climate literare 45

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

Director fondator:Ion Iancu Vale45

Anul 5august2011

Revistă literară şi de cultură româneascăFondată: mai 2007

2

nr. 45 � august 2011

***

Ion Iancu Vale Text despre un triplu proces de conştiinţă 3Clara Mărgineanu Spovedania unui geniu 4Augustin Deac Codex Rohonczy 6Mircea Horia Simionescu Dicţionar onomastic 7George Roca Corespondenţă virtuală cu Artur Silvestri 8Mihai Antonescu In memoriam Constantin Stan 9Artur Silvestri Soartă postumă, istorie stranie 10Corneliu Leu Soluţia meritocratică a redresării societăţii româneşti 12Gheorghe Constantin Nistoroiu Crucea şi Învierea în poezia Golgotei româneşti 13Gigi Stanciu Nicolae Iorga - omul politic 14Puiu Răducanu Poeme 15Adrian Munteanu „Avem şansa să devenim nemuritori!” 16Melania Cuc Taina de dincolo de cuvinte 18Vavila Popovici Poeme 19Al. Florin Ţene Opera angajează o conştiinţă, dar nu se confundă cu ea 20Victor Sterom Fulguraţii 21Dorel Schor Adam şi Eva:De la religie la erotism 22Dorel Schor Desenul: Talent si creativitate 23Adrian Marino Altă Românie 24Viorel Vintilă Românul emigrant 25Delia Delia Vers apolitic (poem) 25Iulia Barcaroiu Mercurialul vieţii (poem) 26Anton Gagiu Ce mai rămâne de făcut? 27Irina Lucia Mihalca Poeme aromâne 28Radu Negoescu Cum arăta Iisus Christos? 29Martin Opitz, Germania Nepieritoarea gintă (poem) 29Andrei Nadirov, Rusia O, timp străbun (poem) 29Liviu Antonesei Din foişor. Poeţii mei: Ion Zubaşcu. La plecare 30George Petrovai Cacòs politeusi 31Octavian Mihalcea Poeme 32George Roca Teodor Ardelean, un om de omenie la ceas aniversar 33Magdalena Albu Timpul dezamăgirii şi vremea falselor conspiraţii de alcov... 34Menuţ Maximinian Poeme 35Radu Negoescu Serile Don Quijote Ot Pietrosiţa 36Sorana Ioniţă Muzica folk a răsunat la Ziua Lacului Bolboci 38*** Regulamentul concursului „Moştenirea Văcăreştilor“ 39

Semnează în acest număr...

Adresa redacţiei principale:Aleea Arcaşilor, bl. 36, sc. B,ap. 23, Târgovişte, România

Telefoane: 0722 702 578, 0741 732 122

E-mail: [email protected]

Tehnoredactare: Florin-Lucian Dragoş � 0730 863 602 � [email protected] � Culegere text: Reta Sofronie � Corectură: Manuela-Elena Dragoş

Revistă editată de Societatea cultural istorică „ARM“ Târgovişte � ISSN 1843-035X

Redactor-şef (fondator): Mircea Cotârţă, Redactor principal (fondator): Sbastian DrăganColegiul redacţional: Grigore Grigore, Gheorghe Palel, Nicu Tănase, Florea Turiac

Apare sub egida Consiliului Judeţean Dâmboviţa prin Centrul Judeţean deCultură Dâmboviţa şi cu concursul Fundaţiei „Renaşterea Pietroşiţei - Ruralia“

Redacţii asociate - România: Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, Deva, Focşani, Iaşi,Suceava, Turnu Severin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Oradea, Ploieşti, Vrancea);Alte ţări: Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Gibraltar, Israel, Italia, Macedonia,Republica Moldova, Serbia, S.U.A., Ucraina. - Fotoreporter: Tiberiu Rusescu.Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

Ion IancuVale

Erau trei prieteni şicu încă unul, patru.Unuia dintre cei trei îiveni, o dată, o idee. Ideeaunei afaceri necinstite.La ceilalţi doi le surâseideea. Celui de-al patru-lea, însă, nu. Şi asta pen-tru că afacerea eranecinstită. El le spusecelor trei amici părereasa. Ei s-au supărat şi auîncercat să-l convingă săparticipe împreună cu eila afacere.Cel de-al pa-trulea tovarăş nu a vrutcu nici un chip să ac-cepte. Aşa că cei trei l-aubătut, crunt,până l-auomorât. L-au îngropat,apoi, pe nevăzute într-unloc ferit, din pădure şi auplecat degrabă.

Pe bietul băiat îl plân-geau păsările şi copacii şiiarba. Îl plângeau tot cemişca şi nu mişca, toatăsuflarea şi nesuflarea. Detrei ori pe zi îl plângeau.Căci prea cumsecade şicinstit fusese ucisul. Înacest timp, cei trei audus la bun sfârşit aface-rea lor necurată şi tebu-rile le-au mers bine. Nuse ştie însă ce-i veni celuicare avusese ideea pe-depsirii amicului lor şi lespuse celorlalţi că rău aufăcut că şi-au omorâtprietenul şi că o să fie vaide ei, la Judecata deapoi. Şi toţi trei se înfri-coşară, de trei ori se în-fricoşară. Se văitau, sejeleau şi îşi smulgeaupărul din cap, vărsândlacrimi grele de căinţă. Ogroază cumplită îi cu-prinse pe toţi trei. Li sepărea că pădurea cade peei, că pământul le fugede sub picioare, că vietă-

ţile îi aleargă, că toatăsuflarea şi nesuflarea îiterorizează şi îi duşmă-neşte.

Atuncea unul dintreei, o schimbare făcându-se în mintea lui, le spusecelorlalţi, de trei ori lespuse, că pentru a-şi răs-cumpăra vina în faţa luiDumnezeu ar trebui să-şi dezgroape prietenul şisă-l reîngroape într-uncimitir creştinesc, să seroage pentru el şi pentruiertarea păcatelor lor.Ceilalţi au fost şi ei deacord. Aşa că l-au dez-gropat pe cel ucis şi l-audus într-un cimitir mailăturalnic şi mai neum-blat. Aici au dat peste unpaznic bătrân, bătrân, cucapul şi barba albe. Unsfânt adevărat, de trei oriun sfânt adevărat. El i-avăzut cât erau de dispe-raţi şi de trişti şi i-a în-trebat, plin de bunătatecare era problema lor,necazul lor. Cei trei culacrimile curgându-le şi-roaie i-au povestit tot,de-a fir-a-păr, fără să-iascundă nimic. L-aurugat să-i ajute să-l în-groape în cimitir pe prie-tenul lor mort, şi să nu-idea în vileag. I-au pro-mis bătrânului că se vorpocăi, că toată viaţa lorvor veni în acel cimitir, zide zi, şi se vor ruga pen-tru iertarea păcatelormortului şi ale lor, că vorface pomenii şi danii, şimulte altele au promis

cei trei. Şi-au plâns, fie-care de câte trei ori aplâns. Şi acolo unde că-deau lacrimile lor, creş-tea iarbă verde şi grasă.Bătrânul văzând toateacestea, înduioşat şi în-crezător, s-a jurat pebarba lui multigenară şipe mormântul nevinova-tului ucis că nu-i va trădaşi că-i va ajuta să se po-căiască. Au îngropat apoimortul, i-au cioplit ocruce de lemn, i-auaprins lumânări şi s-aurugat împreună cu pio-şenie şi cu credinţă.

După care cei trei auplecat la casele lor, îm-păcaţi şi liniştiţi. Înce-pură de atunci să vinăzilnic la cimitir, să seroage şi să jelească lamormântul tovarăşuluilor. Totul era de vis şi deparadis. Împăcare şi li-nişte sufletească aveafiecare în suflet, de câtetrei ori avea fiecare. Pă-sărelele ciripeau veseleîn cimitir, cerul era azu-riu şi luminos şi vântuladia plăcut printre cren-gile pomilor. Bătrânulprivea la cei trei pocăiţicu nesfârşită bucurie şimulţumire, îi îmbărbătaşi le cita pilde biblice, caun adevărat preot.

După treizeci de zile,unuia dintre cei trei îiveni un gând şi le spusecelorlalţi doi prieteni ailui, că nu e adevărat , cănu ei l-au ucis pe amicullor, altcineva a făcut-o.

Ei doar l-au îngropat, i-au pus lumânari, l-auplâns şi s-au rugat creş-tineşte pentru el. Ceilalţiau zis că aşa este,şi nu-şidau seama cum de nu s-au gândit până acum laun fapt atât de evident.Şi-au început să-şi ră-rească vizitele la mor-mântul celui pe care îluciseseră. Cimitirul numai părea aşa paradi-siac, iar bătrânul încercasă înţeleagă ce se petre-cea cu cei trei care nu-iexplicară nimic şi careîncepură să-l ocolească.La sfârşitul altor treizecide zile, unul dintre ceitrei zise că nu ei şi-au în-gropat tovarăşul acolo,că ei au venit doar să seroage şi să-i îngrijeascămormântul. Ceilalţi ausărit imediat şi l-auaprobat nedumeriţi,iară, că nu au realizat oaşa evidenţă. Şi nu maiveniră de fel la cimitir. Înacest timp, bătrânul paz-nic nedumerit şi îndure-rat se frământa şi se căia,ne realizând de ce cei treil-au păcălit atât de amar-nic. De trei ori se lăsasepăcălit. Ar fi vrut să-i în-tâlnească, să-i doje-nească şi să-i convingăsă-şi ţină cuvân-tul dat, până la

3În loc de editorial


EDITORIAL��

Text despre untriplu proces de

conştiinţă

�

Clara Mărgineanu

Panait Istrati ocupăun loc aparte în galeriascriitorilor români. Afost numit "romancierexperimental", iar în "Is-toria secretă a literaturiiromâne" e personajulprincipal al secţiunii"Ereticii, ca fiinţe migra-toare".

Panait Istrati a fostcopilul unei ţărănci ro-mâne, Joiţa, şi al unuinegustor şi contraban-dist grec, Ghergios Val-samis. S-a născut laBrăila, în 1884, şi nu şi-acunoscut niciodată tatăl.Mistuit de la vârste fra-gede de dorul de ducă,spintecat de o puternicădorinţă de a cunoaşte, dea-şi trăi viaţa până la ul-timele consecinţe, la 12ani îşi părăseşte mama,pe care, altminteri, aiubit-o enorm. Dorinţade a-şi cunoaşte tatăl, dea găsi un model patern afost atât de arzătoareîncât tot ce a făcut înviaţă a fost sublimareaacestei porniri aproapenefireşti.

Un peregrinde talie

europeanăParcursul existenţei

lui Panait Istrati a fost oaventură extraordinară.

A înfruntat umilinţa, mi-zeria şi pribegia. A fost,printre altele, hamal înport, căldărar, zidar, ser-vitor, purtător de re-clame, fotograf. A fostars de pribegie şi desoare, fără adăpost pegeruri câineşti, a fostbolnav, a fost flămând, ajucat barbut cu singură-tatea şi cu moartea. Darnu a renunţat, nu aabandonat lupta corp lacorp cu o viaţă ieşită dincomun. L-a reanimat în-totdeauna o voluptate atrăirii, o vibraţie puter-nică de dincolo de lume.

"În exaltări, în pasio-nalitate, Istrati e con-stant: piere dacă nuarde, există, întrucât esteun rug aprins". (MirceaIorgulescu, "Spre alt Is-trati", Editura Minerva,1986). Traseul şerpuitorşi spectaculos al pribegii-lor sale s-a unduit prinSiria, Damasc, Liban,Egipt, Grecia, Beirut,Iaffa... A călătorit ascunsla bordul unor vapoare.Uneori a fost descoperitşi abandonat la primaescală. S-a alăturat miş-cării socialiste din epocă,a fost vicepreşedinte alasociaţiei franceze "LesAmis de l'URSS", l-a în-soţit pe Nikos Kazantza-kis (care va aminti deIstrati în romanul"Zorba Grecul") pe mele-gurile Greciei, unde aţinut un discurs proco-munist. Iată explicaţia sa

concentrată: "Singur,fără un prieten şi neîn-drumat de nimeni, des-coperisem cartea, sau,mai bine zis, măreţia lec-turilor bune şi, o dată cuele, socialismul. Despresocialism nu citisem încănimic, dar în urma unormişcări muncitoreşti înportul nostru auzisem căel înseamnă dreptatepentru cei obidiţi. Iatăcare avea să fie de-acumîncolo noua mea religie:năzuinţa spre dezrobirea omului îngenuncheat

de om". Până la urmă,Istrati a denunţat lumiiatrocitatea regimului co-munist din Rusia. Chi-nuit de ideirevoluţionare şi de el în-suşi, Panait Istrati, unrătăcitor, un hoinar ple-cat de lângă Dunăre, dinportul Brăila, a fost să fieo conştiinţă europeanăde primă mărime. Unfost vagabond, un auto-didact din Balcani a fostsă fie un scriitor foarteapreciat întâi în Franţa,apoi în Europa. A scriscea mai mare parte aoperei sale în limba fran-ceză. Mircea Vaida estede părere că "Istrati gân-deşte româneşte. Struc-tura frazei, co -loritul sentimen-tal al sensurilor,

4


Eseu

Spovedaniaunui geniu

capăt. Dar nuavea cum, căcicei trei nemer-

nici nu-i lăsaseră nici oadresă. Aşa că bătrânu-lui nu-i rămase altcevade făcut decât să aş-tepte, doar-doar, ace-ştia se vor întoarcepentru a-şi continua lu-crarea promisă.

Între timp, iarăşi, îiveni unuia dintre ceitrei o idee. Şi anume căei nu au de ce să-şi maichinuie conştiinţa, căvinovat de moarteaprietenului lor nu estedecât acel paznic bătrânşi senil, care l-a îngro-pat în taină,iar eiau auvenit, doar, la mormân-tul lui, să-l plângă şi săse roage. Şi au excla-mat uşuraţi, că aşa este,că moşu-i vinovatul şică trebuie să plăteascăpentru fapta lui. De treiori trebuie să plătească.Apoi de comun acord

s-au hotărât şi au făcuto anonimă, pe care autrimis-o autorităţilor.Oamenii legii au venitrapid, şi au constatatexistenţa acelui mor-mânt ilegal. Chestionat,bătrânul şi credululpaz nic le-a spus de-afir-a-păr toată povestea.De trei ori le-a povestit.Dar nimeni nu l-a cre-zut. Totul părea nevero-simil. Aşa că bunul şibătrânul paznic a fostacuzat şi condamnat să-şi petreacă restul zilelordupă gratii. Cei trei n-au mai dat niciodatăprin cimitir, unde iarbanu mai creştea înaltă şideasă, păsărelele numai ciripeau vesele şizglobii. Natura toatăera afectată de acel cu-rios proces de conşti-inţă. De trei ori curiosproces de conştiinţă.Sau poate, deloc cu-rios...

�

�

5


***

structura operei e stră-ină de ceea ce ar puteascrie orice autor fran-cez.(...) Prin ceea ce senumeşte stil, în accepţiacomplexă a noţiunii, Pa-nait Istrati e, neîndoiel-nic, român". (postfaţă,Chira Chiralina, Ed. Mi-nerva, 1973)

Român pe jumătategrec şi scriind în franţu-zeşte, Panait Istrati estenumit de un ziarist fran-cez "un povestitor născutdin timpurile biblice".Până la notorietatea saîn ţara lui Corneille, Bal-zac şi La Fontaine, Istratisemnase constant ca ga-zetar în presa muncito-rească din România.

Povestirile care aveausă îl impună mai târziuau forţa unor obsesii. Is-trati l-a inventat peAdrian Zografi, persona-jul pe care l-a înzestratcu biografia, însuşirile şiamintirile sale. Cititorulîl urmează sedus peautor, din port în port,din poveste în poveste,pentru că scrisul e au-tentic, viu, te ia de mânăşi te duce din bălţileBrăilei până în seraiurileorientale.

Încercănatăauriu cudiadema

sublimuluiChira Chiralina a apă-

rut în 1923, cu o prefaţăde Romain Rolland. Ac-ţiunea este plasată la ju-mătatea secolului XIX,când urmările domnieifanariote încă îşi cereaudrepturile. Stăruiau mo-ravurile de la Stambul.Chira dansează turceşteîn fum de mirodenii, mă-nâncă sarailii şi fumeazănarghilea. Totuşi, cândeste întrebată de un hai-duc: "Fetiţo, spune-mi celimbi ştii mai bine, tur-ceşte, greceşte sau româ-neşte?", ea răspundelimpede: "Româneşte,cruce de voinic!". Perso-naj de inspiraţie bala-descă, Chira se lasădezmierdată de curte-zani, în alcov, când nu esnopită în bătaie de tatălei. Până la urmă o ră-peşte un neguţător arapurât, dar bogat. Fratelesău, Dragomir, o vacăuta toată viaţa. Chira eun personaj de basm,sălbăticiune de raia, dos-pind parfumuri orien-tale. "În comparaţie cupremisele de pierzanie,deschise ca o gură aGheenei, Chira Chiralinarămâne pură şi încercă-nată auriu cu diademasublimului". (MirceaVaida, postfaţă, ChiraChiralina).

„Codin“ se ascundede oamenii legii în locu-rile pustii din bălţileBrăilei. A fost condam-nat la 10 ani de închi-soare, după ce aspintecat un cetăţean în-tâlnit în patul iubiteisale. Altfel, în timpulliber îşi bătea cruntmama, pentru că erazgârcită şi nu dorea să-şivândă pământurile. DarCodin nu este chiar obrută oarecare, ci mai

are, pe alocuri, sufletulirigat de urmele moraleihaiduceşti. El poate să îşidea viaţa pentru un fratede cruce şi chiar nu pri-cepe de ce e rău că l-aucis pe bărbatul găsit laibovnica sa. Răzbunareareprezenta un fel de no-bleţe. Se face frate decruce cu un copil,Adrian, având o nevoiesubconştientă de purita-tea şi de candoarea aces-tuia, căruia îi spune: "Tueşti slab acolo unde eusunt tare şi eşti tareacolo unde eu sunt slab".Înainte să se predea au-torităţilor, bruta deCodin nu mai vrea decâtsă strângă "mâna unuicopil, unui frate". Bineleşi răul sunt împreună, încontradicţie, în încleş-tare, în neverosimil...

Zugrav al chinuluişi umilinţei

"Ciulinii Bărăganu-lui" povestesc cumAdrian şi unchiul Dumi-tru se duc la furat destuf, dar bălţile sunt pă-zite de un turc înarmat.Dumitru smuceşte că-ruţa către baltă, darspintecă burta calului cutărpanul de tăiat stuf.Pleacă nenorociţi, necă-jiţi şi aproape vinovaţicătre casă, în timp ce îiveghează o spelnidănoapte senină şi luceafă-rul strălucind a opal. "Încer şi pe pământ viaţa îşirelua cursul, înălţa cân-turi sincere, chema la fe-ricire în timp ce omulsemăna moarte şi se co-bora mai jos decât vita".

De atâta înţelegere şidurere era torturat Pa-nait Istrati. Ţipătul scrie-rilor sale ne spune că arfi vrut ca lumea să fie alt-

fel. Pe paşaportul său din1916, la rubrica "profe-siune", scria zugrav. Nuştia pe atunci că va zu-grăvi chinul şi umilinţa,rănile şi disperările, fugade tot ce nu puteaschimba, ca nimeni altul.

Gorki dinBalcani

În a treia zi după AnulNou, în 1921, la Nisa, peCoasta de Azur, un omistovit de suferinţă hotă-răşte să îşi pună capăt zi-lelor. Este transportat deurgenţă la spital, undeprintre hârtiile năpăstui-tului se găseşte o scri-soare trimisă cu doi aniîn urmă, returnată cumenţiunea că destinata-rul nu a fost găsit. Nefe-ricitul sinucigaş a fostpână la urmă salvat. EraPanait Istrati care îi scri-sese lui Romain Rolland.După această întâmplarecumplită, scrisoarea re-trimisă ajunge la ilustrulscriitor francez. RomainRolland descoperă înrândurile expeditoruluinecunoscut un mare ta-lent literar. Nu doar că îirăspunde, dar îl încura-jează să scrie, îi călău-zeşte paşii, îi înlesneştedebutul şi îi prefaţeazăprima carte. Iată ce scriaRomain Rolland: "În pri-mele zile ale lui 1921, oscrisoare mi-a fost tri-misă de la spitalul dinNisa. Fusese găsită la undisperat, care îşi tăiaseberegata. Era puţină nă-dejde să mai scape. Citiişi mă simţii pătruns dezbuciumul geniului. Eraca un pârjol cotropitorpeste câmpii. Era spove-dania unui nou Gorkidin Ţările Balcanice".

�

6


Eseu

Augustin Deac

Chemarea la mobili-zare a tuturor românilordin toate colţurile ţării,adresată în discursuldomnitorului, este o do-vadă că pericolul cevenea din partea acestuiregat cotropitor era ma -re, urzea la cucerirea denoi tenitorii aparţinândgliei strămoşeşti a româ-nilor şi era sprijinit depapalitatea catolică. 22)În discurs se redă chiar ocifră impresionantă de54 de bătălii, pe care ro-mânii le-au purtat cu ar-matele Regatului ungarşi cu alţi cotropitori dinrăsăritul ţării. Şi aceastaîntr-o perioadă mai re-dusă decât un secol, lup-tele având loc până înanul 1166 - împotrivahoardebor barbare un-gureşti. Acest lucru do-vedeşte că statul românde atunci era puternic,bine organizat, capabilsă înfrunte pe duşmani.Dar ceea ce intrigă multeste faptul că istoriogra-fia ungară n-a publicatpână acum nici un docu-ment din cele peste 10000 aflate în Arhiva Aca-demiei de Ştiinţe Ungareîn manuscris, necunos-cute înca de opinia pu-blică, sau nici vreocronică veche ungară,

despre nici unul din cele54 de războaie, confrun-tări sângeroase dintrecele două state. Aceastaeste o dovadă, care aratăpână unde merg denatu-rările şi falsificările ştiin-ţei istorice ungare, cât devinovată poate fi tăinui-rea acestor documente.

Discursul domnitoru-

lui român răstoarnătoate enormităţile ungu-reşti privind aşa-zisa „în-tâietate” a ungurilor înTransilvania, ca în Pan-nonia, precum şi orgo-liile lor absurde caresusţîn orbeşte că ei, un-gurii, au fost în Transil-vania „primii înteme -ietori de stat“. La fel sedezumflă şi balonul falsi-ficărilor privind înteme-ierea de către unguri atuturor localităţilor dinTransilvania. În Discur-sul ţinut de domnul ro-mânilor se menţionează

denumirile de Tisa,Arad, Inău, Rarău, pre-cum şi numele inedit alunui domnitor românVlad pentru anul 1037tocmai în timpul dom-niei regelui ungar Ştefancel Sfânt. Aşadar, Ştefancel Sfânt se confruntă cuun domnitor român penume Vlad, la est de Tisa.

Limba în care estescris acest discurs este olimbă daco-româneascăcurată, clară, domnitorulcare a ţinut discursuldând dovadă de cunoş-tinţe temeinice, vaste, is-torice, politice, diplo -matice. El amintea deîmpăratul bizantin Ioanal II-lea Comnenul, decronicarul Zonaris, destrăbunul Ulise, de Atila.Dîn discurs rezultă că ro-mânii îşi apărau custrăşnicie a lor strămo-şească ortodoxă, cerândajutorul mântuitorului

Iisus ca să poată in-frânge armatele ungareîn cârdăşie cu catolicis-mul paplităţii.

Semnificativ este fap-tul că, în discurs, domni-torul foloseşte pentruinamic doar numele deunguri, hungari, în înte-les de netrebnici, parşivi.În fine, discursul repre-zintă un mesaj de îmbăr-bătare patriotică,mobilizatoare pentru aînvinge hoardele hunga-riste. Mai pot oare spuneistoricii unguri că la in-vazia triburilor război-nice ungare în Bazinulmijlociu al Dunării, ca şimai târziu înVoievodatulTransilvania, stat româ-nesc, că toate acestevaste teritorii au fost pu-stii, fără locuitori, chipu-rile, fără nicio organizarepolitică statală, şi căhungarii ar fi fost primiilocuitori ai acestor ţinu-turi, unde, prin culturatriburilor sălbatice un-gare, au organizat pri-mele state şi au insuflataici cultură şi civilizaţie?

Discursul, după cumse vede, este un imn pa-triotic, un îndemn adre-sat românilor paşnici,autohtoni care, în mo-mente deosebit de grelece ameninţau ţara lor, îichema să se adune cutoţii şi să lupte eroic, cuvitejie strămoşeascăpentru a pune stavilă co-tropitorilor unguri.

O cronică românească însumând 448 depagini, din secolele XII-XIII, scrisă în limba românăarhaică cu alfabet geto-dacic.

Codex Rohonczy (5)

Pagini din Cronica românească , din secolele XII-XIII e.n. scrisăîn limba română, într-un alfabet dacic, referitoare la lupteleromânilor de apărare a Transilvaniei împotriva armatelor re-gale ungare cotropitoare (Originalul se află în Arhiva Acade-miei Ungare de Ştiinţă, sub denumirea de “Codex Rohonczy”).

7


Proză

Mircea HoriaSimionescu

AXENTE Original şicomplicat ca X-ul pecare-l ţine la rever,Axente e omul admirabilcare încurcă lucrurile.Chiar pe cele mai lămu-rite. Pe cuvânt, lumea arfi mai frumoasă dacă amaccepta ca, din când încând, în afacerile noas-tre, întotdeauna clare şiprecise, să se amesteceîn mod necesar câte unAxente.

AXINIA (Vezi şiAXENTE) Originală şicomplicată ca X-ul pecare-l fine în buzunarulşorţului, Axinia e femeiaplicticoasă care împingelucrurile la catastrofă.Chiar pe cele mai nevi-novate, mai simple. Cedezastru dacă, în grijanoastră de a emancipafemeia, i-am încredinţa,chiar şi pentru o zi, ofuncţie de care să de-pindă viaţa oamenilor.S-ar înregistra mulţimorţi şi răniţi. Pagubeles-ar ridica la cifre înspăi-mântătoare.

AXON (Nume ne-atestat) Avea mania tra-tamentelor medicale.Consuma o jumătate defarmacie într-o singurăiarnă. Făcea cură de apeminerale, mecanotera-pie, aerosoli, băi de

nămol şi masaje elec-trice. Se plângea că tra-tamentele nu-i ajută lanimic. Minţea": de peurma razelor ultrascurtea rămas mai scurt.

BADIN BădulescuBadin, str. Orzari 24, Bu-cureşti. (Ct.)

BAIANBATORINTranscriu aici numeleîntreg, găsit într-o ga-zetă, fără să pot precizacare este cel de familie şicare celălalt: BAIANBA-TORIN OCIRBAT, Mon-golia. (Fiecare în parte,ca şi împreună, numeleaparţin fantasticului!)

BALAŞA „Avea opt-sprezece ani şi era celmai mândru flăcău dinVulcana Pandele. Jucaore întregi la horă, ridi-când nori de praf îndupă-amiaza înăbuşi-toare de vară. îl puteairecunoaşte după pălărianeagră, trântită pe osprânceană, după floa-rea roşie de la butonierăşi după ochii însângeraţi,de câine turbat.

A fost tăiat de un altflăcău, tot de optspre-zece ani, mândru ca şi el,tot din Vulcana Pândele,jucător de horă pasionatca şi Bălaşa. Asta s-a pe-trecut într-o după-amiază înăbuşitoare devară, prin 1939, dacă-miamintesc..." (AlexandruBilciurescu-Porcu: Oa-meni)

BALAN Moale şipalid, ca orice obiectmoale şi palid care a fostmai înainte viguros, con-gestionat şi bărbătesc.

BALASZ Poliţaimustăcios. în cizme i-a

intrat nisip şi talpa, căl-când mătasea răcoroasă,îl face din fioros, zâmbi-tor. (Filologie metafizică:grupul SZ = nisip.) „-Dar pe sârma de la tele-fon care zumzăie totnisip curge, tăticule?" în-treabă Nana.

BALCICA (şi nu Ul-cica, termen incorect.)De altfel, multe nume aufost schimonosite dinpricina circulaţiei lorfoarte mari. De acestlucru s-au sesizat o seriede specialişti, printrecare Iorgu Iordan, careau reconstituit pe bazăde documente originea şifizionomia arhaică a nu-melor. N-am intenţia de-a plictisi cititorul cuargumente şi teorii.Vreau să mă oprescnumai la o lucrare re-marcabilă datorată unuifilolog italian, MarcelloRobby, pe care o găsescutilă nu numai pentrucercetători, dar şi pentrupublicul larg, care, ade-sea fără să-şi dea seama,foloseşte nume într-opronunţie improprie.Lucrarea este amplă, ast-fel că îmi voi permite săcitez ca exemplu doar unfoarte interesant apen-dice al cărţii, util în con-versaţiile noastre cuoamenii, la temperaturivariate, şi care, ca ilus-trul său model antic,sancţionează formele denume incorecte:APENDIX ROBBYAGAMEMNON non ABAR-NEMNONALBA non ALBIAAPOSTOL non AMFOSTOLAUGUSTIN non ASPIRINBRITANNICUS non BRETELLICUS

CARLOTINA non CARTOLINACLEOPATRA non CLEOTRAPACONSTANTIN non CONSTABILIMDA VIDA non GUVIDADECEBAL non DECIMALELIZEU non ELIZĂUEUTERPE non OETREPEGALLUS non GALOSHGINA non CINAHARICLEEA non HARICLAIAMARTA non MOARTAMARTIN non MARTIR

MERCEDES non MERDECES

(Aici să facem oscurtă pauză şi să remar-căm că pe cer s-au for-mat mici grupuri de nori,ca nişte delicate caligra-fii. Parcă o fiinţă su-premă ar fi însemnat cumâna numele unor oa-meni de seamă... Ah, cănumai nume visez...Nume, Numitor... Cefrumos!) Dar să conti-nuăm, în spirit rigurosştiinţific, transcripţia dinsus-citatul MarcelloRobby):

MINOS non MINUSMIRUNA non MORUNAMIŢA non MISSAPARAŞA non PARAFAPERDITA non PERDAFITAPERSEFONE non PERSIFOANEPROSERPINA non PROSOPINAQUINTUS non QUINTALLUSSEPTIMIU non SEPTICEMIUSOFIA non SOFAUASONIA non SOIATIBERIU non TUBERIUTIMOTEI non TIMOTANVIOLANDA non VIOLATAVERGIL non FRAGIL

WANDA non BANDA

(După anexă, în în-cheiere, lucrarea luiMarcello Robby notează:„Folosiţi numele în modcreator, corect şi cu pa-siune!") Va urma

Dicţionar onomastic (18)

8


Eseu

ACADEMIA ROMANApt. PATRIMONIU

(ARP)Dragă domnule Sil-

vestri, (...) multe salutăridin Australia.

Vreau să vă fac o măr-turisire (fie ea şi de cre-dinţă ARP!): În ultimultimp am fost preocupatdin ce în ce mai mult derelaţiile cu ARP şi impli-cit cu frumoasa revistaAGERO. Doresc tot bi-nele acestor organizaţii,să trăiască pentru a ducesteagul culturii româ-neşti încă mulţi, mulţiani în viitor! Aş avea opropunere: Schimbareatitulaturii ARP (AsociaţiaRomână pentru Patrimo-niu) în ACADEMIA RO-MÂNĂ PENTRU PATRI -MONIU (tot ARP), sauSOCIETATEA ACADE-MICĂ ROMÂNĂ PEN-TRU PATRIMONIU(SARP).

De ce? În primul rândar avea o mai puternicărezonanţă la cei cu careia contact. Apoi, datorităfaptului că menţine legă-turi cu o grupare intelec-tuală românească din ceîn ce mai numeroasă,aceasta nu ar fi cu nimicmai prejos decât altemulte „academii“ sau„societăţi academice" deacest fel! Aş sugestionade asemenea domnieivoastre, ca cei care do-resc, oamenii de cultură

români, colaboratori şiprieteni ai ARP, să de-vină membrii acreditaţi(înregistraţi) a acestei or-ganizaţii (cu sau fără co-tizaţie, asta depinde dede statutul acesteia).Aceşti membrii înregis-traţi ar deveni o forţă in-telectuală care prinnumărul lor comfirmatar putea să reprezinte or-ganiazaţia în acţiunile pecare le promovează.

Am constatat că nu-mărul simpatizanţilorARP se înmulţeşte verti-ginos în fiecarea an. Nucred că numărul aces-tora, substanţa intelec-tuală, răspândirea geo -grafică, etc. ar fi eclipsatade multe alte organizaţiiromaneşti de acest gen!

În acest fel, ar puteadeveni o voce mai puter-nică şi ar putea să-şi re-prezinte ideile la diferiteforumuri şi organizaţiinaţionale sau internaţio-nale, inclusiv la GuvernulRomâniei, sau chiar laguvernelor altor ţări.

Promovarea aspiraţii-lor noastre, a patrimo-niului cultural româ -nesc, a istoriei, culturii,folclorului, a tradiţiilorşi obiceiurilor moştenitede la strămoşii noştri,devin astfel un factor pri-mordial a tuturor celorcare simt româneşte.Este o obligaţie moralăpe care o avem faţă deurmaşii noştri, pentrusupravieţuirea noastră înviitor. Sunt convins căARP, respectă acesteidei, fapt care poate fi de-monstrat de la încă de laînfiinţarea acesteia.

Cu speranţe de viitor,George ROCA

(George ROCA -PUNŢI DE

LEGĂTURĂ)Stimate domn,Va trimit (ataşat) un

mic eseu, ca răspuns lacele scrise în mesajul din28/03/2006 10:48(Artur Silvestri wrote:Subject: „O EXPLICA-

ŢIE” n.a.). Dacă credeţică este publicabil, îl pu-teţi (putem) trimite re-vistei AGERO.

Cu bucurii, George ROCA

PUNŢI DELEGĂTURĂ

Până în urmă cu câ-ţiva ani, pentru cei stabi-liţi în afara perimetruluinaţional, o legatură cuRomânia era destul degrea şi dificilă. Am sufe-rit de frica cenzurăriiscrisorilor, a scrierilor şiuneori chiar a ideilorcare căutau să penetrezedin ambele sensuri. Apoi,„noutăţile” erau de multeori depăşite datorită tim-pului care îl făceau de laexpeditor la destinatar.În prezent, graţie radiou-lui, televiziunii prin sate-lit şi în special ainternetului, comunica-rea se face foarte rapid,fără inconvenieţele mij-loacelor clasice. Oameniiîşi pot exprima ideile nunumai mai repede catimp, dar şi unui numărmai mare de persoane,care la râdul lor pot re-transmite aceste idei,după sistemul de pira-midă, altor persoane cu-noscute şi interesate de otematică oarecare.

Astfel putem să ne cu-noaştem mai bine şi săcreăm „PUNŢI DE LE-GĂTURĂ” instan-tanee, să legăm

Evocări:

Corespondenţă virtualăcu Artur Silvestri (2)

George RocaArtur Silvestri

�

9


***

mai repede priete-nii şi relaţii sănă-toase în domeniul

pe care îl abordăm. Acestfenomen este propice nunumai pentru grupul,destul de restrâns de-ocamdată, al internauţi-lor, dar şi pentrucunoaşterea mai bine aunei ţări, culturi sau gru-pări. Un exemplu eloc-vent ar fi AsociaţiaRomână pentru Patrimo-niu, după cum menţionapreşedintele a ces- teia,Prof. Univ. Dr. Artur Sil-vestri, despre noua orga-nizaţie ARP: „... în numaicâteva luni am reuşit săintrăm în legatură cu câ-teva sute de organizaţiidin Romania, unele dinafara ţării...” Cum a fostposibil acest lucru? Cu ceefort? Răspunsul pareuşor! Cu consecvenţa şiseriozitatea celor careconduc organizaţia, cu

folosirea mijoacelor mo-derne de comunicare şicu înţelegerea de care audat dovadă cei avizaţi şiinvitaţi la colaborare.

Se creează şi menţinastfel legături sănătoasecu o grupare intelectualăromânească (şi nu nu -mai!), din ce în ce mainumeroasă care acoperăo arie geografică din ce ince mai vastă, cu ecouripâna la antipozi, adicăAustralia şi Noua Zee-landă. Acest lucru estebenefic pentru toţi, in-clusiv pentru ţara noas-tră, deoarece o face maicunoscută şi o aliniazăţărilor cu înaltă tradiţieculturală, ţări respectateşi apreciate, ţări care facparte din lumea civili-zată. Să nu credeţi că in-cluderea României înNATO, sau în curând înUE, este un act de cle-menţă! Eu cred că este

un act de necesitate, decolaborare, comunicare,apreciere şi repect reci-proc. Nu ne putem încăcompara cu ţări care nuau suferit de pe urmadiscrepanţelor istorice,cu ţări unde democraţiaare o vârstă mai înaintatăca a noastră, dar facempaşi repezi pentru a leajunge din urmă şi pen-tru a fi în rând cu aces-tea. Şi noi, aşa-numiţiiromâni de pretutindeni,facem eforturi deosebitepentru promovarea cul-turii româneşti şi a inte-reselor ţării în carene-am născut.

Am constatat că nu-mărul simpatizanţilorARP se înmulţeşte verti-ginos în fiecarea an. Nucred că numărul aces-tora, substanţa intelec-tuală, răspândirea geo-grafică etc. ar putea fi e -clipsată de multe alte or-

ganizaţii culturale româ -- neşti de acest gen! Dacăse continuă în acest fel,Asociaţia Română pentruPatrimoniu ar putea de-veni o voce foarte puter-nică şi ar putea să-şireprezinte ideile la diferiteforumuri şi conferinţe na-ţionale şi inter+ naţionale,inclusiv la Guvernul Ro-maniei, sau chiar la gu-vernele altor ţări.

Promovarea aspiraţii-lor noastre, a patrimo-niului cultural româ -nesc, a istoriei, culturii,folclorului, a tradiţiilorşi obiceiurilor moştenitede la strămoşii noştri,devin astfel un factor pri-mordial, pentru toţi ceicare simt şi gândesc ro-mâneşte. Este o obligaţiemorală care o avem faţăde urmaşii noştri, pentrusupravieţuirea noastră înviitor.

Mihai Antonescu

Zi tristă, soare puţin.Bate un vânt dinspre altălume. Un corb de mare seleagănă pe crengile nucu-lui din faţa vilei scriitorilor.Ierburi uscate, amare, în-creţesc umerii falezei vălu-rind înspre toamnă. Dinbalconul unde mă aflu, îmipare că zăresc silueta în-altă a prozatorului Con-stantin Stan lunecândtăcută pe aleea din plăci debeton, încolo. „Îmi facesemn cu mâna, Surâs în-cercănat, fără cuvinte. Elsă fie? Si, dacă da, încotro,aşa devreme? Aşa singur?

Sentimentul că n-am să-lmai văd întor cându-se,mă sperie. Tristeţe, Frig,venind tocmai din vatrapuţinului soare pe cale săse stingă. Îmi amintescmâ na subţire, vag tremu-rân- dă a lui Costiş mereuîntinsă spre mine în atâteaîmprejurări dintr-o viaţă,aşa cum ne-a fost ea. Cubune, cu rele. Omul carenu mi-a spus niciodată "nu ", a plecat. Pentru fie-care dintre noi, în felul lui.Pentru el, cine stie ?Marea, e a tuturor, şi-a ni-mănui. Am să-l aştept aici,în balcon, poate revine. Inapartamentul unde stă, i-

au rămas cărţile, câteva filealbe, încă neumbrite de li-tere uşor aplecate spredreapta, şi o femeie cunume de înserare. Ori,poate nu a fost ConstantinStan cel ce drumeţea în-colo, printre nucul cu corbde mare pe o creangă, silacrima mea. Am să-l în-treb asta, când ne vom re-vedea la Bucureşti, laMuzeul Literaturii. Am să-i povestesc despre soarelegri, despre muţenia parcu-lui de dinaintea vilei princare tocmai îmi părea cătrece fără întoarcere, în-doindu-mi sufletul şiamintirile. Că, unde să

plece oameni asemeni lui,şi să nu mai vină ? Cine să-i cheme, cine să-i vrea,într-o iubire mai mare ca anoastră ? Eu te aştept,prieten drag. Oricât, ori-când. Iar dacă tu, nu maivii, am să te caut... Într-untârziu, cândva... Te rogdoar, să nu treci dincolo degeamandură. Marea astade lume din care tocmaipleci, ne va rătăci pe toţi,odată. Întru regăsire, sper,Căci, ne e atâta dor, încât,uite, nu putem muri.

In memoriamCONSTANTIN STAN

Neptunulcu vedenii

�

10


Eseu

Artur Silvestri

Alţii, de pe altemeri-diane, înţeleg să se de-dice, fără vreun motivpragmatic, unei teme in-telectuale şi să o trateze,dacă ar fi cu putinţă,până la exhaustiv, stră-duindu-se a obţine ungen de rotonditate deproduct final; şi totulfără nenorocita închi-puire de sărăntoc ce vi-sează „să-i iasă şi luiceva“ din această activi-tate lăudabilă. La noi,însă, noţiuni precumgratuitate şi pasiuni inte-lectuale sunt vorbe fărăsemnificaţie. Mai multchiar, ideea însăşi de a seevoca predecesorii şi aorganiza asociaţii capa-bile să le întreţină me-moria pare oextravaganţă şi nu se în-tâlneşte. În alte părţi, casă compar, totuşi, înmod supărător, cei caresimpatizează opera cută-rui scriitor de ieri ori dealaltăieri se asociază înmici confrerii de pasio-nati ce se intitulează„Les Amis de Jules Su-pervielle“ ori „TheFriends of Jane Austen“,ceea ce pare – şi este! –firesc şi are suficientărăspândire. Aceste agre-gări nu se manifestă for-mal. „Companionii“culeg manuscrise rătă-

cite ediţii rare, obiecte demobilier atestate, cores-pondenţă şi documentece provin de la obiectulcultului intelectual şi leexpun în spaţii demuzeu, adeseori nu preamari dar care există şiarată o creaţie, operăfăptuită şi tradiţie. Aici,omul fara istorie nici nuimaginează astfel de ati-tudini iar când îi trecaceste ştiri pe la urechenu înţelege şi le ia în de-râdere. Fi-va cu putinţămâine altă soartă edito-rială decât cea ambiguăce se rezumă aci? Indis-cutabil că nu. Căci într-oţară unde nici măcar unscriitor, cât ar fi de neîn-semnat, nu are ediţie de„opere complete“ a gândimăcar o excepţie ce nu s-ar sprijini pe nici un ar-gument este cudesăvârşire de neînchi-puit. Intră aici irespon-sabilul colectiv şiatitudinea gregara ce ca-racterizează omul românîn materie de valori dacănu chiar blestemul po-melnicului ars ce începea defini lumea de aici,care îşi pierde memoriaşi îşi uită predecesorii.Etapele ce aduc, la dreptvorbind, „moartea defi-nitivă“ se observară şi înceea ce este postumita-tea lui Miron Radu Pa-raschivescu. Uitarea

apăru şi chiar se şi multi-plică, de îndată ce poetuldispăruse din manualulşcolar iar numele încetăsă mai circule pe aceastădirecţie. Acest momentaşeză o placă grea, degranit, peste valoareapopulara a unei opere cenu se socotise vreodată afi prea în exces folosităîn scop educativ. Totuşi,memoria o întreţinurămultă vreme poetii decurte, ce îi fuseseră nudoar apropiaţi ci şi „da-tornici“ moraliceşte, ceice îl cunoscuseră preabine în vremurile miticede demult şi personagiilecu educaţie în materie li-terară, ce iubesc poeziaşi o degustă indiferentdacă simpatizează peautor. La drept vorbind,în legendele de conviviMiron Radu Paraschi-vescu îşi păstră un locexcepţional ce nu seşterse un deceniu şi ju-mătate, poate chiar şiceva mai mult. Şi în fol-klorul de redactie lite-rara chipul lui rămaseneuitat o vreme şi seevocă în mod călduros.„Mentorul“, cu înţele-gere faţă de tineret şi ge-neros pestemarginileîngăduite, eliberând „in-dulgenţe“ de liric celor cedibuiaumăcar în poeziecu ceva ce se presimţea adeveni „valoare“, era

erou de poveşti şi de „ba-lade“ neversificate, ce seţinură minte şi se spu-seră „la mese“, devenindcântec anonim. Dar cumomul, fiară bătrână şi re-pede uitătoare, nu găsitemei în a vorbi de binepe cineva ce nu-i maidădu, căci nu se maiputea, „un ce profit“, sestinseră lent şi acesteevocări ce făceau deliciulmediilor scriitoriceşti.Dar, de fapt, şi unii din„tinerii“ de alaltăieri,„descoperiţi“ de MironRadu Paraschivescu îm-bătrâniră şi unii „se du-seră“ chiar, înimaginarele Câmpii Eli-see pe unde îşi cânta dinliră protectorul lor.

În sfârşit, câteva inva-zii succesive de haitescriitorice şti tinere, des-tul de ignorante şi ştiu-toare mai ales în a-şiarăta colţii ascuţiţi plinide sânge, înlăturarăcomplet nu doar memo-ria „generaţiilor“ ce îiprecedară ci aerul însuşide Comună de Renaşterece caracteriza viaţa lite-rară din epoca „Poveotiivorbei“. Astfel încât, as-tăzi aproape nimeni numai ştie ceva mai precisdecât sloganuri caricatu-rale de uz curent despreautorul „Cânticelor ţigă-neşti“ Şi, totuşi, acest şirde ingratitudini, la dreptvorbind „înscrise-n legileomeneşti“, nu se încheienicidecum aici.

Pe la începutul lui1995, când devenisem şiun consultant imobiliarcu reputaţie, mi-a căzutîn mână ca din intam-plare o fişă ce conţinea opropunere de vânzare cem-a frapat numaidecât.Era „conacul“ lui Miron

Soartă postumă,istorie stranie (2)

Fragment din prefaţa volumului „Radiografiaspiritului creol. Cazul Miron Radu Paraschivescu“

11


***

Radu Paraschivescu , dela Văleni. Îl vindea în nu-mele „băiatului“ Mitică,emigrant demult undevaîn Franţa şi necunoscutaici, o doamnă distinsă,„de o anumită vârstă“ cese bucură aflând că ştiumăcar despre cine estevorba. Când, după vreocâteva zile, ajunserăm laVălenii deMunte, era oprimăvară răscolitoare,ce inflamase parcă în-treaga vegetaţie şi scoteadin pământ, cu o furieindescriptibilă, pânzesălbatice de aburi „Do-meniul“ – căci era unadevărat domeniu rural– avea porţile ferecate şiabia după o vreme seputu găsi cheia deţinutăîn vecini de o localnicăbinevoitoare, ce mai ur-mărea câteodată „casa“ca să nu o spargă hoţii.Când intrarăm, în sfâr-şit, imaginea ce se desfă-şură în faţa ochilor searătă de-a dreptul miri-fică: o livadă de mai binede un hectar, populatăcu un potop de pomet in-distinct ca soi dar orga-nizat cu disciplină înceea ce părea să fi fostcândva o grădină pentruplimbare şi reflecţie,tincturată din loc în locde câte o bancă, aşezatăspre odihnă. Neîngrijitădar sălbăticită cu mă-sură, vegetaţia – unde seincludeau şi o mie de fe-luri de flori răsăritecuma dat Dumnezeu –arăta un gen de regretelegiac după stăpânulcare se vede treaba căplecase prea în grabă şi ouitase de tot. Mai la oparte, casa de o vechimenumaimare de şaizeci –şaptezeci de ani, se ţineaîncă bine deşi dintele

vremii începuse sămuşte deja, cu răutate.

Dar de îndată ce sedeschiseseră „uşile dinspate“, dinspre bucătării

şi sala de mâncare, totulse prefăcu într-o scenăstranie, ininteligibilă şicu un caracter lugubru.În conacul odinioară în-grijit şi de o relativă no-bleţe negustorească, nuse modificase parcănimic de când omul ce îlavusese nu mai venisepe-acasă. Dar fiindcătrecuseră ani – ori poatezeci – pretutindeni dom-nea un praf îngroşat caredădea oalelor de supă şitigăilor un aspect descenă din „Marile Spe-ranţe“. Semiîntunericulasigurat de groasele dra-perii atârnate la fereştisporea sentimentul ne-

obişnuit ce apărea nu-maidecât. Numai o largăsufragerie, pe de-a-ntregul nemobilată ce seafla la parter, aproape de

zona cazanieră, lăsa lu-mina orbitoare să pă-trundă prin sticlaneobturată a ferestrelornumeroase.

În rest, totul uimitorde intact. În cele trei ca-mere pentru dormit, cupaturi vaste, ţărăneşti,acoperite de macaturi,exista câte un dulap cuhaine, unde, într-o mar-gine, rafturi întregi ge-meau sub greutateacărţilor nenumărate. Lafel şi în birou, unde pu-hoiul de cărţi nu se puteaprenumăra. În holul lun-guieţ ce organiza cu o si-metrie de hotel camerelediferite, stăteau piese

fine de mobilier mic şichiar şi bibelouri de o ve-chime relativă dar re-marcabile prindistincţie. Pretutindeni,pereţii erau împânziţi detablouri, între care unelepurtau semnături ce m-au lăsat visător. Darodată ce se urca scarasculptată către etaj înce-pea ininteligibilul pur.La drept vorbind , „eta-jul“ se rezuma la doar oîncăpere organizată, cedădea către o terasăsplendidă de unde, prin-tre umbrele fumurii aleorizontului, se întrezărealunca Teleajenului.Odaia era aproape goalăşi doar o saltea muce-găită aşezată pe duşu-mea amintea de o altădestinaţie, mult ante-rioară, decât cea indis-tinctă de acum. În rest,un pod imens şi înalt, lu-minat de o lucarnăuriaşă ce dădea un senti-ment de neverosimil,maiales că în praful aşezatpe grinzile de lemn vechise rătăciseră desene, gra-vuri şi guaşe iar într-uncolţ, lângă coşul de fum,stăteau în dezordine maimulte tablouri ale cărorvăpsele se impregnaserăde un fel de mâzgă întă-rită după ce într-înselepătrunsese umezeala.Era întâia oară când măîntâlneam cuMoarteaDefinitiva. Căci n-a fostnevoie, de fapt, de preamulte întrebări spre a seînţelege că aci nu se miş-case nimic nu dintr-unsentiment de religiozi-tate şi „spre a păstratotul aşa cum era cândtrăia marele om“ ci purşi simplu dintr-un gen denepăsare abisală.

Va urma

12


Eseu

Corneliu Leu

La fel şi cu EGALITA-TEA: Pentru a nu fi to-tuna cuEGALITARISMUL DE-MAGOGIC, ei nu i sepoate demonstra adevă-ratul volum decât în ra-port cu stadiul deafirmare a persoanelor şia comunităţilor umane,cu ASIGURAREAREALĂ A EGALITĂŢIIDE ŞANSE. Astfel, de-mocraţia formal-statis-tică prezintă (şireprezintă) o societateschiţată doar în liniilegeometriei plane, fără aexplora nici interiorulnici ambientul, în vremece DEMOCRAŢIAREALĂ îi conferă volu-mul ei autentic şi exis-tenţă adevărată prin celetrei dimensiuni în spa-ţiu. La fel cum numai şinumai geometria în spa-ţiu poate reprezentatoate simetriile care con-duc la armonia arhitec-tonică a unui edificiu.

Construit printr-o SI-METRIE DE DREP-TURI ŞI OBLIGAŢII, demorală comună şi bu-nuri personale, de SU-V E R A N I T A T EPERMANENTĂ AOMULUI ASUPRA SAprin prioritatea existen-ţei persoanei şi CONDU-CERE DOAR

TEMPORARĂ,prin delegaţie electoralădată cuiva pe timp limi-tat - simetrie care-i asi-gură adevărata armoniea existenţei - edificiulsocio-politic îşi demons-trează STABILITATEAARMONICĂ prin diacro-nia dezvoltării democra-ţiei reale. Iar primul pasimportant în construireaunui asemenea edificiual democraţiei, îl consti-tuie o apreciere categoricmeritocratică în acorda-rea funcţiilor publice,eradicarea clientelismu-lui politic şi a căutăriiavantajelor mafiote degrup care, frizând crimaorganizată, are o cu totulaltă schemă decât cea atransparenţei democra-tice, presupune oculteputeri ascunse din par-tea, fie a unor conclavuricare conduc din umbră,fie a unor persoane caredictează. Iar asta nupoate conduce decât latrădarea totală a demo-craţiei prin totalitarism.

Iată de ce, chiar dacăvoi fi etichetat drept ha-botnic, eu consider că nuexistă altă cale decât ceaa respectului absolut faţăde persoana umană, îndeplinătatea egalităţilorde şanse, prin meritocra-ţie, spre democraţiareală.

Acesta ar fi apelul la

care sunt solicitat postfactum, deoarece eu l-am lansat de mult printoată simţirea şi credin-ţele mele, chiar şi cătrepersoanele cu o integri-tate relativă, dar bine in-tenţionate şi nu numaicătre persoanele cu o„integritate desăvârşită”.Pentru că nu facem veri-ficări, ci doar apeluri laraţionalitate şi la intenţiicinstite privind prezen-tul şi viitorul acestei ţări.Să fie gândul de integri-tate acolo, în sufletelelor, să nu şi-l fi pierdutcu totul şi, atunci, BunulDumnezeu îi va ajuta săşi-l dezvolte!

Trebuie să mărturi-sesc faptul că am avutmulţi studenţi entuzias-maţi, care nu au luat oasemenea dezbateredoar ca pe un simplucurs. De asemenea aufost şi comentatori carem-au lăudat. Dar laudalor, pentru care le mulţu-mesc, a fost mai mult li-terară decât ideatică. Auscris ca despre o cartebună care te satisface şiîţi prilejuieşte aprecieriliterare în domeniuleseisticii, a polemicii, apamfletului, dar nu cadespre o idee dureroasăcare trebuie să nască alteidei şi alte propuneri,până se realizează. În-drăznesc chiar să spun

că ar fi putut să fie maicritici, dar să nu se gân-dească numai la suculpropriu al literaturii încare fierbem toţi cu or-goliile noastre estetice, cisă vină cu idei noi, cu ob-servaţii şi chiar cu altfelde soluţii care să ne hră-nească nevoile etice.

Cât despre cei dinstrăinătate, în contribu-ţia ideală a cărora îmipuneam atâtea speranţe,trebuie să mă împac cusfatul mai realist al poe-tului Dimitrie Grama,care mi-a atras atenţiacă, asemenea celor dinţară, şi românii din stră-inătate sunt de maimulte feluri, de la ceiblazaţi până la lipsa deideal naţional, la cei caresuferă în tăcere pentruţara lor. Iar manipulareaîn braţele căreia se lasă,după cum s-a demons-trat la ultimele alegeri,nu a făcut decât să întă-rească această întristă-toare părere cu aşchiacare nu sare departe.

Şi totuşi, au aş dori caaşchiile să sară din trun-chiul celor de la 1821, dela 1848, de la 1859, de la1877, de la Ţebea, de laCâmpia Libertăţii, de laMărăşeşti, de la SfatulŢării, de la Alba Iulia şi

Soluţia meritocraticăa redresării societăţii

româneşti (3)

Continuare înpagina 32

13


Eseu

Gheorghe-ConstantinNistoroiu

O, de-ar mai trece Dumnezeuprin ţară/ să ne citească sufletulafund,/ cel răstignit a nu ştiu câtaoară/ pentru îndrăzneala de-a sevrea rotund,/ ar da de mari pa-late-mpestriţate/ şi de bordeie-as-cunse sub pământ,/ dar niciodată,Doamne, ferecate/ la-nfăţişareaOaspetului Sfânt./ O, de-ar veniBătrânul din poveste/ cu barbaLui de sălcii şi mălini,/ ne-am ri-dica încreştinaţi pe creste/ spreRăsăritul hojma de străini./ Şizornăind cătuşele commune/ ce-au ruginit în temniţele lor/ ne-amlumina de-o dulce rugăciune/ cucare-abia ne-mbujorăm de dor./Dar Dumnezeu mai zăboveşteîncă/ la ceasurile-acestea prea târ-zii./ În lume poate s-a lăsat vreostâncă /mai grea, pe pieptul alteiseminţii./ Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă,/ privim zadar-nic înăspritul drum./ Din cele cene-ar fi de trebuinţă /ne sunt delipsă scuturile-acum./ Sub cerulţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstig-nit Hristos ca la-nceput,/ cupalma stângă sângerând pe Nis-tru,/ cu palma dreaptă înflorindpe Prut./ Privindu-Ţi Fiul dăruitpierzării/ îţi mulţumim de codri şide grâu, dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat şi ful-gere la brâu… (Răstignire). Aaşteptat cel mai mult inelul de lo-godnă al zorilor de dimineaţă. Re-miniscenţele tinereţii în marşullor forţat s-au transfigurat în si-hastri. Inima lui pururea flă-mândă de cuvânt a sângeratpentru ţară, curgând ca lava fier-

binte în nădejdea celorlalţi, ca orugă pentru biruinţă. Trudnicelesale oseminte s-au întrupat în fal-nicii stejari, ce-au tămâiat în tainamilenară, veacurile Doinelor sor-tite. Cu spada de foc a cuvăntuluiînfipt în credinţă a sfărâmat glo-dul existenţei tenebros, înfiripândzenitul.Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii. Ainoştri dorm în suflet cu genuna,/dar măna cui îi mângâie prin vis,/că-n locul frunţii lor de totdeauna/parcă-nfloresc petale de cais?/ Unînger alb-sau liniştea se-aude?/ Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mis-ter./ Abia sunându-şi lanţurilecrude/ se-nalţă toată temniţa lacer./ Stă trupul ghem, cu spaimelela pândă,/ ar învia, dar încă n-aresemn-/ şi crucea-ntinde braţe deosândă/ cu umbre vechi, ce spân-zură pe lemn. (Înviere). AndreiCiurunga a înmănunchiat în sinemiile de trupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustul sufe-rinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-adăltuit glasul de-aramă să-mpli-nească vrerile divine. Cu fiecare la-crimă de sânge a scrijelit peinimile zdrobite Balada deveniriiprin jertfă. Din pecetea îndurări-lor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecarecuib de lumină a odrăslit mugureal Învierii, în care s-a preamăritHristos Mântuitorul. Hristos a în-viat prin temniţi şi galere/ precumpeste cărbuni învie para./ De-aiciva creşte marea Înviere/ ce va cu-prinde-mâine toată ţara./ Hristosa înviat peste lopeţi/ abia mişcândîn mâini însângerate,/ a înviat caîn atâtea dăţi/ să ne sărute frunţileplecate./ Hristos a înviat peste spi-nări/ înconvoiate aprig sub po-

vară-/ acest Hristos care-n atâteaţări/ a fost bătut pe cruce-a douaoară./ Hristos a înviat şi pentrunoi,/ sau poate numai pentru noianume,/ să ne deschidă drumul în-apoi/ spre câte-au fost- şi vor maifi în lume. Hristos a înviat birui-tor,/ cum biruind vor învia marti-rii,/ când peste zidul închisorii lor/va creşte mâine muşchiul aminti-rii./ Hristos a înviat, dumnezeiascăvrere/ să-şi dăruie mulţimii tru-pul-Pâine,/ şi să vestească mareaÎnviere/ ce va cuprinde toată ţara,mâine. (Hristos a înviat). Deme-trius Leontieş, medicul fără de-ar-ginţi, a suit urcuşul demnităţiiNeamului, cu toiagul de aur al di-vinului Adevăr. Cu fiecare frângerebinecuvântată, poporul a pregătitîn sânul său un mugure de Voie-vod, pentru a pregăti calea izbăvi-rii. Codrul de la Dobrina a devenitAltarul jurământului de credinţă alElitei creştine abia înflorite ce aveasă rodească. Sub steagul celui maifalnic s-au dăruit cu toată primă-vara lor, cu toată mireasma şi cudeplina iubire. Peste Neam au în-florit toate năzuinţele. S-au arstoate metehnele, toate prejudecă-ţile, toate amăgirile, toate orgoliileşi s-a semănat sămânţă bună pen-tru a rodi înmiit. Dar iudele au se-mănat neghina, au învrăjbit şi-auaţâţat pârjolul, pregătind oţetul,fierea, spinii, piroanele, uciderea şidefăimarea, neştiind că la capătullor sus pe cruce se aşează slava În-vierii. În clipa când te-au pironitpe cruce/ S-a rupt istoria romană-n două…/ Cu “omul nou” începeera nou,/ Iar jertfa ta, e-a Neamu-lui Răscruce…/ Pe cei uitaţi înfunduri de istorii/ -cohorte mân-dre de viteji străbuni-/ Sub fla-mura Legiunii tu-i aduni/ Şi-Ipreamăreşti, cu ale tale glorii…/Trecutul a-nviat din nou printine./ Iar tot ce-o scrie “mare” vii-torul/ În fapte de-adevăr, frumosşi bine,/ Va fi ca semnul vieţiiprins la sân./ Prin veacuri, te vaadora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!... (La răscruceaNeamului). Va urma

CCrruucceeaa şşii ÎÎnnvviieerreeaaîînn ppooeezziiaa GGoollggootteeii

rroommâânneeşşttii ((33))

14


Eseu

Gigi Stanciu

„Nu calcule de opor-tunist l-au determinat peIorga să-l susţină peCarol al II-lea. De altfel,în momentul abdicăriiacestuia din urmă, istori-cul nu s-a alăturat coru-lui de negatori (mulţidintre ei metamorfo-zându-se subit în adver-sari ai regelui), ci arecomandat opiniei pu-blice româneşti mai pu-ţină ingratitudine faţă defostul suveran al Româ-niei. El credea sincer învirtuţile monarhiei con-stituţionale în genere şiîn capacitatea lui Carol alII-lea de a fi un rege va-loros. A apreciat tendin-ţele monarhului de autiliza guverne de ,,teh-nicieni”, de coaliţie, vă-zând în aceasta ogaranţie pentru o maibună coordonare a inte-reselor superioare alestatului român. Fără a fiun adept al autoritaris-mului cu orice preţ, Ni-colae Iorga nu a înţelesniciodată zbaterile parti-delor politice pentrupreeminenţă pe eşichie-rul parlamentar din Ro-mânia. El credea cădemocraţia ar fi fost ob-turată de năravuri ne-obalcanice denumiteinspirat de către istoric,,fripturism”. Creşterearolului instituţiei monar-hice ar fi coincis (dinpunctul său de vedere)cu o revoluţie a mentali-tăţii naţionale,..”

Perioada istorică încare savantul a îndepli-nit cele mai înalte funcţiiîn stat a coincis cu mareacriză economică, precumşi cu ascensiunea fascis-mului şi hitlerismului în

Europa, iar pe plan in-tern cu recrudescenţaactivităţii mişcării legio-nare, apoi a Gărzii deFier.

Cu toate acestea„Viaţa familiei Iorga arămas la fel de curată caîntotdeauna.[...] FamiliaIorga a continuat să do-neze mari sume de banipentru opere de binefa-cere, dar foarte discret,acestea putând fi găsitedoar în corespondenţalui Iorga.” Deşi avea ocasă destul de grea, cumulţi copii, ca şi ţăraniipe care îi iubea şi îi ve-nera, avea puterea şi ge-nerozitatea să facă danii,să ctitorească o bisericăîn Ipoteştiul lui Emi-nescu, să ajute veteraniidin primul război mon-dial, tinerele învăţătoarede la ţară, pe toţi cei careîi cereau sprijinul.

Ca ministru al culte-lor, ca promotor al idei-lor naţionalist-demo cra-te şi sămănătoriste Iorgas-a implicat continuu înviaţa culturală şi politicăa ţării. El a creat Şcoala

Română din Paris ,,Fon-tenay-aux-Roses”, orga-nizaţia ,,CercetaşiiRomâniei’’, Şcoala devară de la Vălenii deMunte, a contribuit lafondarea Institutului deStudii Sud-Est Euro-pene, a Institutului deStudii Bizantine, a Insti-tutului de Istorie Univer-sală, a editat și a condusnumeroase ziare și re-viste (“Neamul româ-nesc”, “Revista istorică”,“Revue Historique duSud-Est-Européen”,“Floarea darurilor”, “Să-mănătorul” etc.).

„Iorga a considerat căforţa motrice a dezvoltă-rii societăţii o constituie,în ultimă instanţă, con-ştiinţa socială, înteme-iată în principal peeducaţie şi instruire, peridicarea nivelului cultu-ral”

Forţa marelui istoricşi om politic român îl în-scrie în galeria geniilor, aacelor oameni care facepocă, rămânând în con-ştiinţa generaţiilor vii-toare ca un vulcan, ca un

erou, ca un model demnde urmat, dar greu,aproape imposibil deatins.

„Activitatea politică alui Iorga nu era conce-pută ca parte comple-mentară a activitățiiștiințifice, ci ca o obliga-ție permanentă a istori-cului. Implicarea in viațapolitică l-a făcut un par-ticipant activ la dezbate-rile asupra viitoruluiRomâniei mai ales înce-pând cu anul 1907. Dis-cursurile saleparlamentare vorbescfoarte mult și despre ex-periența sa ca individ in-tegrat unei comunităținaționale, acțiunile salepolitice fiind acelea aleunui om cu o puternicăidentitate spirituală și cuun crez etic caracterizatmai degrabă printr-unsimț practic, aplicat uneirealități prin care înțe-lege atât trecutul cât șiprezentul, decât printr-ofilozofie speculativă șiabstractă care pendu-lează între pesimism șioptimism”

Iorga caracterizafoarte bine aspectul pri-vind atitudinea politicie-nilor faţă de mase, iarceeea ce este paradoxal,citindu-l parcă vezi o ra-diografie politică azilelor noastre,

Nicolae Iorga -omul politic (2)

Activitatea politică a marelui savant a fost su-bînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat îndiscursuri de o mare valoare oratorică. NicolaeIorga a avut o intensă activitate politică încă dela vârsta de 36 de ani, deşi partidul său nu a in-trat în Parlament, ca om politic Iorga a deţinuturmătoarele funcţii: Deputat în Parlament, Pre-şedintele Partidului Naţionalist-Democrat, Preşe-dintele Adunării Deputaţilor, Senator,Preşedintele Senatului, Preşedintele Consiliuluide Miniştri, Ministru de Interne, Ministrul in-strucţiunii publice, cultelor şi artelor, Ministru destat, Consilier regal.

�

15


Poezie

încât îţi vine să ex-clami „Nimic nousub soare!”:

„Ideile conducătoareau darul sfânt de a apro-pia şi înfrăţi pe oameni,mai presus de orice de-osebiri de fire, de situa-ţie, de bogăţie, de vârstă:ele se poate zice că facparte din viaţa religioasăa popoarelor, şi suntadică acea religie ce arede preoţi pe cei maimari, mai buni şi mai lu-minaţi oameni din fie-care generaţie. Pe când,dimpotrivă, interesul epizmăreţ şi gâlcevitor: eldesparte un popor înclase care se vrăjmăşescşi în aceste clase chiar,dintre care nu e om caresă nu urmărească maimultă putere şi plăceredecât ceilalţi, egoismulcel rău, iubirea pătimaşă

de sine şi numai de sinescapă din lanţurile cuvi-inţei şi datinilor bune şise repede sălbatic asuprabunurilor lumii. În acestfel, societatea se face vi-jelioasă, veşnic tulbu-rată, neliniştită la lucrulei, lipsită de siguranţă înpăstrarea roadelor lui şiîmpiedicată în cugetareamai înaltă.

Oamenii se simt totmai departe unul dealtul, legăturile ce suntsiliţi să încheie nu maisunt decât false şi trecă-toare. La urmă, un poporbine întemeiat, încălzitde iubirea între ai săi,disciplinat(;) sfarmălesne pe cel care ajun-sese lipsit de idei condu-cătoare, îl robeşte şi-i ialocul în rostul lumii. Înmaturitatea lor sănă-toasă însă, toate popoa-

rele îşi au ideile condu-cătoare, cu atât mai dă-tătoare de izbândă şifericire, cu cât pătrundmai adânc şi cuprind pemai mulţi dintre fraţii deneam şi de ţară. Le-amavut şi noi, ca şi popoa-rele celelalte ce s-au îm-părtăşit de cultură. Leputem urmări din celemai vechi timpuri asupracărora ni s-au păstratştiri, până astăzi. Le-amprimit de la părinţi ca lu-minoase pietre scumpeîmbrăcate în aurul curatal jertfelor şi suntem da-tori a le lăsa urmaşilorfără lipsă şi neacoperitede ceaţa neîngrijirii.”

Mare în toate, înscrieri, în gânduri, în su-flet, în fapte, Iorga a avutparte de o moarte neme-ritată, acuzat pe nedreptde condamnarea lui Cor-

nelui Zelea Codreanu şiucis mişeleşte de oamenicu pregătire, aşa-zis inte-lectuali înfierbântaţi şidoritori de sânge. Com-parat cu Miron Costin,cu Socrate, cu marii eroiai neamului său ori ailumii, Iorga este un sim-bol al demnităţii şi sme-reniei.

Modestia sa era pro-verbială, de aceea nueste de mirare că afirmăîn ale sale aforisme: „Celcare merge cu ochii înpământ se vede pe sinemai bine decât acela carese potriveşte în oglindă.”

Vom încheia cu o altămaximă care îi aparţineşi care considerăm cătrebuie să ne fie îndemn:„Simţul de datorie e ceamai luminoasă dovadăde sănătate a unui su-flet.”

�

Bolta receDupă douazeci de ani,iată-mă ajuns din nou,cu un ram din crângul Mării,la Iaşi, pe deal, în Copou.

Ca-n univers părăsit,am luat calea … robilor,cu-n om, în amurguri calde,pe-o colină-a Iaşilor.

Alergând în paşi de abur,cu femeia … fără nume,mă scald în ochiuri de rouă,şi văd frumoasa minune …,

ce-n prag năpădit de vreme,peste care omul trece,să bea vinul din pocale,colo-n Iaşi, la Bolta Rece ...,

unde-n tainice unghere,Duhul Junimii veghează,şi-n ritm de sonete calde,

murgul lui Ştefan, nechează ...

Mai pică o frunză grea,ziua vine …, timpul trece,Oooo, Doamne, ce aş mai vrea,să beau vin, la Bolta Rece!

Să mă urc pe cerul lumii,care trece …, se petrece,Luna-şi dezgolească sânii,când beau vin, la Bolta Rece.

Şi când crucea-ntr-un genunchise roagă … la ora zece,să mai beau un chil’ de vin,cu-n om drag, la Bolta Rece ……………………………………Iar mai cade-o frunză grea,timpul vine …, ziua treceDoamne, Sfinte, ce-aş mai bea,un vin bun, la Bolta Rece!

Plânge inima-n rărunchi,văd la ceas cum timpul trece,

du-mă, Doamne-n dulce târg,c-o doamnă …, la Bolta Rece!

Anii de crin …În setea de cântec a nopţii când

cireşii copţi ai Ţepeştiului măcheamă, gândurile-mi fug pe aleialături de vântul nebun.

Crucile se roagă-n genunchispre cuiburile de vis, iar toamnavieţi-mi pletele-şi desface să curgăîntru şlefuirea lespezilor de pemormintele crude, de unde apoilăcrimează peste coamele statui-lor vii.

Când dragostea cucuvelelor sestinge-n clopotniţa bisericii delemn, când ziua înghite şarpelenegru al nopţii ca să-şi ornezesânii tari şi gingaşi cu bobiţe dia-mantine de rouă dulce, când gră-diniţa florilor îmi răsare în sufletîn amurg de toamnă firească,când glasul cucului rătăcit printreramuri de lumini şi umbre sestinge uşor..., anii de crin alb...,mă părăsesc...

Poeme de Puiu Răducanu

16


Interviu

Adrian Munteanu

24 mai 2011. Adam Puslojić avenit la Braşov pentru prima oară,răspunzând invitaţiei grupului„Caii Verzi de pe Pereţi” care a or-ganizat la Aşezământul CulturalReduta o întâlnire cu poetul dedincolo de Dunăre. Membru deonoare al Academiei Române,poet impetuos, Adam Puslojić are30 de volume în limba sîrbă, 8 vo-lume în limba română, peste 80de volume de traduceri, în peste20 de limbi. La Braşov a fost lan-sată antologia în trei volume „Asi-metria Durerii” şi au fost evocaţiNichita Stănescu, Fănuş Neagu,dispărut chiar în dimineaţa aceleizile, şi mulţi dintre cei care au fostaproape de poezia românească.

Adrian MUNTEANU: Dra-gul nostru vechi şi nou prieten,din departele aproape, faptul că aivenit abia acum la Braşov, să în-semne întoarcerea necesară, aşspune inevitabilă, la începuturi, înpreajma Primei Şcoli Româneştidin Şcheii Braşovului, cu fantas-tica ei zestre de documente? Îlsimţi oare ca un pas necesar?

Adam PUSLOJIĆ: Nu voi în-cepe cu declaraţii de dragoste,deşi totul a pornit de la Eminescu,iar Eminescu a fost prezent în ti-nereţe, cu trupa lui Pascaly, peaceastă scenă unde am avut noiîntâlnirea. De asta nu pot să nuspun un poem dedicat lui Emi-nescu: „Cu Eminescu nu trebuie/să te dai mare. De ajuns/ este să-lsupravieţuieşti/ citindu-l. să-l re-trăieşti/ traducându-l. Atuncicând/ crezi că l-ai înţeles/ deajuns, definitiv, bine,/ el îţi scapădin creier/ şi din destin îţizboară,/ Trebuie să ai grijă, to-tuşi,/ să nu-ţi fugă AZI şiMÂINE./ Craniul tău, poate, este/Prea mic – o colivie!-/ pentru pa-

sărea Eminescu.”Începutul prin Eminescu este

imprimat în fiecare cuvânt româ-nesc pe care eu cu anii l-am strânsîn mine şi l-am strecurat pe culoa-rul de lumină presărat cu sclipirilenumite Eminescu, Tudor Arghezi,Lucian Blaga, George Bacovia, IonBarbu, Geo Bogza, Nichita Stă-nescu, Marin Sorescu, PetreStoica, Anghel Dumbrăveanu,Ana Blandiana, Mircea Dinescu,până la toţi prietenii din generaţiamea cum sunt Ioan Flora, IonStratan, Virgil Mazilescu, DanielTurcea şi alţii. Vrând-nevrândsimţim nevoia de o şcoală. Şcoalavieţii, în artă, nu e de ajuns. Tre-buie să învăţăm şi şcoala-şcoală.De mult timp tot doream să vinaici, la Braşov, în mod special săvăd şcoala adevărată, literară, spi-rituală, culturală românească. Amavut întâlniri de mai multe ori cuea tot venind la Sibiu sau la Cluj.Întregul Ardeal este sub zodiaacestei şcoli miraculoase. Braşo-vul a fost pentru mine, cu anii, olocalitate frumoasă de tot, ca o bi-juterie, dar am fost doar călătorul,pasagerul care a trecut mai multzburând prin Braşov. Acum, iată,sunt de două zile. Păcat că avemaceastă veste tragică, a morţii ma-

relui nostru învăţător, şi de viaţăşi de artă, Fănuş Neagu, care ne-apărăsit şi ne-a trădat cu cerul.Sigur că albastrul este liniştit şinemuritor, dar noi l-am deplânsîncă din clipele de dimineaţă,când am aflat de la televizoraceastă veste tragică. În ultimeleluni trăite la spital, Fănuş a civili-zat şi a educat, în felul lui, de ne-muritor în cuvinte, o mulţime demedici, de surori îngereşti care l-au îngrijit nu numai cu dragostea,ci l-au lustruit şi cu vederea, l-auîntinerit şi, iată, în tragica luietapă a vieţii, când a ştiut că treceprin dureri şi boli grele, el, de fapt,a rămas la suflet, la inimă, la cre-ier la fel: marele Fănuş Neagu. Celcare a adorat viaţa, dar a ştiut să orespecte până în ultima clipă. Înspectacolul nostru l-am evocat, l-am făcut prezent. El a fost dinprima zi în ceruri, dar prin noi afost prezent şi la Braşov.

AM: Ce te mână, dincolo devămile omeneşti, până într-atât deviguros încât intri în mitologia zi-dirilor poetice de pe ambele ma-luri, un demon sau un înger?

AP: Mai mulţi îngeri. Pentrucă demonul e, uneori, prea indivi-dual. Îngerul este mult mai vast.Într-un înger doarme întregulDumnezeu. Demonul e frumosnumai în artă, într-o biserică, pe oicoană, pe o frescă, ca un antipodal îngerului şi ca un antipod al vie-ţii. Dar niciodată demonul nu esteatât de plin de Dumnezeu cât esteun simplu om, un om credincios.Bunăoară ştiu că noi, toţi cei caresuntem aici, suntem credincioşi.Artiştii chiar atunci când spun căîl simt pe demon în sine, în artă,în viaţă, eu cred că spun un ne-adevăr. Unii cred în demon, darmie mi-e teamă să cred în el. Aşacă am alungat ideea că el există şimerg, scriu poezie, traduc, mă în-

Adam Puslojić:

„Avem şansa să devenim nemuritori!”

17


***

tâlnesc, mă împrietenesc, cu înge-rul aproape. Eu cred că demonulexistă numai în antimaterie, înanticosmos şi nu în lumea dum-nezeiască. Viaţa, precum şi moar-tea este de origine divină.Demonul s-a creat el singur, fărăajutorul bunului nostru Părinte.

AM: Dacă tot vorbim, mereu şimereu, de poezie, este oare poeziao hrană îndestulătoare pentrudrumul lung?

AP: Cred că este aşa, pentru cănoi care credem în vers, în cu-vinte, suntem primii care ne în-destulăm cu propria noastrăhrană închipuită, inventată, im-aginată. Bucuria să constaţi că aiscris o poezie bună sau doar unsingur vers, simplu de tot, dar to-tuşi lustruit, visat, pentru poet de-vine o totalitate, o stare deabsorbţie.

AM: Pentru a reveni la ce s-aîntâmplat în spectacolul ţinut laBraşov, în care a fost prezentAdam Puslojic evocându-l pe Ni-chita, am să te întreb: se poateevalua, prin omeneşti şi cunos-cute unităţi de măsură, ce modifi-cări ale destinului a produs,pentru ambele spirite, întâlnireadintre cei doi?

AP: Pot să spun că mereu amconstatat şi eu, evident în manieramea, în formula mea, în enigmavieţii mele personale, un lucru pecare nu mulţi l-au înţeles aşa cumaş vrea eu. Şi anume că Nichita,bunul meu prieten, fratele nostru,nici nu ştie că până şi eu scriupoezie în limba română. Pentru căpână atunci când ne-a părăsit,acum 28 de ani, eu scrisesemnumai în limba sârbă, în afară denişte versuri ocazionale, mai multimprovizate şi de amiciţie. Dariată, cu anii, după 30 de volumede versuri scrise în limba sârbă,eu am îndrăznit să încerc să scriuşi în limba română, să devin şipoet român. În urmă cu 16 ani mi-a apărut o cărticică, un volumaşnumit “Plâng, nu plâng”, la Timi-şoara, care a avut o audienţă fier-binte, fericită. Aşa că am

continuat să scriu şi în româneşteşi, iată, s-au adunat nouă volumepână acum. Volumul nouă este, defapt, o trilogie, din cele opt vo-lume anterioare. Două volumeabia le-am schiţat. Urmează să lepublic integral. Noi construim nunumai fraze, nu numai formule deartă. Noi ne zidim prin zidireanoastră. Cred că atunci când reu-şim în artă, există un echilibru înîntregul cosmos. Aşa că repetăm,în miniatură, geneza. Noi deve-nim niste copii-zei.

AM: Ai pus odată o întrebaresublimă şi răscolitoare celor careascultă şi celor care scriu: de ceuneori Nichita Stănescu scrie, el,versurile noastre şi nu noi pe alelui? Cel ce a pus întrebarea arepropriul lui răspuns?

AP: Da. Numai aşa am îndrăz-nit şi eu să devin poet în cadrullimbii române. Numai aşa, văzândceva provocator în cazul Emi-nescu, în cazul Arghezi, în cazulBlaga, în cazul Nichita Stănescu,în cazul Marin Sorescu. Numaiaşa şi noi întrebăm nu numailumea deja trăită, întrebăm cos-mosul şi în trecut şi în viitor.Atunci noi suntem într-adevăraproape de Dumnezeu.

AM: Moştenirea lui Nichita, pecare o prelungeşti, este a unuipoet care nu-şi uită modelele.Respectă poezia de azi aceastădialectică sau, mai degrabă, ig-noră, programatic, orice preluare?

AP: Nichita Stănescu şi-a găsitun model ideal în autorul Miori-ţei, în autorul Luceafărului, înprimul rând al poemului nemuri-tor, cum spunea el, „Odă în metruantic”. El a declarat, cu vocea luisonoră : „Primul vers din «Oda înmetru antic» este cel mai miracu-los vers spus şi scris vreodată înlume, în general: Nu credeam săînvăţ a muri vreodată!”. Într-ade-văr numai un geniu a putut săconstate, să intuiască misteruldumnezeiesc că, de fapt, moarteaeste o lecţie despre viaţă. Adicămoartea ne învaţă mult, dacă nuchiar tot despre viaţă.

AM: Personal simt tot maibine articulate zidurile care se ri-dică între creator şi cititor. Darpoate sunt un caz particular.

AP: Da, se ridică, dar uneoritrebuie să le împiedicăm şi noi săse ridice sau să le dărâmăm, pen-tru că cine l-a văzut şi la auzit peNichita cum spunea propriile luipoeme, îşi dădea seama că lui nui-a fost ruşine să improvizeze, săspună versuri încă nescrise.Uneori spunea: „Scriu metafore înaer”. Adică le rostea. Mai mult deatât, el spunea aceea ce şi la noi,un alt mare poet din generaţia luiNichita, Branco Mircojic, spunea:„În curând toţi vor scrie poezie”.Şi Nichita visa acest vis, pentru cămi-a spus odată: „Ascultă bătrâne,ştii cum? Dacă scriu un poem mi-raculos, îl simt că e miraculos,atunci înseamnă că eu l-am scris,că tu l-ai scris, că aparţine tutu-rora. Noi folosim nu propria noas-tră limbă, noi simţim limbaneamului şi, mai mult de atât, olimbă cosmică.” De ce îi plăcea luiversul “Aud materia plângând” amarelui George Bacovia, de ce îiplăcea lui să se gândească că Mio-riţa a fost scrisă de Mihai Emi-nescu? Spunea : “ De ce nu? UnMihai Eminescu care a trăit cu unsecol, cu două secole înaintea vie-ţii lui Mihai Eminescu.”

AM: Iată de ce te-aş întreba:sunt perimate în ziua de azi no-ţiuni ca “emoţie” şi „talent”? Parcăse aude tot mai puţin vorbindu-se despre ele. Va urma

Adam Puslojić

18


Cronică

Melania Cuc

Poetă care a atins ma-turitatea creaţiei, Vero-nica Ştir scrie o metaforăfiligranată folosind dinabundenţă detaliile uneilumi desluşită de dincolode ceaţă. Vraja poemuluivine dintr-un spaţiu careaminteşte de filosofiainimitabilă a firului deiarbă. Copilăria, un timptrecut prin filtrul intelec-tului, dar care nu îşipierde nimic din savoa-rea perenităţii şi univer-salităţii, copilăria pare asta la baza sintagmelorcărţii Mugur de iarnă. Şitotuşi, Veronica Ştir nuface aici un simplu exer-ciţiu de readucere în lu-mină a unor senzaţiidefinitorii a ceea ce estepoetul în sine. Ea se su-prapune, ca entitate, for-ţei creaţei divine, şi ceeace rezultă de aici estepoezia de calitate.

Într-un haos al faceriide literatură, cum estecel în care ne zbatem as-tăzi, când fiecare scriitorîşi încearcă pana şi harulpe texte din ce în ce maistranii, mai alambicate,Veronica Ştir ne aduce osuită de poeme de o sim-plitate reagală, verbe ele-gante care nu deţinelestul unor imagini înşe-lătoare.

Mama şi chipul dinicoană, pânzele de iarbăşi...pânze de pământ şiapă… detalii aşezate înrama poeziei, iată numaiun exemplu din căpătâ-iul de carte, un eşantionde cuvinte obişnuite darcare prin fixarea lor învers , au devenit, la Ve-ronica Ştir, un fel de Ru-găciune în care prezentulşi trecutul, efemeritateaşi veşnicia sunt două di-mensiuni inseparabileale întregului.

Scrisă cu forţă nativăindubitabilă, dublată deştiinţa şi înţelegerea Cu-vântului, Mugur în iarnăeste una dintre cărţilerarisime în care balastulnu există, forma grosierăa poemului ,,la primamână” nu se simte.

,,...dau fila şi citescaceeaşi pagină / nu maidescifrez / literele / seîntunecă,, este o mostrăde necăutare a rezolvăriiprin forţă a problemelorumanităţii şi ale indivi-dului, poeta rezumându-se doar la a lua act dedesăvârşirea unui ritualcosmic, şi supunându-se cu candoare, dar şimajestuoasă relevanţă,conştientă de asumareavocaţiei sale, supu-nându-se înscrisului im-placabil, soartei. Acestă

aplecare spre renunţarela lupta din războiul zil-nic, nu este decât înţe-lepciunea prin care,autoarea reuşeşte să sedistanţeze de problemelecare abundă, să pri-vească de la o oarecaredistanţă detaliile trinită-ţii: Om-Timp-Spaţiu.

Roua, ca lacrimă ce-lestă, este o prezneţăemoţionantă în comtex-tul unora dintre poeme.Nimic facil, nimic fragilsau nelalocul lui, doarsudoarea ierburilor şicea pietrelor, a stelelor ...esenţa atâtor entităţicare face împreunălumea poetului. Melcii,ca trăgători ai brazdeipalpabilului printre sin-tagmele argintate devise, melcii, broscoii şichiar paianjenii, în poe-zia Veronicăi Ştir suntelemente de coagulare aunor imagini rurale de osimplitate divină înesenţă, dar care ne dauposibilitatea descopeririiunor spaţii, pe care, cita-dini prin adopţie, ampierdut-o ca şi ireversi-bil.

O faună şi o floră cascoase dintr-un dicţio-nar de mitologie, se re-găsesc în paginile cărţii.Totul este basm şi curajde interpretare a unui vis

care încă nu a fost pus înamintire.

Veronica Ştir simpli-fică experienţa sa poeticăla imagini clare şi senza-ţii aproape tactile. Îşitrăieşte destinul poeticprin plonjarea curajoasăîn miracolul întâmplării.

Nu doar lumea diniarbă şi ţărână este im-plicată în facerea cărţiide faţă, accidentele lumiicontemporane suntprinse în liantul poemu-lui: ,,accident rutier / ac-cident aviatic / accidentferoviar / accident cere-bral / din ce accident amieşit...,”

Şi aici, întrebărileOmului se lovesc de în-trebările Poetului. Va-lenţele sunt nenumărateîn paginile de carte, iararta prin care VeronicaŞtir reuşeşte să reveber-bereze în inima şi înmintea noastră, prinpoeme, este o artă care îiaparţine indubitabil.

,,...pui de cloşcă / dinouăle transformatorului/ cu gălbenuş magnetic,,Iată un fragment depoem pentru care, au-toarea a trebuit să punăîn două talere ale ace-leaşi balanţe o lume decarne şi alta pur si sim-plu tehnologizată. Douărepere care am zice noi,nu ar avea loc în aceeaşiteacă de sabie. Şi totuşi,tocmai acest curajos pa-ralelism, desprins directdin cotidian , face din re-laţia poetică o expresieproaspătă.

Autoarea nu are inhi-biţii, nu se teme de ală-turarea cuvinteloraparent nepotrivite, înaceeaşi sintagmă. Îşi cu-noaşte posibilită-ţile creative şi

Taina de dincolode cuvinte

Veronica Ştir, Mugur deiarnă, poeme (EdituraKaruna, Bistriţa, 2010)

�

19


Poezie

exersează într-osimfonie com-plexă, convinsă

fiind că totul se roteşte înjurul axului ce uneştecerul cu pământul.

,,...credinţa, fluture,pe umărul tău drept”.Iată credinţa redusă laînţelepciunea de-a recu-noaşte că nu suntem mo-nolitul care nu suferănici o schimbare. Cre-dinţa ca un fluture, efe-mer şi în perpetuămetamorfoză, stă peumărul drept, deasupramânii, zic eu, a dreptei

care scrie. Veronica Ştirscrie din prezent dar şidintr-o memorie colec-tivă, scrie selectiv ca şicum ar lăasa mostre dejurnal al unor vremuride facere şi prefacere aindividului, vremuri hi-bride.

Basmul şi o seamă deinstrumente de lucru în-soţesc pe parcurs, odi-seea cărţii, o carte carese citeşte cel mai bine îngrădină, întins pe iarb, şi...aşteptându-l pe...Francois Victor, cum sedestăinuişte Veronica, în

unul dintre frumoaselesale poeme.

Lectura unei astfel decărţi este o bucurie, - unspaţiu în care regăseştimenajeria aventurilordin copilărie cu întrebă-rile esenţiale ale lumiimereu în prefacere.

poemede

VavilaPopovici

A fortiori Cu fiecare vers pe care-l ticluiescîncerc să ating al dragostei zid.Când mă despart de cuvânt de dragoste mă despart!Ce trist, gândesc, ar putea să fie un lăcaș de cult nevizitat, de rugăciunile oamenilor uitat;un petec de pământ ne săpat,de mâinile omului abandonat!Ce triste trebuie să fie, foile tale albe de hârtie!Dă drumul gândurilor, așterne-le cu sinceritate,altfel, ele vor fi de tine și de toți, curând uitate.Și dacă vei scrie și despre dragostea ta, cu atât mai mult, lumea va exista!

Avem nevoie de aripi! Secerăm vieţi,răbufnește în noi setea de putere.Prostia se-ascunde, răutatea ţâşneşte,invidia dobândeşte regate, lăcomia - imperii… Totul pe orizontală!Pentru frumuseţea acestui pământ,pentru razele de soare ale cerului,avem nevoie de aripi!Aripi pentru a învăţa verticala zborului, aripi pentru elan, pentru iubire,aripi

pentru înțelegerea legilor Divine!

Stare Aerul pe care-l inspire ne-ndestulător.Apa pe care-o beaunu are gust.Lumina soarelui,alteori atât de dorită,mă incomodează.Muzica de Bach care-mi regla, cândva,ritmul inimii,astăzi mă exasperează.Lucrurile din jurnu mai au tandrețea, moliciuneade-altădată.Totu-mi pare aspru, electrizant,dureros, fără de culoare.Și mă mai întrebi: de ce?

De dragoste Vino iar în braţele-mi întinseși privirea-n ochii mei scufund-o.Fiecare fir din părul meu în valurisă-l atingi cu buzele întredeschise.Liniştea totul în jur să cuprindăși-o clipă visul să înceteze.Sub cerul atât de albastru şi tandrufiinţa – iubirii o mână întindă.Vino iar în braţele-mi întinseliniştea totul din jur să cuprindă,orice fir din ghemul tău de gânduri,ardă în focul iubirii aprinse

�

Surâs păgânIon Iancu Vale

pe icoana ce înfăţişeazăsfinţi şi îngeri triştise opri o muscă obosită

şi o maculă.pe nimeni nu înfioră gestulnici chiar pe Atotputernic;doar glasul lui Torquemadaelectrizant şi durstrăbătu tumultulviermilor neadormiţicondamnând-o la autodafe.

20


Eseu

Al. Florin Ţene

În artă nu există in-stinctul spontaneităţii,fiindcă orice operă, indi-ferent din ce domeniuartistic provine anga-jează o conştiinţă, dartrebuie să subliniem căaceasta nu se confundăcu ea. În artă nu existăparticularitate definito-rie şi absolută, cum nuexistă un început inde-pendent de orice condi-ţie şi relaţie, ce nu arelimite. Pentru cititor şispectator, la fel şi pentruartist, indiferent din cecategorie artistică pro-vine, arta începe cu ope-rele. Nici un creator,indiferent cât de genialeste, nu începe numaidin eu şi nici-o operă, câtde mare ar fi ea, nu poatefi definitivă.T.S. Eliotspune că ordinea arteiimplică mereu relaţia,comparaţia, prezentulartistic îşi recheamă, înfiece clipă şi cu fiece apa-riţie nouă, trecutul încomplexitatea lui, sprea-l configura mereu alt-fel.

Inteligenţa şi raţiuneanu fondează experienţaestetică, dar nici nu leelimină. În unele condi-ţii ea poate fi scoasă din

conul de umbră în splen-doarea luminii prin anu-mite convingeri,stimulată de idei. Chiarşi efortul unor autori,cum ar fi poeţii teribiliştiMihai Gălăţanu şi IanusMarius de a se elibera deinteligenţă, prin porno-grafie, rămâne tot oprobă de inteligenţă. În-săşi naivitatea ei, (vezipicture naivă), are este-tica ei. La fel poeziile dedragoste pornite dininimă sunt voci ale con-ştiinţei. Sensibilitatea ei,vibraţiile eului au preju-decăţile lor. În artă, indi-ferent de gen, pentrucreator ca şi pentru „de-gustătorul ei” nu existănaivitate. Este anacronicsă opui un gest spontanunui gest conştient, ocreaţie concepută in-stinctiv unei creaţii con-ştiente, fiindcă oriceoperă înglobează în ea oconştiinţă iar receptareaintelectuală este unica cesatisface experienţele ei.Scriitorul, în cazulacesta, nu este cel ce do-reşte să se exprime ori săse supună, să emită ogândire conştientă, ceeace-l caracterizează e va-loarea operei sale, nu va-loarea a ceea ce exprimă.Adevărata conştiinţăeste o conştiinţă în act.Opera e o devenire, cumspune Gaetan Picon, „unact irepresibil, o realitatenouă ce se dezvăluie fă-

cându-se...”Creaţia este mai supe-

rioară decât conştiinţaprin capacitatea sa im-aginativă şi de invenţie,dar imaginaţia nu se des-făşoară la întâmplare, fi-indcă opera se supunesincerităţii creatoruluiei. Ea îşi datorează efec-tul unor stări pshiolo-gice. Relaţia dintreadevărul creatorului deartă, implicit scriitorul,şi adevărul operei salenu este una între con-ştient şi inconştient, ciuna între explicit şi im-plicit.

O concepţie esteticăse poate aprecia şi de-duce din orice operă ori-cât de inconştient s-ararăta autorul faţă deadevăratele sale implica-ţii, chiar şi conflictuale.Cum spunea Baudelairedespre Delacroix: „cu-loarea gândeşte prin eaînsăşi”.

Limbajul artistic co-munică şi se comunică înacelaşi timp, precummarmura ce se dezvăluiepentru a-şi arăta splen-doarea sculpturii din in-teriorul ei. Acest feno -men se numeşte reflexi-bilitatea limbajului. Des-pre limbaj, întotdeaunase vorbeşte înlăuntrullui, nu numai despre totce ne înconjoară ori des-pre autor. Astfel, cumspunea Picon: „Asist lanaşterea gândirii mele”,

sau mai profund „nugândesc, sunt gândit”,cum toţi suntem gândiţide Dumnezeu.

Conştiinţa autoruluinu ţine loc de conştiinţaoperei, nu se confundăcu conştiinţa operei.Între ele există un dialog.Creaţia şi receptarea serezolvă în dialogul pecare conştiinţa implicităa operei îl poartă cu con-ştiinţa autorului, pe de oparte, cu conştiinţa criti-cului, pe de altă parte.

Activitatea coordona-toare a unei conştiinţeintelectuale este supor-tată de opera de artă pecare chiar ea o conţine înstare de potenţialitate.Deoarece însăşi conşti-inţa e nelipsită în toateelementele operei, nepu-tând fi separată ca atare,tocmai pentru că este oconştiinţă în sine, cu po-sibilităţi de a avea toatecondiţiile de realizare.

Hegel spunea că jude-cata de valoare se pierdeîntr-o dialectică globalăa artei, după cum Kantspunea că judecata devaloare este obiectulunei analize psihologice.Însă amândoi filoziofiiau sezisat rezistenţa arteila sistematizările de tipfilosofic, afirmând multi-tudinea şi diversitatea is-torică a stilurilor, aşacum Hegel sublinia că li-bertatea geniului estenelimitată şi frumosulimprescriptibil. Dar es-tetica lor rămânea su-bordonată, în general,definiţiei metafizice aartei, în ciuda a bor dăriipsihologiei sau istoriei.

În tot acest contextexistă o problemă a arteica reflecţie a reali-tăţii şi o problemă

Opera angajează oconştiinţă, dar nu se

confundă cu ea

�

21


Cronică

a artei că reuşită aanumitor opere,fiind şi o pro-

blemă a fiinţei artei şi oproblemă a valorii ei.Formalismul nu cu-prinde realitatea con-cretă, vezi proza şipoezia optzecistă de lanoi, căci dacă esteticaconţinutului distrugeopera revărsând-o înafara formei o aneanti-zează, reducând-o lascheletul ei, pulveri-zându-i însăşi carnea-ra-

portul cu semnificaţiile.În această problematicănu istoria face judecata,ci judecata face istoria,cum spune Picon. Senti-mentul valorii presu-pune întotdeaunaraportarea la o conşti-inţă vie, dar nu în afaraistoriei. Opera nu este înistorie, ea este în lecturape care i-o facem. Senti-mentul istoriei nu numaică nu scuteşte de un con-tact viu cu opera, darchiar îl şi intensifică.

Sunt autori care ştiu săprofite de contextual is-toric al prezentului în fa-voarea lor, (D.R.Popescu, A. Buzura, N.Breban, A. Popescu, A.Rău, C. Cubleşan, etc.)când alţii sunt recunos-cuţi de istorie după ce s-a consumat prezentullor, dar suferind în tim-pul vieţii. (Vezi: Emi-nescu, Radu Gyr,N.Crevedia, etc.). Pentrucei de azi istoria nu în-seamnă numai trecutul,

ci şi prezentul cu deter-minările lui ce acţio-nează atât asupraliteraturii cât şi asupralecturii- indiferent dacăse aplică operelor pre-zente sau trecute. Citito-rul nu se adreseazăoperelor spre a se asi-gura că participă la artă,el se apleacă spre operăpentru a încerca şi trăivaloarea pe care o ex-primă.

�

„Deşi, numele său in-dică, derutant, margi-nea, limita, ClaraMărgineanu e în centru,înfiptă ca un toc cui, îninima cititorilor şi a reto-ricii.” (Horia Gârbea)Oglindiri ale unoranume ordini care depă-şesc - uşor - graniţele su-biectivităţii, meditaţii deo luminozitate substan-ţială ale unei poete careposedă mai multe răs-punsuri decât întrebări,aflăm în versurile dinacest masiv volum sem-nat de Clara Mărgineam.Ea relevă posibilitateacomunicării prin simbol,trăind în intimitatea dra-mei omului ca fiinţă cos-mică. Demnă deremarcat e şi simplitatea

- uneori gravă - a confe-siunii metaforice Claracunoaşte „beţia” roman-tică a simţurilor, focul ssmistuitor al patimii şicaută - în tot ce scrie înacest -dans cu pumnalulîn inimă -cu absolutăstăpânire de sine, să su-fere cât mai puţin.

„Nu mă mai întrebade sufletul meu albas-tru/Nu-mi mai numiboala de care crezi căsufăr/Oblojeşte-mi ră-nile, cu petale smulse denufăr/Nu vezi că totul erugăciune şi dezastru?.../Cineva pleacă în fugă,cu mine în sine/Coboarăcătre oraşul marilorveşti/Oricum nu vei ră-mâne niciodată cumine,/Decât între tran -şee, schingiuiri şi po-

veşti./Du-te cu Dumne -zeu, porneşte moto-rul/Energiei care ne con-damnă să nu murim/Petabla de foc, lacrimilemele şterg scorul/Jocu-lui de-a ninsoarea îninimă. Strivim. Ne iu -bim./Stinge şi lumina,/Nu mai vreau să-mi vădmâinile pe podea/Ochiiîn ceaşca din care ai sor-bit,/Tâmplele înăspri -te/Viaţa mea este dehârtie,/Viaţa ta e de cati-fea,/Sunt dezastru, eştipace,/Destinele suntdespletite./Nu mă în-treba, de sufletul meu al-bastru/Nu vezi că totul erugăciune? Şi dezastru?”(pag. 25) Frământărilepoetei Clara Mărgineanuîn acest poem - cum şi înmulte altele - sunt „pic-

tate” în sângele semanti-cii cognitive între do-rinţă şi renunţare,urmate de un sugestivautoportret surprins întrăsăturile propriei slăbi -ciuni, în fisura propriu-lui Eu. în fine, sufletulpoetei constată şi cautăîn inepuizabilul „specta-col” metafizic al lumii oordine - cum remarcam -de a spune reflexiv foartemult şi totodată putereade nerenunţare domi-nate de o uşoară nostal-gie melancolică.

„În dimineaţa când m-am trezit plângând,/m-am prăbuşit pe podea,/simţind în genunchi ur-mele unor paşi,/în inimătăcerea unui telefon,/înraza de soare, o sen-tinţă./Atunci am înţe-les/urgenţa de a putea sănu mai vreau,/ altminteriboala îmi va scobiinima,/până la capăt./Trecutul e mare adever-sar/Prezentul e coadaunei comete,/ Campari-orange şi parfumuri insi-nuante,/ambiţii şi insti -tuţii de rang,/Pălăria cuboruri largi/Uitată nuştiu pe unde,/E cupolacircului/Ce acoperă toateacestea” (Cupola circului)

Fulguraţiide Victor Sterom

Victor Sterom

Clara MărgineanuDans cu pumnalul în inimăEditura Muzeul LiteraturiiRomâne, Bucureşti, 2005,prefaţă de Horia Gârbea

22


Eseu

Dorel Schor

Conform Bibliei, Car-tea Genezei in primeletrei capitole, Dumnezeui-a creat pe Adam si Eva.Pe Adam (om in ebraica)din adama (pamint, ta-rina) si pe femeie dincoasta acestuia. Apoi i-alasat sa se plimbe goiprin gradina Edenului,liberi sa faca ce vor, cu oexceptie: sa nu manincedin Pomul Cunoasterii.Dar din trufie, spune le-genda si din cauza tenta-tiei, spunem noi,perechea inocenta amuscat din fructe, pro-babil smochine (de undemere pe vremea acea inOrientul Apropiat?), audevenit constienti de go-liciunea lor si si-au aco-perit partile intime cufrunze. Tot de smochin.

Ce a urmat se cu-noaste…Au fost izgonitidin rai si au ajuns pe pa-mint, unde ii asteptau omultime de teologi, filo-zofi, literati, muzicieni,pictori, umoristi, comer-cianti care s-au inspiratdin biografia lor. Dupaconceptul teologic, si inparte filozofic, povestealui Adam si Eva exprimaadevaruri fundamentaledespre lume si om, crea-tia, originea, dramaomului, speranta. An-tropologii demonstreazaunitatea neamului ome-nesc, unii chiar sustin caprimii oameni si, des-igur, fii lor Abel si Cainerau negri si mici de sta-tura. Iar biologii sustinca, practic, legenda se in-cadreaza perfect in teo-ria evolutionista aoriginii speciilor.

Artistii, evident, in-cearca sa descopereenigmaticele dedesub-turi ale cunoasterii. Eiconsidera ca mitul biblicsta la baza creatiilor ar-tistice, acesta fiind unexcelent punct de ple-care, de inspiratie…Pic-torii, de pilda, au pusaccentul si pe constienti-zarea conditiei umane,dar mai ales pe legitimi-zarea dagostei, a atrac-tiei trupesti. Cuplulprimordial beneficiaza,in timp, de atentia mari-lor maestri, de celebritatisi de alti faimosi la vre-mea lor. Mari pinze instilul clasic sau acade-mic, premerg simbolisti-lor, manieristilor, impre -sionistilor, cubistilor,surrealistilor, expresio-nistilor, naivilor si chiar...caricaturistilor.

De la Albert Durrer laCranach cel batrin, laMichelangelo si Titian,Rafael sau Tintoretto siRubens, cei doi pacatosiizgoniti din rai ajung ,eternizind mituri, alego-rii si legende la maiapropiatii de noi GustavKlimt, Gauguin, Picasso,Chagall, Brancusi, Dali,Leger, Munch, van Don-gen, Masson…Si chiar lamari pictori pe care i-amcunoscut, Elron, Balasa

Atractia pentru fruc-tul oprit, tentatia pentruinterzis, curiozitateaproprie fintei umane

au, probabil, dincolode semnificatia pacatuluioriginar si partea lorbuna, ele sint, intr-obuna masura, una dinconditiile progresului.

Adam şi Eva

De la religiela erotism

23


Eseu

Dorel Schor

La prima vedere, efoarte simplu sa des-enezi. Toti ne-am incer-cat creionul sau pixul, baam si luat lectii de desenin scoala… Pentru artistiiplastici, desenul esteinsa o importanta piatrade incercare. Am auzitafirmandu-se despre citeun pictor ca este un des-enator excelent sau,dimpotriva, despre altulca nu-i un bun desena-tor…Tot asa cum stimfoarte bine ca mariimaestri excelau in mate-rie, desenul-schita fiindadesea proiectul de ince-put al unei capodopere.

As putea afirma cadesenul poate cuprindeelementele definitoriipentru conceptul generalal unei picturi ulterioare,formele ei principale, su-gestii particulare carepot fi preluate (sau nu)in alte lucrari. De aici sisoarta incerta a lui. Undesen poate fi abando-nat, ratacit, pierdut…Darpoate ramine ca bazaunei lucrari valoroase,tot asa cum isi poate sta-bili cu demnitate un sta-tut de independenta.

Desenul este proba-bil, o forma foarte sin-cera de expresie artisticatocmai datorita sponta-neitatii si prin transpu-

nerea imediata a uneiimagini mentale, a unoridei care se vor dezvoltaulterior. El permite ex-perimente, variante nu-meroase, poate ascundeun proiect, dar cuprindeintotdeauna o speranta.

El este si arta si tehnicain acelas timp, in price-perea de a reprezentagrafic un obiect, o fi-gura, un peisaj si, de cenu, o metafora, unmesaj, o emblema…

De la desenul inde-

pendent pina la arta de-corativa, de la desenulsatiric la cel animat, ar-tistul va trebui sa-si do-vedeasca nu numaitalentul si abilitatea, ci sicreativitatea si inventivi-tatea intr-un domeniu decompetenta deosebit. Else afla concomitant incarnetul de schite sau pefoaia de hirtie , dar si inuniversul intim al artis-tului, in laboratorulmental al acestuia. Noro-cul de a avea prietenipictori mi-a prilejuitadesea cunoastereaunor metamorfoze sur-prinzatoare, transforma-rea unei linii creionate incompozitie, sa urmarescetapele nebanuite alecreatiei artistice.

Interesante mi se paropiniile unor mari pic-tori despre desen.

Henri Matisse spuneacu simplitate: "Desenulinseamna punerea uneilinii in jurul unei idei".

Salvador Dali intre-gea conceptul: "Desenulreprezinta sinceritatea inarta. Nu e posibil sa tri-sezi. Ori esti bun, ori nuesti bun".

Iar August Renoir ex-prima, pe undeva, chin-tesenta : "Acest desenmi-a luat mai putin decinci minute, dar mi-autrebuit saizeci de ani casa ajung sa-l fac".

Desenul

Talent sicreativitate

24


Eseu

Adrian Marino

Mircea Mihăilescu,clu jean, o cunoştinţădestul de apropiată. Aufost înregistrate şi ratifi-cate şi pe plan interna-ţional (An Introductionto Shell Structures. TheArt and Science of Vaul-ting, New York, 1991, pp.188-189) şi L’Art de l’in-génieur, Paris, 1997, pp.302-303, cu reproduceride construcţii efectivrealizate). Doresc deci, oRomânie „construită"solid, eficient, durabil,care să nu mai fie „luatăde ape" în toate sensurilecuvântului. Nu o Româ-nie primitivă, improvi-zată, amor fă,dezorganizată şi săracăpe toate planurile. Capa-bilă să se ajute, în primulrând singură. Nu să tră-iască la infinit doar din„pomeni" şi împrumu-turi internaţionale. Dacăexistă cineva care să în-ţeleagă bine pe Cara-giale, stabilit la Berlin,pentru a trăi într-un altmediu, superior dezvol-tat, civilizat şi ordonat,acela sunt ou.

Am pur şi simpluoroare de haosul şibrambureala româneas -că, do eterna flecăreală şipălăvrăgeală, de precari-

tatea şi corupţia servicii-lor publice, de neseri -ozitatea şi nerespectareaangajamentelor, deeterna aproximaţie, câr-peală, imprecizie şi im-provizaţie. Detest spon -ta neitatea şi salvarea a -parenţelor. Vreau previ-ziune şi continuitate,constanţă şi lucruri binefăcute, riguros concepu -te şi executate. Un ro -mân punctual, cu noţi-unea foarte exactă a con-tractului şi convenţiei,exact, precis, corect, con-ştiincios. Care-şi ţine cu-vântul şi-şi respectăsemnătura, ce răspundela scrisori. Un idoul uto-pic? Aşa se pare. Umblatpuţin prin lume, mi-amdat seama prin expe-rienţa cea mai directă, devaloarea acestui nivelmaterial de civilizaţie.Poate să fie E. M. Cioranoricât de sarcastic faţă de„ordinea, cinstea, mora-litatea şi numai atât", aElveţiei, de pildă. Pentrustarea sa actuală şi detotdeauna. De altfel, pro-fund dispreţuită: „Un felde Elveţie“ de fapt. Oastfel de Românie arconstitui, totuşi, orice s-ar spune, un progresenorm, incalculabil. Avisa cai verzi pe pereţi, o„Românie cu populaţiaChinei şi cu destinul cul-tural al Franţei“ - o evi-dentă imposibilitate,exaltată, animată de unhimeric şi catastrofalmesianism naţional, curegretul că nu este „do-minantă în lume şi nicimăcar în Balcani“ - în-seamnă pur şi simplu anu avea nici cel mai mic

simţ al realităţilor şi po-sibilităţilor reale. Vai deaceşti profeţi himerici,lunateci, bombastici, ca -re au făcut adevărate ra-vagii în România, maiales între cele două răz-boaie! Ca să mă exprimîn acelaşi stil prăpăstios:i-aş... pune pe toţi la zidşi i-aş... împuşca fărămilă!

Doresc, în acelaşitimp, o Românie cita-dină, urbanizată. O Ro-mânie de chirpici, şin -drilă şi stuf nu poate ră-mâne decât la periferiaEuropei. Între „sat“ şi„oraş“, opţiunea meaeste definitivă. Sunt, deaceastă dată, integral deopinia aceluiaşi E.M.Cioran: „Nu putem ră-mâne eternii săteni ai is-toriei“. „Vai de ţara îm -pânzită numai de sate".Nu accept, pur şi simplu,să fac parte numai dintr-un „popor de ţărani", defoşti „iobagi“. Prin minevorbeşte o familie cita-dină, atestată documen-tar, de peste două secole.în nici un caz, un „titlude nobleţe“, ci doar legi-timitatea unui alt tipuman, social şi cultural.Un strămoş al meu citeape Boileau, în Iaşi, în1860. Am şi acumaceastă ediţie, cu semnă-tura sa. Familia mea, pelinie paternă, figureazăîn toate ArhondologiileMoldovei. Deci, dacă aşfi mai puţin „român“decât orice intelectual cu„origine sănătoasă“?Contest de altfel radicalteza conform căreia doarsatul „este“, „exprimă“,„păstrează“ - sau cum

vrem să-i spunem - su-fletul „României“.

Ca şi teza, total abe-rantă, a lui Nae Ionescu,după care poţi fi „bunromân", nu însă şi„român". Fiindcă nu eştiortodox. Deci... „călugă-rul papistaş", InocenţiuMicu Klein nu este „ro -mân". Oraşul românesc,fie şi cu păcatele sale,chiar nu există deloc? N-a adus şi, mai ales, nu vaaduce nici o contribuţiela civilizaţia şi cultura ro-mânească? Această tezăruralistă, păşunistă, po-poranistă etc. mă îm-pinge adesea la exas -perare. Ţărănimea, custructurile sale profundarhaice, patriarhale, fun-damental ostile vieţiiburgheze, citadine, nemenţine într-o stare con-tinuă de subdezvoltare,de premodernitate. Decitocmai zona din care tre-buie să evadăm cu oricepreţ. Dacă do rim o Ro-mânie modernă şi unpopor român integrabilîn structurile societăţiimoderne, dezvoltate, încurs de globalizare.

Detest profund ţără-nizarea eternă a Româ-niei din câteva motiveesenţiale. N-aş putea săle ierarhizez, deoarecetoate sunt, cel puţin pen-tru mine - oricât de su-biectiv sau de nesu biec-tiv aş fi - la fel de detes-tabile. Aş începe totuşicu defectele morale evi-dente ale unei ţărănimiviclene, şirete, hrăpă-reţe, slugarnice, mereuînclinată spre hoţie. Ştiubine că în acest mod, eas-a salvat, a supravieţuit„terorii istoriei".

Va urma

Altă Românie (11)

25


Eseu

Viorel Vintilă

În ţara lui totul merge prost,românaşul care nu mai vede nicioluminiţă de la capătul tunelului,îşi face bocceluţa şi pleacă pe altemeleaguri, unde spera să aibă untrai decent şi o viaţă fără grijă zileide mâine... Numai în ultimii cin-cisprezece ani au plecat peste treimilioane de românaşi şi numărullor este în creştere. S-au creat dejaadevărate enclave româneşti înItalia şi Spania. În 50 de ani ro-mânaşii vor cuceri Europa şi nunumai...

Din nefericire pleacă mulţi oa-meni de valoare, cu ani buni şi ex-perienţa în domeniul medicinei,IT-uli, marketingului sau mana-gementului... un adevărat exod decreiere cu neuroni capabili!

Într-adevăr, „dincolo" nu te aş-teaptă EL Dorado-ul ,dar măcar aio şansă să fii apreciat, să trăieştiuman şi decent, să dai măcar oşansă mai bună copiilor tăi şi să tebucuri de o bătrâneţe mai liniş-tită. Îngrijorător este faptul cădacă se continua acest trend alemigrării, în 30 de ani vom avea oţară de pensionari, o ţară fan-tomă, o ţară cu 16 milioane de lo-cuitori dintre care jumătate vor fipensionari. Vă puteţi da seama că

cei care vor fi muncitori activi, vorfi puţini şi va fi foarte greu să sus-ţină o ţară de pensioanari şi de oa-meni bolnavi?

Statul român îl doare însă labască, nimeni nu se gândeşte lastrategii care să ofere ceva per-spective tinerilor, nu există pro-iecte economice pe termen mediusău lung, nu există motive care săte mai ţină în spaţiul mioritic. Fie-care grupare politică îşi urmăreşte

un scop machiavelic înurma căruia să-şi vadăsacii în căruţă, nepă-sându-i cât de puţin de vo-tantul care l-a pus acolopentru a fi în slujba cetă-

ţeanului... chipurile.În schimb îţi aruncă în nas, să

te distragă de la adevăratul dezas-tru economic, reorganizări admi-nistrative, voievodate regionale şimai aruncă şi un măr al discor-diei, gen „ţinutul secuiesc", creânddihonii şi discordii între românaşişi unguraşi.

Patetic mi se pare faptul căemigranţii au fost acuzat pentruvotul care l-a propulsat pe Bă-sescu în fotoliul de prim vizitiu alţării... Really? Păi de ce nu suntacuzaţi cei din România care auvotat pentru el? Măcar aceşti emi-granţi au trimis anul trecut înţară, deşi în plină criză, peste 3miliarde de dolari! Aşadar, haideţisă nu aruncăm cu pietre dacă lo-cuim într-o casă de sticlă... Şi nuspun asta ca un simpatizant al ni-ciunei părţi politice... Ceea ce măsperie şi mai tare este că nici va-rianta opoziţiei nu-mi inspirănimic. „Pleacă ai noştri, vin ainoştri"!

Soluţia: Mă tem că nu maiexistă! Scapă fiecare cum poate...iar calea emigrării este uşa careîncă mai e deschisă şi care maioferă o oază de speranţă şi trai de-cent... Aşadar, nu mai trageţi înpianişti!

Românul emigrant

VERSAPOLITIC

Delia Delia

Noi suntem liptătorii cei fără de speranţăDeşi se ştie bine, luptăm făr-adversarSuntem nişte gorile, luptăm de circumstanţăSusţinătorii noştri? o ceată din cei mari.

Dar ei susţin antrenul şi ei plătesc tot potulNoi, ne luptăm bezmetic, motivul? nu conteazăAtâta timp ce-n lume se mai plăteşte totulŞi viaţa-n voia sorţii cu noi se antrenează.

A câta oară gongul loveşte, a câta rundă?A câta oară vre-unul din noi e număratA câta oară viaţa ni-i neagră ori rotundăŞi pentru-a câta oară ni-i scoasă la mezat?

Noi suntem luptători...destine inventateŞi chiar de nu ne-am bate, nimic nu s-ar schimbaCât timp în lumea asta nu-i loc pentru dreptateŞi verbu-n mare vogă e numai a avea.

26


Poezie

Nu-i milă în tobacare bate

Iulia Barcaroiu

I. Acesta e visul ales dintre toatesă-mi fie ca viu?Nu-l vreau.Nu-l cunosc.Nu îl ştiu.Să facem cumva! Să îl schimb! Nu se poate?

Mi-e spartă coroana. Nu pot să dezlegputerea de rău.Iubirea îmi cântă din hău.Între mări şi uscat nu-ndrăznesc să aleg.

Destinul acesta e de altul bătut;ia-l de pe mine!Nu-i al meu! Nu e bine!Se ştie Acolo că merit mai mult.

II. - Să facem totuşi schimbul. Cât oferi?- O noapte-n aur moale şi-o zi sub primăveri.- Este puţin; vând marfa cea mai bună.- Adaug neştiutul din valul dimineţii;va fi, desigur, preţul cel mai bun al pieţii.- Este puţin. Vreau clipa "împreună".- Nu. Asta depăşeşte mercurialul vieţii.

III. O vorbă de pâclă s-a-nfipt între noi.Nu rost. Nu intenţii, Nu fapte.O vorbă. Diformă şi rea.Un gunoi.

O ştim?Am uitat-o?De ce ne tot bate?Pe creştet ne plouă noroi.Copacul din suflet ni-l trece în noapte;îi sfâşie frunza cu ghimpe de sloi.E-n seva din fructele coapte.

Fă semnul! Acum!

Nu-i permite să ne-mpartă la doi!

IV. Se pleacă-n roşu ziua sub greul adierii.Cu fier în ochi, pândeşte un soare crunt, crispat.În iz de iarbă rea se-aşterne vechiul pat.E frig.Şi este mort fioru-mperecherii.

V. Ce dezmăţat e dansul jucat la colţ de viaţă!Ce asudaţi şi ce străini suntem!Din pâlnii şi priviri cumplite vinuri bemşi, frânţi, târâm sub ritm trecut şi greaţă.

Stii cine sunt?Ne-am cunoscut cândva.Sub flori şi voaluri albe a fost un fel de "Da".

Se zbânţuie, se zbat, se-mpleticesc perechi drogate.Cuprinde-mă! Nu-i milă în toba care bate.

VI. - E poarta-nchisă peste iarna ta.Te-ai resemnat? Iţi arde gerul cu îngheţ încrânce-narea?- Cu lupi în haite urlă vântul. Da; şi focuri albe mi-au topit cărarea.- Nu pâlpâie îndeajuns căldura mea spre tine?- Nu ştiu. Nu pot. Nu vreau să-ţi simt fiinţa.Nu-mi e descântec mângâierea; nici credinţa.Închisă îmi e poarta din zăpezi pentru oricine.

VII. Ce neagră ţi-e privirea înapoi!Mai ştii? Eram în ea, odată, amândoi.

Acum stăm fiecare pe partea lui de frig;şi noaptea noastră ninge cu fulgi încrâncenaţi.Degeaba mă priveşti; ai ochii îngheţaţi.Abia respir sub viscol; nu vreau să te mai strig.

Privirea înainte îţi e neagră.S-a prăvălit în ea o viaţă-ntreagă.

VIII. Cum este povestea aceea cu noi?Murim la sfârşit?Câte unul sau tot amândoi?

O ştii?Ai citit-o în cartea din sori?Te simt respirând în ea uneori.

Sunt acolo şi pagini care nu ne-au durut.Titlul însă...ce abur albastru! Şi ce prefăcut!

IX. - Şi vino! Încă poţi veni.Înfige-n marea noastră un catargşi sfâşie cu-o pânză orizontul!

Mercurialulvieţii

�

27


***

- Îmi e potrivnic vântul. Este sub noapte portul.

Legată-n scoici şi alge, ridică zarea prag.Degeaba; timpul tău nu-l pot găsi.

X. La ce serveşte jarul dintre lumi?N-o să-mi răspunzi; nu e in dreptul tău.În tine, pentru noapte, mă aduni.Te simt şi te respir. Mi-e rău.

Tu? Ai trecut pe-Acolo? De ce?Când?Ai fost trimis ori ai vrut tu să mergi?Acoperă-mă! Rană am pe gând.Pe noi stau netrăite zile-ntregi.

Ţi-e nevăzută faţa. Iubirea nu ţi-o ştiu.

E negură pe tine. Şi patul nostru strânge.E grea şi multă noaptea; ne va-nfrânge.Ai fost Acolo? Tu? Şi-acum eşti viu?

XI. Către tărâmul celălalt deschisă-i marea poartă.Dar o loveşte Aripa, şi-o ceartă.

Smintite rădăcini se-nfig în zbor şi îi pun vamă.Deschisă-i marea poartă ca o rană.

XII. Da. Da. Te văd; eşti dincolo de stea.Ce bine te-ai ascuns! Ce tristă joacă!O joci cu mine sub aceeaşi lege?

Învinsul nu mai poate-alege;el se destramă-n zgomotul de toacă.

Dar cel care câştigă ce-o să facă?

Anton Gagiu

E atât de aproape tri-steţea! O vezi, o simţi, oauzi cum cotrobăie princotloanele universuluifiecăruia dintre noi deparcă albine invizibilene-ar înţepa existenţa cetocmai se tolănea în ne-putinţă. Cineva ar spune„dar şi tristeţea faceparte din viaţă, aşa că...“Da, îi răspund, dar ni-meni nu cheamă triste-ţea, ea vine ca o furtunătrezită din tenebrele eide bocancii unora cu su-flete bolnave, de prostiaunor monştri cu chip deom, de aghiotantii mor-ţii ce aşteaptă la cotiturăsă cazi sleit de puterilevieţii, ca apoi, să te ju-poaie înainte de a-ţi daobştescul sfârsit, de încămulţi alţii pe care îmieste frică să-i aştern aici,pentru că aţi vedea cât ede lungă lista deznădej-dii şi a tristeţii.

Cui îi pasă că eşti flă-mând, că sărăcia testrânge de gât, că mâinesau cel mai tarziu poi-mâine nu ştii dacă mai ai

unde pleca de acasă? Cuiîi pasă, că zilnic ţi se în-tind capcane pe potecilepe care paşii tăi calcă pecărbuni aprinşi? Cui îipasă, că nu mai poţi privizorii sau amurgul îmbăl-sămat cu miros de tran-dafir purpuriu, pentru căîn sufletul tău nu mai areloc nici bucuria de aprivi? Tu eşti doar o enti-tate vie a sistemului de lacare potentaţii vremii aş-teaptă ,,ieşirea naturală“ca pe unica lor salvare dea... împuţina cheltuielilesau poate eşti doar lun-trea de care tot ei seagaţă din când în cândspre a ajunge la limanulbunăstării, apoi... dupăei potopul.

Ce mai rămane defăcut? O, da, poate doar

să strângi zilele în saculpe care viaţa ţi l-a datsă-l porţi şi în prăpastiacea mai adâncă să-l pră-văli, fără niciun regret,pentru că, nu trebuie săai regrete pentru întune-ricul pe care alţii ţi l-audăruit pe post de... eter -nă promisiune.

Să nu te ascunzi atuncicând eşti căutat, pentrucă oricum deznădejdea tegăseşte ori unde, ci maidegrabă să-ţi trâmbiţezidurerea ca pe ultima ru-găciune, pentru că ori-cum speranţa a rămasnumai în divinitate, tărâ-mul acesta mioritic are deceva timp scris pe frontis-piciu epitaful dantesc „voice intraţi aici lăsaţi la in-trare orice speranţă“. In-trarea fiind, desigur

doar... naşterea după careeşti purtat prin... lumeîntr-un şuvoi al neîmpli-nirilor din care nu maipoţi ieşi, curentul fiindprea puternic, iar răuldeznădejdii prea... lat,spre a mai vedea speranţade pe mal.

Ce mai rămâne defăcut? Doar lupta cu pro-pria conştiinţă ne maipoate conduce spre alttărâm de unde poate dis-părea deznădejdea şi...lipsa de speranţă. Ştiu,acest gen de luptă ecrâncen, presupune în-cleştare pe viaţă şi pemoarte cu mentalităţi,frustrări, orgolii, iluzii,deşertăciune. Dar, careluptă este încântare, fru-museţe, bucurie, poatedoar chemarea la Za-molxe de acum două miide ani. Aşa că..., descătu-şaţi-vă conştiinţa şi pu-neţi-o să lucreze, săcântărească, să evalueze,să dea viaţă altor forţecare ascund aceste tene-bre ce ne copleşesc subgreutatea întunericului!Speranţa nu trebuie săaibă culoarea îndoielii!

Ce mairămâne de

făcut?

�

28


Poezie

Tu... EuAlunecăm ca două iluzii,Suntem în acelaşi gand şi nu ne vedem,Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din visŞi flăcările ei în faţa noastră se înalţă....

Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii...

Uşor ţi-e numele, ca briza mării,Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!Un ţărm de mare pe care valurileSe sparg în mii de bucăţi-destin!

Ştiu că dacă mi-ai strânge mana ai fi fericit,Ştii că dacă te-aş zări aş plânge...

***Poem nocturn plutind într-un vis,Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întregIar moartea ar mirosi a salcie,Mereu prea devreme,Mereu prea târziu...

Tini... MiniAşchişurăm doii aşi nâ si pari,Himu tu unâ minduiri şi nu nâ videmuTriţemu tut unâ undâ spilata tu câmpurli ditu ghisi,Şi foclu a ei tu faţa noastră creaşti....

Ma înclo de alegânarea treastiilor, ma înclo di cheţariMaşi putearea cându ti afli singuru tu nghiuzmavintului şi a iarabâiei...

Peanâ ţâi numa, ca avra amariei.Tuti ahurhescu cu marea, aţea iermâ mari!Aştirnuta, ma tu mesi ti niupreariUn peaticu di amari pi cari valurli

Sfrângu tu nhii di cumaţâ-soartâ!

Ştiu câ m-as mi acaţâ di mâna a seşţâ hârsitu

Ştii câ m-as ti vedu va-s plângu...

***Primitu di noapti ţi s-alasâ tru ghisu

Fârâ ca sâ ştiibâ cumu a mea lacrimâ vanhi ti da întregu

Şi moartea v-a sarnutzeascâ salţâi

Dipriunâ multu ahonea

Dipriunâ multu amânatu...

Timp de-amintire, timp de uitare... Era un timp când alergam spre tine,

un timp dilatat ce ne îmbrăţişa în secundele sale,

Era un timp când doar lumina din noi conta

Când odată privirile întâlnite,

metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona instantaneu,

Când te mirai că-ţi revedeai inexplicabil

imaginea ta pe chipul meu

impregnată de adierea blândă a zefirului,

a apei reflectată de oglinda sufletului nostru.

Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat rănindu-ne,

devenind un alt timp.

Doar Helios surâde...

Ştie el ce ştie!

Chiro di aminteari,chiro di agârâşeari... Iara un chiro cându alâgamu catâ tini,

Un chiro largu ţi nâ ambârţita tu a lui sicundi,

Iara un chiro cându maşi ti lumina ditu noi bânamu

Şi cându diunâoarâ nâ andâmasimu mutrita,

Ca tu primitu mini eramu tini aşi diunaoarâ,

Cându ti ciuduseai câ tâ rivideai şi nu achicâseai cum

Vitzuta ta pi faţa mea

Sâturatâ di adiearea blânda a zifirlui

A apâei tu cari sveadi ca tu ghilii suflitlu a nostru.

Iara un chiro cându nica nu nâ dipârtamu snu nâ

agudimu

Sâ agiuntzemu un altu chiro

Maşi Helios arâdi...

Ştii elu ţi ştie!

Poeme aromâne de

IrinaLuciaMihalca

29


***

Iată o descriere a luiIisus făcută de contem-poranul Său, PubliusLentulus, predecesorullui Pontius Pilatus înfuncţia de procurator alIudeei (26 - 36 d. Chr.) şicare, în această funcţie,era obligat să trimită ra-poarte Senatului dinRoma despre cele maiimportante evenimentedin zona aflată sub auto-ritatea sa: „Este un băr-bat cu o înfăţişare nobilăşi trăsături atît de fru-moase şi care exprimăatîta maiestuozitate, încîtoricine Îl vede nu poatesă nu Îl admire. Are părulde culoarea castaneicoapte, iar de la nivelulurechilor pînă la umericuloarea devine cea a pă-mîntului, doar că foartestrălucitoare. Îl poartădespărţit de la mijloculfrunţii, însă după obiceiulnazarieneilor“.

„Fruntea dreaptă şisenină, chipul fără urmăde riduri sau pete, cu ouşoară nuanţă de bronz.Nările şi buzele fără

cusur. Barba la fel dedeasă ca şi părul, nu prealungă şi despărţită lamijloc. Ochii Săi serioşite înfioară. Sînt ca razelesoarelui, iar strălucirealor nu îţi permite să I teuiţi drept în faţă.

Când rosteşte vorbede dojană, te înspăi-mîntă; plînge cînd tre-buie să mustre. Atrageiubirea oamenilor şi are ovoioşie demnă. Se spunecă nu a fost văzut rîzînd,însă a fost văzut plîngînd.Are braţe şi mîini deose-bit de frumoase. Este fer-mecător cînd poartă oconversaţie, însă vor-beşte puţin; iar cînd vor-beşte, o face cu deosebitămodestie. Oriunde Îşiface apariţia, este de de-parte cel mai frumos băr-bat pe care l-a văzut sau

şi-l poate imagina cineva;îi seamănă mamei Sale,cea mai frumoasă fiinţădin această regiune.

În ceea ce priveştecultura Sa, uimeşte în-treg Ierusalimul. Deşi nua studiat niciodată, cu-noaşte toate domeniileştiinţei. Poartă sandale şiumblă cu capul descope-rit. Mulţi rîd cînd Îl văd,se tem, însă, şi tremurăîn prezenţa Lui sau cîndle vorbeşte. Se spune cănu s-a mai pomenit unasemenea bărbat în zonaasta. Într-adevăr, dincîte mi-au spus evreii,nimeni nu a mai auzitasemenea învăţătură în-altă cum o predică acestChristos, şi mulţi iudeicred în El şi în natura Sadivină, pe cînd alţii auvenit la mine să Îl re-

clame ca pe cineva careS-a împotrivit MaiestăţiiVoastre. Este un fapt cu-noscut de toţi că nu afăcut niciodată vreunrău, că, dimpotrivă, în-făptuieşte numai lucruribune. Toţi cei care Îl cu-nosc şi care au avut de-aface cu El spun că auavut parte numai de lu-cruri bune şi de sănătatedin partea Lui“.

Propus de prof.dr. Radu Negoescu

Cum arăta

Iisus Christos?

Nepieritoarea gintăMartin Opitz, Germania

Călcând în goană goţiiDin depărtate Asii

Cu alţii în şir grăbitVenind pe cai gonaciAl Daciei şi-al RomeiPe greci să îi răpună

Pământ de mult râvnitPe Misii şi pe Traci

Nu şterg a voastre numeCu biciul, nici Atilla

Cum nu v-au nici învinsCu hoardele de sciţi

De v-aţi păstrat luminaNu pot înfrânge neamul

Aşa cum e înscrisNepieritoarei ginţi

Într-un prădalnic tropotNăvălitor goneşte

Iar slavii vă-nconjoarăCa marea într-un cleşte

1639

O, timp străbunAndrei Nadirov, Rusia

O timp străbun – a ta stihieS-a potolit gonind prin hău,Strig: unde eşti tu Tărtărie

Prin vremuri n-aud răspunsultău.

Se- ascunde gându-n depărtareDeşertul uitării, mut

Dar a-nviat a ta chemareÎn micul şi-mpietritul lut.

El a sosit ca ciocârliaSolia fraţilor pre-daci

Nu, n-ai pierit în veşniciaCare-i ucide pe cei dragiAud iar glasul Tărtăriei

Un colţ de val e destrămatŞi caut a ei slavă vie

Ce încă nu a răsunat.

30


***

Liviu Antonesei

Deşi indiscutabil unan al prozei, anul literartrecut n-a fost unul răunici pentru poezie. Sigur,ne putem aminti vorbapopulară care spune că„românul e născut poet“,dar nu e doar asta. Un anîn care, după mai bine decincisprezece ani, IonMureşan revine la poeziecu un volum care ne-atulburat pe toţi – ultimaispravă fiind Premiulpentru Poezie al USR –nu este chiar unul obiş-nuit. Nici un an care ne-a adus în faţa ochilorexcelente volume deMircea Dinescu, LiviuIoan Stoiciu, Ana Blan-diana, Dinu Flămând,Anca Mizumschi, TraianT. Coşovei, Mircea Căr-tărescu, Alexandru Mu-şina, Robert Şerban,Radu Andriescu, DoinaIoanid, Nicolae Coandeetc. Doar dacă aş repro-duce „inventarul“ stabilitde revista aceasta pentrupremiile pe care leacordă anual, aş epuizaspaţiul articolului! Înacest context extrem decompetitiv, a apărutMoarte de om. O povestede viaţă (Limes, 2010)de Ion Zubaşcu, unanimapreciată de critică şiepuizată din librării. Amvrut să-mi mai procur cî-

teva exemplare pentru ale dărui unor prieteni,fără a-l deranja pe auto-rul în suferinţă, şi n-ammai găsit. În această pri-măvară, cu puţin înaintede a se „plictisi“ de noi şide a pleca într-o lumemai bună, Ion Zubaşcu arecidivat, la aceeaşi edi-tură, cu volumul Omul,pomul şi fîntîna. O trage-die românească, pe carea apucat să-l mai ţină înmîini înainte plecării, unvolum bîntuit de aceeaşi„frumuseţe atroce“ ca şiprecedentul, deşi explo-rînd, într-o manieră di-ferită, dar coerentă cucea dintîi, un alt teritoriu– este vorba despre tre-cerea de la tragedia indi-viduală la cea familială şicomunitară.

Ion Zubaşcu este unuldintre membrii genera-ţiei mele care a debutatrelativ repede şi subbune auspicii, volumulGesturi şi personaje (Al-batros, 1982) fiind bineprimit de critica momen-tului. Din păcate, volu-mul Omul de cuvînt,depus la Cartea Româ-nească în anul următor,avea să apară tocmai în1991, frîngînd, pe mo-ment, un destin poetic cese anunţa remarcabil. Dealtfel, poetul, poate dinmotivul acestei ostilităţieditoriale, poate pentrucă îl solicita cealaltămuză, a cîntecului, a pă-răsit poezia o bună bu-cată de timp,dedicîndu-se şapte ani

concertelor şi, după rup-tura de Cenaclul „Fla-căra“, jurnalisticii. Dealtfel, jurnalistica avea săîi devină corvoadă zil-nică şi chin aproape unsfert de veac. La începu-tul anului 2007, pără-seşte definitivjurnalistica pentru a sededica exclusiv poeziei.Revenirea se face printr-un fel de volum-punteîntre cele două vîrste alepoeziei sale, Omul dispo-nibil (Editura Brumar,2009), a doua ediţie re-făcută, volum care areîntreaga sa istorie –prima versiune dateazădin anii şaptezeci-opt-zeci, iar în volumul dedebut, este integrat unuldintre „cînturi“, însă în-fiorător de mutilat decenzură. O primă ver-siune integrală tipărităapare, în 1999, la EdituraAxa, cea de-a doua, de laEditura Brumar, mar-cînd revenirea poetuluila uneltele sale. Dar niciaceastă ediţie nu esteuna definitivă, dupămărturia poetului, volu-mul „putînd fi socotit caîncheiat doar cînd ultimaclipă va pune punct vie-ţii mele. Şi poate niciatunci, pentru că ştiusigur că mai am mult delucru şi pe celelalte tărî-muri…“. La cît de pozitivîncăpăţînat este Zubi, num-aş mira să se fi aşter-nut deja la lucru înlumea aceea mai bunăpentru care ne-a părăsit.

Şi, după aproape un

sfert de veac, cercul poe-ziei sale, „cercul poetuluidispărut“, se închide cucele două memorabile vo-lume publicate înainteamorţii. Nu altfel înfrun-tase şi viaţa, în definitiv.O moarte pe care a în-fruntat-o bărbăteşte,eroic, scriind împotriva eipînă în ultima clipă. Şi deiminenţa căreia nu se în-doia, după cum mărturi-seşte acest Epitaf dinvolumul de anul trecut:„am trăit tot ceea ce seputea trăi într-o viaţă în-cercată de om/ ca poeziamea să fie deplină nu mi-a mai rămas decît moar-tea“. Este interesant cum,la modul fundamental,poezia lui Ion Zubaşcu nuşi-a schimbat formula dela debut încoace, în ciudapauzei de aproape unsfert de secol. Lirismulprovine dintr-o aglome-rare presantă de epicităţi,de elemente extrem deconcrete, uneori violentconcrete, cumva în apro-pierea lui Stoiciu, deşiformulele ca atare alecelor doi poeţi sînt foartediferite, elemente care,deodată, sfîrşesc în im-agini de o perfectă şi ului-toare poeticitate sau în„concluzii“ asimilate unorvechi înţelepciuni. Ceeace este nou în ultimeledouă volume este dimen-siunea tragică a materieişi a tratării acesteia. Învolumul de anul trecut,ne întîlnim cu tragismulpersonal al fiinţei înpreajma morţii şi împo-triva morţii, deşi ştiefoarte bine că aceasta s-a„înfipt“ deja în propriu-isine. El provine din în-

Din foişor. Poeţii mei: Ion Zubaşcu. La plecare


31


Eseu

George Petrovai

Grea întreprindere săscrii despre toţi cârmui-torii răi şi cârmuirile lornedrepte, căci asta ar în-semna nici mai mult,nici mai puţin decât res-crierea istoriei umane, olungă şi întortocheată is-torie a inevitabilelor la-crimi, suferinţe şisuspine ce-l însoţesc canişte umbre (de la naş-tere până la moarte) peomul puternic şi pe celslab, pe omul bogat şi pecel sărac, în sfârşit, o is-torie doar vag şi necon-cludent străluminată(pentru cei mulţi şi neîn-crezători) de singura şiadevărata fericire, aceafericire sui-generis gus-tată doar de înţelepţi şialeşi, întrucât calea careduce la ea se cheamă re-nunţarea la toate aceleaveri pe care „le furăhoţii şi le mănâncă mo-liile”.

Fiind istoria o reflec-tare a vrerii şi răbdăriidivine vizavi de om şi deşansa acordată lui pen-tru ridicarea pe scara so-teriologică ce duceînspre istoria celestă,este limpede că ea nupoate fi cunoscută demuritori (oricât ar fi ace-ştia de înzestraţi) în pro-funzimile sale cauzale,care ţintesc tainele su-

pratemporale şi transis-torice ale întregii creaţii,ci ea poate fi cunoscutădoar prin efectele sale,efecte adjudecate de cu-noaşterea umană subnumele de evenimente şiprocese istorice.

Adică, după consu-marea faptelor istorice,vin istoricii (aceşti „min-cinoşi privilegiaţi” cumbinevoieşte Balzac să-ialinte în romanul săuCatherina de Medicis), şiei scormonesc cu acribialor prăfuită prin munţiide zgură lăsaţi în urmăde maşina timpului,până ce dibuiesc niscaivapaşi ai predecesorilor, deregulă ai conducătorilorreligioşi, politici şi mili-tari, apoi stabilesc unconsens al interpretări-lor asupra evenimente-lor în discuţie, iar acestconsens poartă numele –după caz – de paleoisto-rie, istorie antică, medie-vală, modernă şicontemporană.

Ca şi cum nişte bietecioburi de oale, ori niştefragmente ale unor in-scripţii ar fi avut capaci-tatea să încorporeze întrupul lor anemic în-treaga pulsaţie a vieţiiunor comunităţi şi po-poare, iar acum – dupăminuţioasa cercetare lacare sunt supuse de isto-ricii zilelor noastre – eleau darul să-şi deschidăcorolele de taine pentrua delecta cu mirosurilelor de piatră şi mucegaiorganele olfactive alepreaştiinţificilor, cândnoi ştim prea bine căevenimente recente, pre-

cum Decembriada din’89, încă n-au dobândit ointerpretare coerentă şiunanim acceptată.

De fapt, este un ade-vărat abuz de limbaj săvorbeşti de unanimitateapărerilor în cazul uneidiscipline elastice şiaproximative aşa ca isto-ria, când ştiut este faptulcă au existat păreri disi-dente (desigur, nebăgateîn seamă atunci când nuerau sancţionate pentruvina de-a fi deopotrivăautorizate şi intransi-gente), au existat, deci,opinii contrare chiar şiatunci când dictatori decalibru le-au impus scri-bilor de curte cum să lefie înfăţişate faptele, ast-fel încât ei să apară înochii contemporanilorcreduli şi neştiutori, darmai ales în ai generaţii-lor următoare, aidomaunor supraoameni, cândîn realitate ei erau de-adreptul odioşi prin am-biţie şi invidie, ori princruzimea de care dădeaudovadă.

Cum altminteri poatefi calificată comportarealui Alexandru Macedonvizavi de Calistene, isto-riograful lui oficial şi ne-potul lui Aristotel (fostulprofesor al cuceritoruluibântuit de imaginea cos-mocratorului), atuncicând el ordonă crucifica-rea istoricului pentru de-menta culpă că, în loc săi se închine ca unui zeu,a avut îndrăzneala să-lsărute pe obraz?

Iar în vremurile mo-derne, Nabulione Buo-naparte (nume sub care

apare într-un registru bi-sericesc corsican acest„fiu al norocului”, cum elînsuşi se caracteriza)merge mult mai departecu meschinăria, invidiaşi ura, după cum suntemînştiinţaţi de Jacob Bur-ckhardt în textul intitu-lat Napoleon I, după celemai noi izvoare: era mes-chin şi mărginit (în-treaga viaţă n-a putut săînveţe ortografia limbiifranceze, poseda cunoş-tinţe mediocre de mate-matică şi istorie, pe carele vântura cu fiecare oca-zie), iubea bârfele şiminciunile, adora lingu-şeala şi întreţinea cu vo-luptate o necontenităsuspiciune între curtenişi apropiaţi (nu se dădeaîn lături nici măcar de ladesfacerea şi citirea scri-sorilor adresate altora!),iar invidia faţă de mare-şali precum Masséna, celcare şi-a câştigat galoa-nele în timpul republicii,pentru ca în războaielede mai târziu să-şi creezeo binemeritată faimă decomandat destoinic şi vi-teaz, invidia, deci, l-a îm-pins pe împărătesculcaporal ca la o vânătoaresă-i scoată mareşaluluiun ochi cu o lovitură deglonţ. Întrucât impor-tante pentru el erau doarefectele, a devenit pro-verbială lipsa lui de res-pect pentru adevăr, faptcare rezultă cu prisosinţădin măsluirea comunica-telor (buletinelor) ofi-ciale.

Ce să mai spunem deHitler, Stalin sau Ceau-şescu, despoţi care (fie-care la vremea şi în sfera

Cacòs politeusi


32


Poezie

chiar de la Bicaz şi de laCanalul Dunăre-MareaNeagră unde duşmanul aîncercat să anihileze eli-tele ţării.

Acesta poate fi „Ape-lul” pe care, de fapt, l-amlansat; dar care trebuiesusţinut printr-o mişcareadevărată la care eu nupot decât să ader dacă

dumneavoastră şi alţii oveţi porni. Să ştiţi că ase-menea reacţii mai existăşi asemenea propuneriam mai primit. Avem înacest sens un Institut deStudii Personaliste, ti-neri studioşi dedicaţiunor lucrări teoretice petema respectivă, o Con-sfătuire Naţională a In-

telectualilor de la Sate,cei mai legaţi de sufe-rinţa populară de astăzi,precum şi câteva publi-caţii. Vă pun la dispoziţieîn ataşament şi volumul„Despre meritocraţie” cutitlul căruia am începutaceste rânduri. Dar o or-ganizare propriu zisăeste absolut necesară iar,pentru asta, în afară deoamenii de condei şi deidei care-mi sunt prie-teni, cred că este o ne-

voie absolută de o iniţia-tivă masivă din parteaoamenilor mai tineri, caşi a românilor care au în-văţat în lumea largă, maimult decât noi, care suntavatarurile şi care suntcomandamentele demo-craţiei.

Eu vă stau la dispozi-ţie şi chiar pot organiza oconsfătuire când maimulţi dintre dumnea-voastră vor fi în ţară. Cepărere aveţi?

fruntarea fără menaja-mente dintre fantasticapresiune externă şi ten-siunea internă care seopune, mai ales liric, ace-leia. În volumul recent,Ion Zubaşcu pare căsimte nevoia să-şi „plă-tească“ datoriile. Tragis-mul personal esteestompat pentru a faceloc destinului tragic al ta-

tălui său, asasinat de Se-curitate în 1950, crimădespre care a aflat abiacincisprezece ani mai tîr-ziu şi a desluşit-o abiadupă 2000, cînd, pilotatde Marius Oprea, a ajunsla dosarele acestuia şi alefamiliei sale. Este sur-prins şi tragismul aces-teia, de la nenumăraţimembri arestaţi la însce-

narea execuţiei mameisale, dar şi cel al satului,al comunităţii maramu-reşene, al ţării. Subtitlul„O tragedie românească“este cum nu se poate maiexact în toţi termenii săi.Problema nu este însă ceaa mutării accentului, a ex-tinderii zonei de explo-rare în ceea ce priveşteaceastă tematică zgudui-toare în sine, mai impor-tantă mi se pareintensitatea lirică la carepoetul are acces (şi) înacest volum „de pe

urmă“.Nu aş vrea să închei

fără a semnala flerul edi-torial al poetului MirceaPetean, care, în ultimiidoi ani, ne-a oferit nudoar aceste două excep-ţionale volume de poe-zie, ci şi romanul Cândne vom întoarce de RaduMareş, re-comentat săp-tămîna trecută, dupăprimirea Premiului pen-tru Proză al USR. Însătolba editorului e maibogată, vom mai scoatedin ea cîte ceva!

Soluţia meritocratică...Continuare din pagina 12

Din foişor...Continuare din pagina 30

nuanţe păziteşi dacă un pinten galbenpe care uneori îl numim versne va sorbi vegetalacel semn mâine uitatva adora verdele din ochii fără culoare

încercăm tăria vocii stârpiteîntre roci şi capete noi aflate

pereţii lucizi înving linia curgătoarepe lângă nuanţe păzite

arată-mi că nu eşti acoloşoaptă întoarsăurmuz trăind încă

profiluri posibilete ascunzi apoi te urmărescpeste nopţi şi jumătatecând neîntregeşti cu lumină

morţi străveziu ucisela marginea lumii balanţeica un tremur piostăcut în profiluri posibile

aştept altă iarnă schiţatăîn preajma săgeţilor viirupte sau slăvite

maluri arse la începutcurente parţial înlocuitede jos în susjură pe răni lungiaşa cum alunecă umbra cuvântului străinrotund şi devreme asaltatde ape reci departe

uităm şi visăm că soarele cadespre a salva doar îngerii vechipe maluri arse la început

Poeme de

OctavianMihalcea

33


***

lui autocratică) au căutatdin răsputeri să dirijezedupă vrerea lor fragmen-tul de istorie aflat la în-demână! Prin puterilediscreţionare cu care aufost investiţi de jocurilecriminale ale politicilorde culise şi ale politicie-nilor obedienţi, ei chiarau izbutit să-şi atingăscopurile lor condamna-bile: să sacrifice milioanede vieţi pentru ca astfelsă-şi poată consolida pu-terea personală, să-şi sa-tisfacă ambiţiilerevanşarde şi/sau ex-pansioniste prin jertfireaîn războaiele declanşatea zeci de milioane devieţi, să-şi hrănească vi-sele patologice de adu-

lare şi mărire prin muti-larea a nenumărate des-tine individuale.

Şi cine dacă nu poli-tica este vinovată deatari derapaje pericu-loase în istoria omenirii?Căci politica nu este al-tceva decât o înşelăciuneatrăgător ambalată:Omul politic devine decele mai multe ori un jal-nic epifenomen şi toateformele de guvernământsunt exasperant de im-perfecte, mărturie incon-testabilă a carenţelor cecariază temeliile con-strucţiilor umane. Probăîn acest sens este atât că-derea spectaculoasă abolşevismului european,cădere orchestrată chiar

din capitala Molohuluisovietic, cât mai ales ac-tuala civilizaţie a consu-mului pe rupte şi aruperii echilibrului eco-logic prin poluare.

Însuşi Winston Chur-chill a fost nemulţumitde şubrezenia sistemelor(construcţiilor) umane,atunci când a recunoscutcă democraţia este oformă de guvernământgrozav de imperfectă.“Dar daţi-mi alta maibună şi voi crede în ea”,a adăugat el…

În mult mai mare mă-sură ca alte popoare, ro-mânii au avut şicontinuă să aibă parte decârmuitori, dacă nu răiîn adevăratul sens al cu-vântului, atunci cel puţinneinspiraţi (sau, mă rog,prost sfătuiţi) şi stân-gaci, într-un cuvânt la-mentabili pentru binele,

prosperitatea şi fericireasupuşilor, respectivi acelor care i-au ales.

Îndeosebi din Decem-brie ’89 încoace, este câtse poate de evident căasupra României nicivorbă să planeze vreo fa-talitate căreia vajniciinoştri patrioţi să-i poatăcere socoteală pentrustarea deplorabilă a dru-murilor, precum şi pen-tru apatia generalizată acetăţenilor după punereape butuci a tuturor sfere-lor de activitate: indus-trie, agricultură,învăţământ, cercetare,sănătate, cultură. Că neconvine sau nu, trebuiesă fim de-acord cu ceeace diplomaţii şi observa-torii occidentali ne-o totspun de două decenii şimai bine: avem conducă-torii pe care-i merităm!

George Roca

Întâlnirea cu domnulTeodor Ardelean a fostpentru mine un privile-giu. Directorul bibliotecii„Petre Dulfu” din BaiaMare, este omul de lacare ai de învăţat multe!Citit, erudit, educat, cu ovorbire plăcută, îţi im-pune respect încă dinprimul moment când îlîntâlneşti. L-am cunos-cut în urmă cu doi ani,când mi-a organizat o la-sare de carte la instituţiape care o conduce. A fostînţelegător, darnic şi mă-rinimos, cu toate că pânăatunci nu ne mai văzu-sem, nu ştiam unul decelalalt. Dinamic, a mo-bilizat un public nume-ros care m-a onorat lalansare: prieteni, colegiîntr-ale scrisului, oame-

nii de litere băimăreni,dând evenimentului gra-doare şi substanţă.

M-am simţit onorat şiam plecat spre casă, spreAustralia, cu o imaginefoarte bună despre Baia

Mare şi ospitalitatea cucare am fost înconjurat.Graţie internetului, amţinut legătura cu dânsulşi cu staful său, colabo-rând deseori cu revistape care o conduce cu cin-

ste, şi unde deţine func-ţia de redactor şef. Marefer la „Familia Ro-mână”, o publicaţie im-pecabilă atât din punctde vedere literar cât şigrafic.

Imaginea domnuluiTeodor Ardelean, imagi-nea Bibilotecii „PetreDulfu” din Baia Mare şiimaginea revistei „Fami-lia Romană” se conto-pesc împreună şi creeazăun tot unitar care nupoate fi fragmentat uşor.

Acum la ceas aniver-sar, la 60 de ani de viaţă,îi doresc domnului Teo-dor Ardelean mulţi aniprosperi şi productivi încontinuare. Să auzim şisă ne citim de bine!

La mulţi ani distinsedomn!

Teodor Ardelean, un om deomenie la ceas aniversar

Cacos politeusiContinuare din pagina 31

34


Eseu

Magdalena Albu

Trăiesc un timp per-sonal al dezamăgirii. Demulţi, de toate, dar şi demine însămi. Un timpdin care încerc să măridic cu greu şi care măabsoarbe, parcă, cu o avi-ditate nestăvilită înlăun-trul său plin de echivocexact ca într-o grotă um-plută până la refuz cu în-tuneric şi cu moarte. Untimp placid care măroade pe interior, des-tructurându-mi violentsensurile fundamentaleale propriei mele fiinţe,un timp în care zădărni-cia îşi arată colţii ascuţiţidin toate părţile, o vremea insecurităţii ce macinăcu duşmănie întreţinutăorice urmă de sufletomenesc. Şi, dacă e să nearuncăm curajos în bra-ţele unei viziuni psiho-panteiste, am puteaspune că sunt distruse,cu aceeaşi nevroză cu-rentă, şi toate celelalteurme existente în naturăde suflet vegetal, animalsau al obiectelor ce tră-iesc paşnic dimpreună cunoi. Un timp al haosului

construit conştient - decei care câştigă de peurma lui, evident -, undeminciuna este rege, iardominaţia răului şi a des-puierii Omului de sinelelui personal îşi fac sim-ţite prezenţa la tot pasulîn jur. Un timp pe care îlsimt cum se prăvăleştezilnic cu toată greutatea-i insuportabilă pestemine, tăindu-mi de atâ-tea ori respiraţia şi acce-sul la speranţă.

Văd şi mai abitiracum chipuri de monştrivii (şi mărturisesc cu sin-ceritate faptul că îmi estedin ce în ce mai greu a leprivi licărul colorat alochiului lor pervers şiduplicitar) - măşti hi-doase ale întotdeaunaCeluilalt, faciesuri demo-nice plesnind în mii debucăţi orice bucată deoglindă, ce le-ar găzduipentru o secundă pă-mânteană geometria căr-nii neînşfăcate încă deviermii putrefacţiei ne-miloase -, care mi-au tra-versat în lung şi în latviaţa, şi mă întreb, reto-ric desigur, dacă rostullor în economia uneiexistenţe umane, esteunul de suprafaţă sauunul de profunzime, pro-fetic chiar. Îmi trec prinfaţa ochilor o multitu-dine de contururi umane

inestetice, goale de conţi-nut şi îmi dau seama câtăprăpastie a putut să caşteîn mentalul lumesc para-digma sigmundfreu-diană, care a transformatOmul-fiinţă în omul-ani-mal - o ireversibilitatesufocantă şi ancoratăvădit în mrejele uneicontinuităţi completa-mente nefireşti de astădată, care mă determinăsă îmi doresc cu din ce înce mai mare ardoare naş-terea momentului cândanimalul din esenţa ac-tuală a omenirii îşi varage definitiv obştesculsfârşit pentru a ieşi, ast-fel, la Lumină, dintr-unprizonierat absurd şi tra-gic, de sorginte satanică,particula divină OM -Omul real, Omul pur, ne-atins în fibra sa lăuntricăde rămăşiţele ideologicenesemnificative ale unorsisteme de gândire pu-trede ce au traversat întimp spaţiul raţiunii greuîncercate a umanităţiicreatoare.

Idolatrie oarbă con-struită pentru pseudozei-tăţi de moment inventatecu ajutorul instrumentu-lui diabolic numit im-agine, prostituţieîndrăcită ridicată la rangde religie mondială, cre-dinţe sfărâmate în bucăţide şarje şi şarje de pre-

cepte şubrede încărcatepână la sufocare cu sevaactului pragmatic gene-rat cu intenţie de detaşa-mentele umane alemanipulării în masă,temple satanice unde secumpără şi se vinde încantităţi uriaşe patolo-gica vanitate a fiinţeiumane (şi mă refer aici,evident, doar la fiinţaumană, căci restul entită-ţilor create de Dumnezeunu cunosc un astfel desentiment bolnav, carenu naşte nimic altcevadecât moartea de sine aindividului, aducându-lîn starea de a nu se maitrăi pe el însuşi cu adevă-rat şi rămânând înfipt închingile unei „aureole”de falsă supe -- rioritate, ce îl dominătotal până la ultimulatom al materiei sale),aşa-zise „crize” decretatela nivelul întregii umani-tăţi de către anumiţi pre-şedinţi şi analişti aigroazei, ce nu fac altcevadecât să lungească şi sălăţească şi mai mult con-ceptul de sărăcie a lumiispre a o înmormânta de-finitiv (în numele spoririigalopante a număruluide locuitori tereştri şi alnoii ordini mondiale) -iată portretul extrem desumar, dar cumplit de si-nistru şi exact a ceea cese poate numi azi, la în-ceputul celui de-al treileamileniu postcristic, reali-tatea deformată, contra-făcută sau hiperrealitateaplăsmuită în laborator decătre sclavii anticristici aibanului erijaţi în autoin-titulate „elite conducă-toare” ale frâielorplanetare.

Alcătuind cu măies-trie şirul de axiome teo-

Timpul dezamăgirii şi vremeafalselor conspiraţii de alcov...

“Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbătrânitîn concesii şi cedări, în neruşinate mânii, în supă-rări groteşti, în zvâcniri de invidie, de mândriesângerândă, de pofte mereu treze, satisfăcute darniciodată măreţ şi deplin (...)?” Nicolae Steinhardt

35


***

retice ale comunicăriiîntr-o lume împinsăcătre robotizare şi înde-părtată de la a se mai co-munica sincer pe sineînsăşi în mediul său ac-ţional, teoreticienii di-baci ai manipulaţiilor detot felul generează cu in-sistenţă un construct ete-roclit, la fundamentulcăruia stă Cuvântul capurtător de act pragma-tic nimicitor. „Cuvântulvizează persuasiunea”,ne spun Maurice Mouil-laud şi Jean-FrançoisTétu, el fiind aidomaunei entităţi fixe, ce „nuse deplasează”, ci „facecorp comun cu locurile,timpurile şi instituţiile”.Şi ne sunt cunoscute în-deajuns de bine coordo-natele discutabile aletimpului actual, locaţiaterestră care ne îngăduieexistenţial de atâta amarde vreme între graniţeleei limitate şi nenumăra-tele instituţii de o „so-brietate” aparentă doar,mimată foarte bine, înspatele uşilor cărora seascund însă „mistereleelitiştilor" de carton trila-teral (înveliţi în mirosulteancurilor proaspetesau nu de bancnote cuvaloare, dar şi în propria-le micime sufletească şiautosuficienţă, ca să nuspun prostie), încărcatede pretenţia absurdă, dealtfel, de a trasa linia des-tinică a acestei umani-tăţi.

Mereu s-a întâmplataşa. Falsele conspiraţiide alcov au dat frisoanemultora dintre locuitoriiplanetei Pământ în lun-gul drum al istoriei ome-nirii către clipa de faţă,toate acestea având drepttemelie ideea că matca

sui-generis a lumii a fostvăzută întotdeauna ca unsoi de sat global imens(Marshall McLuhan),care trebuie să aibă ne-apărat în frunte o „mul-ţime cu scoarţa obrazuluifină” de aşa-zişi stăpâniautointitulaţi, o adună-tură de inşi, de fapt, cuun mai mult decât evi-dent rol de călăi psiho-paţi, care nu au ştiut săfacă decât un singurlucru: să-şi impună lanivel global un set de re-guli personale absurde(bazate doar pe interesepecuniare şi-atât), dinecuaţia cărora Dumne-zeu - încadrat la catego-ria concepte - lipseşte,bineînţeles, cu desăvâr-şire, măcelărind nejusti-ficat şi fără discernământtot ceea ce le stă în calecu o mentalitate domi-nată de o singură ţintă,anume aceea de a câştigasupremaţia economică şipolitică asupra celorlalţi- „barbari” sau moderni -şi de a constitui o entitateextrem de fragilă, supra-statală, numită simpluimperiu (sfărâmate, dealtfel, toate aceste enti-tăţi neomogene, unadupă alta, ca nişte castelefirave de nisip, la scurtăvreme de la întemeierealor, pe întreg parcursulistoric, din motive multprea lesne de înţeles).Le-aş propune spre me-ditaţie acestor pseudora-ţiuni umane vulgare,subţiri, îmbâcsite de urăşi de neomenesc un scurtpasaj scris de părinteleNicolae Steinhardt în ia-nuarie 1960, un pătrun-zător portret de interioral fiecărui trecător prinspaţiul acesta teluric, darîncărcat până la refuz cu

iz contemporan diavo-lesc, şi anume: „Oare nu-s un mânjit, un ratat, unîmbătrânit în concesii şicedări, în neruşinatemânii, în supărări gro-teşti, în zvâcniri de invi-die, de mândriesângerândă, de poftemereu treze, satisfăcutedar niciodată măreţ şideplin, mereu ciuntite,nu-i locul meu firescprintre murdării, printercăldicei, haznaua astaodihnitoare a renunţăriişi supunerii, a confirmă-rii adevărului adevăratnu-i ea capătul logic alunor lungi purulenţe?”

Spuneam la începutcă mă aflu într-un timppersonal al dezamăgirii.Aş vrea să nuanţez puţinşi să spun că văd cu clari-tate cum, în miezul săulăuntric - acoperit dinplin prin manevre ob-scure cu perdele de iluziicolorate, care discredi-tează şi îngroapă totdeo-dată fiinţa umanăîndelung tulburată azi -,anotimp după anotimp şigeneraţie după generaţiese prăvălesc neputin-cioase (fără să aibă liber-tatea deplină de adezvolta vreun protestneregizat şi necontrolattotalmente) într-un timpal demonilor dezlănţuiţi,un ghem de draci aflaţiîntr-o înlănţuire siste-mică, ce înghit hulpaviorice şi oricât (fiindcă,după cum îl cita NicolaeSteinhardt pe Denis deRougemont în „Jurnalulfericirii” sale, spre exem-plu, „Dacă sexualitatea arputea rămâne pură,adică pur animalică, în-tocmai ca celelalte func-ţiuni ale corpului”,niciodată „dracul nu s-ar

preocupa de ea”). Untimp în care secundeleimpalpabile fizic se ros-togolesc într-o dinamicăcrudă şi terifiantă, anun-ţând un sfârşit iminent...

În afară de Dumne-zeu, nimeni, din păcate,nu mai poate salva Ome-nirea acum, căci „Dum-nezeu fiind infinit, căileprin care ne apropiem deEl sunt asemeni infinite,şi deosebirea lor nu-i cuputinţă fiindcă ţine de in-solubila problemă a rela-ţiilor dintre n corpuri.”,scria acelaşi monah de laRohia, Nicolae Stein-hardt, în toamna anului1965. Cu Dumnezeu lip-sind din cadrul nostruontologic comun, „gra-ţie” lucrării machiavelicea timpului actual, Omul adevenit, iată, un simpluactor social uşor de ma-nevrat prin varii mijloacepersuasive, trăind custigmatul resemnăriiştanţat pe chipu-i spelbîntr-o lume unde min-ciuna, în toată goliciuneaei hidoasă şi atotpre-zentă, tabloidizată, este,din păcate, repet, regeleîncoronat al noii ordinimondiale contemporane- o altă carceră, putemspune, a sufletului aces-tei lumi a Pământului şia Creatorului ei, un altexperiment cumplit aldiavolului slut cu chip defiinţă umană inferioară(de tip elitisto-trilateral),aşa precum au fost nenu-mărate altele asemenealui în trecut, peste careviforul violenţei din re-torta interioară a monş-trilor mecanici ai zilei deazi nu va împrăştia nimicaltceva decât moarte.

36


Poezie

Aici, acoloPerfida îşi ţese pânza Ce miroase a moarte,Peste drum de ziSe zbate o fiinţă.

Aici, păienjăniţa vrea sânge,Din trupul de fluture,Într-o luptă a nedreptăţii,Acul veninului străbate timpul.

Acolo, în umbra florii,

În vaietul unei lumi,Între două ghivece maro,Se naşte o nouă viaţă.

Dacă tu ai fi aici,Iar eu aş fi acolo,Între lumile noastre,Oare ce ar fi?

Abia atunciCând colbul de pe uliţă dispare,Când olul de lut nu mai aduce apă,Când Crucea din turlă se va aplecaAtunci, abia atunci...

Dacă oamenii nu se vor mai saluta,Dacă iarba nu va mai creşte,Dacă urâtul va umple cărarea sufletelor,Atunci, abia atunci...

De va fi lumea fără rugăciune,De va fi omul fără inimă,De va fi uitată Icoana,Atunci, abia atunci...

Da, abia atunci e vremeaÎn care soarele nu ne va încălzi,În care îngerii vor spune versul Venirii,În care El va fi pe Calea Cerului,Întru Judecata fiecăruia.

Miez de RaiÎn tinda raiului mioarele

pasc din iarba grasăCrescută pe oase de sfinţi,Întru aşteptarea apeiAdusă de femeia văduvă.

Aici, nebunia pentru HristosNu are leac pământean,Pentru scânteia de Adevăr,Călugărul dându-şi sufletul.Ţara dorului de Iisus,Mândră ca soarele de pe cer,Unde pietrele se înmoaiesub glasul Îngerilor,Şi munţii se apleacăpentru a fi mângâiaţi.

Infinitul dumnezeirii e în inima mea,Pe zidurile temniţei este cuvântul Tău,Credinţa stă demnă în picioare,Nimic nu se pierde, totul se câştigă.

Printre noriCând sticla de la lampă crapă sub ger,Cerul e sprijinit de vârfulcăpiţelor de otavă.În munţii zăpezilor daciceSatul pluteşte pe apele norilor.

Sfârcurile mugurilor tresar,Vine primăvara, o simte calul alb, Pe uliţa din capătul de sus al lumiiOamenii îşi leapădă cojocul vorbei.

Nu e nevoie de fluier,Mioarele pasc în voie iarba îngerilor,Pe cărarea cât un fir de aţă,Trece nepăsătoare nemurirea.

Când focul de Blagoveştenieîşi uneşte fumul cu norii,Biserica înfiptă înmijlocul satului e deschisăMiroase a Cer, urâtul iese din suflet,Iar Maica Sfântă bea ceai dinfructe sălbatice cu muritorii.

Altfel de sufletÎn parc, pe coama suferinţei,Însoţit de porumbei îşi spune gândul.Scaunul care-l ţine ca o forţă,Desparte lumea în două.

Brunetul împovărat de Cruce,Cu picioare fără de folos,Îşi îndreaptă fruntea spre Cer,Aşteptând clipa ce-i e dată.

Dacă bunătatea s-ar transforma în energie,Iar inima în putere,Atunci ar fi simplu să umble din nou,Ca un copil pe drumul biruinţei.O Doamne, dă-mi puterea de a mă ridica,Dă-mi o parte din fericirea îngerilor Tăi,Dă-mi şansa de a alege calea,Tu, doamne, dă-mi paşi aici, acum...

Primăvară în cântecLui Fuego

Când primăvara vine din iarnă,Dezmorţind sufletul de român,Când florile ies din iarbă,Aducând balsam de Rai

Când izvoarele tremură gălăgioase,Pornind la vale cu apa vieţii,Când prima brazdă a sacrului,Este răsturnată pe deal

Când zâmbet de copilandruSe arată la Sfântul Soare,Când cuibul berzei este casăPentru fiicele risipitoare

Când Nemurirea-i ţară,Iar inima tresare,

Mângâiat de chipul mamei,Ascult un cântec dintru început.

Poeme de

Menuţ Maximinian

37


Eveniment

Serile Don Quijote re-prezintă mezina sărbăto-rilor oferite Pietroşitei înmod direct, iar cu titlu demodel judeţului Dâmbo-viţa, sub patronajul Fun-daţiei Renaşterea Pietro -şiţei (FRP), impreună cuZilele Comunei de Sf. Ilieşi cu Toamna Literară deSf. Parascheva. PatronajulFRP înseamnă că SerileDQP sunt o construcţiecul turală sârguită de gru-pul ce a pornit Fundaţiaacum 12 ani şi a ştiut săcoalizeze apoi împrejurulacestui eveniment cre-dinţă, voinţe şi talente dinPietroşiţa, Târgovişte şiBucureşti precum şi dincâteva orase spaniole.Toate subsumate acelui„Cred şi mărturisesc căţara noastră se va mântui”al Părintelui GheorgheCalciu, ce-şi va fi fost găsitnu întâmplător începutulîntr-un loc cultivat duhov-niceşte de Popa Gică vreo80 de ani iar de peste unsfert de veac de PărinteleEugen. Dacă spiritul esteprin urmare acelaşi, de-osebirea specifică faţă deZile şi Toamna stă în efor-tul organizatoric şi finan-ciar ce aparţine de aceastădată unei singure familii,a lui Daniel şi a Anei Co-măniţă, despre care sepoate spune acum că re-prezintă nucleul cel maimic care întrupează acestspirit, de 2 şi în curând de3 persoane.

Cine împlineşte 7 animerge la şcoală - adicăspre cultură, comuniunecu îna in taşii şi viitorimea,dăinuire, istorie.

Istoria Serilor a înce-put în august 2005 ca eve-niment convivial cuintermezzo-uri artistice

oferit de familia Comăniţăunei sute de apropiaţi ro-mâni şi spanioli din Pie-troşiţa, Târgovişte şi Ciu -dad Real. Din 2006 Serileau luat numele Cavaleru-lui Tristei Figuri - pe ur-mele reverberaţiilor cul -turale ale lui Don Quijote,niciodată stinse ci mereuactualizate de-a lungulcelor 400 de ani de la„naşterea” sa din pana şiviaţa lui Miguel de Cer-vantes Saavedra. Adăugi-rea „ot Pietrosita“, cuprepoziţia din româno-slavona vorbită pe atunci,era o aluzie la „înfierea“simbolului cervantesc decătre români care i-au ata-şat şi o interpretare cris-tică, cum arăta Dr NifonMihăiţă, dar şi la istoriarecentă a gazdei noastre.

Într-adevăr, a decantadin apele fetide ale egois-mului şi ale lăcomiei ne-măsurate din vremurilesale scânteia dumnezeirii,cât de plăpândă, hărăzitătotuşi de Cel de sus fiecă-ruia, a fost chiar visul ne-bunesc al lui Don Quijote,pe care Daniel îl actualizaîn 2005-2006 în termeniiunui idealism avântat, dinfericire de atunci binetemperat cu glas scăzut şiînţelept de către Ana, în -cât să nu devină pradă cisă prevaleze în lumea deazi, nu îndeajuns vinde-cată de tarele timpurilorlui Cervantes.

Într-adevar, primeleSeri au fost finanţate dinbursa studenţească şiprime economii de muncămodestă în străinătate,care, premieră absolută înRomânia, nu mai luau

calea nenumăratelornevoi gospodăreşti ale fa-miliei ci pe aceea a idealuiziditor de suflet şi comu-nitate. „Curat Don Qui-jote!” va fi fost strigatstupefiat Nenea Iancu dinlumea de apoi, repunc-tând cu bilă albă ponosi-tul caracter românesc. Deatunci însă, şi mai cuseamă în ultimii 2 ani,Daniel şi Ana au demons-trat că idealismul don-quijotesc se poate alia cupragmatismul vremurilornoi, făcând multă lume săbeneficieze din roadelemuncii lor pe tărâmul le-găturilor sociale şi econo-mice dintre Spania şiRomania în cadrul euro-comunitar. Sponsorizarealor statornică pentru săr-bătorile comunei, care apermis, de pildă, Funda-ţiei să organizeze practicfără alt ajutor ultimeleZile ale Pietroşiţei la oscară ce a oferit bucurie şicelor cu prea puţină înviaţa lor, curtea înflorităa Bisericii din Joseni, clo-potele sale restaurate,foarte recent paratrasne-tul ce adăposteşte Bisericanoastră de nenorocireacare a devastat Biserica depe Luncă - la reconstruc-ţia căreia familia Comă-niţă va contribui în modgeneros, de asemenea.

Astăzi, Serile DQP re-prezintă o agapă comuni-tară în spiritul creştinilordin vechime, în care me-sajul central este al comu-niunii, desigur cu Domnulnostru Iisus Hristos, darde la El în jos spre cele lu-meşti: al comuniunii din-tre tineretul care va dia -coni la mese şi invitaţii se-

niori, dintre comunităţilesăteşti pietroşiţene, dintrecomunităţile dâmbovi-ţene, dintre profesii şi me-serii, dintre creştinii detoate nuanţele, dintre Ro-mânia şi Spania, dintreEuropa şi Dumnezeu.Deloc neglijabil, un dis-tins cadru gastronomicînsoţeşte bucu - riile adre-sând mintea, ini ma şi spi-ritul. La aceste adevărateState Generale ale Pietro-şiţei şi Dâmboviţei, ştiin-ţificii vor îmbucuraadunarea cu fructele ra-ţiunii, artiştii vor săripeste minte direct cătreinimi, credinţa din toţi vada lauda Domnului pen-tru împreună îmbucurareşi ospătare.

Să multumim deciDomnului şi în 2011 pen-tru ediţia a VII-a a SerilorDQP, să ne reînnoim gra-titudinea către Daniel,Ana, Doamna Nuţi şi toţiostenitorii întru cele cul-turale sau culinare, să ofe-rim respect sau gând piosparinţilor tinerelor noas-tre gazde, să tragem nă-dejdea ca ultima tradiţiecomunitară a Pietroşiţeice intră acum în clasa I vadeveni un bun preţios detransmis celor care vin.Peste alţi 7 ani, de pildă,fetiţa cea încă fără nume alui Dani şi a Anei, trăgândcu urechea la voroavacelor mari, va crede că Se-rile DQP există de cândlumea, adică sunt lăsatede Dumnezeu astfel. Or,ce-i lăsat de Dumnezeueste de neoprit şi va curgestatornic, neabătut, maideparte: continuitatea Se-rilor DQP, a Zilelor şi aToamnei Pietroşiţene esteneîndoios asigurată.

La multi ani.Radu Negoescu

Serile Don Quijote Ot Pietrosiţaeditia a VII-a � 20 august 2011

38


Eveniment

Sorana Ioniţă

Luni, 8 August: “ZiuaLacului Bolboci”, eveni-ment finanţat cu fondurieuropene a avut loc sâm-bătă, 6 august, în zonaMasivului Bucegi şi areuşit să atragă mii de

români din toată ţaraîntr-un loc de o frumu-seţe sălbatică. Sărbatoa-rea s-a bucurat de unspectacol ritmat al an-samblului de dansuri po-pulare dambovitene Ciu-leandra din Târgovişte, aAnsamblului Floare deCires din Banesti, Pra-hova, si a orchestreiChindia din Targoviste şia culminat cu un concertfolk susţinut de VasileSeicaru, Emeric Imre şiformaţia Karma.

Dedicat tradiţiilor şivalorilor locului, festiva-lul a înglobat cântece şidansuri populare speci-fice ţinutului, dar şi re-prezentarea unuimoment teatral cu per-sonaje de epocă. Numă-rul neaşteptat de mare alvizitatorilor din toate ca-

tegoriile de vârstă a ani-mat împrejurul LaculuiBolboci şi a încurajat po-tenţialul turistic al desti-naţiei.

„Sunt extrem de bu-curos că am reuşit săstrângem atât de multălume într-un loc atât de

frumos din România.Am pus mult suflet înacest proiect, iar succe-sul de care s-a bucuratZiua Lacului Bolboci de-monstrează că româniiapreciază destinaţiile tu-ristice ale ţării noastre.Sunt sigur că mulţi din-tre cei prezenţi înaceasta zi la Bolboci vorreveni cu drag aici.”, adeclarat AlexandruRanja, Vice-presedinteFundatia Karitas.

În prima parte a di-mineţii, turiştii s-au de-lectat cu marşul defanfară, urmat de defila-rea personajelor şi per-sonalităţilor din vremuristrăvechi şi, desigur, n-au lipsit discursurile ofi-cialităţilor locale. Edu -ard Cârlan, Radu Cră-ciun şi Silviu Debu au

fost protagoniştii unuimoment din trecut cupersonaje de epocă, oscenă dintr-un spectacolde teatru profesionist«Mofturi la Union », înregia lui Gelu Colceag.Cultura autohtonă a fostsusţinută de invitaţii

speciali ai evenimentu-lui: Orchestra Chindiadin Târgovişte, Ansam-blul de dansuri populareCiuleandra şi AnsamblulFloare de Cireş din Bă-neşti. Aceştia i-au încu-rajat pe spectatori să semişte pe cele mai fru-moase cântece şi dansuridâmboviţene. Nici copiiinu s-au plictisit pentrucă organizatorii au pre-gătit pentru ei concur-suri şi activităţi inte -ractive pe apă.

Seara, Ziua LaculuiBolboci s-a transformatîntr-o adevarată sărbă-toare folk. A urcat pescenă formaţia Karmacare a încins atmosferape ritmuri tradiţionale,aşa cum bine şi-a obiş-nuit publicul, urmată deEmeric Imre cu inegala-

bilul “Nebun de alb”. Ceiprezenţi au avut ocaziasă îl asculte live într-unconcert special pe VasileȘeicaru, care a cântatcele mai cunoscute pieseale sale, rând pe rând,recitalul fiind încununatde piesa „Din prea multsau prea puţin”.

„Sunt impresionat deatenţia acordată acesteizone. Vin aici de ani dezile şi mă bucură să vădcă se face ceva pentrupromovarea Lacului Bol-boci. E tare frumoasă re-giunea şi e păcat să nucunoşti frumuseţile pro-priei ţări!”, a mărturisitAndrei Lupescu, unuldintre participanţii de laZiua Lacului Bolboci.

Lacul Bolboci a reuşitsă-şi păstreze neştirbităautenticitatea şi să sur-prindă prin apa sa foarterece chiar şi vara. Aerulcurat, nuanţele de verdesmarald ale undelor încare se reflectă munţii,dar mai ales liniştea de-plină sunt atuurile aces-tei destinaţii turisticeîncă nu foarte cunoscutea României.

Organizatorul eveni-mentului este FundatiaKaritas, iar proiectul estefinanţat prin Regio –Program OperaţionalRegional 2007-2013, axaprioritară 5 – Dezvolta-rea durabilă şi promova-rea turismului, 53 –Promovarea potenţialu-lui turistic şi crearea in-frastructurii necesare înscopul creşterii atractivi-tăţii României ca desti-naţie turistică.

Situat la graniţa dintrejudetele Dâmboviţa şiPrahova, în mun- ţii Bucegi, la 8 kmde Sinaia, Lacul

Muzica folk a răsunatla Ziua Lacului Bolboci

�

În organizarea Centrului Jude-ţean de Cultură Dâmboviţa, Socie-tăţii Scriitorilor Târgovişteni,Bibliotecii Judeţene “I. H. Rădu-lescu”, Complexului Naţional Mu-zeal “Curtea Domnească”,Teatrului Municipal Târgovişte,Universităţii „Valahia”, cu sprijinulUniunii Scriitorilor din România,se desfăşoară Concursul Naţionalde Literatură “Moştenirea Văcă-reştilor”, cu patru secţiuni de crea-ţie (poezie, proză scurtă, eseu şiteatru scurt), ajuns anul acesta laediţia a XLIII-a. El se adreseazăcreatorilor din toată ţara, care nuau împlinit 40 de ani, nu sunt încămembri ai uniunilor de creaţie şinu au volume de autor.

Concursul doreşte să desco-pere, să sprijine şi să promoveze oliteratură de certă valoare uma-nist-estetică, deschisă tuturorabordărilor, căutărilor şi inovaţii-lor din interiorul oricăror expe-rienţe ale canonului specificromânesc ori universal. Concu-renţii se vor prezenta la concurscu un grupaj de 10 titluri pentrusecţiunea de poezie, 3 proze însu-mând maxim 8 pagini la secţiuneaproză scurtă, 1-2 piese de teatruscurt (inclusiv piese pentru copii),pentru secţiunea teatru scurt, carevor aborda teme la alegere, şi 2 lu-crări de circa 4-5 pagini la secţiu-nea eseu, cu tema „Şcoalaprozatorilor târgovişteni. MirceaHoria Simionescu – cel mai origi-nal prozator român postbelic.”

Lucrările vor fi editate în word,cu caracter Times New Roman,corp 12, la un rând şi jumătate.Acestea vor avea un motto, ce se

va regăsi într-un plic închis, con-ţinând un CV detaliat (numeleconcurentului, data naşterii, acti-vitatea literară, adresa şi, obliga-toriu, numărul de telefon), şi vorfi trimise prin poştă (imprimatepe hârtie şi pe un CD), până ladata de 31 octombrie 2011, peadresa: Centrul Judeţean de Cul-tură Dâmboviţa, str. A. I. Cuzanr.15, cod poştal 130007, Târgo-vişte. În cazul în care, lucrările vorfi trimise prin poşta electronică (e-mail – [email protected]), acesteavor fi însoţite de un motto, pre-cum şi de datele personale solici-tate mai sus, organizatoriiasigurând confidenţialitatea aces-tora până ce juriul va delibera şiva stabili premianţii ediţiei.

Concurenţii care au obţinut unpremiu la una dintre secţiuni, în

ediţiile anterioare, se vor putea în-scrie în concurs doar la o altă sec-ţiune.

Concurenţii care nu vor trimitetoate datele de identificare vor fieliminaţi din concurs.

Nu vor participa la concurs lu-crările care vor fi trimise după 31octombrie 2011, data poştei.

N.B.: Premianţii vor fi invitaţide către organizatori în zilele de 11şi 12 noiembrie 2011, la Târgo-vişte, la manifestările organizateîn cadrul Concursului Naţional deLiteratură „Moştenirea Văcăreşti-lor”, ediţia a XLIII-a 2011.

Premiile, în număr de 18, în va-loare de circa 7000 lei, vor fiacordate concurenţilor numai înprezenţa acestora în vechea Cetatede Scaun, cu ocazia festivităţii deîncheiere a concursului. De ase-menea, lucrările premiate vor fipublicate într-un volum editat deCentrul Judeţean de CulturăDâmboviţa, în colaborare cu edi-tura „Bibliotheca”.

Relaţii suplimentare:Centrul Judeţean de Cultură

Dâmboviţa, telefon: 0245.613.112; e-mail: office @ cjcd.ro.

Notă finală:Orice modificare a actualului

regulament va fi notificată în pro-cesul verbal de jurizare şi adusă lacunoştinţa publicului de către ju-riul naţional, alcătuit din perso-nalităţi recunoscute ale vieţiicultural-literare naţionale.

39


Eveniment

Bolboci esteun lac artifi-

cial construit prino b s t r u c t i o n a r e aapelor Ialomiţeicam la trei kilometriîn avalul unui barajînălţat din anroca-mente, pe cursul su-perior al acesteia.

�

Ediţia a XLIII-a, Târgovişte,11-12 noiembrie 2011

Organizatori: Consiliul JudeţeanDâmboviţa, Centrul Judeţean deCultură Dâmboviţa, Societatea Scrii-torilor Târgovişteni, Biblioteca Jude-ţeană “I. H. Rădulescu”, ComplexulNaţional Muzeal “Curtea Dom-nească”, Teatrul Municipal Târgovişte,Universitatea „Valahia” din Târgovişte

Regulamentul concursului

naţional de literatură

„MoştenireaVăcăreştilor“

40


Din biblioteca revistei „Climate literare“

Cărţi noi în bibliotecarevistei Climate literare

climate literare 45

Documents