comentarii literare

61
TESTAMENT Fiecare poet îşi impune o viziune proprie asupra actului poetic; aceasta este expusă tematic în articole programe, numindu-se artă poetică . ,,Ars poetica” reprezintă o profesiune de credinţă pe care Arghezi şi-a exprimat-o în mai multe poezii, dar cu precăderi în ,,Testament.” Aşezată în frunte volumului de debut din 1927 , poezia prezintă probleme de ideologie literară şi de tehnică artistică. Textul poeziei nu versifică însă, în sensul că surprinde stări ale existenţei. Ceea ce frapează întâi în poezia lui Arghezi este rezonanţa unor neaşteptate împletiri lexicale. Asociaţiile rezultate au un dublu efect: material şi ideal. Formulele sunt aproape aforistice cu idei penetrante poetic. Ordinea porneşte de la cuvântul ,,carte,”cuvânt – cheie al întregii poezii : ,,Nu-ţi voi lăsa drept bunuri , după moarte Decât un nume adunat pe-o carte”. ,,Cartea” e astfel o treaptă : ,,Cartea mea-i fiule o treaptă”, ce face legătura între ,,străbunii mei” şi ,,tânăr” . Poetul evidenţiază şi elogiază strădania strămoşilor care prin ,,râpi şi gropi adânci (…) suite pe brânci” au făcut posibilă existenţa sa în continuare , ,,cartea” este ,,hrisov” , document , mărturie de credinţă a trecutului : ,,De osemintele vărsate-n mine”. Acest document atestă mutaţia muncii creatoare din plan material în plan spiritual : ,,Ca să schimbăm , acum , întâia oară , sapa-n condei şi brazda-n călimară”. Seva liricii argheziene îşi are rădăcinile în limba poporului . ,,Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, pe care a modelat-o şi a aşezat-o în temelii prozodice : ,,Eu am iscat cuvinte potrivite”. Poezia sa este ,,leagăne urmaşilor stăpâni”, sugerând un proaspăt izvor de alinare al sufletului omenesc . ,,Cuvintele potrivite” sunt ,,versuri şi icoane” din limba strămoşilor a căror ,,cenuşă” a preschimbat-o în ,,Dumnezeu de piatră” , ,,Hotar înalt”. Rolul social al ,,cărţii” se evidenţiază în mai multe versuri : ,,Am luat ocara şi torcând uşure

Upload: maria-rotaru

Post on 05-Dec-2014

654 views

Category:

Documents


6 download

DESCRIPTION

opere

TRANSCRIPT

Page 1: comentarii literare

TESTAMENTFiecare poet îşi impune o viziune proprie asupra actului poetic; aceasta este

expusă tematic în articole programe, numindu-se artă poetică. ,,Ars poetica” reprezintă o profesiune de credinţă pe care Arghezi şi-a exprimat-o în mai multe poezii, dar cu precăderi în ,,Testament.”

Aşezată în frunte volumului de debut din 1927, poezia prezintă probleme de ideologie literară şi de tehnică artistică. Textul poeziei nu versifică însă, în sensul că surprinde stări ale existenţei. Ceea ce frapează întâi în poezia lui Arghezi este rezonanţa unor neaşteptate împletiri lexicale. Asociaţiile rezultate au un dublu efect: material şi ideal. Formulele sunt aproape aforistice cu idei penetrante poetic. Ordinea porneşte de la cuvântul ,,carte,”cuvânt – cheie al întregii poezii:

,,Nu-ţi voi lăsa drept bunuri , după moarte Decât un nume adunat pe-o carte”.

,,Cartea” e astfel o treaptă : ,,Cartea mea-i fiule o treaptă”, ce face legătura între ,,străbunii mei” şi ,,tânăr” .Poetul evidenţiază şi elogiază strădania strămoşilor care prin ,,râpi şi gropi adânci (…) suite pe brânci” au făcut posibilă existenţa sa în continuare , ,,cartea” este ,,hrisov” , document , mărturie de credinţă a trecutului : ,,De osemintele vărsate-n mine”. Acest document atestă mutaţia muncii creatoare din plan material în plan spiritual :,,Ca să schimbăm , acum , întâia oară ,sapa-n condei şi brazda-n călimară”.Seva liricii argheziene îşi are rădăcinile în limba poporului . ,,Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, pe care a modelat-o şi a aşezat-o în temelii prozodice : ,,Eu am iscat cuvinte potrivite”.Poezia sa este ,,leagăne urmaşilor stăpâni”, sugerând un proaspăt izvor de alinare al sufletului omenesc .,,Cuvintele potrivite” sunt ,,versuri şi icoane” din limba strămoşilor a căror ,,cenuşă” a preschimbat-o în ,,Dumnezeu de piatră” , ,,Hotar înalt”.Rolul social al ,,cărţii” se evidenţiază în mai multe versuri :,,Am luat ocara şi torcând uşureAm pus-o când să-mbie, când să-njure.”,,Durerea noastră surdă şi amarăO grămădii pe-o singură vioară”,,Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinteŞi izbăveşte-ncet pedepsitorOdrasla vie-a tuturor”Aderenţa lui Arghezi la estetica urâtului este evidentă şi în această poezie:,,Din bube, mucegaiuri şi noroiIscat-am frumuseţi şi preţuri noi”

Cartea, ,,slovă de foc şi slovă făurită” ascunde în ea ,,mânia bunilor,” flacăra nestinsă a conştiinţei lor. Interesant este de urmărit jocul ideilor. Singurul bun lăsat urmaşilor este o carte de poezie;carte este ,,hrisovul cel dintâi”ce consemnează mutaţia muncii creatoare din plan material în plan spiritual, realizându-se astfel schimbul instrumentelor de muncă. Poezia se defineşte apoi ca esenţă de cuvinte din limbajul comun. Ea s-a născut din ,,bube, mucegaiuri şi noroi,” care au menirea de ai aminti izvoarele. Poezia apare astfel ca o floare a răului, o metamorfoză a suferinţei. Cartea este

Page 2: comentarii literare

răzbunătoare, e ,,bici răbdat” iar frumuseţea obişnuită prin foc şi trudă ascunde o mânie ucigătoare.

Poezia lui Arghezi, în întregime, este o ilustrare excepţională şi riguroasă a ,,artei poetice” din ,,Testament”dezvoltată pe o concepţie rămasă nealterată de-a lungul întregii sale vieţi.

Amintiri din copilarie

„Ion Creangă este scriitorul care are inegalabilul merit de a fin sintetizat într-o operă tot ceea ce limba română are mai valoros, operă care va dăinui tot atâta timp cât va exista poporul român cu idealurile acestor oameni”.

El este „scriitorul genial care a adus limba poporului român în centrul literaturii culte”, închinându-i acesteia un monument etern, o operă de mică întindere, formată din „Amintiri din copilărie”, „Basme”, „Poveşti şi povestiri” şi nuvela „Moş Nechifor Coţcariul”. Aceasta este opera lui ion Creangă, suficientă însă ca despre ea să fi pronunţat generaţii succesive de critici şi istorici literari, atât din ţară cât şi din străinătate.

George Călinescu a fost unul din marii critici care ni l-a înfăţişat pe ion Creangă în dimensiunile sale reale: „Întâiul mare scriitor român, ieşit chiar din rândurile poporului, scriind despre popor, însă ridicându-se la înălţimea marii arte” şi tot el afirmă că Ion Creangă este „însuşi poporul român, surprins într-un moment genial al expansiunii sale”.Ion Creangă s-a născut la 10 iunie 1839, conform singurului document autentic : o condică de nou- născuţi a satului Humuleşti din 1839. Între 1846 şi 1855, urmează Seminarul de la Socola (Iaşi) după care este hirotonosit diacon. Nesimţindu-se însă atras de preoţie în 1864 se înscrie la Şcoala normală „Vasile Lupu” din Iaşi, condusă de Titu Maiorescu, fiind numit institutor suplinitor înainte de a o termina. A fost un pedagog strălucit, care a introdus metode noi şi a elaborat manuale şcolare pentru care a scris povestirile: Inul şi cămaşa, Acul şi barosul, Cinci pâini şi altele. În 1875 îl cunoaşte pe Eminescu. Publică până în 1878 şi celelalte poveşti. Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă, Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap-alb, Fata babei şi fata moşneagului, Ivan Turbincă.După seria poveştilor când scriitorul ajunge la o rafinare artistică a limbii populare în 1881 începe să publice Amintiri din copilărie „primul roman al copilăriei ţărăneşti”. Primele trei părţi ale Amintirilor sunt publicate până în martie 1882 iar partea a IV-a apare postum în 1892, deşi, ea fusese scrisă se pare în 1888.În acest roman scriitorul evocă copilăria dintr-o perspectivă nostalgică, proiectată într-o lume a satului tradiţional. Într-o viziune de data aceasta clasică cu vădită tendinţă de evocare scenică scriitorul ne poartă în lumea mirifică a copilului universal.Scriitorul a mai publicat şi povestirile: Moş Ion Roată, Ioan Roată şi Vodă Cuza, Popa Duhu, Poveste, Povestea unui om leneş, Inul şi cămaşa, anecdote istorice sau parabole despre condiţia umană prezentate cu vădită tendinţă moralizatoare. Mai publică şi nuvela: Moş Nichifor Coţcariul în care evidenţiază şiretenia şi volubilitatea populară.

Creangă se stinge din viaţă la 31 decembrie 1889.Ceea ce impresionează în întreaga operă a lui Ion Creangă este că prin ea respiră

întreaga viaţă socială şi cadrul natural al Humuleştilor. Basmele, poveştile, deşi îşi desfăşoară acţiunea în lumi imaginare, cu personaje pe măsură, ghicim cu multă uşurinţă că dincolo de aura fantastică oamenii şi locurile sunt din zona Humuleştiului. De altfel, „Amintiri din copilărie” cuprinde până la saturaţie ideea apartenenţei scriitorului la

Page 3: comentarii literare

colectivitatea umană a satului, aderenţa de nedezlipit a acestuia la locurile natale, astfel încât fiecare din cele 4 părţi ale AMINTIRILOR începe cu referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumuseţea şi rezonanţa istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştiul. Mândria cu care autorul vorbeşte despre acest „sat mare şi vesel, sat vechi şi răzeşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre ce ştiu a învârti hora, dar şi suveica, cu preoţi mândri şi dascăli şi poporani ca aceia de făceau mare cinste satului lor” impresionează încă din prima parte a Amintirilor.. Deşi se ştie că Humuleştiul era un sat apăsat şi el de toate grijile şi nevoile vremii, Creangă, întorcându-se la locul copilăriei sale, îl prezintă de pe poziţia copilului ce nu putea fi impresionat de greutăţile vieţii: „Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii?”. Nostalgia etern umană a copilăriei aduce o idealizare firească şi dă evocării un contur tremurat: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”.Cunoscând din primele 3 părţi puternicul sentiment ce-l leagă de locul natal, nu ne mai mirăm când, în partea a IV-a, povestind ruperea de acest spaţiu, autorul începe cu o triplă comparaţie menită să sugereze durerea despărţirii de spaţiul humuleştean: „Cum nu se dă ursul scos din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola”. Exclamaţia „Dragu-mi era satul nostru, cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul şi limpede ca cristalul în care se odihneşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri” deschide un pasaj de un tulburător lirism care se trece firesc de la trecutul istoric („Cetatea Neamţului de atâtea veacuri”) la orizontul vieţii familiale, sugerat de substantivele adunate-n enumeraţia „tata, mama, fraţii şi surorile”, orizont ce se lărgeşte treptat până la cuprinderea întregului sat de bucuriile copilăriei: „băieţii satului, pe gheaţă, la săniuş, zile frumoase de sărbători” şi cu frumuseţile naturii: „dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele”. Frumuseţea locului nu i se pare destul de convingătoare dacă nu aminteşte de obiceiurile şi creaţia artistică şi astfel enumeraţia continuă cu „şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat”, amintind de Mihai Scripcarul, rapsodul satului.

“Amintiri din copilărie” reprezintă opera de maturitate artistică a lui Creangă. Cartea este un “roman” al vârstei inocente şi al formării, al modelării umane. Proiectata în spaţiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria nu reflecta numai dominantele vârstei, ci si specificul mediului ambiant. De aceea, “Amintiri din copilărie” este si o evocare a satului tradiţional.

Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva îndepărtată a maturităţii, fiind dominată de un impuls afectiv greu de stăpânit: nostalgia.

Construcţia textuală nu urmează rigorile compoziţiei clasice. In cele patru părţi, scriitorul nu urmăreşte o ordine cronologica a desfăşurării faptelor, ci selectarea acelor momente ce constituie puncte de referinţă in formarea eroului.

Partea I se deschide cu evocarea şcolii, ridicată prin strădania părintelui, unde s-a adunat o mulţime de băieţi şi fete, printre care si Nică Dar copiii nu înţeleg rostul învăţăturii, aşa ca primesc în dar pe “Calul Bălan” si “Sfântul Nicolai” pentru a-i îndemna în acest sens. Nica va răspunde numai la stăruinţele mamei si ale bunicului David Creangă. Rupt de vatra satului, Nică pleacă

Page 4: comentarii literare

împreună cu bunicul său la şcoala din Broşteni. Aici, eroul va avea parte de o serie de peripeţii: căderea în Ozana, şederea în gazdă la Irinuca, umplerea de râie căprească, fuga cu pluta pe Bistriţa.

Începutul părţii a II-a stă sub semnul lirismului nostalgic, evocarea îndreptându-se asupra casei părinteşti. Apare chipul mamei, o dată cu întâmplările din copilărie: uratul de Anul Nou, pupăza din tei, la scăldat, etc.

Dialogul cu propriul cuget (din debutul părţii a III-a) este o modalitate de disimulare a intenţiilor unui artist genial, conştient de valoarea propriei creaţii. In acest capitol, eroul devenit adolescent este înfăţişat urmându-si în continuare drumul, ca elev la şcoala domneasca din Târgul Neamţului, apoi la şcoala de catiheţi din Fălticeni.

In capitolul al IV-lea, memoria afectivă a eului narator reface drama adolescentului care, în toamna lui 1855, părăseşte satul pentru a urma seminarul de la Socola. Această despărţire reprezintă dezrădăcinarea din universul Humuleştilor, ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei.

UMORUL, semn al vitalităţii poporului nostru, învinge tristeţea. Umorul lui Creangă se vădeşte mai ales în exprimarea poznaşă, mucalită. Exemplele pe care le adună Creangă în scopul convingerii mamei sale să-l dea mai curând la mănăstire stârnesc râsul sincer, căci chipurile călugărilor pe care le alege ca model tind spre caricatură: „Ş-apoi pune-ţi cuvioase Ilarie plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe şi altceva de gustare în buzunarele dulamei, pistoale în brâu pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi cu sabia duhului în mână şi pletele în vânt ia-o la papuc peste piciorul Răului spre Cărarea Afurisită dintre Secu şi Agapia din deal.”Deşi povesteşte o întâmplare tristă, autorul face haz de necaz , ca atunci când cei doi se văd nişte „babalâci gubavi şi oftigoşi, numai buni de făcut popi”.Există în Amintiri numeroase situaţii hazlii: scăldatul, furatul ,cireşelor, al pupezei.Nepotrivirea de situaţii: drumul cu caii lui moş Luca – pentru a face şi mai evidentă nenorocirea ce-i lovise, autorul face o descriere a zilei de sărbătoare în care se hotărâse plecarea, într-o puternică antiteză cu starea lor sufletească: „fete şi flăcăi, gătiţi frumos, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părţile, cu bucuria zugrăvită pe feţe. Numai eu cu Zaharia, ghemuiţi în căruţa lui moş Luca, ne duceam surghiun dracului pomană”. Descrierea cailor lui moş Luca, „slabi şi ogârjiţi”, în antiteză cu cea făcută de Smaranda, accentuează ridicolul situaţiei iar meditaţiile celor doi tineri pe seama şcolii, în loc să stârnească compasiune, provoacă un râs spontan: „tot umblând noi din şcoală-n şcoală, mai mult ia, aşa, de frunza frăsinelui, mâine – poimâine avem să ne trezim nişte babalâci gubavi şi oftigoşi”.O anumită şiretenie sintactică duce la alunecarea povestirii de la serios la glumă: „Căci nu vă pară lucru de şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin.”

Cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt aşezate în combinaţii surprinzătoare. Râsul este stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire este să îngroaşe, să exagereze, să caricaturizeze.

Ponderea o are însă ironia şi autoironia. Ironia scriitorului are o paletă largă de manifestări: este ascuţită, plină de otravă, atunci când se referă la cei bogaţi, lacomi inculţi şi nesinceri. Ironia la adresa feţelor bisericeşti şi la adresa lui moş Luca, „însurăţel de-al doilea”, este cunoscută: „preoţii noştri n-au mai trepădat pe la Socola şi, mila sfântului, nu-i încape cureaua de pântecoşi ce sunt. D-apoi călugării, o adunătură de zam,paragii duglişi din toată lumea, cuibăriţi prin mănăstiri, ce nu le ajung?”. Autoironia este evidentă: „şi cu câte ştiu, şi cu câte nu ştiu, mâine poimâine pot să ajung dichiu la vreun mitoc, ş-apoi mila sfântului!”. Dar cele mai remarcabile din punct de vedere al autoironiei rămân partea a III-a a Amintirilor.”Când mă

Page 5: comentarii literare

lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine, când mă lua cu binişorul nici atâta” şi finalul părţii a doua: „nici frumos până la 20 de ani, nici cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40 ,nu m-am făcut; dar şi sărac, aşa, ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Aluziile, zicalele şi proverbele („Ursul nu joacă de bună voie”), expresiile populare („ştii tu moarea mea”), îmbinările neaşteptate de cuvinte („surghiun dracului pomană”) creează efecte deosebite, constituind surse variate de umor.

Numărul personajelor ce apar în “Amintiri din copilărie” este relativ mare. Aproape toate sunt conturate sumar, prin caracterizare directă, prin acţiune ori limbaj. Creangă reuşeşte să le schiţeze o individualitate prin tehnica detaliului, care îi permite să nuanţeze caracterele.Multe personaje se reţin prin lapidarele şi expresivele caracterizări pe care le face autorul: Smărăndiţa e o “zgâtie de fată”, bădiţa Vasile - “harnic şi ruşinos ca o fată mare” etc. Altele seamănă cu eroii din basme: Mogorogea e certăreţ ca Gerilă, Nică Oşlobanu pare o variantă a lui Chirică din povestea “Stan Păţitul”.Mai bine conturate sunt portretele părinţilor: Ştefan a Petrii e bărbat harnic şi gospodar, dar dispreţuieşte învăţătura. Ca fire e moale, dar Creangă îl laudă pentru plăcerea de a se juca cu cei mici şi pentru munca depusă pentru a-şi întreţine familia. Smaranda este fiică de vornic şi având fraţi cu învăţătură se socoteşte superioara soţului ei ca putere de înţelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se înscrie în portretul clasic al mamei, ca o fiinţă autoritară, dar şi cu tact pedagogic, mânuind cu abilitate răsplata si pedeapsa. Absenţa portretului fizic concentrează atenţia spre cel caracterologic. Creanga o evoca mai întâi ca pe o fiinţă cu daruri fantastice: “cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunaţii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii” etc. Apoi este văzută prin modul in care îşi manifestă grija faţă de casa şi de destinul copiilor.Nică se conturează de la indeterminare la autodeterminare. Urmărind evoluţia şcolară a lui Nică, scriitorul surprinde cu luciditate procesul anevoios al devenirii sale intelectuale. Eroul este: “slăvit de leneş”, “un pierde vară” împins spre învăţătură de mama şi bunicul sau. Nică se defineşte şi în relaţia cu celelalte personaje ale operei menite să înfăţişeze varietatea firii umane. Călinescu spunea ca în Amintiri Creangă evocă “copilăria copilului universal”, cu pozne şi întâmplări a copilului din totdeauna şi de peste tot.

Astfel este descris cum: Nică prinde muşte cu ceaslovul, cum dărâmă cocioaba Irinucăi la Broşteni, cum fură cireşe de la mătuşa Mărioara, cum fură pupăza din tei, in-tâmplari de la scăldat, cum scapă de râie. Nica apare ca orice copil de la ţară, neastâmpărat, care are o “copilărie vesela si nevinovată” în mijlocul familiei şi al megieşilor.

Din punct de vedere al artei narative, Creangă este un povestitor desăvârşit, impresionând prin modul in care “spune”. Principala trăsătură a operei lui Creanga este tendinţa scenica, tehnica orala a spunerii. Frumuseţea Amintirilor decurge din oralitatea stilului. George Călinescu spunea că „Ion Creangă vorbeşte ca un povestitor, ca un om care stă pe laviţă şi istoriseşte altora, fiind el însuşi erou în naraţiune”. Semnul distinct al oralităţii este, mai întâi, abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor si verbelor imitative (“troscpleosc”, “a banani”, “a bâzâi”, “huţa” etc.) dar şi mulţimea zicerilor

Page 6: comentarii literare

tipice, a expresiilor specifice limbii vorbite sau a întrebărilor şi exclamaţiilor. Alteori in text apar versuri populare sau forme ritmate.

O altă trăsătură a operei “Amintiri din copilărie” este dinamismul anecdotic, uluitoarea năvală a întâmplărilor, rapiditatea cu care se derulează isprăvile.

Exprimarea este vie, autentică, fraza e bogata în verbe, devine puternic evocatoare, iar întâmplările si oamenii prind viaţă. Scrisul lui Creangă este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provine din comparaţii şi din prezenta altor tropi: “plângea ca o mireasa”, “mi-i era a învăţa cum nu ii e câinelui a linge sare”. Comparaţiile sunt din limbajul popular: "cum nu se dă scos ursul din bârlog... aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti"; "doi cai ca nişte zmei". Epitetele sunt adesea regionalisme sau creaţii lexicale proprii: călugării „o adunătură de zamparagii "duglişi".Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului, e însuşi firul povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele subiectului mai ales în partea a IV-a. Descrierea apare în două momente ale acţiunii, când evocă universul copilăriei şi când îşi întoarce privirea înapoi, spre munţii Neamului, din vârful codrilor Paşcanilor. Dialogul ascunde conflictul, dezvăluie sufletul personajelor, gândurile, sentimentele, temperamentele, înviorează acţiunea, o propulsează. Monologul interior apare în noaptea dinaintea plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine.G. Călinescu scria "Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român".

Amintiri din copilărie, partea a IV-a – completări

Drumul la Socola apare ca o îndepărtare progresivă de singurul loc pe lume unde se putea trăi fericit: „rămân satele şi locurile frumoase în urmă-ne şi tot altele necunoscute ni se înfăţişează înainte”. Apare din nou enumeraţia, stârnind o nemărginită duioşie: „pentru fiecare pârâu, fântână, vâlcică ce lăsam în urmă-ne scoteam câte un suspin adânc din piepturile noastre”. O dată cu munţii ce dispar, ultimele legături cu locurile natale se rup şi certitudinea înstrăinării este puternică. Popasul de la Blăgeşti subliniază diferenţele categorice între viaţa de la munte şi cea de la câmp: „Cum treci Siretul, apa-i rea şi lemnele-s pe sponci; vara te înăbuşi de căldură şi ţânţarii te chinuiesc amarnic”. Antiteza este în avantajul munteanului: „Halal pe la noi” Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, umbră şi răcoare în toate părţile; oamenii, mai sănătoşi, mai voinici, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti de pe la câmp, sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată viaţa lor”.Localităţile enumerate indică traseul cunoscut: Ruginoasa, Târgu Frumos, Podu Leloaiei. Intrarea în Iaşi pe rohatca Păcurari provoacă ironia unui flăcău al dracului care se adresează lui moş Luca cu seriozitate: „Moşule, ia sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vânt; că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vreo primejdie!”. Supărarea lui moş Luca, ocările la are recurge împotriva chiolhănosului şi ticăitului provoacă veselie, iar soluţia băieţilor de a se confunda cu drobii de sare duce această veselie la apogeu, astfel încât intrarea în Iaşi se face cu bună dispoziţie.Dăscălimea adunată la Socola stimulează ironia scriitorului: „Unia mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte târsoage de bărbi cât badanalele de mari, şezând pe iarbă, împreună cu părinţii lor, şi preoţi şi mireni şi mărturisindu-şi unul altuia păcatele”.

Page 7: comentarii literare

BALTAGUL

Opera lui Mihail Sadoveanu Epoca în care scrie M. Sadoveanu este epoca marelui roman realist, dar şi a romanului modern. Se disting patru mari teme ale operei sale:

1) Condiţia socială este prezentată în opere ca:,, Dureri înăbuşite” ( 1904 ) ,,Crâşma lui moş Precu” ( 1904 ) ,, La noi în Viişoara” ( 1907 ),, Bordeienii” (1912 ) ,,Hanu Ancuţei”(1928 ) şi ,,Baltagul” (1930 ), evocând viaţa celor mulţi şi necăjiţi, obiceiuri şi tradiţii din viaţa păstorilor , etc. Ţăranul păstor al unei lumi vechi, arhaice, este în conflict cu elementele civilizaţiei moderne. Sadoveanu descrie retragerea ţăranilor din faţa civilizaţiei precum şi sentimentul dezrădăcinării şi al alienării. Adevărul, dreptatea, demnitatea, iubirea pătimaşă, alcătuiesc universul sufletului ţărănesc. În primele creaţii inspirate din lumea satului se resimt influenţe naturaliste , cum ar fi în ,,Dureri înăbuşite”. Odată cu volumul ,,La crâşma lui moş Precu” scriitorul insistă asupra explicării relaţiilor sociale dintre personaje , opera devenind un adevărat studiu social , moral şi psihologic . Romanul ,,Baltagul” înfăţişează meşteşugurile primordiale, viaţa pastorală, transhumanţa, urmărind pe de o altă parte un plan al acţiunii , ceea ce lasă impresia unui roman poliţist . ,,Hanu Ancuţei” este considerată una din cele mai reuşite opere prin realizarea artistică deosebită , prin reliefarea specificului popular şi a specificului naţional .

În epica condiţiei sociale , în care satul este păstrătorul specificului naţional apar ,,scene săteşti şi moravuri săteşti” nesupunerea la lucru , revolta spontană , haiducia , transhumanţa .

2)Viaţa târgurilor de provincie apare în ,,Floarea ofilită” (1905 ) , ,, Însemnările lui Neculai Manea” (1907 ), ,,Apa morţilor” ( 1911 ), ,,Jocul unde nu sa întâmplat nimic” ( 1933 ), ,,Câinele” ( 1904 ), ,,Balta liniştii” ( 1908 ), ,,Haia Sanis” ( 1908 ) . Evocă un spaţiu închis , târgul inert care distruge sufletul omenesc .

3)Despre natura patriei vorbesc ,,Dumbrava minunată” ( 1922 ), ,,Ţara de dincolo de negură” ( 1926 ), ,,Împărăţia apelor” ( 1928 ) , ,,Măria sa Puiul Pădurii” ( 1931 ), ,,Nopţile de Sânziene” ( 1934 ), ,,Valea Frumoasei” ( 1938 ), ,,Ochi de urs” ( 1938 ), ,,Ostrovul lupilor” ( 1941 ) şi ,,Noda Florilor” ( 1951 ). Natura este văzută ca o condiţie a libertăţii , dezvăluind frumuseţea şi armonia peisajului românesc , adânca comuniune a omului cu natura . ,,Ţara de dincolo de negură” desemnează ţinutul Deltei văzut sub dubla magie a unei naturi feerice şi a amintirii . Pentru M. Sadoveanu natura trăieşte în multiplicarea colosală a exemplarelor de floră şi faună .

4)Condiţia istorică prezintă epoca de început a neamului , istoria Moldovei cu Ştefan cel Mare , cu Ioan Vodă cel Viteaz , Ştefan Tomşa , Vasile Lupu , Duca Vodă , în opere ca : ,,Creanga de aur” ( 1933 ), ,,Fraţii Jderi” ( 1935 – 1942 ), ,,Şoimii” ( 1904 ), ,,Nicoară Potcoavă” ( 1952 ), ,,Neamul Şoimăreştilor” ( 1915 ) , ,,Nunta domniţei Ruxandra” ( 1932 ) şi ,,Zodia Cancerului” ( 1929 ) . Romantică într-o primă perioadă, opera lui Sadoveanu se va concentra într-o amplă frescă socială , un adevărat epos al poporului român . Sadoveanu vede istoria ca pe o scenă imensă , un spaţiu epopeic , legendar şi mitic . Creator al romanului de evocare istorică , asociază trecutului natura , folclorul şi filozofia populară . Scrierile sale sunt construcţii baladeşti .

Baltagul a apărut în 1930 Romanul este o specie a genului epic in proza cu o acţiune complexă desfăşurată

pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, şi cu conflicte sociale sau psihologice.Demonstraţie – „Baltagul este un roman”:

- roman mitic deoarece are la baza mitul pastoral din balada Mioriţa: conflictul economic intre ciobani urmat de moartea unuia dintre ei.;

Page 8: comentarii literare

- roman monografic deoarece prezintă viata si obiceiurile muntenilor sub toate aspectele: datini, tradiţii, concepţii despre viata, etc.;

- romanul are un caracter iniţiatic pentru ca unul dintre personaje - Gheorghiţă – străbate drumul cunoaşterii, se maturizează treptat prin experienţele acumulate.

- firul central al acţiunii este alcătuit din drumul Vitoriei: pregătirile pentru plecarea la drum alături de Gheorghiţă pentru a-si găsi soţul, nunta si botezul întâlnite în drum, mărturisirea crimei. Există acţiuni retrospective: relatările Vitoriei despre viaţa alături de Nechifor Lipan realizate prin monologul interior si refacerea traseului străbătut de Nechifor din mărturisirile oamenilor

- Sunt numeroase conflicte: conflictul social (împrumutat din balada Mioriţa) si altele psihologice (îndoielile Vitoriei Lipan, lupta interioară din conştiinţa asasinului până la mărturisirea crimei);

- varietatea de personaje: Vitoria (personajul principal), Nechifor Lipan (personajul absent, portretul lui fiind realizat retrospectiv); Gheorghiţă, fiul Vitoriei; Minodora, fiica Vitoriei, este o fata gata de măritiş; Calistrat Bogza si Ilie Cutui, asasinii lui Nechifor, precum şi celelalte personaje cu care toţi aceştia interacţionează pe parcursul romanului.

- romanul are o tenta psihologică importantă: crima înfăptuită in vederea câştigului care va fi în final descoperită.Titlul este simbolic Baltagului este unealta magică însuşită de răufăcător şi redobândită de erou,

care rămâne nepătată de sânge .Subiectul porneşte de la neliniştea Victoriei Lipan cauzată de întârzierea soţului . Povestea se

desfăşoară pe fundalul unei existenţe pastorale , de specific naţional .

Momentele subiectului Expoziţiunea constă în prezentarea locurilor şi a personajelor. Intriga este alcătuită din îngrijorarea Vitoriei pentru soţul ei. Desfăşurarea acţiunii este constituită din plecarea la drum alături de fiul sau, Gheorghiţă, şi găsirea rămăşitelor pământeşti ale lui Nechifor. Punctul culminant îl reprezintă mărturisirea crimei înfăptuită de cei doi criminali iar deznodământul o înfăţişează pe Vitoria cu planurile ei de viitor.

Naraţiunea , simplă , ar putea fi reţinută schematic în 3 părţi(compoziţia): 1) momentul aşteptării , până în momentul plecării Vitoriei în căutarea lui Nechifor Lipan .2) căutarea lui Nechifor Lipan , începând cu capitolul VII .3) actul justiţiar , îndeplinirea datoriei creştine şi cinstirea mortului .

Are ca punct de plecare condiţia socială , obiceiuri şi tradiţiile din viaţa păstorilor. La baza romanului a stat balada ,,Mioriţa” pe care Sadoveanu a transfigurat-o într-o operă profund originală. Faptele din Baltagul se petrec spre finele secolului XIX , începutul secolului XX înfăţişând o societate patriarhală arhaică care trăieşte schimbările aduse de pătrunderea unei noi civilizaţii moderne ( tren , telefon , etc.). Romanul începe cu prezentarea succintă , cu infuzii romantice , a vieţii păstorilor (vechime , felul de viaţă , psihologia), fixată într-o cosmologie populară .Sadoveanu a fost deosebit de interesat de viaţa ţăranului de la munte , a fost fascinat de frumuseţea vieţii lui , de puterea de a învinge greutăţile . În mod deosebit s-a simţit mai atras de ţăranii de pe valea Tazlăului şi a Bistriţei , unde-şi va situa acţiunea romanului . Parabola de la începutul romanului, o intrigă antropologica ce sugerează conflicte repetabile în decursul devenirii umane , este pretextul de a intra

Page 9: comentarii literare

în substanţa romanului . În roman se vorbeşte în primul rând despre modul de viaţă patriarhal al ţăranului de la munte . Casa cu prispă , tindă, ogradă cu adăpost pentru vite şi şură e aşezată după datina locului , cu toate cele de trebuinţă . Satul , cu ulicioare lungi şi ocolite , cu cărări printre grădini , are crâşmă şi biserică . Preotul este şi sfetnic . Viaţa se desfăşoară calendaristic , între plecarea turmelor la păşunat şi întoarcerea lor în iernatic . Din tradiţie şi datini se formează şi conduita morală a oamenilor . Minodorei i se impută un comportament neconform realităţii rurale ;ei nu-i trebuie ,,valţ şi bluză”, pentru că este fată de măritat şi altele trebuie să fie preocupările ei .

Caracterizarea lui Nechifor LipanOier. Soţul Vitoriei Lipan, ucis de cei doi tovarăşi ai săi: Bogza si Cuţui, pentru a

pune stăpânire pe cele trei sute de ori ale sale. Cioban „foarte priceput in meşteşugul oieritului” şi foarte avut. Numele lui adevărat era Gheorghiţă, dar la patru ani îmbolnăvindu-se i s-au făcut „sfintele masle” i s-a schimbat numele „ca sa nu-l mai cunoască bolile si moartea” în Nechifor. A ajuns un bărbat falnic, „îndesat si spătos” cu mustaţă neagra si ochii cu sprâncene aplecate; „om vrednic si fudul” care „nu se uita la parale numai sa aibă el toate după gustul lui” Vitoria ştie ca era „om cu harţag la chef”, „cu mare curaj” si ca „nu-i putea sta nimeni împotrivă”. Purta mereu la el un baltag. „De hoţi nu se temea, avea stăpânire asupra lor”. O dată, îşi aminteşte Vitoria, a alungat nişte hoţi doar din vorbe. Trebuie sa fi fost omorât prin viclenie, „de prieteni” gândeşte Vitoria Lipan. Avea si obiceiul „să-şi abată calul în preajma muierilor ,lucru aflat de la Vitoria de la ciobanii cei vârstnici. A fost omorât intre satele Sabasa si Suha şi aruncat intr-o râpă cu cal cu tot. Personajul secundar trăieşte doar din amintirile Vitoriei Lipan si din reconstituirea evenimentelor făcută de aceasta.

Elemente premergătoare de caracterizare ale Vitoriei LipanVitoria Lipan este personajul principal al romanului „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Ea este o femeie simpla de la tara, neştiutoare de carte dar cu frica de Dumnezeu şi dotată cu destulă înţelepciune, abilitate si spirit de observaţie, reuşind să se descurce in situaţii dificile şi reuşind până la urma sa descurce iţele încurcate ale acestei crime, dovedindu-se a fi un adevărat detectiv particular.Avea înfăţişare plăcută, era înaltă cu ochi căprui şi păr castaniu şi îşi iubea soţul, copii şi gospodăria de la poalele muntelui. Ar fi visat sa se mute in locuri cu condiţii de trai mai blânde dar ca şi bradul sau ca orice muntean, ea îşi are originea la poalele Rămânea adesea singura, învârtind fusul sau suveica, având grijă de gospodărie şi de copii. Ca o bună creştină ţine post, se roagă şi se sfătuieşte cu părintele Daniil

FIRUL ACŢIUNII

1) Romanul debutează cu o povestire parabolică . Acţiunea e localizată în Moldova, M-ţii Tacăului, satul Măgura; în care locuieşte Vitoria Lipan. Nechifor Lipan, soţul Vitoriei, plecase, toamna, la Dorna să cumpere nişte oi şi nu revenise la timp. Fiul său, Gheorghiţă, era plecat cu turmele la apa Jijiei,, iar acasă rămăseseră Vitoria şi Minodora, fiica acesteia, care avea o relaţie de dragoste cu fiul dascălului din sat. În

Page 10: comentarii literare

somn femeia are un semn rău despre soarta soţului: îl vede “călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”.

2) Se produce un alt semn: cocoşul cântă pe prispa casei întors înafară, un semn de plecare, spuse Vitoria. Mama îşi anunţă fiica de intenţia de a o căsători cu “un român aşezat cu casă nouă şi cu oi în munte”.

3) Vitoria se adresează părintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o îndeamnă să aştepte, căci el crede că soţul ei întârzie dintr-o pricină oarecare. La aceasta, femeia spune că Nechifor “poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui”.

4) Soţia încearcă să afle ceva despre cel dispărut cu ajutorul babei Maranda, vrăjitoarea satului. Bătrâna îi ghiceşte în cărţi: “una cu ochi verzi şi cu sprâncene îmbinate” îl reţine lângă ea pe bărbat, dar Vitoria nu prea crede.

5) Vitoria nu ascultă vorbele răutăcioase ale bătrânelor din sat, şi este hotărâtă să-l caute pe dispărut oriunde ar fi el. Ea îşi plănuieşte cu de-amănuntul plecarea, îşi pregăteşte sufletul, ţinând post şi rugându-se. De asemenea îşi pregăteşte casa şi îşi gândeşte drumul pe care îl va urma. După bobotează primul drum îl face la mănăstirea Bistriţa pentru ca Sf. Ana să-i lumineze mintea şi să-i arate calea pe care s-o urmeze. Arhimandritul o povăţuieşte să meargă la Piatra şi să se adreseze stăpânirii pământeşti. “Sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul Împărăţiei cele mari.(…) Du-te la poliţai şi la prefect şi spune-le întâmplarea, ca să facă cercetări."

6) Vitoria şi Gheorghiţă au plecat de dimineaţă la Piatra unde au oprit la un han pe care îl cunoşteau; acolo au întrebat de prefect. Munteanca i-a povestit prefectului că soţul ei plecase să cumpere nişte oi de la Dorna şi nu s-a mai întors deşi trecuseră şaptezeci şi trei de zile. Prefectul o asigură că o să cerceteze şi că trebuie să scrie o plângere (o jalbă). Acasă femeia se rugă de părintele Daniil să-i facă jalbă, iar în jalbă îl rugă să scrie de toate necazurile ei. Ea plănuise să plece la Dorna ca fiul ei, pe Minodora să o ducă la mănăstirea Văraticului unde e o soră de-a mamei călugăriţă, iar casa o va lăsa pe mâna părintelui Daniil.

7) În 9 martie într-o zi de iarnă cu soare părintele Daniil a făcut o slujbă importantă. Vitoria şi Gheorghiţă au dus la biserică multe daruri. În Vitoria se cuibăreşte sentimentul dureros a morţii soţului ei .Trimite pe fata ei , Minodora , la mănăstire , părintele îi scrie o jalbă către autorităţi şi face o slujbă pentru cei ,,40 mucenici din Sevasta”. Lasă gospodăria în grija argatului Mitrea şi împreună cu Gheorghiţă pleacă în căutarea lui Nechifor .

8) În drumul lor făcură un popas pe malul Bistriţei lângă o topliţă; de acolo au pornit de-a lungul Bistriţei până ce i-a prins noaptea lângă un han la Donea. Acolo munteanca se preface că-l caută pe Lipan pentru nişte bani şi află că acesta nu a mai fost văzut pe-acolo din toamnă.

9) Următorul popas este casa lui David la Călugăreni lângă Piatra Teiului . În acea seară Vitoria a început să depene amintiri cu Lipan. În dimineaţa următoare merseră până la Farcaşa unde se opriră din nou.“Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe;(…)şi I le spunea dinlăuntru, cu bănuieli şi suferinţe vechi.”

10) În Farcaşa îi găzduieşte un fierar , moş Pricop, de la care Vitoria află că soţul ei oprise acolo, pentru potcovirea calului său, în drum spre Dorna.

11) Pe drum, la Borca , Vitoria şi Gheorghiţă întâlnesc un botez la care au fost nevoiţi să participe; ceva mai departe, pe gheaţa de pe apa Bistriţei, îi opreşte un alai de nuntaşi, care “au întins plosca şi au ridicat pistoalele. Ori beau (…) ori îi omoară acolo pe

Page 11: comentarii literare

loc”; iar ei se conformează. Ajunşi la Vatra Dornei află de la un slujbaş că în noiembrie Nechifor cumpărase trei sute de oi; din acestea vânduse o sută de oi altor doi gospodari, împreună cu care plecase mai departe.

12) Vitoria Lipan află de la un crâşmar că soţul poposise acolo împreună cu doi ciobani. Vitoria indicând semnalmentele soţului ei, mai ales căciula brumărie pe care el o purta, merge din cârciumă în cârciumă. Mama şi fiul fac din nou un popas, după ce trec de satul Sabasa peste muntele Stânişoara, în satul Suha,unde crâşmarul, d-l Iorgu Vasiliu, îşi aduce aminte de trecerea turmei de trei sute de oi, dar însoţită fiind numai de doi stăpâni, fapt confirmat şi de soţia lui; pe unul dintre oieri îl chema Calistrat Bogza. Pentru femeia oierului dispărut începe să “se facă lumină. La Sabasa, fuseseră trei. Dincoace,(…), Nechifor Lipan nu mai era.”.

13) Soţia d-lui Vasiliu îi spuse Vitoriei că pe celălalt îl cheamă Ilie Cuţui şi ambii sunt locuitori ai satului Doi Meri. Victoria discută cu cei doi ciobani, ei spunând că i-au plătit lui Nechifor oile la Crucea Talienilor. Reveniţi în Sabasa Vitoria şi fiul ei opresc la cârciuma d-lui Toma după care îl recunoaşte pe Lupu, câinele soţului, într-o gospodărie.

14) Gospodarul care-l ţinuse pe Lupu i-a căutat stăpânul înainte de a-l lua. După ce plăteşte o recompensă, ea îl ia cu sine. Era deja primăvară şi Vitoria împreună cu câinele, care o însoţea, asemeni fiului, îşi conducea stăpânii intr-o prăpastie. Nechifor “era acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor”. Iar craniul uman purta urmă de baltag.

15) Privind resturile pământeşti ale tatălui, Gheorghiţă “plângea ca un copil mic”, dar mama lui era fermă şi se duse in sat după ajutoare. A treia zi soseşte subprefectul Anastase Balmez care constată moartea violentă a lui Lipan, care îi sugerează să întrebe ciobanii ce i-au ajutat pe Bogza şi Cuţui să ducă oile de la Dorna dacă ştiu de vânzarea de oi.

16) În timpul interogatoriului la care-i supune, în Suha, pe Bogza şi Cuţui, subprefectul primeşte răspunsurile date Vitoriei în timpul discuţiei cu ei de la primărie. Femeia invită pe subprefect şi pe cei doi ciobani la înmormântare. Rămăşiţele pământeşti ale lui Lipan sunt îngropate în cimitirul din Suha. “Eu, (…), am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu şi-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acum îmi mai rămân puţine zile, cu nor.”.

17) Are loc praznicul de după înmormântare , la casa d-lui Toma. Vitoria îi cere lui Bogza să-i dea baltagul său lui Gheorghiţă pentru ca flăcăul să-l admire. Apoi spune cum a fost ucis bărbatul ei: urca muntele Stânişoara împreună cu doi tovarăşi din care unul l-a lovit cu baltagul în cap pe la spate şi l-a împins în vale cu cal cu tot. Calistrat Bogza se înfurie, căci se simţea învinuit (“- Destul! răcni omul, destul!”), iar Gheorghiţă îl loveşte cu baltagul în frunte şi dă drumul câinelui, ce-l muşcă de gât. Simţind că va muri, ciobanul recunoaşte crima sa şi a lui Ilie Cuţui. Vitoria îi spune fiului că va plăti tot ce trebuie pentru a recupera turma furată, de asemenea o vor lua pe Minodora de la mănăstire; dar mama tot nu este de acord cu relaţia ei cu feciorul dascălului.

Tragedia nu este scopul romanului . Sadoveanu realizează o monografie a satului românesc de tip arhaic : peisajul , datinile şi oamenii , prezentând evenimente fundamentale din viaţa omului ( cumătrie la Borca şi înmormântare la Cruci )

Page 12: comentarii literare

Modul de expunere dominant este naraţiunea. Dialogul are şi el rol în caracterizarea indirectă a personajelor iar descrierea prezintă locurile si aspectul fizic al personajelor. Naraţiunea este modul de expunere prin care se realizează fapte şi întâmplări intr-o succesiune logică. Descrierea este modul de expunere prin care se înfăţişează trăsăturile caracteristice ale unor obiecte, privelişti, fenomene din natura, chipuri de oameni, stări sufleteşti. Dialogul este modul de expunere ce consta in convorbirea dintre doua sau mai multe personaje.

“S-a spus adesea despre Sadoveanu că este un mare povestitor: ceea ce povesteşte el sunt o mie si una de nopţi ale romanilor[…].N. Manolescu

CĂPRIOARAde Emil Gârleanu

În 1910, Emil Gârleanu publica volumul Din lumea celor care cuvântă, prin care „inaugurează" în literatura română genul de povestiri inspirate din lumea plantelor, gâzelor si animalelor. Cu toate că a avut ca model Histoires natureles ale lui Jules Renard, Gârleanu creează o operă plină de originalitate, cu trăsături proprii, manifestându-si în ea individualitatea sa artistică".

Scriitorul, foarte bun cunoscător al naturii şi înzestrat cu un excepţional spirit de observaţie, creează adevărate lumi ce devin cuvântătoare, care se fac. purtătoare ale unor trăsături umane, ce, semnifică frumosul, în schiţa Gândăcelul, miniaturalul, umorul fin sunt elemente cu ajutorul cărora Gârleanu ilustrează ideea necesităţii de a aspira spre un ideal, ideea de autodepăşire. Antiteza dintre realitate — puterile gândăcelului — şi aspiraţie — ajungerea la soare — subliniază încrederea în forţele proprii: „Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ ? .. Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întrebi ? Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare ! Şi cum să ajungă ? Privi în sus, şi atunci, deasupra căpşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar, dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele".

Propoziţiile interogative, exclamative, metaforele, comparaţiile, epitetele, diminutivele devin mijloace de caracterizare cu bogate sugestii semantice. Procedeele se reîntâlnesc, si în alte schiţe ale volumului ca : Musafirul, Fricosul, Mărinimie, Pasăre de noapte, Nedespărţite, Căprioara.Semnificaţii. Structură

În schiţa Căprioara, se subliniază puterea dragostei materne duse până la sacrificiul suprem. La început, tabloul pare a respira împăcare şi linişte : „Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei.. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui si, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului."

Triplul şi dublul epitet, comparaţia evidenţiază frumuseţea acestor gingaşe vieţuitoare, armonia dintre ele şi natură. Dar în sufletul căprioarei se dă o luptă puternică între dragostea pentru iedul ei şi necesitatea de a se despărţi de el, pentru că vremea înţărcatului trecuse. Învingându-şi cu greu dragostea de mamă, se hotârăşte să-l ducă la „ţarcurile de stâncă din zare", unde ar fi ferit de primejdii. În drum, mama îi încearcă, cu grijă puterile şi se încredinţează că acesta „i se ţine voiniceşte de urmă". Natura devine însă ameninţătoare: „Trece din poiană în poiană, intră apoi supt bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii."

Page 13: comentarii literare

Ca o prefigurare a trecerii căprioarei în nefiinţă, drumul ei duce de la seninătatea luminoasă a poienii, la întunericul plin de spaime şi ameninţări din inima codrului. Imaginile sunt structurate gradat, lumina scade, iar spaţiul se micşorează treptat. Pădurea se dovedeşte a fi într-adevăr plină de primejdii, iar căprioara se sacrifică pentru a-şi salva puiul : „Prăbuşită în sânge, la pământ, supt colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii."

Tensiunea puternică a momentului se transmite printr-o exprimare sugestivă — iedul „se topeşte în inima pădurii", aşa cum imaginea lui se va topi în privirea şi inima mamei.

Profund observator al vieţii, Emil Gârleanu realizează o „evocare narativă" de o concentrare maximă, coborându-se la dimensiunile eroilor săi. El umanizează „lumea celor care nu cuvânta", tratând-o cu înţelegere, blândeţe, delicateţe. Portretele se realizează fie prin descrieri directe, fie prin desfăşurarea faptelor. Volumul Din lumea celor care nu cuvântă constituie partea cea mai apreciată din opera lui Emil Gârleanu.PUIULde Ioan Alexandru Brătescu-Voinesti

O bună parte din creaţia lui l. Al. Brătescu-Voinesti prezintă valori didactice deosebite, în povestiri ca Privighetoarea, Puiul. Autorul antropomorfizează natura sau surprinde anumite aspecte ale relaţiilor dintre om si natură, aspecte care dobândesc semnificat profunde.

Semnificaţii. StructurăTema povestirii Puiul este naivitatea, curiozitatea, neastâmpărul copilăriei, iar

ideea este necesitatea de a se înţelege şi folosi experienţa de viaţă a părinţilor, respectarea poveţelor acestora, cuprinsă în motto-ul : „Sandi, să asculţi pe mămica".

La început, viaţa prepeliţei şi a puilor ei se desfăşoară liniştit, iar autorul foloseşte miniaturalul, graţiosul, interjecţia onomatopeică, pentru a ne introduce în acel mic univers: „Prepeliţa prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o firimiţea în bucăţele mici, si ei, pic ! pic ! pic !, cu cioculeţele lor, o mâncau numaidecât." Chemarea cea ascultată a mamei era „pitpalac !".

Puiul cel mai mare, din dorinţa de a cunoaşte repede totul, nu ţine seama de sfatul mamei de a sta ascuns, şi este prins, la început, de un secerător, dar e eliberat, apoi însă este împuşcat într-o aripă de un vânător. Viaţa familiei începe astfel să fie zbuciumată. Mama îşi continuă exerciţiile de zbor cu puii sănătoşi; dar sufletul ei se frământă dureros, pentru a găsi o soluţie : „în inima bietei prepeliţe era o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două : jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa cu disperare. Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi a hotărât-o. Decât să-i moară toţi puii, mai bine numai unul — si fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde : — Nu mă lăsaţi ! Nu mă lăsaţi !"

Intensitatea trăirilor are puternice valenţe educative pentru cei mici; exemplele alegorice sunt ilustrative.

Naraţiunea are un singur plan al desfăşurării faptelor, dar determinat de schimbarea anotimpurilor în durata anului, surprinzându-se astfel anumite elemente specifice; deci drama prepeliţei si a puiului ei se prezintă pe fundalul general al anotimpurilor :

Primăvara:

Page 14: comentarii literare

- sosirea prepeliţei;- construirea cuibului;- clocitul şi scoaterea puişorilor;

Vara:- creşterea puilor;- prinderea şi eliberarea puiului cel mare;

Toamna:- exerciţii de zbor pentru plecare;- sosirea vânătorului şi rănirea puiului;- zbuciumul;- plecarea;

Iarna:- moartea puiului

Deci: naştere (primăvara), creştere (vara), maturizare (toamna), moarte (iarna).Moartea va învinge însă numai în cazul unui singur pui : „La marginea lăstarului,

un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineauri, urmează acum o picoteală plăcută. Prin mintea lui fulgera crâmpeie de vedenii. . . mirişte .. . un carâmb de cizmă pe, care se urcă o furnică . . . aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte si într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune." Pentru ceilalţi pui, timpul continuă, încadrându-se în viitoare anotimpuri.Procedeul esenţial folosit de autor este personificarea.

Alexandru Brătescu-Voinesti se vădeşte un mare iubitor al naturii, şi doreşte ca omul să o ocrotească, dar constată că în multe cazuri acesta distruge echilibrul, armonia. Realitatea aceasta a relaţiilor dintre om şi natură insuflă povestirii o stăpânită mâhnire.Dumbrava minuna de Mihail Sadoveanu

Copilăria petrecută în mijlocul unei naturi feerice, cu bucuriile sau tristeţile caracteristice vârstei, constituie problematica multor povestiri de neuitat scrise de Mihail Sadoveanu (Părul din ograda bunicilor, Băieţel, La mestecănei, Ianoş Năzdrăvan, Un om năcăjit s.a.).

Dumbrava minunată se distinge printr-o impresionantă vibraţie artistică, autorul realizând „una dintre cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie". Sub aspect compoziţional, povestirea cuprinde nouă capitole, fiecare având câte un titlu semnificativ : Se vede ce soi rău este duduia Lizuca, Duduia Lizuca plăsmuieşte o expediţie îndrăzneaţă, Sfat cu Sora Soarelui etc. Desfăşurarea epică simplă evidenţiază drama unei fetiţe orfane, tiranizate de mama vitregă, temă întâlnită în numeroase alte basme şi povestiri. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este conceput într-o simetrie perfectă, în prim-plan apărând :

a) Salonul doamnei Mia Vasilian, populat de personaje caragialiene, ale căror trăsături de caracter, deliberat îngroşate, luminează, prin contrast frumuseţea morală a Lizucăi ;

b) „împărăţia minunilor" din feerica dumbravă a Buciumenilor, pe care o străbate fetiţa însoţită de prietenul ei Patrocle;

c) episodul final în care se prezintă împlinirea aspiraţiei eroinei, de a trăi fericită în casa bunicilor, lângă cei dragi.

Lumea reală şi cea fantastică reflectată în imaginaţia copiluluiPărţile menţionate sunt pretexte pentru o incursiune cu adânci şi multiple

semnificaţii în universul vieţii copiilor lipsiţi de copilărie. Tehnica transferului între planul real şi cel fantastic se întrevede printr-o continuă alternare a imaginilor care oglindesc :

Page 15: comentarii literare

o natură picturală văzută în dimensiuni obişnuite o natură transfigurată de imaginaţia copilului

Integrată ea însăşi acestei lumi, Lizuca îşi dezvăluie frumuseţea morală, puritatea şi delicateţea sufletească. Portretul fizic si cel spiritual se întregesc astfel din detaliile acumulate pe parcursul derulării acţiunii. Pentru doamna, Mia Vasilian, femeie frivolă, ca si pentru slujnica acesteia, Lizuca este „o ruşine si o nenorocire", „gânganie"..., „dihanie şi soi rău" etc. Succesiunea de epitete si metafore depreciative sugerează prăpastia dintre mama vitregă si fetiţa orfană, imposibilitatea comunicării lor pe plan afectiv.

Intr-un evident contrast apare imaginea Lizucăi în viziunea scriitorului însuşi :„Era, o fetiţa mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochia de doc albastru stătea

strâmbă si în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb si cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, si arăta, în rotunzimea lui, felurite bulbucături neregulate... Nu era deloc frumuşică si delicată du-duia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre aveau în ei o mică floare de lumină."

Pentru rezolvarea acestei cerinţe, aveţi în vedere faptul că imaginaţia copilei, înaripată cu imagini feerice si personaje din lumea basmului, însufleţeşte si animă totul în jur, atribuind plantelor şi micilor vieţuitoare însuşiri omeneşti ; prietenul ei, Patrocle, este un căţel năzdrăvan ; Sora-Soarelui se apleacă parcă spre a o mângâia ; „împărăteasa fur-nicilor" le oferă un dar miraculos; Sfânta Miercuri şi-a lăsat acasă căţeluşa „cu dinţii de fier şi eu măselele de oţel" ; un mierloi este dojenit pentru nişte injurii etc.

Lăsarea treptată a nopţii, printr-un măiestrit joc de umbre si lumini, pregăteşte trecerea de la starea de veghe la ce~â de somn, ca si apariţia domniţei, a prichindeilor, precum si a altor personaje din lumea fermecată a basmului. „Şi cu toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea lumina peste pâcla ogoarelor, în pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane necunoscute... Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Şi duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntâmple ceva deosebit..."

Scriitorul nu se limitează numai la înfăţişarea măiestrita a comuniunii dintre om şi natură, ci, folosind simbolul miniatural; ca şi procedeul transferului, plasează în plan fantastic, alături de suferinţele Lizucăi, şi pe cele ale morarului Statu-Palmă sau pe ale lui Făt-Frumos, îndrăgostit de o himeră.

Pendularea între real si fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căreia aparţin. Finalul este cel aşteptat : mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o pedeapsă binemeritată, spre marea satisfacţie a micilor cititori :„— După amiază, cuconiţa n-are să se mai poată uita la musafiri s decât c-un ochi.— Cum ? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele'?— Da, drăguţă, închipuieşte-ţi !— Şi pe servitoare?— Si.— Tare bine-mi pare ! Iar duduia Lizuca începu a-şi aduce aminte de întâmplările nopţii la hotarul împărăţiei minunilor".

Miezul ierniiIntre pastelurile lui Vasile Alecsandri inchinate anotimpului alb (Iarna, Viscolul, Gerul, Sfarsitul iernii s.a.), se include si cel intitulat Miezul iernei care completeaza tematic aceastaserie. Aceasta poezie este, neindoielnic, un pastel, intrucat, in primul rand, poetul apeleaza la descriere pentru a infatisa unele aspecte din natura. Astfel, el zugraveste imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit, care transforma complet natura. inghetul cuprinde pana si astrele si cerul („stelele par inghetate", „cerul pare otelit"), stejarii trosnesc de ger, iar zapada scartaie sub picioare. Sub imperiul gerului, natura capata imaginea „unui templu maiestos", in care lumina lunii sporeste frumusetea rece, neclintita a peisajului. Imaginea acestui templu este completata apoi de miile de stele care ard „ca vecinice

Page 16: comentarii literare

faclii", de munti, care ii sunt altare, si de codri - adevarate orgi sonore - , unde se aude vuietul ingrozitor al crivatului. Totul pare fara viata, neclintit, pana ce isi face aparitia un lup „ce se alunga dupa prada-i spaimantata".Dupa cum se observa, elementele descriptive apartin atat cadrului terestru (padurile, zapada, campiile, casele, muntii, codrii), cat si celui cosmic (stelele, luna, cerul, razele etc), iar toate acestea se subordoneaza cuvintelor cheie din poezie - „ger amar, cumplit" si „templu maiestos". Cu ajutorul acestor elemente poetul descrie tabloul sinistru al iernii, salbaticia ei, sugereaza un spatiu infinit, solemn si grandios, dar, ca in orice pastel, isi exprima direct si propriile sentimente in fata acestor aspecte din natura. Mai intai poetul traieste senzatia de frig, de inghet, de stingere a vietii, ca apoi sa dea glas sentimentelor de uimire si de admiratie fata de maretia si solemnitatea naturii.Aceste atribute ale peisajului ii produc poetului o deosebita incantare, incat exclama: „O! tablou, maret, fantastic!", dar, in final, senzatia de neclintire, de incremenire creeaza impresia de pustietate si de tacere apasatoare.Aceste sentimente sugereaza si prezenta eului liric, accentuata de interjectia „o" si vocativul „tablou maret, fantastic".Trasaturile specifice peisajului sunt infatisate, ca in orice pastel, prin intermediul unor imagini artistice. Predominante sunt cele vizuale („zapada cristalina", „campii stralucitoare", „fumuri albe", „vazduh scanteios", „farul tainic de lumina", „stele argintii"), dar sunt prezente si imaginile auditive („trasnesc stejarii", „organe sonore", „note ingrozitoare"). in cadrul imaginilor vizuale, culoarea predominanta este albul, exprimat direct sau doar sugerat mai ales prin adjective -albe, scanteios, stralucitoare, argintii etc. -, toate acestea avand valoarea stilistica de epitete cromatice.Imaginile vizuale sunt realizate si prin comparatiile „fumuri albe ... ca inaltele coloane", „ard ca vecinice faclii", sugerand un alb sters sau galbenul pal.Epitetele „sonore" si „ingrozitoare" ale substantivelor „organe" si „note" contribuie la realizarea imaginilor auditive care evidentiaza vuietul crivatului, care cutreiera templul solemn al naturii.Din cele aratate se constata ca aceasta poezie este un pastel, intrucat autorul descrie aspecte din natura care compun un peisaj hibernal, evidentiind notele lui caracteristice. Totodata, el isi exprima propriile sentimente si realizeaza unele imagini artistice prin intermediul figurilor de stil.

Iarna pe ulita - comentariu

In prima strofa observam ca autorul a surprins o ninsoare care a durat toata noaptea, iar a doua zi s-a oprit.Observam personificarea: "Norii s-au mai razbunat" de unde reiese ca norii a inceput sa cearna fulgi mari de zapada spre apus. A doua strofa ne prezinta imagini vizuale, auditive.

In al doilea vers se observa epitetul: "pe rau e numai fum". De aici reiese ca fumul vine de la hornurile caselor unde oamenii incearca sa le incalzeasca. De asemenea, se observa personificarea: "vantu-i linistit acum".

Observam imagini vizuale, statice ce ne transmit un sentiment de liniste. Strofa se incheie cu personificarea: "navalnic vuiet vine", de unde reies imagini auditive, dinamice. Ne transmite un sentiment de galagie, zarva si de agitatie.

Din a treia strofa ne dam seama ca zgomotul infernal este provocat de copiii care se jucau veseli in zapada si se bucurau de venirea iernii. Aceasta strofa ne transmite un sentiment de fericire, bucurie si veselie. A patra strofa incepe cu epitetul personificator si

Page 17: comentarii literare

comparatia: "gura fac ca roata morii".

De aici reies imagini auditive,statice. Autorul compara copiii care vorbeau mult cu roata morii ce se invarte foarte tare. Cosbuc ii compara, de asemenea, cu vrabiile gurese care se galcevesc.

Strofa se incheie cu inversiunea "norii ploi vestesc". Observam imagini vizuale, statice, de unde reiese ca norii se abateau spre sat pentru a vesti ploi. In a cincea strofa, autorul ne da de inteles ca acei copii erau impartiti in diferite grupuri dupa varsta lor.

Cei mari profitau de faptul ca erau si copii mici si radeau de ei. Observam inversiunea "de foame-adusi" care ne transmite un sentiment de mila, tristete si mahnire. A sasea strofa descrie un baietel strain, aparut din senin pe ulita.

Autorul ni-l descrie cu inversiunea: "largi de-un cot sunt pasii lui". A saptea strofa incepe cu inversiunea: "haina-i maturand pamantul" de unde reiese ca haina copilului era prea lunga si o tara de pamant. Observam repetitia "abia,abia" de unde ne dam seama ca isi tara cu greu haina si comparatia "cinci ca el incap in ea".

In cea de-a opta strofa observam ca acel baietel era trimis de mama sa in sat. Copilul era incruntat, dar se credea barbat fiindca putea sa care o haina atat de grea pentru el. Aceasta strofa ne transmite un sentiment de admiratie si remarcare de sine.

A noua strofa ne arata cum inainta baiatul: "cade-n branci si se ridica". Din urmatoarele versuri aflam ca baiatul purta pe cap o caciula din lana de miel si ca era mai mare decat el. Ne transmite un sentiment de amuzament.

A zecea strofa incepe cu enumeratia "tot vine, tot inoata" de unde reiese ca el se chinuia sa mearga cat mai repede. Observam 2 epitete: "ochii vii" si "zgomotoasa gloata" de unde reies imagini vizuale si auditive. Ne transmite un sentiment de amagire.

A unsprezecea strofa prezinta ce a vrut copilul sa faca atunci cand a vazut atatia copii. A vrut sa se intoarca din drum, dar era prea tarziu. Toti ceilalti copii il vazusera deja.

A doisprezecea strofa incepe cu glumele facute de caciula copilului. A treisprezecea strofa incepe cu inversiunea "altii-n gluma parte-i tin". Observam ca toti copiii isi bateau joc de el.

In a paisprezecea strofa este descrisa o baba care este imbracata cu un cojoc rupt. Ea se oprise sa vada de unde vine zgomotul acela mare. A cincisprezecea strofa incepe cun inversiunea "s-otaraste rau batrana".

Observam ca batranei ii pasa de baiat, incercand sa-l scoata dintre copiii care isi bateau joc de el. In a saisprezecea strofa poetul ne da de inteles ca baba nu uitase ameliorarea conflictului dintre baiat si copii luandu-l de acolo. Ne transmite un sentiment de mila.

Page 18: comentarii literare

In a saptesprezecea strofa ne dam seama ca dupa gestul batranei de a lua copilul, nu a durat mult deoarece copiii se tineau dupa ea razand. Recunoastem epitetele si inversiunea "plina-i strimta ulicioara". In a optsprezecea strofa se prezinta acei copii jucandu-se.

Sentimentul este de armonie,veselie. In cea de-a nouasprezecea strofa observam ca batrana se supara pe copii. Ne dam seama dupa enumeratia "bat,-njura.

..da din maini" de unde observam imagini dinamice.

Ne transmite un sentiment de suparare. In strofa douazeci observam ca batrana se invartea cu batul in mana pentru a-si face loc, dar copiii navalesc din nou asupra batranei. In urmatoarea strofa ni se descrie ca baba statea in mijlocul alaiului ca un capitan si isi facea cruce de ceea ce vedea.

In penultima strofa observam ca din cauza galagiei provocate de copii incepura sa latre cainii din curti, iar oamenii ieseau afara sa vada ce se intampla. In ultima strofa se observa un dialog intre cativa sateni.acestia au asemanat copiii cu o adunatura de tatari.

Sentimentul care predomina este cel de bucurie si uimire pentru sateni fata de zarva de pe ulita satului.

DORINTAMihai Eminescu (1850-1889) a fost un mare poet al iubirii. in lirica sa inchinata acestui sentiment se impletesc bucuria si suferinta, visul si dorul, dar sensul ei ultim este durerea iubirii neimplinite.Publicata la 1 septembrie 1876, in revista „Convorbiri literare", poezia „Dorinta" este alcatuita din sase strofe.In aceasta poezie, eul liric isi exprima propriile sentimente: dorul de dragoste, aspiratia spre fericire, comuniunea cu natura.  Titlul exprima o aspiratie a sufletului tanar, visul unei intalniri ipotetice cu iubita, sub ocrotirea batranului codru.  Universul operei (idei, sentimente):Strofa I constituie o chemare intr-un spatiu fermecat, in interiorul caruia cei doi indragostiti vor lua parte la ritualul erotic.In acest sens, imaginea vizuala a crengilor aplecate (care ascund „prispa cea de brazde") izoleaza spatiul real (aflat sub semnul timpului trecator) de spatiul iubirii (care devine insula de nemurire). Elementele naturii sunt tipic eminesciene: codrul, izvorul, teiul, „blanda batere de vant"; toate alcatuiesc un tablou nespus de frumos al visului de dragoste.Daca urmarim formele verbale din strofa I, constatam prezenta unui imperativ („ Vino") si a doua verbe la indicativ prezent {„tremura" si „ascund"); cu deosebire ultimele doua creeaza impresia ca ritualul erotic va avea loc in realitate, indicativul fiind un mod al certitudinii.Incepand insa cu strofa a Ii-a, verbele la conjunctiv („sa alergi", „sa cazi", „sa desprind", „sa ridic") sau la indicativ viitor („sedea-vei", „vom fi", „or sa cada", „vom visa") proiecteaza clipa intalnirii in vis si in ideal.

Page 19: comentarii literare

in urmatoarele trei strofe, ritualului erotic i se confera un sens sacru: iubita este „o mireasa blanda din povesti"1 („Sa-ti desprind din crestet valul") incununata cu flori de tei.Cateva elemente de portret („ Fruntea alba-n parul galben ") contureaza mai clar idealul tanarului indragostit.In ultimele doua strofe, asteptata clipa de iubire devine un „vis ferice" niciodata implinit.Spatiul in care este imaginat acest vis este unul armonios si muzical in care se aude cantul izvoarelor si susurul vantului („ingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare, / Blanda batere de vant").In ultima strofa este imaginat somnul erotic, infatisat in versurile: „Adormind de armonia / Codrului batut de ganduri".Primul dintre acestea este unul din cele mai eufonice2 versuri eminesciene, in care aliteratia vocalei „a" si a consoanei „r" da nastere unei muzicalitati sublime.In final, imaginea florilor de tei care cad (ca o ploaie) peste cei doi indragostiti ar putea sa aiba doua semnificatii:  cazute din „teiul sfant", florile ii incununeaza pe cei doi iubiti cu un nimb al puritatii neprihanite;  pe de alta parte, ele par sa-i acopere pe cei doi („ Or sa cada randuri-randuri"), pe masura ce teiul isi va „ninge" petalele anilor peste clipa iubirii.Mijloace artistice:La realizarea poeziei contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul metaforizant („crengi plecate"). epitetul ornant („fruntea alba", „parul galben"), personificarea izvorului care „tremura pe prund", inversiunea „Singuratece izvoare", „Blanda batere de vant" si altele.

In conturarea spatiului iubirii, epitetele: .„singuratece izvoare" si ..blanda batere de vant" au rolul de a evoca un cadru bland, mangaietor, natura fiind "leaganul" in care este visata clipa de dragoste.In „Dorinta", personificarea codrului „batut de ganduri" reprezinta natura surprinsa in meditatie asupra propriilor sale glasuri.In finalul poeziei discutate, repetitia "randuri-randuri ar putea sugera troienirea sub flori si sub vreme, pe masura ce teiul isi va asterne petalele anilor peste "clipa cea repede" a vietii. "Balada unui greier mic" de George Toparceanu

Peste dealuri zgribulite,/Peste ţarini zdrenţuite,/A venit aşa, deodată,/Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,/Botezând natura udă/C-un mănunchi de ciumafai, -/Când se scutură de ciudă,/Împrejurul ei departe/ Risipeşte-n evantai/Ploi mărunte,/Frunze moarte,/Stropi de tină,/Guturai…

Şi cum vine de la munte,/Blestemând/Şi lăcrimând,/Toţi ciulinii de pe vale/Se pitesc prin văgăuni,/Iar măceşii de pe câmpuri/ O întâmpină în cale/Cu grăbite plecăciuni…

Page 20: comentarii literare

Doar pe coastă, la urcuş,/Din căsuţa lui de humă/A ieşit un greieruş,/Negru, mic, muiat în tuş/Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Nu credeam c-o să mai vii/Înainte de Crăciun,/Că puteam şi eu s-adun/O grăunţă cât de mică,/Ca să nu cer împrumut/La vecina mea furnică,/Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,//Şi-apoi umple lumea toată/Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,/Zise el cu glas sfârşit/Ridicând un picioruş,/Dar de-acuş s-a isprăvit…/Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Tare-s mic şi necăjit!

Cunoscut ca poet al anotimpurilor (mai ales în Rapsodii), al lumii gingase a florilor si a micilor vietuitoare, George Topârceanu a înfatisat în lirica sa acest univers cu duiosie si umor, el fiind un sentimental care transforma "-n glume lacrimile clare".

O astfel de opera literara este si "Balada unui greier mic", publicata în saptamânalul "Lumea bazar", în anul 1923, fiind apoi inclusa în editia urmatoare a "Baladelor vesele si triste".Poezia are o structura bine articulata, începând cu sosirea toamnei si încheindu-se cu monologul greierului prin care "exprima o mare delicatete si duiosie". (C. Ciopraga)

Sosirea neasteptata a toamnei "celei întunecate" este prezentata expeditiv în primele patru versuri, poetul insistând asupra rapiditatii actiunii, asupra surprizei ("A venit asa, deodata") si a dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stapânire de anotimp ("Peste dealuri zgribulite./Peste tarini zdrentuite"). Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele zgribulite si zdrentuite care atribuie însusiri celor doi termeni ai enumeratiei peste dealuri, peste tarini, iar epitetul cea întunecata evidentiaza una din trasaturile anotimpului — atmosfera mohorâta.

Topârceanu insista apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu lunga, slaba si zaluda, cu rol personificator, ea aparând asemenea uni duh malefic care lasa în urma sa toate relele posibile: "Ploi marunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tina./ Guturai./" Enumeratia ploi, frunze, stropi de tina, guturai între termenii careia se intercaleaza epitetele marunte si moarte reliefeaza într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp si transmite un sentiment de neliniste si de teama.

Natura reactioneaza diferit în fata toamnei care "|vine de la munte/Blestemând si lacrimând": cuprinsi de panica, ciulinii "se pitesc prin vagauni", macesii o întâmpina "cu grabite plecaciuni", iar greierasul îsi face aparitia "pe coasta, la urcus" iesind "din casuta lui de huma". Atât toamna, care blestema si lacrimeaza (sugestie a vântului si a ploii), cât si celelalte elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor verbe de miscare: "se pitesc", "întâmpina", "a iesit". Cu o arta desavârsita de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zaboveste asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumeratiei "negru, mic, muiat în tus..., pudrat cu bruma". Duiosia si compasiunea cu care Topârceanu vorbeste despre greier, gingasia acestuia sunt evidentiate atât de enumeratia anterioara, cât si de diminutivele "casuta" si "greieras".

Page 21: comentarii literare

Partea finala, care cuprinde monologul greierului, copleseste prin delicatete si duiosie, depasind cu mult gingasia existenta în alte creatii, cum ar fi "Rapsodii de toamna". Toamna îl gaseste pe greier cu camara goala, fapt pe care-l motiveaza prin credulitatea sa izvorâta dintr-un calcul gresit ("Nu credeam c-o sa mai vii/ înainte de Craciun./ Ca puteam si eu s-adun/ O graunta cât de mica/"). Drama micii vietati este cu atât mai mare, cu cât posibilitatea împrumutului la "vecina furnica" este exclusa atâta timp cât orice încercare este urmata de refuz si de bârfa: "Fi'nca nu-mi da niciodata,/ Si-apoi umple lumea toata/ Ca m-am dus si i-am cerut../". De aceea, în cuvintele greierului îsi face loc disperarea si resemnarea ("Dar de-acus, [...]/ Dar de-acus s-a ispravit.../"), singura consolare ramânându-i autocompatimirea: "Cri-cri-cri,/ Toamna gri,/Tare-s mic si necajit/"

In cuvintele greierului ca si în întregul text îsi face loc umorul, "folosit ca mijloc de transmitere a duiosiei" (D. Micu), caci scriitorul priveste cu îngaduinta, cu întelegere pasivitatea, neglijenta, naivitatea, ca atribute specific omenesti. Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au si epitetele "toamna gri", glas sfârsit", diminutivul ..piciorus", repetitia "dar de-acus'\ si adjectivele cu rol de nume predicativ "mic si necajit", care îmbogatesc registrul stilistic folosit anterior.

Prin personificarea greierului "care poate fi totodata un om sarmant, [...] un umil functionar. [...] un poet necunoscut, neanteles" (D. Micu), prin atitudinea acestuia, Gcorge Topârceanu prefigureaza fabulele de mai târziu, scrise între 1930-1936, aceasta balada putând fi socotita un exercitiu preliminar, chiar daca îsi are nota ei de originalitate evidenta.

Harap Alb – comentariude Ion Creanga

Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista "Convorbiri literare", la 1 august 1877, apoi în acelaşi an în ziarul "Timpul". Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc de unde reiese şi originalitatea unică a acestei creaţii. Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob". Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă

Page 22: comentarii literare

cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Construcţia şi momentele subiectului Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm: "Amu cică era odată într-o ţară". "Povestea lui Harap-Alb" este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: "Amu cică era odată într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un singur "frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată", pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era "tocmai la o margine a pământului", iar fratele mai mic trăia la altă margine ". In acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire cronologică - întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului. Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită "grabnic pe cel mai vrednic" şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori "se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea", craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: "nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine", ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui. Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină "să plângă în inima sa". Deodată, "o babă gârbovă de bătrâneţe" îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară tatălui său "calul, armele şi hainele cu care a fost el mire", deşi hainele sunt "vechi şi ponosite", iar "armele ruginite" şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni "la jăratic să mănânce". Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, "numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte". Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească "de omul roş, iară mai ales de cel spân", să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal. Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice, "şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă" până când întâlnesc în codru "un om spân" care se oferă drept "slugă la drum". Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale "îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos" tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el

Page 23: comentarii literare

se gândeşte că "aiasta-i ţara spânilor" şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm Ajunşi la o fântână care "nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă", spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-1 ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, "cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci", acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură "pe ascuţişul paloşului" că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina "până când va muri şi iar va învia", anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut. Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi "vai de pielea ta", dându-i şi o palmă - "ca să ţii minte ce ţi-am spus"-, că altfel "prinde mămăliga coajă". De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat. Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă "nişte salăţi foarte minunate", care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă "pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc". Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă. După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe cinstite", în timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului".Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-1 dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat. Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme "viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor. Acţiunea continuă cu formule mediane -"Mai merge el cât merge"- şi Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă,

Page 24: comentarii literare

Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le este tovarăş "şi la pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că "era un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că "la unul fără suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege", sperând că, "din cinci nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform proverbului: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară." Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea Împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele sale cele iscusite" şi casa rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de foame" şi celălalt "că crapă de sete", spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor. Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de "sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel" şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales "năsipul de o parte şi macul de artă parte", fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor. Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau", altfel "v-aţi dus pe copcă". Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi "zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei. Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, "ferice de tine va fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece "nu vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, "ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima. Fata vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă" dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii în capete". Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă "şi plină de vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă spânului, "fiind nebun de dragostea ei". Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci "el este adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat de

Page 25: comentarii literare

furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb "şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş", strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi pulbere". Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia. Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!". S-a strâns lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu râdea". Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu". S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!". Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum mai ţine încă". Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă".

D-l Goe

Ion Luca Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga sa opera o adevarata „comedie umana", o fresca sociala a Romaniei de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, intrucat a abordat cele mai diverse domenii ale vietii sociale: scoala, administratia de stat, presa, justitia, familia, relatiile interumane etc. Aceste aspecte au fost infatisate atat in momente si schite, cat si in nuvele, in povestiri si in operele dramatice. e8v6821ee18psf Educatia defectuoasa primita in familie si in scoala, coruptia, traficul de influenta si favoritismul, manifestate in lumea scolii, constituie teme concretizate in schite ca Vizita..., D-l Goe..., Bacalaureat, Lantul slabiciunilor, Un pedagog de scoala noua s.a.Ca si Vizita..., D-l Goe... este una dintre operele literare cele mai cunoscute, cele mai citite si gustate de cititorii de toate varstele, dar mai ales de catre copii, care recunosc in personajul principal imaginea unei anumite varste si a unei gresite educatii primite in familie. Cititorul este atras de succesiunea dramatica a unor fapte „inedite" si pline de talc, rezultat firesc al extraordinarei capacitati de observatie a scriitorului.Schita D-l Goe... a fost inclusa in volumul Momente si schite din anul 1901, fiind publicata cu un an mai inainte in ziarul „Universul" din 12 mai, si infatiseaza contrastul dintre pretentiile familiei in privinta educatiei si rezultatul acestei munci, concretizat in comportamentul copilului.Schita poarta ca titlu numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul reverentios „domnul", prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca ne gandim ca Goe nu este un domn, ci doar un copil certat cu invatatura - un repetent -, rasfatat si obraznic.

Page 26: comentarii literare

Titlul sugereaza si faptul, dovedit de intreaga schita, ca autorul inverseaza cele doua universuri umane pe care le infatiseaza - cel al copilului si al maturului —, intrucat Goe se comporta ca „un om mare", pe cand cele trei „dame" se maimutaresc, se comporta ridicol, „ se copilaresc" pentru a fi pe placul „puisorului".Fiind vorba de o scHita, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur moment semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu trenul pana la Bucuresti, in compania celor trei doamne: mama-mare, mamita si tanti Mita. Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care apar ca elemente constitutive actiunea, personajele si naratorul.Ca in orice opera epica, intamplarile narate se constituie si in aceasta schita in momente ale subiectului literar. Astfel, in expozitiune aflam ca „tanarul Goe", impreuna cu cele „trei dame", „frumos gatite" asteapta cu nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie sa-1 duca la Bucuresti. Goe insusi este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este „impacientat" si „incruntat", deoarece trenul nu soseste.O discutie „filologica" privind pronuntarea corecta a cuvantului marinar se incheie cu concluzia surprinzatoare prin obraznicie, dar categorica, a lui Goe: „ - Vezi ca sunteti proaste amandoua?".Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga actiunii.Acum, cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor „cu barbatii".Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a insotitoarelor sale pana la Bucuresti: Mai intai, el nu-1 asculta pe un tanar binevoitor care-1 sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era „in pamblica palariei", iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice. intre timp soseste si conductorul care cere biletele la control. Dupa lungi „parlamentari", in genul discutiilor de mahala, cele trei doamne sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului si... o amenda „pe deasupra".Afectata si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mama-mare ii ia apararea si, din aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta, „se reazema in nas de clanta usii de la cupeu" si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, a luat si „un beret" pe care i-1 ofera lui Goe in locul palariei. Mamita, dupa ce se preface ca este suparata, ii da „o ciucalata" si scena ia sfarsit printr-o avalansa de pupaturi.In timp ce „cucoanele se dau in vorba de una, de alta...", Goe dispare de pe coridor. Mama-mare e disperata pana ce aude „bubuituri in usa compartimentului unde nu intra decat o persoana". Goe se blocase in cabina de toaleta, dar „captivul" este eliberat, gratie interventiei conductorului. Din nou cucoanele rasufla usurate si-1 saruta pe cel eliberat „ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta".Nazbatiile lui Goe ating apogeul in secventa urmatoare, cand bunica se hotaraste sa stea cu „puisorul" pe coridor, asezandu-se pe un geamantan strain". Acum actiunea atinge punctul culminant, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor „lui mam-mare: - Sezi binisor, puisorule! Sa nu strici ceva!". Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personalul de serviciu „umbla forfota", dar nimeni nu poate sti cine a tras semnalul de alarma, deoarece „mam-mare doarme in fundul cupeului cu puisorul in brate", desi ata rupta si manivela rasturnata erau „tocmai in vagonul de unde zburase mai adineaori palaria marinarului".

Page 27: comentarii literare

Urmeaza deznodamantul actiunii, caci, dupa ce trenul porneste, in scurt timp pasagerii ajung la Bucuresti. Aici, cucoanele se suie cu puisorul in trasura si pornesc in oras, cerandu-i birjarului sa le duca „la bulivar".Valoarea artistica a acestei schite consta in primul rand in comicul savuros izvorat din relatarea faptelor si din comportarea personajelor. Este prezent atat comicul de situatie, cat si cel de limbaj, iar din categoriile lui estetice se remarca, deopotriva, umorul si ironia.In ciuda dimensiunilor ei reduse, schita D-l Goe... pune in evidenta un univers uman cuprinzator si o problematica complexa, remarcandu-se si prin umorul care se degaja din comicul de situatie si de limbaj.De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor care reliefeaza, intr-o opera epica, talentul de dramaturg al lui I. L. Caragiale. Schita are consistenta unei scenete si de aceea ea a fost deseori dramatizata, caci partile narative si precizarile autorului referitoare la personaje pot constitui adevarate indicatii de regie.Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extra - ordinara abilitate cu care sunt creionate personajele fac din aceasta schita, ca si din celelalte momente si schite, un adevarat „monument" de arta literara.Toate aspectele reliefate pana aici evidentiaza in plus faptul ca I. L. Caragiale este si in schite acelasi scriitor cu vocatie dramatica, inclinat spre comic, ca fiecare schita constituie o secventa cu semnificatii aparte din marele si veritabilul tablou comic al societatii de la sfarsitul secolului tiecut, creionate cu neintrecuta arta de catre scriitor.

Referat "Vizita" de Ion Luca Caragiale

Apartenenta operei la genul epic, specia literara schita. Ion Luca Caragiale [1852-1912] a ramas, pâna astazi, cel mai mare dramaturg din literatura româna, mai ales prin comediile: "O noapte furtunoasa", "O scrisoare pierduta" si "D-ale carnavalului", în care prezinta aspecte caracteristice ale lumii românesti de la sfârsitul secolului al XlX-lea.

Numele sau este legat si de inegalabilele  "Momente si schite", în care prezinta, într-o viziune comica, întâmplari la care   participa   personaje   reprezentative    din     societatea contemporana autorului.

"Schita este o opera epica - o naratiune - în proza, de mici dimensiuni,   în  care se relateaza o singura întâmplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi si într-un spatiu restrâns.

In opera literara "Vizita", care este o schita, I.L.Caragiale înfatiseaza întâmplari ce evidentiaza efectele educatiei gresite, primite în familie.

Titlul precizeaza împrejurarea în care povestitorul se întâlneste cu Ionel si constata urmarile "educatiei" despre care vorbea, cu mândrie, mama copilului. Prin folosirea substantivului "vizita", în forma sa nearticulata, autorul da un caracter general întâmplarii, rasfatatul Ionel devenind reprezentantul copiilor care sfideaza bunul simt, ca urmare a unei proaste educatii.

Page 28: comentarii literare

"Fiind o opera epica, autorul îsi exprima în mod indirect gândurile si sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor. Intâmplarile sant povestite de catre narator, care, în aceasta opera literara, este si personaj-martor, deoarece participa la actiune. Statutul de personaj-narator justifica povestirea la persoana I".

Ca în orice naratiune, actiunea se constituie în "momente ale subiectului". Prima fraza a schitei, "M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina" ca "s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu,...", constituie intriga actiunii [cauza actiunii].

Dupa ce precizeaza motivul vizitei, în "expozitiune" autorul îl prezinta pe Ionel, "un copilas foarte dragut de vreo opt anisori", "îmbracat ca maior de rosiori, în uniforma de mare tinuta". Musafirul îi duce în dar copilului o minge "foarte mare de cauciuc si foarte elastica", ceea ce face placere atât doamnei Popescu, cât si fiului ei. Dupa ce discuta despre agricultura si despre vreme, oaspetele remarca absenta, în ultimul timp, din societate a doamnei. Aceasta se scuza, explicându-i ca se ocupa de educatia copilului, deoarece "s-a facut baiat mare".

Desfasurarea  actiunii evidentiaza urmarile  "educatiei". Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera alaturata se aude "o voce ragusita de femeie batrâna", care-i aclama mamei ca Ionel "nu s-astâmpara" si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Dupa ce-si arata încântarea provocata de strengariile baiatului si remarca entuziasmata cât este de destept, doamna Popescu se îndreapta spre usa, unde îi apare în fata micul maior", "luând o poza martiala". Mama-l saruta si îl scuipa sa nu-l deoache, apoi; rugându-l sa nu se mai apropie de masina", îsi continua conversatia cu musafirul.

In acest timp, Ionel merge într-un colt al salonului unde "pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos stau gramadite fe de fel de jucarii" si alege o trâmbita si o toba, cu care, în timp ce se legana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulti nu se mai înteleg. Observatia mamei "ca nu e frumos când sunt musafiri" si mai ales precizarea oaspetelui ca "la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita, schimba jocul copilului, care scoate sabia si începe sa atace tot ce-i iese în cale. Prima victima este "jupâneasa cea ragusita", care intra pentru a aduce cafea si dulceata.

Ea este salvata în ultimul moment de mama ce-i sarise în ajutor si care-si plateste cutezanta, deoarece se alege cu o "puternica lovitura de spada", sub ochiul drept, întâmplarea nu o supara pe doamna Popescu, deoarece aceasta vrea o sarutare de la copil, pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i

precizeaza ca la ei se fumeaza, îi spune râzând ca si "maiorului" "îi cam place". Surprins, musafirul îi atrage atentia ca tutunul este o "otrava", iar copilul, care lucra "cu lingura în cheseaua de dulceata", întreaba obraznic: "Dar tu de ce tragi?".

Dupa remarca mamei ca a mâncat prea multa dulceata, mai ia câteva lingurite si dispare în "vestibul", de unde se întoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia din tabachera o tigara, pe care o pune în gura si, salutând militareste, cere un foc. La

Page 29: comentarii literare

îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde tigara, pe care copilul o fumeaza pâna la carton, apoi începe sa se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, dupa ce "tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal" ai candelabrului, îi zboara musafirului ceasca, oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea îsi consoleaza oaspetele, spunându-i ca pata de pe pantalon "iese cu nitica apa calda".

In momentul urmator, care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este "disperata", îl stropeste cu apa rece, pâna îsi revine.

Deznodamântul schitei include plecarea oaspetelui care, abia acasa, îsi da seama de ce disparuse Ionel în vestibul cu cheseauaj de dulceata - ca sa-i toarne dulceata în sosoni.

"Intâmplarea povestita - vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate concentra în câteva momente: discutia cu doamna Popescu, conflicul cu slujnica, joaca cu trâmbita si toba, atacul, fumatul, trântirea mingii si lesinul îi ofera autorului prilejul de a reliefa personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul."

Ionel este personajul principal al schitei, deoarece participa in toate momentele actiunii, fiind "eroul" întâmplarilor care-i evidentiaza trasatura morala de baza, "proasta crestere".

Lipsa de educatie genereaza dispretul pentru slujnica pe care nu o asculta, în ciuda faptului ca era în vârsta, dezordinea care domnea printre jucariile sale, lipsa de respect fata de mama sa si chiar fata de musafir, deoarece conturba frecvent conversatia celor doi si îi toarna oaspetelui dulceata în sosoni, obraznicia pe care o dovedeste servindu-se din tabachera musafirului.

Faptele lui Ionel stârnesc râsul, mai ales râsul mamei, care se dovedeste incapabila de a face educatie.

Indulgenta fata de nazbâtiile lui Ionel si mai ales maimutareala sentimentala a doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe de a conveni unei educatii "sanatoase", cum pretindea la începutul schitei.

Naratorul-personaj, cu rol pasiv, aparent detasat de ceea ce povesteste, prin ironia cu care relateaza micile incidente, sugereaza pozitia sa critica.

Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident si în schita "Vizita". El îmbina, în principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia trasaturile morale ale personajelor caracterizate prin fapte si limbaj. Cel de-al treilea mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schita de portret facuta lui

Ionel si în prezentarea interiorului casei doamnei Popescu. "Deoarece este o opera literara epica în proza, de mici dimensiuni, cu un numar redus de personaje, în care se povesteste o singura întâmplare - vizita facuta de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii s fiului sau - prin care se evidentiaza câte o trasatura caracteristica a

Page 30: comentarii literare

personajelor-proasta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa fiul-iar timpul si spatiul de desfasurare ale actiunii sant restranse, naratiunea "Vizita" de I.L. Caragiale, este o schita."

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Basmul este incarcat de semnificatii, implicand elemente din filozofia folclorica romaneasca; conceptia despre viata si moarte, locul si rostul omului in univers, sensul si limitele fericirii.

Pornind de la definitia basmului (naratiune fantastica, cu personaje fabuloase, grupate dupa cele doua dimensiuni ale vietii: binele si raul), "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" face parte din acele basme care au ca motiv imparatul fara urmas. Astfel, se nareaza intamplari ale unui "imparat mare" si ale unei imparatese "amandoi tineri si frumosi" care insa nu puteau avea copii. "Un unchias dibaci" daruieste imparatului "ceva leacuri" pentru a aduce pe lume "un Fat-Frumos" dragastos, dar, spune batranul, "parte n-o sa aveti de el".

Copilul nu intra insa in viata decat atunci cand i se promite "tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Aceast promisiune neobisnuita devine laitmotivul basmului.

La implinirea varstei de 15 ani, nazdravanul flacau ii cere tatalui sau fagaduinta facuta la nastere. Imparatul, neputincios, este obligat sa refuze. Atunci fiul sau se simte "nevoit sa cutreiere toata lumea pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut".

Dorinta, imposibil de implinit intr-o lume obisnuita, se transforma intr-o cautare a unui ideal superior, a nemuririi.

Fat-Frumos isi alege calul "rapciugos si bubos si slab", dar si el nazdravan, care il invata ce trebuie sa faca pentru a deveni invincibil. Dupa ce respecta sfatul calului, si curata hainel si armele tatalui sau, calul "odata se scutura" si "toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi". Dupa trei zile cei doi pleaca in marea calatorie, ce ii va supune la numeroase probe de viata, cum au fost: invingerea Gheonoaiei si vindecarea ei, lupta cu Scorpia, sora cu Gheonoaia, ambele blestemate de parinti pentru rautatea lor si transformate din fete frumoase in "lighioi" si care "vor sa-si rapeasca una de la alta pamantul".

A treia piedica este a fiarelor salbatice care pazesc palatul unde se gaseste "tinerete fara batranete si viata fara de moarte". "Cu dansele nu e chip de a te bate", dar ajutati si de "doamna palatului", cei doi razbesc din nou.

Taramul in care patrunsese Fat-Frumos, un taram al fericirii, nu cunostea scurgerea timpului. Era oprit insa a intra in Valea Plangerii. Dar intr-o zi, "alergand dupa un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau si de mama-sa", pe care se hotaraste sa-i revada. In ciuda avertismentelor celor trei femei si ale calului, Fat-Frumos ia calea intoarcerii.

Drumul inapoi insa este de nerecunoscut, iar Scorpia ramasese doar o poveste auzita din batrani. Locuitorii radeau de el ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iar Fat-Frumos nu observa ca barba si parul ii albisera".

Ajuns in sfarsit in locul nasterii sale, calul se intoarse inapoi, in timp ce Fat-Frumos se simte dezorientat in mijlocul ruinelor palatului tatalui sau.

Page 31: comentarii literare

Astfel eroul reintra in conditia sa umana, de fiinta muritoare, caci moartea nu poate fi depasita decat simbolic.

Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si schimba conditia existentiala.

Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt: formulele de inceput, de incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea fabulosului, pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile geografice precise; palatele, zanele sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu putine amanunte vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce comunica cu omul dar nu sunt oameni, si care il ajuta pe viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte au o mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si preintampinand intamplarile nefavorabile eroului principal.

Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului care "strabate fulgerator spatiul". Este relevanta limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile populare, proverbele, expresiile locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica, prezente in text. Se folosesc ca moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea, monologul interior. Semnele de punctuatie au valori expresive superioare.

Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind viata in mod fabulos.

Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind evolutia narativa a basmului, structurata pe motive:

1. motivul imparatului fara urmas2. motivul dorintei imposibile3. motivul probelor depasite4. motivul dorintei implinite5. motivul dorului de parinti6. motivul reintoarcerii la conditia umana

  FLORIŢA DIN CODRUIoan SlaviciCa şi Eminescu şi Creangă, Slavici a cunoscut încă din copilărie tezaurul folclorului şi a înţelesconcepţia despre lume a poporului din rândurile căruia s-a ridicat.Slavici aprecia basmul popular ca specia cea mai apropiată de înclinaţiile spiritului spre fantastic, spre visare, dar care reprezintă şi chintesenţa înţelepciunii şi a năzuinţelor permanente ale poporului.Aşadar, Slavici a găsit în folclor izvoare nesecate de inspiraţie, dar el nu a prelucrat mecanicceea ce i-a oferit modelul popular. Scriitorul a adăugat elemente noi, îmbogăţind, prelucrând şidezvoltând temele şi tradiţiile folclorice şi imprimând poveştilor o amprentă personală.O notă caracteristică a unora din poveştile lui Slavici este şi acordarea rolului de personaj principal fetei viteze şi isteţe. Figura fetei dotate cu calităţi deosebite este pe primul plan în poveştile: Ileana cea şireată, Limir-Împărat, Floriţa din codru.În povestea Floriţa din codru, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în Transilvania, cişi în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut apoi în culegerile şi prelucrărilemultor creatori de basme: Muntenia – 

Page 32: comentarii literare

 Nărămuza , Moldova –  Cine-i mai frumoasă?,Ungaria – Ceamai    frumoasă femeie din lume, Albania –   Fatime , Portugalia –  Regina vanitoasă , Germania şi Rusia –  Albă ca Zăpada.La Slavici subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc. Floriţa nu estefată de ţar sau împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un crâşmar a plecat într-o dimineaţă dupălemne în pădure şi pe o poiană plină de flori a găsit o fetiţă ce se juca cu nişte pui de căprioară.Crâşmarul a lăsat lemnele şi a luat fata în braţe, ducând-o acasă. Fata cu cât creştea, cu atât se făceamai frumoasă. Oamenii i-au spus Floare.Dar frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia mamei vitrege. Aceasta o pune pe Floriţa la tot felul demunci peste puterile ei, spre a-i distruge frumuseţea: să măture casa, crâşma, curtea, să fiarbă mâncare,să taie lemne, de dimineaţă până noaptea.Ori de câte ori se vestea trecerea fiului de împărat pe la crâşmă, cârciumăreasa, după ce segătea, îşi întreba oglinda dacă e frumoasă. Dar, de fiecare dată, oglinda îi spunea că tot mai frumoasă eFloriţa.În cele din urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe vrăjitoarea Boanţa, s-o omoareîn codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanţa ia ochii de căprioară care căzuseră la Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că sunt ai Floriţei.Rămasă în codru, Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor hoţi, îi socoteşte nişte oameninăpăstuiţi şi caută să le uşureze viaţa: le curăţă coliba, le face mâncare, le coase hainele, îi îngrijeşte, şiastfel, prin bunătatea ei, reuşeşte să-i transforme. Aceştia se lasă de hoţie.1  Mama vitregă o urmăreşte pe Floriţa şi încearcă s-o piardă prin diferite obiecte vrăjite: inel,rochie, firul morţii. Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia oară ei nu mai reuşesc şi rămânlângă sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o găseşte fiul împăratului, care o duce la palat. Aici,fetele care aveau grijă de ea, i-au despletit părul şi i-au scos firul morţii. Floriţa reînvie şi devine soţiafiului de împărat.Floriţa e personajul principal al basmului, care reprezintă simbolul binelui. Se afirmă prinfrumuseţe deosebită, prin hărnicie, ştie să ia atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile, fiind plină de curaj. La început hoţii sunt personaje înfricoşătoare, dar, datorită Floriţei, devin oamenicinstiţi.Influenţa pozitivă pe care Floriţa a exercitat-o asupra hoţilor, pune în evidenţă o însemnată ideeetică şi estetică, aceea a eficacităţii exemplului bun, a blândeţii şi gingăşiei în reeducarea unor oameninărăvaşi.Slavici a adăugat noi valori şi semnificaţii substratului etic al creaţiei populare.

Page 33: comentarii literare

Sporireasemnificaţiilor etice se realizează şi prin conturarea unui profil moral, precum şi modul în careconcepe finalul basmelor sale.Datorită profundului caracter etic, se vădeşte şi valoarea educativă a poveştii Floriţa din codru.Deosebitele sale calităţi morale sunt modele demne de urmat de cei mici.  O scrisoare pierdutade I.L.CaragialeCapodopera dramatugiei lui Caragiale esteO scrisoare pierduta(1884) şi îşi păstrează oregretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna căFarfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comediefarsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şiale vieţii de familie din epoca respectivă. Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese  personale.Suntem în anul de graţie 1883.Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte.Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălatluminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinitde Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta  politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe careo conduce - Răcnetul Carpaţilor.Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţăfalsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul dela centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza:mai prost ca Farfuridii, şi maicanalie decât Caţavencu.Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută-sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecventfolosit.Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă maicomplexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şidemagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor polit icieni dinvremea sa.Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.

 

Page 34: comentarii literare

Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abilîn lupta pentru putere.Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte,nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului.Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează,demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cutrăsături part iculare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos. Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şiindependent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor , stăpânit de o dorinţă profundă de  parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atingescopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştigalupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea esteorgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principalatrăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit săschimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie săemoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment.  Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază  pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Esteemoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă.Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)…Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţăr işoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la  România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă  părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii ,greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noiaclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră!Scopul pentru care luptăCaţavencu estecă România să fie bine, şi tot românul să prospere

Page 35: comentarii literare

(să îmbogăţeze). Presupune căeşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta  politică trebuie să câştige la primul prilej.ComiculCaragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului seascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii. Şi în comedia luiCaragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară  personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache,  Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebuisă o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.Criticii l iterari au observa t că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pedeformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală:  prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură,inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii , nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt oinepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor  personaje.Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant ,bampir , plebicist ,renumeraţie(Pristanda);capitalişti(Farfuridi).Ticurile sau autonomismele verbale:Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.Pristanda:curat (murdar )Trahanache:Stimabile;Ai putinţică răbdare.Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.

Page 36: comentarii literare

Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament,ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi,Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative-Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticulIbreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a luiCaragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea aamplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care suntalarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencuşantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamentalautorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv,modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.  Chirita in provinţie – Comentariude Vasile AlecsandriComedia reprezintă specia literara a genului dramatic cult in care ni se prezintă o seriede evenimente menite a stârni rasul. Categoria estetica prin intermediul căreia sunt surprinseevenimentele se numeşte comic. Sursele comicului variază in funcţie de ceia ce surprinde sisatirizează scriitorul: comicul de situaţie, de limbaj, intenţie, nume, caracter.„Chirita in provinţie” reprezintă o comedie de moravuri întrucât Alecsandri surprinde,satirizează moravurile societarii: corupţia, snobismul, incultura, parvenismul. Astfel,V.Alecsandri abordează tema inlaturarii corupţiei, a dorinţei de a parveni, ducându-si personajele, impingadu-le in zona ridicolului, subliniind discrepanta dintre esenţa si aparenta,criticând diferenţa dintre ceia ce sunt in realitate si ceia ce vor sa para personajele comediei.Titlul comediei ne indica numele protagonistei, Chirita, un personaj ridicol, dornic de a parveni, un personaj a cărui imagine este adusa in prim-plan ca fiind simbolul snobismului,inculturii si al parvenismului. Întreaga acţiune se concentrează in jurul acestui personajfeminin, scriitorul conturându-i un portret moral prin acumulare de trasatori si prin fuziuneamodalităţilor de caracterizare directa (indicaţii scenice si replicile altor personaje) cumodalităţile de caracterizare indirecta (limbajul, atitudinile, faptele personajului). Titlul opereiconţine de asemenea si o coordonata spaţiala: „in provinţie”, ce subliniază si anticipeazăinarvertenta dintre esenţa si aparenta, Alecsandri ironizând dorinţa Chiritei de a se sincronizacu moda Parisului.Comedia este structurata in doua acte, iar răsturnarea de stituatii, limbajul si gesturile personajelor stârnesc hazul. Ca moduri de expunere dominante întâlnim dialogul si monologulce constituie modalitatea de caracterizare indirecta a personajelor si au rolul de a conturacaracterul personajelor, dezvăluindu-ne totodată firul întregii acţiuni. Singurele intervenţii intext ale scriitorului sunt indicaţiile scenice care, inserate intre replicile personajelor, constituieo modalitate directa de caracterizare a personajelor oferindu-ne informaţii cu privire la gestica,mimica personajelor, dar si cu privire la decor. Personajele comediei sunt relativ puţine, insaconturează prototipuri umane, viabile si in ziua de astăzi. Astfel, Chirita simbolizeazăsnobismul, incultura, corupţia, parvenismul, ca si şotul acesteia. Luluta

Page 37: comentarii literare

simbolizează orfana,capabila insa a iubi sincer; Leonas simbolizează tipul inteligent, abil, ce reuseste sa învingă sisa demaşte corupţia; Gulita este tipul retardatului, incapabil a lua singur decizii si a-si asumaresponsabilitatea.Comicul de limbaj se realizează prin vorbele unor personaje intr-o franceza inventatade ele („furculission”, „lingurission”), utilizarea unor neologisme cu forme si sensuri greşite(Chirita: „Nu sunt ipocondra”). Comicul de caracter se manifesta prin personajul Chirita, carese lauda in fata celorlalţi ca ar fi o persoana cultiva care ştie multe lucruri din Occident, dar eainga mai are idei învechite, specifice Orientului.Folosirea diminutivelor ca nume – Luluta, Gulita, Chirita, exprima cam ce pot gândi personajele, ele fiind oarecum hilare. Fiecare personaj se crede grozav intr-un anumit domeniu,dar acest lucru este eronat, deoarece termeni ca ipocrizia, incultura, snobismul si corupţiadescriu foarte bine acţiunile personajelor din opera.De-a lungul comediei, prin intermediul situaţilor hilare, V.Alescsandri satirizeazăsocietatea, moravurile acesteia, ridiculizându-si totodată personajele călăuzite de dorinţa de a parveni si de a accede in societate. Dorinţele Chiritei, un personaj ilar, privesc sincronizareamodei de la Paris cu cea din provincie, schimbarea statului social dorind investirea in funcţiade ispravnic al şotului si casatoria unicului fiu, Gulita, cu orfana Luluta.Utlizand un procedeu romantic, Vasile Alecsandri pune in antiteza doua cupluri:Chirita si şotul sau, cuplu caracterizat prin snobism, incultura si corupţie, si cuplul format din  Leonas si Luluta, un cuplu romantic, de o idee pura, un cuplu adept al ideilor inovatoare,capabil in finalul operei a demasca corupţia

Page 38: comentarii literare