens.

Planta, 18,

1932.

P i n c u s s e n, L.:

Mikromethodik.

Leipzig, 1928.

T u m a n o v, I.:

Das Abhärten wnteranueler Pflanzen gegen niedrige Temperatu

ren.

Phytopathol. Zeitschr., 3, 1931.

T u m a n o v, I. u. B o r o d i n , I.:

Untersuchungen über die Kälteresistenz

von Winterkulturen durch direktes Gefrieren und indirekte Methoden.

Phytopathol. Zeitschr., 1, 1930.

W a l t e r , H.:

Ueber Presssaftgewnnung für kryoskopische Messungen.

Ber.

Deutsch. Bot. Ges. 46, 1928.

2. E x a m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i l a b o a l e .

eraiiuţi.

Una din ţintele ameliorării este de a obţine soiuri constante în

producţie; de aceea trebue să facem soiurile cât mai rezistente la

diferite calamităţi; fluctuaţiile cele mai mari ale recoltelor sunt cau

zate de diferitele boale, ce atacă plantele agricole. Astăzi, o amelio

rare d( soiuri rezistente la boale este posibilă, pentrucă s'a constatat

că această rezit tentă este o însuşire condiţionată de factori genotipici,

deci ereditară.

Ameliorarea în vederea rezistenţei la boale are o considerabilă

importanţă; pagubele pe care le produc anual diferitele boale, sunt

enorme; numai rugina neagră a cauzat la noi în anul 1932, pagube de

miliarde; este destul să considerăm mai departe tăciunele orzului şi

ovăzului, care a năpădit toate lanurile ţărăneşti, mălura şi tăciunele



la grâu, rugina brună, pe care o avem aproape în fiecare an, pentru

a ne da seama de importanţa ameliorării de soiuri rezistente la aceste

calamităţi.

Ameliorarea în vederea rezistenţei la boale este cu atât mai

importantă, cu cât combaterea lor directă se izbeşte de multe difi

cultăţi; astfel unele boale foarte vătămătoare, cum sunt ruginile ce

realelor, cancerul la cartofi, etc., nici nu se pot combate direct; sin

gura posibilitate de a lupta contra acestora, este obţinerea de soiuri

rezistente; altele, cum este tăciunele sburător al grâului şi cel al or

zului, se pot combate direct numai cu mare greutate, necesitând un

tratament extrem de comülicat, din care cauză nu este aplicat de

către agricultori sau se utilizează de multe ori fără succes.

Ameliorarea de soiuri rezistente este recomandabilă chiar faţă

de boalele, care se combat relativ uşor, cum este malura la grâu,

tăciunele la ovăz, etc.; într'adevăr mai întâi saramurarea necesară

pentru combaterea acestora se practică numai de o infimă parte a

agricultorilor; apoi tratarea seminţei este legată de cheltueli destul

de mari, pentrucă trebue repetată anual: obţinerea de soiuri rezis

tente la aceste boale ar însemna suprimarea tratamentului anual, deci

o mare economie pentru agricultori.

Valoarea soiurilor rezistente rezidă în aceea că ele împiedecă

formarea organelor de îmmulţire ale ciupercii şi prin aceasta micşo

rează pericolul infecţiunilor viitoare.

Ameliorarea de soiuri rezistente la boale este posibilă, după cum

o dovedesc succesele obţinute în G ermania, cu soiurile rezistente la

cancer şi cele din America cu soiuri rezistente la rugina neagră, la

mălură, tăciune, etc.

Ameliorarea spre imunitate a făcut în ultimul timp progrese ra

pide, deoarece fitopatología a adâncit atât natura rezistenţei plan

telor contra boalelor criptogamice, cât şi biologia diferiţilor paraziţi.

Pentru scopurile noastre practice, putem deosebi două feluri de

rezistenţă a plantelor: pasivă şi activă.

R e z i s t e n ţ a p a s i v ă se bazează pe anumite particularităţi

ale plantelor, care împiedecă pătrunderea parazitului; de ex. soiurile

de cereale, care înfloresc închis, nu pot fi infectate cu spori de tăciune; dacă din contră infectăm artificial aceste soiuri, are loc o in-

fecţiune puternică. O rezistenţă similară avem şi atunci, când soiuri

fiziologic susceptibile, nu sunt infectate din cauza ritmului rapid de

desvoltare; ele fug, spre a ne exprima astfel, de boală. D easemenea

grosimea cuticulei şi micimea stomatelor pot da unui soiu rezistenţa

pasivă.

R e z i s t e n ţ a a c t i v ă se datoreşte reacţiunilor, care se des-

lănţuesc în plantă din cauza pătrunderii parazitului. Un frumos exem

plu de rezistenţă activă îl constitue rezistenţa la rugină a cerealelor,

la care celulele, din cauza atacului ciupercii, mor, răpind astfel pa

razitului posibilităţile de viaţă; cu alte cuvinte rezistenţa se bazează

aci, oricât ar părea de curios, tocmai pe hipersensibilitatea plantelor

faţă de parazit.

Succesele în ceea ce priveşte ameliorarea de soiuri rezistente se da-

toresc şi cunoaşterii biologiei paraziţilor, graţie căreia s'au putut pre-



ciza intre altele, condiţiile de păstrarea sporilor, condiţiile optime de

desvoltare, precum şi metodele de infecţiune artif icială.

Asupra biologiei paraziţilor vom reveni la metodele de infecţiune

pentru fiecare boală; este necesar să stăruim aici asupra însemnatei

descoperiri ce s'a făcut, referitoare la existenţa raselor fiziologice la

diferite boale. G raţie acestei descoperiri, sau putut explica multerezultate contradictorii în ceea ce priveşte fluctuaţia rezistenţei la

boale dela an la an, şi déla o regiune la alta; mai ales observaţiile,

ce s'au făcut în ceea ce priveşte rezistenţa la rugină au dus la con

cluzii diferite; într'adevăr speciile de rugină au fost socotite mult

timp ca uniforme şi foarte mulţi au căutat să găsească tipuri de grâu

rezistente la diferite feluri de rugină; încă pe la 1900, s'a crezut că

sau şi obţinut succese în această direcţie; aşa E r i k s s o n a găsit

în Suedia soiuri rezistente; dar când aceste soiuri au fost introduse

în G ermania şi Australia s'a constatat că ele au fost foarte atacate

de rugină; s'a căutat să se explice această diferenţă prin aceea că

soiurile de grâu se comportă altfel în medii diferite sau că obser

vaţiile făcute în Australia se refereau la atacul unei alte rugini. Abia

în anul 1914 profesorul S t a k m a n n a descoperit că speciile de ru

gină considerate de noi ca uniforme sunt compuse dintr'un mare nu

măr de biotipuri, din aşa numitele r a s e f i z i o l o g i c e ; acestea

nu se deosebesc ca exterior, ci printr'aceea că diferitele soiuri ala

aceleiaşi specii de cereale se comportă diferit faţă de ele, în ceea ce

priveşte rezistenţa lor; de ex. în timp ce unele soiuri de grâu sunt

rezistente la o anumită rasă fiziologică de rugină neagră, alte soiuri

de grâu sunt atacate de aceeaşi rasă; dacă experimentăm cu altă

rasă fiziologică de rugină, rezultatul poate fi tocmai contrariul.

Astfel putem explica de ce un soiu de grâu este rezistent într'un

anume ţinut sau într'un anumit an, pe când în altă regiune sau în

alt an nu mai este rezistent; aceasta depinde de rasa fiziologică, ce

apare în anul sau în regiunea respectivă.

Există în natură numeroase rase fiziologice la diferitele boale;

dar ceea ce este important pentru practica ameliorării este că se nasc

încontinuu, prin mutaţiuni şi mai ales prin încrucişări, noi rase fizio

logice, unele fiind mult mai virulente decât cele iniţiale; aşa s'a do

vedit că uneori se formează prin încrucişare pe Berberís noi rase fi

ziologice de rugină neagră, care pot ataca soiurile imune până atunci.

Rezultă, deci, că problema ameliorării de plante imune nu este

aşa de uşoară cum sar părea la prima vedere; rugina, tăciunele, ma

lura, etc., nu. reprezintă un material biologic uniform, ci sunt alcătuite

din numeroase rase fiziologice, care morfologic pot fi identice, dar se

deosebesc prin agresivitatea diferită, pe care o prezintă faţă de anu

mite soiuri de plante; în consecinţă nu putem susţine că un soiu este

rezistent la tăciune, ci trebue să specificăm la care rasă fiziologică

(sau grupă de rase) de tăciune este el rezistent.

Variabilitatea fiziologică a paraziţilor a complicat extraordinar

lucrările de ameliorare în vederea imunităţii, deoarece trebue să ame

liorăm soiuri rezistente la toate rasele fiziologice, care se găsesc într'o

regiune dată. Pentru a obţine soiuri rezistente la boale, se infectează

un bogat şi variat sortiment de soiuri şi chiar de specii, spre a se



stabili rezistenţa acestora la boala respectivă, in scopul de a deter

mina genitorii necesari încrucişărilor. Apoi se execută încrucişări între

soiurile valoroase existente, dar nerezistente şi soiurile găsite rezis

tente ptin ajutorul infecţiunilor; uneori (ca de ex. pentru a dobândi

soiuri de cartofi rezistenţi la mană — Phytophthora infestans, — la

care toate soiurile ameliorate de cartofi sunt susceptibile), se recurge

la încrucişări cu specii sălbatice. Descendenţii acestor încrucişări vor

fi iarăşi infectaţi artificial spre a găsi biotipul rezistent la boale şi

care să posede in acelaşi timp şi celelalte însuşiri valoroase din punct

de vedere agricol.

Ameliorarea pentru imunitate este de lungă durată; de aceea

trebue să ameliorăm incontinuu, cercetând mereu rezistenţa soiurilor,

căci prin mutaţiune sau prin bastardare pot apărea noi rase fiziolo

gice,

care să atace soiurile până aci rezistente; nu se poate preciza

cât timp este necesar spre a se naşte rase fiziologice cu o virulenţă

mai mare; rezultatele de până acum ne lasă să tragem concluzia că

este nevoie la multe ciuperci de un răstimp practic destul de înde

lungat; de ex. soiul de cartofi „Snowdrop" din Anglia îşi păstrează

dela apariţia lui (de 40 ani) rezistenţa la cancer; tot aşa pot fi citate

roiurile de grâu rezistente la mălură, care şi-au menţinut această ca

litate de mult timp.

In ajutorul muncii de ameliorare mai vine şi faptul că posibili

tatea de îmmulţire şi deci şi probabilitatea de a se naşte noi biotipuri

mai virulente, se micşorează cu cât se cultivă suprafeţe mai mari cu

soiuri rezistente; rezultă deci că este posibil să se nimicească com

plet cel puţin paraziţii, cari sunt mărginiţi la plantele agricole.

Metodele de infecţiune diferă după boalele, ce avem de com

bătut; in general cerem ca ele să fie cât mai sigure, pentru ca toate

plantele supuse infecţiunii să fie real infectate, aşa că cele ce rămân

neatacate, să-şi datorească aceasta rezistenţei efective, bazată pe fac

torii genotipici. Dacă metoda nu ar fi eficace amelioratorul ar putea

fi indus în eroare, socotind şi izolând ca rezistente la boale, plantele

care in realitate rămân neatacate datorită defectuozităţii metodei.

E x a m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i o v ă z u l u i l a t ă c i u n e l e infec

| . Y m

,rtm

s b u r ă t o r (Ustilago avenae) se face cu ajutorul infecţiunilor

arti-

cial

f

acl

;;

ac

m

iciale; pentru aceasta este nevoie să ne procurăm cât m a i multe pro

venienţe de tăciune, căci pentru studiul descendenţelor se recomandă

ră

u

+

i1i7?r> un amestec de toate formele de tăciune, pentru ca să se

manifeste nu numai patogenitatea raselor cunoscute, ci şi a noilor-com-

binaţiuni posibile între aceste rase.

Materialul de spori se păstrează peste iarnă pe panicule, în pungi

de pergament, într'un loc rece şi uscat. Immulţirea tăciunelui, pentru

a-1 avea întotdeauna la dispoziţie, trebue făcută nu pe un soiu, care

prin acţiunea lui selectivă poate duce la o prea unilaterală compo

ziţie, ci pe soiuri, care să arate o cât mai mică putere de selecţiune;

s'a observat anume că soiurile, pe care îmmulţim tăciunele, mălura,

etc, exercită o selecţiune asupra populaţiunii, cu care au fost infec

tate, astfel că după câţiva ani boala va avea o compoziţie deosebită,

după soiurile, pe care ea a fost îmmulţită. din cauză că soiurile fa

vorizează îmmulţirea de rase fiziologice diferite.



La tăciunele ovăzului infecţiunea este f l o r a l ă şi g e r m i n a i ă; boa

la se manifestă in panicul, unde in loc de boabe se formează o massă de spori

(clamidospori); prin distrugerea plevelor, sporii rămânând liberi sunt luaţi de

vânt şi duşi in timpul înfloritului pe alte panicule sănătoase; sporii ajung astfel

pe florile sănătoase şi rămân lipiţi pe peretele fructului sau germinează dând

naştere la un miceliu, care se transformă la maturitatea bobului, in miceliu de

durată; când bobul ajunge in pământ, sporul germinează, formând un promiceliu

alcătui t din patru camere, care fiecare in parte se îmmulţeşte prin formarea de

sporidii sau creşterea miceliului; miceliul şi sporidiile fiecărei camere pot copula

pe perechi; din celulele copulate se naşte un miceliu care pătrunde în plantula de

ovăz cu ocazia germinării, Acest miceliu formează in inflorescenţa ovăzului clami

dospori.

A vând în vedere dominanţa rezistenţei, se recomandă să se in

fecteze în generaţiile F

6

şi F

7

(pentru ca numărul homozigoţilor să

fie mărit) şi anume timp de doi ani, spre a controla rezistenţa la

tăciune şi

a

eventualelor combinaţiuni helerozigote.

Metoda Reed.

Pentru infecţiunile artif iciale cu tăciune la ovăz se întrebuinţează

metoda R e e d care este sigură, infecţiunea producându-se chiar

100%;

este simplă, necerând personal prea instruit şi nu

e

costisi

toare, neiiind nevoie de aparate speciale sau instalaţiuni mari pentru

aplicarea ei. Bazându-se pe experienţe, care au arătat că infecţiunea

sporeşte, dacă decojim boabele şi dacă germinaţia are loc în pământ

uscat şi la temperatura de 20'C, R e e d a elaborat următoarea me

todă:

Boabele decojite

se_

pudrează bine cu spori de tăciune si se

aşaza__m

._Kase_

cu pământ uşor, a căruT~urrlldltate"este de 25% din

capacitatea maximală pentru apă, acopenndu-se cu un strat de 3 cm.

din acelaşi pământ şi se lasă să germineze timp de patru zile într'o

cameră la 20"C. V asele se acoperă cu saci umezi, peste cari se aşază

carton gudronat spre a împiedeca pierderea apei. D upă ce ovăzul

răsare, se înlătură cartonul gudronat şi sacii; apoi vasele se udă.

Transplantarea în câmp are loc când desvoltarea plantelor o permite.

La înspicare, plantele infectate (indiferent de numărul fraţilor

atacaţi) se numără şi se exprimă în procente, spre a indica astfel sus

ceptibilitatea soiului sau liniei respective la atacul

de

tăciune,

infectiuni ani

E x a m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i g r â u l u i

la

m ă l u r ă (Til-

'îură'infrâu.

4

letia tritici şl T. laevis) se execută tot cu ajutorul infecţiunilor arti

ficiale; materialul cu care infectăm, trebue să fie un amestec de pro

venienţe, pe care ni le procurăm deasemenea din diferitele regiuni

ale ţării, pentrucă şi la mălură s'a dovedit, din diferita agresivitate

a provenienţelor faţă de soiurile de grâu, existenţa raselor fiziologice;

provenienţele sunt amestecuri, sunt populaţiuni, care se lasă separate

în rase fiziologice.

Păstrarea mălurii nu cere o grijă specială; dacă spicele infectate

şi aşezate în borcane descoperite şi îmbrăcate într'o pânză rară.

se

aşază

la

loc răcoros şi uscat, sporii pot să-şi păstreze germinabili-

tatea cel puţin 3— 4 ani. Din contră trebue să avem mare grijă la îm

mulţirea provenienţelor de mălură în câmpul de ameliorare; căci şi

aici s'a observat că, dacă îmmulţim o provenienţă de mălură pe un

soiu oarecare, soiul gazdă alege din populaţiunea, din amestecul de



diferite rase fiziologice, pe acelea care găsesc pe el mediul cel mai

potrivit de desvoltare; aceasta se explică prin aceea că soiurile gazdă

oferă pentru firele de miceliu, ce cresc în ţesuturile lor, condiţii de

desvoltare, ce pot fi favorabile unor linii şi defavorabile altora; cu

alte cuvinte soiul gazdă poate selecţiona în câţiva ani o provenienţă

de mâlură, ale cărei componente (rasele fiziologice ) şi virulenţă pot

să fie diferite de ceea ce era provenienţa iniţială; uneori se nasc pe

această cale rase fiziologice, a căror virulenţă este mult mai mare

decât la amestecul iniţial.

La mălură infecţiunea este g e r m i n a t ă ; sporii de mălură sunt eliberaţi

li treerat şi

se

depun pe boabele sănătoase; odată cu bobul semănat germinează

şi sporul, al cărui miceliu intră in plantă, infectând inflorescenţa. Spicul atacat

se poate recunoaşte incâ inainte de maturitate, printr'o coloare verde- albăstruie

foarte caracteristică.

In cercetările făcute pentru a se studia, condiţiile optime pentru

infecţiuni, s'a observat că temperatura are cea mai mare importanţă

pentru reuşita şi gradul infecţiunii cu mălură; în seră infecţiunea estej

împiedecată de căldură, din contră este favorizată în paturile reci de-

tempera.turile scăzute. In paturile reci germenul grâului se desvoltă

încet, răsăritul are loc mult mai târziu decât în seră şi parazitul gă

seşte timp destul ca să pătrundă in planta gazdă şi să-şi desvolte

Pentru infecţiunile artificiale cu mălură, s'a elaborat o metodă

similară metodei R ee d pentru infecţiunile cu tăciune la ovăz, şi care

constă din următoarele:)Boabele uscate se aşază în capsule mici de

sticlă şi se amestecă cu o mare cantitate de praf de spori, până când

perişorii tuturor boabelor sunt înegriţi; mărimea dozei se alege astfel

că întotdeauna mai rămâne un rest de spori în vas; numărul sporilor

care aderă pe un singur bob la o astfel de tratare se ridică la 400.000.

Gradul infecţiunii este în directă legătură cu cantitatea de spori; astfel

M a c k i e şi B r i g g s au obţinut următoarele rezultate:

Boabele astfel infectate se seamănă (câte 50— 100 în fiecare

ghiveciu şi în 3—4 repetiţii) în ghiveciuri de pământ, în paturi reci;

ghiveciurile se umplu cu pământ uscat (cu circa 25% capacitate pentru

apă).

Pentru a se păstra umiditatea pământului, vasele se acoperă cu

saci umeziţi, peste cari se aşază carton gudronat. T emperatura nu

trebue să se scoboare sub 3"C şi nici să treacă peste 15°C. După ră-

Cantitatea de grâu

Procentul

infectata cu 1 g.

mijlociu

spori de mîlură

de atac.

In g.

30

61,6

250

37,3

500

37,0

750 28,7

1000

20,7

1500

16,3

2000

16,1

2500

10,6

3000

10,3



sărirea plantelor, ghiveciurile se lasă descoperite. Plantele rămân

la aceleaşi temperaturi încă 4—5 zile, după care sunt apoi trans

plantate în câmp la distanţă de 5X 20 cm. Susceptibilitatea soiurilor

se exprimă in procente de plante atacate.

La grâul de toamnă, R o e m e r recomanda ca examinarea rezis

tenţei la mălură a soiurilor, liniilor şi materialului în decurs de ame

liorare să se înceapă primăvara de timpuriu; plantele primesc încă

în timpul creşterii în ghiveciuri sau după transplantare un şoc de

frig şi se vor desvolta normal, până la maturitate. Evitând să ex

punem plantele infectate lunilor de iarnă, vom avea mai puţine pier

deri, ştiut fiind, că plantele infectate sunt mai sensibile la ger; astfel

vom obţine o exactitate mai mare a datelor,

iniccjiuniar.

P e n t r u e x a m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i l a t ă c i u n e l e

riwie

«bura-

s b u r ă t o r al g r â u l u i (Ustilago tritici) ş i a l o r z u l u i fUsti-

' °

r

'or ™ "

5

'

nuda) se foloseşte deasemenea calea infecţiunilor

Materialul de spori necesar infecţiunilor se poate obţine în două

feluri şi anume: sau se adună din diferite regiuni spori, respectiv

inflorescenţe atacate, sau se seamănă diferitele probe de grâu, de

unde se extrag inflorescenţele atacate. Este necesar ca infecţiunea

să se facă cu un amestec de provenienţe, deoarece s'a observat şi la

tăciunele sburător existenţa raselor fiziologice, a căror virulenţă este

diferită.

T ăciunele sburător atât al grâului cât şi al orzului, are o intectiune f 1 o-

r a 1 ă; praful de spori, care distruge spicele, se desvolta puţin înainte de înflo

ritul grâului şi este deja gata de a se împrăştia in aer când spicele înfloresc. Pot

să infecteze numai acei spori, cari sunt prinşi de stigmate in timpul înfloritului,

când florile se deschid timp de câteva minute (10— 20 minute) pentru fiecare

floare. Dacă în timpul înfloritului se menţine o vreme ploioasă, atunci posibili

tatea de infecţiune este mult micşorată, pentrucă pe de o parte sporii nu pot sbura,

ci cad pe pământ, pe de altă parte florile r.u înfloresc deschis. Sporii ajunşi pe

stigmate încolţesc, desvoltând un miceliu, ce pătrunde până la ovar; când em

brionul se desvolta, miceliul intră şi în acesta; după coacerea bobului, miceliul

intră într'o perioadă de repaus, care durează atâta timp cât şi a bobului. Când

bobul astfel infectat este semănat şi germinează, atunci işi începe viaţa şi reţeaua

pâsloasă a miceliului dormitând, şi anume, începe să se intindă şi să crească în

planta tânără, pătrunde in tulpină şi in spice şi işi formează in părţile florale,

sporii Infecţiunea s'a produs, aşa dar, aici încă în timpul înfloritului.

Infecţiunea artificială la tăciunele sburător se face în timpul în

floritului, cu ajutorul unui pulverizator special realizat de P i e k e n -

b r o k şi modificat de N i c o l a i s e n . (fig. 43).

Acest aparat se compune din următoarele părţi mai principale:

1. Un rezervor de sticlă, in care sunt introduşi spori i;

2. Corpul principal al aparatului, prevăzut cu: două tuburi, care conduc

aerul ce antrenează sporii in flori, o sită. care permite trecerea numai a sporilor

şi un cioc, care este introdus in fiecare floare de infectat;

3. O pară de cauciuc pentru pompatul aerului.

înainte de umplerea pulverizatorului, sporii sunt trecuţi printr'o sită, pentru

a înlătura toate particulele, care ar putea provoca o astupare a pulverizatorului.

Acest aparat poate fi pus în acţiune foarte comod cu mâna dreaptă, care cu aju

torul degetului mare şi arătător introdus prin cele două inele, ţin aparatul şi



EXAMINAREA REZISTENŢEI LA BOALE

presează totdeodată şi para de cauciuc, in timp ce cu mâna stângă ţinem spicul,

desfăcând la fiecare floare plevele pentru a introduce ciocul ascuţit al aparatului .

Infecţiunea cu tăciunele sburător se execută în a 2-a până la

a

5-a zi după începutul înfloritului; înainte de

a

executa inifecţiunea se

recomandă, pentru a fi siguri că tăciunele întrebuinţat, germinează,

să se facă o probă germinativă; ca mediu de germinare se foloseşte

un extract din plevele de grâu.

Pentru a uşura infectarea florilor, se înlătură la grâu florile dela

mijloc din fiecare spieuleţ; la orzul cu 4 şi cu 6 rânduri se înlătură

spiculeţele laterale. Deasemenea se îndepărtează spiculeţele dela

baza şi vârful spicului.

Se recomandă să nu introducem într'o floare prea mulţi spori,

cari, dând naştere la micelii prea puternice, ar împiedeca desvoltarea

normală a bobului.

Fig. 43. — Aparat pentru infecţiuni artificiale cu tăciune sburător la grâu şi orz

C/ i din mărimea naturală).

Dintre cereale grâul se resimte cel mai mult de pe urma atacu- hriccţium

utj.

lui ruginilor; secara, ovăzul şi orzul suferă mult mai puţin de atacul

f i c i a I e c u r n E m ă

-

lor; de aceea problema obţinerii de soiuri rezistente s'a pus până

acum exclusiv la grâu.

Necesitatea obţinerii de soiuri rezistente la rugină este cu atât

mai mare, cu cât contra ruginilor agricultorul nu dispune de nici-

un mijloc de combatere directă, din cauză că infecţiunea la rugină

este produsă de sporii ce plutesc în atmosferă. Singura măsură

practică pentru combaterea ruginii este ameliorarea de soiuri rezis

tente, care este posibilă, prin metoda încrucişărilor şi alegerea de

.tipuriyaloroase cu ajutorul afecţiunilor artif iciale.

Spre deosebire de tăciune, rugina cerealelor se răspândeşte vara, boala in-

tinzându-se dela plantele atacate intâi, pe plantele vecine; dacă condiţiile sunt

favorabile penlru desvoltarea ruginii, această boală se răspândeşte cu o repezi-

10 _ 145 -



ciune uimitoare şi cuprinde mari regiuni, dând naştere la aşa numiţii ani de ru

gină.

Grâul, care suferă cel mai mult de atacul ruginilor, poate fi îmbolnăvit de

trei feluri de rugini: rugina brună, rugina galbenă şi rugina neagră.

R u g i n a b r u n ă , produsă de ciuperca

Puccnia triticna,

este cea mai

frecventă in ţara noastră. Ea apare pe grânele de toamnă, uneori şi la începutul

lui Octomvrie, şi poate să persiste mai ales în iernile uşoare până primăvara,

uredosporii (sporii de vară) ei fiind foarte rezistenţi la ger. De obiceiu insă, ata

cul principal începe in luna Mai, atingând maximum in luna Iunie.

P. triticna

se

recunoaşte prin pustulele mici, de formă rotundă sau lunguiaţă, dispuse nere

gulat pe suprafaţa frunzei; acest fel de rugină apare rar pe tulpini şi niciodată pe

spice.

Pustulele cuprtn j " mii de spori de vară (uredospori) , cari duc infecţiunea

la alte plante.

R u g i n a g a l b e n ă , produsă de ciuperca Puccnia gumarum este mai

mult rugina ţărilor nordice; la noi apare în mai mică măsură şi anume în nordul

ţării (Bucovina, nordul Basarabiei şi Transilvaniei); pentru regiunile de şes ea

nu prezintă importanţă, decât în anii reci şi ploioşi. Rugina galbenă se recu

noaşte foarte uşor după pustulele ei mici, dispuse in şiruri continue şi de coloare

pronunţat galben-aurie, care se găsesc în special pe jrunze, pe gleve^şi chiar pe

boabele tinere, nu însă pe teci şi pe paiu; în pustulele acestea se găsesc uredo

sporii , cari duşi de vânt, infectează alte lanuri; pustulele cu sporii de iarnă (te-

leutosporij se formează de obiceiu pe faţa inferioară a frunzelor, dar şi pe teci,

tulpini şi spice.

R u g i n a n e a g r ă , cauzată de ciuperca

Puccnia graminis,

apare numai

rareori la noi şi anume in anii cu vegetaţia întârziată, cu ploi multe şi vreme

caldă la sfârşitul perioadei de vegetaţie; de aceea ea atacă în deosebi grânele

târzii. Rugina neagră se deosebeşte de ruginile celelalte, atât prin aspectul, cât

şi prin evoluţia sa. Pustulele cu uredospori, care se găsesc pe frunze, dar în spe

cial pe paiu şi teci, au o coloare cărămiz ie şi sunt lungi de 2— 3 mm., adesea în

conjurate de epiderma ruptă. Pustulele cu sporii de iarnă au tot forma alungi tă

şi sunt de coloare neagră. Teleutosporii hibernează; primăvara germinând ei vor

da naştere basidi ilor şi basidiosporilor; spre deosebire de celelalte rugini, ru

gina neagră nu poate să-şi continue firul vieţii decât dacă basidiosporii vor trece

pe altă plantă şi anume pe dracilă

(Berberis vulgaris),

pe frunzele căreia, germi

nând, vor da naştere la enidii cu ecidiospori; ecidiosporii germinează pe grâu

şi formează un miceliu, din care vor lua naştere uredosporii şi teleutosporii.

Păstrarea sporilor are o mare importanţă, deoarece ei îşi pot

pierde, în condiţii nefavorabile, capacitatea germinativă în câteva zile.

De aceea uredosporii se păstrează în vase speciale (cu o umiditate

de circa 35% la P. gumarum si 45— 50% la P. triticina), ce se intro

duc în frigorifer, in interiorul căruia se menţine, cu ajutorul unui

regulator electric, o temperatură constantă de 0 până la -

L

2°C la P. gu

marum şi + 5°C la P. triticina.

Specializarea fiziologică la rugini este foarte accentuată; astfel

la rugina neagră a grâului, sunt cunoscute 128 rase fiziologice, la ru

gina brună 54, la rugina galbenă 7, la rugina neagră a secarei 12, etc.

Infecţiunea artificială la rugină trebue executată atât în seră, cât

şi în câmp; aceasta deoarece însuşirea de a fi foarte rezistent, rezis

tent, nerezistent, etc, nu reprezintă un grad de rezistenţă, care s'ar

menţine la fel de-a-lungul întregei perioade de vegetaţie; din contră,



gradul de rezistenţă oscilează în timpul desvoltării; astfel suscepti

bilitatea plantelor la rugina neagră creşte cu înaintarea în vegetaţie,

aşa că se poate vorbi, cum se exprimă G a s s n ej jjc- e rezistenţă a

plantelor tinere şi de o susceptibilitate^â plantelor adulte; din con

tră la rugina brună avem a face cu o pronunţată susceptibilitate a

plantelor tinere, care descreşte cu cât plantele se apropie de înspicat

şi înflorire, după care se remarcă iarăşi o susceptibilitate pronunţată

a frunzelor. De aceea G a s s n e r arată cu drept cuvânt că trebue

să fim precauţi la judecarea rezistenţei unui soiu după gradul de

infecţiune al tinerelor plante, crescute în seră în condiţii optime de

infecţiune; căci în aceleaşi condiţii de creştere şi inifecţume în seră,

examinările pentru rugina brună vor arăta o susceptibilitate mai mare,

decât ar fi cazul la comportarea soiurilor în câmp, în timp ce la ru

gina neagră gradul de rezistenţă din seră şi din câmp se potriveşte

mai bine.

Serele, în care se execută infecţiunile artificiale la rugină, sunt

amenajate special pentru acest scop; temperatura şi umiditatea pot

fi regulate după nevoile experienţei; serele sunt separate prin pereţi

de sticlă in compartimente diferite, din care unele sunt complet în

chise, pentru a izola diferitele rase fiziologice.

Pentru infecţiuni în s e r ă se folosesc plante tinere de grâu cam

zece zile dela semănat, adică în stadiul când a apărut şi a doua frun

ză; infecţiunea se face ifie cu spori uscaţi, pe cari îi transportăm cu

scalpelul de pe frunzele atacate, fie cu soluţie de spori, pe care o

transportăm pe frunzele plantulelor cu ajutorul unei pensule sau cupulverizatorul. După ce plantulele au fost infectate, se introduc în

aşa numitele „camere umede", unde se asigură o umiditate mare,

pentru ca sporii să poată germina, şi lumină suficientă, care, deter

minând deschiderea stomatelor, înlesneşte miceliului pătrunderea în

frunză. După ce se ţin 48 ore în camerele umede, plantulele infec

tate se aşază iarăşi in seră, unde asigurăm condiţiile optime pen

tru desvoltarea ruginii, adică o umiditate de 60%— 70%, tempera

tura de_12£LV-şi lumină suficientă. După 7— 14 zile dela data infec-

ţiunii se observă la soiurile susceptibile pustule mai mult sau mai

puţin dese pe suprafaţa frunzei; la soiurile rezistente nu se observă

pustule sau, dacă există câteodată, ele sunt extrem de mici şi în

conjurate cu pete de coloare deschisă. Aceste pete ne arată că in

fecţiunea s'a produs şi la soiurile rezistente, dar că ciuperca nu a

putut să-şi desvolte mai departe miceliul şi să formeze pustulele de

spori la suprafaţa frunzei, pentrucă între parazit şi celulele plantei

s'a dat o luptă, in care ultimele au murit luând prin aceasta însă,

parazitului posibilitatea de hrană, din care cauză piere şi el.

La infecţiunea cu rugină î n c âm p aşezăm soiurile sau liniile

de examinat între rândurile unui soiu foarte susceptibil la rugină (so

iul indicator), pe care il infectăm, în scopul creării cuiburilor de in

fecţiune, cu a fuT o 7 uT~c

1

o p o t e

1

o r de s t i c l ă sau cu a j u

t o r u l c u t i i l o r de s c â n d u r i , unde putem prin udare cores

punzătoare să creăm condiţiile de umiditate necesare reuşitei in

fecţiunilor, pe care le facem pulverizând soluţia de spori pe frun

zele soiului indicator. După 2—3 zile dela data infecţiunii, clopotele



de sticlă, respectiv cutiile de scânduri se îndepărtează; după 10—141

zile, în caz că infecţiunea a reuşit, apar pe frunzele soiului infectat

pustulele de rugină,

infec iuni arti-

E x a m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i l a c a n c e r a r e o mare impor-

cer la cartofi,

tanţă, întru cât această boală nu se poate combate altfel decât prin

obţinerea de soiuri rezistente.

Cancerul, provocat de ciuperca

Synchytrium endobioticum,

produce pe tu

bercul mai ales, dar şi pe stoloni, rădăcini şi părţile inferioare ale tulpinii, um

flături de diferite mărimi, până la mărimea unei nuci; acestea sunt la început de

coloare albă sau gălbuie, mai târziu apoi se brunificâ şi putrezesc. Dacă atacul

1

este puternic, ele cresc ca o conopidă şi pot să transforme tot tuberculul intr'o.

umflătură neregulată, canceroasă. Sporii bruni ai acestei ciuperci ajung din car

tofii putreziţi, in pământ, unde desvoltă zoospori mobili, mici şi incolori; aceştia

pot infecta părţi le fragede a'e plantelor tinere de cartofi; ei pătrund cu predi lecţie

in ochii, ce pornesc în vegetaţie şi provoacă umflăturile caracteristice descrise,

mai sus.

s

Metoda

Nevoia de metode sigure de infecţiune artificială sa făcut re-

piec ermann.

s

j

m

ţjţ- odată cu întinderea boalei şi cu străduinţele îmmulţite ale

amelioratorilor de a obţine soiuri imune.

Mai întâi S p i e c k e r m a n n a imaginat o metodă de infec-

fiune artif icială, care constă din tăierea în bucăţi a tuberculelor de

examinat şi aşezarea pe nisip umed a acestor bucăţi, care se aco

peră apoi cu aşa numitul oojii2pjţ_de__c nce5; acesta este alcătuit din

pământ, amestecat cu umflături de cancer, ajunse la maturitate; aşai

dar cu pământ, în care se găsesc numeroşi s p o r i de d u r a t ă ai

cancerului.

D eoarece infecţiunea are loc prin ochi, se poate constata foarte

curând după încolţirea cartofilor, dacă soiul este rezistent sau nu;

de obiceiu după 4—8 săptămâni se poate judeca rezistenţa soiului

respectiv la cancer; exactitatea examinării creşte cu mărimea duratei

experienţei.

Metoda Kahler

In ultimul timp K ö h l e r şi L e m m e r z a h l a u propus urma

şi Lemmer/ ahi.

toarea metodă: Se taie tuberculele soiului de experimentat în bu

căţi, pe care se găsesc ochi; bucăţile se aşază, pentru încolţire în-

tr'o cutie pe nisip şi se acoperă cu hârtie de ziar; încolţirea durează

după repeziciunea desvoltării, care variază cu soiul, provenienţa şi

anotimpul.

După ce colţii au atins o lungime medie de 2— 2,5 mm., atunci se

separă din umf lăturile de cancer proaspete, încă în desvoltare, bu

căţi de 1—1,5 cm. şi se fixează cu ace pe bucăţile de tubercul, astfel

încât acul să nu rănească ochiul, totuşi umflăturile de cancer să fie

aşezate peste colţi, pe cari să- i atingă. Tuberculele astfel infectate

sunt acoperite apoi cu un strat subţire de pământ amestecat cu nisip,

peste care se toarnă apă curată cu o pipetă, până când sunt astupate

cu pământ toate golurile dintre umflătura de cancer şi bucata de

tubercul, ceea ce este necesar, pentru ca sporii să ajungă la colţi.

Apoi se adaugă iarăşi pământ, aşa că toate umflăturile să fie bine

acoperite.

Intre rândurile soiurilor de examinat se aşază ri bucăţi de tuber-



•cule dela un soiu foarte susceptibil la cancer şi care serveşte ca mar

tor. Cutiile se ţin apoi foarte umede la o temperatură de 18— 21°C.

După câteva ziie când presupunem că infecţiunea a avut loc, se iau

bucăţile de tubercul din pământ, se înlătură umflăturile şi se plan

tează bucăţile in alte cutii, care se ţin mijlociu de umede, pentru a

evita putrezirea; aci colţii se desvolta puternic, formând tulpini vi

guroase şi cu rădăcini; bucăţile rămân în aceste cutii până la exa

minarea lor, care are loc la 14 zile dela începerea experienţei, şi

care se extinde asupra următoarelor puncte:

Mai întâi se stabileşte numărul bucăţilor de tubercule, la care se

observă macroscopic frunze deformate, adică frunze, care datorită

infecţiunilor arată umflături caracteristice, marcant vizibile; apoi se

stabileşte cu ajutorul unui microscop gradul infecţiunii. Pe baza aces

tor notări se clasif ică soiurile în trei grupe:

I.

So i u r i s u s c e p t i b i l e , adică cele care arată un înalt

grad de infecţiune şi reacţiune; aceste soiuri prezintă frunze macros

copic deformate.

II. S o i u r i r e z i s t e n t e , adică cele la care nu se produc in-

fecţiuni de loc sau foarte puţine.

III. So i u r i i n t e r m e d i a r e .

A ceastă metodă permite să distingem chiar diferenţele fine de

susceptibilitate dintre soiuri.

Obţinerea de soiuri rezistente la mană este cu atât mai impor-

Jj"'", ""'

p

r

h

u

"

tantă, cu cât combaterea directă (stropirea cu zeamă bordeleză) este

toplithora.

adesea nerentabilă; de aceea materialul obţinut prin încrucişări este

supus infecţiunilor artificiale.

R i e h m dă următoarea descriere pentru mana carjţojiloj: Boala

aceasta se observă de obiceiu în lunile Iunie şi Iulie mai mult la so

iurile tardive, şi se recunoaşte după petele brune negricioase, dela

vârful şi marginea frunzelor; la aceste pete se recunoaşte o regiune

rnTTIocie mai închisă, înconjurată de o zonă catifelată cu luciu cenu-

şiu (din care creşte un strat subţire şilîlb de mucegaiu) după care

urmează o zonă verde deschis. Petele brune se îmmulţesc şi se măresc

pe vreme caldă şi umedă, foarte mult; şi tuberculele pot fi îmbolnă

vite chiar pe câmp, căpătând pete albăstrui sub care miezul este

brunificat.

Mana cartofilor este cauzată de ciuperca

Phvtonhthora infestans.

ale cărei

organe de immulţire fnrmpajjj sţr ţ^T subţire de mucegaiu ci tat mai sus. Mice

liul său ramificat şi incolor creşte intre celulele interioare verz i ale frunzei, le

suge şi le omoară: după aceea se retrage din ţesutul mort şi trece in ţesutul în

conjurător incă veH le^Jnrmţând prinstnma.iplg da nţ» faţa inferioară a frunzei,

ramificaţii, care servesc la immulţirea ciupercii prin formarea conidiilor; aces

tea sunt purtate de vânt, dând naştere, dacă ajung pe frunzele de cartofi şi

germinează într'o picătură de apă sau de rouă, la zoospori, cari infectează frun

zele prin formarea din nou a unui miceliu de infecţiune, repetăndu-se tot ciclul

citat mai sus. Dacă vremea este favorabilă desvoltării ciupercii, ciclul vital citat

mai sus se desfăşoară într'un ritm rapid şi boala se poate răspândi foarte re

pede. Conidiile spălate de ploi cad pe pământ şi pot ajunge la tubercule pe care

lle îmbolnăvesc.



METOD»

Müller. Müller a propus următoarea metodă de infecţiune artificială

Plantulele din generaţia F

2

, obţinute din încrucişările dintre spe

ciile sălbatice, rezistente la Phytophthora şi soiurile valoroase de cul

tură, se infectează umezindu-se cu câteva picături dintr'o soluţie cu.

zoospori. Materialul de înlecţiune se obţine astfel: se taie tuberculele

se presară pe tăietură sporangii, şi se pun în camere umede; după"

cateva zile se desvoltă un bogat miceliu aerian _cu_sporangii. Cu o

pensetă se smulge ţesutul ciupercii şi se pune in apă (într'un vas

Petri); ca soluţie de cultură să se utilizeze apă absolut curată; apa dis

tilată din comerţ nu e bună, deoarece conţine mult cupru, care e

foarte otrăvitor pentru sporangii; cea mai potrivită e apa distilată

în yaşe jc .sticlă, de Jena. Culturile se pun

1

'

—3

ceasuri la tempera

turi între 16"—lo"C; Intre timp s'au diferenţiat, în interiorul sporan-

giilor, zoosporii, cari ies din Învelişul sporangiilor. Cu câte o picătură

din aceste culturi de zoospori sunt umezite frunzuliţele plantulelor.

'Plantulele infectate sunt aduse imediat după infecţiune in camere mari

si umede; după 3—4 zile apar simptomele boalei; soiurile sensibile

vor arăta primele simptome de boală după 2—3 zile; soiurile mijlo

ciu rezistente vor manifesta boala după 4—5 zile; soiurile foarte

(rezistente vor arăta primele simptome de boală după 9—11 zile. So

iurile foarte rezistente în aceste încercări, în care condiţiile de vege

taţie sunt exagerat favorabile desvoltării boalei, pot fi considerate

(ca şi imune pentru condiţiile din cultura mare.

LITERATURA.

F i s c h e r ,

E. und G ä u ma n n, E.: Biologie der pflanzenbewohnenden parasiti

schen Pilze.

Jena, 1929.

G a s s n e r, G.: Ueber Verschiebungen der Rostresistenz während der Entwick

lung der Getreidepflanzen. Phytopathol. Zeitschrift 4, 1932.

G o u I d e n, C. H.: Breeding rust resisfant varieties of wheat; fundamental as-

pects of the problem. Scientific Agriculture, 10, 1929.

K n o r r, C: Untersuchungen über das Verhalten v o Sommerweizensorten und

st rdierungen bei künstlicher Infektion mit Steinbrand. Zeitschrift

f. Pflanzenzüchtung, 14, 1929.

L

e mme r z a h 1 J .: Beiträge zur Bekämpfung des Kartoilelkrebses. Phytopathol.

Zeitschrift, 2, 1930.

M a c k i e

and Bri ggs ; Fungicidal dusts for the control o

bunt.

Bull. 364:

Berkley, California, 1925.

N

a h mma c h e r, J.: Beifrag zur Immunitätszüchtung der Gerste gegen Ustilago

nud (hordei). Phytopathol. Zeitschrift, 4, 1932.

N i c o l a i s e n , W.: Die Grundlagen der Immunitätszüchtung gegen Ustilago

avenae. Zeitschrift f. Züchtung, 19, 1934.

R a b i e n, H.:

Keimungs- und Infektionsbedingungen von Tilletia

tritici. ArbeiteR'

der Biolog. Reichsanstalt, 15, 1927.

R ä d u l e s c u , E.:

Rezultatul infeefiunilor artificiale la ovăz cu tăciunele

sbttră-

for. Agricultura Nouă, I, 7, 1934.

R e e d and F a r i s, J .: lnfluence of environal factors on the infection of Sorg-

hums and oats by smuls.

Americ. Journ. Bot., 11, 1924.

R i e h m ,

E. und S c h w a r t z, W.: Pflanzenschutz. Berlin, 1927.



R o e m e r , T h. und B a r t h o 11y, R.: Die Agressivität verschiedener Sten-

brandherkünfte und ihre Veränderung durch die Wirtssorte

Phytopathol.

Zeitschrift. 6, 1933.

S ă v u l e s c u , T r.: Betrag zur Kenntnis der Biologe der Puccnia-Arten, die

den Wezen Rumäniens beallen. Zeitschr. f. Pflanzenkrankheiten u. Pflan

zenschulz,

43, 1933.

S ă v u l e s c u , Tr.: Rugna grâului in anul 1932. Probleme actuale de agricul

tură practică. Bucureşti, 1933.

S e i f f e r t , J.: Künstliche Blüteninfektion zur Untersuchung der Empfängichket

verschiedener Gerstensorten für Ustilago horde nuda. Kühn-Archiv, 1 2

1926.

S t a k ma n, E. C: A study in cereai rusts, physiologcal races. Minnesota Agr.

Exp. Stat. Techn. Bull. 138, 1914.

S t a k ma n and C o t t e r . : Orign of physiologc lor ms of Puccnia graminis

through hybridisation and mutation. Scient. Agric. 10, 1930.

V

a v i 1o v, N. J .:

Beträge

zur

Frage über

die

verschiedene Widerstandsfähigket

der Getrede gegen parasitische

Pilze

Arbeiten der Versuchsstation Mos

kau, 1913.

V a v i l o v ,

N. J .:

Immunity of plants to infection diseases. Moskow,

1919.

3. E x a m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i la c ă d e r e .

Căderea aduce pagube mari agricultorilor, pentrucă depreciază

calitatea boabelor, favorizează atacul boalelor (rugina, etc.), întârziază

"şfneuniformizează maturitatea lanului

şi

îngreunează lucrările

de

recoltă.

Rezistenţa la cădere e importantă, mai ales în regiunile cu pre-

cipitaţiuni atmosferice abundente şi în care se utilizează ingrăşămin-

tele a/ .otoase, băîîgarul,"etc.

La soiurile rezistente la cădere, putem să sporim îngrăşămân-

tul azotat şi prin

a r g a n j ţ ^

producţia: îngrăşarea cu azot şi intensi-

vizarea în general a agriculturii este condiţionată de rezistenţa la

cădere.

Ameliorarea rezistenţei

la

cădere poate urma două

căi:

I.

Prin scurtarea paiului.

II. Prin întărirea ţesutului mecanic.

Ameliorarea rezistenţei la cădere prin scurtarea paiului o apli

căm

la

grâu

şi mai

ales

la

secară;

la orz

este

şi aşa

puţin paiu.

Pajtd cnri_e

«ite

recesiv, din carecauză această însuşire este do

minată, acoperită, mCculturile cuÎncrucişări; deaceea mai ales la se

cară este greu să aparam fenotip însuşirea „paiu scurt" atunci când

agricultorii vecini cultivaxsecara cu paiul înalt, care fecundează

plantele dincâmpul de ameîktrare.

De obiceiu paiul scurt este\ corelat

cu

scăderea producţiei;

dar

nit este o înlănţuire de factori la aceţtedouă însuşiri; deaceea o com-

binaţiune între productivitate şi paiu

s

scurt este posibilă; dacă până

acum această combinaţiune n'a fost realizată în înalt

grad,

aceasta

se

datoreşte faptului căpână acum a fost izolat rinnumăr prea mic

de li

nii scurte în paiu.



Există, însă, după toate probabjJflăţile o corelaţiune între lungi

mea paiului şi lungimea rădăcinilfrf; cel puţin aceasta există la specii

şi genuri; aşa secara are rădă^fnile cele mai lungi şi orzul cele mai

scurte.

Putem prin scurtarea paiului să ameliorăm soiuri rezistente la

cădere, dar aceasta nu e suficient; de ex. orzul are cel mai scurt

paiu din toate cerealele şi totuşi cade. De aceea trebue luat în consi

derare si ţesutul mecanic: sclerenchimul trebue să fie puternic şi să

aibă un"număr mare de fascicule de vase; acestea trebue să fie aşe

zate cât mai aproape de epidermă, căci, cu cât sunt apropiate mai

mult, de interior, cu atât acţionează mai puţin.

S'a căutat să se obţină o idee despre rezistenţa la cădere a cerea

lelor prin măsurarea grosimii paiului, a lungimii şi numărului inter -

nodiilor, a greutăţii paiului, etc; rezultatele, însă, nu au fost mulţu

mitoare. Sau construit apoi, aparate pentru a măsura îndoirea paie

lor uscate; K r a u s şi H o l d e f l e i s s au imaginat aparate de măsu

rat tăria, respectiv rezistenţa la rupere a paiului uscat; K r a u s în

suşi a recunoscut, însă, că determinările la paiul uscat nu cuprind toţi

factorii influenţatori ai rezistenţei la cădere şi că de aceea este nece

sar să se studieze aceste însuşiri la paiul verde, în timpul vegetaţiei,

in plin câmp. Z a d e a început determinări pe câmp la plantele vii, cu

aparatul lui K r au s . K o s s e b au , apoi S t u d t m a n n au imaginat

un aparat cu care se poate măsura în câmp rezistenţa la îndoire a pa

iului.

Pentru aprecierea rezistenţei la cădere a cerealelor, se recomandă

următoarele metode:

1. Q ^bs erv area î n c âm p a r e z i s t e n ţ e i l a c ăd er e .

Pentru a favoriza căderea se recomandă să se îngraşe terenul, in care

se vor cultiva liniile de examinat, cu mult îngrăşământ azotat. Nota

rea rezistenţei la cădere după aprecieri făcute în câmpul de amelio

rare dă bune indicii despre sensibilitatea la cădere, dar are dezavan

tajul că depinde mult de mersul vremii; dacă nu este furtună, vânt

şi ploaie nu putem observa rezistenţa la cădere- Deasemenea pot sur

veni erori în apreciere din cauza maturităţii diferite a soiurilor; soiu

rile mai tardive, neavând boabele formate, se vor arăta mai rezistente

la cădere.

2. D e t e r m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i l a î n d o i r e a p a

i e l o r cu a j u t o r u l d i n a m o m e t r u l u i . Rezistenţa la în•

doire este forţa care se opune la îndoirea paiului şi este condiţionată

de numărul şi distribuţia în paiu a fasciculelor libero-lemnoase, pre

cum şi de aşezarea periferică a stratului de sclerenchim.

D inamometrul (fig. 44) construit de S t u d t m a n n constă din

următoarele părţi:

1. O ş in ă de f i e r (A), în formă de , lungă de 1,25 m. pe

care alunecă cadrul de susţinere;

2. C a d r u l d e s u s ţ i n e r e (B), format dintr'un jghiabfa,/ ,

cu ajutorul căruia, cadrul poate aluneca sau poate fi fixat prin şuru

bul b pe şina A ; dintr'un arc de cerc (c), împărţit în 90" şi dintr o

varga de alamă (d), care este mobilă în jurul punctului ei de inserţie

Metode de

a p r e -

cierea rezisten

ţei

l a

cădere-



(e), înclinarea ei putând fi citită pe arcul gradat; varga d prezintă o

diviziune în centimetri.

3. C a d r a n u l î n r e g i s t r a t o r f C ^ sau dinamometrul propriu

zis, care alunecă pe varga d, este format din următoarele părţi: un

rulou de aluminiu adâncit, conic ff), pe care apasă paiul sau paiele a

Fig. 44. — Dinamometru pentru măsurarea rezistentei la îndoire a paielor la cereale.

căror flexibilitate vrem să o aflăm; un sistem de pârghii, care trans

mite această apăsare a paielor la un indicator, ce arată rezistenţa la

îndoire pe semicercul gradat (g) în grame.

Aparatul poate fi construit pentru a măsura rezistenţa la îndoire

a unui paiu, a unei plante sau a unui întreg rând de plante; măsurăto-



rile la planta întreagă dau rezultate mai precise decât cele la un sin

gur paiu.

Aparatul funcţionează în modul următor:

Se aşază aparatul astfel ca şina A să fie cât mai orizontală, iar

varga de alamă d să ifie verticală şi deci paralelă cu paiul, ce vrem să

măsurăm; apoi se aşază cadranul înregistrator la o înălţime cores

punzătoare cu din lungimea paiului; după aceea paiul sau planta

de măsurat se aşază sub ruloul de aluminiu şi se apleacă varga d sub

un unghiu de 45°; paiul, respectiv planta aplecată, va exercita asupra

ruloului o contrapresiune, care este asemănătoare rezistenţei, pe care

planta o opune presiunii vântului; această contrapresiune este trans

misă prin pârghii la indicator şi poate fi citită pe scara divizată în

grame.

După ce măsurăm plantele de pe un rând, le secerăm şi apoi

aşezăm aparatul pentru a măsura plantele de pe rândul următor.

Soiurile sau liniile de cercetat trebue aşezate cel puţin în 6 repe

tiţii, şi în fiecare repetiţie este nevoie să se execute cel puţin 30 mă

surători; timpul cel mai potrivit de măsurat este, după S t u d t

m an n , epoca înfloritului pentru grâu şi coacerea în lapte pentru orz.

Sa observat că rezistenţa la cădere a plantelor creşte simţitor

dela înflorit până la coacerea în lapte.

3. D e t e r m i n a r e a g r o s i m i i i n t e r n o d u l u i . S'a con

statat că un paiu este cu atât mai rezistent la cădere, cu cât el este

mai gros; determinarea grosimii se face cu ajutorul şurubului micro-

metric şi de obiceiu la internodul al doilea de jos.

Se măsoară cel puţin 20 de plante din iiecare repetiţie şi în cel

puţin 4—5 repetiţii.

4. D e t e r m i n a r e a n u m ă r u l u i f a s c i c u l e l o r 1 i -

b e r o l e m n o a s e i n t e r n e ; s'a găsit anume, că există o strânsă

corelaţiune pozitivă între rezistenţa la cădere şi numărul vaselor li-

bero-lemnoase. D eterminarea numărului fasciculelor libero- lemnoase

se face la internodul al doilea de jos la cel puţin 20 plante şi în

4

repetiţii.

LITERATURA.

D r a g h e t t i , A.:

Studio comparativa della resistenza meccanica all allettamento

di alcune razze pure di frumenti. Da le Stazioni sperimentali agrarie

Italiane. 54, 1921.

H o 1 d e f 1 e i s s, P.: Messung der Bruchfestigkeit der Getreidehalme. Landw.

Illustr. Zeitung, 24, 1904.

K i r s c h e , A .: Haferzüchtung auf Lagerfestigkeit. Deutsche L andw. Presse 1904.

K r a u s , C : Die Lagerung der Getreide. Stuttgart, 1908.

K r a u s , C :

Standfestigkeit der Getreidehalme.

Beiträge zur Pflanzenzucht, 1912.

S c h o l z , H.: Knickfestigkeit und Halmlängengewicht beim Getreide. Wiener-

Land w. Z eitung, 49, 1908.

S t u d t m a n n , G.: Untersuchungen über die Standfestigkeit von Winter- und

Sommerweizen-Sorten. Kühn-Archiv , 19, 1928.

Z a d e, A.:

Züchtung auf Halmlestigkeit.

Fühlings L andw. Zeitung, 69. 1920.



E x a m i n a r e a r e z i s t e n ţ e i l a s c u t u r a r e .

Scuturarea este un mare defect, pe care îl întâlnim la numeioase

soiuri; este destul să luăm în considerare samulastra diferitelor noas

tre lanuri, spre a ne face o idee de pierderile, pe care anual le sufe

ră agricultorii noştri.

Scuturarea nu este aceeaşi la diferitele cereale; secara şi orzul

se scutură mai puţin, grâul mai mult, ovăzul cel mai mult; ierburile

se scutură foarte mult.

Pentru examinarea rezistenţei la scuturare se recomandă urmă

toarele metode:

1.

Lăsarea pe câmp după recoltă, a diferitelor linii de analizat,

până ce au căzut toate boabele la tipurile nerezistente.

2. Smulgerea spiculeţelor, spre a constata astfel tăria glumelor

şi paleelor.

3. Centrifugarea inflorescenţelor.4. Folosirea aparatelor de scuturat; inflorescenţele se aşază (fi

xate perpendicular în găuri) într'un vas, care este mişcat de un mo

tor; pentru ca scuturarea să fie mai puternică, se adaugă aparatului

o vergea, de care se izbesc inflorescenţele. Se determină numărul şi

greutatea boabelor căzute în unitatea de timp.

5. E x a m i n a r e a c a l i t ă ţ i i .

Azi căutăm să ne orientăm cât mai din vreme asupra calităţii

liniilor în decurs de ameliorare la diferitele plante, pentru ca să nu

immulţim tipurile, a căror calitate este inferioară; de aceea metodele,

care ne permit să ne orientăm asupra calităţii au mare importanţă.

Astfel examinăm la grâu panificabilitatea, la orzoaica procentul de

proteină şi de pleve, la sfeclă procentul de zahăr, la cartofi procentul

de amidon, etc.

In special au luat mare desvoltare metodele, care permit apre

cierea calităţii la grâu.

Un grâu este socotit de o calitate superioară atunci când ne dă

o pâine bună, adică atunci când are o bună panificabilitate. Cu toate

că gusturile variază, mult, putem spune că o bună panif icabilitate este

rezultanta unui ansamblu de proprietăţi în virtutea cărora transfor

marea făinii în pâine se poate efectua în condiţiile tehnice şi economice

cele mai avantajoase, obţinându-se totdeodată şi o pâine de bună ca"

litate. Ţinând seama de cerinţele morarului, brutarului şi consumato

rului, putem spune, având în vedere numai însuşirile principale, că un

grâu este de calitate superioară atunci când el dă:

1.

Un randament mare de făină.

2. Un randament cât mai mare de aluat şi de pâine (după N e u -

m an n 100 grame făină de bună calitate cu umiditate normală de

14% dau 165 grame aluat şi 135 grame pâine).

3. Un volum mare al pâinii, ceea ce indică o pâine afânată, deci

mai uşor de digerat (la grâul bun 100 grame făină dau o pâine de

400—500 cmc) .



4. O bună porozitate a pâinii; se cere in această privinţă ca porii

să fie mici şi în număr cât mai mare, pentru ca miezul să fie uniform

repartizat.

D easemenea se mai iau în considerare şi porozitatea şi coloarea

cojii, gustul şi mirosul pâinii, etc.

A supra timpului când să facem astfel de determinări de calitate

nu există o înţelegere; de altfel şi în practică se obicinueşte ca bruta

rii să facă pâine şi din făină nouă la câteva săptămâni după recoltă,

după cum ei pot utiliza şi ifăina mai veche, de un an şi chiar de doi

ani. Un grâu îşi îmbunătăţeşte calitatea c:i atât mai mult, cu cât este

păstrat timp mai îndelungat. Totuşi fiind în interesul agricultorilor

ca recolta de grâu să se poată desface şi deci şi utiliza pentru scopuri

alimentare cât mai de vreme, se recomandă să se facă determinări

calitative, cel puţin de orientare chiar în lunile August şi Septemvrie,

rămânând ca analizele principale să se execute în iarnă; astfel vom

putea izola tipuri de grâu care îşi vor fi completat maturitatea mai

de vreme.

Putem examina calitatea grâului prin două metode: metoda di

rectă şi metoda indirectă.

Utoda directa

Metoda directă constă în executarea probei de coacere.

M o r a r i t u l se execută, după ce probele sunt aduse la o umiditate uni

formă (in jurul lui 1 4 % ) , cu ajutorul unor mori de laborator, care permit o sepa

rare completă a târâtelor şi făinii.

P r o b a de p a n i f i c a ţ i e se efectuează din câte 1 0 0 g. făină adăugând

apă (in care se dizolvă 4 g. drojdie şi 1,7 g. sare) până la o consistenţă potri

vită. Apoi se execută frământarea cu ajutorul unei maşini de frământat, timp de

5 minute, după care aluatul aşezat in castroane de faianţă se pune în dulapul de

fermentare la 3 6 C , unde este ţinut timp de un ceas; apoi se frământă iarăşi; după

aceea se pune din nou la fermentat, de obiceiu în forme, unde se ţine timp variat

până ce aluatul a ajuns la max imum de volum, care se constată după băşicuţele

ce ies la suprafaţă. Apoi se execută coacerea in cuptoare speciale de labora

tor la

2 5 0 C

timp de

3 5

minute.

După răcire se determină v o l u m u l cu ajutorul aparatului F o r n e t.

Acest aparat funcţionează după principiul următor:

Un compartiment este umplut cu sămânţă de rapiţă; dacă introducem pâi

nea, al cărei volum vrem să-1 determinăm în acest compartiment, o parte din se

minţele de rapiţă, ne mai având loc, vor rămâne în tubul gradat, unde se poate

citi direct în centimetri cubi volumul pâinii. Cea mai mare eroare la această de

terminare este cauzată de diferita aşezare a seminţelor de rapiţă; de aceea se

recomandă să executăm la una şi aceeaşi probă mai multe determinări paralele.

A doua zi se determină porozitatea pâinii, luându-se tipare în tuş după sec

ţiunile verticale ale pâinii şi notându-se (dela

1

la 10) după scara lui M o h s.

Din aceste două date (volumul pâinii şi porozitatea) se calculează apoi

c o e f i c i e n t u l de c o a c e r e , după N e u m a n n , în felul următor: Volumul

de

4 0 0

cmc. considerat ca satisfăcător se ia egal cu 100. Ceea ce trece peste

4 0 0

cmc. se consideră un avantaj relativ şi se adaugă la 100 numai jumătate din

acest surplus. Un volum sub 400 cmc. este considerat ca un dezavantaj real şi

diferenţa se scade integral din 1 0 0 . Pentru calcularea porozităţii se consideră no

ta 8 ca pe deplin satisfăcătoare şi se ia egală cu 100, iar 7 ,5 sc egalează cu

9 5 ,

şi 7

3 =

9 0 , ş. a. m. d.



Coeficientul de coacere ie obţine immulţind factorul volum cu factorul po-

roz itate şi impârţind la 100. N e u m a n n consideră coeficientul 100 ca bun, spe

cificând că minimum tolerabi l este 75. Coeficientul se poate insă urca până la 150

şi mai mult.

Proba de coacere, care pare a ifi cea mai firească metodă, ar tre

bui să ne permită o apreciere completă a calităţii; din nefericire

această metodă are, după B e r l i n e r şi K o o p m an n , următoa

rele dezavantaje:

I. E s t e v a r i a b i l ă . In proba de panificaţie intervin foarte

mulţi factori, cari cu greu pot fi ţinuţi în limite precise ca:

1.

G radul de măcinare al făinii.

2. Felul frământării (manuală sau mecanică).

3. Felul drojdiei (drojdia e un produs viu, care variază mult în

acelaşi loc după felul păstrării, chiar după câteva ore).

4. Felul apei.

5 Cantitatea de sare (aluaturile moi sunt întărite de cantităţi

mari de sare).

6. Conducerea şi durata fermentaţiei.

7. Temperatura aluatului în timpul fermentaţiei.

8. Umiditatea aerului în camera sau etuva de fermentare.

9.

Temperatura cuptorului; menţinerea temperaturii este ifoarte

dificilă la aluaturile mici, a căror suprafaţă este aşa de mare faţă de

volumul lor; deasemenea spaţiul mic din cuptor oferă condiţii diferite

de cele din cuptoarele mari din practică.

10 Coacerea în forme sau liberă; coacerea în forme deşi nu co

respunde practicei brutăritului la noi, măreşte exactitatea probei de

coacere şi uşurează aprecierea porozităţii; în ţările în care pâinea nu

se coace în forme, trebue ca şi experienţele de panificaţie să se facă

cu pâini libere, căci alta e comportarea făinii în forme şi alta în pâini

libere.

Mulţi au propus, din cauza acestei mari variabilităţi, o standar

dizare a tuturor acestor condiţii de lucru; dar unii autori susţin, cu

drept cuvânt, că o astfel de standardizare ar fi greşită, deoarece

fiecare făină necesită anumite condiţii de prelucrare adaptate carac

terelor ei specifice. Faţă de o fermentaţie scurtă (cum se obicinueşte

în laboratoare), o făină tare ca Manitoba se poate arăta insuficientă,

pe când una mai slabă poate da rezultate satisfăcătoare, astfel încât

comparaţia celor două faini în aceleaşi condiţii de prelucrare poate

duce la concluzii cu totul greşite în ceea ce priveşte valoarea lor.

Se propune de asemenea să facem grupe de grâne, spre a supune

la o prelucrare diferită grânele din categorii deosebite; pentru aceasta

este nevoie, însă, ca, înainte de a trece la proba de coacere propriu

zisă, să se facă unele cercetări referitoare la conţinutul şi calitatea

glutenului spre a se şti dacă avem a face cu un grâu tare sau moale.

II. E s t e s u b i e c t i v ă , diferitele faze ale probei de panifica

ţie,

precum şi evaluarea rezultatelor depinzând mult de operator;

în adevăr in afară de randamentul de aluat şi cel de pâine (la greu

tate şi în volum), care pot fi măsurate cu o precizie mulţumitoare,

celelalte aspecte ale panificabilităţii sunt greu de tradus în cifre şi se

fac după aprecieri, ce depind mult de operator.



III. N u e s t e d e s t u l de f i n ă, aşa că atunci când diferen

ţele dintre o făină şi alta nu sunt prea marcante, ele nici nu se mai

evidenţiază; la făinile tari, în special, deosebirile în calitatea de pani

ficaţie nu reies în evidenţă aşa de clar la probele de coacere; faini

cu gluten mijlociu dau de ex. aceleaşi rezultate ca făinile din cele

mai bune grâne americane de primăvară.

IV. E s t e s u p e r f i c i a l ă . Cu alte cuvinte metoda nu dă in

dicaţii suficiente asupra cauzelor unei bune sau rele panificabilităţi;

ori tocmai factorii intimi cari influenţează panificabilitatea, prezintă o

importanţă capitală.

V. E s t e g re o a i e , l u n gă şi c o m p l i c a t ă .

VI. E s t e c o s t i s i t o a r e , cerând instalaţiuni speciale, con

sum mare de combustibil precum şi de material supus cercetării. D a

torită faptului că este nevoie la probele de panificaţie de 1,5—2 kg.

grâu, metoda directă nu-şi poate găsi aplicare mai întinsă în amelio

rare,

unde trebue să ne orientăm cât mai din vreme asupra materia

lului supus prelucrării.

Cu toate aceste defecte se recomandă ca, în staţiunile, unde

există posibilitatea de a se procura instalaţiunile necesare, să se exe

cute şi proba de panificaţie ca o completare şi o controlare a diagnos

ticului pus cu ajutorul metodelor indirecte.

D ezavantajele probei de panif icaţie au făcut pe cercetători să se

îndrepte spre studiul aluaturilor cu şi fără drojdie şi spre cel al glu-

tenului.

Numeroşi autori au preconizat studiul aluaturilor cu drojdie; e

drept că această metodă are avantajul că proba de coacere propriu

zisă cu toate defectele ei este exclusă şi că cere o aparatură mai sim

plă; prezintă însă inconvenientul că introduce în experienţă un factor

foarte variabil: drojdia, creând astfel o sursă remarcabilă de erori.

M a u r i z i o , N e u m a n n, M o h s şi alţii au propus câteva metode,

care însă nu dau rezultate atât de precise.

Interesantă este în special metoda S a u n d e r s , care in executarea ei este

foarte simplă:

Se frământă 10 g. făină, cu canti tăţi le respective de apă, drojdi e şi sare

intr'un aluat omogen în formă de sferă, care se introduce într'un pahar cu apă,

unde curând se ridică la suprafaţă din cauza măririi volumului sub presiunea ga

zelor ce se formează prin fermentare. Sfera de aluat se întinde din ce in ce mai

mult datorită apăsării gazelor din interior şi se sparge în sfârşit, ceea ce se poate

vedea după desfacerea şi căderea jos a particulelor de aluat. Timpul, care trece

dela introducerea gogonelei până la începutul desfacerii aluatului dă o măsură apro

ximativă pentru calitatea făinii; astfel făinile slabe au nevoie de o oră, pe când

făinile Manitoba au nevoie de 8 ore până la începutul spargerii gogonelei.

Pentru cercetarea principalelor însuşiri (ca dilatabilitatea şi vâs-

cozitatea) ale aluaturilor fără drojdie, au construit aparate R e j t o ,

K o n o p i , K o s s u t â n y , C ho pi n , B ă i l e y, B i i h l er , ş. a. Cel

mai recent aparat de control al calităţii aluaturilor este maşina lui

H a n k 6c z y-Brabender construită de firma Brabender (Duisburg-

Germania); acest aparat permite în primul rând determinarea obiec

tivă a capacităţii de absorbţie a apei pentru făina respectivă; nouta

tea aparatului constă, însă, în aceea că se măsoară în cifre consis-

Metode

indirecte.

tudiuì aluati-

lor cu drojdie

tudiul aluaturi

>r färajlrojdie.



tenta şi elasticitatea aluatului, precum şi schimbarea acestora în tim

pul frământării. D easemenea acest aparat ne permite să întrebuin

ţăm la proba de coacere aluaturi uniform de consistente, ceea ce nu

este altfel posibil, până acum fiind avizaţi la aprecierea subiectivă

prin pipăit.

Pentru ameliora tor această maşină are avantajul că lucrează

foarte repede şi foarte simplu, iar rezultatele sunt concludente; sin

gurul dezavantaj rezidă în scumpetea maşinii.

Examinarea calităţii atât prin metoda directă cât şi prin meto- Ţ £ ° ™

e

™

dele indirecte citate fiind

dificilă, s'a căutat să se studieze factorii,

paniiicabiiiutea.

cari condiţionează panificabilitatea, şi cari pot fi împărţiţi în două

grupe:

1.

Factori, cari inf luenţează desvoltarea gazelor în cursul fer

mentaţiei;

2. Factori, de cari depinde capacitatea de reţinere a gazelor şi

proprietăţile coloidale ale aluatului.

D egajarea de gaze atârnă de gradul, în care fiecare făină este

fermentescibilă, cu alte cuvinte de puterea diastatică variabilă dela

o făină la alta, iar capacitatea de reţinere a gazelor depinde de can

titatea şi mai ales de calitatea glutenului.

Am amintit că măsurăm panificabilitatea după mărimea volumu

lui pâinii şi după mulţimea, fineţea şi uniformitatea porilor. Porii se

formează prin desvoltarea C0„ şi alcoolului în timpul fermentării şi

prin evaporarea apei şi dilatarea gazelor la coacerea în cuptor; cu

alte cuvinte se exercită din interior o presiune, care întâlneşte o con-

trapresiune în pereţii porilor: în consecinţă volumul pâinii va depinde

pe de o parte de mărimea presiunii gazelor, pe de altă parte de rezis

tenţa pereţilor porilor.

Presiunea gazelor, la rândul ei, depinde de activitatea drojdiei,

care este influenţată de cantitatea de diastază, ce se găseşte în bob

şi care transformă amidonul în zahăr, cu care se hrăneşte drojdia.

Dacă se găseşte multă diastază în bob, dro jdia~având hrană suii-

cientă, va desvolta o activitate mai mare. Rezistenţa pereţilor porilor

depinde de glutenul, care împrăştiat fin printre grăunţele de amidon

se umflă în contact cu apa şi dă aluatului consistenţa caracteristică.

Puterea diastatică s'a dovedit a fi ereditară.

D egajarea unei cantităţi de gaze (C0

9

) suficientă pentru reali-

Det

*r™

n

*™.

a

zarea unei bune aianari a aluatului necesită deci ca făina să pună la

dispoziţia drojdiei o cantitate suficientă de maltoză, care serveşte

drojdiei totodată şi ca substrat nutritiv. Cu alte cuvinte este necesar

ca făina să posede o putere diastatică sau amilolitică corespunză

toare.

Puterea diastatică a fainilor se poate aprecia comparativ cu

destulă precizie, determinând fie prin titrare, fie prin polarimetrie

cantitatea de maltoză, ce ia naştere dintr'o cantitate anumită de făi

nă suspendată în apă într'un interval de timp determinat şi la o anu

mită temperatură.

In ultimul timp B e r

1

i n e r a elaborat o metodă colorimetrică

de determinarea zahărului, care întrece celelalte metode prin simpli

tate şi rapiditate, fără ca să piardă din exactitate.



Puterea diastatică este un indice de calitate, care trebue inter

pretat in funcţie de condiţiile, în care se face panificaţia, precum şi

de cantitatea şi calitatea glutenului. Este dela sine înţeles, că diferi

tele metode de panificaţie necesită din partea fainilor o putere dias

tatică diferită: mai mare sau mai mică, după cum timpul de fermen

taţie e mai lung sau mai scurt. Deasemenea făinile tari necesită o pu

tere diastatică mai mare, căci aluatul opune mai multă rezistenţă la

afânare.

Este nimerit să relevăm aci, că eventualele scăderi calitative, în

ceea ce priveşte puterea diastatică, pot fi înlăturate cu destulă uşu

rinţă, adăugând fainilor o cantitate de malţ, care e foarte bogat în

diastazâ, sau de zahăr. Astfel încât o făină, care se prezintă bine din

celelalte puncte de vedere, poate ii utilizată cu rezultate excelente re

curgând la acest artificiu. Totuşi un soiu de grâu, a cărui făină ar ma

nifesta în mod regulat o fermentaţie defectuoasă, n'ar fi bine primit

de brutar, căci necesitatea unei corectări a calităţii poate uşor să an

treneze cu ea o neregularitate şi o lipsă de siguranţă în fabricaţie.

Substanţele

Substanţele proteice din grâu sunt în medie cam 13,9% din sub-

proteice.

s t a n

ţ

a

uscată. Ele se divid în:

1) solubile în apă = albuminele adevărate;

2) solubile într'o soluţie de 10% sare de bucătărie = globulina;

3) solubile în alcool de 70%

—

gliadina;

4) insolubile în alcool = glutenina.

întreaga cantitate de proteine existente în făină se află prin dozarea azotului. Procentul de azot din făină (determinat după cunos

cuta metodă a lui K j e

1

d a h 1) se îmmulţeşte cu factorul 6,25 pentru

a afla procentul de proteine totale. Acest factor a fost calculat ţi-

nându-se socoteală că proteinele conţin în medie 16% azot. In Anglia

şi A merica se întrebuinţează însă factorul 5,7, deoarece după cerce

tările lui O s b o r n e, atât gliadina, cât şi glutenina au aproximativ

17,5% azot.

ciutenui. Faptul că din nicio cereală nu se poate pregăti o pâine aşa de

excelentă şi prăjituri aşa delicioase ca din făina de grâu si în acelaşi

timp constatarea că din toate cerealele numai făina de grâu conţine

g

1

u t e n, care dă aluatului pregătit din făină o coherenţă şi o elasti-

citate extraordinară, a făcut să se tragă concluzia, că buna calitate a

unui grâu, respectiv a unei iăini, atârnă în cel mai înalt grad de glu-

ten. De aci motivul pentru care glutenul a fost luat în cercetare şi sunt

mulţi cercetători sau amelioratori, cari trag concluzii asupra panifi-

cabilităţii numai din analiza glutenului.

Glutenul este constituit din substanţele proteice, care nu sunt

solubile în apă şi anume din gliadina şi glutenina. După F l e u r e n t

un gluten bun are o proporţie de 75% gliadina şi 25% glutenina; glu-

tenele mai slabe au cam 80% gliadina şi 20% glutenina; glutenele tari

au, din contră, 6 6 gliadina şi 34% glutenina.

B e r l i n e r şi K o o p m a n n cred că, cu sporirea procentului

de glutenina se obţine o îmbunătăţire a glutenului şi că în glutenul bun

grăunţele de glutenina sunt mai mici şi mai numeroase, în timp ce în

glutenul rău se observă deseori bucăţi grosiere de glutenina.



Massa fundamentală a glutenului constă din gliadină, în timp ce

glutenina este dispersată în formă de praf în gliadină; cantitatea şi

gradul de dispersiune al gluteninei condiţionează constituţia glute

nului.

G lutenina nu se găseşte în secară, nici în orz şi ovăz, din care

cauză din acestea nu se poate spăla niciun gluten.

In genere cantitatea glutenului se determină prin spălarea unui jl",™ "

aluat, făcut dintr'o anumită cantitate de făină, (de obiceiu 10 g.) cu tenului,

apă. G lutenul umed se cântăreşte după ce se stoarce bine de apă (de

obiceiu cu aparatul lui A r p i n ) , iar glutenul uscat după o şedere de

12 ore în etuvă la temperatura de 105° C.

Pentru a obţine date comparabi le între diferite staţiuni, se recomandă să

nu se spele glutenul cu apă, care, datorită conţinutului diferit de calcar va da

rezultate diferite dela o regiune la alta. In astfel de cazuri se recomandă să se

întrebuinţeze soluţia Phossal, a cărei constituţie este următoarea: 1000 g. CINa, 23

g. KrL PO j, 27 g. N a

2

HPO* Ia 5 litri apă diluată de 10 ori înainte de întrebuin

ţare. /

Trebue să ne străduim a obţine soiuri cu un conţinut ridicat de

gluten; se cere ca grâul să aibă cel puţin 8—9% gluten uscat.

Hotăritor pentru rezultatele ce urmărim este mai ales procentul

de gluten uscat; totuşi prezintă interes şi cantitatea de apă, pe care

el o absoarbe, motiv pentru care se cântăreşte mai întâi glutenul

umed, deşi la aceste determinări erorile sunt destul de mari.

Calitatea glutenului se apreciază în practică, examinând la glu-

A p

r e c i

«

e a

şa

tenul umed elasticitatea, capacitatea lui de a se întinde, consistenţa,

h t a ţ

"

g u t e n u I u

formarea membranei.coloarea, strălucirea, etc. Deşi această apreciere

este foarte subiectivă, totuşi se pot trage concluzii importante asupra

valorii glutenului, din felul cum se comportă la spălare. Un gluten

bun trebue să fie elastic, consistent, alb şi cu o strălucire de perle;

deasemenea trebue să formeze membrane bune când e întins peste

deget şi apoi să-şi păstreze pe cât e posibil forma, când este aşezat

pe plăci de sticlă.

Cea mai mare importanţă pentru panificabilitatea unei faini o au

însuşirile mecanice ale glutenului — capacitatea de a se întinde şi

elasticitatea — care determină capacitatea aluatului de a se întinde

şi a reţine C0.

2

în timpul fermentării.

TJnii propun să se fixeze chiar in cifre aprecierile făcute la glutenul umed şi

anume pentru e l a s t i c i t a t e : l = f. elastic, 2 = elastic, 3 = mijlociu elas

tic,

4 = puţin elastic şi 5 = neelastic.

Este definit ca foarte elastic glutenul, care fiind întins 1 cm. revine repede

in situaţia iniţială, iar neelaştic, cel care odată întins rămâne astfel.

Dintre metodele practic aplicabile pentru aprecierea calităţii

glutenului se remarcă metoda P e l s h e n k e şi cea a lui B e r

1

i n e r

şi K o o p m ann ,

Metoda P e l s h e n k e se bazează pe premiza că o pâine este

Metoda

cu atât mai voluminoasă, cu cât este mai mare capacitatea aluatului

P e , s h e n k e

de a reţine gazele formate sub acţiunea fermentativă a drojdiei; aşa

dar prin această metodă se măsoară rezistenţa aluatului (respectiv

a glutenului) faţă de presiunea pazelor desvoltate în timpul fermen

taţiei.

11 - 161 -



Metoda P e l s h e n k e constă din următoarele: se fac din uruială cu droj

die (5 g. uruială, 0,25 g. dro jd ie dizolvată în 5— 6 cmc. apă disti lată) mici alua

turi, cărora li se dă o formă sferică; se introduc apoi aceste sfere in pahare pli

ne cu apă, care se aşază intr'o etuvă prevăzută cu o uşe cu pereţi dubli de sticlă,

la temperatura de 32" — 33°C. Se măsoară timpul decurs dela introducerea sfere

lor in pahar până la spargerea acestora care are loc atunci când presiunea ga

zelor ajunge să invingă rezistenţa aluatului. Acest timp exprimat in minute con-

stitue aşa numitul n u m ă r de c a l i t a t e ; P e l s h e n k e consideră ca foarte

bune gránele, care dau un număr de calitate peste 80, bune intre 30 şi 80, şi slabe

cele cu număr de calitate sub 30. Este, însă, evident că in acest număr se gă

seşte cuprins, pe lângă factorul calităţii glutenului şi cel al cantităţii glutenului;

într'adevăr la o egală calitate de gluten, valoarea absolută a numărului de rezis

tenţă este mai mare când grâul conţine un procent mai ridicat de proteine. Cali

tatea intrinsecă a glutenului îşi va găsi, deci, expresia reală numai împărţind nu

mărul de rezistenţă cu procentul de proteină. Cifra astfel obţinută se denumeşte

,,calitatea specifică a glutenului" .

Principiul acestei metode nu este nou, ci se aseamănă mult cu

cel al metodei lui S a u n d e r s , cu deosebirea că în loc să se între

buinţeze aluaturi de făină se întrebuinţează aluaturi de uruială: în

aceasta constă inovaţia, datorită căreia se pot obţine rezultate com

parabile, într'adevăr spre a obţine rezultate comparabile, trebue să

ţinem în condiţii egale, aşa cum procedăm în toate experienţele, toţi

ceilalţi factori şi anume: presiunea atmosferică, cantitatea şi rasa

drojdiei, puterea diastatică, concentraţia de H-ioni şi consistenţa

aluatului. Pentru a înlătura influenţele presiunii atmosferice şi rasei

dro jdiei lucrăm în fiecare serie cu un soiu martor, la care raportăm

apoi rezultatele, iar întrebuinţarea uruielii face ca procesele de fer

mentare să se desfăşoare uniform, întru cât părţile externe ale bo

bului sunt mai bogate în diastază. Concentraţia de H-ioni este mai

constantă la aluaturi din uruială, aşa că fermentarea are loc mai re

gulat şi mai uniform. Sub raportul consistenţei aluatului, este de rele

vat că se pot mult mai uşor obţine din uruială aluaturi de aceeaşi

consistenţă, dat fiind că toate uruielile prezintă, contrar fainilor, o

aceeaşi capacitate absorbantă, când au şi o umiditate egală.

A şa dar uruială, spre deosebire de făină, răspunde în mod satis

făcător condiţiilor de comparabilitate necesare pentru ca, pe baza

unor încercări de fermentaţie, să se poată lua capacitatea de reţinere

a gazelor drept măsură a calităţii glutenului.

Se critică la acest fel de examinare a glutenului şi faptul că se cercetează

glutenul într'un mediu nefavorabil calităţii; astfel conţinutul urcat de cenuşă, gră

simi şi lipoizi din uruială de grâu, în comparaţie cu cel din făina de grâu, poate

fi citat aici. Cu tcate acestea rezultatele experimentale arată că, chiar în condiţii

aşa nefav orabile, se obţin deosebiri în cal itatea glutenului.

Deasemenea coaja care poate fi în cantităţi diferite la feluritele grâne, face

ca soiuri cu coaja mai groasă să arate, din cauza influenţei lor enzimatice mai

mari, cifre de calitate mai mici decât ar corespunde calitatea glutenului lor.

Pe lângă caracterul ei ştiinţific, metoda P e l s h e n k e prezintă

şi următoarele avantaje:

1. Calitatea glutenului se poate cerceta fără a mai fi nevoie să se

recurgă la procesul lung şi migălos al măcinării.



2. Necesită foarte puţin material, căci sferele se fac numai din

5 g. uruială.

3. Este rapidă. Aluaturile din uruială prezintă o coeziune mai re

dusă decât cele de făină, astfel încât intervalul de timp dintre înce

putul probei şi plesnirea sferei este aci mult mai mic decât la metoda

S a u n d c r s .

La grânele cu o excelentă calitate se observă la experienţele de

fermentaţie după metoda P e l s h e n k e că aluaturile lor nu îşi

păs

trează forma iniţială sferică; astfel de aluaturi iau în timpul fermen

taţiei forma de disc şi acoperă apoi întreaga suprafaţă a paharului.

Plecând dela constatarea că în soluţii diluate de acizi organici

Metoda Beriiner

slabi, glutenul bun arată o capacitate mare de a se umfla şi o dizol-

Ş1

K o o

P

m a n n

-

vare înceată, în timp ce glutenul de proastă calitate se umflă numai

puţin şi se dizolvă mai repede, B e r l i n e r şi K o o p m a n n au pro

pus următoarea metodă pentru analiza calitativă a glutenului:

Se ia o cantitate anumită de gluten umed, obţinut fie din făină

fie din uruială fină, şi se împarte în mai multe particule de aceeaşi

mărime, care se trec într'o soluţie slabă, de obiceiu de acid lactic.

In intervale de timp de o jumătate oră se măsoară volumul glutenu

lui umflat; experienţa se consideră terminată după două ore şi jumă

tate.

Valoarea găsită la o temperatură de 27"C după 2 ore jumătate

şi calculată la 1 g. gluten umed este denumită „umflarea specifică"

sau „numărul specific de umflare".

Cu cât acest număr specific este mai mare, cu atât mai bună este

calitatea glutenului. G lutenul obţinut din cele mai bune grâne cana

diene are un număr specific de cel puţin 20, pe când glutenul de

foarte proastă calitate abia atinge numărul 2.

Problema glutenului, cu toată importanţa ei nu a fost încă sufi

cient studiată; din cercetările de până acum a reieşit totuşi că in

fluenţa climei asupra conţinutului de proteină este mai mare decât

asupra panificabilităţii; aceasta se explică printr'aceea că panifica-

bilitatea depinde mai mult de c a l i t a t e a glutenului decât de can

titatea lui şi că, fără îndoială, calitatea glutenului este mult mai pu

ţin influenţată de condiţiile externe, ea depinzând în primul rând de

soiu.

Agricultorii şi comercianţii apreciază încă şi astăzi în mod curent

sticlozitatea.

valoarea unui grâu pe baza caracterelor fizice (sticlozitatea şi greu

tatea hectolitrică mai

ales),

care au avantajul de a fi determinate

prin operaţii simple şi foarte expeditive.

S t i c l o z i t a t e a este considerată ca un indiciu al bogăţiei in

gluten; cum, însă, procentul de gluten nu este decât unul din factorii

panificabilităţii, sticlozitatea nu poate fi considerată decât ca un in

diciu limitat al bunei calităţi. Cercetările recente arată, însă, că nici

măcar această corelaţiune limitată între sticlozitate şi conţinutul de

proteine nu este generală.

Sticlozitatea se apreciază tăind câte 50 boabe cu ajutorul unui

granotom şi numărând boabele sticloase, făinoase şi intermediare;

rezultatul se calculează adăugând la numărul boabelor sticloase ju

mătate din cele intermediare şi raportând la 100. Se ia media a trei

determinări succesive.

U*

_ 16 3 -



Intre greutatea a 1000 boabe şi panificaţie nu a fost găsită nici o»

corelaţiune.

Mulţi afirmă că există o corelaţiune între t ă r i a boabelor şi

panif icabilitate, susţinând că grânele tari sunt mai panif icabile decât

grânele moi. Proba tăriei se execută la puţine boabe bine uscate, pe

care,

aşezândule pe o masă tare, le lovim cu un ciocan; boabele moi

vor fi turtite, pe când cele tari vor fi sparte.

Greutatea

G r e u t a t e a h e c t o l i t r i c ă este cel mai cunoscut şi cel mai

;ectoiitrică

p

r e

f

e

rat factor de aprecierea calităţii la cereale; la grâu se crede că

greutatea hectolitrică este un indiciu al panificabilităţii şi al randa

mentului de făină.

Corelaţiunea dintre greutatea hectolitrică şi buna calitate a bo

bului a fost mult timp socotită ca sigură; într'adevăr se pare că o

cantitate mai mare de gluten determină întru câtva şi o densitate mai

mare a boabelor, comunicând endospermului o structură mai plină,

mai sticloasă, cauzând deci o greutate hectolitrică mai mare. Cerce

tările mai noi, însă, au arătat că greutatea hectolitrică nu poate să

ne lămurească asupra panificabilităţii, care depinde, după cum am

văzut, de factori numeroşi, ce nu pot să se exteriorizeze în greutatea

hectolitrică. De altfel morarii şi brutarii progresişti ştiu astăzi că

greutatea hectolitrică nu oferă niciun indiciu pozitiv asupra calităţii

intime a grâului şi apreciază panificabilitatea grâului cumpărat, prin

proba coacerii, metoda P e l s h e n k e , etc.

Nici între greutatea hectolitrică şi randamentul farinar nu s'a

găsit vreo corelaţiune sigură; nici la soiuri diferite, nici în cadrul

aceluiaşi soiu nu se constată un paralelism între aceste două însuşiri.

D eterminarea greutăţii hectolitrice se execută cu un samovar,

care asigură o umplere uniformă a unei măsuri de un litru sau de un

sfert de litru.

G reutatea hectolitrică depinde în primul rând de greutatea speci

fică a seminţelor, dar şi de forma, mărimea şi mai ales conţinutul în

apă al boabelor; care este influenţa fiecărui din aceşti factori nu se

poate şti; de aceea greutatea hectolitrică nu poate să servească drept

un criteriu de aprecierea calităţii bobului.

In rezumat putem spune că este imposibil să ne orientăm asupra

calităţii unui grâu prin determinarea greutăţii hectolitrice, proteinei,

cenuşii şi chiar prin proba de coacere. O orientare justă ne poate da nu

mai determinarea cantităţii şi mai ales calităţii glutenului şi puterii

diastatice; bazându-ne pe aceste trei principale însuşiri putem chiar

să stabilim, cu o bună aproximaţie, coeficientul de coacere după

N e u m a n n.

LITERATURA.

B ă i l e y:

Chemistry of wheat flour.

N ew- Y ork, 1925,

_ Bericht iiber die Diskussionstagung Wezen- and Wezenmehlqualităt.

Das Muhlenlaboratorium. Sonderausgabe, 1933.

B e r l i n e r u n d K o o p m a n n :

Die Backfăhigket der Wezenmehle und ihre

Ermittlungsmogichketen.

Zeitschr. f. d. g. Muhlenwesen, 1927.

B e r l i n e r , E .:

Wie wet kann die voraussichtliche Backfăhigket enes We-



zensmehles durch analytische Methoden ohne Backversuch bestimmt wer

den? Das

Mühlenlaboratorium,

4, 1934.

F o r net, A.:

Die

Theorie

der

praktischen Brotberetung Berlin, 1926.

J

a g o, W.: Technology of Breadmaking

Liverpool,

1924.

M

a u r i z i o, Nahrungsmitte aus Getrede

Berlin,

1924.

N e u m a n n ,

M. P.:

Brotgetrede

und Brot.

Berlin,

1929.

P

e 1s h e n k e, P.: Beträge zur Bestimmung der Backfähigket von Wezen und

Wezenmehlen.

Archiv, f. Landw., A. 5, 1930.

'S

a f t a, I.: Die Qualität eniger rumänischer Wezensorten.

Kühn-Archiv,

33,

1932.

S ă u l e s c u ,

N. şi

O s t r o g o v i c h , S a b i n a :

Rezultatee culturilor compara

tive trienale cu soiuri de grâu de toamnă din Transilvania.

Agricultura

Nouă,

I, 5—6 1934.

S c h n e l l e ,

F.: Studien über

die

Backqualität

von

Wezensorten.

Wiss. Arch.

f.

Landw., A, 1, 1930.

6. E x a m i n a r e a p r o d u c t i v i t ă ţ i i .

O însuşire principală, pe care o urmărim la toate plantele agri

cole este productivitatea; dacă

un

soiu oarecare

nu

este productiv

şi

constant în producţie, el nu va putea fi introdus în practică, chiar

dacă

ar

avea unele bune însuşiri,

ca

rezistenţa

la

cădere, rezistenţa

la boale, etc. Deaceea trebue să neorientăm cât mai din vreme asupra

capacităţii de producţie a liniilor izolate, executând culturi compa

rative, unde liniile extrase

vor fi

puse alături

de un

soiu martor

re

cunoscut ca productiv.

Determinarea productivităţii trebue executată numai

la

parcele

mai mari, în repetiţii şi semănate în condiţiile din cultura mare (de

« X . cu

maşina

la

cereale).

Este

o

greşeală

să

tragem concluzii asupra productivităţii liniilor

de grâu de ex. după greutatea spicelor sau producţia plantelor culti

vate

în

straturi; aceasta pentrucă productivitatea

nu

depinde numai

de greutatea a 1000boabe şi de numărul boabelor dintr'un spic, ci de

numărul fraţilor

şi de

numărul plantelor

la

hectar, însuşiri, care suntcaracteristice fiecărei linii

şi

care

nu se pot

studia decât

în

condiţiile

din cultura mare.

La executarea culturilor comparative cu linii, se cere însă o mare

exactitate, pentrucă diferenţele între linii devin

cu

atât

mai

mici,

cu cât progresăm în ameliorare; liniile noi se vor deosebi de cele

vechi numai prin diferenţe

de

abia perceptibile; aceste diferenţe, ori

cât ar fi de mici, trebue aflate, pentrucă numai astfel putem

să

pro

gresăm, îmbogăţind massa ereditară mereu

cu

factorii

de

producti

vitate polimeri şi cumulativi.

Inafară

de

marele inconvenient

al

diferenţei mici

de

producţie

dela o linie la alta, mai există, în culturile comparative cu soiuri, din

staţiunile

de

ameliorare,

o

mare dificultate, pricinuită

de

cantitatea

mică desămânţă, ce ne stă la dispoziţie în fiecare an şi anume pentru

că proba productivităţii trebue să înceapă cât mai de timpuriu, spre

a nu târî dela un an la altul un material nevaloros.



Pentru aceste motive, amelioratorul trebue să execute culturile

comparative cu mare exactitate.

In acest scop, se vor avea în vedere următoarele directive, care

ţintesc la micşorarea erorilor experimentale:

influenţa formei

F o r m a cea mai potrivită a parcelelor este aceea, care face po-

ş

' ' celei™ ." sibil ca toate parcelele să cuprindă cât mai uniform diferenţele de

pământ existente în câmpul de experienţă; de cele mai multe ori,

forma alungită îndeplineşte aceste condiţii; într'adevăr forma alun

gită cuprinde cât mai multe neuniformităţi ale pământului, deoarece

ea trece, după toate probabilităţile, şi peste fâşii de pământ sărace

şi peste cele bogate. Parcelele alungite mai au avantajul că permit

Fig.

45. — Aşezarea parcelelor in câmpul de experienţă.

apropierea diferitelor parcele ale experienţei, aşa că variaţiunea din

pricina solului este mică. Parcelele lungi trebuesc aşezate perpen

dicular pe direcţia arăturii.

A ş e z a r e a parcelelor pe teren se poate face în următoarele

patru feluri (fig. 45):

1. Pe un rând

2. Pe două rânduri

3. In forma tablei de şah

4. In fâşii lungi (după Z a de) .A şezarea în forma tablei de şah cuprinde cel mai bine diferen

ţele de sol; din motive de tehnică nu se poate aplica, însă, la plantele

semănate cu maşina, ci e utilizată mai ales pentru prăsitoare.

0 metodă mult răspândită în practică este metoda în fâşii lungi

(după Z a de) , care este caracterizată prin aceea, că soiurile se sea

mănă pe parcele lungi, fără repetiţii, unul lângă altul, după fiecare



două soiuri urmând soiul martor; după răsărire aceste parcele lungi

se taie de-a-curmezişul în 4—8 repetiţii prin drumuri înguste. A ceastă

metodă oferă avantajul că maşina de semănat merge mai regulat pe

parcele lungi şi că ea nu mai merge goală pe la capetele parcelelor,

ca la metodele celelalte. Metoda Z a d e se potriveşte mai bine pentru

culturile comparative cu cereale.

M ă r i m e a parcelelor are mare influenţă asupra exactităţii re-

influenta mâri-

. , . . i

T

• •• ' r w

v

•

•« î l mu parcelelor.

zultatelor experimentale. Limita interioara a marimu parcelelor e

determinată: 1. de posibilitatea executării lucrărilor ca în cultura

mare şi 2. de necesitatea de a exclude influenţa individualităţii plan

telor, asupra rezultatului general. Pentru acest ultim motiv, parcelele

trebue să fie cu atât mai mari, cu cât e mai mare distanţa la care se

seamănă plantele; de aceea plantele prăsitoare necesită parcele mai

mari decât cerealele.

La aflarea capacităţii de producţie a diferitelor linii, urmărim

ca plantele să fie astfel repartizate şi reprezentate în parcelă, ca ele

să reacţioneze în m a s s i v, căci numai astfel vom putea transpune

în mare, rezultatele obţinute de pe parcelele mici.

Limita superioară a mărimii parcelelor este fixată de considerente

practice, ca posibilitatea cântăritului, a treeratului, etc. Astăzi se

obicinuesc următoarele mărimi pentru parcele: la cereale

5—30

m

2

,

iar la prăsitoare 20— 50m

J

. Cercetările au arătat că exactitatea rezul

tatelor experimentale se măreşte simţitor cu mărirea parcelelor, lucru

care militează aparent pentru o mărire a parcelelor, ceea ce ar cores

punde şi dorinţei agricultorilor. Faptul că, totuşi, tehnica experimen

tală a adoptat micşorarea parcelelor, îşi are îndreptăţirea în aceea că

se poate obţine acelaşi succes al reducerii erorii cu o cheltuială de mun

că mai mică, prin îmmulţirea parcelelor. Inafară de aceasta, cu greu se

pot ţine curate de buruieni suprafeţele mai mari, în comparaţie cu

cele mici.

N u m ă r u l r e p e t i ţ i i l o r are cea mai mare influenţă asupra

influenta numa-

rezultatelor experimentale. Experienţele întreprinse în această di-

ruiui repetiţiilor

recţie au arătat că eroarea mijlocie se micşorează simţitor prin îmmul

ţirea repetiţiilor şi anume ea descreşte cu rădăcina pătrată a numă

rului repetiţiilor; la patru repetiţii ea se reduce la jumătate, la nouă

repetiţii ea se reduce la o treime. D atorită acestei regularităţi a micşo

rării erorii, putem socoti pentru fiecare caz în parte, câte repetiţii

trebue să se facă, spre a mişcora eroarea experienţei până la măsura

dorită; astfel vom putea prinde chiar diferenţele fine de producţie

dela o linie la alta. Prin îmmulţirea repetiţiilor putem micşora eroarea

experimentală mai mult decât prin mărirea parcelelor.

M ă r i m e a s u p r a f e ţ e i t o t a l e a câmpului de experi

enţă influenţează deasemenea exactitatea experienţei; căci dacă, men

ţinând numărul repetiţiilor, mărim suprafaţa totală a câmpului de

experienţă prin sporirea numărului parcelelor, prin aceea că intro

ducem spre comparare mai multe linii, exactitatea experienţei suferă

mult, pentrucă repetiţiile se depărtează mult pe teren una de alta;

în consecinţă oscilaţiile recoltelor repetiţiilor din cauza diferenţelor

de sol vor fi mari şi astfel vor apărea mai puţin marcant deosebirile

dintre linii. Numărul liniilor dintr'o experienţă influenţează, deci,



exactitatea rezultatelor culturii comparative. De aceea se recomandă

să nu se introducă într'o experienţă decât cel mult zece linii, a căror

capacitate de producţie vrem s'o aflăm; la metoda Z a d e, însă, com

paraţia făcându-se cu soiul martor alăturat, numărul liniilor dintr'o

experienţă este nelimitat.

C ă r ă r i l e marginale şi frontale pot influenţa deasemenea exactitatea experienţei; spre a evita acţiunea lor, se recomandă să se în

trebuinţeze cărări cât mai mici sau să se practice astfel de cărări,

acolo unde este nevoie, cât mai târziu, de ex. la cereale, prin înde

părtarea unuia sau a două rânduri, în epoca înfloritului. La laturile

frontale ale parcelelor, desvoltarea plantelor de margine nu poate

fi împiedecată; totuşi prin îndepărtarea înainte de recoltă a plan

telor, pe o distanţă de 0,5—2m., putem să înlăturăm la determinarea

recoltei şi această inf luenţă.

C u l t u r i l e v e c i n e pot să influenţeze deasemenea exacti

tatea experienţelor şi anume cu atât mai mult, cu cât liniile cultivate

alături sunt mai diferite şi cu cât distanţa între rânduri este mai mică.

Chiar la plantele prăsitoare se resimte o influenţă a vecinilor, dacă

soiurile cultivate alături sunt mult diferite. Cu cât parcela este mai

alungită, cu atât mai puternic se resimte influenţa vecinilor; de aceea,

dacă din motivele citate mai înainte, vom alege parcele alungite, tre-

bue să menţinem această formă, numai dacă vom putea îndepărta

influenţa vecinilor şi cărărilor marginale. Tot de aci tragem concluzia

că nu putem merge cu îngustarea parcelelor decât până la o anumită

limită, care este mai exact exprimabilă în număr de rânduri decât

în centimetri; nu trebue să ne coborîm sub 6 rânduri, pentru ca să

putem astfel recolta 4 rânduri scoase de sub influenţa marginii şi cul

turilor vecine. Este necesar ca în culturile comparative să aşezăm

vecine, numai liniile, care au un ritm de desvoltare şi pretenţii de

hrană asemănătoare, pentrucă tipurile tardive sau rapace influen

ţează mult desvoltarea tipurilor precoce sau liniilor nepretenţioase,

lângă care sunt cultivate.

G o l u r i l e , provocate prin dispariţia prematură a unor plante

din parcele, pot să aibă, dacă sunt numeroase, o puternică înrâurire

asupra rezultatelor experienţei, deoarece plantele vecine vor fi favo

rizate în desvoltare.

G olurile inf luenţează producţia parcelelor respective şi în plus

şi în minus; de ex. la cereale, unde se determină producţia unei su

prafeţe, fără luarea în considerare a golurilor, parcelele cu multe go

luri vor produce mai puţin; din contră, dacă se determină (cum se

obicinueşte la cartofi) numărul plantelor în fiecare parcelă şi se cal

culează greutatea producţiei fiecărei plante, fără să se fi omis influ

enţa golurilor, se ajunge astfel la o valoare prea ridicată; prin aceasta

soiurile cu golurile cele mai multe vor da cea mai ridicată greutate

pentru fiecare plantă.Influenţa golurilor este cu atât mai mare cu cât plantele pier

mai de timpuriu; golurile provocate de plante pierite la sfârşitul epo-

cei de vegetaţie nu mai influenţează, fireşte, decât prea puţin pro

ducţia parcelei respective; majoritatea golurilor apar, însă, în primul

stadiu de desvoltarea plantelor.

- 168 -

Influenţa mar

ginii şi a ve*

cinilor.

Influenţa

golurilor.



La cereale evitarea golurilor se face prin întrebuinţarea de să

mânţă de prima calitate şi prin semânarea cu o maşină exactă.

La plantele prăsitoare, putem evita în întregime influenţa go

lurilor, dacă înlăturăm dela recoltă plantele vecine golurilor.

V r e m e a a n u l u i r e s p e c t i v face ca exactitatea experi-

1

nfiuentavremii,

enţei să fluctueze mult într'una şi aceeaşi localitate; precipitaţiunile

atmosferice diferite, temperatura, apariţia inimicilor vegetali şi ani

mali influenţează asupra exactităţii culturilor comparative. In anii

favorabili, cu bune recolte, reuşesc culturile comparative mai exact.

Dar nu numai asupra exactităţii unei experienţe, ci şi asupra

rezultatelor şi deci concluziilor trase din aceste experienţe, are in

fluenţă vremea anului respectiv; un an poate favoriza un soiu timpu

riu, alt an poate fi favorabil soiurilor târzii; anii excesivi pot favoriza

tipuri altfel mediocre. De aceea trebue să executăm o cultură compa

rativă cel puţin trei ani şi să preferăm soiul productiv şi constant în

producţie în tot decursul experienţei.

L u c r ă r i l e de s e m ă n a t trebue executate cu mare atenţie;

'nf iuenta « m » .

, - l - i i ' natului şi re-

trebue in primul rand să alegem o buna maşina de semănat; apoi e

coitaru.

nevoie să probăm maşina cu f i e c a r e linie în parte, pentru ca din

fiecare să curgă din maşină un acelaşi număr de seminţe germinabile

la hectar; pentru aceasta este nevoie să se determine anterior greuta

tea a 1000 boabe, puterea de străbatere şi puritatea.

In culturile comparative de orientare generală (de ex. la secun

dele descendenţe) se recomandă să se semene din toate liniile o ace

eaşi cantitate (în greutate) de sămânţă la hectar: în acest caz nu

mai este nevoie să se determine greutatea a 1000 boabe, puterea de

străbatere şi puritatea; dar şi aici, trebue să facem proba la maşină

cu fiecare linie în parte, căci la aceeaşi aşezare cade, din maşină din

diferitele linii, o cantitate diferită de sămânţă.

In timpul vegetaţiei vom face observaţii precise asupra rezis

tenţei la ger, rezistenţei la cădere, precocităţii, etc. Să ne ferim, însă,

să anticipăm numai după înfăţişarea culturilor asupra superiorităţii

unei linii oarecare; rezultatul definitiv îl dă numai cântărirea recoltei.

L a r e c o l t ă trebue să avem grijă ca recoltarea să se execute

uniform pe toate parcelele. La cereale legatul să se execute cu grijă;

se recomandă să se facă din fiecare parcelă secerată tot atâţia snopi,

spre a se controla uşor dispariţia lor; treeratul se execută cu maşini

speciale, care permit o repede şi completă curăţire a lor după treera

tul fiecărei linii.

D eterminarea producţiei de boabe se face prin cântărirea boa

belor curăţite, dar nesortate; determinarea producţiei de paie se

face scăzând greutatea boabelor din greutatea totală.

La prăsitoare trebue să determinăm numărul plantelor lipsă, ca

să aflăm greutatea unei plante normale, nu recolta la suprafaţă. De

aceea recolta culturilor comparative cu plante prăsitoare începe cu în

lăturarea marginii, apoi cu scosul şi îndepărtarea plantelor vecine go

lurilor; după aceea se numără, se recoltează şi se cântăresc restul

plantelor; apoi se fac determinările calitative (polarizarea zahărului

şi determinarea amidonului). Plantele prăsitoare introduc, însă, în

culturile comparative o sursă de erori apreciabile, determinată de



procentul de pământ, care aderă de părţile subterane ale lor. Acest

procent variază după plante şi după calitatea pământului, unde se

fac experienţele; aşa el e mai mare la sfeclele de zahăr, care cresc

aproape în întregime în pământ, decât la sfeclele furajere; procen

tul e mult mai mare deasemenea în pământurile grele decât în cele

uşoare. De aceea se recomandă următoarele:

1. sfeclele furajere atât în experienţele de pe pământurile grele

cât şi în cel de pe pământurile uşoare trebue să fie curăţite bine de

pământ cu un cuţit de lemn, înainte de a fi cântărite;

2. cartofii proveniţi din culturile comparative de pe pământurile

uşoare pot

ifi

cântăriţi direct (fără să fie nevoie de spălarea lor), dacă

îi recoltăm in coşuri de sârmă sau de nuiele, prin care se scurge pă

mântul; pe pământurile grele trebue neapărat să recurgem la spă

larea cartofilor, înainte de a li se determina greutatea;

3.

sfeclele de zahăr trebue neapărat spălate, înainte de a fi cân

tărite.

Cu datele obţinute la cântăriri vom proceda, după ce facem, dacă

e nevoie, corecturile necesare referitoare la procentul de apă al dife

ritelor linii la cereale, la socotirea rezultatelor, aflând eroarea

mij

locie, exactitatea experienţei, etc. Liniile, care se dovedesc superioare

în producţie soiului martor, vor fi reţinute pentru însămânţările anului

viitor.

LITERATURA.

M i t s c h e r 1 i c h, E.:

V orschriften zur Anstelung von Fedversuchen in der

Landwrtschaft.

Berlin, 1925.

M ö l l e r - A r n o l d u. F e i c h t i n g e r , E.:

Der Fedversuch in der Praxis.

Wien, 1929.

R o e m e r, T h.:

Der Fedversuch.

3. Aufl. Berlin, 1930.

S ă u 1 e s c u, N.:

Introducere in tehnica culturilor comparative

Iaşi, 1927.

Z a d e, A.:

Ein Betrag zur Frage der Sortenprülung

Festschrift Schindler,

Berlin 1924.

C) MIJLOACE TEHNICE

1.

C â m p u l d e a m e l i o r a r e .

Pe lângă metode clare de ameliorare şi examinare, ameliorato-

rul are nevoie şi de: câmp potrivit, laborator bine utilat şi o registra

tură, care să-i permită o orientare rapidă.

Intru cât multe însuşiri ale plantelor cultivate, ca precocitatea,

ritmul de desvoltare, rezistenţa la cădere, productivitatea, etc. nu pot

fi observate decât prin ajutorul câmpului de ameliorare, acesta for

mează în orice staţiune unul din cele mai importante mijloace tehnice.

Locul, pe care-1 destinăm câmpului de ameliorare, trebue să fie

cât mai plan şi să nu aibă în apropiere maluri, fântâni, şanţuri, gar

duri, arbori, etc. Solul câmpului trebue să reprezinte tipul mediu al

Alegerea

c â m p u l u i .



pământului din regiunea, pentru care lucrăm. Pericolul inundaţiilor

trebue să fie exclus.

Câmpul de ameliorare cuprinde:

1. S o r t i m e n t u l , care se studiază spre a găsi factorii geno-

tipici preţioşi, din a căror combinaţiune se vor obţine soiurile dorite.

2. P ă r i n ţ i i extraşi din cele mai bune soiuri.

3 . Corcii în F,—F-.

4. P o p u

1

a ţ i u ni

1

e a r t i f i c i a l e (în F J sau naturale, din

care extragem elitele. i

5. P r i m e l e d e s c e n d e n ţ e , adică familiile, pe care le obţi

nem din immulţirea plantelor-elite.

6 .

S e c u n d e l e d e s c e n d e n ţ e adică urmaşele primelor

des

cendenţe.

7. T e r ţ e l e d e s c e n d e n ţ e .

8. C u l t u r i l e c o m p a r a t i v e , unde ifacem examinarea pro

ductivităţii pentru liniile extrase pe baza observaţiilor la descendenţe.

0 chestiune mult discutată e şi aceea, dacă e mai bine să lucrăm

Câmp

fix

.au

cu un câmp fix sau cu unul mobil, adică dacă locul câmpului de ame

liorare trebue să fie stabil sau poate să se mute în fiecare an pe dife

ritele table ale moşiei staţiunii.

Câmpul fix are, în comparaţie cu cel mobil, mai multe avantaje,

dintre care cităm următoarele:

1.

G ăsirea unei suprafeţe de teren, care să îndeplinească condi

ţiile de uniformitate necesare, este mai uşoară pentru un câmp fix —

întru cât se face odată pentru totdeauna — decât aflarea în fiecare

an a unui asemenea teren pentru câmpul mobil. Uniformitatea câmpu

lui de ameliorare poate fi sporită, dacă el este fix, prin lucrări cores

punzătoare.

2. Fiind mai apoape de locuinţa amelioratorului, câmpul fix poate

fi mai bine observat decât câmpul mobil, care fiind aşezat în diferitele

table ale moşiei, este de multe ori foarte îndepărtat de clădirea sta

ţiunii.

3 .

Câmpul fix poate fi mai bine supraveghiat, păzit şi apărat,

ceea ce este foarte important; într'adevăr pe măsură ce lucrările de

ameliorare înaintează, materialul prelucrat devine din zi în zi mai

preţios;

liniile, pe care le izolăm cu ajutorul metodelor de amelio

rare şi examinare, hibrizii din numeroasele încrucişări şi colecţia de

soiuri indigene şi străine reprezintă o mare valoare, fiind fructul stră

daniilor de ani de zile, din laborator şi câmp. De aceea câmpul de

ameliorare trebue îngrădit şi supaveghiat de aproape, lucruri, care

nu se pot face decât într'un câmp fix.

Câmpului fix i se impută că, din cauza culturii îngrijite, are pă

mântul prea pulverizat, prea fin, prea nenatural, ne mai corespunzând

mediei pământului regiunii; din contră într'un câmp mobil, plantelesunt supuse aceloraşi condiţii de sol şi cultură, ca şi plantele din

cultura mare.

In staţiunile moderne de ameliorarea plantelor se utilizează şi

câmpuri fixe şi mobile; în câmpurile fixe, aşezate cele mai adesea în

imediata vecinătate a laboratoarelor, se cultivă straturile cu populaţi-

uni, cu hibrizi, colecţia de soiuri indigene şi străine, primele şi secunde-



le descendenţe; aceste câmpuri fixe sunt bine îngrădite, pentrucă ma

terialul cultivat aci e foarte scump şi în cantitate mică; pământul poate

fi lucrat cu foarte mare îngrijire, deoarece aci nu se face proba pro

ductivităţii, care se execută în mijlocul tablelor moşiei cultivate cu

aceeaşi plantă, deci în rotaţia şi lucrările culturale uzitate în regiune.

Pentru o parte din culturile preţioase ca: sortimentul, părinţii,

hibrizii, etc, mai ales la cereale, este necesară chiar o căsuţă de ve

getaţie în sârmă; ochiurile reţelei trebue să nu fie mai mari de 2 cm.

pentru ca păsările, chiar mici să nu se poată strecura prin ele. Pentru

ca să îndepărtăm cârtiţele sau şoarecii trebue ca să fie adâncită fun

daţia la 30— 40 cm.

Rotaţia.

R o t a ţ i a câmpului de ameliorare trebue să corespundă cât mai

mult celei uzitate în regiune, străduindu-ne ca experienţele să urme

ze pe diferitele table cultivate în anii anteriori pe toată suprafaţa, în

vederea uniformizării terenului, cu plantele componente ale rotaţiei.

A B C

Fig. 46. — Rotaţia în câmpul de ameliorare.

La Cluj întrebuinţăm o rotaţie de trei ani: leguminoase, cereale,

prăsitoare. In acest scop, în anul recoltei 1934 câmpul a ifost împărţit

în trei table: A, B, C, (fig. 46) ocupate de prăsitoare, cereale şi legu

minoase; în fiecare tablă câmpul de experienţă ocupă o treime. In

anul 1935 tablele din fâşia A sunt ocupate de leguminoase înăuntrul

cărora se găseşte câmpul de experienţă cu leguminoase, al cărei te

ren a ifost uniformizat în anul anterior de cultura mare de prăsitoare;tablele din fâşia B sunt ocupate de prăsitoare, unde se găseşte câm

pul de experienţă cu prăsitoare care ocupă deci o solă uniformizată

prin cultura de cereale a anului anterior; tablele din fâşia C sunt

ocupate de cultura uniformizatoare de cereale, afară de tabla dela

mijloc ocupată de câmpul de ameliorare cu cereale, ce urmează după

cultura uniformizatoare de leguminoase a anului anterior.



In anul 1936 tablele din fâşia A sunt cultivate cu cereale (cul

tura mare de uniformizare) afară de tabla ultimă ocupată de câmpul

de ameliorarea cerealelor, care urmează deci pe un teren, ce a fost

uniformizat prin culturile de prăsitoare şi leguminoase afe anilor an

teriori. Tot astfel tablele din fâşiile B sunt ocupate de cultura unifor

mizatoare de leguminoase, afară de tabla ultimă, pe care se găseşte

câmpul de ameliorarea leguminoaselor, ce urmează după doi ani de

uniformizare prin culturile mari de cereale şi prăsitoare. Tablele din

fâşia C sunt ocupate de cultura uniformizatoare a prăsitoarelor, a-

fară de tabla ultimă, unde se găseşte câmpul de experienţă cu prăsi

toare, ce urmează aşa dar după cultura uniformizatoare a leguminoa

selor (1934) şi a cerealelor (1935).

Cu acest sistem asigurăm două condiţii necesare câmpului de

ameliorare: 1) parcelele câmpului de ameliorare urmează după doi

ani de culturi uniformizatoare; 2) fiecare plantă în ameliorare esteaşezată înăuntrul tablei ocupată de cultura mare a aceleiaşi plante;

se asigură astfel fiecărei plante în ameliorare, aceleaşi condiţii de

sol, îngrăşământ, lucrări de intreţinere şi mediu ambiant ca şi plante

lor din cultura mare.

I n g r ă ş a r e a câmpului de ameliorare să nu se facă niciodată încasare,

direct; cel mai bine este să se îngraşe plantele antemergătoare dân-

du-se acestora doze mai mari. In niciun caz să nu îngrăşăm direct

cu băligar de grajd, deoarece imposibilitatea de a-1 împrăştia uniform

face să se nască multe modificaţiuni, care ne induc în eroare la ale

gerea elitelor; deasemenea prin băligarul de grajd aducem în câmp

multe seminţe străine de alte plante agricole, de buruieni şi chiar spori

de ciuperci, etc.

In ceea ce priveşte l u c r ă r i l e de î n t r e ţ i n e r e , trebue să

Lucrări de in-

ne călăuzim de principiul de a executa şi in câmpul de ameliorare a-

, r e i n c r i :

-

celeaşi lucrări ca şi în cultura mare; bine înţeles că în straturile, unde

semănăm bob cu bob trebue să mărunţim ceva mai bine pământul; şi

aci însă, vom executa pe cât posibil aceleaşi lucrări, adică vom ara

la aceeaşi adâncime, vom prăşi, grapa, tăvălugi, etc. ca şi în cultura

mare. Să ne ferim de a oferi plantelor din câmpul de ameliorare con

diţii anormale de existenţă; îngrijirile prea multe, pământul prea mă-

runţit, etc. vor crea plante artificiale, care trecute în cultura mare ne

vor decepţiona.

Pagubele cele mai mari, în câmpul de ameliorare provin dela ani-

Combaterea ini

male. de care ne putem apăra prin închiderea solidă a câmpului.

Păsările cauzează stricăciuni mai ales în preajma recoltei. V ră

b i i l e le putem goni prin sperietori şi împuşcături; contra c i o r i -

1

o r ne servim de sperietori (din cârpe, ciori moarte, etc) , otravă

şi împuşcături.

C â r t i ţ e l e ne strică adesea semănăturile; contra lor se utili

zează cu succes sulfura de carbon, pe care-o injectăm în canalele de

pe drumuri sau straturi necultivate.

V i e r m i i - s â r m ă , cari produc foarte mari pagube câmpu

lui de ameliorare, pot fi combătuţi fie prin aşezarea de bucăţi de

cartofi şi morcovi, care trebuesc cercetate zilnic, fie prin plantarea de

cartofi, cari după un timp oarecare vor fi recoltaţi, spre a culege vier-



mii, plantându-se apoi iarăşi cartofi în acelaşi scop, fie prin stropirea

cu o emulsie de carbolineum care se dă circa 300 cmc. pe metru pă

trat; emulsiunea constă din 40 părţi apă, 10 părţi carbolineum şi o

parte săpun. Stropirea se iface cu ajutorul unei pompe; trebue să avem,

însă, grijă ca ultima stropire să se facă cel puţin opt săptămâni îna

inte de semănat.

C o r o p i ş n i ţ e l e pot deasemenea să producă importante stri

căciuni mai ales în straturi; contra lor se luptă cu foarte mare suc

ces prin aşezarea curselor, constituite din ghiveciuri de flori scufun

date în pământ.

Câmpul de ameliorare are nevoie de maşini şi unelte speciale pen

tru semănatul, întreţinerea şi recolta câmpului.

Semănatul.

S e m ă n a t u l populaţiunilor, primelor descendenţe, sortimentu

lui şi hibrizilor se face bob cu bob in straturi; se recomandă ca aces

tea să nu se ifacă mai late de 3 m. spre a se putea observa fiecare

plantă şi pentru a nu călca straturile la însămânţat şi la lucrările de

întreţinere.

D rumurile între straturi se fac de obiceiu de un metru; pentru

acest fel de semănat s'au propus diferite metode:

I. Unii au construit aparate care indică nu numai locul unde vor

fi aşezate boabele, ci practică chiar orificiile, unde se seamănă boa

bele; aci trebue citate: maşina de plantat a lui R i i m k er , aparatul

lui S t e b u t t , etc. Toate aceste aparate au dezavantajul că se pot

utiliza cu greutate pe pământurile uscate, unde orificiile cu greu pot

fi observate, mai ales că pământul, care curge dimprejur, astupă ade

sea locurile unde trebuesc semănate boabele.

II. Mulţi utilizează aparate, care numai indică locul unde tre

bue să fie aşezate boabele, care apoi sunt aşezate în orificii practi

cate cu înţepătoare de mână. De multe ori scândurile sunt îmbinate

mai multe la un loc alcătuind aşa numitele rame pentru semănat. Din

această grupă de aparate sunt cunoscute următoarele: p l a s a de

s e m ă n a t , alcătuită dintr'un cadru de lemn, în care sunt aşezate di

ferite sârme sau chiar sfoară; r ajria. ,,W eiJa e n s t e p h a n " (fig 47)

compusă din mai multe scânduri, a căror lungime este egală cu lăţi

mea stratului, şi care au pe ambele părţi crestături, care indică

dis

tanţa dintre boabe.

III. Cei mai mulţi utilizează semănatul în şanţuri deschise, pe

care le trag de-a-lungul scândurilor de semănat; acestea au indicate

de obiceiu prin crestături, locurile, unde trebue aşezate boabele.

Până acum nu se cunoaşte un aparat de semănat bob cu bob, care

să ne mulţumească pe deplin, adică să ne permită să aşezăm boabele

la aceeaşi adâncime şi la aceeaşi distanţă pe rând şi între rânduri.

Chestiunea principală este ca să semănăm in condiţii cât mai

apropiate de cele din cultura mare; de aceea este recomandabil să

nu apăsam pământul prea mult, ci să utilizăm punţi solide, pe ca

re să le aşezăm peste straturi şi de pe care să se efectueze semănatul.

In ceea ce priveşte distanţa în câmpul de ameliorare este inte

resant să amintim că dacă dăm un spaţiu mic de desvoltare plan

telor, producţia de boabe a unei plante e mică şi de aceea descenden

ţele prime şi secunde vor ocupa suprafeţe mici. Dacă semănăm popu-



laţiunile şi primele descendenţe la distanţă mare, vom putea chiar în

descendenţa IlI-a să examinăm productivitatea liniilor în culturile

comparative.

D istanţele mici la semănatul în straturi au, însă, avantajul că

permit să examinăm, pe aceeaşi suprafaţă şi cu aceleaşi cheltueli,

mai multe descendenţe.Distanţa la care semănăm în straturi este diferită dela o loca

litate la alta; trebue remarcat că în general semănăm prea rar în stra

turi, expunând plantele izolate la mari pagube în clima noastră sece

toasă; căci este ştiut că plantele izolate, semănate deci la distanţe

mari 12/ 12, 7 12 sau chiar 5/ 12 cm., suferă mai mult şi au un ritm

de desvoltare cu totul diferit decât plantele în massiv. De aceea vom

căuta ca, oferind totuşi posibilitatea ca la recoltă să putem distinge

singuraticele plante, să semănăm cât mai des în straturi; noi utili

zăm distanţa de 3/ 12 şi 6/ 12 cm.

Fig. 47. — Rama de semănat Weihenstephan. (după Kiessling).

S e m ă n a t u l s e c u n d e l o r d e s c e n d e n ţ e se face cu

ajutorul maşinilor mici cu 3—5 rânduri (sistem Hallensis); deoarece

cantitatea de seminţe ce ne stă la dispoziţie e mică, vom lăsa între

diferitele parcele un spaţiu suficient de mare pentru a evita eventu

alele amestecuri. A şezarea parcelelor se face după metoda Z a d e,

însă fără repetiţii, productivitatea liniilor servindu-ne numai ca o

orientare generală.

T e r ţ e l e d e s c e n d e n ţ e se seamănă cu maşina Hallensis

cu 5 rânduri, după metoda Z a d e, martorul repetându-se după fie

care două linii; şi aici, ca şi la secundele descendenţe vom lăsa spaţii

suficient de mari între diferitele fâşii, pentru ca să nu aibă loc ames

tecuri de spice.

C u l t u r i l e c o m p a r a t i v e cu l i n i i se seamănă cu ma

şina Dehne cu 7 rânduri, după metoda Z a d e sau v o n R i i m k e r ;resturile de sămânţă se seamănă aparte în îmmulţiri bine separate,

pentru ca de aci să formăm rezerva de seminţe pentru ulterioara îm-

mulţire curată a liniilor valoroase, în timp ce recolta din culturile com

parative serveşte numai la însămânţarea altor culturi comparative

din anii următori şi pentru câmpuri de experienţă din alte localităţi.



Etichetarea.

E t i c h e t a r e a se va face cu număr curent pentru toate parce

lele câmpului de experienţă; după ce terminăm cu semănatul trebue

să desenăm întregul câmp de experienţă, aşa că, chiar după înde

părtarea etichetelor să putem găsi locul fiecărei parcele.

Kecoita.

La cereale, recoltarea populaţiunilor de unde extragem elitele se

face cu mâna, smulgând plantele întregi cât mai atent, după ce mai îna

inte am înlăturat plantele marginale.

Recolta primelor, secundelor şi terţelor descendenţe se face la

cereale cu secera sau cu coasa.

Treeratui

Elitele extrase din populaţiuni, primele descendenţe, corcii şi

sortimentul se depozitează până la analiză într'un şopron, unde se

atârnă în cuie la înălţimi destul de mari spre a nu fi mâncate de şoa

reci. Pentru treeratui elitelor ne servim de treerătoare mici de la

borator.

Treeratui secundelor descendenţe se face cu treerătoare mici speciale; terţele descendenţe şi culturile comparative se treeră cu tre

erătoare speciale pentru câmpurile de experienţă cu aşa numitele

„treerătoare de parcele".

2. L a b o r a t o r u l de a m e l i o r a r e .

Munca în laboratorul de ameliorare, de altfel ca şi în câmpul

de ameliorare, trebue astfel organizată încât lucrările să poată fi

executate repede; această iuţeală e cerută:

1) de mulţimea exemplarelor, cu care trebue să lucrăm,

2) de timpul scurt, în care avem de executat diferitele lucrări;

într'adevăr una şi aceeaşi operaţie (cântărire, determinarea zahărului,

etc),

trebue executată în acelaşi timp pentru toate exemplarele dintr'o

treaptă a ameliorării (populaţiuni, prime descendenţe, etc) ; de ex.

nu trebue să facem cântăriri la umiditate atmosferică diferită, sau nu

putem să prelungim mult timp analiza calităţii la diferitele linii de

grâu.

Laboratorul de ameliorare va avea înfăţişare diferită după cum

avem a face cu staţiuni practice particulare sau cu staţiuni experimen

tale oficiale; o staţiune practică va avea nevoie de o magazie de

păs

trare a materialului, de un laborator simplu şi de o colecţie de dife

rite soiuri. Staţiunile ştiinţifice oficiale au nevoie şi de laboratoare

botanice, chimice, ateliere fotografice, etc.

M a g a z i a de păstrarea materialului va fi aşezată în imediata a-

propiere a sălii de alegere, pentru ca plantele uscate să nu fie purtate

pe scări, săli, etc. până când vor fi analizate, spre a se evita pierde

rile de boabe, care sunt foarte neplăcute pentru concluziile ameli-

oratorului. A ci materialul (elite, snoni, etc.) se atârnă de obiceiu de

cârlige înfipte în rame suspendate de tavan; stâlpii şi pereţii interi

ori ai magaziei vor fi bine neteziţi şi lustruiţi, pentru ca şoarecii să

nu se poată ridica până la snopii în păstrare.

L a b o r a t o r u l de a m e l i o r a r e va fi amenajat diferit du

pă plantele, ce se ameliorează în staţiune; altele vor fi instalaţiunile,

maşinile şi chiar mobilierul pentru cereale, altele vor fi acestea pen-

- 176 —



tru sfeclă sau pentru cartofi. Un laborator de ameliorare cuprinde de

obiceiu trei camere şi anume:

1. 0 s a l ă de a l e g e r e , care trebue să -fie luminoasă, uscată

şi spaţioasă. In laboratoarele de cereale aceasta sală cuprinde: o

masă de alegere, care poate fi verticală sau orizontală (fig. 48);

mesele orizontale sunt de preferat, deoarece pe ele plantele pot

fi apreciate mai uşor iar pierderile de spice sau boabe pot fi mai uşor

observate şi luate în considerare. Deasemenea în această sală se gă

seşte un dulap special pentru seminţe ale cărui uşi şi pereţi sunt de

reţea de sârmă pentru a asigura buna aerisire a seminţelor în tot de-

Fig. 48. — Masa de alegere.

cursul păstrării. Tot în această cameră se găseşte şi o masă grea, pe

care sunt aşezate treerâtoarele, vânturătoarele şi sortatoarele mici

de laborator precum şi alte mese, pe care se fac diferite analize şi

măsurători; pentru diferitele cântăriri se utilizează, mai ales la cere

ale,

cântarul K o r an t l i - Berlin (ifig. 49), iar pentru măsurarea gro

simii paiului aparatul K i e s s l i n g . (fig. 50). La laboratoarele de

ameliorarea sfeclei se găsesc în această sală mese speciale cu aparate

pentru luarea probelor şi pregătirea lor pentru polarizare.

2. O s a l ă p e n t r u a n a l i z e f i ne, unde se execută de obi

ceiu analizele la boabe.

3. U n b i ro u , unde se păstrează registrele şi cartoteca amelio

rării.

C o l e c ţ i a de diferite soiuri trebue ţinută nu numai in câmp,

ci şi in laborator. Amelioratorul modern trebue să cunoască cele mai

de seamă soiuri din lumea întreagă pentru plantele, cu care lucrează,

1 2 _ 1 7 7 _



spre a utiliza ca genitori pe cele mai potrivite şi spre a avea o idee

de ce s'a putut obţine în diferitele staţiuni în ceea ce priveşte însu

şirile cele mai preţioase ale

plantelor agricole. Se

păs

trează astfel spice dela geni

tori, dela Fu şi dela diferite

linii în decurs de ameliorare.

Astfel se formează o co

lecţie de plante întregi sau

numai de spice şi boabe,

care ajută foarte mult lu

crările de ameliorare, ser

vind ca material de compa

raţie cu soiurile ce avem

sau cu idealul către care

mergem.

Dela grâu şi secară pu

tem opri chiar spicele, ale

căror boabe le semănăm,

scoţând cu băgare de seamă

boabele din spic, mai ales

dacă vom umezi mai înainte

spicele cu vapori de apă.

Camera de colecţii trebue

să fie mare, uscată şi răco

roasă.

In staţiunile moderne de

ameliorarea plantelor mun

ca amelioratorului este aju

tată, completată, controlată

Fig. 49. — Cântarul Koranth.

şi chiar adâncită de cerce

tările din laboratorul chi

mic, fitopatologic şi botanic a căror activitate se împleteşte în mod

intim cu aceea a amelioratorilor.

Fig. 50. — Aparat pentru măsurarea grosimii paiului, (după Kiessling).

— 178 -



L a b o r a t o r u l c h i m i c ajută la determinarea calităţii, ţinta

către care se merge acum la mai toate plantele agricole: grâu, sfecla

de zahăr, orzoaica, porumb, plantele furajere, etc. Pentru determi

narea calităţii la grâu sau desvoltat chiar laboratoare speciale de mo-

rărit şi panificaţie, unde prin diferite metode se află calitatea liniilor

în decurs de ameliorare. Dar laboratorul chimic mai poate servi chiar

pentru aflarea indirectă a diferitelor însuşiri; astfel prin dozarea zahă

rului din frunzele plantulelor de grâu putem afla rezistenţa la ger a

grâului. Laboratorul de chimie constitue un auxiliar preţios şi de fie

care moment al amelioratorului.

L a b o r a t o r u l f i t o p a t o l o g i c capătă din ce în ce un mai

mare rol în ameliorarea plantelor; la majoritatea plantelor agricole

s'a făcut dovada că se pot crea soiuri imune sau foarte rezistente la

diferitele boale; laboratorul fitopatologic ajută la găsirea soiurilor

preţioase din sortimentul existent sau din liniile în decurs de ame

liorare.

L a b o r a t o r u l b o t a n i c ajută la studiul intim morfologic,

anatomic şi fiziologic al plantelor noastre, oferindu-ne prin aceasta

multe posibilităţi de remarcarea, distingerea şi alegerea liniilor celor

mai valoroase. Astăzi nu ne mai mulţumim să aflăm că un soiu pro

duce mai mult sau mai puţin, sau că rezistă mai bine la ger sau la

cădere, ci vrem să ştim şi de ce posedă aceste însuşiri; cercetările

anatomice şi fiziologice ne înlesnesc această cunoaştere mai profundă

a însuşirilor plantelor.

3 . R e g i s t r a t u r a .

Spre a ne putea orienta cât mai repede şi mai precis asupra ge

nealogiei şi valorii diferitelor linii şi soiuri, este nevoie să conducem

o registratură cât mai metodică. Cele mai preţioase observaţii trebuesc

notate cu grijă spre a caracteriza precis liniile urmărite ăz noi; mul

ţimea liniilor în ameliorare şi timpul scurt de observaţie, ne impune

ţinerea unei registraturi cât mai amănunţite; pe de altă parte, însă,

nu trebue să ne încărcăm notele cu observaţii de prea mică impor

tanţă.

Cel mai simplu mod de registratură constă în ţinerea unui c ar

n e t de o b s e r v a ţ i i pentru notările de vegetaţie din câmp şi con

ducerea unei cartoteci în laborator.

Carnetul de observaţii diferă dela plantă la plantă; totuşi pen

tru cereale, exclusiv porumbul, se face la fel. La cartofi vom face

fireşte alte observaţii decât la porumb.

Notele fiecărei grupe de parcele sunt întovărăşite de foi, pe care

scriem datele generale: locul câmpului de ameliorare, rotaţia în

treagă şi planta antemergătoare, pregătirea terenului, îngrăşăminte,

data semănatului, mărimea parcelelor, felul semănatului, data re

coltei, soiul standard, etc.

In timpul întregei vegetaţii culturile trebuesc ţinute sub rigu

roasă observaţie, pentru a prinde în notări toate principalele reac-

12« - 179 -



ţiuni ale liniilor şi soiurilor la diferitele influenţe ale mediului (ger,

secetă, ploi abundente,

etc.).

Pentru a putea avea criterii de comparaţie se recomandă să se

întrebuinţeze un sistem de puncte dela 0 la

5

(unde

0

înseamnă că

nu e prezentă boala sau paguba,

1

= f. puţin, 2 = puţin, 3 = mijlociu»

4 = mult şi 5 = f. mult).

LITERATURA.

K i e s s 1 i n g, L.:

Technik der Getredezüchtung

Berlin, 1928.

L a t h o u w e r s , V.:

L'améioration des plantes cultivées.

Gembloux 1929.

L e i d n e r, R.:

Der praktische Getredezuchtbetrieb.

Berlin, 1915.

R ü m k e r, K. v.:

Methoden der Pflanzenzüchtung in experimenteler Prüfung,

Berlin, 1909.



III.

AMELIORAREA SPECIALĂ.

AMEL IORAREA GRÂU L U I .

In ceea ce priveşte suprafaţa, grâul ocupă al doilea loc în Ro

mânia; fără îndoială că suprafaţa destinată culturii lui la noi se va

mări, dacă vom avea o sănătoasă evoluţie agrară; într'adevăr s'a ob

servat că odată cu progresul bogăţiei şi bunei stări a poporului, cu

creşterea populaţiilor urbane şi industriale, grâul este din zi în zi

mai cerut şi elimină cerealele inferioare, mai ales secara. In Germa

nia, Austria, Belgia, Spania, Italia şi Suedia consumul pâinii de grâu

creşte neîncetat.

Importanţa lucrărilor de ameliorarea grâului am putut-o vedea

mai ales în ultimii ani, cari ne-au adus atâtea calamităţi: ger, rugină,

cădere şi secetă; grânele cultivate de agricultorii noştri sau dovedit

a fi inferioare; chiar la grâul de toamnă, care a fost cel mai mult

prelucrat şi la care avem deja câteva soiuri ameliorate, ne lipseşte

soiul rezistent la ger, cădere şi rugină, precoce şi de bună calitate.

Amelioratorul trebue să fie bine orientat asupra condiţiilor de

înflorire şi fecundare, pentruca de acestea depinde metoda de ale

gere,

ce trebue să folosească.

La grâu înfloritul începe, după cum arată F ru w i rt h , la paiul

principal; apoi urmează celelalte în ordinea formării lor; cele dintâi

flori, care înfloresc într'un spic, sunt cele care se găsesc între mij

locul şi partea superioară a treimii mijlocii a spicului; de aci progre

sează către cele două extremităţi ale inflorescenţei şi anume mai re

pede spre vârful, decât spre baza spicului.

In spiculeţ înfloreşte întâi floarea cea mai de jos, apoi urmează

a doua în după amiaza aceleiaşi zile sau a doua zi dimineaţa; apoi

urmează celelalte flori; un spiculeţ înfloreşte în trei zile, un spic in

5—6, o plantă din câmpul de experienţă în opt zile.

înfloritul începe la

4

jumătate dimineaţa, dacă temperatura la

această oră se ridică peste. 14° C; înfloritul durează apoi până către

7 seara, având trei perioade de mai mare intensitate (la orele 5 ju

mătate

— 6

dimineaţa,

9—10

dimineaţa şi

2

jumătate

— 3

jumătate

după masă) când înfloresc numeroase flori. Mersul normal al înflo

ritului este influenţat de secetă, temperatura joasă, vremea ploioasă

sau insolaţia prea redusă.

O

floare stă deschisă circa

12—20

minute. Anterele se sparg,

în timp ce floarea se deschide şi coadele staminelor se întind; po

lenul, care este imediat răspândit, cade foarte uşor în propria floa-

Importanţă-

Condiţii de în

florire şi fe

cundare.



re destul de bine deschisă; de aceea are loc de cele mai multe

ori, dar nu exclusiv, o a u t o f e c u n d a r e . In unele cazuri, totuşi,

polenul poate cădea pe o altă floare din acelaşi spic sau chiar dela o

altă plantă; aşa dar trebue să socotim că poate avea loc uneori la

grâu o fecundare străină; aceasta variază după soiuri şi după condi

ţiile de climă. N i l s s o n - E h l e a găsit la unele soiuri 0,2— 0,5%

fecundaţie străină, iar la altele chiar

1

%; la staţiunea din Minnesota

s'a găsit 1,3% fecundaţie străină la grâu; H o w a r d in India a găsit

un procent mult mai ridicat. Fără îndoială că vremea caldă şi uscată

favorizează fecundaţia străină; deşi acest fenomen la grâu, se în

tâmplă în natură destul de rar, totuşi trebue avut în considerare,

mai ales atunci când lucrăm cu material prea diferit. Astfel se fac

următoarele recomandări:

1. Să nu se cultive una lângă alta liniile prea diferite.

Să nu semănăm rândurile marginale ale straturilor cu plante

din altă varietate, ci să utilizăm mai bine la grâul de toamnă, orz de

toamnă, iar la cel de primăvară, orzoaica.

3. D acă vrem să păstrăm absolut curate descendenţele liniilor

valoroase, cultivate în condiţii, care (favorizează fecundaţia străină,

trebue să închidem în pungi de pergament plantele tipice din fiecare

descendenţă.

Pe vreme rea, orice pericol de fecundaţie străină este, bine în

ţeles, exclus, deoarece în aceste condiţii florile nu se deschid.

Ţinând seama de aceste amănunte asupra înfloritului, socotim,

din punct de vedere practic, grâul printre plantele a u t o g a m e .

Genetica. Cercetările de v a r i a b i l i t a t e ne arată că lungimea paiului, greutatea

a 1.000 boabe, procentul de boabe şi lungimea şi densitatea spicului sunt însuşiri

care variază puţin sub influenţa mediului; de aceea la alegerea elitelor ne vom

călăuz i de aceste însuşiri, pe când din contră datele asupra înfrăţirii, greutăţii

totale şi greutăţii boabelor, însuşiri care variaz ă mult din cauza condiţii lor de

mediu, nu ne vor servi ca criterii fundamentale de alegerea elitelor. Deoarece in

staţiunile practice de ameliorare nu se determină lungimea şi densitatea spicului,

se recomandă ca la alegerea elitelor sau, mai bine, a descendenţelor să ne orien

tăm după lungimea paiului, greutatea a 1.000 boabe şi procentul de boabe.

C o r e l a ţ i u n i l e , a căror însemnătate a fost mult exagerată, nu mai joacă

astăzi un rol de frunte in ameliorare; T s c h e r m a k insuşi susţine că unele în

suşiri morfologice pot să servească drept i n d i c e s pentru însuşiri fiziologice,

dar in niciun caz aprecierea după înfăţişare a productivităţii sau a oricărei însu

şiri fiziologice nu poate să permită o diferenţiere mai fină şi mai sigură a in

divizilor cercetaţi; de aceea vom preferi întotdeauna metoda analitică directă,

faţă de o alegere indirectă bazată pe corelaţiuni.

Se susţine că există o corelaţiune pozitivă intre lungimea paiului şi lungimea

spicului , intre durata perioadei de vegetaţie şi productiv itate; din contră ev. stă

o corelaţiune negativă intre lungimea paiului şi grosimea paiului, intre lungimea

paiului şi densitatea spiculeţelor.

O interesantă corelaţiune pozitivă este aceea intre rezistenţa la cădere şi

gradul desvoltării rădăcinilor; deasemenea merită să fie citată corelaţiunea ne

gativă între greutatea absolută a boabelor şi cali tatea boabelor, intre grosimea

paiului şi rezistenţa la ger, intre precocitate şi rezistenţa la scuturare.

Se afirmă că există o corelaţiune intre mărimea boabelor şi rezistenţa la



secetă şi ger; aşa soiurile foarte rezistente la ger şi secetă au boabele mici, tari

şi roşii şi sunt bogate in proteină in timp ce greutatea lor absolută este mică.

După N i l s s o n - E h l e există o corclaţiune pozitivă intre coloarea roşie

a boabelor şi rezi stenţa la ger, deasemenea intre coloarea violetă a anterelor şi

rezistenţa la ger.

M u t a ţ i u n i l e apar rareori la grâu şi cele mai adesea nu reprezintă un

progres faţp de soiul dc origine.

In ultimul timp au fost găsite atât in descendenţele liniilor pure de

Triticum

vulgare

precum şi in diferitele generaţii ale încrucişărilor dintre

Tr. vulgare

şi

Tr. turgdum,

unii indivizi , cari prezentau abateri dela tipul normal; deoarece

aceste plante au multe însuşiri dela

Tr. speta

au

;

fost denumite de N i l s s o n -

E h l e speltcizi ; aceste forme noi, socotite drept mutaţiuni se deosebesc de

plantele normale

vulgare

prin paie mai lungi, precum şi prin spice mai lungi şi

mai lăbărţate; glumele lor sunt mai scurte decât la formele

vulgare

şi prez intă

nervi proeminenţi; deasemenea paleele sunt mai bine închise decât la soiurile de

origine. Aceste mutaţiuni apar ca heterozigote, desbinând foarte complicat în gene

raţiile următoare.

E r e d i t a t e a diferitelor însuşiri a fost studiată de mulţi cercetători, cari

au găsit următoarele rezultate:

y .Perozitatea frunzelor domină sau e prevalentă (adică este aproape domi

nantă) in Fi; din studiul celorlalte generaţii se dovedeşte că aceasă însuşire esle

condiţională de 2— 3 perechi de factori cumulativi..

2'

Prezenţa măduvei în paiu (dela

Tr. polonieum, durum

şi

turgdum)

preva

lează in Fi şi este polimerâ.

J Lungimea paiului şi lungimea spicului sunt intermediare in Fi şi polimere.

Rezistenţa la cădere este prevalentă in Fi şi polimeră.

Forma spicului are o comportare diferită în Fi şi anume dacă încrucişăm

un grâu

compactum,

care aduce factorul dominant C, cu un grâu cu spicul lă

bărţat, atunci in Fi domină spicul compact; dacă insă încrucişăm un grâu Squa

rehead cu un grâu cu spicul lăbărţat, atunci domină in Fi spicul lăbărţat. Forma

spicului se dovedeşte a fi plurifactorială. Cei mai mulţi autori susţin că forma

spicului este condiţionată de trei factori şi anume: C, care determină compacita-

tea spicului şi care se găseşte dominant in

Tr. compactum

şi recesiv in Square

head, L, şi Lj, cari determină alungirea şi lăbărţarea spicului şi cari se găsesc

in formele de grâu ţărănesc.

Grâul

compactum are

formula

L L.L.CC,

grâul Squarehead are formula

Uhljjcc

iar grânele ţărăneşti cu spicul mijlociu au fie formula LyLJJ.ec, fie

Din incrucişarea

Tr. compactum

X Squarehead se nasc prin trangresiune şi

următoarele combinaţiuni:

lihlJ.CC

(care are spicul mult mai dens decât

Tr.

compactum) şi

L LiLiLicc

(care are spicul mult mai lăbărţat decât grâul ţărănesc).

Spicul normal domină faţă de spicul compus dela

Tr. compositum

şi este

condiţionat de un singur factor genotipic.

Plevele tari şi care închid bine bobul dela

Tr. monocoecum, dicoecum

şi

speta domină in ¥

L

şi sunt condiţionate de mai mulţi factori genotipici.

Absenţa ţepilor prevalează sau domină in F, şi este condiţionată, după cum

arată ultimele cercetări, de mai mulţi factori.

Perozitatea plevelor s'a dovedit a fi dominantă sau intermediară in F

t

şi

condiţionată de unul sau doi factori genotipici.



Coloarea plevelor (neagră, violetă, brună sau galbenă) sa dovedit a fi şi

mono- şi polímera; in F¡ sau obţinut proporţiile de 3:1, 15:1 şi 63:1.

Coloarea boabelor (neagră, violetă, brună şi roşie) prevalează asupra co

lorii albe, respectiv galbene; in Fi. sau obţinut proporţiile de 3:1, 15:1, 63:1, etc.

Sticlozitatea pare a domina in încrucişările cu gránele făinoase, iar in

F» se obţine proporţia de 3:1.

Precocitatea este prevalentă până la intermediară in Fi, iar in F2 se obţine

o separare complicată, ceea ce dovedeşte că această însuşire este plurifacto-

rială; acest fapt înlesneşte obţinerea de transgresiuni valoroase.

Tipul de toamnă domină sau prevalează marcant in încrucişările cu tipul

de primăvară; de aceea hibrizii dintre gránele de toamnă şi cele de primăvară

trebue semănate toamna.

După K u c k u c k şi alţii formele de toamnă sunt caracterizate printr'o

perioadă mai lungă de vegetaţie şi printr'o rezistenţă mai mare la ger, decât tipu

rile de primăvară. Nu există, însă, intre aceste forme graniţe precise, ci şi in

ceea ce priveşte rezistenţa la ger, şi referitor la lungimea perioadei de vegetaţie,

există toate gradele de trecere dela formele de primăvară la cele de toamnă. De

numirea de grâne umblătoare nu este, ca noţiune genetică, exactă. Intru cât

un soiu poate fi cultivat şi toamna şi primăvara, depinde de condiţiile clima

tice; aşa in regiunile cu ierni dulci pot fi cultivate cu uşurinţă toamna şi gra

ne de primăvară, după cum in regiuni în care e posibil să se semene de timpuriu

primăvara, se pot cultiva în acest anotimp grâne de toamnă, căci prin zilele

scurte şi perioadele reci ce mai pot surveni, gránele de toamnă pot fi încă stimu

late la desvoltare. Cu cât un grâu de toamnă reuşeşte mai bine şi la însămân-

ţarea de primăvară, cu atât tipul lui de grâu de toamnă este mai puţin pronun

ţat, cu atât este mai puţin rezistent la ger; căci există o strânsă corelaţiune in

tre tipul de toamnă şi primăvară, rezistenta la ger şi lungimea perioadei de ve

getaţie. Formele ,.umblătoare" semănate toamna sunt nerezistente la ger iar se

mănate primăvara sunt tardive.

Rezi stenţa la ger prevalează faţă de sensibilitatea la ger; această însuşire

sa dovedit a fi polímera.

1

Rezistenta la mălură este recesiva in F, şi sa dovedit a fi şi mono- şi po

límera.

Rezistenţa la tăciune este recesiva în Fi şi este condiţionată de unul sau inai

mulţi factori genotipici.

Rezistenţa la rugina galbenă, brună şi neagră sa dovedit a fi când domi

nantă, când recesiva in F, iar în F ¡ s'au obţinut proporţii diferite, demonstrând

când monomerie, când polimerie. Nepotrivirile diferiţilor autori sunt explicabile

prin existenţa raselor fiziologice, a căror reacţiune faţă de diferitele soiuri de

grâu este diferită.

Din cercetările genetice la grâu a reieşit că principalele însuşiri sunt

condiţionate de factori genotipici diferiţi şi că prin încrucişări este posibil să

întrunim la un singur şoiu însuşirile valoroase dela di ferite soiuri.

Atât pentru cercetări ştiinţifice, cât şi pentru scopuri practice au fost exe

cutate încrucişări şi intre specii şi chiar genuri. Astfel merită să fie amintite

încrucişările intre

Tr. vulgare

cu

Tr. monocoecum

şi

Tr. dicoccum

şi intre Trili-

cum

şi

Sécale

Speciile de

Trilicum

sunt cuprinse in trei gry pe:

Grupa

a

cuprinde pe

Tr. monocoecum

care are haploid 7 cromozomi. V ari e-

— 184 -



tâţile acestui grup sunt interfertile; sunt sterile sau foarte puţin fertile în încruci

şările cu varietăţile din grupele

b

şi

c

Grupa

b

cuprinde speciile

Tr. dicoccum, Tr. duram, Tr. turgdum

şi

Tr.

polonicum.

care posedă 14 cromozomi haploid. Aceste specii (cu varietăţi le lor)

sunt interfertile; sunt sterile sau foarte puţin fertile cu speciile din grupa

a

şi

parţial sterile cu cele din grupa c

Grupa c cuprinde speciile

Tr. vulgare Tr. speta

şi

Tr. compactum,

care

posedă 21 cromozomi haploid. Aceste specii şi varietăţile acestora sunt interfer

tile;

sunt sterile sau foarte puţin fertile cu varietăţile din grupa

a

şi parţial sterile

cu cele din grupa

b.

Din cauza diferenţei prea mari intre numărul cromozomilor generaţia F

t

a încrucişării dintre Tr. monococcum şi gránele din grupa dicoccum şi vulgare

este sterilă, pe când gránele din grupa

dicoccum

reuşesc să dea plante-F . par

ţial fertile când le încrucişăm cu Tr. vulgare speta sau compactum.

Cercetările citologice au arătat de ex. la încrucişarea Tr. vulgare X Tr.

duram

că bastardul din F, primeşte 21 cromozomi dela mumă şi 14 cromozomi

dela tată: la diviziunea de reducere se pot imperechia doar 14 cromozomi dela

tată cu 14 cromozomi dela mumă, pe când 7 cromozomi- yu/ gare rămân neî mpere

chiaţi; aşa dar în metafaze sunt 14 cromozomi bivalenţi şi 7 univalenţi . Rep ar

tizarea are loc în mod normal pentru cei 14 cromozomi bivalenţi; din contră cei

7 cromozomi univalenţi se divid longitudinal încă la diviziunea de reducere, aşa

că cei doi nuclei rezultaţi primesc câte 14 cromozomi întregi şi câte 7 jumătăţi

longitudinale. La diviziunea ulterioară se divid longitudinal numai cei 14 cro

mozomi întregi, pe când cei 7 nu se mai divid, ci se duc la întâmplare spre poli,

aşa că adesea se dup 3 cromozomi la un pol şi 4 la celălalt; de aceea vom avea

gârneţi cu 14 până la 21 cromozomi. Dacă toţi gârneţii formaţi ar trăi, atunci

cele mai multe plante din Fa ar avea 34, 35 şi 36 cromozomi, aceasta însă nu se

întâmplă din cauza letalităţi i unor anumiţi gârneţi, zigoţi sau embrioni .

G a i n e s şi A a s e au rezumat relaţiunile cromozomale la încrucişările

dintre speciile de grâu în următorul mod foarte interesant:

Când

Triticum monococcum

cu 7 cromozomi este încrucişat cu

Tr.

turg

dum,

caracterizat prin 14 cromozomi, toţi cei 7 cromozomi dela

Tr. monococcum

găsesc parteneri sinaptici. Când

Tr. vulgare

(sau alt grâu cu 21 cromozomi) , este

încrucişat cu

Tr. turgdum

(sau alt grâu cu 14 cromozomi) toţi cei 14 cromoz omi

dela Tr. turgdum găsesc parteneri sinaptici. Când Tr. vulgere este încrucişat cu

Aeglops cylindrica,

cu 14 cromozomi , numai 7 cromozomi dela

A eglops

găsesc

parteneri sinaptici. Când A eglops este încrucişat cu Tr. turgdum, nici unul din

cromozomii dela

A eglops

nu găseşte partener sinaptic. Aceste fapte sugerează

ipoteza ilustrată de diagrama din fig. 51.

Se presupune aci că gârneţii grânelor cu 21 cromozomi conţin trei loturi

diferite,

a, b

şi c, fiecare alcătuit din 7 cromozomi. Două din aceste loturi şi

anume a şi 6 există reprezentate in

Tr. turgdum

şi al trei lea loc

c

este reprezentat

în

Aeglops cylindrica,

dar lipseşte în

Tr. turgdum. Aeglops

şi

Tr. turgdum

nu

au loturi comune. De aceea când încrucişăm un grâu cu 21 cromozomi cu

Tr.

turgdum, cromozomii din loturile a şi 6 îşi găsesc parteneri, pe când cromozomii

din lotul c, negăsind parteneri, rămân neîmperechiaţi. Când un grâu cu 21 cro

mozomi este încrucişat cu

A eglops

cromozomii din lotul

c

(singurul lot comun)

se împerechiază, pe când cromozomii din loturile o şi

b,

neavând parteneri sinap

tici, rămân neîmperechiaţi şi pentru aceeaşi raţiune cromozomii din lotul

d

dela

Aeglops rămân neîmperechiaţi. Când A eglops este încrucişat cu Tr. turg-



dam.

toate cele patru loturi de cromozomi fiind neidentice, nu există parteneri

omologi şi de aceea nicio imperechere nu are loc.

O incrucişare mult prelucrată este aceea dintre grâu şi secară; bastarzilor

dintre grâu şi secară li se acordă in ultimul timp iarăşi mult interes, căci ei pot

da naştere la soiuri interesante, ce pot înlocui secara în anumite ţinuturi.

O e h l e r arată că o mare parte din soiurile speciilor Tr.

vulgari,

Tr. speta,

Tr. compactum

şi

Tr. durum,

pot fi încrucişate cu succes cu soiurile de

Secate

cereale pe

când încrucişările cu soiurile din specii le

Tr. turgdum, polonicum,

dicoecum, monocoecum

şi

aeglopoides

nu reuşesc. Prinderea cea mai mare au

arâlat-o soiurile precoce din Canada şi Eslul Europei.

încruci şarea grâu-secară reuşeşte mai uşor dacă se ia ca planta-mumă grâul.

Hibridul

Triticum-Secale

poate rezulta şi din încrucişări naturale; astfel in

Fig. 51. — Diagramă arătând relaţiunile ipotetice ale cromozomilor. Cei 7 cromozomi

din lotul

a

şi cei 7 cromozomi din lotul

b

sunt prezenţi atât la

Triticum vulgare

(haploid 21 cromozomi) cât şi la

Tr. turgdum

(14 cromozomi). Cei 7 cromozomi din

iotul c sunt prezenţi la

Tr. vulgare

şi la

Aegdops cylindrica,

dar nu la

Tr. turgdum.

Cei 7 cromozomi din lotul d sunt prezenţi la Âeglops, dar lipsesc atât la Tr. vulgare

cât şi la 7r.

turgdum.

Un grâu cu 21 cromozomi încrucişat cu un grâu cu 14 cromo

zomi dă naştere la un zigot cu 14 cromozomi împerechiaţi şi 7 cromozomi singuratici

(stânga jos). Un grâu cu 21 cromozomi încrucişat cu

Âeglops cylindrica

dă naştere

la zigoţi cu 7 cromoz omi imperechiaţi şi 21 cromozomi neîmperechiaţi (mijloc jos).

Âeglops cylindrica

încrucişat cu

Tr. turgdum

dă naştere la zigoţi cu 28 cromozomi

neîmperechiaţi (după Gaines şi Aase).

anul 1918 sa observat in staţiunea dela Saratov (Rusia) o apariţie in massă,

de mii de hibrizi naturali intre grâu şi secară, mai ales in parcelele cultivate

cu grâu precoce; vara anului anterior fusese foarte secetoasă, determinând la

grâu o înflorire cu paleele deschise şi oferind prin aceasta condiţi i favorabile

încrucişării străine.-

Hibridul

Triticum X Secale

se recunoaşte de timpuriu prin înfrăţirea ase

mănătoare celei dela secară; deasemenea tecile roşiatice caracteristice secarei

se găsesc şi Ia plantulele acestui hibrid; paiul este înalt şi spicul luxuriant şi

uneori monstruos ramificat este mai lung decât la secară, (fig. 52) înfăţişarea este



F i g . 5 2 . — H i b r i d u l g r â u , < s e c a r ă .

— Ic7



puternică şi intieaga plantă are o creştere luxuriantă, care este considerată, ca o

consecinţă a sterilităţii.

In generaţia Fi domină grâul in ceea ce priveşte grosimea paiului, coloarea

şi forma urechiuşelor, densitatea spicului şi numărul florilor in fiecare spic; se

cara domină in: tăria paiului, prezenţa şi direcţia aristelor; este intermediară

forma plevelor.

Bastardul Fi este complet steril in ceea ce priveşte grăunţele de polen şi

parţial steril în ceea ce priveşte ovulele. încrucişări regresive reuşesc cu grâul,

dar nu cu secara. Plantele din

F- (Triticum X Secale) X Tr.

şi mai ales cele

din Fa (Tr. X Sec.) X Tr.) X Tr. se aseamănă mai mult cu grâul, iar ferti litatea

lor este diferită (dela complet fertil până la complet steril) .

Metode de

G râul este o plantă considerată practic ca autogamă; de aceea

a m e t o r a r e ,

s e

utilizează la grâu următoarele metode de ameliorare:

1 . Selecţiuneji_jnjiividiială.

2. încrucişarea.

S e

1

e

c ţ

i

uT T e

a i n d i v i d u a l ă o aplicăm atât la variaţiu-

nile,

care există deja în materialul iniţial, în populaţiunile naturale,

cât şi la mutaţiunile

ce

apar în decursul procesului de ameliorare.

Populaţiunile naturale, care cuprind variaţiunile născute prin mu-

taţiuni şi încrucişări spontane, întâmplate de-a-lungul sutelor de ani

d e cultură, sunt la noi încă necercetate suficient şi reprezintă de aceea

bogate surse de soiuri preţioase.

Spre a ilustra ce valoroase variaţiuni pot să cuprindă populaţiu

nile naturale, cităm aci, după C a r

1

e t o n, istoricul renumitului grâu

RgdFifej

D a v i d F i f e din oraşul O ntario (Canada) a procurat printr'un

prieten din G lasgow (Scoţia) o cantitate de grâu, care a fost obţinută

dintr'un vapor încărcat la Danzig. Cum grâul i-a sosit exact înaintea

semănatului de primăvară şi neştiind dacă este un soiu de toamnă

sau primăvară, F i f e s'a hotărît să semene o parte din el primăvara.

G râul astfel semănat s'a dovedit a fi de toamnă, deoarece a rămas

neînspicat; în lan sau găsit numai trei spice provenite probabil dela

un singur bob. A cestea au fost păstrate şi deşi semănate în anul viitor

în condiţii foarte nefavorabile (semănate târziu şi în teren umbrit)

s'au dovedit la recoltă, a fi neatacate de rugină, deşi grânele din ve

cinătate erau foarte atacate. Boabele au fost păstrate şi îmmulţite,

dând naştere grâului Red Fife, care s'a răspândit mult în Canada şi

în partea nordică a Statelor Unite. Grâul acesia, renumit prin excelen

ta lui calitate, a servit ca genitor în încrucişarea din care s'a obţinut

cunoscutul grâu Marquis.

Mutaţiunile, care pot apărea în decursul procesului de amelio

rare,

sunt descoperite relativ uşor de ochiul deprins al specialistului;

valoarea lor este, însă, mică, deoarece ele reprezintă de cele mai

multe ori anomalii, monstruozităţi. Mai importante par a fi micile

mutaţiuni fiziologice, care apar destul de des chiar în liniile pure şi

îndreptăţesc astfel o selecţiune a acestora.

î n c r u c i ş a r e a este metoda, care asigură la grâu realizarea

de soiuri superioare. Ea poate fi executată atât între soiurile de Tr

vulgare, precum şi între acesta şi diferitele specii de Triticum sau chiar

între grâu şi secară.

— 188 -



Metoda incrucişârii intre diferitele sciuri de Tr. vulgare este pro

miţătoare şi este utilizată încă de mult timp in ameliorarea grâului;

marea vatiabilitate a soiurilor de grâu, precum şi uşurinţa cu care

se execută încrucişarea intre diferitele soiuri au contribuit la răspân

direa acestei metode chiar in staţiunile practice de ameliorare.

Varietăţile de

Tr. duium

şi

Tr. dicoccum

sunt de obiceiu mai

rezistente la boale (ca de ex. la rugina neagră şi brună) şi mai re

zistente la secetă decât grupa uulgare; de aceea pentru ameliorarea

practică s'a pus problema dacă nu cumva s'ar putea combina însu

şirile şi cromozomii grânelor din grupa cu 14 cromozomi cu acelea

ale grânelor cu 21 cromozomi.

H a y e s şi alţii au ifăcut la Staţiunea Minnesota experienţe

numeroase cu scopul de a trece grânelor obicinuite rezistenţa la ru

gină déla gránele durum. Din încrucişarea Marquis (Tr. vulgare) X

Iumillo

(Tr. durum),

a fost obţinută o linie de

vulgare

cu

21

perechi

de cromozomi, denumită Marquillo, şi care s'a dovedit rezistentă la

rugină ca şi durum şi de foarte bună panificaţie ca şi Marquis. Dea-

seinenea Mc F a d d e n din South Dakota a obţinut din încrucişarea"

intre Tr. dicoccum şi Marquis un grâu rezistent la rugină.

Aceste rezultate precum şi altele arată că rezistenţa la rugină

poate fi transportată dela

durum

şi

dicoccum

la gránele cu

21

cro

mozomi.

Este interesant de reţinut că majoritatea plantelor din F

2

şi F,

dela încrucişările dintre gránele cu

21

cromozomi şi gránele cu

14

cromozomi, este asemănătoare părinţilor aşa că, dacă amelioratorul în

cepe alegerea în F n u voi rămâne curând decât plantele părinţi;

acest proces este şi mai mult grăbit, dacă se aleg pentru însămânţare

numai boabele bine desvcltate; lucrul acesta treime, însă, evitat, pen-

trucă tocmai boabele sbârcite şi mici vcr da naştere în anii viitori la

combinaţiunile cele mai valoroase, care întrunesc bunele însuşiri ale

părinţilor.

Baur şi T s c h e rm a k cred că prin încrucişări între genuri

şi specii se pot obţine mari succese în ameliorarea grâului; R o e m e r

susţine că nu este nevoie să se recurgă la aceste încrucişări compli

cate şi dificile din cauza numărului diferit de cromozomi, deoarece în

ăuntrul grupei vulgare există o scară de variaţiuni foarte întinsă chiar

în ceea ce priveşte rezistenţa la rugină.

Se recomandă mult între altele şi încrucişarea cu

Tr. spelta,

care

este foarte puţin pretenţios, pentru a se obţine soiuri extensive.

încrucişarea dintre grâu şi secară se execută cu scopul de a se

obţine un grâu, care să ia dela secară înfrăţirea de toamnă, rezistenţa

la ger, desvoltarea rapidă primăvara şi pretenţiile mai mici faţă de

bogăţia solului. T s c h e rm a k recomandă să se utilizeze încrucişa

rea dintre grâu şi secară cu scopul ca grâul să facă o „trecere" prin

acest bastard, pentru a-şi îmbunătăţi anumite însuşiri, fie prin aceea

că el reuşeşte să ia anumite gene dela secară (mai ales cele locali

zate în plasmă), fie că câştigă, prin această trecere, o modificare per

sistentă a genelor proprii.



încrucişarea Triticurn

X

Sécale este utilizată în Germania pen

tru a se obţine j râne puţin pretenţioase în ceea ce priveşte solul, des

tinate terenurilor uşoare, şi în Rrsia pentru a se obţine grâne mai re

zistente la ger.

Meister susţine că a obţinut din această încrucişare un nou

tip de grâu, căruia ia dat ni mele de Triiicwn Secalolrlcum Saratovi-

cnse studiile citolo ice arată că acest hibrid are 56 cromozomi în ce

lulele somatice şi 28 cromozomi în gârneţi

Ţintele

de

Ţintele generale, pe care trebuc să le urmărim în ameliorarea

urmărit

grâului sunt următoarele:

1 .

Cal i tatea. Gr<lu de pioastă calitate nu putemexporta, pen-

trucă ţările occidentale impo tr numit grâne superioare calitativ,

aşa numitele grâne rr

.cd

cinalc, cu care să îmbunătăţească gránele lor

făinoase.

Comerţul internaţional clasifică, c'in punctul de vedere al calităţii,

gránele în 3 mari grupe şi anume în grupele A. B şi C. In prima gru

pă (A) intră toate acele tipuri de grâne, care au proprietatea să îm

bunătăţească calitatea grânelor mai puţin panificabile, In grupa B

sunt clasificate gránele, care dau o pâine bună ele înşile fără să mai

fie nevoie să se amestece cu grâne din grupa A, iar grupa C cuprinde

toate gránele de calitate inferioară şi care numai amestecate cu grâne

din grupa A dau o făină cu proprietăţi panificabile.

Tot aşa de importantă este, natural şi calitatea grâului, care se

consumă în ţară, deoarece morile mari, în urma sporirii pretenţiilor

brutarilor, nu mai cumuără decât grâne de calitate.

In ultimul timp s'a făcut de mulţi cercetători (Bif fen în An

glia, Saunders în Canada, Howard în India, ş. a.) constatarea

că panificabilitatea este o însuşire ereditară; este drept că şi con

diţiile mediului influenţează calitatea, însă numeroase studii au ară

tat că există deosebiri ereditare între soiurile cultivate intr'unul şi

acelaşi loc.

Azi metodele pentru determinarea calităţii au evoluat astfel,

încât este posibil ca ea să fie examinată obiectiv.

Cercetările mai r.oi au arătat că este posibil să unim calitatea

cu alte bine însuşiri, de ex. cu productivitatea; pot fi citate nume

roase exemnle în sprijinul acestei afirmaţii; astfel Bif fen a ob

ţinut grâul Yeoman, care uneşte o mare productivitate cu o bună

lalitate.

Putem obţine grâne de calitate, aplicând selecţiunea indivi

duală la populaţiunile româneşti, ruseşti şi ungureşti sau prin în

crucişară, utilizând ca genitori soiuri de calitate superioară, cum

sunt: Cenad 117, Odvoş 156, Odvoş 241 American 15, American

26, etc

2.

Producti vi tatea nu trpbue pierdută din vedere, căci

ameliorarea de soiuri productive oferă avantajul că se obţine o

scădere a costului d> producţie, mărindu-se astfel rentabilitatea

culturii grâului. S'a căutat până acum să se obţină productivitatea,

încrucişând soiurile indigene cu soiurile Souarehead sau alte grâne

occidentale; această cale s'a dovedit a fi greşită, pentrucă gránele

occidentale dădeau naştere la hibrizi tardivi şi de proastă calitate;

- iao -



mult mai potrivite s'au dovedit ca genitori grânele americane, a

căror productivitate, fiind condiţionată de alţi factori genotipici, ajută

să se nască, în încrucişările cu soiuri româneşti, prin transgresiune,

soiuri capabile de mari recolte.

3.

R e z i s t e n ţ a la ger este o însuşire fundamentală pen

tru grânele de toamnă; grânele româneşti, ruseşti şi ungureşti o po

sedă, deşi nu în gradul, în care ea există reprezentată în unele

grâne americane.

Putem spori rezistenţa la ger fie prin încrucişări cu soiuri mij

lociu de rezistente, pentru a se obţine prin transgresiune soiuri mai

rezistente, fie prin bastardări cu grâne foarte rezistente la ger, cum

sunt soiurile americane (Minhardi, Buffum, Turkey, Odessa, etc.)

sau soiurile ruseşti (Kharkoff, Wyatka

5,

Sibirian).

4.

R e z i s t e n ţ a la c ă d e r e este o ţintă ce trebue apreciatădupă condiţiile de sol, climă şi tehnică agricolă în care lucrăm; în

condiţiile, care favorizează căderea (ploi multe, pământ bogat, apli

carea de îngrăşăminte, etc), tăria paiului trebue urmărită cu tena

citate în ameliorare. In condiţiile extensive ne vom putea mulţumi

cu paie mijlociu rezistente.

Rezistenţa la cădere poate fi obţinută prin încrucişarea cu grâ

nele scurte şi tari în paiu; de obiceiu soiurile cu spicul dens sunt

s i mai scurte în paiu şi mai rezistente la cădere.

Spre a ameliora soiuri rezistente la cădere, ar trebui să recur

gem la soiurile occidentale (germane, engleze, suedeze, etc); expe

rienţa ne-a arătat, însă, că hibrizii proveniţi din aceste încrucişări

păcătuesc, după cum am arătat, în privinţa precocităţii şi calităţii;

de aceea se recomandă să alegem mai bine ca genitori soiuri nu atât

de rezistente la cădere, dat care să fie precoce, de bună calitate şi

rezistente la ger, pentm ca să obţinem transgresiuni, decât să com

plicăm ameliorarea prin introducerea unor proaste însuşiri.

5. P re c o c i t a t e a este o preţioasă însuşire necesară în toate

regiunile producătoare de grâu; precocitatea aduce multe avantaje

soiurilor, care o posedă; astfel soiurile precoce sunt de calitate exce

lentă, scapă de rugina neagră, scapă de sbârcirea pe care-o aduce

valul de căldură în epoca dinaintea recoltei. Deasemenea precoci

tatea fereşte grânele de ploile numeroase şi de grindina, care bân-

tue în unele ţinuturi în timpul recoltei. In ţinuturile reci precocitatea

e o şansă de a scăpa de îngheţurile de toamnă.

De obiceiu soiurile precoce nu sunt aşa de productive; totuşi

prin încrucişări putem obţine excepţii sau, mai corect zis, compro

misuri.

Putem obţine precocitatea încrucişând grânele noastre cu soiu

rile precoce americane, chinezeşti, italiene, etc

6 . R e z i s t e n ţ a la rug i nă este însuşirea, pe care trebue

so urmărim neîncetat în ameliorarea grâului; într'adevăr oscilaţiile

recoltei la grâu sunt datorite în primul rând ruginii şi apoi gerului.

Cum ţinta principală astăzi nu mai este productivitatea, ci înlătura

rea oscilaţiilor recoltei, ne vom strădui să obţinem soiuri a căror re

zistenţă la rugină să asigure constanţa recoltei.



Rezistenţa

la

rugină

s'a

dovedit

a fi o

însuşire ereditară;

de

aceea găsim mari diferenţe dela

un

soiu

la

altul

şi mai

ales déla

o

specie la alta.

Insă, ca şi la plantele agricole, rugina depinde de factorii mediului; tem

peratura

şi

umiditatea influenţează foarte mult desvoltarea ruginii. Ingrăşămin-

tele aplicate grâului influenţează deasemenea desvoltarea ruginii; astfel, la o in-

grâşare unilaterală cu azot, plantele cresc mai luxuriant şi perioada lor de ve

getaţie se lungeşte. Din contră îngrăşământul cu potasiu şi acid fosforic deter

mină o creştere mai concentrată şi o scurtare a perioadei de vegetaţie. Aceasta

corespunde

şi cu

desvoltarea ruginii, care

are o

creştere

mai

bogată

şi o

peri

oadă dc vegetaţie mai lungă; de aceea, de ex. grâul după leguminoase este mai

atacat dc rugină.

La

noi

avem

de

luptat

în

special

cu

rugina brună

şi

rugina

neagră; de aceea ameliorarea trebue să mărească rezistenţa grâului

de toamnă contra ruginii brune

şi a

celui

de

primăvară contra ruginii

negre; pentru

a

ajunge

aci

avem două

căi de

urmat:

1)

încrucişa

rea

cu

soiuri rezistente înăuntrul grupei

Tr. vulgare; 2)

încrucişa

rea

cu

alte specii

de

grâu.

Se recomandă

ca

soiuri rezistente

la

rugina galbenă: soiurile

Chinese

166 şi 165,

Clowers

Red,

Modell, Spaldings prolific,

Nor-

mandie

şi

Ridit;

la

îugina brună: Democrat

C. I. 3384,

Mediterra-

nean C. I. 3332, Ardito, Aurore şi Varonne.

Varietăţile

de

Tr.

durum şi

Tr.

dicoCcum

sunt

de

obiceiu

mai

rezistente larugina brună şi neagră decât tipurile din grupa vulgare;

de aceea

vom

utiliza

şi

varietăţile rezistente

ale

acestor specii

ca ge-

nitori

în

încrucişările noastre.

7.

R e z i s t e n ţ a

la măi ură

este

de

dorit pentru gránele noas-

t'e,

mai

ales fiindcă pentru agricultura noastră extensivă

şi

înapoiată,

saramurile sunt scumpe

şi

neutilizate. Calea, pentru

a

obţine tipuri

rezistente,

e

aceea

a

încrucişărilor

cu

soiuri rezistente.

Cel mai re

comandabil genitor este soiul Ridit, obţinut

de G a i n e s din

încru

cişai

ea a

două soiuri rezistente

la

mălură (Turkey

şi

Florence)

şi

care s'adovedit şi la noi practic imun lamălură. Deasemenea se re

comandă

ca

părinţi, următoarele soiuri rezistente: Turkey

144,

Odes-

sa, Odvoş

116,

Odvoş

146,

Minturki,

Oro.

8.

R e z i s t e n ţ a

la

t ă c i u n e trebue deasemenea urmărită,

mai ales

că

tratamentul contra tăciunelui este foarte dificil.

Se re

comandă următorii genitori, găsiţi

în

experienţele noastre rezistenţi

la tăciune: Odvoş

241.

Odvos

1015,

Democrat

C. I. 3384,

Kraffts

Dickkopf, Vilmorin

27,

Blaues Kolben, Cenad

1252 la

grâul

de

toamnă

şi Garnet, Manitoba, Ulca, Rümkers

So -

Dickkopf

şi

Hohenheimer

25 f. la grâul de primăvară.

Bine înţeles că la aceste ţinte generale se adaugă şi altele speciale dife

ritelor regiuni; astfel

in

ţinuturile ploioase gránele trebue

să nu

încolţească

în

clăi; pentru stepă

B o n t e a

susţine

că în

prezent avem nevoie

de

soiuri

mai

rustice, care să posede următoarele însuşiri:

„ 1 Să suporte mai bine seceta. Prin scurtarea perioadei de vegetaţie şt

prin alegerea plantelor cu ritmul de vegetaţie mai activ la începutul primăverii,

când umezeala este mai multă in pământ, suntem în stare să obţinem soiuri ma:

precoce şi mai rezistente la secetă. Dar precocitatea nu e compatibilă cu pro-



de ameliorare.

ducţia mare. Trebue să ne oprim totuşi la această insuşire, căci pentru echili

brul economic al unei gospodării din stepă, este mai interesant de a poseda so

iuri de plante, care deşi in anii umezi — foarte rari — nu sunt in stare să dea

recolte comparabile cu ale soiurilor de mare producţie, sunt insă capabile ca in

anii uscaţi — mai frecvenţi — să producă măcar jumătate din recolta normală. In

astfel de ani soiurile prea nobile nu-s in stare să intoarcă nici sămânţa.

2. Să nu pretindă o pregătire prea meticuloasă a pământului.

3. Să suporte semănatul târziu; ca urmare a acestui fapt soiul să aibă

puterea de a înfrăţi activ şi primăvara.

4. Să reziste bine în tovărăşia buruienilor, acestea neputând fi distruse cum

trebue in actuala formă de agricultură cu cultura extensivă şi unilaterală a cere

alelor.

5. Să poată fi recoltat fără pierderi cu ajutorul maşinilor. T rebuesc înlă

turate soiurile, care se scutură uşor şi acelea al căro r spic stă aplecat, defect apre

ciabil in regiunile şi pentru gospodăriile, care recol tează cu ajutorul secerători lor— -

legători, fiindcă recolta este puternic micşorată prin scuturarea, care are loc în

tre pânzele elevatorului. In astfel de gospodări i e mai potrivit grâul cu spicul erect.

6. Cali tatea bobului să fie fără cusur.

7. Să aibă paiul fin, fără ca prin aceasta să fie periclitată rezistenţa la că

dere. In stepa lipsită de fâneţe, paiele formând baza alimentaţiei vitelor, cal itatea

lor nu poate să ne fie indi ferentă' .

Ameliorăm grâul prin extragerea de linii pure din populaţiu- Procesul

nile naturale şi artif iciale (obţinute prin încrucişări). D eoarece pro

cesul de ameliorare se prezintă, începând cu semănatul populaţiu-

nilor, la fel, fie că aplicăm selecţiunea individuală, fie că lucrăm cu

încrucişări, şi având în vedere că reale progrese obţinem numai prin

metoda încrucişărilor, vom descrie procesul de ameliorarea grâului

prin obţinerea de noi-combinaţiuni cu ajutorul încrucişărilor.

Procesul de ameliorarea grâului prin încrucişări (fig. 53), în

cepe cu studiul sortimentului; experienţa a arătat că nu dau rezul

tate sigure, decât încrucişările la care soiurile părinţi au fost alese

pe baza observaţiilor meticuloase de cel puţin trei ani; în acest timp

studiem principalele însuşiri ale soiurilor colectate din ţară şi străi

nătate şi căutăm să pătrundem în structura_gejiotipică a materialu-

lui, ce vrem să încrucişăm; numai introducând factori genotipici va

loroşi in încrucişare, vom obţine noi-combinaţiuni superioare. La ale

gerea părinţilor vom avea în vedere nu numai însuşirea valoroasă,

ce vrem să introducem în încrucişare, ci şi celelalte însuşiri ale soiu

lui; ne vom feri, pe cât este posibil, să utilizăm ca părinţi soiuri cu

mari defecte, ca de ex. tardivitatea, proasta calitate a făinii, etc. Re

zultate mult mai rapide obţinem folosind ca părinţi soiuri, la care

însuşirile preţioase sunt reprezentate într'un grad mijlociu; astfel vom

obţine, relativ uşor, prin transgresiune acumularea factorilor, cari

condiţionează prezenţa însuşirii urmărite.

Sortimentul se seamănă de obiceiu în zece rânduri la distanţa de

12 cm. intre rânduri şi 6 cm. între plante.

Soiurile, dovedite în studiile de sortiment ca cele mai valoroase,

vor fi semănate în straturile soiurilor-părinţi în grupe de câte 4 rân

duri la distanta de 12 3 cm; din fiecare soiu se seamănă câte 200— 300

boabe la două sau trei epoci, spre a face posibilă încrucişarea soiu-

«3 _ 193 _



V ig

53. — Procesul ameliorării grâului.



rilor cu epoci diferite de înf lorire; tot în acest scop soiurile tardive

se însămânţează mai timpuriu (chiar cu o lună) decât soiurile pre

coce Pentru a asigura executarea comodă a lucrărilor de încrucişare

la toate plantele grupelor de părinţi, se lasă între ele o cărare de

60— 70 cm.

Soiurile părinţi, în special cele destinate a servi ca plante-mumă,

pot fi semănate şi în ghiveciuri, care apoi se aşază în seră sau căsuţe

de vegetaţie; de obiceiu se seamănă 3 boabe în fiecare ghiveciu, ca

apoi să se lase pentru încrucişări numai planta cea mai bine des-

voltată.

Pregătirea spicelor pentru castrare trebue făcută încă înainte

Pregătirea

ca ele să fi ieşit din-teaca frunm; cel mai potrivit timp pentru exe-

pentru castrare.

cutarea castrării este acela când vârful spicului începe să apară din

teaca superioară.

Pregătirea inflorescenţelor constă în îndepărtarea aristelor (mus

tăţilor) la grânele aristate, care având această însuşire recesivă —

prezenţa aristelor — sunt preferate ca plante-mume, deoarece astfel

putem să constatăm chiar la hibridul din Fj dacă încrucişarea a

reuşit.

Se recomandă deasemenea să îndepărtăm spiculeţele sterile sau

insuficient desvoltate dela baza şi vârful spicului, precum şi florile

ce trec peste două în fiecare spiculeţ; rămân astfel în spic numai

florile bine şi uniform desvoltate, la care putem executa operaţia cas

trării cu uşurinţă.

Castrarea se face în acelaşi timp cu pregătirea inflorescenţelor;

Castrarea,

se extrag — cu ajutorul unei pensete — cu îngrijire cele trei stamine,

aşa fel ca să nu se vatăme câtuşi de puţin ovarul; castrarea se face

cu mult succes spre seară, căci astfel părţile eventual rănite nu se

usucă.

După castrare închidem inflorescenţele — ca să le ferim de fe-

cundaţie străină — în pungi de hârtie de pergament- unii întrebuin

ţează eprubete, în care introduc spicele castrate; totuşi s'a dovedit

că eprubetele nu sunt recomandabile, întru cât în ele se formează

rouă, ceea ce este dăunător prinderii sau desvoltării boabelor hibride.

Polinizarea se face cel mai bine prin introducerea anterelor

p

0

Mni

Z

area.

coapte în florile castrate. La această metodă T s c h e r m a k reco

mandă să se aleagă în orele cu s o a r e spice gata de a înflori dela

olantele-tată, cărora li se taie aristele; fiecare floare apoi se deschide

larg cu ajutorul pensetei, îndepărtându-se mult paleele; sau se smulg

glumele şi paleele, lăsându-se astfel libere părţile interne ale florii.

Dacă soarele este destul de puternic, putem pe această cale să pro

vocăm artificial înfloritul; staminele se întind, anterele iau ană dela

lodicule, se umflă, se despică şi lasă să curgă polenul; în acest mo

ment experimentatorul prinde fiecare anteră separat şi pensulează

cu ea stigmatele florii castrate. Staminele se lasă în floare pentru con

trolul florilor deja polinizate.

Alţii pensulează stigmatele cu polenul adunat din soicele plan-

telor-tată; pentru aceasta se recoltează spicele aoroane de înflorire,

se aduc în laborator şi se aşază în sticle cu apă- polenul se scutură

<Iela sine pe hârtii negre, de unde se adună în cutii. Pentru a provoca



o

scuturare

mai

abundentă

a

polenului,

se

recomandă

ca la

fiecare

sfert de orăspicele

să fie

scoase

şi

lăsate

să se

usuce

şi

apoi iarăşi

aşezate

in apă.

D acă repetăm

des

această tratare,

se

deschid

şi

alte

flori care lasă

să

cadă polen. Această alternare

de

uscare

şi

udare,

aduce

pe de o

parte multă

apă la

părţile florale interne,

pe de

altă

parte usucă părţile florale exterioare precum

şi

anterele

şi

grăbeşte

procesul înfloritului şi scuturarea polenului.

Chiar numai prin simpla scuturare sauapăsare cumâna

a

inflo

rescenţelor,

se

poate grăbi procesul înfloririi, pentrucă prin aceste

operaţii lodiculele

se

umflă, paleele

se

îndepărtează

şi

lasă

să

iese

anterele, din care curge deja polenul.

După polinizare spicele

se

introduc

în

pungi depergament, spre

a

fi

ferite

de

alte încrucişări eventuale. Boabele hibride

se

desvoltă

de obiceiu destul

de

bine.

Cultura

hibri- Boabele hibride obţinute lesemănăm fie înghiveciuri deflori,

«lor obţinuţi.

{ i e î n s U a

t u r i

la

distanţe mari (12/ 12); plantele

vor

fi

bine îngrijite

săpate, îngrăşate şi udate, pentru cadesvoltându-se puternic şi în

frăţind mult,

să

producă

cât

mai multe boabe, care vor

da

naştere

deci

la

numeroase plante

în

generaţia

F.

2

.

Boabele plantelor-F,

le

cultivăm

în

straturi;-

la

plantele-F

2

ob

servăm noile-combinaţiuni născute

din

jocul numeroşilor factori

ge-

notipici.

Dacă plantele-părinţi aufost asemănătoare caaspect, sepoate

proceda

la

alegerea

de

elite chiar din generaţia ¥

?

mult mai reco

mandabil este îmmulţim, după metoda AkarD aceşti hibrizi până

in generaţia

F7

spre

a

spori procentul combinaţiunilor homozigote.

Pentru

a

grăbi procesul ameliorării, putem descoperi dezăpadă stra

turile cultivate

cu

aceşti hibrizi,

sau

putem alege numai tipurile

aristate; deasemenea prin infecţiuni artificiale cu tăciune, mălură

şi

rugină, eliminăm

în

fiecare

an

combinaţiunile nerezistente;

tot

astfel

spre

a

nu îmmulţi decât tipuri precoce, recoltăm

şi

îmmulţim separat

plantele

cu

coacere timpurie.

Corcii F

3

— F

7

se

seamănă cumaşina, după

ce

prin operaţiile

de

curăţire

au

fost eliminate boabele uşoare

şi

sbârcite; încă d in gene

raţia

F

H

putem semăna

o

parte

din

boabe chiar

în

straturile

de

popu-

laţiuni spre

a

alege elite,

iar

restul se însămânţează c u maşina spre

a obţine generaţia următoare, procentual m a i bogată

în

homozigoţi.

C u i tu are a

Boabele plantelor din generaţia F

8

— F„

le

semănăm bob cu bob

i

opuiaţiuniior. în

straturi late

de

circa

3

m.

la

distanţa

de

3— 10 cm-,

pe

rând

şi 12

cm.

între rânduri; distanţa vafi cu atât mai mică cucât mai sece

toasă va fi regiunea încare lucrăm.

Iot astfel vomsemăna

şi

populaţiunile naturale, adică grânele

băştinaşe,

pe

care dorim

să le

ameliorăm prin metoda selecţiunii i n -

dividuale.

In celelalte stadii

ale

procesului

de

ameliorare, metoda selec

ţiunii

din

populaţiuni naturale nu

se

deosebeşte

de

aceea aalegerii

de linii

din

populaţiunile artif iciale, obţinute prin încrucişări; asupra

unui singur lucru trebue săfim m a i atenţi

la

descendenţele elitelor

provenite din încrucişări, anume asupra constanţei acestora datorită

homozigotiei lor.

-

196 -



In timpul vegetaţiei vom căuta să dăm lucrări atente de îngrijire,

îndepărtând buruienile şi căutând în general ca să fie asigurată des-

\ oltarea uniformă a tuturor plantelor din strat; astfel vom obţine

plante, care, având aceeaşi hrană şi acelaşi spaţiu de desvoltare, fiind

semănate la aceeaşi adâncime şi aceeaşi distanţă între rânduri, vor

marca diferenţele datorite in special constituţiei lor genotipice.

La recoltă, după ce am eliminat plantele vecine golurilor, pre

cum şi pe cele marginale (câte 2—3 dela fiecare margine), vom smulge

cu îngrijire — spre a nu rupe fraţii — plantă cu plantă şi vom reţine

numai plantele sănătoase, uniform desvoltate şi cu un număr sufi

cient de fraţi. Plantele reţinute vor fi legate fiecare în parte în două

locuri (şi sus lângă spice, şi jos lângă rădăcini) şi apoi împreună

toate care aparţin unei populaţiuni, într'un snop, ce se va eticheta şi

apoi atârna in magazia de păstrare, până la prelucrarea materialului

in laborator. A legerea aceasta în câmp a elitelor nu trebue să fie

prea severă, deoarece toate plantele reţinute vor fi încă odată ana

lizate pe îndelete în laborator.

In ceea ce priveşte analiza elitelor în laborator, există trei opinii;

unii amelioratori socotesc inutilă orice analiză a elitelor, a indivizi

lor singuratici, pentrucă ele, organisme izolate, fiind supuse modifi-

caţiunilor, nu pot să ne orienteze asupra valorii medii a tipului ce

reprezintă; alţi amelioratori sunt de părere că trebue să fim orien

taţi cât mai precis şi mai amănunţit asupra însuşirilor plantelor-elite,

pentrucă ele formează punctul iniţial al întregului proces de amelio

rare şi de valoarea elitelor, care trebue cercetată cu toate mijloacele

tehnice ce ne stau la dispoziţie, depinde succesul lucrului început.

In sfârşit alţi amelioratori urmează calea de mijloc, neanalizând la

elite decât însuşirile mai importante şi care se lasă mai uşor studiate

şi studiând la descendenţi celelalte însuşiri mai însemnate.

Noi recomandăm să se aprecieze în laborator principalele însu

şiri numai după aparenţă, renunţându-se la migăloasele cântăriri, mă

surări şi socoteli, pentru următoarele motive:

1. însuşirile, ce le analizăm, sunt în marea majoritate modifica-

ţiuni; de aceea este mult mai util să le determinăm la descendenţa

elitelor în anul viitor.

2. Multe din măsurători ne pot induce în eroare, îndreptând se-

lecţiunea pe căi puţin promiţătoare; de ex. preferind elitele cu spice

grele, cu boabe numeroase şi cu boabe mari, aşa cum se obicinueşte în

ţările nordice, vom obţine adesea tipuri de grâu nepotrivite regiuni

lor noastre. Importantă este, nu înfăţişarea unui grâu, ci capacitatea

lui de producţie şi bunele lui însuşiri, care cu greu se pot citi în feno-

tipul unei elite.

3. Analiza minuţioasă a elitelor cere mult timp, pe care este mai

folositor să

-1

utilizăm alegând un număr dublu sau triplu de elite;căci cu cât vom însămânţa mai multe elite, cu atât şansa de a obţine

linii mai valoroase va fi mai mare.

La analiza aceasta sumară a elitelor pe care-o recomandăm, vom

proceda astfel:

Aşezăm plantele alese din populaţiuni pe masa de alegere şi re

ţinem elitele care au următoarele însuşiri:

Analiza elitei

în laborator

http://oltarea/

http://oltarea/



1. O b u n ă î n f r ă ţ i r e . Vom prefera elitele cu minimum trei

fraţi; numărul fraţilor cerut va fi cu atât mai mare, cu cât distanţa, la

care au crescut plantele alese a fost mai mare şi cu cât clima regiunii,

în care lucrăm, este mai umedă. înfrăţirea depinde de substratul ere

ditar al fiecărei plante, însă este mult influenţată de mediu. O prea

mică înfrăţire este un defect, pentrucă plantele puţin înfrăţite nu pot

împlini golurile din câmp, survenite din lipsa sau moartea prematură

a plantelor. O înfrăţire mai mare la plantele crescute în aceleaşi con

diţii este semnul unei puteri mari de vegetaţie. Măsura aprecierii în

frăţirii trebue însă să fie în câmpul de ameliorare altfel de cât în cul

tura mare; spaţiul mai mare din câmpul de ameliorare dă posibilitate

aceleiaşi capacităţi de înfrăţire să se evidenţieze mai mult decât ar fi

fost în cultura mare; de aceea numărul de fraţi cerut în câmpul de

ameliorare trebue să fie întotdeauna mai mare decât cel pe care

dorim să-1 avem în cultura mare.

2. U n i f o r m i t a t e a . Cu cât fraţii unei plante sunt mai ase

mănători, cu atât este mai valoroasă acea elită; această uniformitate

se găseşte mai de grabă la plantele cu paiul scurt.

3. L u n g i m e a m i c ă a p a i u l u i . A ceastă însuşire aduce

cu sine mai multe foloase; într'adevăr plantele cu paiul scurt sunt

mai rezistente la cădere, mai uniforme şi posedă spice mai dense,

înălţimea elitelor se apreciază aproximativ cu ajutorul liniaturii, cu

care este prevăzută masa de alegere.

4.

T ă r i a p a i u l u i . La analiza sumară, pe care-o recoman

dăm, tăria paiului se apreciază prin agitarea plantei, precum şi prin

presarea între degete a internodiilor inferioare.

5. L i p s a de s p i c u l e ţ e i n f e r t i l e l a b az ă şi l a

vârf; această însuşire se întâlneşte rareori la populaţiunile naturale.

6. R e z i s t e n ţ a l a s c u t u r a r e o apreciem după tăria şi

deschiderea paleelor.

7. S ă n ă t a t e a p l a n t e l o r . Preferăm elitele cu paiul cât

mai sănătos — lipsit mai ales de pete de rugină.

8. C a l i t a t e a b o a b e l o r . Apreciem calitatea după coloarea,

sticlozitatea şi tăria boabelor; boabele colorate închis sunt în general

mai bogate în proteină. Pentru a determina coloarea, boabele fiecărei

elite se aşază în câte o cutie de carton cu fundul negru sau albastru-

închis;

aprecierea colorii se face în zile senine la o lumină cât se

poate de uniformă — de preferat lumina nordică. La început ne uşu

răm această muncă alegând ca termeni de comparaţie câteva probe

tipice.

Analiza completă, meticuloasă a elitelor se obicinueşte mai ales in staţiu

nile germane de ameliorarea plantelor şi se execută astfel:

Elitele, menţinute la alegerea in câmp, se aşază pe masa de alegere şi se

apreciază din punctul de vedere al uniformităţii şi al înfrăţirii; elitele reţinute

pe baza acestui sumar examen primesc fiecare câte un număr, pe care-1 vor păs

tra în tot decursul prelucrării .

Apoi fiecare elită se scutură de pământ prin repeţite lovituri cu ajutorul

unui cuţit de lemn şi se taie cu foarfecă rădăcinile in aşa fel, ca fraţii să rămână

totuşi legaţi între ei; după aceea se determină:



1. G r e u t a t e a t o t a l ă a p l a n t e i , care deşi este mult influenţată de

mediu, exprimă, când este ridicată, o putere mai mare de vegetaţie.

2. N u m ă r u l f r a ţ i l o r .

3. L u n g i m e a p a t u l u i (fratelui) celui mai lung şi celui mai scurt, spre

a se stabili uniformitatea, calculându-se diferenţa dintre fratele cel mai mare şi

cel mai mic.

4. L u n g i m e a s p i c e l o r prin măsurarea rachisului dela inserţia pri

mului până la ultimul spiculeţ.

5. N u m ă r u l s p i c u l e ţ e l o r .

6. D e n s i t a t e a s p i c u l e ţ e l o r . Aceasta trebue înţeleasă în sensul

numărului spiculeţelor la unitatea de măsură, de obiceiu la 100 mm.; de aceea

densitatea spiculeţelor se află immulţind numărul spiculeţelor cu 100 şi împărţind

la lungimea rachisului in mm., adică după formula:

N o.

spiculeţelor

X

100

D (densitatea spiculeţelor) =

• — — , .

. . t . . .

: „

1

f i / lungimea rachisului in mm.

Densitatea mai mare este socotită favorabilă, pentrucă indică o mai mare

productivitate şi rezistenţă la cădere.

Densitatea o putem afla şi cu ajutorul riglei de calcul a lui L a n

g

(fig. 54).

Rigla aceasta sa introdus in mai toate staţiunile de ameliorare, din cauza

uşurinţei cu care ea permite aflarea densităţii, pentru calcularea căreia procedăm

astfel:

Fig. 54. - Rigla de calcul a lui Lang.

a) Se măsoară, cu ajutorul indicatoarelor Zi şi Z> lungimea rachisului,

care se citeşte, fie in milimetri , fie în zecimi de milimetru, pe scara 1 şi anume

in dreptul liniei marcate pe placa de sticlă a cursorului.

b)

N umărul găsit pentru lungimea rachisului este căutat şi plasat pe scara

3 iarăşi cu ajutorul liniei marcate pe placa de sticlă a cursorului.

c)

N umărul găsit pentru spiculeţe şi citit pe scara 2, care este mobilă şi

divizată ca şi scara 3, se aşază, prin mişcarea scării 2, sub linia cursorului , astfel

că acum numărul spiculeţelor se găseşte direct deasupra numărului pentru lun

gimea rachisului.

dj Acum putem citi direct densitatea sp iculeţelor pe scara 2 deasupra ulti

mei diviziuni a scării 3, cu o exactitate de 3— 4 zecimale.

Cu ajutorul acestei rigle putem afla şi densitatea boabelor, aşezând pe

scara 2, sub linia cursorului numărul boabelor in loc de numărul spiculeţelor.

7. N u m ă r u l s p i c u l e ţ e l o r s t e r i l e .

8. N u m ă r u l b o a b e l o r .

9.

G r e u t a t e a b o a b e l o r . Pentru a vedea exageraţi ile acestor migă

loase cercetări, este suficient să arătăm că se recomandă să se separe, prin site spe-



c i a l e , b o a b e l e m a r i

de

c e l e m i c i

şi

f i e c a r e c a t e g o r i e

să se

n u m e r e

şi să se

c â n t ă

r e a s c ă s e p a r a t ,

iar la

d e t e r m i n a r e a g r e u t ă ţ i i t o t a l e

a

b o a b e l o r

să se

ţ i n ă s e a m a

şi

d e b o a b e l e l i p s ă ; p e n t r u a c e a s t a e s t e i a r ă ş i n e v o i e

să se

n u m e r e b o a b e l e l i p s ă ,

să

s e c a l c u l e z e g r e u t a t e a m e d i e

a

u n u i

bob şi

a p o i

să se

m ă r e a s c ă c o r e s p u n z ă t o r c if ra

g r e u t ă ţ i i t o t a l e

a

b o a b e l o r .

10. P r o d u c ţ i a

d e

b o a b e

a

u n u i f r a t e . E s t e

o

î n s u ş i r e c a r e

a

f o s t

g ă s i t ă i n d e p e n d e n t ă

de

n u m ă r u l f r a ţ i l o r

şi de

a c e e a e s t e c o n s i d e r a t ă

ca

p r e ţ i

o a s ă

în

c a r a c t e r i z a r e a v a l o r i i u n e i e l i t e .

1 1 . G r e u t a t e a

a 100

b o a b e ,

pe

c a r e

o

a f l ă m

din

f o r m u l a ;

g r e u t a t e a t o t a l ă

a

b o a b e l o r X

100

g r e u t .

100

b o a b e

= s

r—;—i

s

No.

b o a b e l o r

O m a r e g r e u t a t e

a 100

b o a b e e s t e ,

in

a n i i s e c e t o ş i ,

o

c a r a t e r i s t i c ă

a

p l a n t e l o r

r e z i s t e n t e

la

s e c e t ă

şi în

a n i i

de

r u g i n ă

o

î n s u ş i r e

a

p l a n t e l o r r e z i s t e n t e

la

r u g i n ă ;

a ş a

dar

d a c ă a l e g e m b o a b e l e d u p ă m ă r i m e i n f l u e n ţ ă m f a v o r a b i l a -n e l i o r a r e a ,

pe

l â n g ă m ă r i r e a f i r e a s c ă

a

p r o d u c ţ i e i .

12. P r o c e n t u l

d e

b o a b e

se

a f l ă

din

f o r m u l a ;

g r e u t a t e a b o a b e l o r X

100


a

p l a n t e i

P r o c e n t u l

de

b o a b e e s t e

o

î n s u ş i r e p r e ţ i o a s ă

şi

c a r e e s t e p u ţ i n i n f l u e n ţ a t ă

d e m e d i u .

13 .

C a l i t a t e a b o a b e l o r a p r e c i a t ă d u p ă c o l o a r e .

I n g e n e r a l , d a c ă

ne

d e c i d e m

să

f a c e m a n a l i z a e l i t e l o r ,

vom

p u n e p r e ţ

pe

î n s u ş i r i l e , c a r e v a r i a z ă

mai

p u ţ i n ,

cum

s u n t : l u n g i m e a r a c h i s u l u i , d e n s i t a t e a

spi

c u l e ţ e l o r , p r o c e n t u l

de

b o a b e

şi

g r e u t a t e a

a 100

b o a b e ;

din

c o n t r ă

ne vom

l ă s a

m a i p u ţ i n c ă l ă u z i ţ i

de

î n s u ş i r i l e , c a r e v a r i a z ă m u l t ,

cum

s u n t n u m ă r u l f r a ţ i l o r ,

g r e u t a t e a i n t r e g e i p l a n t e , n u m ă r u l t o t a l

al

b o a b e l o r

şi


a

b o a b e l o r .

R

o e m e r

r e c o m a n d ă u r m ă t o a r e a t a b e l ă

în

c a z u l c â n d

nu se fac

d e c â t

a

n a l i z e l e

mai

s i m p l e :

Cultivarea pri

melor descen

dent»;.

N

o

c

u

e

n

O

a

G

e

u

a

e

t

o

a

ă

N

o

f

r

a

o

P

u

c

m

u

G

e

u

a

e

b

b

o

N

o

b

b

l

o

G

e

u

a

e

a

1

b

b

P

o

a

u

p

u

P

o

n

u

d

b

b

g-

cm.

O

'

p-

& •

or

Boabele elitelor — analizate fie sumar, fiemeticulos — se

păs

trează în pungi aşezate în dulapuri cupereţii de sârmă.

Toamna semănăm aceste boabe, după ce ameliminat pecele in

suficient desvoltate, în straturi, la distanţa de 6 12 cm, unde la fiecare

a 5-a sau a

10-a

parcelă intercalăm o parcelă din soiul martor (de obi-

ceiu soiul, care a dat cele mai bune rezultate în regiune). Pentru a feri

plantele de influenţa marginii

S 2

reconindă si seîncadreze stratu-ile,

atât

la

capete

cât şi pe

laturile lun i, seminându- se

o

altă plantă

(la

grâul

de

toamnă

se

seamănă

orz de

toamnă

sau

secară,

iar la

grâul

de- primăvară orzoaica).

Pentru semănatul primelor descendenţe sunt mai mu'te procedee ;

unii aşază toate boabele, provenite dela o elită, într'm singur rând;

alţii preferă săaibă neapărat

mai

multe rânduri, pentrucă astfel caracte-



ristica fiecărei descendenţe iese

mai

uşor

in

evidenţă. Deasemenea

în

ceea

ce

priveşte distanţele dela

o

descendenţă

la

alta,

se

procedează

diferit; astfel unele staţiuni

nu

lasă niciun

loc

între descendenţe, altele

lasă

o

distanţă

de 40 - 50 cm.

dela

o

descendenţă

la

alta,

şi în

sfârşit

în unele câmpuri

se

seamănă între elite rânduri separatoare

de

secară

sau

orz de

toamnă.

Numărul boabelor" semănate

din

fiecare descendenţă variază între

80—200, după

cum

elita respectivă

a

fost

mai muH sau mai

puţin

în

frăţită.

In t i m p u l v e g e t a ţ i e i facem observaţii

în

special asupra

rezistentei

la ger,

repeziciunii

şi

uniformităţii creşterii, rezistenţei

la

boale

'mai ales

la

ruginal, rezistenţei

la

cădere, datei înspicatului

şi

maturi

tăţii, precum

şi

uniformităţii

-

;

pe

baza acestor observaţii

din

câmp

se

"elimină

o

mare parte

din

primele descendenţe.

In timpul vegetaţiei

se

înseamnă plantele,

ce ni se par mai

pre

ţioase

din

diferite puncte

de

vedere (precocitate, rezistenţă

la

boale,

etc).

L a r e c o l t ă

se

smulg

cu

rădăcini, numai plantele

mai

frumoase

sau însemnate

în

decursul vegetaţiei

şi în

special

din

familiile neuni

forme provenite

din

încrucişări. Celelalte plante

se

seceră

şi,

după

ce

sunt uscate,

se

treeră.

In

acelaşi timp

se vor

recolta

şi

treera

şi

câteva

parcele

din

soiul martor, spre

a

servi drept comparaţie

la

analizele

ulterioare.

In laborator determinăm calitatea boabelor, după coloare, sticlozi-

tate precum

şi

după metoda P e l s h e n k e ; deasemenea

vom

rezerva

tot

din

această descendenţă cantitatea necesară

de

boabe pentru

a se

examina, prin metodele deja amintite, rezistenţa

la ger şi la

boale.

Pe baza rezultatelor obţinute

la

aceste determinări

se fac

elimi

nările corespunzătoare

; de

obiceiu

pe

baza observaţiilor

din

câmp

şi

examinărilor

din

laborator

se

elimină circa 90° /„

din

primele descendenţe;

totuşi

se

recomandă

să nu fim

prea severî""ter analiza primelor descen

denţe

şi să

eliminăm numai descendenţele, care dovedesc

o

vădită

in

ferioritate

la

însuşirile, care

se

lasă precis apreciate (rezistenţa

la ger

şi

la

cădere, precocitatea,

etc).

Ţinta noastră este

să

ducem

cât mai

multe linii

în

descendenţele secunde, când plantele, fiind semănate

cu

maşina,

vor

arăta

în

m

a s s i v

calităţile,

pe

care

şi le vor

păstra fiind

semănate

în

cultura mare.

Plantele izolate extrase

din

primele descendenţe

vor fi

trecute

la

grupa elitelor

şi

analizate

ca

atare.

Boabele descendenţelor reţinute

se

curăţă bine

şi se

păstrează

în

magazie până

la

epoca semănatului.

In

staţiunile,in care

se fac

analize

mai

minuţioase,

se

procedează

la

recolta

primelor descendenţe astfel:

Toate

plantele primelor descendenţe

se

smulg

cu

îngrijire plantă

cu

plantă;

dacă pământul este prea tare, el poate fi udat, ca să fie uşurată astfel smulge

rea

plantelor.

Apoi se

urmează

una din

următoarele

căi:

1 sau se leagă plantele in două grupe: a) plantele marginale şi cele de

lângă

goluri,

b)

restul plantelou ruUUUA-pigţl jnormale; ambele grupe

se trans

portă in magazia de păstrare 4n ie e sttiJ5jj $€ de ploaie şi păsări, până la

prelucrarea lor;



2. sau se aleg dintre plantele normale (adică nu din cele dela margini şi

goluri) cele mai uniforme şi mai frumoase ca exterior, care se leagă separat, ră

mânând ca numai acestea să se prelucreze in laborator. Celorlalte phnte, după

ce se numără, li se taie rădăcinile. Astfel se înlătură transportul în laborator al

rădăcinilor pline de pământ ale numeroaselor plante, care nu erau să fie analizate.

La primele descendenţe facem următoarele determinări:

î. In câmp: 1. N umărul plantelor

2. Greutatea totală a recoltei

3 . Numărul fraţilor

II .

In laborator: 4. Greutatea boabelor

5. Greutatea a 1000 boabe

6. Uniformitatea

7. Producţia unei plante

8. Producţia unui paiu

9. Procentul de boabe.

N u m ă r a r e a p l a n t e l o r ne lasă să tragem concluzii importante asu

pra rezistenţei la ger şi mai ales asupra vitalităţii descendenţelor respective.

G r e u t a t e a t o t a l ă a r e c o l t e i ne arată capaci tatea de producţie

a descendenţelor respective; un indiciu sigur al acesteia îl căpătăm numai in cazul

când luăm în consideraţie lipsurile provocate de pieirea plantelor. La luarea în

consideraţie a lipsurilor c natural că nu putem obţine valori absolut sigure.

Când lipsurile rămân necompletate socotim fiecare plantă lipsă egală cu

2

/

:

i din

greutatea mijlocie calculată a unei plante din descendenţa respectivă, din cauză

că împrejurul lipsurilor se nasc plante ceva mai puternice. Când lipsurile se com

pletează, putem socoti, pentru fiecare plantă înlocuită greutatea mijlocie a unei

plante din descendenţa respectivă.

N u m ă r u l f r a ţ i l o r se determină din numărul paielor şi acel al plante

lor şi are mare importanţă intru cât putem să aflăm pe lângă gradul înfrăţirii

şi producţia unui paiu.

Apoi facem celelalte determinări şi calcule, pe baza cărora eliminăm descen

denţele nevaloroase.

Cultivarea se-

Descendenţele secunde se seamănă cu maşina cu trei rânduri,

c

™ t

e

denţt

e s

m

şii, după metoda Zade, soiul martor fiind repetat după fiecare

două descendenţe; intre diferitele descendenţe se lasă un spaţiu mai

mare pentru a se evita eventualele amestecuri. Fiind puţină sămânţă,

descendenţele secunde se seamănă fără repetiţii.

Sunt unele staţiuni geimarfe şi suedeze, care seamănă şi secun

dele descendenţe tot bob cu bob în straturi, de obiceiu în 6 landuri

lungi de 3 m. la distanţa de 12 5 cm. şi în 5—6 repetiţii.

In timpul vegetaţiei se fac toate observaţiile obicinuite relativ la

rezistenţa la ger, ritmul de desvoltare, rezistenţa la cădere şi la boale,

precocitatea.

La recoltă se determină greutatea totală şi greutatea boabelor

spre a căpăta o orientare asupra productivităţii; totuşi nu trebue să

punem prea mare preţ pe această determinare făcută la o experienţă

fără repetiţii. Un criteriu mai sigur îl censtitue insă procentul de boabe

şi calitatea boabelor, pe caie o aflăm prin analizele de calitate deja

amintite.

Pe baza notelor de vegetaţie, rezultatelor dela recoltă şi exami-



nărilor din laborator, referitoare la calitate, rezistenţa la boale şi re

zistenţa la ger, eliminăm descendenţele rău notate.

Pentru însămânţarea terţelor descendenţe cantitatea de sămânţă,

Cultivarea des

ce ne stă la dispoziţie este destul de mare spre a executa o cultură " " teTeSc™

comparativă regulată pe parcele mari (10— 15 m

2

) şi in 3—4 repetiţii.

La culturile comparative facem toate observaţiile privitoare la

comportarea soiurilor în timpul vegetaţiei; ne vom feri să judecăm

valoarea unui soiu după înfăţişarea lui; judecarea productivităţii nu

trebue făcută decât prin p r o b a d i r ec t ă , adică prin cântărirea re

coltelor unei serii mari de descendenţe cultivate una lângă alta. Se

poate ca exteriorul unei descendenţe să nu ne impresioneze, însă la

recoltă putem să constatăm că tocmai linia cu cel mai prost exterior

să fie cea mai productivă. Un exemplu frapant pentru aceasta este

ameliorarea grâului danez — Tystofte Smaa — care trece drept cel mai

productiv grâu, dar pe care nimeni nu l'ar fi considerat ca atare, după

spicele mici ce le are.

La recoltă determinăm cu exactitate producţia de boabe şi paie

şi procentul de boabe, deoarece aceasta este prima examinare mai

precisă a productivităţii descendenţelor noastre.

In laborator vom examina calitatea după coloare, sticlozitate şi

proba panificabilităţii. Vom pune mare preţ deasemenea pe uniformi

tatea boabelor, care se determină prin alegerea la site, cu ajutorul

aparatului St e i n ec k er , a boabelor curăţite. Totalitatea boabelor este

despărţită astfel în mai multe clase de mărime şi uniformitatea se con

sideră cu atât mai mare, cu cât majoritatea boabelor rămâne pe o sin

gură sită sau cel mult pe două.

Dacă, pentru aprecierea uniformităţii, se utilizează aparatul lui

St e i n ec k er , se recomandă ca invârtiturile să fie 180 pe minut, de

plasarea sitelor de 10 cm. şi durata sortării de 5 minute.

Pe baza aprecierilor din câmp şi laborator reţinem numai descen

denţele cele mai valoroase, pe care le vom păstra sub observaţie încă

doi ani.

Spre a evita o amestecare a diferitelor linii, se recomandă ca o

parte din sămânţa descendenţelor terţe să se destine culturilor comparative, iar restul să se îmmulţească pe parcele separate; sămânţa ce va

rezulta din culturile comparative viitoare va fi destinată iarăşi pentru

însămânţarea culturilor comparative dela staţiune şi dela alte câm

puri experimentale din regiune.

Pentru a studia diversele pretenţii de hrană ale descendenţelor

izolate de noi, se recomandă să cultivăm liniile astfel obţinute, în con

diţii diferite, de ex. în condiţii extensive (după poru.nb, semănat târ

ziu, fără îngrăşământ) şi în condiţii intensive (după leguminoase, se

mănat de vreme, îngrăşat).

Putem vinde sămânţa aparţinând numai unei singure linii pure,

care s'a dovedit superioară celorlalte din toate punctele de vedere;

totuşi se recomandă să se amestece sămânţa celor mai bune 3— 6 linii,

construind astfel artificial un amestec de linii superioare ; liniile acestea

trebue să fie uniforme ca aspect, calitate, timpul coacerii, etc. Un astfel

de amestec este de obiceiu mai constant în producţie, deoarece în unii



ani produce mai mult una din linii, în alt an, la alte condiţii, produce

mai mult o altă linie.

Ameliorarea

Cele descrise până acum se potrivesc în linii generale şi pentru

primăvară,

grâul de primăvară. Ca genitori se recomandă în special grânele cana

diene de o excelentă calitate şi foarte precoce: Marquis, Garnet, Pre-

lude. Ţintele speciale de urmărit la grâul de primăvară vor fi mai ales :

precocitatea, calitatea, rezistenţa la tăciune şi rezistenţa la rugina neagră.

Transformarea formelor (grânelor) de primăvară în forme (grâne)

de toamnă şi invers, se întâlneşte la grâu şi orz, nu însă şi la secară.

Este mult mai greu să transformăm grâul de primăvară în grâu de

toamnă decât contrariul.

La încrucişările între grânele de primăvară şi cele de toamnă,

formele de toamnă domină la grâu ; de aceea astfel de hibrizi F

t

tre-

buesc semănaţi toamna.

Succese.

Că o ameliorare a grâului prin metodele citate este posibilă o

dovedesc succesele obţinute până acum; vom cita câteva exemple:

H ay e s şi G ar b e r au făcut încrucişări între soiurile Odessa şi

T urkey; grâul Odessa este rezistent la ger, dar tardiv şi neproductiv

în condiţiile din Minnesota (U. S. A ); Turkey este productiv dar, deşi

grâu de toamnă, nerezistent_ki_ge

>

r; prin repetate izolări din aceste în

crucişări au fost obţinute grânele Minhardi şi Minturki, care au reunit

productivitatea cu marea rezistenţă la ger.

S a u n d e r s a obţinut, după cum am arătat deja, grâul Marquis

din încrucişarea Hard_Red Calcutta

X

Red_Fife.G rânele viitorului vorT f soiurile" obţinute prin încrucişări; deja

acum peste 30% din suprafaţa totală cultivată cu grâu de toamnă în

Statele Unite este însămânţată cu soiuri create prin încrucişări, şi mai

mult de 20% este ocupată cu soiurile Marquis şi Preston.

LITERATURA.

B i f f e n, R. H.:

Mendes law of inheritance and wheat breeding

Journ. Agr. Sci.

1, 1905.

Studies in the inheritance of disease resistance I, II, Journ. Agr, Sci.

2, 4, 1907, 1912.

B 1 e i e r, H.:

Genetik und Zytologe telwese und steriler Getredebastarde

Bibi. Genetica, IV, 1928.

— V ber V ererbung von Gattungsbastarden des Roggens.

Ztschr. f. Ziichtung,

A, 17, 1931.

B o n t e a, G.:

Influenta condiţiilor naturale de producţie asupra sistemeor eco

nomice in agricultura din stepee româneşti.

Bul. Min. Agric. IV , 1931.

C a r 1 e t o n, M.:

The basis for the improvement of american wheats.

Washington,

1900.

F r u w i r t h , C.:

Handbuch der landw Pflanzenziichtung

IV. Berlin, 1928.

G a i n e s a n d A a s e.: A

haploid wheat

plant.

Am. Jour. Bot. 13, 1926.

H a y e s a n d G a r b e r . :

Breeding crop plants.

N ew- Y ork, 1927.

H o w a r d , A. a n d H o w a r d, G.: On the inheritance of some characters in

wheat.

Mem. Dept. Agr. India, 7, 1912.

K a j a n u s, B.:

Genetische Untersuchungen an Wezen.



K u c k u c k , H.: Über die Entstehung von Wintergersten aus Kreuzung von Som

mergersten. Z. f. Züchtung. A, 18, 1933.

L a n g , H. u n d W a c k e r , I.: Theorie und Praxis der Pflanzenzüchtung Stutt

gart,

1923.

M e i s t e r , G.: Problem der Speziesbastardierung im Lichte der experimentelen

Methode

J . exp. Landw. 4, 1927.

N i 1 s s o n - E h 1 e, H.: Kreuzungsuntersuchungen an Haler und Wezen. Lund,

1909.

O e h 1 e r, H.: Untersuchungen über Ansatzverhälinisse Morphologe und Fertilität

be Wezen-Roggenbastarden. Z. f. Züchtung, A, 16, 1931.

R a u m ,

H.:

Über die V ererbung von Ährenegenschaften be Kreuzungen zwschen

Emmer-

und Dinkerehe des Wezens.

Z. f. Züchtung, A, 16, 1931.

S ä u l e s c u ,

N.: Die Winterfestigket eniger

Fi-Winterwezenbastarden.

Der

Züchter, 1, 1931.

— Contribufiuni la genetica grâului. Bul. Acad. Agr.

Cluj.

IV, 1933.

T s c h e r m a k , E. v on . :

Über die V ererbungswese von Art- und Gaftungsbastar-

den innerhalb der Getredegruppe Mitt. Landw. Lehrkanzeln. Hochsch. f.

Bodenk. Wien, 2, 1914.

T s c h e r m a k u n d B l e i e r . : Über fruchtbare Aeglopswezenbastarde Ber.

Deut.

Bot. Gesell. 44, 1926.

AMELIORAREA ORZULUI .

Orzul are, bine înţeles, mult mai puţină importanţă decât grâul, Importanţă

el nefiind utilizat (exceptând fabricaţia berii) decât în cazuri foarte rare

în alimentaţia omului.

Totuşi, date fiind cerinţele sale mici pentru apă şi potrivirea lui

pentiu alimentaţia vite'or, orzul joacă un rol important în ţara noastră

cu întinse regiuni secetoase.

Merită în special mare atenţie orzul de toamnă, care, putând fi

însămânţat şi recoltat mult înaintea grâului, permite o repartizare feri

cită a muncii in gospodărie, ajută la distrugerea buruienilor, întru cât

multe din acestea nu ajung la producerea de seminţe, şi înlesneşte in

troducerea de culturi intermediare şi deci folosirea dublă a terenului

în acelaşi an.

Necesitatea ameliorării de soiuri de orz potrivite variatelor noastre

regiuni este dovedită şi de faptul că toate provenienţele şi solunle se

lecţionate româneşti au fost învinse de soiurile străine (Isaria din G er

mania, Abed Opal din Danemarca, Hanna II şi IX din Cehoslovacia).

Orzul de toamnă nu reuşeşte în câmpia ţârii, în Dobrogea şi Basarabia

din cauză că nu avem încă soiuri suficient de rezistente la ger.

In general paiul principal înfloreşte înaintea celorlalte, iar florile

rândurilor mijlocii înfloresc înaintea florilor rândurilor marginale.

Hordeum disiichum nutans are lodicule mari; totuşi majoritatea

florilor dela rândurile mijlocii înfloresc la acesta cu paleele închise, în

ti mp ce sp i cu l se gă s eş t e î n că î n ău n t r u l tec i i supe

r i o a r e ; rareori, pe vreme bună, înfloresc deschis florile mijlocii dela

extremitatea superioară a spicului. Florile laterale înfloresc aproape

Condiţii de

înflorire ţ.i

fecundare.



toate deschis. Majoritatea florilor înfloresc între 5 jumătate - 8 dimineaţa

şi 3—5 după amiază.

La H. distichum ereclum, din cauza lodiculelor mici, atât florile

mijlocii cât şi cele laterale înfloresc cu paleele închise, în timp ce spicul

se află înăuntrul tecii superioare.

La H. hexastichum inasquale, cunoscut sub denumirea nepotrivită

de H. tetrastichum, florile rândurilor marginale şi mijlocii înfloresc cu

paleele deschise; anterele se deschid, însă, înainte de a fi ieşit din

floare, aşa că stigmatele sunt acoperite cu polen înainte ca florile să se

fi deschis.

H. h. aequale înfloreşte, chiar la temperaturi mai ridicate, cu pa

leele închise.

Din cauza acestor condiţii de înflorire, domină la orz aproape exclu

siv a u t o f e c u n d a r e a ; fecundarea străina este rară la H. d. nuians

şi H. h. inaequale şi aproape exclusa la H. d. erectum şi H. h. a?quile.

Genetica. M o d i f i c a b i l i t a t e a este mai mare la procentul de azot decât la gre

utatea a 1.000 boabe; ştirbirea spicelor este deasemenea mult influenţată de me

diu. Ca şi la grâu, mediul influenţează puţin procentul de boabe

şi

densitatea

spiculeţelor.

C o r e l a ţ i u n i l e , dintre care multe sunt bazate pe înlănţuiri de factori,

au fost găsite în număr destul de mare la orz. Unele sunt neplăcute pentru ame-

liorator; aşa de ex. s'a găsit că tipurile cu aristele netede — o însuşire foarte

apreciată de ameliorator — sunt nerezistente la ger.^

Plevele fine sunt un indiciu al bogăţiei în amidon, al unui procent scăzut de

azot şi al unei greutăţi specifice mari.

Grosimea paiului este în strânsă corelaţiune pozitivă cu grosimea plevelor.

Nutaţia (înclinarea), care se bazează pe grosimea relativ mal mică a paiului,

pare a fi in corelaţiune pozitivă cu calitatea pentru bere.

O interesantă corelaţiune pozitivă este aceea între lungimea aristelor

şi

marea productivitate şi buna calitate; prin experienţe s'a găsit într'adevăr că

aristele dela orz (poate şi dela grâu) au un efect considerabil asupra rapidi

tăţii şi cantităţii transpiraţiei, a cărei epocă maximă coincide cu timpul for

mării hidraţilor de carbon în bob.

Deasemenea s'a găsit o strânsă corelaţiune negativă între lungimea aristelor

şi grosimea paleelor.

T s c h e r m a k susţine în legătură cu cele amintite că, cu cât un soiu e

superior în ceea ce priveşte calitatea bobului pentru fabricatul berii, cu atât

înclinarea spicului în timpul maturităţii este mai mare, cu atât mai lungi, mai

fine şi mai apropiate de spic sunt aristele, cu atât mai uniforme sunt boabele.

M u t a ţ i u n i l e cele mai frecvente sunt monstruozităţi: ramificarea spi

cului, lipsa aristelor la spiculeţele fertile, ariste duble, îngenuncherea aristelor

superioare, ariste răsuci te, diferite feluri de ştirbiri ale spicului, diferite defecte

clorofiliene. Au fost găsite următoarele 17 mutaţiuni bazate pe deficienţe clo-

rofiliene:

6 a 1 b i n a = germeni i sunt albi şi pier după câteva zi le.

3 x a n t h a = germenii sunt galbeni şi deasemenea nu sunt capabili de

existenţă.

2 l u i e s c e n s = germenii sunt la început verzi, apoi îngălbenesc

şi

mor.

4 v i r e s c e n s şi c h l o r i n a = germenii sunt la început alb-gălbui, apoi

înverzesc şi sunt capabili de existenţă.



2 n a n a = plantele mici au frunze cenuşiu- verzi şi sunt sterile.

Studiul e r e d i t ă ţ i i diferitelor însuşiri a fost favorizat de prezenţa (la un

număr mic de cromozomi) numeroaselor varietăţi şi specii la orz.

H ordeum salivum

şi

H. spontaneum

au 7 cromozomi haplo id;

H. murinum

are 14 cromoz omi şi

H.

nodosum are 21 cromozomi; spre deosebire de grâu şi ovăz , varietăţi le cultivate

la orz aparţin speciilor cu cel mai mic număr de cromozomi.

Una din însuşirile foarte bine studiate este numărul rândurilor de spiculeţe

fertile; formele culturale de orz se divid, in ceea ce priveşte forma spicului, în

următoarele două grupe: I. cu două rânduri

(grupa distichum)

şi II. cu mai multe

rânduri (grupa

polystichum).

Grupa

distichum,

care are numai spiculeţele mij locii

fertile, cuprinde formele

H. d. erectum,

lâ care spicul este dens, mijlociu de lung

şi drept,

H. d. nutans,

la care spicul este foarte lung, lăbărţat şi aplecat la matu

ritate şi

H. zeocrithum.

Grupa polystichum (hexastichum) cuprinde formele: inaequale (numit impro

priu orzul cu patru rânduri) şi aequale care cuprinde soiurile cu 6 rânduri, spi

cul putând fi paulei (H. paralleum) sau piramidal (H. pyramidatum).

Distichum

domină în încrucişarea cu

inaequale

şi cu

aequale;

majoritatea

îuicrilor indică aci mai întâi prezenţa unui factor principal Z; spicele ZZ sunt

Ustichum,

iar spicele zz sunt

polystichum.

Pe lângă acesta ar mai exista doi fac-

ori,

W

şi

T,

dintre cari primul împiedecă şi al doilea fav ori zeaz ă fructificaţia

n rândurile marginale.

Aris tarea este condiţionată de o pereche de factori, A r —

ar

şi anume

Ar

mpiedecă formarea aristelor.

Capişonarea dela trifurcatum domină asupra aristării şi este condiţionată

de o singură pereche de factori. D upă T s c h e r m a k avem aşa dar următoarea

serie:

nearistat

(Ar)

> trifurcatum

(ar ar K)

> aristat

(ar ar kh).

Densitatea spicelor este condiţionată ca şi la grâu de factorii C (compactum),

care provoacă densitatea spicelor şi

Li, Li, L3,

care determină lăbărţarea spicelor.

Lungimea spicelor este condiţionată de factorii E— e şi H—h, cari influen

ţează în acelaşi timp şi lungimea aristelor.

Forma spicului iriunghiulară dela

zeocrithum

şi

pyramidatum,

la care ju

mătatea inferioară a spicelor este îndesată, este condiţionată de factorul

Zeoe

Spicele

zeoc-zeoc

sau Zeoc- zeoc sunt paralele.

Coloarea plevelor este condiţionată de factorii:

M-m

pentru coloarea neagră

a plevelor

(mm

are pleve albe),

O-o

pentru coloarea portocalie (00 are pleve albe)

şi

P-p

pentru coloarea purpurie

(pp

are pleve albe).

Coloarea boabelor neagră sau violetă este condiţionată de câte o pereche de

factori şi domină in F,, dând în F

2

separarea 3:1.

Asprimea aristei domină în F

±

faţă de arista netedă, iar în F

2

se obţin pro

porţi ile 3:1, 15:1, 63:1 după cum sunt în joc 1, 2 sau 3 factori genotipici.

Precocitatea domină sau prevalează în F,j separarea complicată din F

2

dove

deşte prezenţa mai multor perechi de factori.

Ramificarea spicului dela H. compositum este recesi vă in F , iar în F, se ob

ţine separarea de 3:1.

Ştirbirea spicului, provocată de prezenţa spiculeţelor inferiile în mijlocul spi

cului, este recesivă în

F

u

iar în F

2

se obţine proporţia de 3 normal : 1 ramificat.

Tipul de primăvară domină in Fi la încrucişările cu orzul de toamnă, deci

invers ca la grâu; de aceea corcii F] la orz trebue semănaţi primăv ara. Cercetările

au arătat că şi soiurile de orz de primăvară au gene pentru rezistenţa la ger; este,



aşa dar, posibil să obţinem şi din încrucişările intre formele de toamnă şi cele de

primăvară transgresiuni in ceea ce priveşte rezistenţa la ger.

Imunitatea la Heminthosporium este condiţionată de trei factori din cari

unul este înlănţuit cu factorul pentru ariste aspre, respectiv netede, al doilea cu

factorul pentru înspicat târziu, respectiv timpuriu, şi al treilea cu factorul pentru

coloarea neagră, respectiv albă a plevelor. înlănţuirea nu este, insă, absolută, aşa

că se pot naşte toate combinaţiunile posibile intre aceşti factori.

Imunitatea la nematozi

(Heerodera schachtii)

e dominantă in F,, iar in F> se

naşte proporţia de 3:1.

Metode^de

Orzul poate fi considerat din punct de vedere practic ca plantă

autogamă ; de aceea metodele de ameliorare sunt aceleaşi dela grâu, şi

anume selecţiunea de linii pure din populaţiunile naturale sau prin ale

gerea mutaţiunilor apărute în decursul procesu'ui de ameliorare, şi ame

liorarea prin încrucişări.

Cele mai rnu'te soiuri au fost ameliorate prin extragerea de liniidin populaţiunile naturale ; câteva soiuri noi şi din cele mai pieţioase,

au fost obţinute prin încrucişări; nu se cunoaşte până acum, însă,

niciun caz de ameliorarea orzului prin mutaţiuni, aşa că mutaţiunile

rămân o posibilitate teoretică de ameliorarea orzului.

anieHorâHi.

In ameliorarea orzului urmărim diferite ţinte, după destinaţia,

pentru bere sau pentru furaj, pe care ova avea soiul ce dorim a obţine,

însuşirile generale, pe care le urmărim, sunt următoarele:

J 1. C al i tatea Pentru orz ul de bere se cere o calitate su

perioară a boabelor, adică un procent scăzut de proteină (8—12°|

0

),

greutatea hectolitrică peste 68 Kg, procentul ridicat de boabe făinoase

(80—88"

0

) i bobul ireproşabil, care să germineze repede şi complet ;

boabele să aibă co'oarea galben curată, vârful lor să nu fie brun sau

anormal colorat. Conţinutul în proteină al bobului depinde de însuşirile

diferite ale soiurilor de a îmmagazina în cursul vegetaţiei o cantitate va

riabilă de proteină. Aşa dar conţinutul în proteină este o însuşire ere

ditară, bazată deci pe factori genotipici. Este drept, însă, că şi mediul

face să oscileze mult conţinutul în proteină.vProteina e depusă în fruct

în cea mai mare parte, în prima perioadă şi apoi urmează depunerea

amidonului. De aci urmează că în condiţii favorabile de vegetaţie (mai

ales la suficientă umiditate) se obţin recolte mai sărace în proteină, pe

când din contră orice deranj sau întârziere a creşterii (mai ales seceta)

influenţează ridicând procentul de proteină. Deasemenea distanţa mare

şi seceratul timpuriu măresc procentul de azotr Vom obţine o calitate

superioară, utilizând ca genitori soiuri superioare pentru bere ca: Abed

Opal, Isaria şi Hanna.

La orz ul de nutreţ se urmăreşte sporirea conţinutului de

proteină ; există soiuri de orz de nutreţ cu un conţinut de proteină

până la 18°

n

. Pentru a obţine astfel de soiuri trebue să utilizăm la în

crucişări soiurile japoneze bogate în proteină,că de ex. Baitori, Chinko,

Kairyo, etc.

> 2. P rocentul scăz ut de pleve (sub 12°|

0

) este o calitate, pe

care-o urmărim atât la orzul de bere cât şi la orzul de nutreţ. Până

acum această însuşire a fost urmărită mai ales la orzul de bere ; cerce

tarea directă a procentului de pleve se face rar ; se poate deduce, însă,

fineţea plevelor din încreţiturile acestora ; cu cât încreţiturile transver-



sale sunt mai multe şi mai fine şi cu cât coastele (nervurile) plevelor

de pe partea dorsală sunt mai puţin proeminente, cu atât plevele sunt

mai fine.

Dar procentul scăzut de pleve are importanţă şi pentru orzul de

nutreţ; aşa crescătorii de porci preferă orzul de primăvară pentru fine

ţea plevelor. S'a pus chiar întrebarea dacă n'ar fi bine să se amelio

reze soiuri de orz golaş. Ştim că la soiurile obicinuite de orz paleea

este concrescută cu bobul, care se desvoltă, formând o cariopsă, pe

când la formele golaşe bobul este liberat de palee exact ca la grâu.

Paleele consistă în cea mai mare parte din celuloză nedigerabilă şi

formează de aceea o îngreunare nefolositoare a stomacului animalelor.

După cercetările de alimentaţie ale lui K n i b b e (Landw. Versuchssta-

tion 1933) la porci, depunerea cărnii şi grăsimii la alimentaţia cu uruială

de orz golaş a fost mai mare decât la alimentaţia cu uruială de orz

obicinuit.

Insă nu numai pentru alimentaţie, ci chiar pentru fabricarea berii

orzul golaş pare a fi mai potrivit; experienţele au arătat că extractul

la orzul golaş este cu

6—7"l

0

mai mare şi deasemenea coloarea şi gus

tul berii este influenţat favorabil.

Industria berii preferă orzul obicinuit (implevat), pentrucă:

1. G e r m i n e a z ă m a i b i n e d e c â t o r z u l g o l a ş ; intr' adevăr s'a

observat că la treeratul cu maşina boabele de orz golaş sunt mai uşor lovite şi

chiar sparte; prin treeratul ingrijit se poate obţine, însă, o bună germinaţie şi la

orzul golaş.

2. C o l ţ u l s e d e s v o l t ă m a i mu l t ; la orzul implevat colţul creşte pe

sub pleve până la celălalt capăt al bobului; acest caracter favorabil se găseşte,

insă, şi la unele soiuri golaşe.

3. P 1 e v e l e s e r v e s c l a l i m p e z i r e a e x t r a c t u l u i ca un filtru.v

pentru această operaţie ru este nevoie numai decât de pleve, ci se pot folosi filtre

artificiale, pe care o mare parte din fabrici le-au şi introdus.

Selecţiunea oarzelor golaşe se face în cele două direcţii: orzoaica

(cu conţinut scăzut de proteină) şi orz de nutreţ cu conţinut ridicat de

proteină, acestea putând fi la rândul lor fiecare, de toamnă şi de primăvară.

^3 .

G r e u t a t e a a 1.000 bo ab e mare. Mai ales la orzul de

bere bobul trebue să fie mare şi pântecos ; greutatea a 1.000 boabe trebue

să fie peste 45__g.

4. P ro c en t u l r i d i c at de bo abe, fără a prejudicia, însă, re

zistenţa la cădere.

y 5. P r o d u c t i v i t a t e a este importantă atât centru orzul de bere

cât şi pentru orzul de nutreţ ; vom aprecia în special liniile cu o pro

ducţie constantă dela un an la allu.

X ° - R e z i s t e n ţ a l a ger. Este importantă pentru orzul de toamnă

şi poate fi dobândită pornind ameliorarea cu mu'te linii extrase atât din

populaţiuni, cât şi din încrucişări între soiuri de orz cu diferite rezistenţe.

\ 7. R e z i s t e n ţ a la căd t - re este importantă mai ales la orzul

de 'toamnă ; această însuşire este împiedecată de corelaţiunea ce există

între grosimea paiu ui şi procentul ridicat de pleve. Până acum nu s'au

putut obţine noi-combinaţiuni între pleve fine şi paiu gros, rezistent la

cădere. O cale spre a ajunge la o mai mare rezistenţă la cădere va fi

aceea de a obţine orzuri golaşe.

14 - 20 ) -



Cercetările au arătat că este posibil să unim rezistenţa la cădere

cu productivitatea.

8. P r e c o c i t a t e a este importantă mai ales la orzul de toamnă

şi se poate obţine prin transgresiuni din încrucişările cu soiuri precoce,

în special japoneze.

9. R e z i s t e n ţ a la t ăc i u n e este foarte importantă de u-mărit ;

o putem obţine prin încrucişarea cu soiuri rezistente la tăciune, cum sunt

Abed Binder (nutans), Nepal, Blaue Nackte şi Walpersii (inaequals).

10.

R e z i s t e n ţ a la HelmMhosporium gramln?um poate fi ob

ţinută prin încrucişarea cu soiurile rezistente: Nakano Vase şi Heils

Franken.

11. A r i s t e n eted e. Prezenţa aristelor aspre este neplăcută şi

pentru om şi pentru animale : americanii au obţinut mari succese în

această direcţie; la alegerea tipurilor dorite se recomandă să nu fim in

duşi în eroare de asprimea aristelor, care poate fi provocată la vârfularistelor din cauza uscării. Vom obţine această însuşire încrucişând cu

soiurile Michigan 04103, 04113 şi Hurst.

12. M i c ş o r ar e a î n c o l ţ i r i i în c l ăi este o însuşire, pe care

o urmărim la orzul de nutreţ; există mari deosebiri în această privinţă

dela un soiu la altu

1

. Avem nevoie de soiuri cu o lun ă perioadă de

repaus germinativ. Putem obţine această însuşire încru:işând cu soiuri,

care au nevoie ca să încolţească de o lungă perioadă de repaus, ca

soiul american Cape X Coast, soiu.-ile japoneze Sekitori şi Chinko la

orzul de primăvară şi Kalkreuther Universal la orzul de toamnă.

Procesul de ameliorare este în linii generale asemănător celui

dela grâu.

Pentru a introduce în încrucişări factori genotipici într'adevăr va

loroşi, vom face o bogată colecţie de soiuri, pe care le vom studia mi

nimum trei ani.

La încrucişări vom avea grijă ca să executăm castrarea cât mai

de vreme, când spicu se găseşte încă în teaca superioară, deoarece la

spicele ieşite din teacă înfloritul s'a efectuit deja. La fiecare floare cas

trată vom readuce plevele iarăşi în poziţia normală, pentrucă dacă florile ră

mân deschise se vor usca repede stigmatele. întreaga operaţie a castrării

şi încrucişării trebue executată cu foarte mare atenţie, pentrucă la orz,spicul este foarte gingaş în momentul castrării.

La orzul de bere populaţiunile din încrucişări şi populaţiunile natu

rale vor fi semănate în straturi bob cu bob la o distanţă de

4|

12 cm.,

aceasta putând varia dela 3| 12—10120 cm.; la orzul de nutreţ se utilizează

distanţe mai mari, de ex. 7| 12 cm. Cu cat pământul e mai bogat şi cu cât

precipitaţiunile sunt mai abundente, cu atât se alege o distanţă mai mare.

Cu 7—10 zile înainte de recoltă vom alege d<n populaţiuni plante

normale, robuste, sănătoase, cu spicele complete şi le vom însemna cu

aţă roşie, legând toate spicele, care aparţin un îi plante. La recoltă se

smulg cu rădăcini aceste plante şi se analizează în laborator, fie sumar,

fie amănunţit.

D a c ă e x e c u t ă m o a n a l i z ă a m ă n u n ţ i t ă

a

e l i t e l o r , v o m s t ă r u i a s u p r a u r m ă t o a r e

l o r î n s u ş i r i :

1. G r e u t a t e a t o t a l ă e s t e u n i n d ic i u a l v i g o r i i de creştere; la orzul

de b e r e t r e b u e s ă a v e m , i n s ă , g r ij ă c a g r e u t a t e a t o t a l ă m a r e să n u a d u ; ă c u s i n e

ş i pr e a mul ţ i f r a ţ i .

Procesul

de ameliorare



2. N u m ă r u l f r a ţ i l o r trebue să fie la orzul de bere mijlociu, căci alt

fel este primejduită uniformitatea. Plantele neuniforme produc boabe neuniforme,

care sunt de proastă calitate şi deci nepotrivite pentru fabricarea berii. Cu cât în

frăţirea este mai mare, cu atât este mai mare procentul de proteină in boabe, mic-

şorându-se astfel mult calitatea orzului de bere.

3 .

U n i f o r m i t a t e a este o însuşire foarte preţioasă mai ales pentru orzul

de bere; elitele alese trebue să fie cât mai uniforme, iar fraţii să fie cât mai ase

mănători în mărime, formă şi calitate.

4. L u n g i m e a p a i u l u i ; vom prefera plantele cu paiul mijlociu sau scurt,

acestea fiind şi cele mai rezistente la cădere.

5. C o n s t i t u ţ i a s p i c e l o r . Lungimea spicelor este o cal itate foarte

apreciată căci liniile cu spice lungi sunt şi cele mai productive şi mai de bună ca

litate. Forma spicului trebue să fie uniformă pentru a asigura desvoltarea de boabe

uniforme. Ne vom feri de spicele ştirbe, adică de acelea la care apar spiculeţe ste

rile.

Vom prefera deasemenea o mare densitate a spiculeţelor, care asigură o spo

rită rezistenţă la cădere. Arislele vor fi la orzul de bere cât mai lungi

1

şi mai apro

piate de spic.

6. G r e u t a t e a b o a b e l o r . La orzul de bere vor fi preferate boabele cât

mai numeroase in spic, mari, pline, grele, pântecoase, adică boabele a care lungi

mea să fie mică in comparaţie cu lăţimea; cu cât cea mai mare lărgime a bobului

este împinsă către vârf cu atât mai de bună calitate este bobul respectiv. Pentru

determinarea greutăţii medii a unui bob, aristele trebuesc rupte cu îngrijire şi în

aceeaşi direcţie.

7. F i n e ţ e a p l e v e l o r nu o determinăm direct prin aflarea procentului de

pleve, ci indirect prin aprecierea proeminenţei mai mici a nervilor dorsali şi a

sbârcirii transversale mai mari a plevelor în partea dorsală superioară a bobului.

Deasemenea lungimea mai mare a aristelor dă o indicaţie pentru fineţea plevelor.

Fineţea plevelor joacă un mai mare rol la orzul de bere.

8. C o l o a r e a b o a b e l o r trebue să fie uniformă de un galben deschis fru

mos;

această însuşire trebue avută în vedere mai ales la începutul procesului de

ameliorare.

9. C a l i t a t e a b o a b e l o r adică făinozitatea pentru orzul de bere şi sti-

clozitatea pentru orzul de nutreţ. Deoarece procentul de proteină e influenţat mult

de mediu, nare valoare analiza acestei însuşiri la elite, ci mai de grabă la des

cendenţe.

10. P r o c e n t u l d e b o a b e este o foarte importantă însuşire, pe baza

căreia trebue să facem eliminările necesare.

11. P r o d u c ţ i a u n u i p a i u este mai importantă de determinat decât

producţia unei plante.

12. G e r m i n a r e a b o a b e l o r trebue să fie rapidă la orzul de bere şi

întârziată la orzul pentru nutreţ, mai ales dacă ameliorăm pentru regiuni umede.

Pentru a face economie ds timp mulţi preferă să execu'.e o ana

liză sumară a elitelor, apreciind mai ales la orzul de nutreţ, numai în-

frăţitul, lungimea paiu'ui şi a spicului, tăria paiului, numărul boabelor,

greutatea a 1000 boabe şi calitatea.

Elitele reţinute vor fi semănate în straturi, uti izându-se ca plantă Cultivare»

Separatoare grâul.

descendentelor

In timpul vegetaţiei vom nota mai ales rezistenţa la ger şi la

cădere, sensibilitatea la Helnvnthosporium şi Ustilaţo, uniformitatea,

ivirea de ştirbiri şi defecte clorofiliene, precocitatea, puritatea tipurilor, etc.



La recoltă Facem, dată fiind cantitatea mare de boabe, determinări

mai precise asupra calităţii bobului (uniformitatea în mărime şi coloare,

greutatea a 1000 boabe, greutatea hectolitrică, coloarea, mărimea şi forma

boabelor, constituţia plevelor şi procentul de pleve, conţinutul de proteină

şi de amidon), acestea putând fi determinate şi direct şi indirect.

Pe baza datelor din câmp şi laborator, vom trece la îmmulţire în

celelalte descendenţe numai liniile cele mai preţioase, procesul de ame

liorare fiind acelaşi ca şi la grâu.

Succese. In ameliorarea orzului de toamnă staţiunea dela Cenad a reuşit să

înregistreze un frumos succes prin izolarea din populaţiuni natuiale a

valoroaselor soiuri Cenad 395 şi Cenad__l. Prin bastardâri au fost obţi

nute soiurile Abed Opal, Akermanns Isaria, etc. T s c h er m ak a ameliorat

— prin încrucişarea dintre orzoaicele K irsche şi Hanna şi orzul cu patru

rânduri Heines Riesen — un orz de bere de toamnă a cărui caiitate şi

productivitate este foarte bună.


B e t h g e, R.: Über Gerstenzüchtung J ahrb . der V ersuch s- und L ehranstal t für

Brauerei. Berlin, 16, 1913.

F r u w i r t h, C : Handbuch der

landw

Pflanzenzüchtung IV , Berl in , 1928.

H a y e s a , G a r b e r . : Breeding crop

plant,

N ew- Y ork , 1927.

H u b e r, L : V ererbungsstudien an Gerstenkreuzungen. Z. f. Z üchtun g, A , 16, 1931 .

K u c k u c k , H .: Über die Entstehung von Wintergersten aus Kreuzung von Som

mergersten. Z . f. Z üchtung, A , 18, 1933.

Züchtcrische und genetische V ersuche mit Gerste D ie N aturwissenschaft en,

22, 1934.

N i c o 1 a i s e n, W . : Neue Aufgaben in der Gerstenzüchtung Mit t. 1. d. L andw .

49, 1934.

S c h i e m a n n, E .: Genetische Sfudien an

Gerste

Z. f. A bst . u. V ererb ., 27, 1922.

T e d i n, H . a. O .: Contributions of the genetics ol

barley.

H ered i tas 7, 9, 12, 1926,

1927, 1929.

U b i s c h, G : Betrag zu ener Faktorenanalyse von

Geeste

Z. f. A bst. u V ererb.

17, 20. 25, 1916, 1919, 1921.

AMELIORAREA OVĂZULUI .

imporianiâ.

Ovăzul are o mare importanţă ca plantă de nutreţ, fiind un ne

întrecut furaj, în special pentru cai. O ameliorare a ovăzului se impune,

întru cât ne lipseşte soiul constant în producţie dela un an la altul, re

zistent la cădere şi secetă şi imun la tăciune. Dificultatea tratării tăciu

nelui cu saramuri, face ca această boală să fie foarte răspândită mai

ales în micile gospodării.

Condiţii

Paniculul axului principal începe cel dintâiu să înflorească şi apoi

si

d

f,c" nd

r

are.

urmează celelalte în ordinea formării lor. înfloritul începe la vârful pani-

cu'ului şi rămurelelor, celelalte flori urmând de sus în jos : într'un spiculeţ

înfloreşte mai întâi floarea cea mai de jos, apoi urmează a doua şi even

tual a treia, când este prezentă. Un panicul înfloreşte în 6 zile, o plantă



din câmpul de ameliorare in

11 —

14 zile. Timpul principal al înfloritu

lui este — spre deosebire de celelalte cereale — după masă între orele

2 şi 4- Când vremea e rece florile nu se deschid în timpul înfloritului;

câncT vremea este favorabilă florile se deschid, rămânând timp îndelun

gat (40 70 minute) deschise. Deschiderea florilor şi scuturarea polenu

lui se face foarte repede. Ovăzul înfloreşte când temperatura se ridică

la 16"C.

La ovăz are loc au t o f ec u n d ar ea; însă şi polinizarea străină

este posibilă, mai des decât la grâu şi orz ; după N i 1 s s o n-E h 1 e are

loc odată la o mie de cazuri. G radul de polinizare străină depinde şi de

forma paniculului. Cu cât rămurelele paniculului sunt mai răsfirate, mai

aplecate, cu atât mai deseori are loc fecundaţia străină, care la ovăzul

drapel lipseşte sau are loc foarte rar; din contră ea se întâlneşte mai

des la ovăzul comun (cu paniculul mijlociu răsfirat).

Pentru aceste motive se recomandă să nu cultivăm alături tipuri

prea diferite.

M o d i f i c a b i l i t a t e a este mare la ovăz; nicio altă cereală nu este atât Genetica.

<ie influenţată de condiţiile externe (clima şi bogăţia pământului) ca ovăzul. Umi

ditatea in timpul primei perioade de vegetaţie este hotărî toare pentru numărul fra

ţilor, numărul etajelor paniculului şi densitatea spiculeţelor; umiditatea in timpul

ultimei perioade de vegetaţie hotâreşte din contră greutatea bobului şi producţia.

Sunt modificate, prin influenţa mediului, mai puţin înălţimea plantei, lungimea

paniculului şi numărul boabelor într'un spiculeţ: din contră variază mult greutatea

paniculului, numărul boabelor unui panicul, greutatea totală, etc.

Din cauza marei modificabilităţi trebue să ne incredem puţin in c o r e l a -

ţ i u n i; se citează ca precisă corelaţiunea dintre paniculul drept (drapel) şi re

zistenţa la cădere.

M u t a ţ i u n i l e cele mai interesante la ovăz sunt aşa numiţii fatuoizi; în

diferitele linii de

Avena saliva, A . byzantina

şi

A . nuda

au fost găsite tipuri, care

aveau unele însuşiri dela A . fatua; plantele mutante apărute întâi sau dovedit

a fi heterozigote, arătând in F

L

, o disjuncţiune în plante normale

sativa,

fatuoizi

beterczigoţi şi fatuoizi homozigoţi. Fatuoiz ii diferă de varietăţile cultivate prin

producţia de ariste mari, de peri la baza plevelor şi prin prezenţa umflăturii de se

parare, care face ca boabele să cadă la maturitate întocmai ca la

A . fatua.

In cele

lalte însuşiri (coloarea şi forma boabelor, caracterele paniculului , etc) fatuoizii se

aseamănă cu plantele normale

sativa.

T s c h e r m a k susţine că fatuoizii sunt rezultatul încrucişărilor spontane

dintre

Avena sativa

şi

A . fatua.

După H u s k i n s fatuoizii ca şi spelloizii sunt

datoriţi aberaţiunilor cromozomale.

Merită deasemenea să fie citată apariţia mutaţiunii ovăz golaş la

Avena by

zantina.

E r e d i t a t e a diferitelor însuşiri a fost studiată in special la

Avena sativa.

La ovăz observăm aceleaşi grupe de cromozomi (7— 14— 21) ca şi la grâu; astfel

Avena strigosa are 7 cromozomi, A. barbata are 14 cromozomi şi A . saliva, A . fa

tua, A . byzantina

şi

A . sterilis

au 21 cromozomi haploid. Astăz i este acceptat că

A. fatua

este specia originară din care a derivat

A . sativa;

T s c h e r m a k

a găsit o fertilitate aproape completă in bastardările dintre

A. safiva

şi

A . fatua.

C o l o a r e a p l e v e l o r este condiţionată de 1 sau 2 factori; coloarea

neagră ca şi coloarea cenuşie este dominantă in F,; coloarea neagră este epista-

tică asupra colorii cenuşii, cea cenuşie asupra celei galbene şi cea galbenă asu- •



pra colorii albe. De aceea in F> întâlnim pe lângă proporţiile normale 3:1 şi.

15:1 şi proporţia (de ex. după încrucişarea dintre negru şi galben) 12 negru:3

cenuşiu:

1 galben.

A r i s t a r e a ,

o însuşire foarte modificabilă, este recesivă in F,, şi mo-

nomeră.

P e r o z i t a t e a p a l e e l o r domină în F,, iar in Fi se obţine proporţia

de 15:1, ceea ce indică prez enţa a doi factori.

F o r m a pa ni c u i u l u i este condiţionată de trei factori; tipul, în care

sunt prezenţi numai factorii recesivi, este ovăzul drapel; fiecare factor domi

nant provoacă îndepărtarea rămurelelor de axul paniculului; la trei factori do

minanţi se naşte ovăzul, ale cărui rămurele sunt foarte aplecate. Aşa dar, avem

următoarele tipuri:

aa bb cc — ovăzul drapel

AA bb cc j

aa BB cc i — ovăzul ramificat obicinuit

aa bb CC

I

AA BB CC — ovăzul cu rămurelele aplecate in jos (Schlaffrispe).

L u n g i m e a p a i u l u i este condiţionată de factori polimeri.

P r e z e n ţ a l i g u l e i este condiţionată de cel puţin patru factori ge

notipici (L j— L

4

), cari condiţionează în acelaşi timp şi forma paniculului;

într'adevăr s'a constatat în încrucişări că toate plantele fără ligulă erau de

tipul ovăz drapel.

P r e c o c i t a t e a domină in Fi, iar in F . are loc o separare complicată,

ceea ce dovedeşte că această însuşire e polimeră.

R e z i s t e n ţ a Fa r u g i n ă (Puccnia coronata şi P. graminis) este do

minantă în Fi, iar în F» se obţine proporţia 3:1.

R e z i s t e n ţ a l a t ă c i u n e (Ustilago laevis şi U. avenae) este domi

nantă în Fi şi este condiţionată de 1 2 şi 3 factori. Rez istenţa la tăciune s'a

dovedit a fi independentă de rezistenţa la rugină şi de alte însuşiri importante

din pv/ nct de vedere agricol.

Metode

Ovăzul, fiind o plantă practic autogamă, poate fi ameliorat prin

de ameliorare.

s e

]

e c

ţ j

u n e

a de linii pure din materialul deja existent sau din mutaţiunile

apărute în curs al procesului de ameliorare şi prin încrucişări. Selecţiu

nea de linii din populaţiunile naturale este recomandabilă, întru cât

tipurile locale reprezintă amestecuri foarte eterogene şi bogate în forme

preţioase. K r a r u p a reuşit de ex., plecând dela o populaţiune, al cărei

conţinut în ulei era de 6,46% să extragă o linie săracă în ulei (5,26")

şi o alta foarte bogată în ulei (7,09%).

Ţintele

^

n

ameliorarea ovăzului vom acorda atenţie în primul rând urmă-

ameiiorării.

toarelor însuşiri:

1. C a l i t a t e a bo bul ui . Trebue să urmărim o îmbunătăţire a

calităţii prin reducerea procentului de pleve. O piedecă principală in

ajungerea acestei ţinte o constitue corelaţiunea, care există între pro

centul scăzut de pleve şi slaba rezistenţă la cădere t o altă dificultate o

constitue marea modificabilitate a procentului de pleve; această însuşire

este ereditară, însă este influenţată foarte mult de pământ şi de climă.

Pe pământ bogat şi în condiţii favorabile de vegetaţie procentul de pleve

este întotdeauna mai mic decât în cazurile contrarii.

2. R e z i s t e n ţ a la c ăd er e s'a dovedit a fi o însuşire ereditară:

de aceea vom elimina toate liniile, care se dovedesc nerezistente la că-

— 214 —



dere. Tipurile rezistente la cădere au, însă, pleve grosiere şi o valoare

furajeră mică. Din această cauză se preconizează şi la ovăz ameliorarea

de soiuri cu bobul golaş. Rezistenţa la cădere se urmăreşte şi pentru a

obţine soiuri cu paiul tare spre a servi ca sprijin pentru măzăriche,

când semănăm borceagul.

3. P r o d u c t i v i t a t e a . Se urmăreşte obţinerea unui ovăz cu pro

ducţie netă (fără coajă) mare. Productivitatea trebue, bine înţeles, ur

mărită, dar nu în detrimentul celorlalte însuşiri. S'a stabilit un paralelism

izbitor între productivitate şi puterea de înfrăţire.

4. S i g u r an ţ a p ro d u c ţ i e i o obţinem prin ameliorarea de soiuri

rezistente la secetă şi la cădere, deoarece atât excesul de apă cât şi

lipsa de apă compromit recolta ovăzului.

5. R e z i s t e n ţ a la t ăc i u n e este o foarte importantă însuşire,

pe care o putem obţine prin următoarele metode:

Selecţiunea de linii din populaţiunile existente de A . sativa şi

A. byzaniina.

b) încrucişarea cu soiuri rezistente înăuntrul aceleiaşi specii.

c) încrucişarea intre forme din A. saliva cu A . byzantina.

Rezistenţa la tăciune nu este o însuşire caracteristică diferitelor

specii; în fiecare specie se găsesc şi tipuri rezistente şi tipuri suscepti

bile ; speciile A . sterilis şi A. barbaia cuprind mai multe forme rezis

tente la tăciune. Pentru încrucişări se recomandă soiurile imune Black

Mesdag (A . sativa) şi Red Rustproof (A . byzantina) precum şi soiurile

rezistente Burt (A. byzantina), Fulghum (A. byzantina), Navarro (A.

byzantina), şi Red Algerian (A . byzantina),

In specia A . sativa se găsesc puţine soiuri rezistente; de aceea

trebue să încrucişăm cu A. byzantina, ceea ce este uşor din cauză că

ambele specii au acelaşi număr de cromozomi.

6. R e z i s t e n ţ a la ru gi nă. Ovăzul este atacat de Puccinia co-

ronilera şi P. graminis avenae. Putem obţine soiuri rezistente prin în

crucişarea cu soiurile Green Russian, Ruakura şi A . barbata, care s'au

dovedit a poseda o mare rezistenţă la rugină ; prin infectarea artificială

a plantulelor din F

: î

se găsesc formele rezistente.

7. R e z i s t e n ţ a la m u ş t e l e F r i t .

8. R i t m r a p i d de d e s v o l t a r e mai ales în primele stadii

de vegetaţie. Această însuşire este importantă pentruca soiurile dotate

cu această însuşire vor folosi mai bine umiditatea pământului şi în ace

laşi timp vor scăpa şi de atacul muştelor Frit precum şi de Lema.

9.

U n i f o r m i t a t e a b o ab e l o r o putem obţine prin prefe

rarea elitelor cu rămurelele mici ale paniculului şi cozile reduse ale

boabelor.

10.

C o l o a r e a p l e v e l o r trebue să fie aceea preferată de

agricultori şi comercianţi; în Germania comerţul preţueşte ovăzul galben

mai mult decât cel alb, din cauza fineţei plevelor.

Procesul de ameliorare la ovăz este în linii generale acelaşi ca la

Procesul

grâu. Materialul cel mai preţios de prelucrat îl obţinem numai prin

d e a m e , i o r , r e

încrucişări; dar şi din populaţiuni naturale, care la noi nu au fost încă

cercetate, vom putea să izolăm linii valoroase.

î n c r u c i ş a r e a la ovăz este dificilă; de aceea se recomandă

Executarea

să se ia următoarele măsuri:

' mcrucis ării.



1.

Să se seamene plantele părinţi (sau cel puţin plantele care vor

servi drept plante-mume) în ghiveciuri. In caz că nu s'a făcut aceasta

la semănat se recomandă să se transplanteze în ghiveciuri plantele

părinţi, luându-le din câmp cât mai din. vreme şi având grijă să le

udăm abundent. Ghiveciurile se vor aşeza în camere umbroase şi cuumiditate mare ; dacă este posibil vom lucra într'o seră caldă şi umedă.

2. Castrarea să şe execute seara ; timpul cel mai potrivit pentru

aceasta, este când paniculuf îh~cepe~ să sa ivească din ultima teacă.

Pentru castrare se iau de obiceiu florile externe ale spiculeţului; florile

interne se lucrează mai greu, înfloresc mai târziu şi dau un bob mai

mic.

îndepărtăm florîleiriterne rupându-le cu penseta în direcţia margi

nală în jos ; pe această cale se pregătesc 20 flori externe pentru ca

strare ; la îndepărtarea staminelor vom avea-grtţă- ă~nu rănim stigma

tele, ~care sunt foarte gingaşe şi se usucă uşor. Pentru a evita uscarea

organelor florale, se recomandă ca după castrare să aducem paleele în

situaţia iniţiată; obţinem fructificaţie mare dacă, atât după castrare,

cât şi după polinizare, nu acoperim paniculul cu pungi de pergament,

ci-1 lăsăm liber.

După 1—2 zile dela castrare (pe vreme răcoroasă şi mai târziu)

poate fi întreprinsă polinizarea. Transportarea polenului trebue făcută —

spre a avea succes — in deosebire de celelalte cereale, pe la 2

—

3

ore după amiază.

Dacă totuşi suntem nevoiţi să lucrăm în câmp, vom executa atât

castrarea cât şi polinizarea pe vreme umedă şi cu cerul acoperit. Dacă

este soare prinderea este mai Truca" sau nu reuşeşte ; vremea are cea

mai mare importanţă pentru reuşita fecundării ;' se recomandă să exe

cutăm castrarea seara, pentru ca florile să nu se usuce prea mult.

Prinderea este în general mai mică decât la celelalte cereale.

Populaţiunile naturale sau cele provenite din încrucişări sunt se

mănate în straturi la distanţe variând între 5 12 şi 10 20 cm.; se re

comandă să nu semănăm prea aproape deoarece altfel ar fi îngreunată

recolta din cauza încurcării rămurelelor paniculelor.

\ u..li elitelor. La recoltă vom extrage din aceste populaţiuni cele mai frumoase

plante, preferind pe cele cu precocitate mijlocie şi paiu puternic. La

analiza sumară a plantelor în laborator vom examina înfrăţirea şi uni

formitatea plantelor, numărul etajelor şi tipul ramificării panicululuit.

Dacă ne decidem pentru o analiză minuţioasă a elitelor in laborator, vom

proceda ca şi la grâu, insistând asupra următoarelor însuşiri:

1. Greutatea totală a plantei.

2. Uniformitatea.

3. înfrăţirea pe care o dorim mijlocie.

4. Lungimea paiului.

5.

Greutatea boabelor.

6. Numărul boabeiot fiecărei plante.

7. Greutatea a ICO boabe.

S. Procentul de boabe

9. Lungimea paniculului.

10. N umărul etajelor paniculului. Vom prefera plantele cu un număr mare

de etaje, aceasta indicând o mare producţie şi uniformitate.



Cele mai valoroase 1000—2000 elite vor fi semănate iarăşi în stra- .

f

miivarea

, ... • « J - - 1 J ' descendenţelor

tun în anul viitor ; ca planta separatoare se recomanda grâul de pri

măvară.

In timpul vegetaţiei se fac la primele descendenţe observaţiile co

mune tuturor cerealelor ; vom da mare atenţie notării rezistenţei la că

dere şi la boale, precum şi uniformităţii descendenţelor. La recoltă de

terminăm rezistenţa la scuturare şi procentul de pleve Cele mai valoroase

linii trec în secundele descendenţe, pe care le semănăm cu maşina ; în

timpul vegetaţiei facem aceleaşi observaţii ca şi la primele descendenţe.

La recoltă putem face pe lângă o apreciere de orientare asupra pro

ductivităţii şi o determinare a procentului de pleve, conţinutului de azot

şi de grăsime, precum şi a rezistenţei la scuturare şi a încolţirii în clăi.

Pentru această ultimă probă vom introduce în dulapuri, etuve,

etc.

cu umiditate mare, mici mănunchiuri de panicule, pe care le vom

fi umezit anterior foarte bine.

Soiul selecţionat Cenad 88, a cărui valoare a fost examinată şi

Succese

confirmată de toate experienţele din diferitele regiuni ale ţării, a fost

ameliorat prin extragerea de linii pure din populaţiuni naturale. Ovăzul

galben al lui L o c h o w a fost extras prin alegerea de linii pure din

populaţiunea naturală din regiunea Mark.

LITERATURA.

B a r n e y . A . F.: The inheritance of smut resistance in crosses of certain varieties

of oats.

Journ. Ameri c. Soc. Agr. 16, 1924.

C r c p i n , Ch.:

Les fausses avoines: mutations ou hybrides.

V. Intern. Kongr. f.

Vererbungswiss, 2, Berlin. 1927.

D u r r e 1 1 L. W.:

Comparative resistance of varieties of oate to crown and stem

rusts.

Jowa Agr. E xp. Sta. Res. Bull. 62, 1920.

E m m e , H .: Genetik des Hafers. Der Züchter, 3, 1931.

F r u w i r t h , C : Handbuch der landw Pflanzenzüchtung IV, Berlin.

C a r t e r , R, I.:

A study of correated inheritance in a certain Avena cross.

W. Va. Agr. Exp. Sta. Tech. Bull. 1927.

H u s k i n s, C. L.:

On the genetics and cyMogy of fatuoid or false wld oats.

J .

Genet., 3, 1927.

N i l s s o n - E h l e , N.:

Kreuzungsuntersuchungen an Hafer und Wezen.

Lunds.

Univ. Arsskr. 1909.

Fortgesetzte Untersuchungen über Fatuoidmutationen bem

Hafer,

Here-

ditas, 2, 1921.

P a r k e r , J . H .: A review of literature on the rusts of oats wth notes on ther

distribution in the United States.

T rans. Kans. Acad. Sei. 30, 1922.

R e e d , G. M. a n d S t a n t o n , T,:

V arietal susceptibility of oats to loose and

covered smuts.

U. S. Dept. Agr. Nr. 1275, 1926.

T s c h e r m a k , E. v o n . :

Kultur- und Wildhalcrbastarde und ihre Beziehungen

zu den sogenannten Fatuoiden.

Z. f. Abst. u. Vererb. 51. 1929.

V a v i l o v , N. I.:

Immunity of plants to infections diseases.

Moscow, 1919.



AMELIORAREA SECAREI.

importanţa.

Pâinea gustoasă şi hrănitoare a secarei, nudestul deapreciată la

noi, rezistenţa sa mare Ia ger şi la secetă, vor asigura acestei plante o

mai mare răspândire

mai

ales

că

este

şi cea

mai puţin pretenţioasă dintre

cereale în ceea cepriveşte clima şi pământul. Până acum nu s'aocupat

nimeni în România cuameliorarea secarei, deşi unele regiuni muntoase

au nevoie de soiuri superioare spre a înlocui populaţiunile nevaloroase

existente. .

Londitii întâi înfloreşte fratele cel mai mare, apoi urmează ceilalţi înordi-

de miiorire

n e a

formării lor. In soic înfloresc mai întâi florile dela baza treimii şu

ţ i fecundare. , • 1 • o ri , «\ i« t

perioare a spicului, becara înfloreşte între orele 5—10dimineaţa, când

temperatura e mai mare de 12°C. La înflorire staminele foarte mari,

care umplu aproape întreg locul dintre palee, sunt împinse afară, apoi

se răstoarnă

şi

împrăştie

din

abundenţă polenul. Florile larg deschise

(sub un unghiu până la 45°) rămân astfel timp de25— 40 minute.

Polinizarea stigmatului unei flori cupolen dela aceeaşi floare este

posibilă, o fructificare, însă, nu are locdecât rareori, deoarece deregulă

polenul propriu este inactiv.

.Experienţele au arătat că în populaţiunile de secară şi în special

in cele neprelucrate prin ameliorare se găsesc alături de indivizi auto-

sterili, şi plante autofertile ; dacă le autofecundăm peacestea putem ob

ţine linii autofertile, la care totuşi se observă o diminuare a puterii de

vegetaţie (diferită dela o linie la alta); aşa plantele devin mai slabe,

unele sunt chiar incapabile

de

existenţă, altele reprezintă monstruozităţi;

germinaţia, greutatea a 1000boabe şi greutatea hectolitrică scade dea

semenea. Aşa dar se observă o degenerare întoate însuşirile, care totuşi

poate fi înlăturată prin încrucişare. Autogamia forţată nu este întrebu

inţată în practică. Nu se ştie până acum dacă plantele autofertile vor

avea o însemnătate practică în viitor; obţinerea unui soiu autofertil de

secară ar prezenta avantajul că înflorirea ar avea loc independent de

condiţiile vremii.

Cea mai mare parte dinpolenul plantelor de secară sescutură în-

afara florii

şi

este luat

şi

transportat

de

vânt; depărtarea

la

care ajunge

polenul este cuatât mai mică cu cât parcela producătoare depolen este

mai redusă şi cu cât direcţia vântului este mai nefavorabilă. Cercetările

au arătat căpentru separarea straturilor deelite este suficientă o

dis

tanţă de 30 m., pentru descendenţe 50 m., iar pentru lanurile mari de

îmmulţire 500 m.; înacelaşi timp serecomandă caparcelele, pecare dorim

să le apărăîm de fecundarea străină, să nuaibă peaceeaşi linie în di

recţia vântului alte culturi desecară, care ar putea poliniza liniile în

decurs de ameliorare; diversele descendenţe, ce voim a îmmulţi izolat,

vor fi înşirate într'o linie perpendiculară pedirecţia vântului; deaseme

nea

se

recomandă

ca

rândurile semănate

ale

parcelebi

de

secară

să fie

paralele cudirecţia vântului.

Datorită acestor condiţii de înflorire, secara este, spre deosebire

de grâu, orz şi ovăz o plantă cu fecundaţ ie s trăină; spre a

fructifica, o plantă arenevoie de polenul plantelor vecine. De aceea

liniile şi soiurile cultivate alături se vor încrucişa. Fructificarea, care la



spicele înflorind liber ajunge la peste 80"«, poate să scadă simţitor din

cauza vremii ploioase şi căldurii.

M o d i f i c a b i l i t a t e a este greu de constatat la secară, deoarece din Genetica,

cauza fecundaţiei străine modificaţiunile sunt amestecate cu mutaţiunile şi noilc-

combinaţiuni.

C o r e l a ţ i u n i l e au puţină însemnătate practică din cauză că fecunda-

ţia străină dintre diferiţii descendenţi aduce mari complicaţii. O corelaţiune in

teresantă pare a exista intre coloarea verde a boabelor şi o sumă de însuşiri pre

ţioase, ca înfrăţirea puternică, paiu tare şi scurt, spice grele, producţia mare de

boabe, greutatea ridicată a 1.000 boabe şi procentul urcat de proteină. Nu există,

aşa cum cred unii agricultori, o corelaţiune intre boabe scurte şi paiu scurt.

M u t a ţ i u ni felurite pot apărea in câmpul de ameliorare ca de cx. spice

ramificate, spiculeţe cu 3— 5 flori, spice- squarehead, boabe mici şi scurte ca de

grâu, diferite colori la boabe şi frunze, etc.

E r e d i t a t e a însuşirilor a fost studiată la diferitele soiuri; insă, din

cauza dificultăţilor cauzate de frecventa autosterilitate, se cunosc puţine rezultate

precise.

Coloarea verde a boabelor domină in F, asupra colorii galbene, iar in F-, se

obţine proporţia de 3 verde la 1 galben.

Precocitatea domină asupra tardivităţii şi este polimeră.

Autofertilitatea este o însuşire recesivă.

Brumarea plantei domină asupra colori i verz i, iar în F? se obţine proporţia

de 3 brumate: 1 verzi.

Au o generaţie Fi intermediară încrucişările dintre bob lung X bob scurt,

paiu lung X paiu scurt, spic lung X spic scurt, spic atârnând X spic drept, iar in

F? se obţin proporţii complicate, ceea ce dovedeşte existenţa de factori polimeri .

La secară întâlnim şi x e n i i şi anume la boabe; coloarea v erde a boabelor

se bazează pe coloarea albastră a stratului de aleuronă, care în unire cu celulele

galbene ale cojii bobului şi fructului dau o coloare verde. De aceea stratul de ale

uronă, datorită fenomenului dublei fecundări, este influenţat cu ocazia polini-

zării, pe când coaja seminţei, fiind un organ pur maternal, rămâne neatinsă. De

aceea avem la «ecară formarea de xenii, când încrucişăm planta-mumă cu boabe

galbene cu planta-tată cu boabe verzi; astfel vom obţine boabe F, verzi, care sunt

xenii.

La secară putem obţine soiuri superioare prin selecţiunea de linii

Metode

din pooulaţiunile naturale şi prin încrucişări între linii sau între soiuri.

d c a m e l i o r a i

Un câmp de secară este format din numeroase linii, dotate fiecare

cu foarte variate însuşiri. Prin extragerea de plante-elite şi urmărirea

descendenţelor lor nu izolăm, din cauza fecundaţiei străine, linii pure ca

la grâu, ci prin alegerea repetată de elite din elite, ne străduim să ob

ţinem masse ereditare cât mai uniforme. La secară se recomandă să se

utilizeze extragerea repetată de elite adică procedeul german de înaltă

ameliorare, totuşi vom fi atenţi să nu provocăm o consanguinizare prea

forţată, ceea ce ar aduce apariţia fenomenelor de degenerescentă. Putem

influenţa fecundarea în sensul îmbunătăţirii genotipice a polenului, prin

izolarea artificială sau în spaţiu, prin înconjurarea fiecărei descendenţe

cu mai multe rânduri de plante de aceeaşi ascendenţă, prin înlăturarea

încă înainte de înflorire a descendenţelor nevaloroase şi prin împărţirea

în două a seminţelor primelor descendenţe.

Selecţiunea de linii pure, adică obţinerea de descendenţe dotate cu



autofertilitate, rămâne încă o posibilitate teoretică de ameliorarea secarei.

La încrucişări putem, spre a ajunge mai repede la rezultate, să

utilizăm încrucişarea dialelă, la care se fecundează fiecare spic al plantei-

mume cu polen dela un alt soiu sau linie.

r j n t c l e

Principalele însuşiri, pe care trebue să le avem în vedere la ame-

amfiiorârii. liorarea secarei, sunt următoarele:

1. P r o d u c t i v i t a t e a este greu să fie obţinută la plantele allo-

game; totuşi a putut fi ridicată la secară cu peste 40'» în comparaţie

cu pppu'aţiunile naturale.

*2.

R e z i s t e n ţ a la c ădere este astăzi principala ţintă în ame

liorarea secarei. Căderea aduce pagube mari la secară, mai mult decât

la celelalte cereale, din cauză că defavorizează fecundarea. Mărirea re

zistenţei la cădere se va obţine prin scurtarea şi întărirea paiului.

S. R ez i s t en ţ a la ger, care constitue un privilegiu al secarei de

toamnă trebue menţinută şi chiar sporită.

4.

R e z i s t e n ţa la Fusarium este o importantă însuşire, care,

însă, e greu de obţinut din cauza fecundaţiei străine.

5. C o lo area v erde a bo ab elo r, care s'a dovedit a fi in co-

relaţiune cu principalele însuşiri favorabile ale secarei, va fi urmărită

cu minuţiozitate in fiecare descendenţă, eliminându-se tipurile altfel

colorate.

Spre a micşora costul de producţie se recomandă obţinerea unei

secare perene prin încrucişarea soiurilor obicinuite de Secale cereale cu

secara perenă (S. anatolicum şi S. montanum). In gsneraţiile F

2

şi F

: î

ale acestor încrucişări apar plantele valoroase perene, care reprezintă

o combinaţiune a tuturor însuşirilor dorite.

Procesul

Dacă ne hotărîm să urmăm metoda încrucişării pentru ameliorarea

de ameliorare

secarei, vom alege, pe baza studiilor de sortiment, genitorii cei mai va

loroşi ; in orice caz vom utiliza şi renumita secară de Petkus. Putem

proceda la încrucişare fie castrând şi apoi polinizând, fie închizând într'o

pungă de pergament spicele dela cele două oiuri, ce vrem să încruci

şăm. Putem provoca înflorirea şi deci obţinerea de stamine bogate in

polen matur, frecând spicul între degete.

Plantele Fj vor fi cultivate departe de alte soiuri de secară. Gene

raţia F

2

va fi semănată deasemenea în locuri izolate (în mijlocul lanu

rilor de grâu, orz şi ovăz) şi în straturi lungi şi înguste, bob cu bob ;

înainte de înflorire vom înlătura plantele, ce ni se par nevaloroase ;

deasemenea la recoltă vom face o alegere a plantelor. In generaţia F

:u

pe care o semănăm iarăşi în straturi lungi şi înguste, vom înlătura

înainte de înflorire plantele rele şi vom face la recoltă o alegere din

punct de vedere practic a plantelor celor mai bune ; acelaşi lucru îl vom

face şi în F

t

şi F

v

Boabele, obţinute din încrucişări sau adunate ca

populaţiuni naturale din diferite regiuni, vor fi semănate bob cu bob in

straturi la distanţe variând între

5 12—15120

cm. La recoltă vom smulge

plantele, menţinând pe cele ce ne mulţumesc în privinţa uniformităţii,

înfrăţirii şi scurtimii şi tăriei paiului.

-n..

.i

;,j„.

In laborator, la analiza sumară, vom examina din nou aceste îm-

mulţiri şi în plus vom cerceta şi calitatea şi coloarea boabelor.

La analiza minuţioasă a elitelor, ne vor preocupa următoarele însuşiri:

1

Uniformitatea.



2.

G r e u t a t e a t o t a l ă .

3. î n f r ă ţ i r e a , p e c a r e o d o r i m m i j l o c i e .

4 .

T ă r i a p a i u l u i .

5 . L u n g i m e a p a i u l u i . L a s e c a r ă s e . c ă u t a s ă s e o b ţ i n ă p â n ă in u l t i m u l t i m p

u n p a i u l u n g , d e o a r e c e s e c r e d e a c ă e x i s t ă o c o r e l a ţ i u n e s t r â n s ă i n t r e l u n g i m e a

p a i u l u i ş i c e l e m a i v a l o r o a s e i n s u ş i r i . A c u m , i n s ă , s ' a r e u ş i t s ă s e u n e a s c ă p r i n

n o i - c o m b i n a ţ i u n i p a i u l sc u r t cu r e z i s t e n ţ a l a c ă d e r e ş i c u p r o d u c t i v i t a t e a . I n a -

f ă r ă d e a c e a s t a , p a i e l e s c u r t e s u n t m a i u ş o r r e c o l t a t e c u m a ş i n a . In c e e a c e

p r i v e ş t e l u n g i m e a p a i e l o r d i f e r i t e l o r e l i t e n e v o m c ă l ă u z i ş i d u p ă i m p o r t a n ţ a c e

s e d ă p a i e l o r i n r e g i u n e .

6.

L u n g i m e a s p i c u l u i . S e p r e f e r ă s p i c e l e m i j l o c i i i n p a t r u m u c h i i .

7 . P o z i ţ i a s p i c u l u i . S p i c u l t r e b u e s ă f i e i n c l i n a t c â t m a i p u ţ i n ; î n c l i n a r e a

p r e a p r o n u n ţ a t ă u ş u r e a z ă c ă d e r e a b o a b e l o r .

8 . Ş t i r b i r e a s p i c u l u i p r o v o c a t ă d e p r e z e n ţ a f l o r i l o r s t e r i l e . E s t e d r e p t c ă

o g r e u s ă g ă s i m s p i c e c o m p l e t e ; l a v â r f ş i m a i a l e s l a b a z ă s e g ă s e s c i n t o t d e a -

u n a f l o r i s t e r i l e ; c h i a r i n m i j l o c u l s p i c u l u i l i p s e ş t e i c i , c o l o , u n b o b . Ş t i r b i r e a

t r e b u e b i n e o b s e r v a t ă , c ă c i e a c o n s t i t u e u n m a r e d e f e c t b a z a t p e f a c t o r i g e n o t i

p i c i , d e c i e r d i t a r . C â t e o d a t ă s e p o t i v i s p i c e ş t i r b e ş i d i n a l t e c a u z e ( v r e m e r e a

i n t i m p u l î n f l o r i t u l u i , l o v i t u r i c a u z a t e d e g r i n d i n ă s a u d e f u r t u n i , e t c ) . T o t u ş i

ş t i r b i r e a e r e d i t a r ă e s t e c e a m a i f r e c v e n t ă ; d e a c e e a v o m î n d e p ă r t a t o a t e p l a n

t e l e c u s p i c e ş t i r b e .

9 . R e z i s t e n ţ a l a s c u t u r a r e a b o a b e l o r e s t e i m p o r t a n t ă m a i a l e s p e n t r u ţ i n u

t u r i l e s e c e t o a s e .

10.

N u m ă r u l b o a b e l o r .

11.

G r e u t a t e a a 1 0 0 0 b o a b e .

12.

P r o d u c ţ i a u n u i p a i u .

13. P r o c e n t u l d e b o a b e .

14 .

F o r m a b o a b e l o r ; s e c e r b o a b e l u n g u e ţ e .

15.

C o l o a r e a b o a b e l o r ; s e p r e f e r ă b o a b e l e v e r z i .

Plantele cele mai bine notate vor fi semănate toamna iarăşi în

Cultivarea

straturi departe de alte culturi de secară. Ca plantă separatoare se în-

d e s c c n d e n

t

e l o r

-

trebuinţează grâul. D acă dorim să izolăm o descendenţă valoroasă o se

mănăm în mijlocul unui lan de grâu, orz sau ovăz, sau recurgem la

izolarea artificială, închizând plantele respective în dulapuri protectoare, '

ai căror pereţi sunt confecţionaţi din hârtie de pergament sau din pânză

impermeabilă. In timpul vegetaţiei observăm gradul şi felul înfrăţirii de

toamnă, poziţia frunzelor, rezistenţa la ger şi la Fusarium, repeziciunea

desvo'tării primăvara, data înspicatului şi înfloririi, rezistenţa la cădere,

tipul spicului şi uniformitatea ; toate aceste observaţii trebuesc făcute

cu multă precizie şi până la data înfloritului, în scopul de a înlătura

descendenţele neva'oroase pentru ca polenul lor să nu devalorizeze

massa ereditară a descendenţelor alese. La recoltă vom extrage din des

cendenţele rămase, noi elite, care sunt pentru noi o chezăşie, că cel

puţin zestrea factorială din partea mumei va fi superioară la descendenţă. Elitele alese vor fi din nou analizate în laborator, iar restul

plantelor după treerat vor fi analizate în ceea ce priveşte forma şi co

loarea boabelor. Primele descendenţe găsite pe baza acestor analize ca

superioare vor fi trecute în secundele descendenţe, etc. urmând proce

deul arătat deja la grâu. In tot decursul examinării valorii liniilor extrase,

vom avea grija ca să înlăturăm pericolul curcirii acestora, cu polen dela



lanurile de secară neameliorată şi în acelaşi timp ne vom strădui să

micşorăm cât mai mult posibil curcirea între diferitele linii; pentru a

realiza aceasta se recomandă, având în vedere că cea mai intensă curcire

are loc la rândurile marginale, să dăm o mai mare lăţime straturilor

şi să înlăturăm, după înflorire, primul şi ultimul rând al fiecărei parcele ;

ar fi greşit să tăiem acest rând înainte de înflorire, pentrucă el ser

veşte tocmai ca o capcană pentru polenul parcelei vecine, înafară de

faptul că măreşte distanţa între parcele. Recolta liniilor puse în culturi

comparative nu va mai fi utilizată pentru îmmulţiri în anul viitor, mai

ales dacă liniile respactive se deosebesc mult între ele.

In general utilizăm la ameliorarea secarei selecţiunea de linii din

populaţiuni naturale sau din încrucişări; ne vom strădui continua să

ajungem la o mare uniformitate a plantelor ; totuşi având în vedere

urmările dezavantajoase ale consanguinizării, vom amesteca seminţele

diferitelor linii atunci când însămânţăm lanul, ce va produce sămânţa

originală de vânzare. Polin izarea reciprocă a acestora va naşte seminţe

hibride F

t

, care, datorită fenomenului heterosis, vor da naştere în cul

turile cumpărătorilor la plantele luxuriante din generaţia F

t

. Experien

ţele au arătat că efectul stimulării vegetaţiei la plantele hibride din F

t

variază după liniile ce se încru:işează şi condiţiile de vegetaţie ale

anului fecundării, care pot să înlesnească sau să defavorizeze încruci

şarea liniilor între ele. Mai ales trebue să fim atenţi ca timpul înflori-

tu'ui să coincidă la liniile ce vrem să încrucişăm.

Cel mai renumit şi până acum neîntrecut soiu ameliorat, care

are pretenţii îndreptăţite de universalitate este soiul Petkus, a căruiameliorare este legată de numele lui F. v on L o ch o w; imboldul pentru

această activitate se datoreşte situaţiei grele în care se afla proprieta

tea sa ; recoltele prea mici ale acesteia l'au determinat să caute mijloace

pentru sporirea producţiei. In timpul plimbărilor el observase că multe

spice din lanurile de secară băşiinaşă erau ştirbe, altele din contră erau

pline. Imediat el a avut inspiraţia să aleagă şi să cultive numai spi

cele pline. Lucrările acestea le-a continuat, alegând mai târziu plante

şi urmărind descendenţa separată a acestora. Astfel a reujit să ame

lioreze secara de Petkus, care are, pentru pământurile uşoare ale Ger

maniei, o mare însemnătate. La început secara din populaţiunea iniţială

avea spicul foarte lung şi lăbărţat ; prin ameliorare el a dsvenit scurt

si dens ; înălţimea paiuîui a fost la început de 180 cm. ; prin ameliorare

el s'a scurtat mult. Spicele din populaţiunea naturală aveau până la 50%

flori sterile, azi mai sunt abia

3—4'».

Producţia a fost ridicată prin

ameliorare cu peste 40% faţă de secara băştinaşă din care a fost ales

soiul de Petkus.

LITERATURA.

B r e d e m a n n , G. u. H e u s e r , W .: Beträge zur Heterosis be Roggen. Z. f.

Züchtung, A. 16, 1931.

F r u w i r t h , C : Handbuch der landw Pflanzenzüchtung IV , Berlin.

O s s e n t , H.:

Perennierender Kulturrogen.


N i c o l a i s e n , W.:

Über quantitative Xenien be Roggen und Erbsen. 2.

f. Züch

tung, A, 17, 1932.

Succese.



N i 1s s o n, H e r i b e r t : V ersuche über V izimsmus des Roggens mit enem pflanz

lichen Indikator.

Z. f. Pflanzenzüchtung, 5, 1917.

R o e m e r , T h. :

Über die Rechwete des Pollens bem Roggen.

Z. f. Züchtung.

A, 17, 1931.

AMELIORAREA PORUMBULUI.

Porumbul cu cele 4.827.000 hectare, ocupă cea mai mare supra-

Importanţă,

faţă, din toate plantele cultivate în România; răspândirea lui se dato-

reşte condiţiilor naturale şi economice, pe care i le oferă ţara noastră.

Intr'adevăr, porumbul iubeşte o climă caldă şi precipitaţiuni at

mosferice suficiente; dar în primul rând temperaturile calde îi sunt

indispensabile; pe acestea i le oferă marea majoritate a regiunilor ţării,

în largă măsură.

Porumbul oferă el însuşi agricultorului multiple utilizări; boabele

servesc ca hrană săteanului şi constitue şi un excelent nutreţ pentru

porci; strujenii dau un bun nutreţ pentru vite şi în unele regiuni şi

material combustibil şi de aşternut.

Dar o importanţă foarte mare, asupra căreia se trece prea uşor

cu vederea, are printr'aceea că, datorită culturilor intercalare, parcela

de porumb reprezintă pentru ţăranul român o întreagă gospodărie, o

veritabilă moşie cu multiple folosinţe ; aci îşi cultivă săteanul fasolea,

bogată în substanţe azotoase, care îi completează aşa de fericit ali

mentaţia ; aci pune el dovlecii şi floarea soarelui, bogate în grăsimi;

tot aci se găsesc, diferind dela o regiune la alta, cartofii, sfeclele,

cânepa, etc.

Porumbul se potriveşte pentru ţara noastră de mici agricultori şi

pentrucă nu necesită sămânţă multă la hectar, nici costisitoare maşini

de semănat, ci cere din contră multă muncă manuală, pe care gospo

dăriile ţărăneşti o au cu prisosinţă.

Această mare importanţă a porumbului trebue să ne determine

să ne ocupăm intens de ameliorarea lui cu atât mai mult cu cât aşa nu

mitele soiuri de porumb reprezintă populaţiuni foarte eterogene, de

unde se pot extrage linii superioare cu destulă rapiditate, mai ales

având în vedere numărul mare de boabe al unui ştiulete.

Sămânţa noastră de porumb este foarte curcitâ şi neadaptată re

giunilor, in care se cultivă; seceta şi toamnele timpurii au provocat

mari transporturi de sămânţă din regiuni adesea nepotrivite.

Porumbul este o plantă monoică, ale cărei flori bărbăteşti sunt

Condiţii

aşezate în panicul în vârful tulpinii, iar florile femeieşti în spic, numit şt\*

ştiulete. Florile bărbăteşti ajung la maturitate de regulă mai de vreme

decât cele femeieşti ale aceleiaşi plante şi anume cu 1—3, câteodată

şi 8 zile mai de vreme. La porumb avem a face aşa dar, cu p ro -

t a

n

d r i e.

In inflorescenţa masculă începe să înflorească mai întâi axul cel

mai de deasupra şi apoi urmează celelalte în ordinea formării lor, de sus

în jos. La înflorire staminele ies afară şi rămân atârnate, polenul fiind

liberat cu această ocazie.



Staminele produc mult polen, care este purtat de vânt uneori la

distanţe destul de mari; la 200 metri s'au observat cam 5 fecundaţie

străină; pentru izolarea lanurilor se cere cel puţin o depărtare de 500

metri. Polenul, a cărui viabilitate este de numai 24 ore, cade pe stig

matele de obiceiu ale altor plante. Stigmatele rămân cam 6 zile proaspete şi receptive.

Fecundarea are loc mai ales dimineaţa şi durează pentru un

ştiulete cam 4

—

5 zile; dacă a avut loc polinizarea, creşterea stigma

telor se opreşte mai de vreme ; din contră, dacă n'are loc polinizarea,

creşterea stigmatelor se prelungeşte, ele putând ajunge lungimi destul

de mari.

Cu alte cuvinte la porumb avem a face cu o fecundaţie străină.

Totuşi are loc într'o mică măsură şi autopolinizarea. Cercetările făcute,

semănând plante izolate destul de departe pentru a preveni o încru

cişare, au arătat că .autopolinizarea poate să aibă loc rareori (0,7%

—

24%);

fără îndoială că diferenţele se datoresc şi capacităţii soiului ex

perimentat de a suporta autofecundarea.

Autofecundarea poate fi obţinută fie prin izolarea în timp (se

mănând la epoci diferite), fie prin izolarea în spaţiu, fie prin izolarea

artificială (închizând inflorescenţele plantei izolate în pungi de perga

ment).

Câteodată trebue să izolăm descendenţe întregi contra fecundării

cu polen dela alte linii sau soiuri; pentru aceasta ne vom servi de

izolarea în spaţiu sau, dacă aceasta nu este posibil, atunci tuturor

plantelor de porumb din apropierea descendenţelor noastre trebue să

li se îndepărteze inflorescenţele mascule, aşa ca să nu mai rămână

niciuna.

Dacă, din contră, trebue să ferim plantele contra polenului lor

propriu, atunci le castrăm; astfel toate boabele de pe ştiuleţii acestor

plante vor fi obţinute prin fecundarea cu polenul plantelor vecine.

Xenii ia porumb.

§

e

p

0 a

t

e v

edea, chiar în anul bastardării, dacă a avut loc o în

crucişare străină şi anume atunci când se formează x en i i . Condiţia

fundamentală pentru formarea xeniilor este, după cum am văzut, ca

boabele soiurilor încrucişate să se deosebească marcant şi ca însuşirea

soiului- tată să domine sau să formeze cu aceea a mumei, o însuşire

intermediară. X eniile nu se nasc decât atunci când avem a face cu în

suşiri de ale aleuronei sau endospermului. Pigmentul anumitor tipuri

colorate de porumb, mai ales boabe roşiatice şi purpurii, este format

în celulele aleuronei. Aceste colori nu trebue să fie confundate cu

acelea ale porumbului cu pericarpul roşu sau roşiatic; însuşirile peri-

carpului, care este o parte din ţesutul maternal, nu vor produce xenii.

Genetica

Porumbul, fiind allogam, vom găsi, în descendenţa unei plante chiar con-

sanguinizate, o mare variabilitate, unde m o d i f i c a ţ i u n i l e sunt amestecate

cu variaţiunile ereditare.

C o r ^ a ţ i u n i l e trebuesc privite din cauza fecundaţiei străine, cu foarte

mare prudenţă. Cercetările lui H o p k i n s au arătat că la porumb conţinutul boa

belor in ulei merge aproape paralel cu conţinutul boabelor in hidraţi de carbon,

şi că, din contră, e invers proporţional cu conţinutul în proteină. Boabele care

arată în secţiune longitudinală şi transversală o mică desvoltare a zonei făinoase,



au un conţinut ridicat de proteină. Boabele, care în secţiune longitudinală arată

un embrion lat şi lung, sunt mai bogate în ulei.

Cercetările lui H o p k i n s arată deasemenea că ex istă o dependenţă intre

multă proteină şi ştiulete scurt, precum şi intre mult ulei, greutatea mică a 1000

boabe, numărul mare de rânduri şi circumferinţa mică a ştiuletelui. S m i t h a

găsit că există o corelaţiune între durata lungă de vegetaţie pe de o parte şi in

serţia înaltă a ştiuletelui şi internodii mai multe şi mai lungi pe de altă parte.

Deasemenea se citează ca o corelaţiune sigură dependenţa dintre producti

vitate şi lipsa de plante sterile precum şi intre productivitate şi greutatea şi lun

gimea ştiuleţilor; este interesantă corelaţiunea negativă între productivitate şi

procentul mare de cocean, precum şi intre productivitate şi numărul rândurilor şi

numărul boabelor pe rând. Dependenţa productivi tăţii de numărul ştiuleţi lor va

riază dela un soiu la altul.

M u t a ţ i u n i numeroase au fost găsite la porumb, fiind acumulate in

decurs de multe generaţii şi putând fi păstrate ascunse datorită fecundaţiei stră

ine. Cele mai importante mutaţiuni sunt redate in lista factorilor

E r e d i t a t e a foarte multor însuşiri a fost cercetată de către E a s t,

E m e r s o n , S h u l l , H a y e s , J o n e s , etc; nicio altă plantă agricolă nu

a fost aşa de bine analizată din punct de vedere genetic ca porumbul. Aceasta se

datoreşte avantajelor, pe care le oferă această plantă, şi anume:

1. Marea vari tbil itate; putem considera cu drept cuvânt, porumbul ca o mină

inepuizabilă dc variaţiuni.

2. N umărul mare de boabe al unei plante.

3. Existenţa xeniilor; de aci posib ilitatea de a observa chiar la boabe (deci

chiar pe ştiulete) separarea (disjuncţiunea) generaţiei viitoare. La o medie de

500 boabe de ştiulete şi la doi ştiuleţi pe o plantă, vom avea 1000 boabe, care pot

fi studiate in ceea ce priveşte însuşirile endospermului, pe când la plantele, la

care nu există xenii, trebue să cultivăm 1000 plante in anul viito* .

4. Multe însuşiri le putem observa in primele stadii de vegetaţie; de ex. la

plantulele în vârstă de două săptămâni.

5.

Castrarea şi polinizarea se execută foarte uşor; deasemenea autofecun

darea. poale fi aplicată fără dif icultăţi.

6.

Porumbul este diploid, nu ca grâul care este poliploid; de aceea la po

rumb o mutaţiune iese imediat în evidenţă, fără necesitatea ca a doua mutantă

identică să apară in cromozomul duplicat.

Faţă de aceste avantaje, porumbul prezintă inconvenientul că durata experi

enţelor este mare, din cauza perioadei lungi de vegetaţie; deasemenea numărul

mare de cromozomi îngreunează găsirea de înlănţuiri de factori.

In ultimii 20 ani cooperarea multor cercetători a dus la studierea eredităţii

a peste două sute factori genotipici. Genele studiate se referă la diferite însu

şiri ca coloarea aleuronei, endospermului, pericarpului, mătasei, anterelor şi

frunzelor, compoziţia endospermului, anomalii clorofiliene, statura plantelor, des-

voltarea rădăcinilor, steriî'fatea polenului, defecte la endosperm şi embtion, forma

frunzelor, rezistenţa la boale, etc.

Principalii factori genetici studiaţi sunt următorii:

A (plant and aleuron color)

=

factor fundamental pentru desvoltarea colorii

antocian.

ad (adherent) — frunze lipite,

al

(albescent)

=

frunzele se inălbesc,

an (anther ear) — ştiulete cu antere,

15 _ 226 —



ar

(argentea)

frunze argentea,

as

(Asynapsis)

fără sinapsis,

au

(aurea)

frunze aurea,

B

(plant color booster)

coloarea castanie a plantei,

Bh

(blotched aleuron)

aleuron pătat,

bm (brown midrib) nervura mediană castanie,

bn

(brown aleuron)

aleuronă castanie,

bp

(brown pericarp)

pericarp castaniu,

br

(brachytic)

plantă brachitică,

bt

(brittle endosperm) endosperm sfărâmicios,

bv

(brevis)

plantă pitică,

C

(aleuron color)

stratul de aleuronă colorat,

cr

(crinkly)

frunze încreţite,

d

(dwarf)

plante mici cu flori bărbăteşti şi femeeşti in

ştiuleţi,

de (defectiv endosperm)

—

boabe imperfecte (închircite),

d

(flint defectiv)

există numai jumătate din endosperm,

/ (fine striped) —

frunze vărgate numai spre margine,

fi

(fine streaked)

—

frunze uniform fin vărgate,

Ft

(flint endosperm)

endosperm sticlos,

g

(golden) frunze aurii,

Ga

(pollen tube growth factor)

=i

factor de creştere al tubului polinic,

g

(glossy)

frunze lucioase,

gm

(germless)

fără embrion,

gs

(green striped)

frunza vărgată în verde,

1 (inhibitor of aleuron color)

factor care împiedecă desvoltarea colorii in

stratul aleuronic (coloarea albă dominantă a

aleuronei),

ij

(iojap)

frunze vărgate Jojap (dungi multe, înguste, al

be sau galbene, lăsând loc numai la puţin ţesut

verde).

in

(intensifier of aleuron color)

—

intensifică coloarea aleuronei,

/ (japonica)

frunze vărgate-japonica,

/ (luteus) plantule galbene,

Ig (liguleless) frunze fără ligulă,

H

(lineate)

linii albe pe frunză (frunze lineate),

ms

(male steril)

-

masculin steril,

na

(nana) plante nana,

nl (narrow leaf) — frunze înguste,

P

(pericarp color)

coloarea pericarpului şi coceanului,

vg

(pale green)

verde-deschis,

pk

(polkadot)

frunze polkadot (pe frunzele mature, îngălbe

nite, există mici pete verzi),

PI

(purple plant color) coloarea purpurie a plantei,

Pr (purple aleuron) aleuronă albastră,

Py

(Pigmy)

=

plantă pitică,

R

(aleuron, plant

and pericarp color)

factor pentru formarea colorii antocian,

ra

(ramosa)

=

ştiulete ramificat,

Rg

(ragged) frunze sdrenţuite,



Despre ereditatea însuşirilor mai importante se cunosc următoarele:

C o l o a r e a e n d o s p e r m u l u i depinde de un singur factor genotipic

(Y y).

Coloarea boabelor heterozigote este intermedi ară în cele mai multe cazuri;

astfel boabele cu YYY sunt galbene închis şi acelea cu Y Y y şi Y y y sunt mai des

chi se. Boabele cu y y au endospermul alb, necolorat.

C o l o a r e a a l e u r o n e i depinde de patru factori: A , C,

Pr, R,

fiecare

din ei formând o serie de allelomorfe multiple. Un factor / împiedecă desvoltarea

colori i. Proporţia ce obţinem în Fa poate fi 3:1, dar putem întâlni şi proporţii mult

mai complicate Coloarea aleuronei este pe lângă aceasta influenţată şi de co

loarea endospermului; dacă coloarea endospermului variază dela alb la galben,

se obţine o variaţiune corespunzătoare şi în coloarea aleuronei.

C o m p o z i ţ i a e n d o s p e r m u l u i poate fi z aharoasă, ceroasă sau ami-

donoasă. Boabele zaharoase sunt condiţionate de factorul su su, cele ceroase de

factorul

wx wx,

cele amidonoase posedă allelomorfele respective domi nante

(Sa

Su Wx V / x).

Dacă se încrucişează un soiu zaharos cu unul ceros, se obţine in F

2

proporţia de 9 amidonoase; 3 ceroase: 4 zaharoase.

C o l o a r e a p e r i c a r p u l u i este condiţionată de factorul

P,

care este

dominant faţă de allelomorfele lui p pentru pericarp incolor. Există mai multe

allelomorfe în seria

Pp

şi care influenţează vărgarea pericarpului , coloarea cocea

nului , etc. In plus, pentru ca pericarpul să poată fi roşu trebue să fie prezent

şi factorul A, care a fost amintit la coloarea aleuronei. Combinaţia Pa are co

loarea cafenie în loc de roşie.

C o m p o z i ţ i a ş i d e s v o l t a r e a c l o r o f i l e i depinde de peste 80

factori. Desvoltarea clorofilei normale este un exemplu interesant de complicaţie

genetică. Din faptul că sunt cunoscute peste 80 gene rccesive, care împiedecă des

voltarea clorofilei normale, urmează că toate allelomorfele dominante ale acestor

gene sunt necesare pentru obţinerea unei clorofile normale.

5 (scutellum color)

scutelum colorat,

sc (scarred endosperm)

bob crăpat,

sh

(shrunken endosperm) S 3

endosperm sbârcit,

sk

(silkless)

—

fără mătase,

si (slashed)

frunze rupte,

sm (salmon silks) == mătase de coloarea somonului,

sr

(striate)

—

striaţie,

su

(sugary endosperm)

—

endosperm zaharos,

in

(tinged)

plantă pitică,

ts

(tassel seed)

—

boabe in inflorescenţele mascule,

Tu

(tunicate)

— ştiuleţi tunicata,

v

(virescent)

plante galbene, mai târziu verzi,

w

(white seedling)

plantule albe,

Wh

(dominant whi te endo

sperm)

factor, care împiedecă formarea colorii în en

dosperm,

wx (waxy endosperm)

endosperm ceros,

Y

(yellow endosperm) endosperm galben,

yg

(yellow green) frunze galben verzui,

ys (yellow stripe) frunze galben dungate,

zb (zebra striped) —

plante vărgate zebra,

zg

(zigzag stalk)

tulpina in zigzag,

zl (zigolic lethal)

factor care provoacă moartea zigoţilor.



F o r m a ş i n u m ă r u l f r u n z e l o r depinde de- 20 factori.

Inflorescenţele arată diferenţe foarte mai, care sunt condiţionate de 37 factori.

Din cei peste 200 factori genotipici, determinaţi la porumb, au putut fi loca

lizaţi in cele zece grupe de înlănţuire, corespunzând celor zece perechi de cromo

zomi (fig. 55), până acum 110 factori.

Este important să ştim în ce cromozom se găsesc diferitele grupe de înlăn

ţuire;

din fericire aceasta e uşor de executat, deoarece cromozomii porumbului di-

V

Fig. 55. — Harta cromoz omală a porumbului. Factorii ale căror locuri sunt cunos

cute numai aprox imativ sunt însemnate cu un asteric. Factorii cunoscuţi că aparţin unei

grupe, dar ale căror locuri nu sunt precizate, sunt aşezaţi dedesubtul giupei respective.

(după Emerson).

feră atât in lungime, cât şi in celelalte aspecte morfologice; aşa de ex. cel mai lung

cromoz om este de două ori mai lung decât cel mai scurt, cel mai lung fiind cro

mozomul I, iar cel mai scurt cromozomul X.

Metode de

Porumbul e o plantă cu fecundaţie străină, a cărei ameliorare

ameliorare.

p

r e z

i

n

t ă dif icultăţi mai mari decât aceea a plantelor autogame. I ntra-

devăr ameliorarea plantelor autogame e mai uşoară pentrucă izolarea

liniilor din populaţiuni naturale sau din încrucişări se face uşor şi

deoarece acestea sunt constante, nu mai suntem preocupaţi mai de

parte decât de examinarea lor. La plantele allogame este foarte greu



să ajungem la o constanţă a liniilor, din cauza polenului străin, care

poate impurifica linii uniformizate cu multă trudă.

Porumbul este susceptibil de ameliorare, intru cât soiurile obici

nuite reprezintă hibrizi complecşi, ale căror componente variază foarte

mult în ceea ce priveşte numeroasele însuşiri

:

înălţimea plantei, numă

rul şi mărimea ştiuleţilor, compoziţia chimică, numărul, coloarea, mă

rimea şi forma boabelor, precocitatea, etc.

Se cunosc patru, metode de ameliorarea porumbului:

I. A legerea în massă-

II.

Selecţi unea indivi duală.

III. I ncrucişa rea.

IV. Selecţi unea l ini i lor consanguini zate.

I.

A legerea în massă. Ia toate soiurile, care n'au fost încă

prelucrate prin ameliorare, se poate executa şi simpla alegere în massă

a plantelor din câmp sau chiar numai alegerea de ştiuleţi Succesul

acestei metode este destul de mic şi de aceea nu se evidenţiază mar

cant dela un an la altul. In general se crede că prin această metodă

s au imbunătăţit multe soiuri, care numai astfel sau adaptat diferite

lor condiţii de mediu sau au fost modificate în anumite însuşiri. Ale

gerea în massă este singura metodă, ce poate fi recomandată agri

cultorilor practici, cari nu pot utiliza celelalte metode mai complicate

de ameliorarea porumbului. De aceea directivele pentru alegerea ştiu

leţilor şi plantelor trebue să fie cât mai simple şi cât mai clare.

II.

Selecţiunea individual ă. La porumb, datorită fe-

cundaţiei străine, se controlează prin această metodă numai însuşirile

plantei-mume. Selecţiunea individuală poate fi practicată în două fe

luri:

1. După metoda ,,un ştiulete pe rând".

2 .

După" metoda ,,o j umătate de ştiulete pe rând".

Metoda „un ştiulete pe rân d", introdusă mai întăi de

K cpkins pe la 1896 la staţiunea experimentală agricolă din Illi

nois, consta din semânarea seminţelor dela ştiuleţii aleşi pe baza unei

examinări riguroase, în rânduri individuale (un rând pentru fiecare

ştiulete) şi alegerea pentru îmmulţirea ulterioară a celor mai valoroase

rânduri; adică se recoltează separat fiecare rând, se determină pro

ducţia şi calitatea fiecărui rând şi se destină îmmulţirii numai rându

rile cele mai bune şi cele mai productive. Acestei metode imperfecte

la început i sau adus următoarele îmbunătăţiri:

1.Pentru a înlătura erorile provenite din neuniformitatea pămân

tului s'au introdus după fiecare 5—10 rânduri câte un rând „martor",

alcătuit din seminţele provenite fie dela un soiu cunoscut ca cel mai

bun in regiune, fie dela populaţiunea din care am extras ştiuleţii

semănaţi. Bine înţeles că rândurile „martor" se castrează înainte de

înflorire.

2. Tot pentru a cunoaşte fluctuaţiile cauzate de variaţia terenului

s'a introdus repetarea rândurilor dela acelaşi ştiulete în diferitele

locuri ale câmpului.

3 .

Deoarece rândurile, ce ni se vor părea la recoltă mai valoroase,

trebue ferite de polinizarea plantelor dela rândurile inferioare, se

recomandă să facem cât mai precise observaţii asupra diferitelor

în-



suşiri, până la începutul înfloritului, şi să castrăm rândurile rău no

tate, eliminând astfel polenul nevaloros.

4. Pentru a ne feri de urmările nefavorabile ale consanguinizării,

se recomandă să interpolinizăm în anii viitori cele mai bune linii re

ţinute pe baza observaţiilor din primul an.

M et o d a „o j u m ă t a t e de ş t i u l e t e pe rând" , preconizată de W i l l i a m s din Ohio pe la 1905, constă din semănarea

în primul an numai a unei jumătăţi de ştiulete, cealaltă jumătate

fiind păstrată în laborator, rămânând ca în al doilea an să se sea-

mene numai secundele jumătăţi ale acelor ştiuleţi, cari au dat cele

mai bune rezultate în primul an. Recolta primelor jumătăţi nu se mai

întrebuinţează în ameliorare. Pentru a evita urmările rele ale unei

consanguinizări prea intime, se recomandă ca descendenţele acestor

secunde jumătăţi reţinute, să se curcească între ele; pentru aceasta

cele 6—10 jumătăţi de ştiulete reţinute se seamănă în rânduri alterne

intr'o parcelă de îmmulţire şi anume cele mai bune 3— 5 îumătăţi caplante polini^atoajg, iar celelalte ca plante-mume şi care, deci, se vor

castra. Un rând al plantelor mascule va alterna cu 1— J rânduri dela

plantele iemele. Pentru parcela un ştiuletejrjc_rj| juj, cu care reînce

pem seleeţiunea, se vor lua ştiuleţi doar dela plantele castrate.

Tot pentru a evita consanguinizarea W i l l i a m s a recomandat

să lucreze cu acelaşi soiu mai mulţi amelioratori şi odată la patru

sau cinci ani să se introducă „sânge nou" din câmpul altui amelio-

rator; deoarece, însă, la această metodă este nevoie de parcele se

parate pentru câmpul cu jumătăţile de ştiulete şi pentru câmpul în

crucişărilor, s'a propus să se aplice metoda „o jumătate de ştiulete

pe rând" numai odată la 4—5 ani, iar în restul timpului să se exe

cute numai o alegere în massă a celor mai viguroase plante.

O variantă a acestei metode este metoda „o t r e i m e ş t i u

l e t e p e rân d " , când semănăm în câmpul de ameliorare numai o

treime din fiecare ştiulete, apoi în altă parte şi izolat de polinizări,

o altă treime, păstrând ultima treime ca sămânţă de rezervă în labo

rator. Dela liniile, care ne arată cele mai bune însuşiri în rândurile

câmpului de ameliorare, luăm cei mai buni ştiuleţi proveniţi din îm-

mulţirile separate, pe care îi cultivăm iarăşi în modul arătat mai sus.

Sămânţa de rezervă serveşte la îmmulţirea celor mai bune linii aflate

pe baza observaţiilor din cele două câmpuri.

Metoda ,,o jumătate de ştiulete pe rând" prezintă avantajul că

păstrează curate liniile, despre valoarea cărora ne-a informat culti

varea primelor jumătăţi în anul întâiu de selecţiune; totuşi având în

\ pdere marea influenţă a mediului, care este diferit în ani deosebiţi

şi ştiind că cele două jumătăţi ale unui ştiulete sunt genetic identice

doar în ceea ce priveşte muma, nu avem nicio garanţie că secundele

jumătăţi vor da în anul al doilea rezultate asemănătoare celor arătate

de primele jumătăţi.Rezultatele obţinute prin metoda selecţiunii individuale sunt di

ferite şi contradictorii. 0 mare importanţă pentru acceptarea metodei

,,un ştiulete pe rând" au avut experienţele clasice ale lui H op k i n s;

acestuia i-a reuşit, selecţionând soiul Burr White. după metoda „urr

ştiulete pe rând", ca plecând dela 10,92% proteină cât avea popu-

— 230 -

http://pdere/

http://pdere/



laţiunea iniţială, să ridice conţinutul în proteină la 14,7% şi să-1 sco-

boare la 8,8%; deasemenea i-a reuşit să ridice conţinutul în ulei la

acelaşi soiu dela 4,7% la 8,02% şi să-1 scoboare la 2,03%. A şa dar,

in ciuda polinizării străine, este posibil ca prin selecţiunea repetată

an de an să modificăm compoziţia chimică a bobului da porumb.

D easemenea putem obţine un soiu, care să se coacă mai de vreme,

dacă alegem ştiuleţii dela plantele cele mai precoce; sau dacă ale

gem plante cu mai mulţi ştiuleţi, vom putea obţine o creştere a

numărului ştiuleţilor la plantă; tot astfel reuşim, prin selecţiunea in

dividuală, să influenţăm numărul rândurilor de boabe pe ştiulete. D ar

astfel de schimbări sunt rareori însoţite de o creştere a productivi

tăţii, ba din contră dacă alegem tipuri prea timpurii, productivitatea

va suferi.

Experienţe îndelungate au dovedit că, prin metoda „un ştiulete

pe rând" sau „o jumătate ştiulete pe rând" nu se obţine o sporire

marcantă şi persistentă a productivităţii, şi că deci nu există o creş

tere cumulativă a producţiei sub influenţa acestei selecţiuni continue.

Explicaţia acestei surprinzătoare constatări rezidă în faptul că

atât alegerea ştiuleţilor cât şi aprecierea descendenţelor lor ne pot

induce în eroare.

Intr'adevăr când prin migăloase aprecieri şi măsurări ne decidem

să destinăm îmmulţirii numai ştiuleţii cei mai frumoşi şi cei mai apro

piaţi de un anume tip, pornim dela premisa greşită că ştiuleţii aleşi

au o mare valoare genetică; ori experienţe numeroase au arătat că

există o slabă corelaţiune între înfăţişarea ştiuletelui şi productivita

tea plantelor provenite din această sămânţă. A ceastă corelaţiune este

de fapt aşa de mică încât putem obţine tot atât de bune rezultate

semănând ştiuleţii cu înfăţişarea cea mai proastă ca şi ştiuleţii cei

mai desăvârşiţi.

Această nepotrivire între înfăţişarea ştiuleţilor şi valoarea

des

cendenţelor acestor ştiuleţi provine de acolo că aspectul frumos al

multor ştiuleţi se datoreşte situaţiei favorabile, în care ei au crescut;

deci aceste bune însuşiri ale ştiuleţilor nu se vor transmite la

des

cendenţi, pentrucă modificaţiunile nu sunt ereditare. D easemenea

calităţile valoroase ale majorităţii ştiuleţilor se datoresc fenomenuluiheterosis şi sunt provocate de starea de heterozigotie datorită com

plexelor încrucişări între numeroasele linii existente în populaţiunile

plantelor cu fecundaţie străină; de aceea aceste calităţi nu se vor

transmite, datorită disjuncţiunii factorilor genotipici, la descendenţi.

Experienţele staţiunilor americane au dus la concluzia că alege

rea de ştiuleţi buni de sămânţă pe baza însuşirilor ştiuleţilor nu este

o metodă recomandabilă pentru ameliorarea porumbului. S'a găsit

totuşi că alegerea de ştiuleţi lungi şi sănătoşi, cu relativ puţine rân

duri şi cu boabe late şi groase sunt potriviţi pentru a obţine o să

mânţă bună pentru însămânţare.

S e l e c ţ i u n e a î n c â m p d e p l a n t e s ă n ă t o a s e şi v i

g u r o a s e e s t e m a i r e c o m a n d a b i l ă d e c â t s e l e c ţ i u

nea de şt iu leţ i .

Dar nu numai alegerea ştiuleţilor, ci şi aprecierea descendenţelor

oferă multe dificultăţi şi nu ne permite să judecăm valoarea liniilor



urmărite; intr'adevăr dacă urmărim descendenţele celor mai buni

ştiuleţi, vom găsi şi în ceea ce priveşte productivitatea unele diferenţe,

care nu se vor menţine, însă, decât 1— 2 ani; aşa dar aceste diferenţe

de producţie nu sunt permanente, aşa că în generaţiile ulterioare, pro

ductivitatea descendenţelor celor mai buni ştiuleţi nu este mai mare

decât cea obţinută dela seminţele nealese. A ceastă incapacitate a li

niilor de a-şi menţine superioritatea se datoreşte pe de o parte com

poziţiei hibride a ştiuleţilor, pe de altă parte urmărilor nefavorabile

ale consanguinizării. Intr'adevăr ştiuleţii, cari au dat naştere la

des

cendenţe productive, au avut o zestre de factori valoroşi acumulaţi

întâmplător şi care s'au separat în generaţiile viitoare, pierzându-se

astfel potenţa factorială iniţială. Pe de altă parte dacă selecţiunea ce

aplicăm în vederea obţinerii unui tip de ştiulete este prea severă,

se va manifesta o scădere în vigoare şi productivitate, similară aceleia

ce urmează după consanguinizare.

In rezumat putem spune că o probabilitate de sporirea produc

tivităţii prin metoda selecţiunii individuale (un ştiulete sau o jumă

tate ştiulete pe rând) există numai în cazul când prelucrăm un soiu,

mai bine zis o provenienţă complet neameliorată; o ameliorare iden

tică poate fi obţinută, însă, cu mult mai puţină muncă şi cheltueli prin

„alegerea în massă". Este drept că prin metoda selecţiunii se pot

obţine progrese mai repezi în schimbarea anumitor însuşiri (cum este

înălţimea plantei, lungimea ştiuletelui, compoziţia chimică a boabelor,

etc.) decât prin metoda alegerii în massă; totuşi chiar astfel de schim

bări pot ifi obţinute mult mai repede prin consanguinizare. Pentru

aceste motive cei mai mulţi cercetători susţin cu drept cuvânt că me

toda selecţiunii individuale nu-şi mai are rostul în ameliorarea mo

dernă a porumbului.

III. î n c r u c i ş a r e a între diferite soiuri dă câteodată rezul

tate frumoase; există, fără îndoială, multe soiuri de porumb, care s'au

născut prin încrucişări simple sau complexe. Totuşi această metodă

de ameliorare se întrebuinţează la porumb a l t f e l decât la celelalte

plante agricole. In ameliorarea celorlalte plante agricole creăm prin

încrucişări noi-combinaţiuni, din care apoi alegem pe cele mai bune,

prin selecţiune. La porumb mergem drumul invers şi anume alegem,

prin selecţiune sau consanguinizare, cele mai bune linii, pe care le

încrucişăm spre a obţine cele mai puternice plante. Procedăm astfel,

pentrucă la porumb şi cel mai pur soiu este un vast amestec de hibrizi

şi pentrucă este mult mai folositor să încrucişăm din cele două soiuri

liniile cele mai bune.

IV. S e l e c ţ i u n e a l i n i i l o r c o n s a n g u i n i z a t e . Prima

sugestie de a utiliza selecţiunea de linii pure ca o metodă de ame

liorarea porumbului a fost dată de cercetările pornite pentru a studia

diferite probleme genetice; E a st şi S h u l l au fost cei dintâi cari

au aplicat la porumb principiul liniilor pure, obţinute prin consan

guinizare.

Ca şi la celelalte plante cu fecundaţie străină, observăm când

autofecundăm porumbul următoarele:

1 . O reducere a productivităţii, a vigorii şi a înălţimii, care re

ducere se opreşte la o anumită graniţă (minimum de consanguinizare)



diferită dela familie la familie. Majoritatea liniilor consanguinizate

produc abia o treime din ceea ce produce soiul, din care au provenit;

foarte puţine linii sunt mai productive şi mai viguroase decât restul.

Având in vedere că heterozigotia este indispensabilă desvoltării luxu

riante şi că noile-combinaţiuni valoroase realizate prin libera fe

cundare sunt deranjate prin consanguinizare, este greu să obţinem

linii autofecundate, care să fie tot aşa de productive ca şi soiurile

allogame; până acum n'au ifost obţinute linii consanguinizate, care să

fie tot aşa de viguroase ca şi soiurile cu fecundaţie normală.

2. 0 izolare de numeroase tipuri, care se deosebesc atât din

punct de vedere morfologic cât şi fiziologic. Se întâlnesc astfel dife

renţe în ceea ce priveşte înălţimea plantelor, mărimea şi forma ştiu-

leţilor, coloarea frunzelor, coloarea mătasei, mărimea boabelor, nu

mărul lăstarilor, rezistenţa la tăciune, la Helminthosporium şi Fu-

sarium, precocitatea, etc. Slăbirea puterii de vegetaţie întârzie matu

ritatea liniilor consanguinizate, totuşi sunt unele linii, care sunt mai

precoce decât varietatea iniţială. Prin însuşirile lor morfologice ca

racteristice, liniile consanguinizate pot fi uşor recunoscute pe câmp

sau identif icate în laborator. Deasemenea apar şi multe anomalii:

stiuleţi fără mătase, frunze în formă de tub, frunze foarte înguste,

plantule lipsite de clorofilă, diferite tipuri de frunze vărgate, plante

aurii, plante pitice, etc. Unele tipuri sunt incapabile de existenţă.

După mai multe generaţii aceste monstruozităţi nu mai apar, ci rămân

numai plantele normale, deşi reduse în mărime şi rapiditatea de

creştere.

3. 0 reducere a variabilităţii. Dela soiul atât de eterogen în

privinţa înălţimii plantelor, coloarea mătasei, numărul ştiuleţilor, po

ziţia ştiuleţilor, etc. se ajunge la o mare uniformitate înăuntrul li

niilor. In prima şi a doua generaţie de consanguinizare liniile sunt

foarte variabile, în a treia generaţie cele mai multe linii sunt deja

uniformizate; în a cincea generaţie toate liniile, afară de puţine ex

cepţii, sunt uniforme.

In rezumat consanguinizarea ne permite:

1.

Să eliminăm toate defectele cloroifiliene, anomaliile endosper-

mului, sterilitatea ereditară, etc. existente în soiul ce prelucrăm.

2. Să controlăm polinizarea şi, deci, ereditatea şi să fixăm re

pede caracterele dorite.

3. Să separăm şi să facem vizibile cele mai bune calităţi eredi

tare,

care există într'un material heterozigot.

Consanguinizarea nu duce numaidecât la degenerare; într'adevăr

multe linii sunt autofertile; alegând în fiecare generaţie ştiuleţii cei

mai frumoşi, putem evita degenerarea.

Vigoarea, pe care liniile au pierdut-o din cauza consanguinizării,

este restabilită, dacă se încrucişează două linii consanguinizate, care

au pornit, însă, dela plante d i f e r i t e ; trebue să izolăm cât mai

multe linii şi apoi să le încrucişăm; căci e nevoie să găsim prin ex

perienţă care sunt liniile, ce reacţionează cel mai mult, dând cele

mai bune combinaţiuni. realizând astfel cel mai marcant „ h etero s i s" .

La porumb, corcii rezultaţi din încrucişarea liniilor consanguini

zate, posedă următoarele calităţi:



1 . Marea productivitate, care se datoreşte nu mărimii ştiuleţilor,

ci faptului că fiecare plantă produce cel puţin un ştiulete bun.

Cercetările americane arată că hibridul F, dintre două linii con-

sanguinizate întrece producţia soiului iniţial în medie cu 25— 30%, iar

cei mai productivi hibrizi cu 40— 50%.

2. Producţia uniformă a fiecărei plante, ştiuleţii fiind la fel des-

voltaţi.

3. Rezistenţa la tăciune şi Fusarium.

4 . Rezistenţa la cădere.

5. Maturitatea uniformă, însuşire importantă în special pentru

soiurile de masă şi de conserve.

6. Precocitatea; s'a observat că încrucişarea grăbeşte timpul în

floritului şi maturităţii.

Unele linii consanguinizate nu dau bune rezultate atunci când sunt

încrucişate; aceasta nu trebue să ne surprindă, căci massa ereditară

a unui soiu de porumb este mediocră; de aceea întreg succesul selec-

ţiunii de linii consanguinizate depinde de extensiunea şi dibăcia, cu

care vom executa extragerea liniilor şi examinarea însuşirilor lor.

V igoarea hibridă din F, (heterosis) se pierde în celelalte gene

raţii dacă hibrizii sunt îmmulţiţi intre ei sau prin consanguinizare; cu

alte cuvinte vigoarea hibridă este, după cum arată J o n e s şi M an -

g e

1

s d o r f, o manifestare temporară, care de obiceiu nu poate să

fie fixată şi făcută permanentă în descendenţele cu reproducere se-

xuată; aceasta din cauza segregării factorilor.

Dacă generaţia F

2

este lăsată să se îmmulţească prin încrucişare

străină, nu mai are loc nicio reducere a vigorii; variabilitatea şi pro

ducţia rămân constante; dacă, din contră, generaţia F

2

este autofecun-

dată, atunci are loc din nou o reducere a mărimii şi a vigorii cam

în acelaşi fel cum s'au comportat liniile părinţi la consanguinizare.

Variabilitatea descreşte deasemenea, din cauza sporirii numărului ho-

mozigoţilor. O homozigotie completă este, însă, imposibil de atins din

cauza mutaţiunilor, care apar din când în când; totuşi acestea sunt

aşa de rare, încât putem considera, din punct de vedere practic, ca

stabile, liniile odată uniformizate.

Putem utiliza liniile consanguinizate pentru a obţine fie corci

simpli, fie corci dubli, fie corci multipli.

C o r c i i s i m p l i , a căror utilizare a fost propusă de E a st şi

Sh u l l , reprezintă generaţia F, obţinută prin încrucişarea liniilor

consanguinizate timp de 4—5 generaţii. Nu putem indica dinainte,

ce linii trebue să încrucişăm, pentrucă există, după cum arată

R i c h e y puţină legătură sau deloc între productivitatea liniilor con

sanguinizate şi productivitatea hibrizilor lor şi că de aceea valoarea

finală a liniilor de încrucişat trebue stabilită abia la comparaţia pro

ductivităţii hibrizilor lor. Numai experienţa ne va arăta, aşa dar, care

este combinaţiunea cea mai bogată în factori dominanţi şi care se va

manifesta printr'o luxuriantă desvoltare a coreilor din F, (fig. 56

şi 57).

Sămânţa, din care se vor naşte plantele corci F

1 (

este de obiceiu

puţină, iar boabele sunt mici, de proastă calitate şi germinează rău;

aceasta din cauză că ştiuleţii producători de sămânţă F,, cresc pe



plante slăbite mult prin consanguinizare. De aceea se utilizează azi

încrucişările duble.

C o r c i i d ub l i , a căror utilizare a fost propusă de J o n e s,

se obţin prin încrucişarea coreilor simpli. Dacă am încrucişat de ex.

linia A cu B şi linia C cu D, vom obţine corci simpli fAXB) şi

(C D); deoarece produc prea puţină sămânţă pentru a putea fi vân-

Fig. 56. — Plante de porumb după lî Fig. 57. — Ştiuleţi de porumb după 6

generaţii de consanguinizare şi hibridul generaţii de consanguinizare şi hibridul

lor F,. (după East şi Jones). lor F,. (după Fast şi Jones) .

dutâ cu preţuri ieftine, se încrucişează aceşti doi corci simpli, obţi-

nându-se astfel un „corciu dublu", adică:

fAXB) X (CXDJ

(corciu simplu) (corciu simplu)

[fAXBJ X (CXD)\

(corciu dublu).

Deoarece plantele coreilor simpli sunt puternice şi cu ştiuleţii

mari vor produce boabe multe, mari şi de bună calitate (fig. 58).

C o r c i i m u l t i p l i . Pentru a evita dificultăţile dublei încru

cişări, unde patru linii consanguinizate trebue menţinute curate şi

unde e nevoie să fie executate trei încrucişări, se recomandă metoda

coreilor multipli, care constă din următoarele:

Un număr din cele mai bune linii consanguinizate dintr'un soiu

oarecare sunt amestecate împreună formând un tip aproape uniform,



care poate fi immulţit din an în an prin incrucişare naturală, ca şi

soiurile obicinuite; cu alte cuvinte populaţiunea iniţială a fost recon

stituită, însă numai din cele mai bune linii consanguinizate, fiind eli

minate anomaliile şi liniile slabe. Acest complex de linii este apoi

încrucişat cu o combinaţiune similară din cele mai bune linii consan

guinizate din acelaşi soiu sau din soiuri diferite.

Fig. 58. — Corci dubli, (după East şi Jones).



Metoda aceasta promite bune rezultate, intru cât graţie ei este

asigurată şi o combinaţiune fericită a celor mai bune linii existente

în populaţiunile naturale, precum şi vigoarea hibridă (heterosis).

in rezumat putem spune că nu există decât două metode eficace de

ameliorarea porumbului şi anume a l e g e r e a în m a s s ă şi am e

l i o r a r e a p r i n c o n s a n g u i n i z a r e . Alegerea în massă, me

toda agricultorilor practici, menţine productivitatea unui soiu oare

care, ba câteodată o măreşte chiar. Selecţiunea liniilor consanguini

zate, care se întrebuinţează în staţiunile dz ameliorare, este metoda

fundamentală de ameliorarea porumbului; numai prin încrucişarea

liniilor consanguinizate ajungem la soiurile cele mai productive.

însuşirile, pe care le urmărim la porumb sunt diferite după cum Ţinuie

dorim obţinerea unui tip pentru boabe, pentru nutreţ verde sau pen-

a m e l , o r ă r

tru nutreţ de ansilat; deasemenea se pot urmări şi alte ţinte ca ame

liorarea pentru scopuri industriale, de ex. pentru industria amido

nului, pentru extragerea grăsimilor, pentru conserve, etc.

Noi trebue să ţinem seamă că la noi. înainte de toate, porumbul

este destinat pentru hrana ţăranului şi de aceea va trebui să ame

liorăm un bun tip pentru boabe.

La porumbul pentru boabe urmărim:

1.

P r e c o c i t a t e n o r m a l ă . Este importantă nu numai pen

tru ţinuturile reci, ci şi pentru majoritatea regiunilor ţării, pentru

următoarele motive:

a) Avem adesea toamne timpurii cu ploi, răceală şi brumă; soiu

rile tardive fiind necoapte suferă cel mai mult şi dau la recoltă ştiu

leţi, cari, conţinând o mare cantitate de apă, se usucă greu, ba îşi

pot pierde, când iarna e aspră, facultatea germinativă.

b) Rotaţia cea mai răspândită în România este porumb-grâu;

pentru pregătirea terenului în vederea insămânţării grâului de toamnă

trebue să avem soiuri precoce de porumb, pe care să le putem re

colta de vreme.

c) Ţăranul român se hrăneşte cu porumb, care trebue să fie,

deci, un aliment cât mai complet; soiurile târzii sunt mai sărace în

proteină, grăsimi şi materii minerale, decât cele timpurii.

d) Porumburile timpurii pot fi puse în vânzare sau date în con

sumaţie, mai ales în anii secetoşi, curând după recoltă, lucru care

are o mare importanţă pentru gospodăriile ţărăneşti, unde rezervele de

porumb dela un an la altul sunt minime.

e) Clima noastră prezintă mari variaţiuni dela un an la altul;

soiurile timpurii sunt mult mai puţin inf luenţate de aceste variaţiuni

decât cele semi-timpurii şi mai ales tardive.

f) Soiurile precoce, fiind mai mici de talie, sunt mai rezistente

la cădere.

Linii de precocitate diferită putem să extragem din orice soiu;

foarte precoce s'au dovedit soiurile: hăngănesc, 13 săptămâni, cin-

cantin, ardelean, etc.

2. P r o d u c ţ i a m a r e de b o ab e , care depinde între altele

de fertilitatea plantelor şi de procentul de cocean al ştiuleţilor. Trebue

să înlăturăm, de aceea, toate liniile, care înclină la sterilitate; acest

defect se exteriorizează mai bine, dacă semănăm mai des plantele.



Productivitatea nu depinde numaidecât de numărul ştiuleţilor,

care s'a dovedit a fi o caracteristică a soiului. Agricultorii practici

se încântă de prezenţa cât mai multor ştiuleţi; prezenţa unui al doi

lea ştiulete, înseamnă, însă, o muncă în plus la recoltat şi prelucrat,

muncă ce este îndreptăţită numai dacă cel de-al doilea ştiulete este

bine desvoltat. De obiceiu, însă.al doilea, eventual al treilea ştiulete

este mai mic, provocând în acelaşi timp o mai mică greutate chiar a

primului ştiulete.

3. C a l i t a t e a . Boabele trebue să fie bogate în proteină; mai

ales porumburile precoce au această mare calitate.

4. P r o d u c ţ i a m a r e şi c ă l i t a t i v s u p e r i o a r ă de

s t r u j e n i. Strujanul de porumb formează în multe gospodării ţă

răneşti baza alimentaţiei vitelor; de aceea un soiu cu producţia mică

de strujeni va fi puţin iubit de săteni.

Agricultorii apreciază deasemenea şi calitatea strujanului, orien-

tându-se mai ales după fineţea frunzei de porumb; ar fi un mare avan

taj să se amelioreze soiuri de porumb, ai căror ştiuleţi să fie copţi

înainte ca frunza să fie complet uscată.

5. R e z i s t e n ţ a l a a t a c u l m o l i e i p o r u m b u l u i . fPy-

rausta nubilalis). După studiile lui M a r s t o n dela staţiunea din

Monroe (U. S. A .) s'a dovedit că rezistenţa la atacul de Pyrausta

este un caracter ereditar şi că la porumbul „A margo" (un soiu foarte

rezistent la acest atac) se bazează pe un singur factor genotipic re-

cesiv.

6.

R e z i s t e n ţ a l a t ă c i u n e s'a dovedit, după cercetările

americane, a fi deasemenea o însuşire recesivă; s'a reuşit să se izo

leze, prin consanguinizare, linii destul de rezistente la această boală.

In general s'a găsit că există o strânsă legătură între rezistenţa

la boale şi productivitate.

7. L i p s a de l ă s t a r i este, la porumbul pentru boabe, o însu

şire dorită.

In ameliorarea porumbului p e n t r u a n s i l a t preferăm plante

înalte şi rezistente la cădere, cu frunze multe şi mari şi cu fraţi (lăs

tari) numeroşi. Deoarece producţia de boabe este şi un indiciu asupra

valorii furajere a soiului respectiv (ştiuletele în lapte dă cu circa 27%

mai multă proteină decât massa foliară şi de strujeni), nu se fac cul

turi comparative duble, care să stabilească aparte valoarea ca furaj

şi ca boabe, ci se execută doar examinarea producţiei de boabe şi se

întregeşte aceasta cu observaţii de vegetaţie asupra înfrăţirii, înălţi

mii plantelor, etc.

In ameliorarea porumbului pentru nutreţ verde se urmăreşte

un procent ridicat de frunze, multă massă foliară şi înfrăţire puterni

că; totuşi şi producţia de boabe nu poate fi neglijată, căci va trebui

să vindem, ca sămânţă, soiul ameliorat.

Procesul

Se recomandă să nu se înceapă ameliorarea mai multor soiuri în

"

v a n , e l i o r

"

r e

aceeaşi gospodărie; izolarea descendenţelor fie între ele, fie de îm-

mulţiri, fie de lanurile neameliorate din împrejurimi oferă la noi, unde

cultura porumbului este aşa întinsă, destule dificultăţi, chiar dacă lu

crăm numai cu un soiu.



La început trebue să ne fixăm asupra soiului de ameliorat; se re

comandă să se înceapă ameliorarea soiului, care pe baza culturilor

comparative a dat cele mai bune rezultate în regiune. O atenţie spe

cială trebue să acordăm colorii soiului, care trebue să fie aceea cerută

de plugari şi de comercianţi.

Soiurile, ce vor fi luate in prelucrare de amelioratori, vor li cele recoman

date de Institutul de Cercetări Agronomice şi anume:

I. Varietatea „ d i n t e d e c a

1"

in câmpia Munteniei, in sudul Dobrogei şi

in câmpia Tisei.

II.

Varietatea „ p o r u m b r o m â n e s c " in Oltenia şi Banat.

III. Soiuri le t i m p u r i i r o m â n e ş t i in regiunea deluroasă a Olteniei ,

Munteniei şi Moldovei.

IV. Varietatea „ p o r t o c a l i u " in Dobrogea nordică, Basarabia sudică şi

centrală, Moldova nordică şi Câmpia Transilvaniei.

V . Varietatea „ p o r u m b b ă t r â n a r d e l e n e s c " in podişul Transil

vaniei.

VI . Varietatea „C i n c a n t i n" in Bucovina şi nordul Basarabiei.

VII. Porumbul h ă n g ă n e s c in regiunile de munte.

A l e g e r e a în m a s s ă este o metodă de ameliorare, pe care

ar trebui să o aplice fiecare agricultor mare sau mic. Trebue să ne

străduim ca fiecare agricultor să-şi pregătească el însuşi sămânţa

şi anume din lanul său propriu; experienţele au arătat că sămânţa

aleasă şi obţinută în propria gospodărie dă în medie producţii mai

mari decât

sămânţa

adusă din alte regiuni; alegerea celui mai bun

soiu, întrebuinţarea alegerii în massă şi păstrarea

SEminţei

astfel

ca

să fie asigurată o bună germinare sunt practice foarte importante pen

tru orice cultivator de porumb.

Pentru a dobândi o bună sămânţă prin alegerea în massă se va

proceda astfel:

Lanul, din care vom extrage plantele-elite, va fi semănat la o

depărtare de cel puţin 500 m. de alte culturi de porumb. Acest lan

va fi inspectat încă înaintea înfloritului spre a îndepărta plantele bol

nave de tăciune şi plantele sterile; astfel vom împiedeca polenul ne-

valoros al acestora să deprecieze valoarea massei ereditare a plan

telor, ce vom extrage. A ceastă parcelă de extragerea elitelor este

corespunzătoare stratului de populaţiuni dela grâu.

Parcela aceasta va fi ţinută tot timpul până la recoltă sub obser

vaţie, însemnând câteva sute de p l a n t e d i n c e l e m a i v i gu

r o a s e , m a i s ă n ă t o a s e şi m a i r e z i s t e n t e l a c ă d e r e .

Nu se pot fixa directive generale de alegerea plantelor, afară de aceea că

plantele să fie sănătoase şi puternice. De ex. în unele regiuni se vo r potriv i plante

cu frunze late, in altele cu frunze inguste; sau in regiunile unde se cer soiuri pre

coce,

vom prefera plantele, ai căror ştiuleţi au inserţia joasă şi din contră în alte

regiuni, unde se cer soiuri cu coacerea mijlocie sau târzie, vom putea alege

rjlanţe_ cu inserţia mijlocie sau înaltă a ştiuletelui. Deasemenea nu se pot da

indicaţii in privinţa numărului ştiuleţilor, care, după cum am văzut, este o

caracteristică a soiului; nu există probe suficiente că productiv itatea ar depinde

de numărul ştiuleţilor. Prezenţa anumitor însuşiri este, deci, o chestiune de adap

tare şi selecţiunea se va îndrepta spre acele însuşiri, care permit plantei să se a-

dapteze cel mai bine in regiunea dată.



Se recomandă ca plantele alese să aibă coada ştiuleţilor scurtă,

căci astfel de ştiuleţi se lasă uşor recoltaţi, şi ca pănuşile să acopere

bine ştiuletele la vârf.

La recoltă nu vom mai face la plantele alese alte determinări

(greutatea ştiuleţilor, greutatea boabelor, etc), căci diferenţele de

producţie ale plantelor elite nu se moştenesc; ştiuleţii recoltaţi vor

fi apreciaţi din punctul de vedere al desvoltării, aspectului boabelor,

etc. şi nu vor fi reţinuţi pentru păstrare decât ştiuleţii cei mai să

nătoşi, mai bine desvoltaţi şi mai copţi.

Păstrarea are mare importanţă pentru porumb şi anume cu atât

mai mult cu cât soiul respectiv este mai tardiv. Trebue să ştim că

păstrarea porumbului se face mai bine în ştiuleţi, decât ca boabe

desfăcute. Păstrarea se poate face în diferite feluri: în lăzi de laţuri

şi cu fundul de sârmă, în dulapuri speciale, pe poliţe, în legături de

10—20 ştiuleţi prinşi cu un şnur la mijloc sau pe ambele părţi, în

fipţi cu baza în cuie bătute într'o scândură sau înfipţi în cuiele bă

tute într'o parte şi alta a unei grinzi (aşa numitul pom de porumb,

care poate fi confecţionat şi din sârmă).

Principalul este, însă, ca ştiuleţii să nu fie păstraţi în camere

umede.

înainte de epoca semănatului se procedează la analiza ştiule

ţilor, care se poate face în trei feluri: printr'o simplă apreciere, prin

determinări sumare sau prin determinări minuţioase.

Cel mai nimerit procedeu este cel al unei simple aprecieri, ale

gând ştiuleţii cei mai lungi şi mai grei şi cu boabe late şi groase, bineacoperiţi la vârf şi la bază. La analiza sumară vom determina lungi

mea, greutatea şi procentul de boabe.

Alţii fac determinări minuţioase referitoare la:

1. L u n g i m e a ş t i u l e ţ i l o r . Sunt preferaţi ş' iuleţi i mai lungi decât

mij

locia, găsindu-se o corelaţiune intre producti vitate şi lungimea ştiuleţilor.

2. D i a m e t r u l s u p e r i o r ş i i n f e r i o r al ş t i u l e t e l u i , spre a

se afla forma ştiuletelui.

3. F o r m a ş t i u l e ţ i l o r . Se preferă ştiuleţii cilindrici sau puţin ascuţiţi.

4. N u m ă r u l r â n d u r i l o r d e bo a b e . Ştiuleţi i să aibă acelaşi (sau

un nu prea diferit) număr de rânduri.

5. G r e u t a t e a ş t i u l e ţ i l o r .

6. G r e u t a t e a b o a b e l o r .

7. C o l o a r e a b o a b e l o r va fi cea specifică soiului şi cât mai uniformă.

8. F o r m a b o a b e l o r . Boabele să fie mai late, mai groase şi mai lungi

decât media soiului şi bine înfipte in cocean. Boabele scurte se găsesc de obiceiu

pe coceni groşi şi au de cele mai multe ori, embrion mic. Boabele late sunt prefe

rabile, ele indicând o bogată acumulare de substanţe nutritive.

9 . N u m ă r u l b o a b e l o r .

10. G r e u t a t e a a 1.000 b o a b e .

11. G r e u t a t e a c o c e a n u l u i . Coceanul să fie mic, căci altfel procentul

de boabe va fi prea scăzut. Pe de altă parte coceanul nu trebue să fie prea sub

ţire,

căci în acest caz suferă desvoltarea boabelor şi tăria ştiuletelui

12. P r o c e n t u l d e b o a b e .

13. C o l o a r e a c o c e a n u l u i trebue să fie aceeaşi ca şi a boabelor, mai

- 240 -



ales la soiurile albe, unde rămânerea inevi tabilă a plevelor pe boabe ar colora roşu

făina, in caz că plevele ar fi fost roşii.

La alegerea porumbului pot fi luate in consideraţie şi alte insuşiri ca de

cx. conţinutul in ulei, proteină, şi amidon, dacă se doreşte obţinerea de soiuri

pentru scopuri industriale. Ameliorarea în vederea conţinutului In ulei, proteină

şi amidon, cere, bine înţeles, cercetări complicate. Lucrările americane au ară

tat, însă, că aceste insuşiri apar într' un anumit grad în caracterele ex terioare;

aşa boabele cu zona făinoasă redusă sunt bogate în proteină; boabele cu em

brionul mare sunt bogate în ulei.

D upă ce am ales cei mai buni ştiuleţi dela cele mai bune plante, de

terminăm puterea de încolţire sau mai bine puterea de străbatere.

D eterminarea puterii de încolţire este foarte importantă, căci există

mari diferenţe dela ştiulete la ştiulete şi are o deosebită însemnătate

in special pentru porumburile târzii, care au adesea o mică putere de

inc, i'ţire.

Pentru determinarea puterii de încolţire cel mai bun sistem este

cel al lădiţelor cu nisip. D imensiunile lădiţei diferă după numărul

ştiuleţilor. Lădiţele se umplu cu nisip fin, pe care-1 udăm bine. Apoi

cu ajutorul sforii întinse între cuişoarele bătute pe fiecare latură a

cutiei la distanţă variând după mărimea boabelor (5— 8 cm.) stabilim

pătrăţele, înăuntrul fiecăruia aşezând câte 6—10 boabe luate din di

ferite părţi dela fiecare ştiulete. Boabele, aşezate cu embrionul în

jos, se apasă în nisipul umed, astfel ca faţa lor superioară să vie la

înălţimea suprafeţei stratului de nisip. Apoi peste cutie se întinde o

pânză groasă umezită şi după aceea lădiţa se păstrează la tempe

ratura camerei. După 6 zile se face numărătoarea boabelor din fie

care pătrăţel, stabilind astfel puterea de încolţire a fiecărui ştiulete.

Pentru determinarea puterii de străbatere se recomandă utiliza

rea aceloraşi cutii, cu deosebirea că boabele se acoperă cu un strat

de 3 cm. de nisip grosier (2— 3 mm.), iar numărătoarea boabelor se

face după 14 zile.

Boabele ştiuleţilor, pe cari îi considerăm superiori pe baza date

lor obţinute, le semănăm amestecate într'un câmp îndepărtat cel

puţin cu 500 m. de alte culturi cu porumb. Se recomandă să repetăm

această alegere în massă în fiecare an, după schema următoare:

I an : Toamna se aleg cele mai bune plante din câmp (sămânţa-

elită).

II a n : Primăvara se fac analizele ştiuleţilor şi cei mai buni se

seamănă amestecat. Toamna se aleg cele mai frumoase plante, care

vor da sămânţa-elită, iar restul plantelor trec la îmmulţire.

III an : Primăvara, după analiza ştiuleţilor, se seamănă separat

sămânţa dela plantele-elite. Toamna se aleg iarăşi cele mai frumoase

plante ş. a. m. d

La selecţiunea individuală recomandăm să se utilizeze procedeul

Seiectfune»

combinat (o jumătate ştiulete şi un ştiulete pe rând) şi anume la în-

individuală,

ceputul ameliorării fiind vorba să extragem din populaţiunea iniţială

liniile cele mai valoroase şi să le izolăm cât mai bine, ne vom folosi

de metoda „o jumătate ştiulete pe rând" , iar în continuarea selec-

ţiunii vom întrebuinţa metoda ,,un ştiulete pe rând". Pentru aceasta

vom proceda astfel: se aleg din lan dela cele mai viguroase şi să-

16 _ 241 -



nătoase plante ştiuleţii tipici, cari se analizează sumar, reţinându-se

ştiuleţii cai mai lungi, mai grei şi cu boabele mai late şi mai groase

decât la media tipului.

In primul an se face c u l t i v a re a p r i m e l o r j u m ă t ă ţ i

de ştiulete; anume se desfac de pe ştiuleţii reţinuţi jumătate din

rânduri, care se seamănă după metoda ,,o jumătate de ştiulete pe

rând" , fie intercalând din

5—10

rânduri, un rând martor, care e

format din sămânţa ştiuleţilor aleşi din lan dar neintroduşi in selec-

ţiune, fie semănând boabele in două sau mai multe repetiţii, spre

a se evita efectul variaţiunii solului. Ştiuleţii cu restul rândurilor de

boabe se păstrează în laborator în cutii de tinichea specială sau în

pungi de hârtie bine închise.

In timpul vegetaţiei se fac observaţii precise mai ales în ceea ce

priveşte precocitatea, lăstărirea, uniformitatea şi atacul de tăciune

şi de

Pyrausta.

In carnetul de observaţii se notează:

1.

Data semănatului.

2. Apariţia de monstruozităţi.

3. Ritmul de desvoltare.

4. Coloarea frunzei.

5. Ramificarea tulpinei.

6 . Numărul plantelor sterile.

7 . înălţimea inserţiei primului ştiulete.

8. înălţimea plantei.

9. Uniformitatea plantelor.

10.

Rezistenţa la tăciune.

11. Rezistenţa la Pyrausta.

12.

Rezistenţa la secetă.

'13.

Rezistenţa la cădere.

14. Data maturităţii.

15.

Durata vegetaţiei.

Pe baza acestor observaţii se elimină încă înainte de recoltă des

cendenţele nevaloroase, aşa că se recoltează şi păstrează numai des

cendenţele, care au obţinut o notare bună în ceeace priveşte însuşi

rile amintite.

La recoltă determinăm:

1.

Numărul plantelor recoltate.

2. Numărul ştiuleţilor recoltaţi.

3. Numărul mediu al ştiuleţilor pe plantă.

4.

Greutatea ştiuleţilor (copţi şi necopţi) fiecărui rând (cu pă-

nuşi şi fără).

5. Procentul de pănuşi.

6 . Recolta de coceni.

Pe baza acestor determinări se reţin cele mai bune descendenţe,

ai căror ştiuleţi se păstrează în locuri bine aerisite.

După ce ştiuleţii s'au uscat, se aduc spre analizare în laborator,

aşezându-se cât mai multe descendenţe mai întâi pe masa de alegere

sau pe stelaie speciale în scopul de a nota o mo g en i ta tea

a s p e c t u l u i f i e c ă re i l i ni i ; pe baza notării acestei însuşiri

se face o primă eliminare în laborator. La restul descendenţelor se



determină variabilitatea ştiuleţilor (forma ştiuleţilor, coloarea şi mă

rimea boabelor, coloarea cocenilor, numărul rândurilor, etc), produc

ţia de boabe în procente din aceea a rândului martor, procentul de

boabe, greutatea a 1000 boabe, etc.

Aceste determinări ne ajută să aflăm care sunt cele mai valo

roase descendenţe pentru ca în anul viitor să semănăm numai acele

secunde jumătăţi ale ştiuleţilor păstraţi în laborator, din ale căror

prime jumătăţi au provenit descendenţele aflate, pe baza numeroa

selor analize, ca preţioase. Revenim asupra seminţelor din laborator,

pentrucă acestea reprezintă o massă ereditară mult mai capabilă să

nască însuşirile valoroase, ce am observat în câmpul de ameliorare

la primele jumătăţi de ştiulete, decât recolta produsă de plantele din

câmp,

a căror massă ereditară s'a impurificat prin polenul adus dela

plantele celelalte rânduri mai puţin valoroase. De aceea recolta

rândurilor provenite din primele jumătăţi de ştiulete nu se mai în

trebuinţează mai departe în ameliorare, ci se destină alimentaţiei.

In anul al doilea vom cultiva aşa dar secundele jumătăţi ale

ştiuleţilor. Numărul jumătăţilor de ştiulete, cu care continuăm selec-

tiunea in anul al doilea depinde de numărul ştiuleţilor, cu cari am

început ameliorarea; de obiceiu se continuă selecţiunea în anul al

doilea cu 4—10% din numărul ştiuleţilor cultivaţi în primul an; deci

dacă pornim ameliorarea cu 500 jumătăţi de ştiulete, vom avea în

anul al 2-lea 20—50 jumătăţi de ştiulete de însămânţat.

Aceste jumătăţi de ştiulete vor fi semănate fiecare pe câte un

rând; spre a avea o orientare mai precisă ne putem servi de rân

duri martore, pe care, însă, vom avea grijă să le castrăm.

I n

timpul vegetaţiei facem din nou observaţii pentru fiecare

des

cendenţă şi eliminăm prin castrare dela polinizare rândurile nevalo-

roase; deasemenea spre a ne asigura efectul stimulant al heterozigotiei

precum şi noi-combinaţiuni valoroase, vom castra, în timpul înspica

tului, jumătăţile alterne ale rândurilor alterne, adică vom îndepărta

inflorescenţele mascule ale plantelor dela un capăt la rândurile 1,

3, 5, etc. şi dela plantele celuilalt capăt la rândurile 2, 4, 6, etc.

Castrarea trebue executată cât mai curând posibil după ce apar in

florescenţele mascule şi înainte ca acestea să înceapă să împrăştie

polenul.

Imediat înainte de recoltă se aleg cei mai buni ştiuleţi dela cele

mai bune plante castrate ale fiecărui rând în parte. Parcela este apoi

recoltată şi se determină producţia fiecărui rând. Cei mai buni 10— 20

ştiuleţi dela cele mai productive 15—20 rânduri sunt întrebuinţaţi în

anul viitor pentru parcela de plecare (un ştiulete pe rând)/ Ceilal ţi

ştiuleţi dela rândurile cele mai productive se desfac împreuna şi boa

bele sunt întrebuinţate la parcela de immulţire şi pentru culturi com

parative.

Selecţiunea în anii viitori se va desfăşura astfel:

In fiecare an vom avea o parcelă de plecare „un ştiulete pe

îând"; din cele mai bune rânduri se vor extrage iarăşi cei mai buni

ştiuleţi pentru anul viitor. Recolta rândurilor celor mai valoroase va

fi cultivată în anul viitor în rânduri, castrându-se jumătăţile alterne



ale rândurilor alterne. Pentru parcelele de îmmulţire ale anului viitor

se vor folosi numai ştiuleţii plantelor castrate.

Seiectiunea

Pentru a obţine soiuri ameliorate prin consanguinizare, trebue să

liniilor con

executăm următoarele operaţii:

1. Izolarea liniilor prin autopohnizare.

2. Selecţionarea liniilor consanguinizate.

3. încrucişarea liniilor consanguinizate.

1. I z o l a r e a l i n i i l o r p r i n a u t o p o l i n i z a r e . Pentru

a executa autopolinizarea la porumb procedăm astfel:

Inflorescenţa femelă (ştiuletele) se închide înainte ca stigmatele

să fi ieşit din pănuşe, într'o pungă îngustă aşa ca numai să intre

peste ştiulete şi să fie rezemată de strujan. In acest caz nu mai este

nevoie de a prinde punga cu ace sau sfoară. Tot pentru ca ştiuletele

să intre cât mai mult în pungă se taie frunza la baza căreia se des-

voltă ştiuletele şi se depărtează puţin ştiuletele de strujan (fig. 59 A ) .

Cam 24 ore înainte de polinizare se taie, cu un cuţit ascuţit, sterilizat

în alcool, toate stigmatele şi tot astfel şi vârfurile pănuşelor (ifig.

59 B); aceasta spre a asigura o fecundare uniformă. In ziua urmă

toare chiar, stigmatele se lungesc din nou şi formează un smoc scurt

şi tare (fig. 59 C).

închiderea inflorescenţei mascule se face de obiceiu cu 24 ore

înainte de polinizare, deoarece polenul nefiind viabil decât 16— 20

ore, după 24 ore a murit orice polen străin suflat întâmplător pe

spic.

Inflorescenţa masculă se introduce, înainte de deschiderea an-

terelor, într'o pungă mare de hârtie de pergament, care se leagă bine

jos.

Când anterele sunt mature, se ia punga cu atenţie ca să nu cadă

în ea polenul străin, care se găseşte în timpul înfloritului în canti

tate enormă deasupra oricărui lan de porumb. De aceea se recomandă

să se rupă inflorescenţa masculă cu pungă cu tot şi să se scuture po

lenul în ea; după aceea se înlătură spicul, căutând să ţinem punga

orizontal spre a nu intra în pungă polen dela plantele vecine. Apoi

după ce înlăturăm punga mică aşezată pe inflorescenţa femelă aco

perim această inflorescenţă cu punga mare, care a protejat paniculul,

scuturând polenul din ea direct pe stigmatele porumbului. Gura pungii

se prinde cu o agrafă sau se leagă bine cu sfoară (fig. 59 C şi D ).

Pentru ca autopolinizarea să îeuşească cât mai bine se reco

mandă să polinizăm cât mai repede şi să scuturăm pe stigmate cât

mai mult polen.

J o n e s ş i M a n g e l s d o r f recomandă să se eticheteze fiecare plantă

autopolini zată, notându- se atât însuşirile plantelor cât şi ale ştiuleţi lor consan-

guinizaţi şi anume:

N umărul genealogic Boalele plantei

N umărul parcelei din câmp T ăciune pe ştiulete şi panicul

înălţimea inserţiei ştiuletelui N umărul rândurilor de boabe pe şti u-

Inălţimea până la panicul lete

N umărul ştiuleţilor cu seminţe Lungimea ştiuleţi lor

N umărul frunzelor Coloarea şi alte însuşiri ale boabelor

N umărul fraţilor Regularitatea rândurilor de boabe pe

Rez istenţa la cădere ştiulete

Coloarea şi desenul frunzelor Coloarea şi forma coceanului



Hg. 59. — Tehnica polinizării la porumb

A

ştiulete izolat inainte de polinizare.

B

ştiu

leţi tăiaţi după apariţia primelor fire de mătase. C ştiulete arătând stadiul cel mai bun

de polinizare.

D

ştiulete izolat in pungă şi etichetat, după polinizare, (după Richey).



La recoltă aceste etichete trec la ştiuleţii consanguinizaţi. La alegerea ştiu

leţi lor, cari vor fi semănaţi în anul vii tor, se vor avea în vedere atât însuşirile

plantei, cât şi înfăţişarea ştiuleţilor; în special ne vom călăuzi după rezistenţa la

cădere, coloarea frunzelor, lipsa tăciunelui şi a altor boale pe plantă sau ştiulete.

Se autopolinizează un număr cât mai mare din cele mai bune

plante din varietatea aleasă; in descendenţele acestor plante se con-

sanguinizează iarăşi cele mai frumoase plante, până se obţine unifor

mitate şi cons'anţă (fig. 60).

De obiceiu se consanguinizează mai multe plante decât se recol

tează, pentru motivul că multe plante frumoase în. timpul polinizării,

nu-şi mai menţin superioritatea la recoltă. Din fiecare linie se seamănă

de obiceiu 50— 100 plante; în fiecare cuib se seamănă 4—5 boabe şi

apoi se lasă să se desvolte numai plantele cele mai viguroase.

Fig.

60.

— Metoda selecţiunii cu linii consanguinizate. (după Jones şi Mangelsdorf).

Nu se recomandă să începem consanguinizarca decât cu atâtea

plante câte putem să uniformizăm prin autopolinizare timp de 4—5

generaţii; mai de grabă preferăm a mări numărul descendenţelor

înăuntrul liniilor celor mai promiţătoare. D easemenea se recomandă

ca: atunci când am descoperit câteva linii excepţionale, să revenim la

materialul din anii anteriori, din care descind liniile acestea superioare

şi să cultivăm cât mai mult din acest material, căci există posibilitatea

ca să obţinem o massă ereditară chiar mai bună decât cea găsită

întâmplător.

2. S e l e c ţ i u n e a l i n i i l o r c o n s a n g u i n i z a t e . T rebue

să urmărim diferitele linii consanguinizate 2—3 generaţii după ce au

devenit uniforme spre a fi siguri de fixitatea tipului; aceasta pentrucă

multe linii scad în producţie, după ce au devenit uniforme, mai mult

decât alte linii, ce au părut nefavorabile în anii anteriori. Aşa dar nu

ne putem pronunţa asupra valorii unei linii, decât după ce acea linie

a devenit uniformă şi constantă.



G eneraţia IV-a şi a V -a sunt cele mai potrivite spre a găsi liniile

consanguinizate cele mai viguroase şi cele mai productive şi care, în

acelaşi timp să fie constante în ceea ce priveşte însuşirile lor.

Selecţiunea trebue să înceapă chiar dela plantele, ce se consan-

guinizează şi trebue continuată la fiecare pas, la fiecare ocazie; adică

trebue să păstrăm pentru o selecţiune mai departe numai cele mai bune

boabe, dela ştiuleţii celor mai bune plante, dela rândurile cele mai

bune. Se vor elimina, aşa dar, rândurile anormale, cu mcnstruozităţi,

pe care le observăm începând cu micile plantule şi până la plantele

mature. Tipul exact al ştiuletelui şi al plantei, ce dorim a obţine, diferă

cu localitatea, pentru care porumbul trebue selecţionat; de obiceiu se

urmăresc ştiuleţi lungi cu nu piea multe rânduri, cu boabe mijlocii de

late şi groase precum şi plante productive, rezistente la boale şi cu

maturitatea potrivită regiunii.

Nu e nicio corelaţiune între ştiuleţii sau plantele dela care am

pornit şi valoarea liniilor, ce obţinem prin consanguinizare; este sur

prinzător ce linii superioare pot rezulta din cei mai nepremiţători ştiu

leţi iniţiali.

Vom prefera liniile consanguinizate, care produc cele mai multe

boabe sănătoase şi strălucitoare; însă în ceea ce priveşte productivi

tatea se recomandă să alegem abia în ultimii ani (al 4-lea sau al

5-lea)

de consanguinizare. Din contră putem elimina chiar din primii ani li

niile nerezistente la boale.

Putem dela începutul consanguinizării să împingem selecţiunea în

spre ţinta dorită; alegând, de ex., plantele lipsite de lăstari vom obţine

linii cu puţini lăstari; alegând plante înalte, vom avea linii înalte; tot

astfel putem selecţiona pentru rezistenţa la boale; din contră, după

cum am arătat, productivitatea nu poate fi bănuită din primele gene

raţii de consanguinizare.

3 . î n c r u c i ş a r e a l i n i i l o r c o n s a n g u i n i z a t e . Cele

mai promiţătoare linii consanguinizate le încrucişăm, putând obţine hi

brizi simpli, dubli şi multipli.

S'

a

constatat că nu toţi hibrizii sunt superiori; de aceea sarcina

amelioratorului e să găsească încrucişările rare, care dau cei mai va

loroşi hibrizi; acestea nu se pot găsi decât prin experienţă.

H i b r i z i i s i m p l i se obţin prin încrucişarea a două linii con

sanguinizate, care dau cel mai productiv hibrid din generaţia F,; după

ce a reuşit să descopere liniile (să le zicem A şi B), care reacţionează

cel mai mult la încrucişare, amelioratorul va reţine numai aceste două

linii şi va avea grijă ca pe de o parte să păstreze întotdeauna curate

aceste două linii şi pe de altă parte să execute în fiecare an încrucişări

între aceste două tipuri. Pentru aceasta se procedează în modul urmă

tor: se aşază cât mai departe unul de altul două câmpuri de ameliorare

I şi II. In ambele se seamănă alternativ rânduri din liniile A şi B caîn tabela IX ; înainte de înflorire înlăturăm in câmpul de ameliorare I la

toate plantele A inflorescenţele mascule şi în câmpul de ameliorare

II la toate plantele B. Prin aceasta facem ca in câmpul de ameliorare

I, toate plantele A să fie polinízate cu polenul dela plantele B şi să

producă astfel boabe hibride, din care se vor naşte hibrizi viguroşi din

Fj¡ plantele B din contră, în câmpul I sunt fecundate cu propriul lor



polen, deci vor produce boabe curate din soiul B. In câmpul de amelio

rare II, unde am castrat plantele B, vom obţine boabe hibride la toţi

ştiuleţii plantelor

B

şi din contră rândurile

A

vor produce boabe curate

ale soiului A , deoarece toate plantele câmpului de ameliorare II sunt

polinízate cu polen dela plantele

A .

Toamna vom recolta aparte ştiu

leţii plantelor A în câmpul de ameliorare I şi ştiuleţii dela plantele B

din câmpul II, obţinând astfel sămânţa de vânzare, care va produce,

fiind cultivată de către agricultori, hibrizi viguroşi din generaţia F,.

Rândurile B din câmpul I şi A din câmpul / / vor fi recoltate separat,

constituind sămânţa pură a celor două tipuri, cu care amelioratorul

va semăna in anul viitor iarăşi cele două câmpuri de ameliorare (ta

bela IX).

Tabela IX.

E a s t dă următoarele recomandaţii practice pentru buna reuşită a

ameliorării prin selecţiunea liniilor consanguinizate:

a) Cele două linii A şi B trebue păstrate curate; deci ele trebue

îmmulţite departe de alte lanuri.

Din fericire, când liniile consanguinizate sunt încrucişate cu polen

străin, se trădează aceasta printr'o marcantă creştere, şi o schimbare

a tipului; aşa că este posibil să îndepărtăm aceşti hibrizi nedoriţi, îna

inte ca aceştia să producă polen. Pentru aceasta se recomandă să stră

batem cele două parcele înainte de polinizare şi să îndepărtăm plan

tele străine, provenite din hibridări nedorite.

Este bine să îndepărtăm complet plantele, nu numai să le castrăm,

pentru a evita eventualele amestecuri de seminţe la recoltă.

b) Linia producătoare de seminţe, deci pe care o castrăm, trebue

să fie mai timpurie, pentru a avea seminţele la recoltă bine coapte.

Părintele producător de polen poate fi mai tardiv, căci de obiceiu la

porumb, polenul ajunge mai de vreme la maturitate decât mătasea.

Dacă, însă, există o diferenţă prea mare de înflorit între cele două

linii, atunci ne ajutăm prin însămânţarea la diferite epoci, lucru care

nu este aşa de uşor, căci timpul înfloritului variază după vreme; două

săptămâni distanţă în timpul semănatului nu provoacă o diferenţă

în timpul înfloritului decât de

4

— 5 zile.

De aceea se recomandă să semănăm linia polinizatoare în mai

multe epoci.

c) Dacă liniile sunt viguroase nu este nevoie ca plantele polini

zatoare să vie după fiecare rând ale liniei mume, ci poate să urmeze

abia la 2,3 sau chiar 4 rânduri.



Modul acesta de pregătirea porumbului de sămânţă (prin încruci

şarea liniilor consanguinizate) are un mare avantaj şi pentru amelio

rator, întru cât numai sămânţa din generaţia F

1 (

deci numai sămânţa

originală cumpărată direct dela ameliorator, produce recolte mari, pe

când reîmmulţirile, adică recoltele din primul, al doilea şi al treilea an

nu mai produc recolte aşa de mari ca sămânţa originală; aşa dar o

sămânţă de porumb ameliorată după principiul de mai sus este, ca să

zicem aşa, „patentată" şi nu poate fi imitată, deoarece secretul fabri

caţiei (cele două linii pure A şi B) se găseşte în stăpânirea amelio-

ratorului.

C o r c i i d u b l i produc sămânţă mai multă, căci au ştiuleţii

mari şi cu boabe multe; deasemenea calitatea boabelor obţinute la

Fig. 61. — Metoda producerii de corci dubli la porumb. Sămânţa coreilor simpli

A X B şi C X D e s t e obţinută in primul an dela două parcele izolate, unde plantele

A şi C sunt castrate. Sămânţa pură dela B şi dela D este obţinută din aceste parcele

pentru a fi utilizată in al doilea şi al treilea an pentru parcelele de încrucişare simplă.

Corcii simpli obţinuţi în primul an sunt combinaţi in corci dubli (C X D) X ( A X B)

in timpul celui de al doilea an,-sămânţa obţinută putând fi utilizată în al treilea an

în lanurile cumpărătorilor.

corcii dubli este mai bună. Sistemul de a menţine o rezervă de să

mânţă pură din cele patru linii consanguinizate şi a produce corci

simpli şi dubli este arătat de fig.

61.

Uniformitatea hibridului dublu este mai mică decât aceea a hibri

dului simplu; variabilitatea lui mai mare îi dă, însă, o sporită adap

tabilitate în diferite pământuri şi clime.

Bine înţeles că o vegetaţie luxuriantă, deci o producţie mare avem

şi aici numai în cazul când cultivăm corciul dublu din F,; sămânţa ob

ţinută dela culturile însămânţate cu sămânţa originală nu mai arată,



însă, vegetaţia puternică a corciului din F, decât în mult mai mică

măsură.

După cum vedem ameliorarea porumbului prin metoda consangui-

nizării prezintă o serie de dificultăţi, din care cauză nu poate fi apli

cată de agricultorii practici; de aceea se recomandă ca staţiunile ex

perimentale ale Statului să se ocupe cu găsirea celor mai potrivite linii

consanguinizate, iar amelioratorii practici să execute anual încruci

şarea între liniile consanguinizate.

Succese. Un frumos exemplu de ameliorarea porumbului îl constitue cre

area soiului „Ardelean Varadi". Nemulţumit cu rezultatele obţinute

în experienţele cu soiuri, dintre care unele produceau puţin iar altele

nu se coceau, V a r a d i din Dej a început selecţiunea porumbului „bă

trân ardelenesc" . A legând din câmp numai plantele viguroase, sănă

toase şi rezistente la cădere, şi nereţinând decât ştiuleţii, ale căror

boabe nu se mişcau, dovedind prin aceasta că sunt bine coapte şi des-voltate, el a reuşit să obţină un soiu de porumb productiv, precoce

(maturitatea la 15 Septemvrie), rezistent la secetă, cu 84— 86% boabe

şi cu greutatea hectolitrică de 80— 81 kg.

Merită să fie citate rezultatele frumoase obţinute la staţiunea ex

perimentală din Illinois, unde experienţele deja amintite a<> lui H o p

k i n s au :fost continuate de C. M. W o o d w o r t h şi W. I. M u m m.

După 34 ani de selecţiune in ceea ce priveşte compoziţia chimică

linia cu conţinutul de proteină cel mai ridicat atingea 20 24% proteină,

iar cea cu cel mai mic conţinut 7,8%; linia cea mai bogată în ulei

atingea

12,1%,

iar cea mai săracă

1,28%,

In ceea ce priveşte con

ţinutul scăzut de ulei este probabil că s'a şi atins limita, deoarece ger

minaţia este foarte defectroasă datorită embrionilor mici.

Cele mai ridicate producţii au fost obţinute în America numai dela

corcii dubli dintre liniile consanguinizate. De ex. la staţiunea Connec

ticut au fost obţinute rezultatele arătate în tabela X .

V arietatea sau Corcul Producţia in procente din Century

Century 100 0

Learning

89.7

Century

F,

X Learning F, . . .

137.4

Learning

F,

X Century F , . . .

121.6

Tabela X.

L ITERATURA.

B e n l , G e r h a r d :

Genanalyse be lea mays.

Zeitschr. f. Züchtung. A, 19, 1934.

B o n t e a, G.:

lnlluenfa condifiilor naturale de producfie asupra sistemeor eco

nomice in agricultura din stepee româneşti. Bul. Min. Agric. 1931.

B r i e g e r, F.: Die Bedeutung des Maises als Demonstrations- und V ersuchsmate-

rial für V ererbungskurse Der Züchter, 5, 1933.

E m e r s o n , R. A.: The present status of maize genetics. Proceedings of the sixth

international congress of genetics. N ew-Y ork, 1930.

F r u w i r t h, C :

Handbuch der landw Pflanzenzüchtung

II. Berlin.



G a r r i s o n , H. and R i c h e y, F.:

Effects of continuous seection lor ear type

in corn.

Depart. Bull. 1341. 1925.

H a r t l e y , C. P.:

Better seed corn.

Farmers Bull., 1175. 1920.

I o n e s c u - Ş i ş e ş t i , G :

Repartifia soiurilor de porumb pe suprafaţa (arii.

Pu

blicaţiile I. C. A. R. 1934.

J o n e s ,

D. F. and M a n g e 1 s d o r f, P.

C :

The improvement ol naturally

cross-

pollinated plants by seection in sel-ferli ized lines. Connect. Agr. E xp.

SU .

Bull., 266, 1925.

Crossed corn. Connect. Agr. E xp. Sta. Bull., 273, 1925.

L i e b e r , R.:

Beobachtungen und Arbetsergebnisse in der badischen Maiszüchtung


R i c h e y, F.:

The productiveness oi succesive generations ol sef-fertilized lines

of corn and of crosses between them.

Depart. Bull., 1354, 1925.

— Corn breeding

Depart. Bull., 1849, 1927.

AMEL IORAREA C ARTOFIL OR.

Cartofii merită, pentru importanţa lor alimentară şi pentru pro-

importantă,

ducţiile ridicate şi constante, o mai mare răspândire în agricultura

noastră, în special în regiunile bogate în precipitaţiuni atmosferice

şi cu pământuri mai uşoare. In regiunile muntoase cartofii sunt che

maţi să înlocuiască porumbul, mai ales dacă se vor ameliora soiuri

rezistente la ger. Prin aceasta vom uşura mult alimentaţia locuito

rilor din regiunile muntoase şi in acelaşi timp vom ajuta obţinerea

provenienţelor superioare de cartofi, întru cât este cunoscut că cei

mai buni cartofi de sămânţă se produc la altitudini de 500— 800 m.

Florile se deschid pe la 6— 7 dimineaţa şi se închid, diferind

-onditii de

dela un soiu la altul şi după condiţiile atmosferice, între 2—8 după fecundare

amiază.

Deşi construcţia florală (stilul mai lung decât anterele) şi proto-

ginia (stigmatul e receptiv înaintea maturităţii polenului) defavori

zează autofecundarea, totuşi are loc autopolinizarea, mai ales când

floarea se apleacă sau când se închide seara; de aceea nu e nevoie

să acoperim florile după castrare.

Multe soiuri de cartofi nu înfloresc, unele nu produc polen, alte

le nu produc bace. Unele soiuri sunt autosterile; la multe se observă

la autopolinizare, fenomenele cunoscute datorită consanguinizării.

Cartofii sunt foarte uşor m o d i f i c a b i l i sub influenţa mediului; variază Genetica

m a i

ales forma tuberculelor, înălţimea tulpinei şi coloarea frunzelor.

Se citează următoarele c o r e l a ţ i u n i mai interesante:

Cartofi i târzii sunt mai bogaţi in amidon, mai productivi şi mai rezistenţi la

boale decât cei timpurii.

Soiurile cu coaja roşie par a fi mai puţin producirve şi mai sărace in amidon

decât cele cu coaja albă.

Tuberculele rotunde şi turtite sunt mai bogate in amidon decât cele lungi.

Nu s'a găsit nicio corelaţiune intre nunurul ochilor şi productivitate.

M u ta ţi u n i vegetative se întâlnesc des la cartofi; frecvenţa lor este dife

rită dela un soiu la altul. Cele mai multe mutaţiuni vegetative apărute sunt morfo

logice şi se referă la forma şi coloarea frunzei.



E r e d i t a t e a diferitelor însuşiri a fost studiată mai ales de E a s t, F r u-

w i r t h, H. N i 1 s s o n şi S a 1 a m a n; cele mai importante rezultate sunt urmă

toarele:

Aşezarea profundă a ochilor domină in F,.

Coloarea roşie a cojii domină in F, asupra colorii albe şi e condiţionată de

2—3 factori.

Tulpinelc roşii domină asupra celor verzi.

Tuberculele lungueţe domină asupra tuberculelor rotunde; aci este in joc o

singură pereche de factori.

Florile purpurii domină asupra celor albe.

Miezul galben domină asupra miezului alb.

Tufa dreaptă domină asupra celei culcate; poziţia tufei este condiţionată de

2— 3 factori.

Sterilitatea anterelor domină în F, şi este monofactorială; această însuşire

se transmite prin ovule.

Rezistenţa la Phytophthora este o însuşire dominantă şi condiţionată pro

babil de o singură pereche de factori. E reditatea acestei importante însuşiri sa

dovedit independentă de aceea a rezistenţei la cancer, a productivităţii, etc.

Imunitatea la cancer este o însuşire dominantă şi polimeră.

Cele mai multe însuşiri cantitative s'au dovedit a fi polimere.

Metode de

Cele mai principale metode de ameliorarea cartofilor sunt: se-

ame

l o r a r e

J

e c

ţ j

u n e a

c l o i t a l ă şi î n c r u c i ş a r e a . In ultimul timp se

propune să se utilizeze şi m e t o d a c o n s a n g u i n i z ă r i i în sco

pul de a izola linii cu genotipuri valoroase şi care să reacţioneze cât

mai mult la încrucişare.

Merită să fie citate în legătură cu pregătirea cartofilor de să

mânţă şi s o r t a r e a tuberculelor adică eliminarea tuturor tubercu

lelor defecte (putrede, rele, etc) , precum şi a l e g e r e a în m a s s ă

a celor mai bune tufe din câmp şi semănarea împreună a tuturor tu

berculelor acestora.

A legerea în massă a celor mai sănătoase tufe precum şi a tuber

culelor celor mai bine şi uniform desvoltate. tipice soiului, trebue

să o execute fiecare agricultor pentru a dobândi sămânţa necesară

gospodăriei proprii.

S e l e c ţ i u n e a c l o n a l ă , adică extragerea şi îmmulţirea

separată a liniilor vegetative pure, are succes numai dacă materialul

de alegere reprezintă o populaţiune, un amestec de diferite tipuri,

lucru pe care-1 întâlnim în următoarele cazuri:

1 . Când avem a face cu o populaţiune naturală.

2. Când soiul este impur, pentrucă la alegerea după bastardări

nu s'a pornit dela un individ, ci dela mai mulţi.

3.

Când au avut loc mutaţiuni vegetative, care pot schimba atât

tuberculele, cât şi frunzele şi tipul de creştere.

4. Când tipul a fost amestecat întâmplător cu tubercule din alte

soiuri.

Fără îndoială, că putem reuşi prin selecţiunea clonală să izolăm

linii preţioase dacă în populaţiunea naturală iniţială au existat va-

riaţiunile corespunzătoare; cum, însă, din cauza îmmulţirii vegetative

există multă probabilitate că varietatea respectivă să fi provenit dela

puţini indivizi diferiţi sau chiar numai dela unul, şansa de a obţine,



prin selecţiune clonală, soiuri noi şi superioare este redusă. Intr a-

devăr există astăzi un foarte redus număr de soiuri, care sau obţi

nut prin selecţiune clonală din populaţiunile naturale.

In ceea ce priveşte mutaţiunile vegetative, nu se cunosc până

acum soiuri superioare de cartofi create prin alegerea acestor varia-

ţiuni.

Î n c r u c i ş ă r i l e au fost utilizate încă pe la începutul secolu

lui al 19-lea, fiindcă se observase că plantele provenite din seminţe

sunt mai lipsite de boale la frunză şi la tubercule.

Pentru ameliorare putem utiliza:

1.

încrucişările natuiale; soiurile de cartofi fiind foarte heterozi-

gote, seminţele provenite dela bacele, pe care le găsim într'un lan

de cartofi, vor da plante mult diferite, din care se pot alege unele

foarte valoroase.

2. încrucişarea între două soiuri oarecare; soiurile, fiind hete-rozigote, se vor naşte din astfel de încrucişări tipuri care pot acumula

întâmplător factori genotipici, şi deci şi însuşiri preţioase.

3.

încrucişarea sistematică, atunci când soiurile părinţi au fost

alese pe baza studiilor anterioare; prin astfel de încrucişări avem

mai multă probabilitate de a întruni în soiul, ce vom crea, bunele în

suşiri urmărite. Nu putem vorbi, însă, de încrucişări sistematice la

actualele soiuri de cartofi, căci acestea sunt aşa de heterozigote încât

nu ştim ce e în ele; aşa că este un joc al hazardului succesul încru

cişărilor la cartofi.

Din această cauză unirea însuşirilor preţioase într'un singur soiu

nu reuşeşte printr'o singură încrucişare, ci trebue să încrucişăm în

mai multe rânduri. Pentru a uşura ameliorarea prin noi-combinaţiuni

ar trebui să obţinem, cu ajutorul consanguinizării, soiuri care să trans

mită la urmaşi, în mod sigur cel puţin cele mai principale însuşiri.

4. încrucişarea între soiuri consanguinizate cu scopul de a obţine

atât noi-combinaţiuni sau transgresiuni cât şi starea luxuriantă, hete-

rosis.

5. încrucişarea între soiurile cultivate europene şi soiurile sau

speciile sălbatice din America de Sud cu scopul de a obţină soiuri

rezistente la boale şi la ger.

încrucişarea la cartofi ca şi la toate plantele cu immulţire vege

tativă este uşurată printr'aceea că nu mai este nevoie să fixăm, să

homozigotăm descendenţele, ci imediat ce am găsit planta sau linia cu

însuşirile preţioase, putem să o îmmulţim vegetativ, căci şi câi mai

complecşi heterozigoţi vor da descendenţe absolut constante. Deseori

chiar generaţia F, arată, din cauza heterozigotiei soiurilor părinţi,

plante atât de diferite încât putem să facem chiar aci o alegere de

elite, pe care apoi le urmărim în descendenţa lor vegetativă.

Amelioratorul trebue să-şi fixeze din vreme idealul către care

T i l i u

.i

e

merge, spre a-şi alege sistematic soiurile, ale căror însuşiri vrea să le

a n , e i

'

O T W

'

întrunească prin încrucişare. Principalele ţinte în ameliorarea carto

filor sunt următoarele:

1. P r o d u c t i v i t a t e a , a cărei examinare prin culturile com

parative este destul de uşoară.



2. F o r m a t u b e r c u l e l o r , care variază mult sub influenţa

factorilor externi.

Totuşi avem soiuri caracterizate prin tubercule r o t u n d e , o v a

le ş i lungueţe .

La aprecierea formei luăm in considerare cele trei dimensiuni: lungimea, lă

ţimea şi grosimea. Forma se exprimă prin i n d i c e l e d e l u n g i m e , care re

prezintă lurgimea tuberculului exprimată in procente din lăţimea acestuia. Se deo

sebesc următoarele forme:

a)

rotundă, când indicele lungimii este egal cu 100.

b)

rotund-ovală „ „ „ 100 - 115.

ovală „ . „ „ „ 115— 130.

d)

lung-ova ă „ „ „ „ „ 130- 150 .

e) lungă ., , „ „ „ 150 200.

f)

foarte lungă „ „ „ „ „ peste 200.

Acum se preferă forma rotundă sau rotund-ovală a tubercu

lelor. Soiurile cu tuberculele lungi au fost părăsite.

3 . C o l o a r e a c o j i i şi c ă r n i i este cea cerută de piaţă;

în

G ermania de ex. i preferă cartofii cu carnea galbenă şi cu coaja albă.

Fig. 62. — Aşezarea tuberculelor in cuib.

A :

aşezare răsfirată ;

B

: aşezare strânsă

(după Klapp).

4. A ş e z a r e a o c h i l o r ; se preferă tuberculele, care au o

aşezare superficială a ochilor.

5. A ş e z a r e a t u b e r c u l e l o r în c u i b trebue să fie cât

mai strânsă în jurul tufei (Fig. 62). In acelaşi timp se cere ca tuber-



culele sä nu crească prea aproape de suprafaţa pământului, spre a

nu fi rănite cu ocazia lucrărilor de întreţinere.

6.

B o g ă ţ i a în a m i d o n este una din principalele însuşiri,

pe care le urmărim în ameliorarea cartofilor.

7. P o t r i v i r e a p e n t r u c o n s u m (pentru masă) trebue

avută în vedere chiar la cartofii destinaţi industriei, deoarece marea

majoritate a recoltei va fi utilizată în alimentaţie. In ceea ce priveşte

gustul, nu există până acum nicio metodă precisă de apreciere. In ge

neral se cere cartofilor să nu se sfărâme în timpul fiertului.

8 R e z i s t e n ţ a l a m a n a c a r t o f i l o r [Phytophthora

infesians), | pe care o putem dobândi prin încrucişări cu soiurile

sălbatice de cartofi din America sudică.

9. R e z i s t e n ţ a l a c a n c e r (Synchytrium endobioticum)

s'a dovedit a fi o însuşire ereditară şi, care rămâne constantă în dife

rite medii. Obţinerea de soiuri rezistente la cancer este relativ destul

de uşoară, deoarece nu se cunosc până acum la această boală diferen

ţieri în rase fiziologice şi pentrucă se pot examina, după metodele

moderne, în timp scurt, nenumărate linii şi soiuri.

Pentru a obţine rezistenţa la cancer se recomandă să utilizăm ca getiitori

următoarele soiuri rezistente la cancer:

Ackersegen (Böhm) Fulda (Paulsen)

Albabona (P. S. G.) Goldappel (Paulsen)

Ambrosia (Kläden) Goldfink (Ebst. S. Z. G.)

Beate I (Paulsen) Kai serkrone St. A. (Schloissin)

Berlichingen (P. S. G.) Konsum (Ebst. S. Z. G.)

Berolina (P. S. C.) Maibutter (P. S. G.)

Cellini (P. S. G.) Muttrin 106 a (v. Z itzewitz)

Cepa (P. S. C.) N ephrit (Cimbal)

Daber (Sieg) Parnassia (v. Kameke)

Dir Johannsen (Modrow) Ragis A 116 (Ragis G. m. b. H.)

Erdgold (P. S. G.) „ A 119

Flora (Cimbal) „ A 209

Franz (P. S. G.) A 339

Frühe Flocken (Müller) „ A 351

Schlesische Klösel (Dix).

10 .

R e z i s t e n ţ a l a ger. D acă am putea ameliora soiuri,

care să suporte fără pagube gerurile târzii de primăvară sau cele tim

purii de toamna de — 1 până la

— 4°C.

am reuşi să mărim multpro-

ductivitatea culturilor noastre de cartofi. Stim că in multe regiuni (de

ex. în Transilvania) vin chiar la începutul lui Septemvrie geruri

purii de scurtă durată şi apoi urmează 2 — 3 săptămâni iaăşi timp

frumos; dacă vom reuşi să obţinem soiuri rezistente la ger, vom pu

tea cultiva chiar în aceste condiţii soiuri mai tardive şi mai productive.

Sunt perspective mari de a obţine această preţioasă însuşire,

pentrucă există în patria cartofilor, în America de Sud, soiuri săl

batice şi chiar soiuri cultivate, care nu îngheaţă nici la

— 6

n

C .

Astfel

B a u r arată că există în munţii din Peru şi Bolivia la înălţimi de

4.500 metri cartofi, cari posedă frunze complet rezistente la îngheţ.

Aceste tipuri de cartofi cresc în regiuni unde zilnic sunt îngheţuri de

noapte de 4— 5

n

C ; cartofii sunt în fiecare dimineaţă acoperiţi cu un



strat de brumă; pârâiaşele din apropierea cartofilor au ghiaţă groasă

de

1—2 mm; şi

cu

toate acestea cartofii trăiesc. Putem dobândi rezis

tenţa la ger încrucişând cu soiurile cultivate în America de Sud (So

lanum Juzepczukii, S. ajanhuiri şi S. curtilobum) sau cu specia săl

batică cea mai rezistentă la ger, S. acaule.

încrucişările prezintă dificultăţi din cauza diferenţelor mari de

cromozomi; S. Juzepczukii are 36 cromozomi, S. ajanhuiri 24, S. curti

lobum 60 şi S. acaule 48.

11. M a t u r i t a t e p o t r i v i t ă ; pentru obţinerea de .soiuri

timpurii

se

vor utiliza

ca

genitori soiurile: Erstlingen (originar din

Olanda, este cel mai precoce

soiu),

Iuliperle, Allerfrüheste gelbe

(Böhm), Zwickauer frühe, etc.

12. C o n s e r v a r e a în t i m p u l i er n i i . Pentru a obţine

această calitate, va trebui să analizăm materialul în decurs de ame

liorare, către sfârşitul iernii.

Conţinutul în proteină n'a fost până acum socotit ca o ţintă în

ameliorare, deoarece ca şi sfeclele, cartofii nu au importanţă ca pro

ducători de proteină.

Procesul

Metoda cea mai folosită pentru obţinerea de noi soiuri este

»meiiorarc

a c e e a a

încrucişărilor, căreia i se datoreşte şi majoritatea soiurilor

create

până acum.

A legerea genitorilor pentru încrucişări este destul de grea, de

oarece unele soiuri nu înfloresc, altele nu produc polen, altele nu

formează bace; de aceea vom avea grijă la alegerea soiurilor-părinţi

ca să luăm plantele-mume numai din soiurile, ce poartă bine bace,

şi ne vom feri ca să destinăm ca soiuri-tată pe acelea ce nu formează

polen.

Pentru executarea încrucişărilor tuberculele soiurilor-părinţi, re

coltate dela cele mai sănătoase şi viguroase tufe, se plantează des pe

rând dar cu mari depărtări între rânduri, pentru ca să putem umbla

printre rânduri fără a atinge plantele. S'a constatat că, cu cât plantele

voi fi mai puţin deranjate în timpul vegetaţiei, cu atât succesul va fi

mai mare.

Pe fiecare rămurică a soiurilor-mume se lasă 4—5 flori şi abia după

ce au prins, se păstrează numai 1—2 flori. In seara zilei polinizării

sau mai bine dimineaţa cât mai de vreme, în ziua polinizării, se exe-

cuta castrarea la bobocii încă nedeschişi. Este bine să se castreze

chiar imediat înainte de polinizare, deoarece experienţa a arătat că

stigmatele

florilor, cărora li s'au îndepărtat staminele prea de vreme,

se usucă uşor. D acă ştim precis, însă, că soiul respectiv nu produce

polen, vom renunţa la castrare.

Deoarece fecundarea străină are loc numai rareori şi pentru că

o acoperire a florilor este suportată rău de către cartofi, se reco

mandă să nu se închidă inflorescenţele în pungi de pergament. Fiind

că totuşi uneori a fost observată o polinizare străină, datorită mai

ales bondarilor, B r o i l i a propus apărarea stigmatelor prin acoperi

rea acestora şi a ovarelor cu scurte bucăţi de paie de cereale.

A dunarea polenului se face în mai multe feluri; unii taie inflo

rescenţele, le aşază în vase de sticlă şi le lasă să se scuture pe hârtie

neagră; alţii despică staminele lungitudinal cu un scalpel şi transportă



cu ajutorul acestuia polenul pe stigmate; alţii scutură polenul pe un

ghia degetului mare dela mâna stângă şi îmmoaie aci stigmatul plantei

castrate.

Pentru ca încrucişarea să reuşească este nevoie de mult polen, căci

s'a observat că bacele, care nu sunt fecundate cel puţin 50%, cad mult

mai uşor; din această cauză se recomandă să se repete polinizarea la

aceeaşi floare. Acţiunea polenului este uşurată dacă stigmatul este

uşor înţepat înainte de polinizare.

Pentru obţinerea unei prinderi mai bune, unii recomandă să se

strângă cu aţă axa florală s>au să se taie un inel subţire în scoarţa

axei florale.

Recolta bacelor o facem imediat ce acestea sau copt, ceea ce se

recunoaşte prin coloarea galben de lămâie a acestora. După recoltare

bacele sunt sdrobite şi apoi puse într'un vas cu apă, unde după câteva

zile seminţele se pot detaşa cu uşurinţă; după aceea se usucă semin

ţele, putând fi păstrate apoi timp îndelungat. Dacă seminţele obţinute

sunt în cantitate mică, se recomandă să se taie în bucăţi bacele şi apoi

să se preseze conţinutul lor pe hârtie sugativă, de unde se colectează

cu îngrijire seminţele.

Primăvara cât mai de timpuriu se seamănă în seră în ghiveciuri

cu pământ nisipos seminţele obţinute din încrucişări; după 3—4 săp

tămâni plantele sunt trecute în vase de pământ mai mari şi apoi se

transplantează în câmp când plantulele au 5—6 frunze. Semănarea

seminţelor se poate face şi în paturi calde fie direct, fie în ghiveciuri.

Variabilitatea plantelor din generaţia F, este foarte mare; găsim

deosebiri în privinţa formei şi colorii frunzelor şi florilor, tipului de

creştere, sănătăţii plantelor, cantităţii recoltei, formei şi colorii tuber

culelor, etc. Chiar în timpul vegetaţiei vom însemna tufele cele mai

sănătoase şi puternice; la recoltă vom reţine dintre acestea pe cele

care au tuberculele ceH mai mu. te, mai uniforme, mai bine desvoltate

şi cu o formă favorabilă.

Apoi recolta fiecărei tufe se pune în săculeţi numerotaţi, cari se

păstrează în pivniţă până primăvara. De obiceiu se elimină în primul

an cam 80%; astfel dacă am avut 1.000 plante în anul prim, vor fi re

ţinute maximum 200.

In anul următor se plantează la distanţa de 60/ 60 cm. câte 8—10

tubercule din fiecare sac într'un pământ cât se poate mai uniform,

după sistemul „o tufă pe rând" ; vom avea astfel 200 clone una lângă

alta. In timpul vegetaţiei se fac observaţiile necesare, stăruindu-se în

special asupra rezistenţei la boale şi ritmului de desvoltare; durata ve

getaţiei se apreciază după timpul înfloritului, căci nu ne putem că

lăuzi după uscarea frunzelor, mai ales în anii când sunt multe boale,

ce dăunează frunzelor. La recoltă se scot cartofii separaţi pe clone

şi se prelucrează determinându-se forma şi coloarea tuberculelor,

aşezarea ochilor, coloarea miezului, producţia fiecărei clone, pro

centul de amidon, etc. Pe baza rezultatelor din timpul vegetaţiei şi

din laborator se elimină cam 90%: clonele reţinute se numerotează şi

se păstrează separat peste iarnă. In anul viitor putem să executăm o

comparaţie între clonele noastre şi cele mai renumite soiuri existente

în regiune sau în experimentările noastre anterioare. Astfel vom pu-



tea constata pe baza observaţiilor din câmp şi laborator dacă clonele

izolate de noi sunt superioare soiurilor existente. In anii viitori vom

face culturi comparative regulate, immulţind numai linia cea mai

valoroasă.

In decursul ameliorării se va stărui în special asupra următoare

lor însuşiri:

1. C o n ţ i n u t u l în am i d o n . Timpul cel mai potrivit pentru

aflarea procentului de amidon este câteva săptămâni înainte de plan

tat, căci astfel putem afla şi gradul de conservare al acestuia până

primăvara.

Pentru determinarea conţinutului in amidon s'a recomandat me

toda chimică (transformarea amidonului în dextroză şi determinarea

acesteia după F eh l i ng, sau prin polarizare) şi metoda fizică di

rectă (spălarea amidonului); ambele metode au dezavantajul că cer

prea mult timp; ori nouă ne trebue metode rapide, deoarece e nevoiesă comparăm într'un timp scurt multe tipuri de cartofi, căci altfel o

comparaţie nu mai este posibilă, din cauza schimbărilor ce le suferă

cartofii în conservare. De aceea se întrebuinţează în ameliorarea car

tofilor metodele fizice indirecte, şi anume prin allarea greutăţii spe

cifice. Cele mai utilizate aparate sunt cele ale lui R e m y şi S t o h-

m a n n, unde tuberculele se aduc într'un vas cilindric gradat şi se

măsoară apa gonită de tubercule, şi aparatul lui R e i m a n n , la care

tuberculele se cântăresc înafară de apă şi în apă şi se află greutatea

apei înlocuite.

2. P r o d u c t i v i t a t e a ; aprecierea productivităţii se face prin

culturile comparative, a căror exactitate este influenţată între al

tele de:

a) Diferenţa în mărimea tuberculelor de plantat, Există mari di

ferenţe

delà un soiu la altul. Unii

specialişti cer din această cauză o

normare a mărimii tuberculelor, la o medie de 55 g. Se propune

deasemenea să se calculeze producţiile nete, adică din producţia

brută să se scadă greutatea seminţei. Scăderea mai marcantă pentru

soiurile cu tubercule mai mari compensează o bună parte din sur

plusul de producţie provocat de tuberculele mari; prin aceasta cultu

rile comparative devin mai exacte şi mai expresive. In acelaşi scop

se propune să se planteze culturile comparative la o distanţă mai mică

pe rând şi între rânduri, căci printr'aceasta se pierde influenţa tuber

culelor mai mari.

b) Goluri, care reprezintă în culturile comparative o sursă apre

ciabilă de erori; de aceea examinarea productivităţii poate aduce re

zultate sigure numai dacă s'a înlăturat influenţa golurilor. Tufele

mici, dăunate în desvoltare din diferite cauze externe, influenţând în

acelaşi fel ca şi golurile, trebue eliminate.

3. G u s t u l (potrivirea pentru alimentaţia oamenilor). Decât

analize chimice, sunt mai potrivite probele de fierbere, care trebue

făcute atât toamna cât şi primăvara, precum şi probele de degusta-

ţie, la care să ia parte cât mai multe persoane. In G ermania îşi dau

părerea asupra gustului cartofilor cultivatorii de cartofi, restaurato

rii, comisiunile de examinare, convocate cu ocazia expoziţiilor carto

filor şi asociaţiile gospodinelor

delà

ţară.



4. R e z i s t e n ţ a l a b o a l e . Prin cercetările lui M u 11 e r,

sau deschis perspective interesante de obţinerea de soiuri rezistente

la Phytophthora. Soiurile sălbatice din America de Sud şi Centrală

pot fi utilizate ca genitori. Hibrizii obţinuţi au multe defecte şi anume

au miezul colorat violet, au stoloni lungi şi o formă nefavorabilă a

tuberculelor precum şi o producţie mică; de aceea este nevoie să se

reîncrucişeze aceşti hibrizi de 4—5 ori cu soiurile cultivate.

5. D e g e n e r a r e a c a r t o f i l o r . Sa observat că soiurile

sau liniile de cartofi, oricât de superioare ar fi ele, îşi pierd din cali

tăţile lor şi mai ales din productivitate, dacă rămân mai mult .timp

în cultură.

Unii au căutat să explice această degenerare susţinând că soiu

rile de cartofi, îmmulţite mult timp pe cale vegetativă, îmbătrânesc.

Se cunosc, însă, soiuri vechi, apărute acum 60— 70 ani, care întrec şi

astăzi în experienţe toate celelalte soiuri mai noi. Deci de o îmbătrâ

nire a soiurilor, ca o cauză a degenerării lor, nu se poate vorbi.

Cauzele par, mai de grabă, a ifi altele, şi anume un soiu de

cartofi degenerează:

a) Când condiţiile naturale de climă şi sol nu sunt favorabile

(de ex. o climă prea caldă şi un sol prea greu şi prea umed).

b) Când lucrările de îngrijire ale pământului nu sunt suficiente,

când îngrăşământul azotat e prea puternic şi când păstrarea în timpul

iernii e prea caldă.

c) Când nu se pune nicio grijă în pregătirea cartofilor de să

mânţă, cu care ocazie se seamănă o mulţime de tubercule atinse de

boale infecţioase sau chiar neinfecţioase, ce se transmit pe cale ve

getativă.

Astfel Q u a n j e r şi B o t j e s din O landa susţin că unele din

boalele, ce caracterizează degenerescenta, cum sunt boala frunzelor

răsucite, a frunzelor mozaic, etc, sunt de natură infecţioasă şi se

transmit dela plantă la plantă prin păduchii de frunză, mai ales

către sfârşitul perioadei de vegetaţie; de aceea se recomandă, ca

mijloc pentru combaterea degenerării, recoltarea mai de vreme a

cartofilor, cari vor servi ca sămânţă şi îndepărtarea tuturor tufelor

şi tuberculelor bolnave.

In sfârşit mai există şi o degenerare „economică" a unui soiu,

provocată de apariţia pe piaţă a altor soiuri mai productive.

LITERATURA.

B a u r, E.:

Nalionalwrtschaftliche Aulgaben und Mögichketen der Pflanzenzüch-

lung Archi v der Deutschen L andw irtschaftsrats, 1933.

E a s t , E. M.: The transmission of variations in the potato. Conn. Agr. E xp. Sta.

Rept. 1909— 1910.



III, 1924.

P i s s a r e v, V.:

Kartolleseektion auf Kälteresistenz.

Z. f. Züchtung, A, XVII 1933.

S a I a m a n, R. N.:

The inheritance of color and other characters in the potato.

Journ. Genetics, I, 1910.



AMELIORAREA SFECLELOR.

1n seninătate-

Sfecla de zahăr şi sfecla de nutreţ joacă un rol însemnat în

multe regiuni cu agricultura intensivă. Inafară de influenţa bine

făcătoare asupra rotaţiei, îmbunătăţirii pământului, distrugerii bu

ruienilor, diviziunii muncii, etc, cultura sfeclelor aduce in multe gos

podării o mărire a venitului net. Sfecla de nutreţ dă un nutreţ de

iarnă gustos, suculent şi de cea mai bună calitate.

Este drept că în ultimul timp se fac pronosticuri nefavorabile

pentru viitorul culturii sfeclei de zahăr; nu se ştie dacă sfecla de

zahăr nu se va retrage în faţa concurenţei extraordinare a trestiei de

zahăr. Din nefericire trebue să recunoaştem că sfecla este, ca plantă

producătoare de zahăr inferioară trestiei de zahăr. Desvoltarea luptei

între zahărul de sfeclă şi cel de trestie o arată tabela următoare

(după B e c k e r - D i l l i n g e n ) :

Zahărul de trestie,

din producţia mondială

Zahărul de sfeclă

",„ din producţia mondială

1840

95,65 4,35

1901 . . •

32,40 67,60

Puţin inainte de războiu

54,00 46,00

1924 63,00

37.00

1926/ 27 64,00 36.00

1929/ 30 66,00

34,00

O ameliorare a sfeclelor (de zahăr şi de nutreţ) este recoman

dabilă, pentrucă astăzi plătim bani mulţi străinătăţii pentru sămânţa

importată, care nici nu este adaptata condiţiilor delà noi.

Trebue să sprijinim producerea seminţei de sfeclă şi pentrucă

cercetările au arătat că ea este o cultură rentabilă,

onditii de în- Înf lorirea se face în general, precum şi în fiecare ramură, de jos

" °undare

f e

'

n s u s

' D urata înfloritului unei flori este de 3—4 zile, a unei ramuri

laterale cam o săptămână, a unei ramuri principale cam 25 zile şi

a unei plante cam 30— 40 zile.

Când floarea se deschide şi împrăştie polenul, pistilul nu este

matur; avem a face aşa dar cu o protandrie; din această cauză nu

are loc o autopolinizare, care poate fi făcută numai artificial şi anume

adunând polen şi aducându-1 după 1—2 zile pe stigmatul devenit

receptiv. Insă polenul poate cădea cu uşurinţă delà florile superioare

pe cele inferioare.

De obiceiu nu se observă o influenţă prea nefavorabilă a auto-

fecundării; în orice caz urmările consanguinizării sunt mai puţin de

temut decât la porumb. Cele mai adesea procentul mic de seminţe

obţinute la autopolinizare se datoreşte condiţiilor nefavorabile de ve

getaţie din izolator (umiditatea şi temperatura prea mare).

Din cauza condiţiilor de înflorire sfecla este o planta cu f e c u n-

d a ţ i e s t r ă i n ă , fecundaţie care are loc datorită mai ales insec

telor. Aphidele şi larvele de Thrips joacă un mare rol aci. Soiu

rile de sfeclă (fie de nutreţ, fie de zahăr, fie sfeclele roşii) culti

vate alături pot să se încrucişeze cu uşurinţă.



M o d i f i c a b i l i t a t e a este foarte mare la sfeclă; variază sub influenţa Genetica-

mediului mult greutatea sfeclelor; deasemenea variază, deşi in măsură mai redusă

conţinutul in zahăr. Variabilitatea substanţei uscate este aceeaşi ca şi a zahărului.

Numai conţinutul in azot şi cenuşă variază mai mult decât conţinutul in zahăr.

Din cauza mediului, dar şi din cauza heterozigotiei, variabili tatea sfeclelor

este mare nu numai in populaţiuni, ci şi in linii; astfel întâlnim chiar la sfeclele

prelucrate de zeci de ani spre a se obţine un aspect uniform, o mulţime mare de

forme diferite (fig. 63).

M u t a ţ i u n i pot apărea in culturile obicinuite; astfel R o e m e r a găsit

sfecle negre, a căror descendenţă a arătat o disjuncţiune in sfecle negre, albe, pre

cum şi toate colori le intermediare.

C o r e l a ţ i u n i l e cele mai interesante au fost stabilite la sfecla de zahăr;

Fig. 63. — Diferite forme de sfecle, care se pot găsi chiar in tipurile pure de sfeclă

Eckendorf. Forma tipică stânga sus. (după Lang).

astfel se susţine că formele svelte sunt mai bogate in zahăr, pe când cele mai

groase sunt mai productive, lucru, care într'o oarecare măsură corespunde reali

tăţii. Este interesant insă, să arătăm că astăzi nu se mai afirmă ca odinioară că

ar exista o corelaţiune negativă intre greutatea sfeclelor şi procentul lor de zahăr;

aceste două însuşiri variază independent una faţă de cealaltă.

O e t k e n a găsit la sfecla de zahăr o corelaţiune pozitivă între greutatea

absolută a frunzelor pe de o parte şi greutatea sfeclei şi procentul de zahăr d in

sfecle pe de altă parte; el n'a găsit, insă, nicio corelaţiune între netezimea frunzei

faţă de greutatea sfeclei şi procentul de zahăr.

E r e d i t a t e a diferitelor însuşiri şi mai ales a greutăţii sfeclei şi procen

tului de zahăr este greu de studiat atât din cauza marei modificabilităţi datorită

mediului, cât şi din cauză că soiurile sau diferitele linii sunt foarte heterozigote.

Mai bine studiată până acum a fost ereditatea colorii şi formei sfeclei.



Coloarea este condiţionată de factorii

G

şi

R

a căror colaborare dă naştere

la coloarea roşie; factorul G singur condiţionează coloarea galbenă, factorul

R

fără G dă coloarea albă, ca şi g g r r; aşa dar galben (r r G G) X alb (R R g g)

= F j roşu

(R r G g),

iar in F> obţinem

9

roşu :

3

galben :

4

alb.

Forma de pană a sfeclelor de zahăr domină asupra formei ovale sau chiar

asupra formei cilindrice. Forma depinde de lungimea sfeclei şi de desvoltarea

bazei. Lungimea sfeclei este condiţionată de două perechi de factori

Li L

l

ţi Lj L>\

prez enţa ambelor perechi de factori produce sfecle lungi; numai un factor produce

sfecle mijlocii, pe când sfeclele scurte (de Obemdorf, Leutewitz) au formula h / , ,

h h .

D ea semenea desvoltarea bazei este condiţionată de două perechi de factori

A , A i A-2

A ? . Sfeclele de formula

a , a , , a

2

a

2

au baza orizontală, pe când pre

zenţa unei perechi de factori dominanţi naşte sfecle ovale, iar

A i A i A> A i,

deter

mină forma de pană. Compoziţia factonială a soiurilor cunoscute este, in ceea ce

priveşte forma, următoarea:

Forma Obemdorf = /

t

l1

l2 l2

a,,

a

02.

Forma cilindrică (Eckendorf) —

L

t

L

t

, l

2

U,

o,

c t i

a _> a > .

Forma de pară (Leutewitz) =

U l

u

l> h ,

A ,

A a ,

a...

Forma ovală (Substantia) = Li /_> U, A

t

A\ , 02 a .

Forma de pană (Sfecla de zahăr) —

Li L

u

l , l ,,

A i

A A-, Ai.

Forma lunguiaţă -

Li, L., Lu, A , A

A »

A,.

Conţinutul de zahăr pare a fi condiţionat de mai multe perechi de factori

decât greutatea sfeclei.

Metode

Se recomandă următoarele metode de ameliorarea sfeclelor: ale-

de ameliorare,

j

n m

assă, selecţiunea individuală, consanguinizarea şi încruci

şarea.

A l e g e r e a în m a s s ă a fost utilizată la început de toate sta

ţiunile de ameliorare şi a reuşit să aducă o' îmbunătăţire treptată a

materialului prelucrat. Este o metodă recomandabilă şi astăzi în sta

ţiunile, unde mijloacele nu permit folosirea altor metode de amelio

rare mai complicate.

S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă , adică urmărirea descendenţe

lor fiecărei sfecle în parte, este metoda, care a adus cele mai mar

cante progrese în ameliorarea sfeclelor.

In practica selecţiunii individuale putem utiliza două procedee

şi anume: sau semănăm toate seminţele dela o sfeclă, sau semănăm

în primul an numai jumătate din seminţe, iar în al doilea an vom

semăna jumătăţile secunde numai ale acelor sfecle, care s'au dovedit

ca cele mai valoroase în primul an de cultură.

C o n s a n g u i n i z a r e a este cea mai nouă şi, deşi criticată,

cea mai eficace metodă de ameliorarea sfeclei. La această metodă se

izolează sfeclele-mume în spaţiu sau sub un izolator oarecare (sac

de pânză deasă, cutie de sticlă, etc.) spre a se evita orice hibridare

şi pentru a obţine autofecundare şi apoi se studiază descendenţele

obţinute, atât în ceea ce priveşte productivitatea cât şi calitatea

Mulţi amelioratori arată aversiune faţă de consanguinizare ca

metodă de ameliorarea sfeclei, susţinând că datorită ei se produc

vădite fenomene de degenerescentă. într'adevăr însuşi D a r w i n a

găsit că seminţele obţinute prin autofecundare germinează mai prost,

iar plantele născute prin consanguinizare sunt mult mai reduse ca

înălţime decât plantele normale. Alte exeperienţe au arătat dease-



menea că apar la plantele consanguinizate variaţiuni de forma şi co

loare, care se datorau, însă, metodelor imperfecte de izolare, utili

zate.

După cele mai noi cercetări, consanguinizarea s'a dovedit a

fi o metodă recomandabilă de ameliorare, întru cât graţie ei se ob

ţine o fixare a principalelor însuşiri şi în acelaşi timp o admirabilă

uniformizare a tipului. Este drept că apar şi sfecle anormale (pitice,

lemnoase, sterile, sărace în zahăr, cu facultatea germinativă redusă,

etc), dar eliminând aceste anomalii putem să izolăm masse ereditare

valoroase.

D easemenea diminuarea puterii de vegetaţie, a înălţimii, a vi

gorii, etc, care se observă după consanguinizare, poate fi uşor înlă

turată prin încrucişarea intre cele mai bune linii autofecundate.

Procentul de prindere la plantele autofe

cundate variază mult şi în funcţie de condiţiile

de climă. Astfel R o e m e r arată că în timp

ce in Germania procentul de prindere este mic,

în America acesta este foarte ridicat; aceasta

se datoreşte şi faptului că americanii utilizează

izolarea în spaţiu şi anume în locuri adăpostite

de vânt, pentru ca polenul sfeclei, care este

protandră, să nu fie luat de vânt, ci să cadă

pe stigmatele florilor inferioare.

î n c r u c i ş a r e a poate fi utilizată ca me

todă de ameliorarea sfeclei, însă este mult mai

bine să se facă hibridări numai după ce prin

consanguinizare am reuşit să izolăm linii

preţioase, ale căror însuşiri merită să fie în

trunite prin noi-combinaţiuni.

Ţintele, pe care le urmărim în ameliora

rea sfeclei de zahăr şi de nutreţ, sunt după

B ec k er , F r u w i r t h , ş. a. următoarele:

1. C o n ţ i n u t r i d i c a t de z ah ăr la

sfeclele de zahăr şi d e s u b s t a n ţ ă us

cată la sfeclele de nutreţ.

Distribuţia zahărului in sfecle este arătată de fig.

64. In direcţie verticală zahărul creşte simţitor dela ca

pul sfeclei (cel mai sărac in zahăr), până in regiunea

cea mai lată a sfeclei, unde atinge valorile cele mai mari; apoi scade treptat spre

vârful sfeclei. In direcţie orizontală partea externă a sfeclei e mai săracă în

zahăr, apoi urmează o zonă internă mai bogată spre a scădea iarăşi in partea cea

mai internă a sfeclei.

In ultimii ani nu sau mai observat progrese în ceea ce priveşte

ridicarea procentului de zahăr; se crede că aceasta provine din prea

marea uniformizare a diferitelor soiuri de sfeclă; se susţine că la

sfeclă linia pură nu este favorabilă. Unii cred din contră, că linia

pură este avantajoasă, pentrucă ar aduce între altele inf lorescenţe

asemănătoare. Acest avantaj nu este numai decât necesar, căci deja

frunza celor mai bune selecţiuni de sfecle este, din punct de vedere

practic agricol, suficient de uniformă. Inflorescenţele uniforme sunt

desigur foarte frumoase, nu sunt însă numaidecât importante pentru

Fig. 64. — Repartizarea za

hărului in sfeclă (după Fru

wirth).

Ţintele

ameliorării.



cultivatorii desfecle. Agricultorul cere alte însuşiri, camarea produc

tivitate, maturitate uniformă şi mai ales constanţa producţiei, cali

tăţi, pe care nu le găsim la linia pură.

La sfecla de nutreţ trebue să urmărim în clima noastră conti

nentala, un conţinut ridicat de substanţă uscată, datorită căruia

sfeclele

vor

putea absorbi, chiar

în

anii secetoşi

o

cantitate mare

de

apă din pământ.

2 .

P r o d u c ţ i a m a r e de z a h ă r la sfeclele de zahăr şi

de s u b s t a n ţ ă u s c a t ă la sfeclele de nutreţ, la unitatea de

suprafaţă. La ameliorarea în ceea cepriveşte producţia de substanţe

nutritive, trebue să ţinem seama de următoarele:

a) Lasfecla dezahăr există patru direcţii deameliorare (fig. 65):

I. Sfecla ZZ. Este foarte bogată în zahăr.

a

b c d

l'ig.

65. —

Direcţii

in

ameliorarea sfeclei

de

zahăr

de

Kleinwanzleben.

= ZZ, b = Z,

c = N, d = E.

(după Becker).

II. Sfecla Z. Reprezintă direcţia deameliorare pentru conţinutul

procentual de zahăr cel mai ridicat şi este, pentru fabricarea zahă

rului, forma cea mai dorită. Sfeclele ZZ şi Z se potrivesc pentru

pământuri şi condiţii declimă mai uşoare şi mai puţin favorabile.

III. Sfecla N. Estesfecla normală ameliorată pentru procent

mij

lociu de zahăr şi producţie mijlocie de rădăcini.

IV. Sfecla

E

(Ertrag). Reprezintă direcţia de ameliorare pentru

producţia

mare

de sfecle la unitatea de suprafaţă şi care aduce în

acelaşi timp

şi

cele

mai

mari recolte

de

zahăr. Acest

tip_ de

sfeclă

se

potriveşte pentru cele mai bune exploataţiuni agricole în cele mai

favorabile condiţii de climă şi sol. •*

b) La sfeclele de nutreţ nestrăduim să obţinem producţie mare

de substanţă uscată şi în acelaşi timp producţie ridicată de massă;

până la un anumit grad se exclude aceasta, totuşi o ameliorare în



această direcţie este posibilă. In clima continentală s'a dovedit că

sfeclele concentrate dau producţiile cele mai mari de substanţă uscată

la hectar.

3. P r o d u c ţ i a de m a s s ă este importantă mai ales la sfec

lele de nutreţ; deoarece, însă, aceasta este legată de anumite însuşiri

nevaloroase (ca de ex. capacitatea mică de a se conserva) trebue

să avem în vedere că o sfeclă grea este cu atât mai preţioasă, cu

cât este mai mare conţinutul ei in substanţă uscată.

4. S i g u r a n ţ a p r o d u c ţ i e i . Valoarea culturală a unui soiu

de sfeclă scade şi se ridică cu constanţa producţiei lui. Soiul cel mai

bogat în zahăr şi cel mai productiv îşi pierde valoarea, dacă nu poate

să reziste oscilaţiilor nefavorabile ale climei şi ale pământului.

Pentru ca producţia unui soiu să fie constantă trebue ca soiul

respectiv să fie rezistent la inf luenţele mediului (seceta, frigul, di

ferenţele de pământ, etc), precum şi la atacul inimicilor animali şi

vegetali. In fiecare soiu există diferenţe mari dela o familie la alta;

bine înţeles că o selecţiune din acest punct de vedere trebue să se

facă numai în anii în cari apare pronunţat paguba respectivă.

Ne interesează între altele rezistenţa la Cercospora beticola, care

dacă apare de vreme aduce pagube mari, micşorând simţitor procen

tul de zahăr. Experienţa a arătat, că se găsesc familii cu o rezistenţă

mai mare la această boală; de imunitate nu poate fi vorba, căci până

acum nu s'a găsit nicio familie, care să nu prezinte de loc vreun atac.

In ceea ce priveşte ameliorarea în vederea rezistenţei la nematozi

(Heterodera Schachtii) până acum nu s'a putut dobândi niciun succes.

5. C o n ţ i n u t u l m i c de să r u r i , e tc . a l s u c u l u i l a

s f e c l e l e de z ah ăr . Pentru fabricile de zahăr este foarte im

portant ca sucul să fie cât mai curat şi mai ales să fie lipsit de azot.

S'au remarcat până acum, frumoase succese în această direcţie. Fa

vorabil a influenţat aci sporirea conţinutului în zahăr, faţă de care

celelalte substanţe au regresat. Astfel M a e r c k e r şi S c h n e i d e -

w i n d citează următorul conţinut în cenuşă la sfeclele de zahăr:

Anul 1871 1888 1896 1904

3.86 % 3.77 % 2,73 % 2,04 %

Substanţele nezaharate trebuesc reţinute în frunze.

6. C o n ţ i n u t u l m ar e de s ă r u r i ş i a z o t l a s f e c

l e l e f u r a j e r e .

7. C o n s e r v a r e a . Nu ne interesează numai obţinerea de sfecle

bogate în zahăr sau în substanţă uscată, ci în acelaşi timp şi de sfecle,

care să nu putrezească uşor, care să-şi cicatrizeze repede rănile şi

care să-şi schimbe, în timpul conservării, cât mai puţin conţinutul in

zahăr, respectiv substanţa uscată.

8. F o r m a s f e c l e i să fie tipică direcţiei urmărite. Este binestabilit, că forma şi felul de creştere al sfeclei ne dau indicii sigure

despre capacitatea ei de producţie. Astfel forma cilindrică indică mai

mult o producţie de massă, pe când forma conică a sfeclei de zahăr

arată un conţinut mai ridicat de substanţeJintritive.

Creşterea sfeclei în pământ maică bogăţia în zahăr şi cu cât ea

creşte mai mult afară, cu atât e mai săracă în zahăr; acest lucru este



aşa de bine precizat, cel puţin in linii generale, încât se spune cu

multă dreptate că „zahărul se formează în pământ ".

Dela sfeclele de nutreţ se cere o posibilitate de recoltă cât mai

uşoară; aceasta este asigurată prin forma sferică sau cilindrică.

9. In ceea ce priveşte f r u n z e l e se cere o cantitate cât mai

mare de frunze, pentrucă se dă ca sigură corelaţiunea între bogăţia

de frunze şi greutatea şi conţinutul ridicat de zahăr al sfeclei. La

sfecla furajeră producţia mare de frunze reprezintă un folos pentru

agricultură, căci frunzele de sfeclă constituesc un foarte bun nutreţ.

In ceea ce priveşte increţirea frunzelor, coloarea verde închis şi poziţia orizon

tală a frunzelor, însuşiri considerate de mulţi amelioratori ca favorabile, părerile

sunt împărţite; astfel K o l k u n o w susţine următoarele:

Increţirea frunzelor, mărind suprafaţa şi deci transpiraţia, este un avantaj in

ţările cu multă umiditate şi un dezavantaj in ţările secetoase. Coloarea verde închis,

deci bogăţia în clorofi lă a frunzelor, indică o absorbţie mai mare de energie solară,

care va fi utilizată în parte pentru încălzirea frunzei, ceea ce însemnează un deza

vantaj in ţinuturile secetoase, cu multă insolaţie şi puţină umezeală.

Poziţia orizontală a frunzei e un avantaj in ţinuturile umede şi un dezavantaj

în ţinuturile secetoase.

10. U n i f o r m i t a t e în toate însuşirile agricole şi tehnice mai

importante. Bine înţeles că nu trebue să tindem la o prea mare uni

formitate, căci prin aceasta se va micşora producţia.

11. M a t u r i t a t e a p o t r i v i t ă . Toate soiurile şi liniile mai

productive se coc târziu, o însuşire, care nu este dorită. La sfeclele

de zahăr preferăm o coacere timpurie sau semitimpurie, pentru ca ele

să ajungă la maturitate chiar in anii cu condiţii atmosferice nefa

vorabile.

12. î n c l i n a r e a d e a p r o d u c e s ă m â n ţ ă î n p ri

m u l an; sfeclele sau liniile, care au această înclinare trebue eli

minate, pentrucă sa observat că acest defect este ereditar.

Procesul Primele începuturi de ameliorarea sfeclei le datorim lui A c -

de ameliorare

n a r f

j

i

întemeietorul primei fabrici de zahăr; acesta a executat o

serie de experimentări cu sfecle şi a indicat şi ţintele de urmat în

alegerea sfeclelor.

La început selecţiunea sa făcut pe baza formei, mai târziu du

pă greutatea specifică şi apoi prin polarizarea sucului şi a terciului (fig.

66); în anul 1862 sa introdus polarizarea şi de aci începe epoca celui

mai marcant succes în ameliorarea sfeclei.

Procesul de ameliorare este diferit după cum avem a face cu ale

gere în massă, selecţiune individuală, consanguinizare sau încrucişare.

La a l e g e r e a în m a s s ă se şejirnjijjă_ o_ gor

la distanţă uniformă şjin^c^laaû^ndlţii de vegeJapeTJajecoltăuŞg aleg

fiKKPÔOO sfecIeŢcare se analizează^cji-refiûdêjrul. şi polarime-

r a l

pe baza rez tateioP" *maIizePse reţin cele mai bune 100— 200

.sŢe le a căror sămânţă se seamănă amestecat. Această alegere se va

repeta anual. In unele cazuri se execută alegerea pe grupe, care cu

prind sfecle asemănătoare.

In cele mai multe staţiuni de ameliorare se utilizează metoda

s e l e c ţ i u n i i i n d i v i d u a l e unită cu consanguinizarea, a că

rei practică este următoarea:

— 260 —



Dintr'un câmp cultivat cu varietatea, ce vrem să ameliorăm (vari

etatea putând proveni dintr'o populaţiune naturală sau din încruci

şări), alegem la recoltă cde mai bune 10.000—20.000 sfecle, având

în vedere forma, mărimea şi coloarea lor şi constituţia frunzelor.

Cu cât vom alege mai multe exemplare la începutul ameliorării, cu

atât mai mare va fi probabilitatea succesului. După această p r i m ă

a l e g e r e în câmp, vom aduce sfeclele în laborator, unde după spă

lare le vom cântări, eliminând la această a d o u a a l e g e r e , toate

sfeclele sub un minimum de greutate.

Unii obicinuesc să facă o a t r e i a a l e g e r e luând în considerare greu

tatea specifică, şi anume prin scufundarea fiecărei sfecle în apă şi aflarea greu

tăţii apei înlocuite. Pe baza acestei determinări se elimină sfeclele inferioare.

Apoi se procedează la analiza cea mai de seamă, adică deter

minarea substanţei uscate cu ajutorul refractometrului la sfecla de

nutreţ, şi determinarea zahărului prin polarimetru la sfecla de zahăr.

f"ig.

66.

— Succese în ameliorarea sfeclei de zahăr (după Becter).

A ceastă analiză se poate face imediat după recoltă sau se poate exe

cuta primăvara.

Nu este indiferent când facem analiza; într adevăr dacă facem

analiza imediat după recoltă vom determina cantitatea de substanţe

nutritive, pe care le-a produs sfecla; din aceasta, însă, se pierde în

timpul conservării o parte, care diferă dela o linie la alta

Dacă nu executăm analiza toamna, va trebui să îngrijim de con

servarea sfeclelor.

Deosebim păstrarea sfeclelor dela recoltă până la analiză şi apoi dela ana

liză până la plantare. Prima păstrare( dela recoltă până la analiză) trebue făcută

in condiţii uniforme pentru toţi indiv izii şi pentru toate liniile şi în condiţi i de

temperatură nu prea joase, tocmai pentru a putea constata eventualele fluctuaţii

ale conţinutului de zahăr în timpul conservării.

Pentru păstrarea înainte de analiză cel mai bun sistem este să aşezăm

sfeclele in pivniţe pe etajere şi să le acoperim cu un strat uşor de nisip. Cele mai

adesea păstrarea se face în silozuri; va trebui, însă, să îngrijim ca in fiecare

rând al silozului să fie reprezentate sfeclele fiecărei linii spre a obţine o unifor

mitate in păstrare. Având in vedere aceste dificultăţi, se recomandă să nu con-



servâm decât sfeclele, respectiv liniile, care ne mulţumesc din punctul de vedere

al formei, mărimii, colorii, etc.

Păstrarea după analiză trebue făcută la rece; rănile făcute cu ocazia sfrede

lirii trebue pudrate cu praf de cărbune de lemn. La păstrarea după analiză nu

mai e nevoie să ne îngrijim de uniformitatea conservării.

Pe baza analizei refractometrice, respectiv polarimetrice, re

ţinem cele mai bune

500

sfecle (dacă am început ameliorarea cu

10.000 exemplare). De obiceiu se elimină 90—95% din sfeclele alese

din populaţiune.

In anul al doilea de amel iorare primăvara plan

tăm în câmp sfeclele, care nu s'au stricat deloc în siloz; la maturitate

recoltăm dela 200—300 sfecle seminţele, pe care le vom păstra se

parat.

In al trei lea an de amel i orare vom semăna se

minţele dela aceste 200—300 sfecle, obţinând astfel primele descen

denţe; deoarece cantitatea de sămânţă produsă de o plantă este

destul de mare, putem să executăm proba productivităţii in culturi

comparative chiar cu primele descendenţe.

Principiul de care ne vomconduce în ameliorarea sfeclei este a-

cela de a judeca întâi valoarea descendenţelor şi numai după aceea

să alegem din cele mai bune descendenţe cei mai buni indivizi. Cea

dintâi alegere se face pe baza notelor de vegetaţie, care cuprind:

1. Data semănatului.

2. Răsărirea (data şi felul).

3 .

Atacul inimicilor, în stadiul de plantulă.

4. Desvoltarea la diferite epoci.

5.

Aprecierea frunzelor; se notează în special bogăţia frunzelor,

poziţia lor (dreaptă, aplecată sau în rozetă), forma, calitatea (groase,

subţiri, netede, încreţite), coloarea (închisă sau deschisă). Aprecierea

bogăţiei frunzelor se face mai târziu, când ele sunt bine desvoltate,

iar poziţia frunzelor se poate nota abia în timpul maturităţii când

deosebirile (tip erect şi tip rozetă) se evidenţiază distinct.

6. Rezistenţa la boale.

7. Uniformitatea.

8.

Maturitatea.

La recoltă se notează forma şi coloarea sfeclelor fiecărei des

cendenţe, precum şi numărul sfeclelor fals colorate, cu forma anor

mală, ramificate sau care au lăstărit producând sămânţă în primul an.

Pe baza observaţiilor de vegetaţie şi notărilor dela recoltă, se

elimină în întregime descendenţele nevaloroase.

Apoi începem analizele în laborator pentru descendenţele reţinute

(în cazul când obicinuim să executăm analizele toamna), determinând

greutatea sfeclei, forma sfeclei şi procentul de zahăr sau de substanţă

uscată.

In ceea ce priveşte determinarea conţinutului de zahăr, respec

tiv de substanţă uscată, ne călăuzim de acelaşi principiu ca şi la cele

lalte analize, adică vomcăuta să căpătămo idee despre valoarea me

die a fiecărei descendenţe; procedeul obicinuit de

a

se alege câteva

sfecle din fiecare descendenţă si de a se analiza numai acestea nu

este recomandabil, întru cât astfel putem analiza numai plusvarian-



tele, adică modificaţiunile născute sub influenţa factorilor favorabili

ai mediului.

Spre a afla conţinutul mijlociu de zahăr sau de substanţă uscată

pentru fiecare descendenţă în parte, vom face patru grupe din sfec

lele,

pe care le avem la dispoziţie şi vom lua din fiecare, după ameste

carea îngrijită a terciului extras prin sfredelire, câte două probe medii

pentru analiză.

După ce au fost executate toate analizele (pentru sfeclele de za

hăr vom face în plus determinarea conţinutului de cenuşă, azot, etc),

se alcătuesc tabele sinoptice, în care se trec atât rezultatele analize

lor, cât şi notele din timpul vegetaţiei; pe baza acestor tabele se face

clasificarea definitivă a descendenţelor.

Astfel vom putea afla cele mai bune 10— 20 prime descendenţe,

din care vom extrage câte 10 sfecle-elite (sfeclele-mume ale anului vii

tor) ; in acelaşi timp găsim şi descendenţele, ce nu merită să fie ame

liorate mai departe, dar care pot fi utilizate pentru obţinerea seminţei

originale; în sfârşit vom şti care sunt descendenţele ce trebuesc eli

minate.

I n al 4 - l e a an d e a m e l i o r a r e , se plantează cele 100—

200 sfecle-elite alese din cele mai bune prime descendenţe şi anume

i z o l a t una de alta.

Izolarea, care dă cele mai bune rezultate este, după cum am amintit, izola

rea in spaţiu, sfeclele trebuind să fie aşezate în locuri adăpostite de vânt. Este

drept, însă, că izolarea în spaţiu cere distanţe relativ mari şi nu oferă garanţi i

suficiente de izolare absolută. Izolarea în spaţiu poate fi făcută în păduri sau

grădini de pomi sau plantând sfeclele intr'un lan de cereale sau în mijlocul altor

culturi.

Izolarea artificială se poate executa cu ajutorul diferitelor izolatoare con

fecţionate din sticlă, lemn, cauciuc, pânză deasă, hârtie de pergament, ttc. Cele mai

bune rezultate le-a dat izolarea în cutii cu pereţii de sticlă sau hârtie groasă de

pergament, capacul deasupra fiind, însă, făcut, spre a evita supraîncălzirea, din

stofă deasă.

Izo larea in pungi de pergament nu dă bune rezultate din cauză că diferitele

Aphide reuşesc totuşi să pătrundă în interior aducând polen străin; spre a evita

aceasta se recomandă să muiem ramurile înainte de izolare, în soluţie de nicotină.

Seminţele obţinute dela aceste sfecle consanguinizate vor fi uti

lizate în anul viitor pentru obţinerea primelor descendenţe.

Restul sfeclelor din cele mai bune prime descendenţe ale anului

anterior şi din care au fost extrase sfeclele elite, consanguinizate în

anul al patrulea de ameliorare, va merge la îmmulţire spre a se obţine

sămânţa necesară producţiei de butaşi.

Sămânţa, ce provine dela sfeclele-elite şi care rămâne dela se-

mănarea culturilor comparative, se va păstra ca rezervă.

Procedând astfel, vom produce sămânţă numai odată la doi ani;

spre a evita variaţiile inerente experienţelor distanţate în timp şi

pentru a avea în fiecare an producţie de sămânţă, se recomandă ca să

folosim pentru semănarea primelor descendenţe numai jumătate din

sămânţa sfeclelor-elite, iar cealaltă jumătate să o semănăm în al doi

lea an; astfel putem alege în fiecare an noi elite de sfecle.



In al c i n c i l e a an de a m e l i o r a r e vom semăna

des

cendenţele obţinute prin autopolinizare; în timpul vegetaţiei vom fi

foarte atenţi asupra reacţiunii diferitelor linii la consanguinizare, ne

reţinând decât familiile cele mai viguroase şi mai productive din care

vom alege cele mai bune sfecle; şi aşa mai departe, în fiecare an ale

gem din cele mai bune prime descendenţe (care se găsesc în culturi

comparative) sfeclele-elite, care cultivate separat, vor da sămânţa

pentru viitoarele culturi comparative, în timp ce restul sfeclelor din

cele mai bune prime descendenţe va fi plantat pentru a obţine sămân

ţa necesară producţiei de butaşi

Se recomandă spre a ne feri de urmările nefavorabile ale consan-

guinizării şi spre a se folosi avantajul fenomenului „heterosis" să se

amestece mecanic seminţele celor mai bune descendenţe astfel ca în

generaţia butaşilor, să se obţină un amestec sexual. Sfeclele obţinute

din sămânţa originală vor da, deci, generaţia luxuriantă F,.

In timpul procesului de ameliorare vom fi atenţi asupra defectu

lui unor linii, de a produce sămânţă în primul an; pentrucă semăna

tul timpuriu ne ajută să găsim mai de grabă liniile cu acest defect,

vom semăna primăvara cu 4—6 săptămâni mai de vreme decât semă

natul obicinuit.

Pentru a putea avea cât mai multă sămânţă spre a ne orienta mai repede

asupra valorii diferitelor linii in decurs de ameliorare, se utili zeaz ă fie metoda

împărţirii sfeclelor-elite in două (patru sau chiar şase) bucăţi, fie obţinerea mai

multor recolte de sămânţă dela aceeaşi sfeclă. După această ultimă metodă se lasă

sfeclele, după recolta de sămânţă, in pământ, pentru ca să formeze frunze şi să

îngrămădească din nou zahăr în rădăcină; de aceea util izarea acestui procedeu

este posibilă numai dacă toamna este favorabilă ca temperatură şi precipitaţiuni

atmosferice. Toamna sfeclele acestea se scot din pământ şi se iernează ca şi cele

lalte sfecle.

A m e l i o r a r e a p r i n î n c r u c i ş ă r i între soiurile obici

nuite de sfeclă se utilizează numai după ce prin consanguinizare am

extras cele mai bune linii existente în varietatea iniţială.

D atorită fecundării străine bastardarea la sfeclă se poate face şi

pe cale naturală aşezând sub acelaşi izolator plantele, ce vrem să în

crucişăm.

D acă totuşi dorim să fim siguri că seminţele obţinute sunt t o a t e

rezultate din încrucişare, vom proceda la bastardarea artif icială, care

este mai dificilă decât la oricare altă plantă agricolă. Procedeul de

urmat este, după T s c h e r m a k următorul:

Se recomandă să se întreprindă bastardarea la ramurile cele mai

puternice,îndepărtând pe celelalte vecine; deasemenea ramura alea-

sJLva fi scurtată, aşa că vor rămâne spre castrare numai 10— 45_glo-

m ruleTTApoi se castrează cu î n g r i j i r e numai floarea cea mai

bine desvoltată: celelalte 2—3 flori din glomerulă se castrează de

asemenea, dar fără a mai lua în considerare dacă le rănim sau nu;

procedăm astfel, deoarece aceste flori sunt puţin desvoltate, aşa că

rareori vor fi polinízate; deasemenea ele nu pot fi îndepărtate, căci

rănile produse cu această ocazie sunt dăunătoare. -După castrare in

florescenţa resoectivă se închide într'o pungă de pergament. Polenul

scuturat dela florile plantei-tată, anterior închise în pungi de perga-



ment, se scutură în cutii, de unde se transportă cu ajutorul unei pen

sule,

pe stigmatele florilor castrate.

Sfecla lui Achard conţinea 6—7,5% zahăr; azi sunt linii în ame

liorare, care ating un conţinut mijlociu de 20— 24%, ba se întâlnesc

unele sfecle care au chiar 27

zahăr.

Tabela X I ne arată recoltele de sfecle, extracţia zahărului

în fabrici si recolta zahărului la hectar în Germania, începând dela

1850.

Anii

Recolta de

sfecle (Kg.)

Extracţia

zahărului

Recolta de

zahăr la ha

(Kg.)

1850— 1869 24.300

8 %

1914

1870 - 1879 25.800 8.5 % 2193

1880-1889 30.600

11,3 % 3457

1890 1899 30.600 13,3 %

4067

1 9 0 5 - 1909 29.500

15,6 % 4602

T abela X I.

Deci dela o producţie de 1.944 Kg. zahăr la hectar sa ajuns la

4.602 Kg. la hectar, succes datorit în special măririi procentului de

zahăr în sfeclă cu ajutorul ameliorării.


A r c h i m o w i t s c h , A . S.: Die Methodik der Isolation und Bastardierung be

der Zuckerrübe Z. f. Z üch tun g, A , 15, 1930.

B e c k e r - D i l l i n g e n , I .: Abriss über die Lestungen der deutschen

Zucker

und Futterrübenzüchter. D er Z üchter, 3, 1931.

D a r w i n , C : The effect of cross- and seffertilisation in thc vegefable kingdom,

London, 1876.

F r u w i r t h, C : Handbuch der landw Pflanzenzüchtung II , IV , 1924.

K a j a n u s, B. : Genetische Studien an Beta. Z eitschr. ind. A bst . u. V ererb. , 6.

Über die V erer bungswei se gewsser Merkmale der Beta-Rüben. Z. f. Pf lz -

zücht. I, 1913.

K o l k u n o w , W , : Einige Ergebnisse der Nachforschungen über die Zelen-

grosse be der Zuckerrübe Z. f. Pflz., 15, 1930.

L a n g , H .: Theorie und Praxis der Pflanzenzüchtung Stu tt gart , 1923.

M u n e r a t i, O .: Osservazzioni e ricerche sulla barbabietola da zucchero. Roma,

1920.

O e t k e n, W . : Studien über die V ariations- und Korreationsverhältnisse von

Gewcht und Zuckergehalt be Beta-Rüben. Z. f. Pflzzücht, II, III.

R o e m e r, T h. : Beobachtungen auf dem Gebiete des Ackerbaues in dem Ver

enigten Staaten von Nordamerika, Berl in , 1927.

S c h n e i d e r , F.: Neuere Erfahrungen über Zuckerrübe D er Z ücht er, 1, 1929.

V i l m o r i n , J a c q u e s d e . : L'hérédité chez la betterave cultivée P ari s, 1923.

Z a d e, A . : Bericht über en neues V erfahren der Rübenzüchtung in

Svalö.

Mitt . D . L. C. 1924.

Succese-



AMELIORAREA LEGUMINOASELOR.

(Mazărea, fasolea şi f asolea soia).

Importanţă. In alimentaţia omului leguminoasele au mare importanţă deoare

ce boabele lor conţin în medie de două ori (fasolea

soia

chiar de

3—4 ori) mai multe substanţe proteice decât cerealele.

Faţă de neîncetata creştere a populaţiei se pune problema obţi

nerii de cât mai multe substanţe nutritive la hectar; aceasta nu este

posibil decât prin întinderea culturii cartofilor şi leguminoaselor.

Fasolea are la noi cea mai mare importanţă dintre leguminoase,

atat pentrucă este, după porumb, al doilea aliment de seamă al ţă

ranului, cât şi fiindcă este cerută la export. Cultura fasolei este dea-

semenea mai sigură ea suferind mai puţin de gărgăriţe.

In ultimul timp se arată la noi un viu interes pentru fasolea soia,

atât pentrucă este cerută în străinătate (Germania importă anual un

milion tone de fasole soia), cât şi din cauza marei ei bogăţii în sub

stanţe nutritive; într'adevăr boabele de fasole soia conţin între

12—24% ulei şi 30— 46% proteină. Iubind clima viţei de vie şi a

tutunului, fasolea soia găseşte în România întinse regiuni prielnice.

Cultura leguminoaselor este relativ nesigură, din care cauză ea

este puţin răspândită; dacă vom putea, prin lucrările de ameliorare,

să micşorăm acest grad de nesiguranţă, vom reuşi să extindem cul

tura leguminoaselor şi să dăm astfel agriculturii o mai bună rotaţie,

îmbunătăţind în acelaşi timp şi alimentaţia prin mărirea raţiei de

proteine.

Condiiii Înfloritul are loc de jos în sus; cele mai multe flori înfloresc pe

şHe cu nd" r e. '

a

8—12 dimineaţa. Cu toate că construcţia florală şi vizita insectelor

par a favoriza o fecundaţie străină, totuşi la leguminoase predomină

autof ecundarea. Insectele, care vizitează cel mai des florile

leguminoaselor sunt albinele şi unele specii de bondari.

La mazăre şi fasole proporţ a de polinizări străine este mai mare

decât la grâu şi în unele cazuri este neapărat necesar să le protejăm

de insecte. La fasolea soia au fost observate foarte rar (0.16%—1%)

polinizări străine.

G e n e t i c a Mod i f i cabi l i t at ea este foarte mare la leguminoase, ele reacţio

nând foarte puternic sub influenţa mediului.

Variabilitatea in general este deasemenea destul de pronunţată; găsim so

iuri precoce şi tardive, rezistente şi sensibile la cădere, inalte şi scunde, cu boa

bele, păstăile şi florile foarte diferite ca formă, coloare şi mărime, etc.

C o r e l a ţ i u n i numeroase, multe fiind bazate pe înlănţuiri de factori, au

/ fost găsite la leguminoase; merită să fie citată la mazăre corelaţiunea între aşe

zarea joasă a florilor şi precocitate, precum şi corelaţiunea la fasolea soia între

abundenţa

perilor (pe tulpini, frunze şi păstăi) şi rezistenţa la secetă.

X e ni i întâlnim deseori la leguminoase şi anume xenii de coloare, de formă,

de mărime, etc.

E r e d i t a t e a însuşirilor este destul de bine cunoscută; mazărea apar

ţine alături de porumb, plantelor care au fost cel mai amănunţit prelucrate din

punct de vedere genetic.



La mazăre, la care sau descoperit până acum peste 70 factori genotipici,

sau studiat in special următoarele însuşiri:

Păstăile tari domină în

F i

asupra păstăilor moi, iar in

Fj

obţinem fie propor

ţia 3:1, fie 9:7, putând fi în joc 1 sau 2 factori genotipici .

Păstăi groase se arată ca însuşire recesivă în Fi şi monofactorială.

Florile colorate domini în F i asupra H oiilor albe, iar in Fn se obţine pro-

lorţia de 3:1.

Boabele netede domină in Fi asupra boabelor sbârcite, iar în Fj se obţine

proporţia de 3:1.

Plantele pitice sunt recesive in încrucişările cu mazăre normală, iar în F2

obţinem proporţia de 3:1.

Precocitatea este recesivă şi monofactorială, iar după unii cercetători bi-

factorială.

Coloarea galbenă a coti ledoanelor domină în F i şi e monofactorială. D iferi

tele defecte clorofiliene (coloarea galbenă a frunzelor) şi foliare (margini dinţate,

etc.) sau dovedit a fi recesive şi monofactoriale.

La fasole sunt interesante următoarele rezultate asupra eredităţi i însuşiri lor:

Cotiledoanele galbene domină asupra celor verzi in

F i

iar în

F i >

obţinem pro

porţia 3:1.

Făstăile verzi domină asupra celor galbene, iar în F

L

> rezultă proporţi a 3

verz i : 1 galben.

Florile colorate domină asupra celor albe, iar in Fu se obţine proporţia

3

colorat : 1 alb.

Plantele inalte domină asupra celor mici, iar in

F

2

se obţine proporţia

3

inalte : 1 mici; câteodată s'a dovedit că totuşi înălţimea plantelor e pol imeră.

Boabele albe sunt de obiceiu recesive. Boabele albe pot să fie:

a) albinotice (lipsite de factorul fundamental

P

pentru coloare); ele au for

mula

p p X X;

b) albe veritabile, conţinând pigmentul

P,

dar fără prezenţa unei alte colori

(P P x x);

c) pestriţe decolorate, atunci când boabele conţin un factor

L,

care face să

dispară coloarea pestriţă a boabelor. Acestea au formula

P P t t L L.

Boabele colorate complet au un factor

T,

care cauzează întinderea colorii

peste tot bobul; in absenţa acestui factor se naşte o pigmentare parţială (boabe

pestriţe).

Din încrucişarea dintre boabe pestriţe

(P P t t l l)

şi boabe complet co

lorate

(P P T T L L)

se nasc în F2 12 complet colorate: 3 albe : 1 pestri ţ.

Din încrucişarea dintre boabe pestriţe

(P P f t I l)

şi albinotice

(p p T T.

L L)

se nasc 36 complet co lorate : 25 albe (9 pestri ţe decolorate + 16 albino

tice) : 3 pestriţe. —

La fasolea soia se cunosc între altele următoarele:

Cotiledoanele galbene domină asupra celor verzi.

Coaja verde a seminţelor s'a dovedit a fi dominantă faţă de cea galbenă.

Păstăile colorate închis domină asupra păstăilor colorate deschis, iar in F2

se obţine proporţia de 3 : 1.

Florile purpurii domină asupra celor albe, iar în

F<

se naşte proporţia de 3 : 1.

Mazărea, fasolea şi fasolea soia, fiind plante autogame, pot fi

ameliorate prin aceleaşi metode ca şi grâul adică prin selecţiunea de

linii pure din populaţiunile existente şi prin încrucişări. La începutul

ameliorării vom aplica, spre a obţine rezultate rapide, selecţiunea in-

18 _ 273 -

Metode de

ameliorare.



dividuală, utilizând ca material de alegere populaţiunile naturale din

regiune. Se recomandă, însă, spre a obţine succese mai mari, mai

ales în ceea ce priveşte rezistenţa la boale, să se înceapă cât mai

grabnic executarea de încrucişări între soiurile cu însuşirile preţioase

dorite.

Ţintele

Trebue cercetate condiţiile de mediu şi aflat pentru fiecare re-

e urmant.

gj^g

a c e

i

f

actor

ecologic, de care depinde în media anilor producţia

leguminoasei respective şi numai după aceea ne vom fixa ţintele de

ameliorare.

Din punct de vedere agricol ne interesează producerea de

soiuri pentru boabe uscate. Ţintele generale, pe care le urmărim atât

la mazăre cât şi la fasole şi la fasolea soia, sunt următoarele:

1. P r o d u c t i v i t a t e a , pentru obţinerea căreia trebue să do

rim păstăi numeroase şi complet fertile la fiecare plantă.

2. S i g u r a n ţ a p r o d u c ţ i e i , care depinde mai ales de re

zistenţa la boale.

3. U n i f o r m i t a t e a în c o a c e r e . Numai astfel vom evita

de a avea la recoltă păstăi semicoapte, care se treeră greu şi dau

boabe de proastă calitate.

4. R e z i s t e n ţ a l a c ă d e r e .

5. C a p a c i t a t e a de f i e r b e r e .

M a z ă r e a se ameliorează de obiceiu în două direcţii: mazărea

cu boabe galbene (mazărea Victoria) şi mazărea cu boabe verzi; de

către consumatorii de mazăre uscată se caută mult mazărea verde;

până acum nu există o mazăre verde de mărimea mazării Victoria.

La f a s o l e coloarea preferată a boabelor diferă după regiuni;

de obiceiu se cer boabele albe; piaţa germană cere boabe albe, în

timp ce francezii şi elveţienii preferă soiurile cu boabe colorate în

chis, mai ales negre. Fabricile de conserve utilizează mai ales fasolea

cu boabe albe.

Pentru noi ar avea mare importanţă obţinerea unui soiu cu bobul

alb, mic şi rotund (tip cunoscut sub numele de „fasole ouşoară" şi cău

tat mult la export). Fasolea viitorului va fi o fasole oloagă, ale cărei

teci să fie îndepărtate suficient de atmosfera saturată cu vapori de

apă, ce se găseşte imediat deai;upia pământului, şi care să fie re

zistente la boala tecilor (Gloeosporium Lindemuthianum).

La f a s o l e a s o i a se urmăreşte şi sporirea conţinutului de ulei,

precum şi rezistenţa la ger. D easemenea are mare importanţă pentru

utilizarea ca furaj, persistenţa frunzelor; unele varietăţi ca Wisconsin

Black îşi păstrează frunzele verzi până când păstăile sunt bine coapte.

Procesul

Pentrucă numai prin încrucişări vom obţine un material foarte

de ameliorare,

variat şi preţios, trebue să păşim cât mai de vreme la executarea

acestora.

Castrarea se execută, după T s c h e r m a k , astfel

:

Floarea încă nedesvoltată (bobocul) se apucă între degetul ară

tător şi degetul mare al mâinii stângi şi se învârteşte astfel încât să

vie cu cusătura drapelului spre operator şi cu cusătura luntrii în par

tea opusă; apoi cu un vârf ascuţit se taie drapelul pe cusătură, des-

făcându-se ambele părţi, care se aşază apoi sub degete. A celaşi

lucru se face şi cu cele două aripioare; luntrea este apoi şi ea des-

- 274 -



făcută pe cusătură dela bază spre

vârf.

Cele două jumătăţi ale luntrii

astfel desfăcute se aşază sub cele două degete. Apoi cu o pensetă

cu vârfurile îndoite se lărgeşte baza bobocului, îndepărtându-se astfel

anterele de pistil. Apoi se extrag staminele, avându-se grija ca să se

atingă anterele cât mai puţin sau chiar de loc.

Unii experimentatori socotesc că nu e nevoie să se mai execute

castrarea; este suficient să se polinizeze destul de timpuriu şi anume

cu o zi înainte de maturitatea polenului florii fecundate. Bine înţeles

că o acoperire a florilor cu pungi de pergament este necesară şi în

-acest caz. Bastardarea fără anterioară castrare este recomandabilă

numai în cazul, când prin formarea xeniilor putem observa chiar în

anul polinizării reuşita încrucişării.

Fig. 67. — Aparat pentru determinarea capacităţii de fierbere la leguminoase

(după Fedotov).

Pentru a avea şansa ca elitele extrase după încrucişări să fie

constante, nu vom face alegerea acestora în generaţia F.„ ci abia

în F

7

— F

8

.

Seminţele provenite din încrucişări sau din populaţiunile naturale

le vom semăna bob cu bob în câmpul de ameliorare; este recoman

dabil ca acest câmp să se aleagă după o prăsitoare bine gunoită cu

băligar de grajd, pentru ca să nu mai fie nevoie să se îngraşe câm

pul direct nici cu îngrăşăminte artificiale, nici cu gunoiu de grajd.

D istanţa la care semănăm este de 10— 15 cm. pe rând şi 30— 40

cm.

între rânduri.



La recoltă se aleg din aceste populaţiuni plantele cele mai bine

coapte, cu frunze şi teci sănătoase, fără goluri în teci şi fără defecte

clorofiliene.

Aceste elite le putemaprecia sumar în ceea ce priveşte înălţimea,

numărul tecilor, etc. sau putem executa analize minuţioase de labo

rator, determinând la fiecare plantă: greutatea totală, lungimea tul-

_pinelor, număxuLjjăstăilor, mmiă,rulJaQa kiJ_m.păsta numărul to

tal al boabelor, procentul dc lipsuri, greutatea totală a boabelor, greu

tatea a 1000 boabe, procentul de boabe, coloarea şi calitatea boa

belor, etc.

Plantele reţinute vor fi semănate în anul viitor în câmpul de

ameliorare, obţinând astfel primele descendenţe. O deosebită grijă va

fi dată aprecierii valorii descendenţelor, care are mai mare impor

tanţă decât judecarea productivităţii şi însuşirilor morfologice ale

plantelor izolate. Pentru separarea diferitelor descendenţe se stili

zează bobul

(Vica faba);

plantele acestuia sunt, însă, retezate din

vreme spre a nu umbri liniile în ameliorare.

In timpul vegetaţiei vom observa răsărirea, ritmul de desvoltarc,

bogăţia foliară, data inlflQr| ţujui, rezistenţa la boale şi la epocile de

frig, secetă, umezeala; deasemenea vom nota ramificarea plantelor

şi data maturităţii.

Observaţii mult mai precise putem face în descendenţele urmă

toare, când cantitatea mai mare de seminţe ne va permite să apre

ciem şi productivitatea şi calitatea diferitelor linii izolate.

Pentru determinarea capacităţii de fierbere Fedotov propune

un aparat, unde boabele puse pe un stativ de sârmă sunt introduse

în eprubete, care apoi se aşază într'un vas (cu apă clocotindâ) de

23 cm. înălţime şi 12 cm. diametru (fig. 67).

Se determină apoi timpul când se rupe coaja seminţelor şi con

sistenţa boabelor după fierbere.

LITERATURA.

C r e b e r t ,

H.:

Beträge zur Züchtung enjähriger Hülsenfrüchte

Z. f. Züchtung,

A, i9,

IM;

Fedotov,

W.: Methoden zur Abschätzung der Zerkochfähigket von Hülsen

fruchtsamen. Z. I. Züchtung, A, 18, 1933.

Ka j a n u s , B.: Genetische Studien an Pisum Z. f. Pflanzenzüchtung, 9, 1923.

K

a p p e r t, FL: Die Erblichketsverhältnisse der züchterisch wchtigen

Eigenschaf

ten der Gartenerbse Der Züchter, 1, 1929.

K o e r n i c k e ,

M. und Ried e, W.: Die Soja-Züchtungen des Botanischen In

stitutes der landw Hochschule Bonn—Poppesdorf. Z. f. Züchtung, A, 18,

1933.

L a m p r e c h t ,

FL: Beträge zur Genetik von Phaseolus vulgaris, Hereditas, 16— 17,.

1932— 33.

M e n d e l ,

G.: Versuche über Pflanzenhybriden, retipărit in Ostwalds Klassiker

der

exakten Wissenschaften, 121, 1865.

M ü l l e r , L e n e : Über Sojabohnenzüchtung Der Züchter, 2, 1930.

P i p e r

and Mors e : The Soy-bean. New-York, 1923.



Sch re i ber, F.: Zur Genetik der wessen Samenlarbe be Phaseolus vulgaris.

Der Züchter, 6, 1934

T s c h e r ma k, E.:

Bastardierungsversuche an Bohnen.

Z. Abstammungslehre,

VII, 1912.

— Über Xenien be Legumnosen. Z. f. Züchtung, A, 16, 1931.

We l l en s i ek , F.: Genetic monograph on Pisum Bibliogr. gen. II, 1925.

Whi te, I.: The present state of knowedge of heredity and variation in peas.

Proc.

Amer. Phill. Soc. 56, 1917.

AMELIORAREA INULUI.

înflorirea începe dela vârful tulpinii şi anume, la floarea, care

condiţii

se găseşte în prelungirea axei principale; acesteia îi urmează după

ş i

Scunda

1—2 zile florile axelor laterale. Că florile sunt gata să înflorească

se vede încă cu o seară înainte, după vârfurile aparente ale petale

lor, înflorirea are loc după cum e şi vremea, dela primele ore ale

dimineţii până către ora 10 dimineaţa; pe la prânz înfloritul e pe

sfârşite şi petalele cad.

Florile sunt mari şi evidente şi destul de frecvent vizitate de

albine, bondari, muşte şi fluturi; cu toate acestea are loc de cele mai

îmite

ori autofecundarea. Florile produc, chiar închise în

pungi de pergament, sămânţă ca şi florile libere şi la urmaşii flo

rilor astfel auto fecundate, nu se observă semne de degenerescentă.

Inul constitue un obiect potrivit pentru cercetări genetice, deoarece se cui-

Genetica,

tivă uşor, ocupă loc puţin, este autogam şi prezintă multe variaţiuni.

Plantele de in sunt mult mod i f i cabi l e sub influenţa condiţiilor ex

terne;

diferenţele in ceea ce priveşte constituţia şi bogăţia solului, factorii atmo

sferici, etc. pot provoca fenotipuri mult diferite pentru unul şi acelaşi genotip; de

ex. variază mult sub influenţa mediului înălţimea plantelor; un soiu poate avea

1 m înălţime in condiţii prielnice de vegetaţie, şi numai 20 cm în condiţii ne

favorabile.

Deasemenea sunt mult modificabile grosimea tulpinii, conţinutul de fibre,

gradul ramificării la bază şi la

vârf,

etc. Din contră sunt mai puţin modificabile

coloarea şi mărimea florii, a seminţelor, etc.

Ca mu t aţ i u n e se citează apariţia plantelor cu flori de coloare albă.

O corel aţ i u n e negativă sigură există intre procentul de fibre pe de o

parte şi grosimea tulpinii (determinată la jumătatea înălţimii plantei), lungimea

inflorescenţei şi numărul capsulelor pe de altă parte.

E red i t at ea diferitelor însuşiri a fost studiată în special de Tammes ;

până acum se cunosc următoarele:

Coloarea florii este condiţionată de 8 factori genotipici, a căror prezenţă

simultană produce coloarea albastră a florii. Prezenţa împreună a factorilor fun

damentali B,,

B

şi C produce coloarea roză; dacă aci îşi adaugă acţiunea şi fac

torul F coloarea devine roză închis. Factorul D împreună cu factorii fundamentali

produce coloarea lila, cu D şi F împreună coloarea albastră. Diferitele colori

amintite sunt mai închise sau mai deschise după prezenţa factorilor A şi E. Pre

zenţa factorului

K

produce întinderea colorii peste întreaga corolă; in prezenţa

lui k numai vârful corolei este colorat. -



Prin combinarea di feri tă a acestor gene se naşte mai intâi un mare număr

de forme albe, care se deosebesc numai genotipic şi pe lângă acestea apar trei

serii de tipuri diferit colorate şi anume una albastră, una lila şi una roză, care

cuprind fiecare diferite nuanţe.

Coloarea anterelor este condiţionată de factorii

Bi, B;, D

şi

H,

a căror

acţiune simultană produce coloarea albastră. Dacă lipseşte chiar numai un singur

factor dintre aceştia, staminele sunt galbene.

Coloarea închisă a cojii seminţelor este provocată de prezenţa factorilor

Bi, D

şi

G.

Mărimea florilor şi a seminţelor este condi ţionată de factori polimeri.

Inul are 15 cromozomi haploid.

Metode

Inul, fiind o plantă autogamă, poate fi ameliorat prin selecţiunea

de ameliorare,

individuală şi prin încrucişări.

Unii recomandă şi alegerea în massă şi anume atunci când e

vorba să aducă o îmbunătăţire a unui material foarte neuniform.

Fireşte că un succes mai marcant şi mai rapid va aduce selecţiunea

individuală, care ne permite să urmărim separat numeroase descen

denţe, pe care apoi să le comparăm între ele.

Metoda încrucişării o utilizăm mai ales pentru a dobândi soiuri

rezistente la diferite calamităţi. Putem să încrucişăm nu numai dife

rite soiuri între ele, ci chiar specii. Astfel este interesantă încrucişa

rea dintre inul obicinuit şi Linum angustifolium, care este considerat

ca forma ancestrală a inului cultivat.

Ţintele

De obiceiu se ameliorează fie în direcţia inului de fibre şi atunci

ameliorării,

seminţele constituesc un produs secundar, sau se urmăreşte obţinerea

unui tip de ulei şi atunci fibrele sunt luate în considerare puţin sau

chiar de loc.

In unele staţiuni ruseşti se urmăreşte obţinerea unui tip inter

mediar, adică a unui in pentru fibre cu însuşiri preţioase de produ

cerea uleiului (multă sămânţă, conţinut mare de ulei de bună ca

litate).

Inul pentru fibre este cultivat mai ales în ţinuturile nordice,

cel pentru ulei în regiunile sudice.

La inul pentru fibre se urmăreşte:

1.

T u l p i n ă lungă, subţire şi puţin ramificată.

2. U n i f o r m i t a t e în lungimea şi grosimea tulpinii, însuşire

foarte apreciată de industrie, întru cât graţie ei se obţine o topire uni

formă. G rosimea tulpinilor se va determina la aceeaşi înălţime

a plantelor; cel mai recomandabil este să se aleagă pentru aceasti

mijlocul distanţei dintre locul de inserţie al cotiledoanelor şi locul

de inserţie al primei ramuri laterale.

3. C o n ţ i n u t r i d i c a t de f i b r e de bună calitate.

4. R i t m r a p i d de d e s v o l t a r e mai ales în primele stadii

de vegetaţie.

5.

R e z i s t e n ţ a l a b o a l e (Fusarium lini şi Melampsora

lini), care sa dovedit a fi ereditară.

La inul pentru ulei se urmăreşte:

1.

T u l p i n ă scurtă, groasă şi mult ramificată atât la bază cât

şi la

vârf.

— 278 —



2. P r o c e n t r i d i c a t de b o ab e, adică o proporţie favo

rabilă între greutatea boabelor şi greutatea paielor.

3. C o n ţ i n u t r i d i c a t de u l e i .

4. D e s v o l t a r e v i g u r o a s ă şi m a t u r i t a t e p o t r i

v i t ă r e g i u n i i .

5. R e z i s t e n ţ ă l a b o a l e .

La începutul ameliorării vom utiliza metoda s e l e c ţ i u n i i

i n d i v i d u a l e pentru a obţine soiuri valoroase de in; metoda acea

sta va da bune rezultate, întru cât provenienţele de in obicinuite, care

se găsesc în comerţ reprezintă un amestec foarte variat de cele mai

diferite forme, care se lasă uşor separate dând naştere Ia linii foarte

deosebite în ceea ce priveşte înălţimea plantelor, constituţia tulpinii,

timpul de vegetaţie, felul fibrelor, etc.

Ameliorarea o începem astfel:

Ne procurăm cât mai multe populaţiuni, pe care le semănăm în

câmpul de ameliorare mai des, dacă urmărim obţinerea unui in pen

tru fibre, mai rar, dacă e vorba să ameliorăm un in pentru ulei.

D istanţele sunt de obiceiu 2— 5 cm. pe rând şi 5— 15 cm. între rân

duri. Unii utilizează semănarea populaţiunilor şi chiar a primelor

des

cendenţe în seră în cutii de lemn, la distanţă de 2,5 X 2,5 cm.

La recoltă vom alege elitele potrivite scopului ce urmărim, adică

plante înalte, subţiri, puţin ramificate şi grele (fără a fi groase) pen

tru direcţia „in de fibre", sau plante scurte, ramificate şi groase pen

tru ţinta „in bogat în ulei".

Elitele extrase se pot analiza amănunţit în ceea ce priveşte greu

tatea plantei, lungimea şi grosimea tulpinii, conţinutul de fibre, etc.

Pentru măsurarea grosimii tulpinii se recomandă aparatul de măsu

rat grosimea paiului al lui K i e s s

1

i n g. Pentru determinarea con

ţinutului de fibre S c h i n d

1

e r propune tăierea unei bucăţi de 10 cm.

din partea mijlocie a plantei şi topirea acesteia în apă caldă de

25— 30"C. A lţii fierb tulpinile timp de 12 ore în aburi supraîncălziţi

sub presiune.

Este, însă, preferabil ca, în loc să analizăm meticulos câteva

zeci sau sute de elite, să pornim ameliorarea cu mii de elite, a căror

valoare proprie să nu o judecăm decât printr'o apreciere sumară, şi

numai in descendenţele prime, secunde, etc. mai bogate în indivizi, să

facem analize mai exacte.

Seminţele obţinute se seamănă în anul viitor într'un câmp de

ameliorare cât mai uniform, ce a urmat după o cereală.

In timpul vegetaţiei însemnăm desvoltarea, rezistenţa la boale,

uniformitatea şi durata vegetaţiei. La recoltă, după ce am extras cele

mai frumoase plante-elite (pentru a fi semănate în anii viitori, ur

mând astfel procedeul german de înaltă ameliorare), vom determina

producţia de tulpini, respectiv de seminţe. Apoi vom executa anali

zele necesare în laborator.

Notele de vegetaţie împreună cu determinările în laborator vor

da indicii asupra valorii diferitelor linii.

Urmărind tipul pentru fibre sau pentru ulei, nu trebue să pier

dem din vedere celelalte însuşiri: vigurozitatea şi sănătatea plan

telor, etc.

Procesul

de a m e l i o r a r e .



In anul viitor vom semăna atât primele descendenţe provenind

din elitele extrase din materialul deja izolat cât şi secundele

des

cendenţe.

Alţii recomandă să se facă o alegere de elite din primele

des

cendenţe doar odată la 3—4 ani; totuşi având in vedere marea pro

babilitate de fecundaţie străină se recomandă ca până ne orientăm

asupra constanţei liniilor izolate, să aplicăm procedeul german de

înaltă ameliorare.

In anii viitori vom îmmulţi liniile obţinute şi vom executa şi

proba productivităţii în culturi comparative.

Liniile superioare menţinute timp de mai mulţi ani se pot ame

steca, obţinând astfel o populaţiune alcătuită din cele mai bune

descendenţe.

La ameliorarea prin î n c r u c i ş ă r i vom avea grijă ca genitorii

să fie bine aleşi pe baza studiilor anterioare.. Operaţiile de castrare

şi polinizare se execută destul de uşor, floarea fiind destul de mare;

castrarea se face în după amiaza zilei premergătoare înfloritului; po-

linizarea se face între 8—10 dimineaţa, luând cu o pensetă anterele

proaspăt deschise şi pensulând cu ele stigmatele.

0 alegere de elite după încrucişări se execută abia în F

7

—F„

pentru ca datorită autogamiei acestei plante să se mărească numărul

homozigoţilor.


F l e i s c h m a n n , R .:

Beträge zur Lenzüchtung

Z . f. P f l a n z e n z ü c h t u n g , 8 , 1 9 2 2 .

F r u w i r t h , C :


III .

H a y e s a n d G a r b e r :

Breeding crop plants,

N e w - Y o r k , 1 9 27 .

H o w a r d , G .:

Studien in Indian oilseeds.

M e m . D e p t . A g r . I n d i a , 1 9 , 1 9 2 4 .

P r j a n i s c h n i k o w , D . :

Spezieler Pflanzenbau.

B e r l i n , 1 9 3 0 .

T a m m e s , T i n e :

The genetics of the genus Linum.

B i b l i o g r . G e n e t i c a , 4 , 1 9 2 8 .

— Die Genetik des Lens. Der

Z ü c h t e r , 2 , 1 9 3 0 .

A M E L I O R A R E A C Â N E P E I .

importantă.

Suprafeţele cultivate cu cânepă au fost în ultimul timp restrânse

foarte mult; aceasta se datoreşte concurenţei fibrelor de manila (Mu-

sa textilis) şi iutei (Corchorus textilis). Cu toate acestea cânepa me

rită o mare atenţie; mai ales în epoca aceasta de autarhie nu trebue

să mai cumpărăm cu bani grei sfoară de manila, saci de iută, etc.

A lte ţări au mari câştiguri din cultura cânepei; astfel Italia şi Rusia

exportă anual fiecare câte circa 500.000 chintale fuior. Noi trebue să

ne gândim cu atât mai mult la cultura cânepei, cu cât ea reprezintă

o cultură specifică a micii proprietăţi.

Condiţii

Cânepa este di o i că; florile mascule şi cele femeieşti se găsesc

d

H . c u n d a r e

P

e

P

i a n l e

diferite. Uneori au fost găsite şi plante monoice, aşa dar

indivizi, cari aveau şi flori bărbăteşti şi flori femeieşti; se crede că

apariţia plantelor monoice se datoreşte condiţiilor nefavorabile de



vegetaţie. Plantele bărbăteşti şi femeieşti înfloresc de obiceiu în ace

laşi timp; totuşi se observă o slab pronunţată protandrie.

La distanţele mari din câmpul de experienţă o plantă masculă

înfloreşte în 14— 15 zile, iar o plantă femelă în 13— 21 zile; dacă sunt

semănate mai des, de ex. ca în cultura mare, o plantă masculă în

floreşte în 7—11 zile, iar una femelă în 6—10 zile.

înăuntrul unei plante înfloritul începe jos şi se continuă către

vârf.

Cânepa este o plantă tipică a n e m o f i l ă ; staminele,' care

atârnă de filamente lungi se despică pe ambele margini şi lasă po

lenul să sboare.

închiderea în pungi de pergament este bine suportată, iar plan

tele născute din seminţele obţinute prin consanguinizare nu arată de

cât rareori degenerescentă.

M o d i f i c a b i l i t a t e a a fost puţin studiată la cânepă; deasemenea nu

Genetica,

sunt cunoscute cazuri sigure de m u t a ţ i u n i .

Sa observat adesea că cânepa pentru fuior degenerează cu timpul, schim-

bându-şi aspectul şi pierzând mult din calităţile pentru fibre; aceasta se datoreştc

faptului că plantele mai mici şi mai precoce, care se găsesc in orice populaţiune

şi chiar in soiurile ameliorate, produc mai multă sămânţă; se immulţesc. deci, mai

repede tipurile producătoare de sămânţă, care sunt inferioare in ceea ce priveşte

fibrele.

C o r e l a ţ i u n i l e cele mai importante sunt următoarele:

T ipurile cu sămânţă puţină au fibre mai multe, înălţime mare, ramificaţie

mică şi o perioadă mai lungă de vegetaţie.

Plantele cu tulpini groase produc sămânţă mai multă şi au un procent mai

mare de boabe.

Boabele de coloare închisă au facultatea germinativă mai mare şi dau naş

tere la plante mai productive şi cu un procent de boabe mai ridicat.

Tulpinile adânc şănţuite sunt mai bogate în fibre.

Conţinutul in fibre este cu atât mai mare cu cât tulpina este mai înaltă

şi cu cât e mai mic diametrul tulpini i; totuşi cercetări le cele mai recente arată

că această corelaţiune nu este generală.

E r e d i t a t e a diferitelor însuşiri a fost puţin studiată; se ştie de ex. că

coloarea închisă a boabelor este intermediară in Fi în încrucişările cu plante cu

boabele de coloare deschisă; această însuşire sa dovedit a fi polimeră.

E redi tatea sexului, explicată de C o r r e n s, s a dovedi t a fi ca la Mean-

drium;

după această explicaţie sexul feminin este homozigot şi formează numai

un singur fel de celule sexuale şi anume cu

X ;

plantele mascule sunt heterozigote

in ceea ce priveşte sexul şi dau naştere la două feluri de celule sexuale, cu X şi

Y;

de aceea se aşteaptă să rezulte 50% plante mascule şi 50% plante femele. In

reali tate, insă, se găsesc la cânepă de obiceiu mai multe plante femeieşti. Pentru

a se influenţa proporţia dintre plantele mascule şi cele femele, sau executat multe

experienţe, şi anume prin schimbarea condiţiilor de hrană, prin alegerea fructelor

celor mai grele şi celor mai uşoare, prin alegerea fructelor de diferite colori şi

din diferite recolte, etc; rezultatele sunt contradictorii. Deoarece sexul este deja

determinat în fructele coapte, rezultă că influenţarea proporţiei dintre cele două

sexe se datoreşte faptului că reprezentanţi i unui sex mor, ca plante mature în'

mai mare număr, în condiţiile de vegetaţie oferite.



Metode

In ameliorarea cânepei putem aplica următoarele metode: ale-

de ameliorare- * * l i * * i • * i i « • •

gerea in massa, selecţiunea individuala, consanguinizarea şi încru

cişarea.

A l e g e r e a

în

m a s s ă este recomandabilă, deoarece

o

izo

lare sexuală sigură a descendenţelor prin selecţiunea individuală

oferă mari dificultăţi. Alegând în fiecare an atât plantele mascule

cât şi cele femele, putem să influenţăm favorabil valoarea massei

ereditare a materialului în prelucrare.

S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă este metoda cea mai frecvent

utilizată; urmărind descendenţele fiecărei plante în parte, putem să

găsim liniile cele mai valoroase dintr'o populaţiune oarecare. Dificul

tatea cea mai mare o prezintă la această metodă izolarea sexuală a

diferitelor familii extrase; ne ajutăm aci ( ca şi la secară sau po

rumb),

fie

înlăturând înainte

de

înflorire toate plantele mascule

ne

corespunzătoare,

fie

împărţind sămânţa

în

două părţi după metoda

W i l l i a m s .

C o n s a n g u i n i z a r e a (adică fecundarea între plantele des-

cinzând dinacelaşi individ) timp de mai multe generaţii aduce o izo

lare sigură a liniilor valoroase dintr'o populaţiune.

î n c r u c i ş a r e a diferiţilor indivizi din aceeaşi populaţiune

sau devarietăţi sauprovenienţe diferite, poate aduce, prin acumula

rea bunelor însuşiri alepărinţilor, frumoase rezultate. O bună orien

tare asupra materialului ereditar al varietăţilor încrucişate, o putem

obţine prin încrucişările dialele, adică prin bastardarea unei femele

cu

mai

mulţi masculi

sau a mai

multor plante femele

cu o

aceeaşi

plantă-tată.

Ţintele Ţintele pot fi diferite şi anume putem să dorim:

.meliorârii.

j T J

n

t

j

p p e n t r u

f

uior

m u

j

t

ş

j J

e

b

u n ă

calitate.

2. Un tip, care săproducă multe seminţe bogate in ulei.

3. Un tip intermediar, care să dea şi multă sămânţă şi mult

fuior.

In Italia sunt cultivate două tipuri decânepă şi anume unul de

fuior cunoscut sub numele decânepă deBologna sau deAnkona, care

are circa

3 m.

înălţime

şi

produce puţine seminţe;

al

doilea

tip are

abia jumătate

din

înălţimea celuilalt

şi

produce multe seminţe.

Pentru cânepa de fuior se preferă plantele cât mai lungi şi cât

mai subţiri; pentru cânepa desămânţă seurmăresc plante mai scurte,

groase şi mult ramificate.

Se preferă boabele (fructele) de coloare închisă, întru cât s'a con

statat că acestea au o germinaţie şi o greutate mai mare şi că dau

naştere laplante mai productive atât în ceea cepriveşte boabele cât

şi tulpinile.

Dacă s'ar reuşi să se creeze prin ameliorare o cânepă herma

frodită, aceasta ar constitui un mare avantaj economic, căci astfel

s'ar obţine

un

produs uniform,

în

timp

ce

astăzi este nevoie,

sau să

se facă recoltă dublă (întru cât plantele mascule se cocmult mai de

vreme decât plantele femele) sau să se obţină la o recoltă simul

tană unprodus foarte neuniform.

Procesul Se recomandă, spre a nu începe selecţiunea individuală cu prea

de

«meiiorare.

m u

j ţ

m a

t

e r

i

a

l nevaloros, să secombine înprocesul deameliorare ale-



gerea în massă cu selecţiunea individuală; pentru aceasta procedăm

astfel:

Se seamănă într'un câmp cât mai uniform, la distanţa de 10—30/

15— 30 cm. la cânepa pentru fuior şi 4050 cm. la cânepa pentru

sămânţă, o mare cantitate de boabe (f ructe); la recoltă se aleg

2000—5000

plante, care se apreciază sumar în câmp în privinţa însuşirilor urmărite. Pentru fuior sunt preferate plantele mai înalte, cu

internodii mai lungi, cu coaja subţire şi cu tulpina mai marcant şăn-

ţuită. înainte de înflorire vom smulge toate plantele mascule, care

sunt prea scunde sau vor prezenta defecte. La recoltă alegem plan

tele femele atât în câmp cât şi în laborator determinând (pentru

cânepa de fuior) următoarele însuşiri:

1. Lungimea tulpinii.

2. Grosimea tulpinii

3. Numărul internodiilor.

4 .

Coloarea fructelor.

5. Conţinutul de fibre. D eterminarea fibrelor trebue întreprinsă

întotdeauna la tulpini întregi, nu la bucăţi, căci conţinutul în fibre

precum şi tăria fibrelor depinde mult de înălţimea tulpinilor.

B r e d e m a n n propune următorul procedeu: se desface coaja de.

pe tulpină cu mâna, se usucă tulpina la 105°C şi se determină apoi

conţinutul de fibre, prin fierberea de două ori cu soluţ

:

e diluată dc

hidrat de sodiu şi prin separarea fibrelor (prin presare şi spălare cu

apă). Extractul tehnic se află prin îmmultirea numărului obţinut

cu 1.25.

Elitele reţinute, pe baza acestor analize, vor fi semănate în anul

viitor, obţinând astfel primele descendenţe. Putem influenţa favorabil

procesul ameliorării la cânepă în următoarele moduri:

I. Dacă vom smulge plantele mascule necorespunzătoare, încă

înainte de înflorire; bine înţeles că aceasta este posibil mai de grabă

la cânepa pentru iuior.

II. Dacă, similar procedeului lui W i l l i a m s la porumb, vom

împărţi sămânţa în două părţi, însămânţând în primul an numai o

jumătate; în al doilea an vom semăna numai acele linii, ale căror

jumătăţi au dat cele mai bune rezultate în primul an;

III.

D acă vom alege, în ceea ce priveşte conţinutul în fibre, nu

numai plantele femele, ci şi plantele mascule. Aceasta o putem exe

cuta, după propunerea lui B r e d e m a n n , astfel:

Se înseamnă cu etichete cele mai corespunzătoare plante mas

cule,

celelalte se elimină toate; cam cu 4—5 zile înainte de în

florire, se taie de-a-lungul, începând cu câţiva centimetri sub inflo

rescenţă, cu ajutorul unui cuţit exact la jumătatea tulpinii pănâ la

baza ei, astfel că vom obţine o jumătate tulpină, cealaltă rămâne în

câmp, continuând să vegeteze. Dacă operaţia este făcută cu îngrijire,

planta nu suferă. Jumătatea rămasă este imediat legată de un ţăruş

spre a nu se îndoi. Plantele astfel operate se înviorează repede; a-

desea inf lorescenţa se ofileşte imediat, dar a doua zi îşi revine din

nou. Jumătăţile de tulpini extrase se analizează imediat în laborator

şi după obţinerea rezultatelor nu se lasă să polinizeze decât plantele

cu cel mai ridicat conţinut de fibre, pe când celelalte se smulg.



Procedând astfel vom putea să izolăm câteva linii preţioase, pe

care apoi le vom amesteca (dacă sunt asemănătoare în însuşirile ge

nerale) spre a spori prin h e t e r o s i s vigoarea selecţiunii obţinute.

Un interesant procedeu de ameliorare, propus de B a u r, este

următorul: Se seamănă cu soiul de ameliorat două parcele îndepăr

tate atât între ele cât şi de celelalte culturi de cânepă. Intr'o parcelă

se smulg, înainte de înflorire, toate plantele mascule; in această par

celă femeiască vom alege cele mai valoroase 20 plante şi fiecare ra

mură a fiecărei plante dintre acestea va fi polinizată cu câte una din

cele mai bune 5 plante mascule din cealaltă parcelă. Obţinem astfel

5 X 2 0 — 100

descendenţe, care vor fi semănate separat în rânduri

alăturate, în anul viitor, notându-se cele mai bune descendenţe. O

parte din seminţele fiecărei din cele 10 0 încrucişări se păstrează, şi

în anul viitor vom reveni la aceste seminţe şi vom semăna de aci

acele două descendenţe, care au dat în primul an cele mai bune re

zultate. Sămânţa astfel obţinută din fecundarea reciprocă a celor

mai bune 2 linii serveşte ca punct de plecare pentru îmmulţire. Pen

tru continuarea selecţiunii se seamănă din nou cele două parcele şi

se continuă procesul ca mai susj La î n c r u c i ş ă r i vom utiliza di

feritele provenienţe renumite (italienească, chinezească,

etc.).

Pentru

prelucrarea încrucişărilor vom lăsa diferitele linii să înflorească izo

lat în spaţiu şi înainte de înflorire vom înlătura toate plantele, ce

ni se par nevaloroase.

Bastardarea artificială este foarte simplă; o castrare nu se face

decât dacă excepţional se găseşte pe planta femeiască respectivă vreofloare bărbătească; polinizarea se face prin scuturarea inflorescenţei

mascule deasupra celei femele.

O bastardare poate să se facă şi dacă cultivăm alături cele două

provenienţe ce vrem să încrucişăm, şi vom îndepărta din vreme la

soiul ce va servi ca plantă-mumă, toate plantele mascule, imediat ce

le recunoaştem.

LITERATURA.

B a u r, E .: Grundlagen

d e r

Pflanzenziichtung Berlin, 1921.

B r e d e m a n n, G.:

Die Bestimmung des Fasergehaltes in Bastlaserpflanzen be

ziichierischen Untersuchungen.

Faserforschung, 2, 1922.

— Betrage zur Hanfziichtung

Z. f. Pflanzenziichtung" , 12, 1927.


Handbueh der landw Pflanzenziichtung

III. Berlin, 1924.

— Zur Hanfzüchtung Z.

f. Pflanzenziichtung, 8, 1922.

H e u s e r, O.:

Der deutsche

Hanf. Leipzig, 1924.

P r j a n i s c h n i k o w , D.:

Spezieler Pflanzenbau.

Berlin, 1920.

AMEL IORAREA TU TU NU L U I .

Deşi dăunător sănătăţii, tutunul are o mare importanţă întru cât

monopolul său aduce mari venituri Statului şi însemnate foloase pen

tru agricultori. Importanţa culturii tutunului trebue măsurată nu atât

după suprafaţă, cât după valoarea produsului obţinut şi după nu-

— 284 —

Importanţă.



mărul acelora, care îsi câştigă existenta prin cultivarea şi prelucrarea

lui.

Ameliorarea tutunului se impune azi a fi executată în diferitele

părţi ale ţării, având în vedere marile diferenţe de climă şi sol ale

legiunilor de cultura tutunului, precum şi posibilităţile, pe care leoferă ştiinţa ameliorării, de a se obţine soiuri superioare în calitate

şi producţie, şi în acelaşi timp rezistente la boale.

Ameliorarea tutunului este mult favorizată prin aceea că tutunul

poate fi autofecundat şi încrucişat artificial cu uşurinţă, precum şi

prin aceea că fiecare plantă produce un marc număr de seminţe, care

îşi păstrează capacitatea germinativă mai mulţi ani; astfel un semin-

cer la care numărul capsulelor a fost redus la 40— 50 produce în me

die 12 g. sămânţă şi un gram cuprinde 10.000— 13.000 seminţe.

întâi înfloreşte floarea, care se găseşte cea mai sus în centrul Condiţii^

inflorescenţei şi apoi urmează înfloritul în ramurile laterale în ordi-

ş i

fecundare

nea formării acestora, adică de sus în jos. Cele mai multe flori înflo

resc între 8 şi 10 dimineaţa. Deşi stigmatul este receptiv puţin îna

inte de deschiderea florii, are loc, din cauza mecanismului înfloritului,

de obiceiu o autofecundare; totuşi fecundaţia străină nu este exclusă.

Pentru scopuri practice trebue să socotim că fecundaţia străină

este destul de frecventă, aşa că pentru a obţine o sămânţă pură,

trebue să luăm măsuri de izolare. Închiderea florilor în izolatoare este

bine suportată şi producerea de sămânţă, obţinută prin această auto

fecundare artificială, este normală.

M o d i f i c a b i l i t a t e a datorită influentei climei şi solului este aşa de Genetica

pronunţată la tutun incât unii cercetători mai vechi au susţinut că schimbarea

mediului (mai ales aducerea seminţei din ţinuturi sudice spre Nord) produce o

variabi litate tot aşa de mare ca şi încrucişarea. Bine înţeles că această afir

mare nu este justă; schimbările suferite erau datori te atât modificării fenotipice

cât şi faptului că tipurile introduse erau populaţiuni, din care noul mediu selec

ţiona liniile cele mai bine adaptate.

Variabil itatea unei culturi de tutun nesupuse selecţiunii riguroase este foarte

mare;

variaz ă de ex. numărul, dimensiunile, forma şi nervaţiunea frunzelor, pre

cocitatea plantelor, conţinutul in nicotină, etc.

Prin m u t a ţ i u n i sau născut multe soiuri valoroase. Se citează ca muta-

ţiune coloarea gălbuie a frunzelor varietăţii Kentucky-Burley, datorită unei va-

riaţiuni clorofiliene apărută brusc în anul 1864. Prin razele Róntgen s'au putut

provoca artificial numeroase mutaţiuni la tutun.

C o r e l a ţ i u n i sigure, cunoscute până acum, sunt puţine; astfel se sus

ţine că există o corelaţiune pozitivă între numărul mare de frunze la plantă şi, pro

ducţia mică de flori şi seminţe. Se afirmă deasemenea că frunzele mici dau pro

dusele cele mai aromatice, că marea productivitate este în corelaţiune negativă cu

fineţea ţesuturilor şi că tipurile precoce au frunze mici. Se susţine apoi că ex istă

o corelaţiune intre poziţia frunzelor şi fineţea acestora, in sensul că frunzele

mai puţin înclinate au o nervaţiune grosolană.

E r e d i t a t e a însuşirilor a fost mult studiată; merită să fie citate urmă

toarele rezultate:

Frunze multe X frunze puţine şi frunze mari X frunze mici dau o generaţie

Fi intermediară, iar numerele obţinute in F

2

arată că aceste insuşiri sunt polimere.

Coloarea roză sau roşie a florilor domină in Fi, şi s'a dovedit a fi polímera.



Coloarea verde a frunzelor domină în Fi la încrucişările cu varietăţi cu

frunzele galbene, iar în F j se obţine proporţia de 15 verde : 1 galben.

Se utilizează în ameliorarea tutunului următoarele metode de

ameliorare: alegerea în massă, selecţiunea individuală şi încrucişarea.

A l e g e r e a în m a s s ă poate să dea oarecare rezultate în

regiunile unde nu se cultivă decât o singură varietate; această metodă

se utilizează rareori singură, mai adesea însă în unire cu selecţiunea

individuală.

S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă poate fi aplicată atât prin u -

mărirea descendenţelor plantelor autofecundate artificial, cât şi prin

aprecierea descendenţelor elitelor, care au înflorit liber. La primul pro

cedeu urmărim arborele genealogic bipaternal, la secundul numai ar

borele genealogic maternal. Cea mai sigură metodă este selecţiunea

individuală, aplicând elitelor extrase autofecundarea silită, deoarece

o strictă izolare a liniilor valoroase din populaţiunile naturale, dinîncrucişări sau prin alegerea de mutaţiuni, nu se poate face decât

prin i z o l a r e a a r t i f i c i a l ă a fiecărei plante în parte, care pro

duce uniformitatea descendenţelor, fără a cauza o scădere a puterii de

vegetaţie.

Selecţiunea individuală o aplicăm pentru a izola atât formele

existente în populaţiunile naturale sau artificiale, cât şi t

;

purile, ce se

nasc prin mutaţiune. H a y e s şi G a r b e r arată ci prin mutaţiune

pot să apară şi forme gigantice, aşa cum sau găsit în câteva varie

tăţi de N. tabacum (Sumatra, Maryland, Cuban, et c) . Aceste forme

noi au o perioadă mai lungă de vegetaţie decât varietăţile normale;

de aceea înflorirea nu are loc în condiţiile naturale din câmp. Unele

din aceste varietăţi au o valoare comercială foarte mare. Aşa de ex.

tipul Maryland-Narrowleaf-Mammoth a apărut întâi în 1907 în ge

neraţia Il-a a unui hibrid, între două varietăţi comune de tutun de

Maryland. O sută cincizeci şi şapte de plante din această formă nouă

au fost cultivate în anul 1908 şi toate plantele au avut habitus-ul va

rietăţii Mamut. De atunci această nouă varietate a fost cultivată şi

şi-a menţinut în condiţiile normale din câmp caracteristicele ei „nu

mărul mare de frunze şi neînfloritul". Azi sunt cultivate sute de hec

tare cu această varietate. Motivul care împiedecă creşterea suprafeţei

cultivabile, este cantitatea mică de sămânţă.

V arietatea Mamut produce peste 2000 Kg ha. şi calitatea frunzei

este superioară varietăţilor obicinuite.

D eoarece varietatea Mamut are internodii mai scurte jJecât va

rietăţile obicinuite, frunzele se umbresc una pe cealaltă; aceasta îm

piedecă formarea unei texturi grosolane şi colorii închise, chiar pe

nământul foarte productiv. Varietăţile obicinuite, când cresc pe soluri

bogate, produc frunze colorate închis şi cu textură grosolană. Valoa

rea la hectar a tutunului Mamut este cu 30— 40% mai mare decât avarietăţilor ordinare.

Producţia de sămânţă este posibilă scurtând lungimea zilelor,

aşezând plantele în camera obscură oentru o parte a zilei normale.

î n c r u c i ş ă r i l e le executăm la tutun atât în scopul obţinerii

de noi-combinaţiuni şi transgresiuni, cât şi pentru a dobândi o spo

rită putere de vegetaţie, datorită fenomenului „heterosis". S'a con-

— 2 8 6 —

Metode

de ameliorare.



statat la tutun, ca şi la porumb, că nu orice încrucişare este însoţită

neapărat de o sporire a puterii de vegetaţie. Pe de altă parte este

posibil ca, datorită acumulării factorilor dominanţi, favorabili unei

sporite puteri de vegetaţie, să obţinem prin alegerea repetată în

des

cendenţele încrucişărilor, linii caracterizate printr'un constant ,,he

terosis".

H a y e s şi G a r b e r citează următorul exemplu al unei încru

cişări, executată cu scopul de a uni într'un individ însuşirile pre

ţioase a două soiuri deosebite:

Tutunul Connecticut Havana introdus la agricultorii din Wiscon

sin a dat rezultate satisfăcătoare din punctul de vedere al calităţii,

dar producţia era prea mică. J o h n s o n dela staţiunea experimen

tală agricolă din Wisconsin a căutat să înlăture, prin ameliorare, acest

inconvenient. Un studiu al liniilor pure din anul 1909 i-a arătat că

există în acest tutun nu mai puţin de trei tipuri deosebite; şi anume

două linii (26 şi 27) difereau mult de tipul normal. Linia 26 avea

frunze mai puţine, dar mai mari decât normal, pe când linia 27 avea

frunze mai multe, care erau, însă, mai înguste decât la tipul normal.

O încrucişare între liniile 26 şi 27 a fost executată în anul 1910 cu

speranţa să se combine însuşirile dorite ale acestor două forme. Suc

cesul încrucişării este indicat în tabela X II.

L i n i a

N u m ă r u l

f r u n z e l o r

L u n g i m e a

c m .

L ă ţ i m e a

c m .

N o .

2 6

1 4 , 2

5 2

,6

2 9 , 7

N o .

27

18

, 0 4 7 , 3 2 5 , 3

N o .

38 126

X

27)

16

, 9

5 0 , 2

2 7 , 9

N o .

3 3

15 ,5

4 7 , 9

2 5

, 8

T a b e l a X I I .

Această tabelă arată că prin încrucişare a ost obţinută o linie,

No. 38, care a combinat însuşirile bune ale părinţilor (26 şi 27), şi

care este superioară atât în ceea ce priveşte numărul cât şi mări

mea frunzelor în comoaraţie cu cea mai bună linie pură obţinută prin

selecţiune (No. 33). Ca o indicaţie a valorii acestei noi varietăţi se

citează că peste 50% din suprafaţa cultivată cu tutun în Wisconsin

este cultivată cu linia No. 38.

încrucişările pot fi executate nu numai între diferitele varietăţi

existente în specia A', tabacum, ci şi între numeroasele specii ale ge

nului Nicotiana. încrucişările între specii prezintă o mare valoare în

ameliorarea tutunului, atât pentru a folosi desvoltarea luxuriantă a

multor bastarzi din generaţia F,, cât şi pentru a utiliza multiplele

forme valoroase datorite nenumăratelor noi-combinaţiuni, precum şi

îmmulţirii cromozomilor.

G o o d s p e e d arată că N. Langsdoriii, N. alata şi N. longflora

au 9 cromozomi haploid, N. gauca, N. silvestris, N. paniculata, N. gu-

tinosa şi N. acuminata au 12 cromozomi haploid, pe când N. tabacum,

N. rustica, N. Bigelovii şi N. nudicaulis au 24 cromozomi haploid. La



încrucişările dintre diferitele specii de tutun, întâlnim fenomenul in

teresant că tipul din F,, care adesea este intermediar, se transmite

constant la descendenţi; astfel e cazul la hibridul N. gutinosaX N,

tabacum, care are 72 cromozomi, adică numărul dublu al cromozomi

lor haploizi ai speciilor încrucişate, deci 2 (12 + 24).

Cercetările citologice au explicat constanţa acestui fel de hibrizi

prin lipsa separării mendeliene datorită faptului că numărul cromo

zomilor se dublează.

Ţ i n t e l e Nu toţi fumătorii cer aceleaşi calităţi tutunului, din care se obţin

am e .oram.

ţ jgg

r

j j

e ; a

p

0

j p

e n

t

r u

ţigarete se cer alte calităţi decât pentru ţigări.

1. C a l i t a t e a . Buna calitate a tutunului trebue să fie scopul

principal. Se cere o frunză

maie,

lată, elastică şi aromatică, de co

loare deschisă, curată şi fără pete şi cu nervuri puţine şi fine, care

să formeze un unghiu cât mai deschis posibil cu nervura mediană.

Frunza trebue să aibă o bună combustibilitate şi să formeze unscrum alb, care să păstreze forma ţigării.

2. C o n ţ i n u t u l s c ă z u t de n ' i c o t i n ă. Deoarece s'a con

statat că nicotină este cel mai dăunător component al fumului de tu

tun, s'a căutat să se micşoreze conţinutul de nicotină mai întâi prin de-

nicotinizare precum şi prin felul fermentării. Deşi prin aceste proce

dee s'a reuşit să se scadă mult conţinutul de nicotină, totuşi s'a con

statat că prin aceste operaţii tutunul pierde din aroma sa.

Calea, care s'a dovedit cea mai potrivită, este aceea a amelio

rării de soiuri sărace în nicotină, cu atât mai mult, cu cât cercetările

au arătat că aroma tutunului nu depinde direct de conţinutul în al-

caloizi. Este, deci, posibil să izolăm prin selecţiune, tipuri sărace în

nicotină şi care totuşi să fie foarte aromatice,

S e n g b u s c h arată că în această direcţie ţinta ameliorării ar

fi să izoleze trei feluri de tipuri de tutun şi anume:

a) Tipuri mai sărace în nicotină (cu un conţinut de nicotină sub

1%).

b) Tipuri sărace în nicotină (cu un conţinut de nicotină între

0,08— 0,2%).

c) T ipuri practic fără nicotină (cu un conţinut de nicotină sub

0,08%).

Lui S e n g b u s c h i-a reuşit în anul 1929 să extragă din soiul

„Havana O. R. 44" prima plantă săracă în nicotină; deasemenea a

extras din soiul „Cuba O. R. 279" 6 indivizi lipsiţi de nicotină şi din

soiul „Grecesc O. R. 265" 4 indivizi lipsiţi de nicotină. Soiul „Cuba

O. R. 279" este un foarte bun soiu pentru ţigări, iar „G recesc O. R.

265"

este unul din cele mai aromatice soiuri de tutun pentru ţigarete,

din câte există.

3. P r o d u c t i v i t a t e a , adică o mare producţie de frunze, care

depinde de numărul frunzelor la plantă şi de mărimea plantelor.

4. U n i f o r m i t a t e a r e c o l t e i este foarte importantă la tu

tun, căci lipsa acesteia impune cheltueli mari de recoltă şi triarea

frunzelor în diferite calităţi.

5. R e z i s t e n ţ a la b o a l e . Obţinerea de soiuri rezistente la

boale are la tutun o importanţă foarte mare, întru cât mijloacele de



combatere aplicate la celelalte plante nu pot fi utilizate, căci ar dăuna

calităţii frunzelor.

6. M a t u r i t a t e a p o t r i v i t ă r e g i u n i i .

Cea mai recomandabilă metodă de ameliorarea tutunului este să

se practice în primii 3—4 ani o selecţiune individuală repetată anual,

adică să se aplice procedeul german de înaltă ameliorare, şi apoi să

continuăm cu alegerea în massă cu scopul de a menţine selecţiunea

obţinută la acelaşi nivel.

Pentru aceasta vom proceda aşa cum arată schema din fig. 68,

adică:

I n p r i m u l an varietatea, pe care vrem s'o ameliorăm, se

plantează pe un teren cât mai uniform şi la distanţe cât mai regulate.

In epoca când plantele sunt bine desvoltate se procedează la alegerea

elitelor; se preferă plantele sănătoase, bine desvoltate, fără să fie

cele mai viguroase, cu frunze multe şi mari (experienţele au arătat

că plantele cu un număr de frunze superior mediei sunt cele care

dau şi frunzele cele mai fine) şi cu nervuri puţine şi fine.

Numărul plantelor izolate va fi cât mai mare (500— 1000), spre

a avea de unde să eliminăm. Aceste plante se etichetează şi puţin

înainte de înflorit se izolează artificial.

Am arătat deja că prin izolarea artificială ajungem la obţinerea de linii uni

forme, oricât de eterogen ar fi fost materialul asupra căruia am aplicat această

strictă selecţiune. Această uniformitate a liniilor se bazează pe omogenizarea

massei ereditare.

Izolarea o putem face în pungi de pergament, tifon, organtln sau de ţesături

speciale. Pungile de pergament sunt mult utilizate, deşi in ţinuturile bogate în ploi

se produc în ele pagube ddn cauza mucegaiului. Pungile de tifon nu sunt reco

mandabile căci, fiind prea rare, nu împiedecă pătrunderea polenului străin. Sta

ţiunea dela Forchheim (Germania) utili zează ca izolator pânz a subţire, uşoară,

de urzică, cu ochiurile ţesăturii de

Yi

mm.

înainte de izolare vom avea grijă ca să îndepărtăm la inflores

cenţe ramurile laterale cele mai de jos. Deasemenea din cinci în cinci

zile se vizitează cultura şi se elimină ramurile apărute ulterior. Pentru

a obţine seminţe bine desvoltate nu trebue lăsat un număr prea mare

de capsule; de obiceiu se menţin 5—10 capsule pentru plantele elite,

pe când la plantele ce vor produce în anii viitori sămânţa pentru îm-

mulţire se lasă 40— 50 capsule. După formarea capsulelor se înde

părtează pungile. Până la recoltă, plantele însemnate sunt ţinute sub

observaţie şi se elimină toate cele care se arată până la maturitate

puţin valoroase.

Pentru a asigura o bună desvoltare seminţelor, se recomandă să

se lase toate frunzele la plantele-elite până la maturitatea capsulelor.

De aceea frunzele acestea îşi pierd aproape toată valoarea lor in

dustrială.

Semincerii se recoltează când seminţele sunt bine coapte; se

minţele recoltate se curăţă cu îngrijire, ţinând separată recolta fie

cărei plante, şi apoi se sortează după greutate.

I n al d o i l e a an sămânţa fiecărei plante se seamănă separat

în răsadniţă, de unde vom începe examinarea şi compararea primelor

descendenţe. Vom nota aci cu exactitate ritmul de desvoltare, coloa-

19 — 289 —

Procesul

de ameliorare.



• " lantedestinate

ittttTtultiniL

Fig, 68. — Procesul ameliorării tutunului (după L ang).



rea frunzelor, prezenţa boalelor, etc. şi vom elimina fără cruţare des

cendenţele inferioare. Vom transplanta deci, cele mai valoroase des

cendenţe şi înăuntrul acestora numai plantele cele mai bine desvol-

tate;

fiecare descendenţă o putem semăna şi în repetiţii, având să

mânţă suficientă. Sămânţa rămasă dela fiecare elită o păstrăm ca

rezervă.

In timpul vegetaţiei vom face toate observaţiile privitoare la des-

voltarea plantelor în câmp, prezenţa boalelor, precocitatea, etc. şi ne

vom fixa încă înainte de înflorire asupra descendenţelor, care merită

să fie urmărite; aceasta în dublul scop: I) de a închide în izolatoare

cele mai bune plante din aceste cele mai preţioase prime descendenţe

şi II) de a îndepărta la descendenţele nevaloroase inflorescenţele

tuturor plantelor spre a le împiedeca să polinizeze plantele neizolate

ale descendenţelor reţinute; căci celelalte plante bune ale descenden

ţelor superioare vor da sămânţa pentru îmmulţire.

Până la recoltă se continuă cu examinarea primelor descendenţe,

pentru ca, din liniile nevaloroase, să nu mai fie urmărite în anul

viitor, nici plantele izolate, nici celelalte, care înfloresc liber.

La recoltă se determină pentru fiecare descendenţă greutatea

recoltei de frunze, apoi comportarea frunzelor la uscat şi fermentat,

calitatea frunzelor de vânzare, etc. Dacă din notele de vegetaţie,

precum şi din analizele de laborator se dovedeşte că unele descen

denţe sunt foarte valoroase, vom reveni la sămânţa de rezervă

res

pectivă şi vom semăna întreaga cantitate spre a avea un material

bogat de alegere şi îmmulţire.

In al 3

- l e a

şi al 4- lea an se procedează la fel ca în

al doilea an de ameliorare, adică se urmăresc în răsaduri şi în câmp

descendenţele celor mai valoroase plante, extrase din cele mai bune

descendenţe.

Astfel am executat o selecţiune individuală cu o întreită repetare

a alegerii de elite; de aci înainte va fi suficientă o alegere în massă;

se va alege astfel anual dintr'o cultură uniformă a soiului ameliorat

numărul necesar de plante bune pentru obţinerea de sămânţă proprie

şi se lasă să înflorească sub izolator. Sămânţa acestora se seamănă,

însă, separat.

Imediat ce se observă o neuniformitate în lanul astfel prelucrat,

trebue să se înceapă din nou ameliorarea prin «elecţiunea individuală.

Cea mai mare atenţie o acordăm, în decursul procesului de ame

liorare, examinării calităţii; aceasta se execută şi de fumători precum

şi prin cercetări botanice, fizice şi chimice.

O bună orientare asupra fineţei frunzelor o căpătăm prin aflarea

greutăţii frunzelor; sunt preferate tipurile, care la aceeaşi suprafaţă

a frunzei cântăresc mai puţin.

Pentru executarea încrucişări i vom alege cu mare

atenţie genitorii pe baza studiilor aprofundate ale sortimentului. Pen

tru a executa castrarea putemsau să desfacem numai corola florii în

boboc şi apoi să tăiem staminele; sau putem reteza corola sau chiar

îndepărta toată partea superioară a corolei. După castrare floarea sau

florile respective se acoperă cu pungi izolatoare.



R a v e propune următorul interesant procedeu de izolare: f lorile

se castrează cu penseta; apoi se introduce pistilul dela stigmat până

la ovar într'o bucată de paiu de cereale (fără nod). Sus se astupă

paiul cu un dop de vată. In timpul polinizării bucăţile de paiu se pot

îndepărta cu uşurinţă şi apoi aduce din nou. Pentru ca aceste izola

toare să nu cadă, se înfăşoară corola cu sfoară subţire.

LITERATURA.

B r i e g e r, F.;

V ererbung be Artbastarden unter besonderer Berücksichtigung der

Gattung Nicotiana.


C a p u s, L e u 11 i o t, F o é x.:

Le

tabac

Paris, 1929.

F r i m m e 1, F.:

Über enen V ersuch, die stimmulierende Wirkung des Kreuzungs

aktes für die Tabakzüchtung nutzbar zu machen.

Mendelinsti tut in E is

grub, 1, 1924.

F r u w i r t h , C : Handbuch der landw Pflanzenzüchtung III.

G o o d s p e e d, T .:

Some chromosome numbers in Nicotiana.

Am. N aturalist,

58, 1924.

H a y e s a n d G a r b e r . :

Breeding crop plants.

N ew- Y ork, 192?.

H o n i n g , L:

Seectieproeven met Dei-tabak.

Mededeelingen van het Deli

Proef-

station, 1918— 1920.

L an g , H .:

Theorie und Praxis der Ptlanzenzüchhing

Stuttgart, 1923.

R a v e, L.:

Die Tabaksamengewnnung und ihre Bedeutung für die Züchtung

Z. f.

Züchtung,- A, 16, 1931.

— „Heterosis" bem Tabak. Der Züchter, 6, 1934.

S e n g b u s c h , R.: Die Züchtung von nicotinfreem und nicotinarmem Tabak, Der

Züchter, 3, 1931.

T e r n o v s k y , M.: Die Fragen der Immunität be V ertretern der Gattung Nico

tiana. Der

Züchter, 6, 1934.

AMELIORAREA RAPITE1.

importanţa.

Fiind mai sensibilă la ger decât floarea soarelui şi suferind mult

din cauza insectelor, rapiţa este una din cele mai gingaşe plante agri

cole.

Cu toate acestea ea are o importanţă mare în multe gospodării,

din cauza avantajelor culturii ei; într'adevăr rapiţa este o plantă ante-

mergătoare excelentă pentru grâu, influenţează favorabil repartiza

rea muncii în timpul anului şi aduce cel mai de vreme bani în gos

podărie, găsind întotdeauna un debuşeu asigurat.

Condiţii de

înf loritul începe în ciorchina din vârf şi anume la baza ei; înăun-

iecundare *

r i n

^

i e c

^

e

^

ciorchine înflorirea progresează de jos în sus. Diferitele

ciorchine urmează cu înf loritul după ciorchina din vârf şi anume în

ordinea de sus în jos.

Florile, care seara lasă să se vadă lămurit vârfurile petalelor,

încep să se deschidă ziua următoare pe la 5—6 dimineaţa, îndepăr-

tându-şi treptat, treptat petalele, aşa că pe la ora 9 dimineaţa florile

sunt complet deschise şi polinizarea are loc. Floarea rămâne astfel

deschisă până la 6—7 seara, când începe să se închidă. In a doua



şi a treia zi următoare, florile se deschid din nou. O ciorchină în

floreşte în 25—32 zile, o plantă întreagă în circa 40 zile.

Insecte numeroase, atrase de mărimea şi desimea florilor, precum

ş i de nectarul şi polenul abundent, vizitează florile de rapiţă; cu toate

acestea predomină autofecundarea şi anume pentrucă din cauza în

chiderii florilor seara, precum şi din cauza mişcării florii prin acţiu

nea vântului şi a insectelor, anterele sunt apăsate mecanic pe stig

mate, unde rămân lipite până la ieşirea polenului.

Insă şi fecundarea străină poate să aibă loc, din care cauză va

rietăţile cultivate în apropiere una de alta, se pot bastarda.

Plantele autofecundate artificial au o producţie normală de se

minţe şi urmaşii obţinuţi astfel nu arată semne de degenerare.

M o d i f i c a b i l i t a t e a este cea mai mică Ia lungimea tulpinii şi cea mai

mare la producţia de boabe.

S'a găsit o c o r e l a ţ i u n e pozitivă intre lungimea plantei şi numărul inter-

nodiilor precum şi intre tardivitate şi productivitate. Numărul internodiilor este

în corelaţiune negativă cu lungimea lor. M u t a ţ i u n e a cea mai frecvent întâl

nită este apariţia de plante cu flori albe.

E r e d i t a t e a însuşirilor a fost puţin studiată; s'a constatat între altele

că coloarea galbenă a florii domină asupra celei albe.

Pentru ameliorarea rapiţei se propun următoarele metode; alege

rea în massă, selecţiunea individuală şi încrucişarea.

A l e g e r e a î n m a s s ă nu este recomandabilă, succesul ei

fiind întâmplător.

S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă este metoda cea mai între

buinţată; putem aci să aplicăm selecţiunea simplă (cu o singură ale

gere),

repetată anual sau putem să împărţim sămânţa în două părţi

(ca la porumb), semănând în primul an numai jumătate. Pentru a fi

siguri că pornim cu linii pure, mulţi recomandă să autofecundăm ar

tificial plantele-elite cu care pornim ameliorarea.

î n c r u c i ş a r e a între diferitele varietăţi, se impune în scopul

obţinerii de noi-combinaţiuni.

In ameliorarea rapiţei ne vom strădui să obţinem următoarele

însuşiri:

1.

P r o d u c t i v i t a t e a , pe care o putem câştiga printr'un pro

cent ridicat de boabe şi ptintr'o bună ramificare a plantei.

2. C o n s t a n ţ a p r o d u c ţ i e i dela un an la altul.

3. P r e c o c i t a t e a , care este necesară având în vedere că ră

pită este utilizată ca plantă antemergătoare pentru grâu.

4. R e z i s t e n ţ a l a î n g h e ţ u r i de iarnă şi la îngheţurile

târzii de primăvară.

5. R e z i s t e n ţ a l a a t a c u l i n s e c t e l o r .

6. R e z i s t e n ţ a l a s c u t u r a r e .

7. D u r a t a s c u r t ă a î n f l o r i t u l u i ca favorabilă contra

pagubele provocate de gândacul rapiţei (Meligethes aeneusj.

8. C o n ţ i n u t u l în u l e i , care este o însuşire ereditară. S'a

constatat că între diferiţii indivizi ai unei varietăţi neameliorate, se

găsesc diferenţe marcante în ceea ce priveşte conţinutul în ulei.

9. C o l o a r e a î n c h i s ă a b o a b e l o r . Colorile roşiatice sau

pestriţe nu sunt dorite.

Genetica.

M e t o d e d e

a m e l i o r a r e .

Ţintele

ameliorării.



Procesul Populaţiunile sau populaţiunea, pe care dorim s'o prelucrăm se

e ameiorare.

s e a m

ă

n a i

j

n

v e f

J

e r

ea selecţiunii individuale, in straturi, la distanţa de

35/ 50 cm. sau de 50/ 50 cm. Pentru a se evita ivirea de goluri, mai

ales din cauza gerului, se recomandă să se semene toamna la 25'50

cm.

iar primăvara să se rărească plantele la distanţa de 50'50 cm.

La recoltă facem extragerea de elite, preferind plantele cele mai

sănătoase, mai bine desvoltate, mult ramificate şi bogate în teci. Se

minţele se păstrează separat şi toamna vom semăna primele descen

denţe, utilizând fie întreaga cantitate de sămânţă, fie numai jumătate.

In timpul vegetaţiei vom face observaţii asupra desvoltării plan

telor, rezistenţei la ger în timpul iernii şi primăvara, duratei înflori

tului, duratei vegetaţiei, rezistenţei la boale şi cădere; la recoltă

vom determina greutatea plantelor, greutatea boabelor, procentul de

boabe, conţinutul în ulei, etc.

Având în vedere posibilitatea fecundaţiei străine, se recomandă

ca înainte de a face recolta, să extragem din fiecare primă descen

denţă noi elite.

La proba productivităţii în culturi comparative se fac cele mai

principale observaţii în timpul vegetaţiei şi se determină producţia de

boabe şi conţinutul în ulei.

L a e x e c u t a r e a b a s t a r d ă r i l o r vom avea în vedere ur

mătoarele:

Castrarea se face cel mai bine seara; pentru a putea îndepărta

mai uşor staminele, se retează petalele florii încă nedeschise.

Staminele trebue tăiate cu foarfecă fină, căci dacă sunt smulse cu

penseta, se vatămă mult floarea. După castrare închidem împreună

în izolator cele 4—5 flori, pe care le- am castrat în fiecare ciorchină.

In dimineaţa următoare se aduce polen pe stigmatele florilor castrate.

Florile sunt destul de bogate în polen, aşa că transportarea lui se

face cu uşurinţă, fie cu ajutorul unei pensule, fie cu un beţişor de

lemn. Florile plantelor tată vor fi deasemenea închise în izolator

înainte de înflorire.

LITERATURA.

B a u m a n n, E .:

Beträge zur Kenlniss der Rapspflanze und zur Züchtung des

Rapses.



Handbuch der landw Kulturpflanzen,

II , Berlin.

M a n d e k i c , V.:

Beträge zur Kultur und Züchtung des Rapses,

Breslau, 1912.

R ü m k e r , K. u n d L e i d n e r , R.: Experimenteles über die Befruchtung des

Rapses.

Z. f. Pf lanzenzüchtung, I, 1913.

AMELIORAREA FLORII SOARELUI .

I m p o r t a n ţ ă .

Condiţii

de înflorire

şi fecundare.

Floarea soarelui este menită să aibe o mare importanţă în agri

cultura noastră, fiind mai rezistentă la gerurile târzii de primăvară

şi mai sigură în ceea ce priveşte producţia decât rapiţa.

Patru sau cinci zile după apariţia colorii galbene a florilor mar

ginale, începe înfloritul florilor tubulare, care se găsesc aşezate în



spirală; înfloritul acestora are loc dinafară înăuntru, înflorind trei-

patru cercuri de flori deodată, aşa că trec 6—10 zile până ce toate

florile unui disc se deschid.

Construcţia florilor, protandria şi vizita frecventă a insectelor

(albine, bondari, diferite himenoptere, etc.) favorizează polinizarea

străină. Autopolinizarea sau polinizarea înăuntrul unei inflorescenţe,

provocată de închiderea în izolatoare, produce sterilitate, deşi nu

totală.

Floarea soarelui a fost puţin studiată din punct de vedere genetic. Genetica.

M o d i f i c a ţ i u n i l e sunt greu de precizat, ele fiind amestecate, din

cauza fecundaţiei străine, cu variaţiunile ereditare.

M u t a ţ i u n i n'au fost semnalate până acum.

In privinţa c o r e l a ţ i u n i l o r se susţine câ înfloritul târziu, perioada mai

lungă de vegetaţie, creşterea inaltă şi producţia mare, se arată ca dep inz ând una

de alta.

Se propun următoarele metode de ameliorarea florii soarelui: ale- Metode

gerea în massă, selecţiunea individuală şi încrucişarea.

d e a m e l , o r a r e

-

A l e g e r e a î n m a s s ă poate să dea, având în vedere fecun-

daţia străină, oarecare rezultate, deşi încete. Astfel de alegere trebue

începută cu cât mai multe plante.

S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă este cea mai recomandabilă

metodă pentru această plantă. Ea poate fi aplicată cu aceleaşi va

riante ca la porumb, adică semănând în primul an numai jumătate

din seminţele unei plante sau semănând întreaga cantitate de să

mânţă, dar având grijă ca să eliminăm înainte de înflorire descen

denţele nevaloroase.

î n c r u c i ş a r e a poate fi executată nu numai între diferitele va

rietăţi, dar chiar între specii, de ex. între floarea soarelui obicinuită

(Helianthus annuus) şi H. argonophyllus, spre a se obţine soiuri re

zistente la rugină (Puccinia Helianthi).

Dorim soiuri de floarea soarelui care să posede următoarele în- Ţinte

S l i ş i r i :

d e

urmărit.

1.

P r o d u c t i v i t a t e a ; aceasta nu depinde numaidecât de nu

mărul capitulelor; din contră se recomandă ca numărul acestora să

nu fie mare, căci atunci capitúlele sunt mici şi arată multe fructe

nedesvoltate.

2. C o n ţ i n u t u l î n u l e i .

3 . R e z i s t e n ţ a l a r u g i n ă .

4 . P r e c o c i t a t e a , a cărei importanţă variază după regiuni.

A l e g e r e a în m a s s ă o practicăm astfel: Procesul

Pe o parcelă cât mai uniformă şi departe de alte culturi de floa-

d e a m e l i o r a

™ -

rea soarelui, vom. semăna varietatea, ce voim a prelucra prin această

metodă, la distanţele obicinuite în cultura mare. Varietatea aleasă va

fi aceea care, pe baza experienţelor, va fi dat cele mar bune re

zultate în regiune. Această cultură va fi vizitată încă înaintea înflo

ritului în scopul de a îndepărta plantele bolnave, nedesvoltate sau

prezentând anomalii bănuite ereditare. Această operaţie o facem în

scopul de a împiedeca polenul nevaloros al plantelor defectuoase să

fecundeze plantele-elite, ce vom extrage la recoltă, depreciând astfel

massa ereditară a acestora.



Parcela aceasta va fi ţinută sub observaţie şi în restul timpului

până la recoltă, însemnând câteva sute sau câteva mii (extensiunea

depinde de mijloacele ce ne stau la dispoziţie) de plante dintre cele

mai viguroase şi sănătoase.

La recoltă vom menţine dintre acestea elitele, care nu prezintă

vreun defect şi care au capitule bine formate.

In primăvara viitoare vom semăna a m e s t e c a t seminţele plan

telor reţinute ca superioare, într'un câmp îndepărtat de alte culturi

de floarea soarelui. Se recomandă să repetăm în fiecare an această

alegere în massă. Vom reuşi astfel ca să îndepărtăm mereu tipurile

nevaloroase, îmbunătăţind prin aceasta massa ereditară a materia

lului iniţial şi înregistrând o înceată, dar continuă ameliorare.

S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă la floarea soarelui este reco

mandabil să se practice astfel:

Se aleg dintr'o cultură cât mai uniformă (de pe un pământ uni

form şi fiind semănată la distanţe cât mai regulate) câteva sute de

plante viguroase şi sănătoase, din care vom reţine, după eventualele

analize, pe cele mai valoroase. In primul an se seamănă numai ju

mătate din sămânţa fiecărei elite, intercalând după fiecare 10 elite,

un rând martor, care e format din sămânţa plantelor alese din lan,

dar neintroduse în ameliorare. Restul seminţei dela fiecare elită se

păstrează cu îngrijire în laborator.

In timpul vegetaţiei se fac observaţii amănunţite mai ales în

ceea ce priveşte ritmul de desvoltare, uniformitatea, rezistenţa la

boale, etc.

Pe baza acestor observaţii se elimină încă înainte de recoltă

des

cendenţele rău notate, aşa că se recoltează numai descendenţele con

siderate ca cele mai valoroase. La recoltă determinăm număruT plan

telor recoltate şi producţia fiecărui rând.

Aceste determinări ne ajută să aflăm care sunt cele mai valo

roase descendenţe, pentru ca în anul viitor să semănăm jumătăţile

de sămânţă (păstrate în laborator) numai ale acelor elite, care s'au

dovedit ca cele mai valoroase pe baza observaţiilor din primul an de

ameliorare. Revenim pentru însămânţare la sămânţa păstrată în la

borator, pentrucă aceasta reprezintă tocmai massa ereditară, care a

produs bunele însuşiri notate în câmpul de ameliorare şi este de aceea

mult mai capabilă să le reproducă pe acestea în anul viitor, decât

dacă am semăna seminţele obţinute dela plantele din câmp, a căror

massă ereditară s'a depreciat prin polenul adus dela plantele celor

lalte rânduri mai puţin valoroase. De aceea recolta rândurilor pro

venite din primele jumătăţi de sămânţă nu mai este utilizată mai

departe în ameliorare.

In timpul vegetaţiei vom urmări fiecare descendenţă în parte şi

vom face toate observaţiile trebuincioase.

Imediat înainte de recoltă vom alege cele mai bune plante din

descendenţele cele mai valoroase, care vor fi urmărite în anul viitor,

semănând, însă, de astă dată întreaga cantitate de sămânţă, dela

fiecare elită. Celelalte plante dela descendenţele cele mai preţioase

vor fi întrebuinţate pentru parcela de îmmulţire.

Selecţiunea în anii viitori se va face astfel:



In fiecare an vom avea o parcelă de plecare, parcela primelor

descendenţe, provenind dela cele mai bune plante alese din liniile va

loroase; din cele mai bune descendenţe se vor extrage iarăşi cele mai

bune plante pentru anul viitor. Recolta celor mai preţioase rânduri

va fi cultivată separat (pe

linii),

dând îmmulţirii în anul viitor, doar

sămânţa liniilor dovedite cele mai bune şi în acest al doilea an.

LITERATURA.


Handbuch der landw Pflanzenziichtung

II, Berlin.

AMELIORAREA TRIFOIULUI ROŞU.

Trifoiul merită atenţia noastră atât pentrucă reprezintă o exce- importanţa,

lentă plantă furajeră, dând un nutreţ gustos, hrănitor şi bogat în azot,

cât şi pentru rolul lui însemnat în îmbunătăţirea solului. Inafară de

acestea, sămânţa trifoiului din Transilvania este mult căutată de co

merţul european, bucurându-se de un renume special.

Ameliorarea trifoiului se impune a fi începută cât mai intens, mai

ales pentrucă suntem ameninţaţi să pierdem piaţa de desfacere din

cauză că alte ţări exportatoare (Polonia şi Cehoslovacia) oferă o să

mânţă din an în an mai valoroasă, datorită lucrărilor de ameliorare,

ce se execută la această plantă în numeroase staţiuni.

Trifoiul aparţine plantelor autosterile; pentru fecundare este ne- Condiţii

cesară aducerea polenului dela alte plante de către insecte.

D a r w i n a găsit că 100 capitule izolate de vizita insectelor au

fost complet infertile, în timp ce alte capitule accesibile vizitei insec

telor au produs 2720 seminţe.

Autosterilitatea trifoiului se datoreşte faptului că, în timp ce tu

bul polinic format de polenul propriu se închirceşte parcurgând pisti

lul, polenul dela plantele străine creşte mult mai repede.

Ca transportatori de polen sunt indicaţi în primul rând bondarii;

totuşi accidental se întâlnesc şi alte insecte (himenoptere, fluturi, etc).

In A ustralia şi în Noua Zelandă, trifoiul n'a putut forma sămânţă,

până când n'au fost introduşi şi bondarii, cari să transporte polenul

dela o plantă la alta.

Trifoiul nu este vizitat de albine, care au trompa cu 1,5 mm. mai

scurtă decât tubul florilor sale.

De aceea este interesantă de amintit aci ameliorarea unui trifoiu,

al cărui tub floral să fie mai scurt; lui L i n d h a r d i-a reuşit să

izoleze un astfel de trifoiu, care este vizitat şi de albine.

Vremea umedă şi rece împiedecând sborul insectelor influen

ţează nefavorabil fecundarea. Cercetările au arătat că umiditatea

atmosferică şi a solului micşorează procentul de prindere şi prin aceea

că favorizează formarea de ovule infertile,

W i l l i a m s şi K i r k susţin totuşi că autosterilitatea nu este

generală şi că există în această privinţă diferenţe mari înăuntru popu-

laţiunilor; aceşti cercetători au reuşit să izoleze linii de trifoiu rela

tiv autofertile.



Genetica.

M o d i f i c a ţ i u n i l e şi m u t a ţ i u n i l e sunt grei» de precizat din cauza

fecundaţiei străine.

C o r e l a ţ i u n i l e au fost puţin studiate; se bănueşte că există o corela

ţiune pozitivă intre marea producţie de massă verde pe de o parte şi forma des

chis?, de creştere a tulpinii, coloarea închisă a frunzelor şi prezenţa desenului pe

frunze pe de altă parte. Se crede că există o corelaţiune pozitivă intre precocitate

şi sensibilitatea la ger.

Nu s'a găsit până acum nicio corelaţiune sigură intre coloarea seminţelor şi

productivitate. Din contră s'a constatat că coloarea şi mărimea seminţelor sunt in

corelaţiune cu puterea germinativă.

Asupra e r e d i t ă ţ i i diferitelor însuşiri se ştiu următoarele:

Desenul frunzelor domină asupra lipsei de desen şi este condiţionat de un

singur factor in ceea ce priveşte mărimea şi de doi factori in privinţa intensităţi i.

Pigmentul roşu al tulpinilor este condiţionat de doi factori dominanţi, cari

produc cele mai diferite nuanţe de colori dela roşiatic până la roşu foarte inchis.

Coloarea roşi e a florilor este dominantă asupra celei albe şi este condiţio

nată de mai mulţi factori genotipici .

Foi le supranumerare constitue o însuşire ereditară, care est» influenţată

mult şi de mediu în sensul că polifilia e mai mare la plantele bine nutrite. Lui

d e V r i e s i-a reuşi t să izoleze o linie de trifoiu cu tendinţă spre polifilie, tip

denumit de el

T. pratense quinquefolium.

Metode In ameliorarea trifoiului aplicăm următoarele metode: alegerea in

de ameliorare.

m

assă, selecţiunea individuală şi încrucişarea. Rămâne ca cercetările

viitoare să precizeze dacă se va putea utiliza şi consanguinizarea în

ameliorarea trifoiului.

A l e g e r e a în m a s s ă este metoda recomandabilă în cazurile

când dorim prin operaţii simple să obţinem o îmbunătăţire chiar mică,

dar rapidă a materialului prelucrat. Eliminând tipurile nevaloroase

(considerate ca atare doar după aprecierea fenotipului) putem să ri

dicăm în fiecare an valoarea massei ereditare.

S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă ne ajută să urmărim numai

arborele genealogic maternal; totuşi putem, prin eliminarea plantelor

nevaloroase înainte de înflorit şi prin împărţirea seminţei în două

jumătăţi, din care în primul an semănăm numai prima jumătate, să

ajungem la separarea de linii preţioase.

î n c r u c i ş ă r i l e , recomandabile mai ales spre a obţine tipuri

rezistente la boale, n'au fost până acum utilizate în mai mare mă

sură.

Ţintele

Inafară de ameliorarea trifoiului roşu obicinuit, putem urmări

ameliorării, ameliorarea unui trifoiu (peren) pentru fâneţe sau pentru păşune.

Ne vom ocupa numai de însuşirile, pe care le urmărim la trifoiul roşu

obicinuit, şi care sunt următoarele:

1.

M a r e a p r o d u c t i v i t a t e , care depinde de înălţimea şi

înfrăţirea plantelor, precum şi de repeziciunea desvoltării.

2.

R i t m r a p i d d e d e s v o l t a r e adică repeziciunea creş

terii până la înflorit; din cauză că formele prea timpurii sunt mai

puţin productive, se recomandă să se prefere tipurile mijlocii, elimi-

nându-se cele care înfloresc prea timpuriu sau prea târziu.

3. B u n a l ă s t ă r i r e , adică însuşirea de a porni imediat după

coasă este foarte importantă, ea influenţând marcant productivitatea.



4. R e z i s t e n ţ a l a g e r este o caracteristică preţioasă a

trifoiului nostru şi care trebue nu numai menţinută, ci chiar sporită.

Fără îndoială că trifoiului i-au lipsit la început factorii genotipici pen

tru rezistenţa la ger şi a suferit mult din această cauză la înaintarea

lui în ţinuturi cu ierni aspre. El a căpătat însuşirea de a rezista ge

rurilor mari, numai prin schimbarea massei ereditare datorită bastar-

dârilor cu trifoiul sălbatic al diferitelor ţări.

5. R e z i s t e n ţ a l a b o a l e în special la cancer (Sclerotinia

trifoliorum) şi la arderea tulpinilor (Gloeosporium caulivorum); re

zistenţa la Gloeosporium s'a dovedit a fi ereditară, şi în A merica s'a

reuşit să se izoleze linii rezistente la această boală.

6. R e z i s t e n ţ a l a c ă d e r e trebue avută permanent în ve

dere.

7. C a l i t a t e a n u t r e ţ u l u i este condiţionată de bogăţia în

frunze şi de fineţea tulpinilor. Bine înţeles că vom urmări obţinerea

unui procent ridicat de frunze; totuşi s'a constatat că nu este favorabil

să exagerăm în această direcţie, tipurile cu tulpinile prea gingaşe fiind

şi neproductive şi nerezistente la cădere.

8. P r o d u c ţ i a su f i c i e n t ă de s ă m â n ţ ă este dease-

menea necesară de urmărit, răspândirea şi rentabilitatea culturii tri

foiului ameliorat fiind defavorizată la tipurile, a căror producţie de

sămânţă este prea mică.

9. M a r e a p u t e r e de a d a p t a r e la soluri şi clime variate

este o însuşire foarte preţioasă şi care trebue urmărită cu multă per

severenţă, deoarece este o caracteristică a trifoiului nostru, datorită

căreia el este aşa de apreciat. Vom obţine această importantă însuşire

pitferind în decursul ameliorării, nu liniile excepţionale, a căror pro

ductivitate variază, însă, mult dela un an la altul, ci descendenţele,

care îşi menţin constant productivitatea. Deasemenea pentru a asi

gura o mare adaptabilitate soiului ameliorat, trebue ca acesta să re

zulte din amestecarea a diferite linii valntaas_e__extrase din populaţiu-

nea iniţială. Cu alte cuvinte, chiar soiul ameliorat trebue să aibă o

polimorfie pronunţată, graţie căreia va putea da recolte mari (dato

rită heterozigotiei) şi constante. Se susţine pe de altă parte că nu ne

putem aştepta la producţii ridicate, decât dacă pe lângă plantelemari, înalte, bogate în frunze şi tulpini, soiul ameliorat va cuprinde

şi tipuri de trifoiu mai scund, care să umple golurile, ce altfel ar

rămâne între plantele mari.

10.

P e r o z i t a t e p u ţ i n ă spre a mări calitatea nutreţului.

Se urmăresc apoi şi alte însuşiri ca de ex. coloarea florilor, a

frunzelor şi a seminţelor, etc.

O ţintă specială ce se poate urmări este, după cum am amintit,

obţinerea unui trifoiu cu tubul corolei mai scurt şi care să poată fi

fecundat şi de albine. Un astfel de trifoiu ar avea o mare im

portanţă practică deoarece cantitatea de sămânţă produsă de el ar fi

mult mai mare decât la trifoiul obicinuit, fecundat de bondari; astfel

L i n d h a r d a obţinut la trifoiul fecundat de albine, dela o singură

plantă 8166 seminţe, pe când la trifoiul obicinuit o plantă a produs

numai 1705 seminţe. A lbinele fiind mult mai numeroase decât bon

darii, fecundarea la trifoiul cu floarea scurtă este mult mai asigurată.



Ca material de alegere va trebui să luăm populaţiunile din re

giune şi dintre acestea, pe cele mai valoroase, care s'au distins ca

atare pe baza culturilor comparative. Este neapărat necesar să înce

pem ameliorarea numai cu sămânţă l o c a l ă cultivată de mai mult

timp în regiune şi să ne iferim de sămânţa importată mai ales din

Italia, Franţa, etc.

Seminţele de trifoiu se seamănă primăvara cât mai din vreme în

germinatoare, pe hârtie de filtru şi după ce germinează se trec în

ghiveciuri mari sau în cutii de lemn cu pământ bogat, cât mai curat

şi mai uniform, care se ţin la temperatură scăzută în seră rece.

Fig. 69. — Aparat pentru confecţionarea ghiveciurilor de pământ presat (după Arland.

Nu se seamănă direct în cutiile cu pământ, pentru a evita ivirea

golurilor în cutii din cauza seminţelor tari, care se întâlnesc destul

de frecvent la trifoiu. Seminţele tari, deşi capabile de a încolţi în

timp mai îndelungat în condiţiile din câmp, nu germinează destul de

repede în condiţiile din laborator.

Când plantulele au format a 4-a frunză se transplantează în

câmp,

după ce am eliminat plantele dela marginile cutiei, crescute în

condiţii diferite de vegetaţie.

Seminţele pot fi trecute direct din germinatoare în ghiveciuri speciale, care

constau din pământ presat.

Aceste ghiveciuri pot fi confecţionate foarte uşor cu aparatul lui A r l a n d

(fig. 69/ A) în felul următor: ;

Se procură pământ bun de grădină, se .amestecă cu ceva compost, se steri-

'1*1

— 300 - •

> f c r

•



lizează prin încălz ire îndelungată la 80" C, distrugându-se germinaţia tuturor even

tualelor seminţe. Apoi pământul se trece prin site, se umezeşte şl se aşază in

forma

F

(fig. 69/ B), peste care se trage apoi capacul

D

şi apoi se apasă cu pisto

nul

St,

care intră in orificiul

L,

cu ajutorul unei pârghii, Prin presare se formează

ghiveciurile din pământul devenit lipicios, din cauza compostului. Apoi se ridică

pârghia şi pistonul, se dă la o parte capacul şi prin apăsare pc o pedală este ri

dicat ghiveciul din forma

F.

Se pot confecţiona cu acest aparat circa 250 bucăţi pe oră. Ghiveciuri le

acestea se disting prin forma lor regulată hexagonală şi prin marea lor durabil i

tate. In acelaşi timp, însă, datorită faptului că pereţii sunt constituiţi din pământ

bogat in substanţe nutritive, rădăcinile plantelor pot străbate cu uşurinţă ghive

ciurile şi transplantate in câmp işi continuă vegetaţia fără cea mai mică întrerupere.

Puse în cutii de lemn ghiveciurile se aşază în sere sau în paturi calde şi se

udă regulat. Vom avea grij ă ca printr'o aerisire suficientă să întărim plantele

înainte de a fi duse în câmp. Ghiveciurile se duc în câmp, când plantele au atins

desvoltarea potriv ită, şi se aşaz ă în pământ în parcela respectivă, după ce au fost

bine udate.

Distanţele la care se aşază plantele în câmp nu trebue să fie

prea mari, pentrucă astfel am obţine un habitus diferit de cel care

l- ar putea forma plantele în masiv, când cresc des în condiţiile din

cultura mare. Dar plantele nu trebue să fie nici prea apropiate, pen

trucă e nevoie să putem observa desvoltarea fiecărei plante în parte.

D istanţele recomandabile sunt 20— 30 cm. între rânduri şi 10 cm. pe

rând.

In timpul primilor doi ani de vegetaţie vom observa desvoltarea

plantelor şi vom nota pe cele mai valoroase; ne vom lăsa călăuziţi în

alegerea acestor plante-elite de următoarele însuşiri: vigoarea plan

tei, maturitatea potrivită regiunii, portul vertical al tulpinii, mărimea

şi coloarea frunzelor, înălţimea plantei şi gradul de înfrăţire, etc.

O atenţie specială vom acorda înălţimii plantei şi gradului de înfră

ţire,

care trebue notate cât mai precis, exprimându- Ie în număr de

centimetri, respectiv în număr de tulpini. Aceste determinări sunt

foarte importante de executat, pentrucă s'a găsit că există o corela

ţiune destul de strânsă între înălţimea şi înfrăţirea plantelor pe de

o parte, şi productivitate pe de altă parte. B a u r arată că, chiar

dacă am determina numai lungimea plantei, am căpăta o imagine

destul de precisă asupra capacităţii de producţie a diferitelor linii.

Aceste determinări sunt cu atât mai importante cu cât cântărirea re

coltei este dificilă şi neexactă; într'adevăr să ne gândim numai la

desvoltarea diferită a liniilor în timpul cositului, sau la conţinutul di

ferit de apă dimineaţa, la prânz şi seara, etc, spre a vedea câte

elemente de neprecizie introducem în experienţele noastre prin cân

tărirea recoltei. Deasemenea vom pune mare preţ pe coloarea frun

zelor, căci frunzele de coloare mai închisă sunt şi cele mai bogate

în azot. Bine înţeles că nu vom ale e plantele vecine golurilor; plan

tele alese vor fi însemnate cu ţăruşi şi vor fi ţinute sub observaţie

cel puţin doi ani.

Se recomandă să luăm sămânţa dela, coasa doua. Vom lăsa, însă,

să înflorească şi să formeze sămânţă plantele-elite, care şi-au

menţinut superioritatea în timpul celor doi ani de observaţie. înde-



părtarea celorlalte plante inferioare are mare importanţă, căci astfel

sunt împiedecate să devalorizeze massa ereditară a elitelor alese.

Dacă aplicăm a l e g e r e a î n m as s ă , vom amesteca seminţele

recoltate dela diversele plante-elite şi in anul viitor vom semăna împreună toate aceste seminţe pe o parcelă îndepărtată de alte culturi

de trifoiu.

Dacă ameliorăm prin metoda s e l e c ţ i u n i i i n d i v i d u a l e ,

vom recolta, păstra şi semăna în anul viitor separat sămânţa fiecărei

elite. Procedeul de cultivare va fi acelaşi ca la populaţiuni, adică vom

încolţi în germinatoare seminţele, pe care apoi le trecem în cutii de

lemn sau în ghiveciurile de pământ presat şi apoi le transplantăm în

câmp,

fiecare descendenţă având parcela ei.

Vorri_farp

timp de

2— 3

ani observaţii precise în ceea ce priveşte însuşirile amintite, no

tând Intre aliele desvoltarea generală, înălţimea plantelor în timpul

T

inf toritului, înfrăţirea plantelor, coloarea, desenut

mărimea

şi

bogăţia

frunzelor, "coloarea florilor,

timpul

Înfloritului, rezistenţa la boale şi

îăstărirea^ D eterminarea greutăţii verzi a recoltei pare suficientă, cer-

cetările arătând cu ca merge paralel cu aceea a greutăţii uscate. Des-,

cendenţele, care se dovedesc a fi inferioare, se îndepărtează (cel mai

bine prin săpare); deasemenea se elimină plantele nevaloroase din]

descendenţele bine notate.

Cele mai bune descendenţe se izolează în spaţiu sau artificial.

Izolarea artificială se face în cutii cu pereţii de tifon şi în care intro

ducem bondari; Bombus agrorum sa dovedit a fi cel mai potrivit decrescut artificial.

Izolarea în spaţiu se face în mijlocul altor culturi; pentru ca in

sectele să nu aducă polen şi din alte părţi,

L

a n g recomandă să se

înconjoare descendenţa de trifoiu, ce vrem să izolăm, cu un cordon

de plante (de obiceiu o leguminoasă neînrudită cu trifoiul), pentru

ca insectele să se cureţe aci de polenul străin. Pentru trifoiul roşu

se recomandă măzărichea păroasă (V icia villosa).

Studiul primelor descendenţe se execută timp de doi ani, rămâ

nând ca în anii viitori să se execute proba productivităţii în culturile

comparative.\ Liniile, care se dovedesc cele mai valoroase vor fi ame

stecate (dacă nu vor fi deosebite în ceea ce priveşte precocitatea, de

ex.) şi immulţite spre a asigura soiului ameliorat o polimorfie cât mai

pronunţată. In rezumat procesul de ameliorare se desfăşoară astfel:

în primul şi al doilea an se face semănarea populaţiunilor şi alegerea

elitelor, în al treilea şi al patrulea an se face studiul primelor

des

cendenţe, iar în al

5-lea

şi al

6

-lea an se execută culturile compa

rative cu cele mai bune linii izolate. Apoi se face amestecarea celor

mai valoroase linii şi îmmulţirea lor.

A meliorarea prin î n c r u c i ş ă r i merită să fie aplicată, cu toate

dificultăţile ce prezintă. Având în vedere autosterilitatea, putem să

aşezăm plantele de încrucişat într'o cutie de izolare şi să introducem

bondari; pentru ca aceştia să nu aducă polen străin, trebue să-i prin

dem de pe alte specii de plante.

B e c k e r recomandă să se polinizeze artificial cu mâna; pentru

aceasta se aşază plantele respective în cutii de tifon; florile nu se



castrează; polenul dela planta-tată se adună cu nişte peniţe de oţel

şi se aduce cu ajutorul unei pene pe stigmatul florii de polinizat.

Se recomandă polinizările dialele şi reciproce.

Planta A Planta B Planta C Planta D Planta E

Capitulul 1

x

B,

x

A,

x

B,

x A ,

x

B,

2

X C, x C

a

x D , x E, x A j

. 3

1

x D ,

x

D,

x

A.,

x

B

3

x

C,

4

x

E

4

x

E,

x

E

4

x

C,"

x

D

4

Pe această cale se capătă în descendenţe concluzii valoroase asu

pra valorii ereditare a diferiţilor indivizi. Polinizarea propriu zisă

merge uşor şi procentul de prindere e mare.

Polenul să fie uscat; polinizările la trifoiu cer vreme frumoasă

şi soare.

Pentru a susţine tulpinile diferitelor plante, se înfig în pământ

sârme groase, care la capăt se îndoaie spre a se sprijini aci capitulele

trifoiului.

După înflorire, se îndepărtează cutiile de izolare spre a se per

mite libera circulaţie a aerului.

Generaţia F

1

trebue iarăşi izolată, iar fecundarea ei trebue fă

cută artificial sau prin bondari. Generaţia F

2

va fi izolată în spaţiu

departe de alte culturi de trifoiu. începând cu generaţia F., vom eli

mina (prin săpare) toate plantele nevaloroase spre a nu menţine ast

fel decât un material superior, din care vom izola elitele dorite.

LITERATURA.

A r l a n d , A .: Mutation oder A usfallpflanze Fort. d. Landw. 4, 1929.

B aur, G.:

Ein Betrag zur Züchtung von Rotklee


B e c k e r - D i l l i n g e n , I.: Handbuch des Hülsenfruchtbaues und Futterbaues.

Berlin, 1929.

F r a n d s e n, H.: Die Befruchtungsverhältnisse be Gras und Klee in ihrer Be

ziehung zur Züchtung


1 r u w i r t h, C : Handbuch der landw Pflanzenzüchtung II I. Berlin.

K i r k, L.: Artifical sef-pollination of red cover. Sei. Agr. 6, 1925.

I. ang , H.-. Theorie und Praxis der Pflanzenzüchtung Stuttgart, 1923.

L i n d h a r d, E.: Der Rotklee be natürlicher und künstlicher Zuchtwahl. Z. f.

Pflanzenzüchtung, 8, 1921.

L o w i g, E. und D e i c h m a n n , E. : Untersuchungen von Korreationen zwschen

Merkmalen und Lestungsegenschatten be Grünfutterpflanzen. I. Trifolium

pratense Z. f. Züchtung, A, 17, 1932.

S ä u 1 e s c u, N .: Untersuchungen über die Hartschaligket bem Siebenbürger

Rotklee Pflanzenbau, 11, 1934,

W e x e

1

s e n, H.:

Segegations in red

cover. Hereditas, 16, 1932.

W i l l i a m s , R.: Studies concerning the pollination, fertilization and breeding of

red cover. Welsh. Plant. Breed. , S. H. 4, 1925.



AMEL IORAREA L U C ERNEI .

importanţă.

Lucerna este o minunată plantă de nutreţ, care rezistă la secetă,

produce la hectar cea mai mare cantitate de substanţe azotoase dintre

toate plantele de nutreţ şi dând mai multe coase pe an, ajută la re

partizarea raţională a muncii în gospodărie.

de

C

°n»

d

onre

^

a

°

a x ă

însoreşte mai întâi ciorchina cea mai de jos, de unde

şi fecundare.

înfloritul progresează la ciorchinele superioare. In fiecare ciorchină

înflorirea merge deasemenea de jos în sus. înfloritul are loc de obi-

ceiu între orele 8—

11

dimineaţa.

Predomină fecundaţia străină, care este cauzată cele mai adesea

de vizita insectelor; acestea, apăsând carena înspre stindard, libe

rează tubul, în care se găsesc staminele şi pistilul, care se ridică,

lovindu-se de corpul insectelor; cu această ocazie poate să aibă

loc o autofecundare, dacă insectele nu au vizitat mai înainte vreo

floare, sau (cum e cazul cele mai adesea) o fecundaţie străină, dacă

partea posterioară a corpului insectelor este deja încărcată cu polen

dela alte flori.

Insectele, care vizitează cel mai des florile de lucerna, sunt bon

darii, albinele şi fluturii. Sborul insectelor este influenţat de vreme;

astfel la vreme rece şi ploioasă activitatea polinizatoare a insectelor

este mult redusă şi de aceea şi procentul florilor fecundate este

micşorat.

Fecundarea străină a lucernei provoacă bastardarea diferitelor

varietăţi cultivate alături; deasemenea lucerna obicinuită (Medlcago

sativa) se poate încrucişa cu lucerna galbenă (Medicago falcata), care

se găseşte pe marginea lanurilor.

Totuşi poate avea loc şi autofecundarea, care diferă dela un in

divid la altul, precum şi dela un climat la altul. Când după vreme

umedă urmează soare, se liberează automat tubul, în care se găsesc

staminele şi pistilul; polenul scuturat la izbirea de stindard poate

ajunge şi în propria f loare.

U f e r arată că, condiţiile de fecundare depind de mediu, care

singur hotăreşte dacă vor predomina la înflorire factorii climatici sau

insectele; printre factorii climatici joacă cel mai mare rol intensitatea

şi durata insolaţiei.

In izolatoare (pungi de pergament sau de tifon) nu se declan

şează automat mecanismul floral, din cauza marei umidităţi; de aceea

este nevoie să provocăm artificial autofecundarea.

Lucerna suportă destul de bine autofecundarea şi la descendenţii

obţinuţi astfel nu se observă semne de degenerescentă.

Genetica. V a r i a b i l i t a t e a este foarte accentuată în orice populaţiune de lucerna;

se găsesc mari deosebiri în ceea ce priveşte înălţimea plantei, forma de creştere,

bogăţia frunzelor, rezistenţa la cădere, forma şi coloarea frunzelor, etc.

Se citează următoarele c o r e l a ţ i u n i :

Plantele cu florile mai închise sunt mai productive, plantele cu florile mai

deschise sunt mai de bună cali tate, adică posedă tulpini mai fine şi frunze mai

multe.

Metode

Se recomandă următoarele metode de ameliorare; alegerea în

de ameliorare.

m a s s

ă

i

selecţiunea individuală, consanguinizarea şi încrucişarea.



A l e g e r e a în m a s s ă poate să dea rezultate mulţumitoare,

având în vedere fecundaţia străină a acestei plante, precum şi poli

morfía extraordinară a varietăţilor neameliorate.

S e l e c ţ i u n e a i n d i v i d u a l ă urmărind arborele genealogic

maternal ne duce la rezultate satisfăcătoare, putând să ajungem mai

uşor decât prin alegerea în massă, la însuşirile, pe care le urmărim.

C o n s a n g u i n i z a r e a ne ajută, însă, să dobândim rezultate

mult mai sigure şi mai rapide, fecundarea străină ne mai complicând

lucrările de ameliorare.

î n c r u c i ş a r e a e recomandabil să o executăm mai bine după

ce prin selecţiune sau prin consanguinizare am reuşit să izolăm linii

preţioase.

In ameliorarea lucernei ne preocupă următoarele însuşiri:

1.

P r o d u c ţ i a de n u t r e ţ , care depinde de habitus-ul plan

tei, de ritmul de desvoltare primăvara şi de capacitatea de lăstărire

după coasă.

2. C o n s t a n ţ a p r o d u c ţ i e i , care este determinată de adap

tabilitate şi de rezistenţa la boale şi la oscilaţiile climei.

3. C a l i t a t e a , care este în funcţie de fineţea tulpinilor şi pro

centul de frunze.

4. R e z i s t e n ţ a l a ge r atât în timpul iernii, cât şi la înghe

ţurile târzii de primăvară. In caz că lucrăm pentru o regiune cu frec

vente îngheţuri târzii, trebue să izolăm linii, care să pornească pri

măvara mai târziu.

5. A d a p t a b i l i t a t e a depinde de polimorfía soiului. De aceea

în ameliorarea lucernei vom face întâi o izolare şi o examinare a

liniilor unei populaţiuni şi apoi o unire a liniilor celor mai valoroase,

realizând astfel un amestec mult mai preţios decât populaţiunea

iniţială.

6. P r o d u c ţ i a de s ă m â n ţ ă . Putem să urmărim această în

suşire fără să prejudiciem productivitatea de nutreţ. Prin consangui

nizare putem să obţinem linii caracterizate printr'o producţie ridicată

de seminţe.

Pentru aceasta trebue să preferăm elitele cu inf lorescenţe mari

spre a atrage insectele, şi cât mai uniforme pentru ca înf loritul să aibă

loc într'un timp scurt.

7. L o n g e v i t a t e a . Va trebui să urmărim această însuşire pre

ferind liniile care persistă 8— 10 ani.

Izolarea de linii autogame ar putea constitui o ţintă interesantă de

urmărit.

Ameliorarea trebue începută cu varietăţile dovedite pe baza

culturilor comparative ca cele mai valoroase; în niciun caz nu vom

începe ameliorarea cu provenienţe străine, mai ales cu cele sudice,

cărora le lipseşte rezistenţa la ger. Cel mai recomandabil este să se

lucreze cu provenienţele locale, care s'au adaptat condiţiilor regiunii.

Seminţele provenienţei alese vor fi semănate în germinatoare, apoi

se trec în cutii cu pământ sau în ghiveciuri de pământ presat, de unde

sunt transplantate în câmp, la distanţa de 40X 20 cm., aplicând aceeaşi

tehnică, pe care am indicat-o la trifoiu.

20 - 305 —

Ţinte

de urmár.

Procesul

de ameliorar



In timpul primilor trei ani de vegetaţie se fac observaţii, însem

nând cu ţăruşi plantele-elite, pe care le considerăm ca cele mai pre

ţioase. Vom prefera plantele înalte, drepte, cu frunze multe, mici şi

de coloare închisă, bine înfrăţite, cu tulpini fine şi totuşi rezistente

la cădere, cu inf lorescenţe mari.

In al treilea an vom recolta dela plantele, care s'au menţinut

valoroase, seminţele. In caz că nu recurgem la autofecundare, vom

elimina toate plantele neînsemnate, pentru ca polenul nevaloros al

acestora să nu deprecieze massa ereditară a descendenţilor elitelor

alese.

Mai recomandabil este să izolăm (în pungi de pergament sau ti

fon) şi să autofecundăm plantele-elite. Se poate obţine o autofecun

dare închizând plantele respective în cutii cu pereţii de tifon şi intro

ducând aci insectele potrivite. Mult mai bune rezultate obţinem prin

autopolinizarea artificială, provocată prin apăsarea şi învârtirea in

florescenţelor întregi; pentru aceasta vom prinde inf lorescenţa întredegetul mare şi următoarele două degete şi printr'o uşoară apăsare şi

învârtire se provoacă autopolinizarea la un mare număr de flori.

In caz că aplicăm alegerea în massă vom recolta amestecat să

mânţa dela elite şi o vom semăna tot amestecat. Dacă aplicăm me

toda selecţiunii individuale recoltăm sămânţa separat dela fiecare

plantă-elită.IPrimăvara se seamănă iarăşi, după procedeul amintit, în

germinatoara seminţele, separat pentru fiecare elită în parte şi după

ce se trec în cutii sau în vase de pământ se transplantează în câmp.

Aceste prime descendenţe sunt apoi observate cu îngrijire în de

cursul, altor 3—4 ani; pe baza notelor de vegetaţie se elimină

des

cendenţele nevaloroase precum şi plantele defectuoase din cele mai

bune linii. Cele mai frumoase plante vor fi iarăşi izolate, iar sămânţa

dela celelalte va trece în anii viitori pentru însămânţarea culturilor

comparative.

Putem să izolăm descendenţele prin perdele de trifoiu alb sau

Melilotus albuş.

Când am găsit o plantă sau o descendenţă superioară, pe care dorim să o

avem cât mai repede multiplicată, putem recurge la îmmulţirea vegetativă a lucer-

nei prin butaşi. Pentru aceasta procedăm astfel:

Se taie bucăţi de tulp ină (de obiceiu vârfurile tulp inilor inainte de înflorire)

cu 2— 3 frunze, astfel ca să mai fie sub ultima frunză încă 2— 3 cm. tulpină.

Butaşi i sunt puşi în nisip în paturi calde, unde după 3— 4 săptămâni se for

mează la suprafaţa de tăiere puţine rădăcini. De aci butaşii sunt puşi în ghiveciuri

şi transplantaţi când rădăcinile sunt mai puternice.

î n c r u c i ş ă r i l e le executăm atât între cele mai bune linii

izolate din populaţiuni, cât şi între lucerna obicinuită (Medicago sa-

tiva) şi lucerna galbenă (M. falcata). A ceastă ultimă încrucişare are

mare valoare practică, deoarece produce forme preţioase, rezistente la

cădere, ger şi secetă; din această încrucişare se pot izola şi forme

foarte interesante de lucerna pentru păşune.

Bastardarea se poate executa în următoarele feluri:

1. Prin închiderea în izolator a celor două plante de încrucişat şi

introducerea de bondari sau albine. Trebue să ştim, însă, că prin acest

procedeu obţinem, pe lângă bastardarea dorită, şi autofecundare.



2.

Prin castrarea obicinuita a florilor, adică prin îndepărtarea sta-

minelor. Castrarea trebue executată din vreme şi anume atunci când

floarea a atins *l din mărimea normală. La 1—2 zile după castrare,

se procedează la polinizare. Din cauza micimii florilor, acest proce

deu este foarte diiicil de aplicat.

3. Prin polinizarea directă, fără anterioară castrare; pentru acea

sta aducem polen în mare cantitate pe o bucăţică de lemn, pe care-o

ţinem în faţa drapelului; declanşând mecanismul floral, tubul în care

se găsesc staminele şi pistilul se ridică, cu care ocazie stigmatul se

izbeşte de polenul adus. Este drept ca o parte din polen se scutură

chiar in floarea închisă, însă cercetările au arătat că stigmatul este

incâ incapabil de a fi fecundat cât timp membrana, care se găseşte

pe el nu este rărită. Fecundarea are loc abia atunci când, prin declan

şarea mecanismului floral, stigmatul se loveşte de stindard şi mem

brana este rănită.

4. Prin îndepărtarea anterelor şi polenului eventual scuturat, prin

spălare cu ajutorul unei pompe. Pentru a împiedeca, însă, ca stig

matul să se apropie de drapel, se introduce mai înainte un beţişor în

floare între carenă şi drapel.

ADOÍ

floarea este uscată cu hârtie su

gativă şi după câteva ore se polinizează.

LITERATURA.

E ng el be rt , V.: A study oí various factors inlluencng secd production in

alfalfa M. sativa). Sei. Agri. 12, 1932.

F 1e i s c h m a n n, R.:

Betrag zur Züchtung der ungarischen Luzerne

Z. f. Pflan-

zenzüchtung, 11, 1926.

F r u w i r t h, C: Handbuch der

landw

Pflanzenzüchtung III.

H a c k b a r t h , L: Künstliche Kreuzungsmethoden be Stenklee und

Luzerne


H c 1m b o 1d, F.: Untersuchungen über die Befruchtungsverhältnisse über die

Bedingungen und über die Vererbung der Samenerzeugung be

Luzerne

Z.

f. Pflanzenzüchtung, 14, 1929.

H eus er , O.: Die

Luzerne

Berlin, 1931.

S c h u b a r t, E.:

Wechsebeziehungen zwschen Ertragslestung und morpholo

gschen Merkmalen verschiedener LuzerneHerkünfte unter besonderer Be

rücksichtigung des

Samenertrages.

Z. f. Züchtung, 18, 1933.

Ufer, M.: Beträge zur Blütenbiologe der

Luzerne

Der Züchter, 1932.

Untersuchungen über die den Samenansatz der Luzerne beenflussenden

klimatischen Faktoren. Der Züchter, 5, 1933.

AMELIORAREA IERBURILOR.

Avem in ţară 4 milioane hectare de păşuni şi fâneţe, acoperite

finafară de seaeţii şi spinii deveniţi obicinuiţi) cu ierburi de calitate

inferioară.

O ameliorare a ierburilor este posibilă, dată fiind polimorfía ex

traordinară a diferitelor specii.

Statul, care la noi este şi proprietarul a milioane de hectare de

păşuni, trebue să înceapă ameliorarea în stil mare a ierburilor şi pen-

Importanţă



truca există multe dif icultăţi, care determină pe amelioratorii particu

lari să neglijeze aceste plante. Intr'adevăr cei mai mulţi agricultori

nici nu-şi închipue că pot şi la ierburi să existe soiuri ameliorate;

inafară de aceasta seminţele celor mai multe ierburi sunt foarte mici

uşoare şi cu cantităţi mici se pot însămânţa suprafeţe destul de

mari; dacă mai adăugăm şi faptul că cele mai multe graminee sunt

plante perene, care trebue reînsămânţate după un mare număr de ani,,

înţelegem de ce cererea de sămânţă ameliorată la ierburi este foarte

redusă, determinând nerentabilitatea acestei ramuri.

Apoi amelioratorii nu se pot ocupa cu prelucrarea tuturor ier

burilor, de care pot avea nevoie agricultorii, cari de aceea se adre

sează comercianţilor de seminţe, de unde pot procura toate seminţele

de ierburi şi trifoiuri; astfel nu are loc o vânzare directă şi o bună

parte din câştig o iau intermediarii.

Lucrările de ameliorarea ierburilor sunt dificile (din cauza tecun-

daţiei străine) şi de lungă durată. Apoi mai trebue să adăugăm fap

tul destul de important că bogăţia în substanţe nutritive a ierburilor

(care echivalează, după cum vom vedea, cu bogăţia în frunze şi con

ţinut scăzut de tulpini) exclude producţia mare de sămânţă; cu cât

insă, cantitatea de sămânţă e mai mică, cu atât ea va fi mai scumpă,

şi deci puţin cumpărată de agricultori.

Ierburile mai importante şi a căror ameliorare se impune sunt

următoarele: Phleum pratense, Poa pratensis, Festuca pratensis, Lo-

livm perenne, Festuca rubra, Avena flavescens, Arrhenatherum ela-

tius,

Agrostis alba, Dactylis gomerata, Lolium italicum şi A lopecurus

pratensis.

Construcţia ilorală indică fecundaţie străină. Transportarea po

lenului are loc prin vânt.

Totuşi se găsesc mari deosebiri dela o specie la alta şi chiar înă

untrul unei specii dela o linie la alta.

T r o 11 grupează (în ceea ce priveşte gradul de autofertilitate)

diferitele specii astfel:

I. Puţin autofertile (1— 5% prindere):

Agrostis alba, Lolium multitlorum var. westerw.,

Bromus inermis, Phalaris arundinacea,

Beckmannia eruciformis, Phleum pratense,

Dactylis gomerata, Trisetum flavescens.

II. Mijlociu autofertile (5— 10% prindere):

Avena eatior, Lolium perenne,

Festuca pratensis, Lolium multiflorum.

III.

Destul de autofertile (10—20% prindere):

Alopecurus pratensis, Poa compressa,

Cynosurus cristatus, Poa sterilis,

Festuca arundinacea, Poa pratensis,

Festuca ovina, Poa trivialis.

Festuca rubra,

- 308 -

ondiţii de in-

fiorire ţi fe

cundare.



IV . Foarte autofertile (peste 20% prindere):

Bromus arvensis, Glyceria fluitans,

Bromus mollis, Poa nemoralis.

Este caracterizat printr'o floare pronunţat protogină A lopecurus

pratensis. D easemenea se observă o protoginie, deşi mai puţin pro

nunţată, la Phleum pratense şi Anthoxanthum odoratum.

In rezumat trebue să constatăm că diferitele specii de graminee

produc chiar la autofecundare suficiente seminţe pentru a putea efec

tua, la nevoie, o strictă izolare şi pentru a îmmulţi, prin autopolinizare,

generaţia F, după încrucişări.

Totuşi trebue să fim atenţi în decursul ameliorării ca să nu ob

ţinem prin îmmulţire vegetativă clone autosterile.

M o d i f i c a b i l i t a t e a ş i e r e d i t a t e a diferitelor însuşiri au fost pu

ţin studiate. Mai mult se cunosc c o r e l a ţ i u n i l e dintre diferitele însuşiri,

printre care cele mai importante sunt următoarele:

Formele, care au un ritm rapid de desvoltare pri măv ara şi pornesc repede după

coasă, nu sunt destul de rezistente la îngheţuri, in special la cele de primăvară.

Rezistenţa la ger este în strânsă corelaţiune cu rezistenţa la secetă. S t r u v e

susţine că există o strânsă corelaţiune pozi tivă intre energia germinativă (rapidi

tatea încolţirii) şi durata vegetaţiei liniilor respective; soiurile timpurii încolţesc

cu

1

—5 zile mai de vreme decât cele tardive; putem astfel printr'o simplă deter

minare în laborator, să deosebim liniile timpurii de cele târzii.

Ca şi la grâu, rezistenţa la ger este în strânsă corelaţiune atât cu procentul

de substanţă uscată, precum şi cu forma de creştere; lini ile cu un ridicat procent

de substanţă uscată şi care se întind pe pământ, sunt mai rezistente la ger.

Putem ameliora ierburile prin următoarele metode: alegerea în

massâ, selecţiunea individuală şi încrucişarea.

A l e g e r e a în m a s s ă n u aduce succese prea marcante, din

cauză că se bazează pe alegerea de plante izolate, ale căror bune în

suşiri fenotipice pot fi bazate adesea pe modificaţiuni. O dovadă în

sprijinul acestei afirmaţii o aduce faptul că suntem siliţi să eliminăm

multe clone, dovedite nevaloroase, cu toate că au provenit dela plante

alese ca superioare. De aceea nu se prea aplică. Mai frecvent utili

zată este alegerea în massă pe grupe, care constă în aceea că indivizii

cât mai asemănători morfologic şi fiziologic

6unt

plantaţi împreună

în locuri izolate şi lăsaţi să se fecundeze. D escendenţele grupelor sunt

ţinute separat şi observate cu stricteţă.

Cea mai recomandabilă metodă este s e l e c ţ i u n e a i n d i v i

d u a l ă după procedeul german de înaltă ameliorare. Bine înţeles că

ţinta noastră nu va fi să obţinem linii pure, ci vom amesteca cele mai

valoroase linii pentru ca să realizăm o populaţiune alcătuită din forme

superioare.

Metoda î n c r u c i ş ă r i i deşi posibilă nu se aplică obicinuit în

ameliorarea ierburilor, pentru motivul că populaţiunile naturale repre

zintă ele chiar, amestecuri foarte variate de bastarzi proveniţi prin

încrucişarea naturală, aşa că oferă material suficient de alegere.

Metodele de ameliorare ce se aplică, diferă mult după pretenţi-

unile referitoare la uniformitate; astfel unii amelioratori se mulţumesc

cu alegerea pe grupe, alţii cu selecţiunea individuală simplă, alţii a-

Genetica

M

etoci e

de amelíon



plică selecţiunea individuală, utilizând procedeul german de inaltâ

ameliorare. In sfârşit cei cari urmăresc o şi mai mare uniformitate

preferă metoda consanguinizării.

Nu există, mai ales la ierburi, soiuri universale; trebue create

soiuri pentru diferitele condiţii de climă şi de sol, pentru diferitele

scopuri, etc.

Astfel avem nevoie de unele tipuri pentru regiuni inundabile, de

altele pentru regiuni secetoase. D easemenea ne trebuesc soiuri speciale

pentru fâneţe, adică tipuri care să suporte cositul des, să fie rezistente

la cădere şi să ajungă la maturitate odată cu celelalte specii com

ponente ale fâneţei; în legătură cu această ultimă cerinţă se urmă

reşte de exemplu obţinerea unui golomăţ [Dactylis gomerata), care

să fie ceva mai tardiv, ca să nu ajungă prea de vreme la înflorire, aşa

cum se întâmplă cu golomăţul existent astăzi în fâneţele naturale. Din

contră pentru păşune se cer tipuri, care suportă muşcatul şi călcatul

animalelor şi care lăstăresc repede.

In general se doresc în ameliorarea ierburilor următoarele însuşiri:

1. P r o d u c ţ i a m a r e de n u t r e ţ verde şi uscat la unitatea

de suprafaţă; aceasta depinde de ritmul de desvoltare primăvara,

precum şi de lăstărirea după coasă. De aceea vom nota cu precizie

aceste calităţi, cu. atât mai mult, cu cât s'a observat că există o core-

laţiune şi între ritmul de desvoltare şi rezistenţa la rugină, în sensul

că liniile rezistente pornesc in anul care urmează după un an cu ru

gină, mult mai repede şi mai puternic după fiecare coasă, decât tipu

rile susceptibile.

Totuşi în regiunile cu geruri mari de primăvară se recomandă

să se prefere formele, ce nu pornesc prea repede primăvara.

2. C a l i t a t e a n u t r e ţ u l u i , adică frunze multe şi de bună

calitate, precum şi tulpini subţiri şi nu prea înalte, deci o proporţie

strânsă între frunze şi tulpini. In general se doreşte un procent ridi

cat de frunze; o astfel de ţintă este posibil de realizat; H e r t z s c h

citează că analizele la Festuca pratensis au arătat la o linie amelio

rată un raport al frunzelor faţă de tulpini de 1:0,83, precum şi un con

ţinut de 10,5% proteină brută, pe când la o populaţiune neameliorată

raportul era de 1:1,6 cu un conţinut de proteină brută de 8,7"".

3. C o n s t a n ţ a p r o d u c ţ i e i , care depinde de rezistenţa la

f r

;

' — ~zeală şi uscăciune, rezistenţa la boale, şi persistenţa (lon

gevitatea).

In special merită să fie amintită rezistenţa la rugină, în

suşire care s'a dovedit ereditară, şi foarte diferită dela o linie la alta.

Mai departe trebue amintite ca însuşiri de urmărit, producţia de

sămânţă, rezistenţa la scuturare şi coacerea uniformă a seminţelor.

O grijă deosebită o vom da câmpului de ameliorarea ierburilor,

care trebue aşezat după o prăsitoare, iar după ierburi se recomandă

să curăţăm câmpul iarăşi prin introducerea prăsitoarelor timp de

2—3 ani.

Ca îngrăşăminte se aplică îngrăşământul verde; se recomandă

să nu se utilizeze băligarul, care poate aduce pericolul îmburuienării.

Putem începe procesul ameliorării fie cu seminţe, fie cu plante

adunate din fâneţele naturale. Alegerea de plante din fâneţe şi trans

plantarea acestora (după o îmmulţire vegetativă) în câmpul de ame-

Ţintele

ameliorării.

Procesul

e ameliorare.



liorare, are dezavantajul că nu ştim dacă tuia aleasă a pornit numai

dela o sămânţă, şi deci nu suntem siguri asupra purităţii liniilor ce

izolăm.

Cel mai bun procedeu este să semănăm la sfârşitul iernii semin

ţele (recoltate din fâneţele din împrejurimi) în germinatoare, de unde

după încolţire le trecem cu penseta pe fiecare în parte în ghiveciuri

de pământ presat sau în cutii de lemn umplute cu pământ de grădină

sterilizat. Semănarea se face în seră; vom avea totuşi grijă ca desvol-

tarea plantelor să nu se facă într'un ritm prea accelerat ceea ce ar

dăuna vigurozităţii lor.

La transplantarea în câmp se vor elimina plantele rău desvol-

tate sau bolnave, făcând astfel, chiar dela începutul ameliorării, o

eliminare a tipurilor nevaloroase.

D istanţele la care transplantăm plantele în câmp diferă, dupăcum ierburile aparţin etajului inferior sau superior şi după cum ele

formează tufe sau se întind prin rizomi. Astfel pentru Agrostis, A lo-

pecurus şi Poa pratensis se recomandă distanţa de 60 X 60 cm., pen

tru Arrhenatherum elatius, Phleum şi Dactylis distanţa de 50 X 50 cm.

şi la Festuca pratensis şi Lolium perenne distanţa de 30 X 30 cm.

In primul an vom împiedeca plantele să înflorească, cosindu- le

cât mai des; deasemenea prin tăvălugiri le vom sili să înfrăţească cât

mai mult.

Plantele acestea din populaţiuni se observă cel puţin trei ani,

însemnându-se plantele, care corespund cel mai bine în ceea ce pri

veşte forma de creştere, înfrăţirea, numărul şi mărimea frunzelor, tim

pul înfloritului, rezistenţa la boale, şi cădere, etc.

Trebue, însă, să subliniem aci că este dificil să tragem concluzii

din înfăţişarea plantelor alese de noi, asupra felului cum se vor com

porta descendenţele acestor plante în cultura mare; şi aceasta nu nu

mai pentrucă putem fi induşi în eroare de modificaţiuni, ci şi datorită

comportării diferite a plantelor izolate şi în masiv. Există indivizi,

cari in tufă izolată la distanţele mari din câmpul de ameliorare pre

zintă foarte bune însuşiri, pe când cultivaţi des nu sunt în stare să-şi

desfăşoare însuşirile arătate ca indivizi singuratici. Astfel de plante

pot suferi fiind cultivate în cultura mare, fie din cauză că reacţio

nează prea puternic faţă de umbră, fie că posedă rădăcini cu înclina

ţia de a se întinde prea puternic lateral, ceea ce nu le reuşeşte dacă

sunt puse în masiv, înconjurate de reţeaua de rădăcini a plantelor

vecine.

Cele mai bune plante vor fi îmmulţite vegetativ, (fig. 70), adică

fiecare plantă va fi despărţită în 10— 20 bucăţi, ce vor fi plantate în

tr'un singur rând; de obiceiu se face această îmmulţire toamna, pen

tru ca anul următor să-1 putem destina în întregime observaţiilor. Vom

avea, deci, atâtea clone câte plante-elite am ales din populaţiunea

iniţială.

Obţinerea clonelor se face atât pentru a avea sămânţă mai multă

la dispoziţie din cele mai bune linii, cât şi pentru a putea face obser

vaţii mai precise, acestea referindu-se nu numai la o singură plantă

ca în populaţiuni, ci la 10—20 plante, componentele clonei.



Timp de trei ani vom face observaţii la aceste clone, notând rit

mul de desvoltare primăvara, înfrăţirea, înspicatul, înfloritul, bogă

ţia, fineţea şi mărimea frunzelor, rezistenţa la boale, rezistenţa la ger,

Fig. 70. Procesul ameliorării ierburilor.



coloarea frunzelor, perozitatea, lungimea paiului, lăstărirea după coa

să, maturitatea, etc. Pentru a observa longevitatea diferitelor linii se

recomandă să însămânţăm cele mai bune plante în straturi speciale

şi să le observăm aci timp de 8—10 ani; aceasta pentru a nu stingheri

mersul ameliorării în câmpul obicinuit, unde pentru accelerarea pro

cesului este nevoie să nu ţinem sub observaţie plantele decât 3— 4 ani.

Clonele cele mai bune le vom lăsa să înflorească, pe când pe cele

nevaloroase le vom cosi încă înainte de înflorire. Sămânţa o vom re

colta separat dela fiecare clonă. O parte din această sămânţă o ţinem

ca rezervă, iar cealaltă parte (a cărei cantitate depinde de mijloacele

noastre de lucru) o semănăm separat pe clone, obţinând astfel

des

cendenţele generative. Scopul acestei immulţiri generative este să

aflăm cum se transmit la urmaşi bunele însuşiri observate la clone:

vom găsi cu această ocazie unele familii superioare, în care marea ma

joritate a plantelor îşi vor menţine însuşirile valoroase observate la

plantele din populaţiuni şi din clone. Din aceste descendenţe semă

nate după aceeaşi metodă ca şi seminţele din populaţiuni, vom eli

mina, după observaţii de 3—4 ani, pe cele nevaloroase, iar din cele

mai bune 5— 6 linii, vom alege cele mai bune 50 plante, pe care le

vom îmmulţi vegetativ, obţinând clone şi repetând procesui indicat;

restul plantelor va produce sămânţa destinată culturilor comparative

şi apoi îmmulţirii. Eventualele plante nepromiţătoare vor fi eliminate

înainte de înflorit.

Examinarea productivităţii în culturile comparative este foarte

dificilă, deoarece ea trebue făcută cu amestecuri, nu cu o singură

specie.

Pentru însămânţarea parcelei, ce va produce sămânţa de vânzare,

vom amesteca recolta dela cele mai bune linii, căci sămânţa originală

trebue să reprezinte reimmulţirea generativă a mai multor linii supe

rioare. Este o greşeală, de altfel ca la toate plantele cu fecundaţie

străină, să îndreptăm ameliorarea ierburilor spre linia pură.

Inafară de procesul de ameliorare amintit există mai multe alte

procedee. Unele se diferenţiază de cel descris, prin numărul diferit al

anilor de observaţie; aşa unii observă de ex. elitele în populaţiuni şi

descendenţe numai doi ani, alţii din contră recomandă 5—

6

ani de

observaţie.

Unele staţiuni de ameliorare propun să se facă simultan atât îm-

mulţirea generativă, cât şi cea vegetativă spre a scurta procesul de

ameliorare. Este iînsă nerecomandabil să îmmulţim sexuat linii a

căror valoare nu am constatat-o prin mult mai expeditiva îmmulţire

vegetativă.

A m e l i o r a r e a p r i n î n c r u c i ş ă r i am arătat deja că

nu este necesară la actualele populaţiuni bogate în forme variate.

D acă totuşi socotim util să lucrăm cu bastardări, nu este nevoie să

se recurgă la migăloasa castrare şi polinizare artificială; este suficient

să plantăm alături cele două plante de încrucişat, să le izolăm împre

ună, adică să închidem în aceeaşi pungă de pergament inf lorescenţele

celor două plante şi în timpul înfloritului să le scuturăm puternic.

Este drept că prin această operaţie vom obţine şi boabe provenind

din autofecundare, dar pentru scopuri practice aceasta are puţină valoare.




B e c k e r - D i l l i n g e n I .: Handbuch des Hiilsenlruchtbaues und Futterbaues.

B e r l i n 1 9 2 9 .

F r a n d s e n H . : Die Beruchtungsverhältnisse be Gras und Klee in ihrer Bezie-

hung zur Züchtung

Z . f. P f l a n z e n z ü c h t u n g 5 1 9 1 7 .

F r u w i r t h C : Handbuch der landw Pflanzenzüchtung I I . B e r l i n 1 9 2 4 .

H e r t z s c h W .: Die Gräserzüchtung D e r Z ü c h t e r 2 . 1 9 3 0 .

M a h 1 i n g M .: Die Entwcklung und der gegenwärtige Stand der deutschen

Futterpflanzenzüchtung Z.

f. Z ü c h t u n g A 1 6 1 9 3 1 .

S t r u v e W . :

Frühlingstestigket der Wiesengräser und Kleearten.

Z . f. Z ü c h

t u n g A 1 5 1 9 3 0 .

T r o l l H .: Untersuchungen über Sebststerilität und Sebstfertilität be Gräsern

Z. f. Zü c H tu n g 16 19 31 .



IV. ORGANIZAREA AMELIORĂRII PLANTELOR.

Pentru a da agricultorilor seminţe valoroase trebue să ne îngrijim

nu numai de crearea soiurilor, ci şi de celelalte măsuri, prin care să

asigurăm răspândirea raţională a seminţelor ameliorate; de aceea

este nevoie să organizăm următoarele ramuri ale producerii de se

minţe superioare:

1. Amelioiarea.

2. Experimentarea.

3. Immulţirea.

4. Recunoaşterea.

5. Curăţirea şi sortarea.

6. Saramurarea.

7. Desfacerea.

Promovăm ameliorarea plantelor, adică crearea de soiuri supe

rioare, ajutând la înf iinţarea staţiunilor de ameliorare de stat şi par

ticulare.

In unele ţări domină staţiunile particulare de ameliorarea

plantelor, în altele staţiunile oficiale şi acest aspect diferit depinde

în primul rând de repartiţia proprietăţii rurale, precum şi de gradul

de evoluţie al agriculturii.

I n i ţ i a t i v a p a r t i c u l a r ă predomină în ţările cu nume

roase mari proprietăţi; aşa de ex. în Prusia, unde există mulţi mari

proprietari, cari şi-au înţeles menirea de a fi pioneri ai progresului

agricol, s'au înfiinţat pe marile proprietăţi multe staţiuni de amelio

rarea plantelor, care se ocupă cu crearea de noi varietăţi la plantele

agricole.

Această formă de organizare valorifică admirabil înclinaţia şi pa

siunea unor proprietari pentru ameliorarea plantelor şi a dat frumoa

se rezultate.

In ultimul timp, însă, din cauză că metodica şi tehnica ameliorării

au devenit mai complicate, cerând personal specializat şi utilaj costi

sitor, s'a simţit nevoia ca statul să intervină sprijinind iniţiativa particulară.

Astfel a luat fiinţă a doua formă de organizare (iniţiativa parti

culară sprijinită de

Stat),

cum o vedem realizată în Suedia, unde mai

mulţi proprietari au întemeiat o societate pentru producerea de să

mânţă, înfiinţând renumitul institut dela

Svalof.

Statul apreciând

opera acestui institut, căruia i se datoreşte aproape în întregime ma-

Staţiuni

de ameliora



rele progres agricol din Suedia, ii acordă anual o subvenţie impor

tantă.

I n i ţ i a t i v a de S t a t o întâlnim în Canada şi în Statele-

Unite ale Americei, unde aproape că nu există staţiuni particulare de

ameliorare, precum şi în ţările de mică proprietate (Bavaria, Baden,

Danemarca, Olanda, etc).

Cea mai potrivită formă de organizare a ameliorării plantelor în

România este aceea a iniţiativei particulare, îndrumată, sprijinită şi

completată de către institutele regionale de ameliorarea plantelor.

Intr'adevăr la noi mai există încă suficiente mari proprietăţi, ale

căror terenuri trebue puse în slujba producerii de seminţe, pe când

Statul mai are doar infime rezerve de pământ.

Apoi este nevoie să folosim talentele multor proprietari şi încli

narea lor pentru această specialitate; deasemenea va fi favorabilă

creării de soiuri superioare şi concurenţa, care se va deslănţui între

diferitele staţiuni particulare, precum şi faptul că, lucrându-se în di

ferite locuri şi de către diferite persoane, şansele de a se găsi cele mai

nimerite noi-combinaţiuni, punctele de plecare pentru soiuri amelio

rate, vor fi considerabil mai mari, decât în cazul că s'ar lucra numai

în câteva instituţii de Stat şi cu specialişti puţini.

Institutele oficiale de ameliorarea plantelor, distribuite pe re

giuni naturale, au misiunea:

1.

De a îndruma şi sprijini iniţiativa particulară prin:

a) cursuri şi demonstraţii de ameliorarea plantelor.

b) cedarea de material (mai ales din încrucişări) în decurs de

ameliorare.

c) executarea de operaţii dificile pentru staţiunile particulare, ca

examinarea rezistenţei la boale, la ger, examinarea calităţii, etc.

2. De a completa iniţiativa particulară prin obţinerea de soiuri

superioare mai ales la plantele a căror ameliorare este, pentru sta

ţiunile particulare, dificilă şi nerentabilă, de ex. la trifoiu, lucerna,

ierburi, etc.

3. De a procura colecţii bogate de soiuri din toate părţile lumii,

a

le studia şi întrebuinţa în lucrările de încrucişare.

4. De a contribui prin lucrări ştiinţifice la clarificarea diferitelor

probleme din ştiinţa ameliorării.

5. De

a

supraveghia, prin ţinerea registrului genealogic, răspân

direa soiurilor ameliorate.

6. De a promova, prin înfiinţarea de câmpuri experimentale, afla

rea ariei de răspândire a soiurilor ameliorate.

7. De

a

garanta prin instituirea recunoaşterii culturilor, valoarea

seminţelor ameliorate oferite spre vânzare.

Staţiunile oficiale de ameliorare trebue să aibă înscrise îti buge

tele lor sumele necesare pentru a subvenţiona lucrările din staţiunile

particulare, astfel ca fără dificultăţi să se poată lucra la crearea de

soiuri valoroase la toate plantele agricole în diferitele regiuni ale ţării.

La noi Statul a înfiinţat trei staţiuni regionale de ameliorarea

plantelor (Bucureşti, Cluj şi Iaşi), caie colaborează cu staţiunile expe

rimentale din regiunile respective: Mărculeşti (Ialomiţa), Murfatlar



(Constanţa), Câmpia-Turzii (Turda), Cenad (Timiş), Târgul-Frumos

(Iaşi) şi Tighina).

Se ajută mult la desvoltarea lucrărilor din staţiunile particulara

de ameliorarea plantelor prin înfiinţarea r e g i s t r u l u i g e n e a

l o gi c , al cărui scop este:

l.D e a da cumpărătorilor de sămânţă garanţia că soiul oferit

spre vânzare este într'adevăr ameliorat şi valoros.

2. De a apăra amelioratorii de concurenţa necinstită.

într'adevăr odată ce amelioratorii au vândut chiar numai câteva

kilograme din soiul la a cărui creare au muncit ani îndelungaţi, au dat

posibilitate cumpărătorilor să îmmulţească şi apoi să vândă acest soiu,

uneori războtezându-1, concurând astfel şi păgubind pe ameliorator.

Pentru a apăra pe amelioratori, s'a propus instituirea registrului

genealogic precum şi înf iinţarea unui sistem de patentarea soiurilor

ameliorate, similar celui existent în industrie.

In registrul genealogic nu sunt înscrise decât soiurile amelio

rate (noi-creaţiuni), a căror valoare a fost dovedită prin cel puţin trei

ani de experimentare.

La noi registrul genealogic s'a instituit prin decizia ministerială No. 2004 din

1930 şi al cărei cuprins este următorul:

Art. 1. — Se instiriue registrul genealogic pentru a proteja soiurile amelio

rate, a le face cunoscute şi a le feri de confuziuni cu sămânţa venită în comerţ,

sub acest titlu, in mod abuziv; deasemenea pentru a se da plugarilor garanţia, că

ceea ce se oferă ca sămânţă ameliorată, este într'adevăr rezultatul unei munci

conştiincioase şi sistematice, şi că soiul respectiv este superior seminţei obicinuite.

Art. 2. - - Toate soiurile ameliorate de Instituţiile oficiale şi întreprinderile

particulare din România sau ameliorate în străinătate, care se vând ca sămânţă in

România, trebuesc înscrise în registrul genealogio al I. C. A . R,; un soiu nu are

dreptul să poarte calificativul de .anunţat la înscriere" în registrul genealogic al

I. C. A. R, sau „înscris în registrul genealogic al I. C. A. R." , dacă Institutul de

Cercetări Agronomice (I. C. A . R.) nu i-a decernat acest drept.

Amelioratorii străini sau Staţiuni le de ameliorare străine, care cer înscrierea

in Registrul Genealogic a soiurilor lor ameliorate în străinătate, dar îmmulţite în

România, trebue să arate, că cel puţin îmtr'o staţiune de îmmulţire de pe teritoriul

Statului român şi-au organizat o staţiune filială de ameliorare, în care se începe

ameliorarea delà Elite.

Art. 3. — In registrul genealogic al I. C. A. R. se înscriu soiurile oricăror

plante agricole ameliorate, noi şi superioare obţinute în România.

Art, 4. — Soiurile pentru care se doreşte înscrierea în registrul genealogic

vor fi anunţate în scris delà 1 Ianuarie— 1 Apri li e ale fiecărui an la Staţi unea de

Ameliorare din regiunea respectivă, îndeplinindu-se formalităţile ce vor fi indicate

de staţiune.

Art. 5. — Pentru a se orienta asupra valorii soiului selecţionat anunţat, Sta

ţiunea de Ameliorare din regiunea selecţionatorului, va lua măsuri pentru:

1. Cercetarea registrelor de ameliorare şi carnetelor de observaţii ale peti

ţionarului.

2. Vizitarea odată sau de mai multe ori, Ia timpul potrivi t (mai ales în epoca

delà înflorit până la recoltă) a Staţiunii de Ameliorare (laboratoare, câmpuri de

ameliorare, câmpuri de îmmulţire, culturi comparative cu soiuri, magazii, instalaţii

de curăţire), culegându-se informaţii asupra ameliorării, îmmulţirii, păstrării şi

Re g i s t r u l

g e ne a log i c



curăţirii seminţei. Vizitarea se va face de o comisiune compusă din: Şeful Staţiunii

de Ameliorare din regiunea respectivă, un delegat al Staţiunii de Fitopatologie şi

un delegat al Societăţii Selecţionatorilor din România, Fiecare membru va avea un

supleant. Comisiurea va lucra sub preşedenţia Şefului Staţiunii oficiale de ame

liorarea plantelor sau supleantului acestuia.

3 .

Studierea însuşirilor, constanţei şi valorii soiului, care se va face prin

cercetări de laborator şi prin câmpurile de experienţă din regiunea respectivă.

Art. 6. — Pe baza constatării favorabile, cu ocazia vizitării Staţiunii şi pe

baza primelor analize de laboiator şi câmp, soiul va putea fi declarat că are drep

tul să poarte titlul de „anunţat la înscriere in Registrul Genealogic al I. C. A , R."

şi va fi menţinut in rtudiu timp de trei ani, până când va putea fi inscris în

registrul genealogic al I. C. A . R.

Constatările nefavorabile atrag eliminarea soiului, lucru care se va aduce Ia

cunoştinţa selecţionatorului, indicându-i-se motivele; in răstimp de o lună selec-

ţionatorul are drept să facă apel la Comisiunea de amelio rare a I. C. A. R. Bucu

reşti, a cărei compunere se va stabili prin regulament.

Kperimentarea

Pentru a studia potrivirea soiurilor ameliorate în diferitele re

giuni agricole, trebue să se înfiinţeze cât mai multe câmpuri de expe

rienţă la instituţiile de Stat şi la cele mai raţionale ferme particu

lare.

Se vor introduce în aceste experimentări soiurile ameliorate în

staţiunile din ţară şi chiar din străinătate (Ungaria şi Rusia).

In vederea desvoltării experimentărilor ar trebui să se favorizeze

înfiinţarea cercurilor experimentale în jurul şcolilor de agricultură

şi să se premieze cele mai reuşite experienţe.

Câmpurile de experienţă oferă mai multe avantaje şi anume;

1.

Dau agricultorului indicaţii asupra soiurilor celor mai valoroase.

2. A rată amelioratorului defectele soiurilor, dându- i preţioase

sugestii în privinţa ţintelor de urmărit.

3 Concurenţa necinstită pe piaţa de sămânţă este înlăturată,

soiurile inferioare fiind calificate ca atare de rezultatele experienţelor,

immuittrea

O dată ce au fost găsite pentru diferitele regiuni ale tării soiurile

SEMINŢELOR.

R

,

r

F FL

E

1 i

ameliorate cele mai valoroase, se pune problema îmmulţirii lor, pen

tru ca în timp cât mai scurt să ajungă în folosinţa marii majorităţi

a agricultorilor. Immulţirea seminţelor poate fi realizată în chipul ur

mător:

In fiecare judeţ să se aleagă câţiva mari proprietari, ale căror fer

me sunt raţional exploatate şi cu aceştia camera agricolă să încheie

contracte pe mai mulţi ani. Proprietarii s'ar obliga să îmmulţească

numai soiul, care a dat cele mai bune rezultate în câmpurile de ex

perienţă, să-l ţină curat şi să-l anunţe la „recunoaşterea culturilor".

Camera agricolă şi-ar lua obligaţia să cumpere toată cantitatea de

sămânţă, oferind peste valoarea grâului obicinuit un surplus de preţ,

care este îndreptăţit date fiind îngrijirile speciale ce se acordă cul

turilor producătoare de seminţe,

necunoaşterea

Când cumpărăm sămânţă dintr'un soiu ameliorat şi o analizăm

cuitunior.

c

^

precis, nu putem să aflăm dacă ea prezintă într'adevăr soiul

oferit şi dacă va da naştere la culturi sănătoase.

Din această cauză s'a instituit în multe ţări aşa numita „recu

noaştere a culturilor", exercitată de institutele de ameliorare, camerele

agricole sau societăţi de agricultori şi care are următoarele scopuri:



1. Să stimuleze şi să supravegheze producerea de sămânţă ame

liorată.

2. Să dea agricultorilor cumpărători garanţia că pentru bani

scumpi obţin o marfă bună, adică o sămânţă aparţinând unui anumit

soiu ameliorat şi care este lipsită de boale şi de buruieni.

3. Să apere pe amelioratori de concurenţa nelealâ.

Recunoaşterea culturilor influenţează favorabil desvoltarea agri

culturii nu numai prin foloasele directe ce le aduce agricultorilor şi

amelioratorilor, ci şi datorită faptului că prin vizitarea câmpurilor şi

gospodăriilor se provoacă o perfecţionare a gospodăriilor respective,

care se transfomă astfel în gospodării model pentru regiune. într'ade

văr fermele, care se ocupă cu producerea de sămânţă „recunoscută"

au din cauza unei tehnice agricole înaintate (lucrarea pământului, stâr-

pirea buruienilor, îngrăşământ, rotaţie, alegerea soiului, combaterea

inimicilor, etc.) recolte mai mari.

Recunoaşterea culturilor constă din:

I. R e c u n o a ş t e r e a g o s p o d ă r i e i . O fermă, care se ocupă

cu producerea de sămânţă trebue să aibă un conducător priceput şi

conştiincios, magazii spaţioase, instalaţii perfecte pentru curăţirea se

minţei, o suprafaţă suficientă pentru a permite vânzarea în cantităţi

mari, etc.

II.

C o n t r o l u l c u l t u r i l o r în t i m p u l v e g e t a ţ i e i

pentru a se examina însuşiri, care mai târziu nu pot fi recunoscute,

ca identitatea soiului, unele boale (tăciunele), etc.

III.

E x a m i n a r e a s e m i n ţ e i în ceea ce priveşte puritatea,

germinaţia, greutatea hectolitrică, etc.

La noi s'a instituit prin decizia ministerială No. 721 din 14 Martie 1931 recu

noaşterea culturilor numai pentru grâu şi numai în câtev a judeţe. Pentru generali

zarea recunoaşterii culturilor. Institutul de Cercetări Agronomice al României a

alcătuit următorul:

ANTE -P ROE C T DE L EGE PEN TRU REC U N OAŞTE RE A

CULTURILOR.

I . Scop.

Legea pentru recunoaşterea culturilor are de scop:

a) Supravegherea producţiei de sămânţă şi deci încurajarea ameliorării plan

telor,

b) Garanţi a pentru cumpărătorul de sămânţă, că sămânţa cumpărată îndepl i

neşte următoarele condiţii: identitatea şi puritatea soiului, lipsa de boale trans

misibile şi de buruieni, calitatea bură mecanică a seminţei şi puterea de germinaţie.

II . O r g a n e d e e x e c u ţ i e .

Recunoaşterea culturilor se face de către Comisiunile Judeţene pentru îm

bunătăţirea seminţei, cu sediul la Camerele Agricole Judeţene, numite de Ministe

rul Agriculturii şi Domeniilor, în urma propunerii I. C. A. R. Comisiuni le Judeţene

- 319 -



lucrează sub directa îndrumare a I . C. A. R. Aceste comisiuni se compun din:

1. Un delegat al Staţiunii Oficiale de Ameliorarea Plantelor din regiune.

2. Speciali stul Camerei Agricole din judeţul respectiv care a urmat cursuri

speciale de recunoaşterea culturilor, cursuri terminate cu un examen.

3. Un delegat al proprietarilor vânzători de sămânţă din judeţ.

III. O b i e c t u l r e c u n o a ş t e r i i ,

a) Pentru recunoaştere pot fi anunţate toate plantele agricole cu excepţia

amestecurilor necunoscute. Amestecurile provenite din soiuri cunoscute şi in pro

porţii determinate precum şi amestecuri făcute intenţionat din plante diferite,

care se pot separa uşor şi care au importanţă practică ca amestecuri, pot fi re

cunoscute (de ex. borceag, iarbă de trifoiu, etc),

b) Se vor recunoaşte cu precădere soiurile ameliorate şi înscrise in Registrul

Genealogic al I. C. A. R. La plantele la care nu există încă soiuri ameliorate in

ţară se pot recunoaşte şi provenienţele locale neameliorate,

c) Soiurile care in urma experienţelor comparative întreprinse de I. C. A. R.

nu sunt propice pentru regiunea, unde se cere recunoaşterea, pot fi excluse.

Sămânţa produsă de culturile recunoscute poate fi s ă m â n ţ ă o r i g i

n a l ă şi s ă m â n ţ ă r e î m m u l ţ i t ă odată, şi de două ori. (Reimmulţi rea

I şi II).

S ă m â n ţ a o r i g i n a l ă este sămânţa produsă de Staţiunea de Amel io

rare,

care a creat soiul înscris în Registrul Genealogic pe numele ei, sau sămânţa

immulţită de alte exploataţii agricole, care se găsesc sub controlul şi directa su

praveghere a amelioratorului, cu condiţia ca sămânţa produsă de aceste exploa-

taţiuni să se găsească cel mult la aceeaşi depărtare de Elite ca şi sămânţa origi

nală produsă de însăşi Staţiunea de Ameliorare.

S ă m â n ţ a r e î m m u l ţ i t ă este sămânţa obicinuită în cul turi le însămân

ţate cu sămânţă originală în primul şi al doilea an.

La recunoaşterea reîmmulţirilor se va stabili provenienţa seminţei originale

care a fost însămânţată. Deoarece se va recunoaşte numai reimmulţirea I şi II,

cultivatorul va trebui să dovedească la reimmulţirea întâi cu acte (scrisori de

trăsură, foaie de expediţie) cumpărarea seminţei originale dela ameliorator sau

dela însărcinatul lui. La recunoaşterea reîmmulţirii Il-a cultivatorul trebue să do

vedească că reimmulţirea I-a, care a fost însămânţată, a fost recunoscută.

IV. A n u n ţ a r e a p e n t r u r e c u n o a ş t e r e .

Agricultorii, cari doresc ca culturile lor să fie recunoscute, trebue să anunţe

pentru aceasta Camera Agricolă respectivă (Comisiunea pentru îmbunătăţirea se

minţei) printr'o scrisoare recomandată prevăzută cu semnătura proprie sau a îm

puternicitului până cel mai târziu la 1 Mai.

Agricultorii cari fac cerere pentru recunoaştere sunt obligaţi a completa un

chestionar trimis de Camere. Cei cari în interval de 15 zi le nu răspund la acest

chestionar vor fi refuzaţi dela recunoaştere.

La reimmulţire, cultivatorul trebue să anexeze acte din care să reiese că să

mânţa are provenienţa dela un ameliorator.

La sămânţa originală amelioratorul trebue să anexeze acte din care să se

poată stabili că soiul respectiv a fost anunţat sau înscris în Registrul Genealogic

al I. C, A . R.

- 320 -



Fără aceste acte anunţarea nu va fi luată în consideraţie; totuşi şi ulterior

Camera Agricolă poate să atragă atenţia anunţătorului asupra actelor ce lipsesc.

Camera Agricolă alcătueşte un tablou de proprietarii anunţaţi, pe care îl

înaintează până la 1 Iunie Staţiunii regionale de Amel io rarea Plantelor, împreună

cu o propunere de itinerar pentru vi zitarea culturilor.

Cererile pentru recunoaştere sosite întârziat vor fi luate in considerare numai

dacă Camera Agricolă le găseşte motivate.

Pentru recunoaşterea seminţei originale anunţarea se face de către amelio-

rator însuşi chiar pentru câmpurile Staţiunilor sale de immulţire.

V. E x e c u t a r e a r e c u n o a ş t e r i i .

Recunoaşterea cuprinde două operaţii;

1. V i z i t a r e a c u l t u r i l o r l a f a ţ a l o c u l u i ,

2. E x a m i n a r e a p r o b e l o r d e v â n z a r e .

Viz itarea culturilor se va face în timpul când este mai mare posibi litatea

aprecierii soiului şi anume la cereale cu puţin timp înaintea secerişului, la sfecla

de zahăr şi furajeră înaintea recoltei , la cartofi in timpul înfloritului şi înaintea

recoltei, iar la celelalte plante în epoca înfloritului şi maturităţii.

a) V i z i t a r e a l a f a ţ a l o c u l u i .

Aceasta se poate referi la:

I d e n t i t a t e a s o i u r i l o r . Aceasta se va face pe baza însuşiri lor gă

site in registrul genealogic La reimmulţire se vor controla documentele prev ăzute

mai sus.

P u r i t a t e a s o i u r i l o r . Se vor controla eventualele amestecuri de

specii şi soiuri diverse.

A p ă r a r e a c o n t r a a m e s t e c u r i l o r l a p l a n t e l e a u t o g a m e .

Dacă soiurile sunt semănate alături trebue să fie între două soiuri o cărare lată

de cel puţin 2 m.

A p ă r a r e a c o n t r a î n c r u c i ş ă r i l o r l a p l a n t e l e c u p o l i n i -

z a r e s t r ă i n ă . Se va avea în vedere ca câmpurile cultivate cu aceleaşi plante

să fie la o depărtare de cel puţin de 300 m. la secară, măzăriche şi cel puţin

500 m. la porumb, sfeclă şi ierburi.

B u r u i e n i . In caz că seminţele, care nu se pol curaţi cu instalaţiuni de

curăţire (de exemplu Avena latua dela ovăz) sunt in cantitate prea mare in să

mânţă, se va refuza recunoaşterea.

B o a 1 e. Aci se vor controla in special boalele, care se pol combate numai

cu mare greutate, ca de ex.: tăciunele la grâu şi orz.

Vizitarea la faţa locului se referă mai departe la starea fermei cu privire la

măsurile luate in vederea obţinerii unei seminţe bune, la procedeul urmat la re

coltă, treerat, condiţionat şi sortat sămânţa, la starea magaz ii lor, a insta-

laţiunilor pentru obţinerea unei seminţe bune şi curate.

Comisiunea poate refuza recunoaşterea, dacă starea instalaţiunilor de cu

răţit şi sortat seminţele lasă de dorit.

Curăţitul seminţei se poate face şi cu maşini străine; însă in acest caz ma

şina trebue pusă la dispoziţia comisiunii de control , pentru examinare.

b) E x a m i n a r e a p r o b e l o r d e v â n z a r e .

După ce sămânţa este pregătită pentru vânzare este nevoie de examinarea

unei probe cu privire la înfăţişarea ei externă, la puritate, facultatea germinativă,

procentul de seminţe de buruieni vătămătoare sau comune, procentul de seminţe



de alte soiuri, procentul de alte specii şi de seminţe defecte. Pentru aceasta cul

tivatorul pune la dispoziţia Camerei Agricole din cereale 2 kg., din sămânţa de

sfeclă 500 g . Probele vor fi luate de specialistul Camerei Agrico le şi înaintate

Staţiunii respective de Ameliorarea Plantelor in pungi speciale trimise de Staţiune.

VI.

R e z u l t a t u l r e f e r i t o r l a v i z i t a r e a l a f a ţ a l o c u l u i

ş i l a e x a m i n a r e a p r o b e l o r d e v â n z a r e .

Rezultatul controlului la faţa locului , se va consemna într'un proces verbal pe

baza căruia Comisiunea hotărăşte asupra recunoaşterii. Un proces verbal de re

cunoaştere se va lăsa culti vatorului. Aceas tă recunoaştere este numai „provizo

rie" ;

definitivă va fi numai dacă probele de vânzare îndeplinesc condiţiile prevă

zute la punctul Vb.

Reclamaţii asupra rezultatului controlului cât şi asupra examinării probelor

de vânzare se vor înainta în termen de 10 zile la Comisiunea Centrală de Amelio

rarea seminţei cu sediul la I. C. A. R, Comisiunea se compune din D irectorul

Institutului de Cercetări Agronomice, cei trei Profesori de Ameliorarea Plantelor,

un specialist f itopatolog, un delegat al R. E. A . Z. şi unul al Societăţi i selecţio-

natorilor români.

Cultivatorul primeşte dela I. C. A. R. un certificat de recunoaştere pe baza

căruia este permis a vinde sămânţa respectivă ca recunoscută de I. C. A. R. şi

permisiunea de a întrebuinţa etichete după modelul I. C. A, R. Recunoaşterea se

va referi numai la culturile indicate in certificat şi pentru anul respectiv.

Anularea recunoaşterii se va publica în Monitorul Oficial şi poate avea loc,

dacă proprietarii seminţelor recunoscute atribue seminţelor, în ofertele de vânzare

ce fac, alte însuşiri sau denumiri decât acelea aprobate de I. C. A, R.

VII.

A p l a n a r e a d i f e r e n d e l o r i v i t e î n t r e p ă r ţ i .

D iferendele ivite între părţi se vor rezolva de comisiunea I. C. A. R,, for

mând o judecătorie arbitrală, ci nu de judecătoria c ivi lă.

In caz dacă cumpărătorul observă că sămânţa cumpărată nu corespunde ce

rinţelor I. C. A . R.-ului , are să anunţe aceasta în timp de 5 zi le vânz ătorului .

Reclamaţii pentru germinaţie se vor face în timp de 15 zile. In caz de reclamare

o probă se va trimite vânzătorului şi alta la I. C. A . R. din sămânţa reclamată.

Dacă lipsa nu se poate constata imediat sau dacă sămânţa nu este aceeaşi

cu cea comandată, cumpărătorul trebue să anunţe această lipsă in timp de o lună

de zile după ce i-a fost dată posibilitatea constatării. Dacă cineva face recla

maţii după termenul prescris acestea nu vor fi luate in considerare.

VIII . D i s p o z i ţ i u n i f i n a l e .

Fermele care cer recunoaşterea seminţelor sunt obligate a se conforma pre-

scripţiunilor prezentei legi. O dată cu cererea de recunoaştere proprietarii

vor certifica că au luat cunoştinţă de aceste prescripţiuni. In cazul când con

trav ine acestor principii , poate fi exclus, după grav itatea faptului, temporar sau

pentru totdeauna, dela recunoaştere. Retragerea recunoaşterii se hotăreşte numai

de comisiunea centrală de ameliorarea seminţei, şi va fi publicată in Monitorul

Oficial.



O sămânţă treerată chiar cu cele mai perfecţionate maşini de

treerat nu poate constitui o sămânţă, care să merite a fi însămânţată;

marfa aşa cum o căpătăm dela treerătoare conţine un amestec com

plex de boabe mari şi boabe mici, boabe sparte, seminţe de alte plante

agricole, seminţe de buruieni, pleavă, paie, etc

De aceea pentru a obţine o sămânţă bună, boabele treerate tre-

buesc trecute prin diferite aparate (machină, vânturătoare, trior, ma

şină de sortat, masă alegătoare), atât pentru a le elibera de impuri

tăţi, cât şi pentru a alege boabele cele mai grele şi cele mai mari.

Aceste aparate pentru pregătirea seminţei pot fi separate, să

mânţa trecându-se dintr'un aparat în altul, sau pot fi întrunite în-

tr'un singur corp, alcătuind instalaţiunile moderne de curăţirea se

minţei. Astfel de instalaţiuni fixe şi mobile construesc firmele Rober,

Neuhaus, Jăger-Halle, Schule-Hamburg, etc, şi se răspândesc azi în

toate ţările din ce în ce mai mult, prin intermediul cooperativelor.

Astfel de instalaţiuni de curăţire transportabile, trebue să-şi

procure (cu ajutorul Statului) în primul rând Staţiunile de Ameliorare

şi de Immulţire pentru ca toată sămânţa ameliorată ce se împarte

plugarilor să fie trecută prin aceste maşini de curăţit; aceste insta

laţiuni transportabile pot fi folosite şi de plugarii din satele vecine

Staţiunilor de Ameliorare şi de Immulţire.

Atât sămânţa selecţionată, pe care o dăm plugarului, cât şi cea

produsă de plugari înşişi trebue să fie saramurată sau tratată, pen

tru a o feri de mălură şi tăciune. De aceea toate Staţiunile de A me

liorare şi de Immulţire să fie obligate să trateze sămânţa cu sara

muri, şi pe cea infectată de tăciune la grâu cu apă fierbinte. Pentru

aceasta este nevoie ca Statul să destine fonduri pentru cumpărarea

de saramuri, precum şi de aparate de saramurat şi aparate pentru

tratarea cu apă fierbinte, ca acela sistem A p p e l - G a s s n e r . D ea-

semenea Statul ar trebui să se gândească la favorizarea fabricării în

ţară a saramurilor necesare agriculturii noastre.

Sămânţa aceasta superioară, care este deci ameliorată, potrivită

pentru regiune (potrivire verificată prin experimentări), recunoscută,

curăţită şi saramurată, trebue pusă la dispoziţia tuturor agricultorilor

şi pe un preţ cât mai ieftin.

Pentru aceasta, în primul rând trebue deşteptat interesul agricul

torilor pentru „sămânţa de calitate" şi aceasta o putem obţine printr'o

vie propagandă, prin broşuri speciale tipărite în zeci de mii de exem

plare şi răspândite în toate părţile ţării, şi prin experienţe demon

strative simple, aşezate pe lângă drumurile de trecere ale ţăranilor,

şi care experienţe să fie etichetate vizibil, pentru a atrage interesul

trecătorilor.

Sămânţa trebue deasemenea ieftinită şi anume Ministerul Agri

culturii şi Camerele Agricole să înscrie în fiecare an în bugetele

res

pective sumele necesare pentru a se putea acoperi surplusul de preţ

al seminţei ameliorate, plus cheltuelile de transport; şi anume să se

plătească pentru sămânţa originală provenită din staţiunile de amelio

rare 40"'' peste preţul seminţei obicinuite, pentru sămânţa reîmmulţită

în staţiunile judeţene de immulţire să se plătească 20%. Bine înţeles

C u r ă ţ i r e a

s e m i n ţ e i .

Saramurare

seminţei.

Desfacerea

seminţei.

ameliorarea plantelor agricole - n saulescu.pdf2014

Documents