Sindromul MünchausenDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Karl Friedrich Hieronymus, Baron v. Münchhausen (1720-1797)

Sindromul Münchausen (CIM-10 - Munchausen syndrome, ICD10: F 68.1, ICD-9: 301.51) este o tulburare mentală (patologie psihiatrică) asociată cu dificultăți emoționale severe, care aparține de grupa tulburărilor facticioase.

Sindromul apare de obicei la persoane cu tulburări de personalitate și este caracterizată prin necesitatea de a simula o maladie inexistenta, neconexată la un profit direct și obiectiv (spre deosebire de simulanți, în engleză : malingering, în franceză : malingre[1]), prin care pacientul caută să beneficieze de îngrijiri medicale pentru afecțiunea sa imaginară.

Descrierea bolii

Sindromul Münchausen descrie o maladie psihică, o formă de mitomanie (patomimie), asociată cu dificultăți emoționale severe, care se exprimă prin dependența pacientului de spitalizare cu scopul de a obține atenția și asistența personalului medical. Patognomonică (specifică bolii) este mimarea repetată a unor boli organice, de obicei acute și dramatice, cu care pacientul umblă de la un spital la altul in cautare de tratament. Internările repetate se obțin, de regulă, la spitale diferite, în timpul gărzilor aglomerate, prin simularea unor boli, prin autoadministrarea de substanțe nocive, medicamente contraindicate și în cantități periclitante, prin infestarea voluntară a unor plăgi existente sau provocate etc., fără scopul de a obține avantaje materiale: bani, loc de cazare, despăgubiri, etc. (malingering). Pacientul va prefera să inducă în eroare personalul consultant și administrativ prin furnizare de date personale, antecedente, simptomatologie, eronate. Pacientul, deși simulează boala conștient și limpede, „ca în carte”, cerințele sale sunt inconștiente, confuze. El are tulburări de identitate (reale, sau mimate), hipersensibilitate, pretinde îngrjiri și atenție, manifestând suspiciuni, adesea vehemente, față de personalul sanitar, pe care il testează, îl manipulează și îl provoacă continuu [3]. S-a publicat cazul unei paciente care-și injecta gonadotropină corionică umană (beta-hCG)*hormoni cu efecte asupra ovarelor* care au dus - la diferite spitale - la 30 de intervenții chirurgicale pe supoziția de sarcină extra-uterină[4].

Morbiditatea (frecvența bolii într-o populație) este redusă, dar mortalitatea poate varia între 5% și 20%, în funcție de nivelul serviciilor medicale și al organizării organizațiilor de sănătate publică, adică, într-o țară cu servicii de sănătate publică performante, legătura eficientă și directă (on-line) dintre medici și spitale duce la detectarea rapidă a pacienților și aplicarea tratamentului adecvat. Întrucât pacienții simulează boala sau gravitatea ei, Richard Asher a descris și denumit acest sindrom în 1951, după numele ofițerului german Karl Friedrich Hieronymus, Baron Münchhausen (1720-1797), celebru pentru relatarea extrem de exagerată a unor date biografice și povestiri din război.

Simptome

Bolnavul/bolnava mimează simptome imaginare, mincinoase, exagerează o simptomatologie reală, adesea autoprovocată, alterează probele de laborator, etc. Printre semnele care ar trebui să se atragă atenția se numără:

O istorie medicală dramatică, dar inconsistentă. Prezentarea de simptome neclare și greu controlabile care se agravează sau se

schimbă odată cu începerea tratamentului. Simptomatologii care revin după un tratament eficient. O bună cunoaștere a terminologiei medicale și a descrierii simptomatologiei „ca în

carte”.

Sindromul Münchausen

Cod ICD-10: F|68|1|f|60

Cod ICD-9: 301.51

1

Cicatrici chirurgicale multiple. Rezultatele negative ale analizelor atrag apariția de simptome noi. Simptomele se exprimă numai când pacientul este singur, neobservat. Istorie de tratamente la diferiți medici, clinici, spitale, adesea, în orașe diferite. Evitarea contactului personalului medical cu familia, sau prietenii pacientului. Prezentarea de date personale eronate. Pacientul are noțiuni medicale relativ avansate, datorate unor studii în domeniul

medical, terminate sau parțiale, apartenența la o familie de personal medical, etc.. Recent au fost descrise cazuri de sindrom Münchausen care folosesc informații medicale obținute prin internet.

Cauzele sindromului Münchausen

Etiologia (cauzele) sindromului Münchausen nu este cunoscută. În afecțiunile fizice, factorii psihologici contribuie direct sau indirect la etiologie. Stresul psihologic poate precipita sau altera evoluția unei boli, chiar și a unor afecțiuni majore. Emoțiile pot acționa asupra sistemului nervos autonom. Printre teoriile sugerate se consideră cazuri care au avut o copilărie neglijată sau au suferit abuzuri, boli sau internări în spital pe perioade îndelungate sau repetate, persoane cu probleme de personalitate etc. Pacientul poate selecta inconștient un simptom, ca o metaforă pentru condiția sa psihosocială, ca o conversie, un proces inconștient de transpunere a unei anxietăți sau dificultăți psihice, într-un simptom somatic.

Morbiditatea (frecvența) sindromului Münchausen

Nu există statistici cu rezultate nete, dar este vorba de o boală rară. Numărul cazurilor depistate este în funcție de existența unei înregistrări centralizate, la nivel statal, adică, în țările în care se mai practică înregistrarea medicală manuală, posibilitatea de depistare a bolnavilor este mai limitată.

Deși poate apărea la toate vârstele, chiar și la copii, sindromului Münchausen este mult mai frecvent la adulții tineri, mai des la bărbați decât la femei (spre deosebire de sindromul Münchausen prin transfer (by proxy) - vezi mai jos - care este mai frecvent la femei).

Diagnosticul

Diagnosticarea sindromului este foarte dificilă din cauza lipsei de corectitudine a pacientului. Medicul trebuie să elimine o serie de boli simulate sau mentale, să examineze atent rezultatele ilogic-patologice ale testelor de laborator, să insiste pentru a obține documente medicale anterioare, etc. și să nu se eschiveze de a folosi observarea ocultă și urmărirea prin camere de filmat ascunse. Este necesar un examen psihologic/psihiatric[10].

Diagnostic diferențial

Malingering, sau simularea, prezintă o simptomatologie asemănătoare sindromului Münchausen, auto-provocată voluntar de pacient în scopul de a obține avantaje personale: bani, loc de cazare, despăgubiri, eschivare de la serviciul militar, de privare de libertate (închisoare), etc.

Sindromul Münchausen prin transfer (by proxy) 

Tratamentul

Deși pretind intervenții și tratamente, chiar și cu mari riscuri, bolnavii de acest sindrom sunt recalcitranți la tratamentul specific afecțiunii, deci rezultatele sunt slabe, cu șanse reduse de ameliorare.

Tratamentul constă în modificarea mediului de trai al pacientului, asigurarea unei atmosfere afective pozitive și a unei activități profesionale izolată de contacte cu cea medicală. Se

2

recomandă psihoterapia personală și familială. Tratamentul medicamentos va fi luat în considerare în funcție de starea de depresie, anxietate sau de tulburările de personalitate, iar administrarea se va face sub control. Este mai înțelept a se încerca o ameliorare printr-o gestionare mai bună a condițiilor de viață a pacientului, decât insistența - cu șanse reduse - de a vindeca[14].

Complicații

În sindromul Münchausen complicațiile provin din bolile simulate, care, în afară de alterarea sănătății, pot fi fatale (operații cu extirpări inutile, autoadministrarea de medicamente contraindicate sau de alte substanțe nocive, ș.a.

Prevenirea bolii

Nu este cunoscută o cale de prevenire a bolii, dar diagnosticarea și tratarea din timp pot fi benefice.[

Sindromul Münchausen prin transfer (by proxy)

Sindromul Münchausen prin transfer (by proxy - MSP), cunoscut și sub numele de sindromul lui Polle (Polle era fiul baronului Münchhausen, mort în anii copilăriei în împrejurări neelucidate), este o tulburare psihică a unui adult (în majoritatea cazurilor, mame) descrisă și denumită în 1977 de medicul pediatru englez Roy Meadow, care a publicat un caz de abuz al unei mame față de propriul copil prin provocarea deliberată de boli. Se deosebește de sindromul Münchausen prin mijlocul prin care mama sau adultul afectat obține atenția medicală, care este, de regulă, propriul copil sau, mai rar, o rudă, o persoană, sau un grup de persoane aflate în grija sa și care este utilizat ca surogat (înlocuitor). Prezentându-se întotdeauna foarte îngrijorat și protector el va falsifica istoricul bolii surogatului și-i va acuza afecțiuni grave, provocate sau simulate, mutilări, etc., care adesea pot fi letale.

Diagnosticul

Este similar celui al sindromului Münchausen. Observarea ocultă și urmărirea prin camere de filmat ascunse sunt determinante pentru realizarea diagnosticului.

Morbiditatea și mortalitatea

În Statele Unite incidența cazurilor este de aproximativ 2,9 la 100.000 de copii per cohortă (an de viață), cu o mortalitate între 9% și 22% dintre cazuri (Rosenberg, 1987, Sheppard, 2001).

În privința adulților aflați sub o formă sau alta de tutelă a bolnavului de MSP și abuzați, din cauza problemelor privind stabilirea unui diagnostic corect, nu se cunosc date statistice consistente.

Sindromul Medeea

O variantă a   Sindromului Münchausen prin transfer   este   Sindromul Medeea , confundat adesea cu   Sindromul alienării părinte ș ti   (sau   Sindromul alienării parentale , în engleză   :   Parental alienation syndrome - PAS ).

Literatura clasică, de la „Medeea” lui   Euripide   ș i până la poemul lui   Ovidiu   ș i tragediile lui   Seneca   ș i   Corneille   („ Medeea ș i Iason ”) descriu sacrificiile vrăjitoarei Medeea, fiica regelui   Eetes , domnitor al   Colchidei , pentru a-l cuceri pe   Iason , fiul lui   Eson , regele din   Iolcos , cu care se căsătore ș te mai târziu, după care acesta o părăse ș te pentru   Creuse ,

3

fiica lui   Creon , regele   Corintului . Pentru a se răzbuna pe so ț ul nerecunoscător ș i trădător, Medeea î- ș i ucide pe cei doi copii comuni, pe Medeios ș i Eriopis.

Este vorba de o stare psihotică care impune asasinarea, sau tentativa de asasinare a propriilor copii ca pedepsire, ca răzbunare fa ț ă de un so ț /so ț ie considera ț i vinova ț i de vinovă ț ii reale sau imaginare. De ș i fenomenul este relativ, frecvent, instan ț ele ș i media îl includ în categoria   crimelor pasionale.

Aspecte legale

Considerat ca o situație patologică, în multe state legea consideră cu ambiguitate acest sindrom și vinovăța acuzatului afectat de această patologie față de victimă. În România, acestă ambiguitate a fost soluționată prin Hotărârea nr. 49 din 19 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 117 din 16 februarie 2011, care vine să actualizeze Legea nr. 217/2003 privind violența în familie:

„Sindromul Münchausen prin transfer reprezintă crearea artificială de către părinte (de regulă, mama) a unei boli a copilului; boala este indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau substanțe ori prin susținerea existenței unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de către specialiști. În ambele cazuri, părinții solicită medicilor numeroase investigații medicale sau chirurgicale, victimizând repetat copilul. Orice semn funcțional poate fi invocat de către părinți pentru a obține investigații și proceduri dureroase și intruzive pentru copil.” [

Note

Beverley Gail Allitt (n. în Anglia la 4 oct. 1968), supranumită „Îngerul morții”[30] este o celebră criminală „în serie”. Asistentă pediatrică la secția pediatrică (de copii) a spitalului Grantham and Kesteven Hospital, Lincolnshire, Anglia, ea a fost acuzată în 1991 și găsită vinovată de moartea a patru copii și de rănirea gravă a altor cinci, aflați în grija ei. Beverly Allitt injecta victimelor insulină sau potasiu pentru a le provoca șoc cardiac. Condamnată numai pentru nouă victime, ea a mai provocat rănirea a încă treisprezece copii. Allitt nu și-a explicat niciodată motivul crimelor. Cea mai pertinentă teorie susține că suferea de sindromul Münchausen by proxy.

Desi a fost condamnata numai pentru noua victime, ea a mai provocat ranirea a inca treisprezece copii, inainte sa fie prinsa. Allitt nu a marturisit niciodata care este motivul crimelor ei, dar sindromul Munchausen de care suferea poate oferi o posibila explicatie. Sindromul Munchausen este o forma complexa de maltratare, fiind definit prin falsificarea sau inducerea, de catre un ingrijitor, a unei suferinte emotionale si fizice la adresa unei persoane aflate in grija sa. De asemenea, sindromul se refera si la persoanele care simuleaza sau care-si induc simptomele unei boli pentru a atrage compasiune, protectie si a castiga control asupra altora.

Sindromul alienării părintești 

4

Sindromul alienării părintești (sau Sindromul alienării parentale) este definiția propusă de profesorul american de psihiatrie Richard A. Gardner (1931 - 2003) cu privire la activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenția alienării (înstrăinării) copilului de celălalt părinte.

În general, scopul alienării este câștigarea custodiei sau păstrarea custodiei copilului de către părintele alienator, fără implicarea părintelui alienat și prin excluderea acestuia. Activitatea cu scopul de înstrăinare se poate extinde asupra familiei părintelui alienat, precum și a prietenilor și apropiaților săi.

Concret, alienarea înseamnă că prin gânduri, acțiuni și maniere verbale sau non-verbale un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat (i se "spală creierul"), pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un dușman sau pentru a-i sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia. Celălalt părinte este vorbit de rău în fața copilului de către alienator, vizitele copilului la părintele alienat sunt restricționate sau alienatorul încearcă să controleze activitățile pe care copilul le va face atunci când se va afla cu celălalt părinte. Fenomenul alienării parentale este o formă de abuz emo ț ional  asupra copiilor în fața căreia aceștia nu se pot apăra. Acest fenomen apare indiferent de sexul alienatorului (dacă este mama sau tata), de vârstă (bunicii copilului pot fi alienatori foarte înverșunați) sau nivelul de educație al alienatorului.

Manifestări

Părintele obsedat de alienare are de obicei o cauză: alierea copilului de partea sa astfel încât să lupte împreună într-o campanie de distrugere a relației cu celălalt părinte. Este vorba de un proces care cere timp, iar copiii, mai ales cei aflați la vârste mici, sunt complet neajutorați pentru a vedea ce li se întâmplă și pentru a se apăra. Acest proces începe de multe ori încă dinaintea finalizării divorțului.

Cauze

Părintele obsedat este nervos și se simte trădat de către celălalt părinte. S-ar putea ca motivele inițiale ale acestei stări de furie să fie justificate. Respectivul părinte poate să fi fost abuzat verbal sau fizic, violat înșelat sau ruinat financiar de către celălalt părinte. Problemele apar atunci când aceste sentimente nu se vindecă, ci devin și mai intense. Simplul vorbit sau vederea celuilalt părinte este o amintire a trecutului și declanșează sentimentul de ură. Sunt prinși într-o capcană din care nu pot ieși sau nu se pot vindeca.

Simptome primare

campania de denigrare; explicațiile vagi, absurde despre motivele denigrării; lipsa de ambivalență; fenomenul de „gânditor independent” suportul oferit părintelui alienator în conflict; lipsa sentimentelor de culpă pentru denigrarea și îndepărtarea unui părinte; prezentarea unor scenarii preluate de la părintele alienator; animozitatea față de prietenii și familia extinsă a părintelui înstrăinat.

Sindromul alienării parentale, formă de abuz emoțional

Sindromul alienării parentale este considerat o formă de abuz emoțional deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relație afectuoasă cu unul dintre părinți.

5

părintele alienator condiționează copilul, îi oferă îngrijire în funcție de comportamentul pe care îl pretinde;

părintele alienator retrage afecțiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare;

părintele alienator are așteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra celuilalt părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat;

responsabilizarea prematură a copilului; acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false acuzații de abuz;

supra-protecția copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu celălalt părinte este periculos. Creează anxietate copilului și accentuează dependența acestuia de părintele alienator.

Caracteristicile părinților alienatori

Caracteristicile părinților obsedați cu privire la alienarea copilului față de celălalt părinte:

Sunt obsedați de distrugerea relației copilului cu celălalt părinte. Încearcă să restricționeze accesul copilului la celălalt părinte. Încearcă să reducă la minim durata și frecvența interacțiunilor dintre copil și

celălalt părinte. Încearcă să obțină hotărâri judecătorești care să blocheze accesul celuilalt

părinte la copil. Aceste decizii ar confirma astfel faptul că el sau ea au avut dintotdeauna dreptate.

Caută să inducă în copiii propria lor credință și personalitate în legătură cu celălalt părinte, copilul le va imita comportamentul și va ajunge să repete ca un papagal argumentele rostite de părintele obsedat și nu își va exprima propriile sentimente față de experiențele trăite cu celălalt părinte.

Va percepe ca dușman pe orice persoană care încearcă să îi convingă de contrariul convingerilor cu privire la părintele obsedat.

Se consideră victime ale celuilalt părinte și de aceea li se pare că este justificat tot ceea ce fac pentru a-și apăra legătura exclusivă cu copil.

Nu vor dori să citească documentele legale care emit decizii împotriva convingerilor lor sau le vor interpreta abuziv cu scopul de a pedepsi pe celălalt părinte (fostul soț / fosta soție).

Grupul de suport al alienatorului

Adesea ei vor căuta suport la alți membrii din familie sau din alte grupuri, persoane care le împărtășesc credința că ei sunt de fapt niște victime ale celuilalt părinte și ale sistemului. Bătălia devine una de tipul „noi contra lor”. Acești susținători apar pe post de martori în timpul proceselor, deși ei nu au avut vreo experiență negativă cu privire la celălalt părinte.

Sindromul Stockholm în cazul în cazul copiilor alienați parental

Sindromul Stockholm se întâlnește deseori în cazul copiilor alienați parental de către părintele cu care locuiesc. Copiii încep în a se identifica cu părintele alienator datorită unui mecanism defensiv, din teama de violentă sau, în cazul copiilor de vârste mici, din

6

teama de a pierde părintele de care s-au ata ș at emo ț ional  [6]. Sindromul Stockholm este recunoscut în legislația românească secundară, începând cu anul 2011[7]

Tratament și prevenire

Se recomandă ca o dată ce simptomele sunt identificate (cu cât mai devreme cu atât mai bine) să se propună activități și sprijin din partea psihologilor pentru a preveni instalarea definitivă a sindromului. O măsură considerată ca fiind foarte adecvată este cea a creșterii duratei interacțiunilor dintre părintele țintă și copilul alienat.

Deși acest sindrom este mai puțin cunoscut există câteva decizii judecătorești ale instanțelor române sau ale CEDO care au recunoscut fenomenul alienării parentale.

"S-a afirmat de către reclamant că opoziția constantă a mamei pârâte la existența legăturilor personale dintre el și minoră constituie un comportament tipic pentru 'sindromul alienării părinte ș ti' . Această caracterizare fiind una de specialitate, instanță nu se poate pronunța în lipsa unei evaluări psihologice dacă pârâta și deci minora suferă în mod real de această afecțiune deoarece legea nu permite, iar pârâta a refuzat să se prezinte pe sine și copilul. Singurul lucru pe care instanța îl poate face este acela de a constată că din probele administrate rezultă că pârâta are un astfel de comportament." Sentința Civilă nr. 2969 din 21.03.2008, dosar NR. 9267/197/2006, Judecătoria Brașov[8].

"După un raport fără dată, furnizat de către Guvern și stabilit de către psihologii care au participat la întâlnirile reclamantului cu copilul său, acesta din urmă manifesta o oarecare reticență față de tatăl lui la începutul întâlnirilor, dar de fiecare dată, cu ajutorul jocurilor, relațiile s-au îmbunătățit. Totuși, copilul refuza să petreacă o săptămână întreagă cu tatăl său. După un alt raport stabilit de aceeași psihologi și depus de către reclamant, atitudinea de reticență a copilului era rezultatul influenței mamei care, în mod indirect, îi precizase la început că îi este interzis să se bucure de prezența tatălui său."(CEDO, Cauza Lafargue vs. România).

"În realitate, se observă că modul în care mama a gestionat situația până în prezent contravine fundamental interesului superior al copilului, contribuind la accentuarea separării celor doua fetite de tatăl lor, cu riscul de a o face ireversibilă [...] Din discuția purtată cu cele doua minore, se desprinde concluzia că fetele se simt vinovate să-și manifeste afecțiunea față de tatăl lor, întrucât acesta a fost rău cu mama [...] Deși fetele declară sincer că își iubesc tatăl, se străduiesc din răsputeri să ascundă aceste sentimente pentru a nu-și răni mama, pe care o consideră victimă în relația cu tatăl lor. [...] obligația de a facilita menținerea și dezvoltarea unor relații de familie armonioase cu ambii părinți, dar și cu bunicii paterni, sunt doar câteva exemple de obligații pozitive pe care mama nu le-a respectat, punând copii într-o situație intolerabilă și transferând asupra acestora o responsabilitate disproporționată față de vârsta lor. [...] cele două fetite [...] încearcă să elimine orice urmă de dorință de a locui cu tatăl său, exprimându-și loialitatea față de mama care se străduie ș te să facă tot ce e mai bun fără a putea da un minim exemplu de ce consideră fetița că este mai bun." [9]

Recunoaștere în legislația românească.

Sindromul Stockholm (care reprezintă reflexia asupra copilului a fenomenului de alienare părintească) este recunoscut ca atare în legislația românească secundară, începând cu anul 2011[11]

7

Fenomenul alienării părintești este recunoscut prin definiția dată de către legea Legea nr. 217/22 mai 2003 (*republicată*) pentru prevenirea și combaterea violenței în familie*) publicată în MO nr. 365 din 30 mai 2012: "violența socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ, impunerea izolării prin detenție, inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar;"

Recunoaștere în legislația internațională

Sindromul alienării părintești este recunoscut de către Brazilia care în anul 2010 a emis prima lege privitoare la alienarea părintească. Practica judecătorească din multe state ale SUA și din Europa recunosc acest fenomen de alienare parentală totuși acest sindrom nu este general acceptat de instanțe, mai ales în Europa.

Cauze CEDO care recunosc PAS

Cauza Koudelka vs. Cehia (petiția numărul: 1633/05, decizia din 20 iulie 2006) link

Cauza Zavrel vs. Cehia (petiția numărul: 14044/05, decizia din 18 aprilie 2007) link

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Articol Alienarea parentala-forma subtila de abuz emotional Traducerea şi adaptarea: psih. MA. drd. Armand Veleanovici 

Richard Alan Gardner (1931 - 2003) a fost profesor de psihiatrie în Secţia de Psihiatrie a Copilului din cadrul Universităţii Columbia – USA, din 1963 până în anul morţii sale. A publicat peste 40 de cărţi şi 250 de articole într-o varietate de domenii ale psihiatriei copilului. 

Principalul său domeniu de interes este modul în care sunt afectaţi copiii de divorţul părinţilor. Astfel, Gardner a scris prima carte de auto-ajutorare pentru copiii afectaţi de divorţ, care s-a tipărit în mai multe ediţii şi a conceput o nouă modalitate psihoterapeutică pentru aceşti copii.

În 1985, prof. Gardner a introdus conceptul de Parental Alienation Syndrome (PAS) - sindromul alienării parentale (sindromul alienării copilului faţă de un părinte). El descrie în detaliu etapele procesului de alienare a copilului faţă de părinte şi identifică trei tipuri de părinţi-alienatori: naiv, activ şi obsedat. 

Deşi catalogarea procesului de alienare a unui copil de către părinte drept sindrom sau tulburare este încă controversată, acesta nefiind introdus în ediţia din 1994 a DSM, Parental Alienation Syndrome (PAS) a fost acceptat de mulţi profesionişti şi de multe instanţe din SUA, Canada, Australia şi Europa. Nu este nici o îndoială că fenomenul există, dar mai este nevoie de cercetări care să rezolve unele aspecte ale controversei. 

8

Gardner defineşte PAS ca fiind o tulburare ce apare în principal în contextul disputei părinţilor asupra stabilirii custodiei unui copilul şi se manifestă ca o campanie nejustificată de denigrare, în faţa copilului, a unui părinte de către celălalt. Cu alte cuvinte, unul dintre părinţi, realizează o „spălare a creierului” copilului, o îndoctrinare, „vorbeşte de rău” celălalt părinte în faţa copilului, efectul fiind un adevărat abuz emoţional asupra acestuia. 

PAS este considerat o formă de abuz emoţional deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relaţie afectuoasă cu unul dintre părinţi. PAS este abuz emoţional deoarece:

părintele condiţionează copilul, îi oferă îngrijire în funcţie de comportamentul pe care îl pretinde;părintele retrage afecţiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare;părintele are aşteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra unui părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat;reponsabilizarea prematură a copilului; acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false acuzaţii de abuz;supra-protecţia copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu părintele este periculos. Creează anxietate copilului şi accentuează dependenţa acestuia de părintele alienator.Simptomele PAS

Pentru a preveni efectele PAS este necesar să fie cunoscute simptomele acestuia. Unele dintre practicile enumerate mai jos pot fi întâlnite chiar şi în cazul celor mai buni părinţi, dar pot constitui o atenţionare asupra a modului în care aceştia se comportă cu copii lor. 

părintele alienator oferă posibilitatea copilului de a decide asupra vizitei la celălalt părinte, atunci când instanţa a decis deja asupra unui program de vizită; creează tensiuni între copil şi părintele care nu locuieşte cu copilul.părintele alienator spune copilului totul despre relaţia de cuplu şi motivele de divorţ. Un argument al acestuia este dorinţa de a fi onest cu copilul, dar o astfel de practică este dureroasă pentru copil. Scopul real este ca copilul să se gândească mai puţin la celălalt părinte. refuzul unui părinte de a permite copilului să-şi ia obiectele personale la locuinţa celuilalt părinte.evitarea sau refuzul de a permite celuilalt părinte accesul la şcoală, la activităţile extraşcolare, la fişa medicală etc. blamarea unui părinte pentru problemele financiare, despărţire, schimbări ale stilului de viaţă, intrarea într-o nouă relaţie. un părinte poate programa copilului o multitudine de activităţi, astfel ca celalalt părinte să nu-l poată vizita. Refuzul de a fi flexibil cu programul de vizitare poate fi motivat ca astfel se răspunde la nevoile copilului, iar la protestele celuilalt părinte se poate răspunde că e egoist şi ne-interesat de copil.presupunerea că, dacă un părinte a avut un comportament violent faţă de celălalt, va fi în mod necesar violent şi cu copilul.

9

solicitarea adresată unui copil de a alege unul din părinţi cauzează acestuia distres.copilul este supărat pe un părinte. Acest lucru este normal, mai ales dacă acel părinte îl disciplinează sau spune „nu”. Dacă, pentru orice motiv, furia nu se atenuează, poate fi suspectat PAS. Copiii iartă şi doresc să fie iertaţi, dacă li se oferă această şansă. Extrem de suspect este cazul în care un copil afirmă că nu-şi poate aminti nici un moment plăcut petrecut cu un părinte, sau nu pot spune nimic pozitiv despre acesta. poate fi suspectat PAS când un părinte ridică problema schimbării numelui copilului sau sugerează o adopţie. poate fi suspectat PAS când copilul nu poate da nici un motiv pentru furia pe care o simte faţă de un părinte sau motivele sunt vagi, fără nici un fel de detalii.un părinte care are secrete, semne speciale, întâlniri private, cuvinte cu semnificaţii speciale poate fi suspectat de PAS. când un părinte utilizează copilul ca spion, pentru a aduna informaţii, copilul primeşte mesaje ce prejudiciază celălalt părinte.un părinte oferă copilului tentaţii care interferează cu programul de vizitare.un părinte care afişează tristeţe sau reacţionează ca şi cum a fost rănit de faptul că copilul a petrecut plăcut o perioadă de timp cu celălalt părinte îl va determina pe acesta să se retragă şi să nu comunice. El se va simţi vinovat sau va avea un conflict, presupunând că nu este în regulă să se simtă bine cu celălalt părinte. părintele care cere copilului informaţii despre viaţa personală a celuilalt părinte cauzează acestuia o tensiune considerabilă şi conflicte. Copiii care nu sunt afectaţi de PAS doresc să fie loiali ambilor părinţi. părinţii cu rol de salvator, care „salvează” fizic sau psihologic copilul atunci când nu există nici o ameninţare la adresa lor, creează în mintea copilului teama de ameninţare sau pericol, ducând astfel la PAS. solicitări ale unui părinte, contrare hotărârii judecătoreşti.ascultarea convorbirilor telefonice pe care copilul le are cu celălalt părinte.Dintre simptomele PAS , opt sunt considerate ca primare: 

campania de denigrare;explicaţiile vagi, absurde despre motivele denigrării;lipsa de ambivalenţă;fenomenul de „gânditor independent”suportul oferit părintelui alienator în conflict;lipsa sentimentelor de culpă pentru denigrarea şi îndepărtarea unui părinte;prezentarea unor scenarii preluate de la părintele alienator;animozitatea faţă de prietenii şi familia extinsă a părintelui înstrăinat. Factori de risc.

Pe perioada separării sau divorţului, sau în urma acestora, pot apare o serie de factori care semnalează posibila apariţie a PAS. 

oprirea vizitelor;copii nu sunt readuşi la timp după vizită;un părinte care nu-şi poate controla manifestarea furiei, mai ales în prezenţa copilului;bunici sau părinţi vitregi care exercită un control exagerat sau care sunt excesiv de intruzivi;

10

un părinte ameninţă cu răpirea copilului;suspiciuni de abuz sexual, fizic sau emoţional;abuz de droguri sau de alcool;un părinte care suferă de o tulburare psihică severă;un părinte exagerează cu apeluri telefonice;copilul refuză să meargă în vizită. Etapele PAS

Copiii victime ale PAS trec, de obicei, prin trei etape până la agravarea simptomelor. În unele cazuri, un părinte poate observa simptomele de alienare şi poate lua măsuri de reducere a acesteia. Cunoaşterea factorilor de risc poate ajuta un părinte să evite sau să prevină alienarea.

Etapa 1 – uşoară

Părintele alienator poate să încurajeze în aparenţă implicarea copilului în relaţie cu celălalt părinte, dar de fapt încearcă să se pună într-o lumină mai favorabilă: „Sunt mai bun decât el (ea)!”

Deşi părintele alienator are tendinţa de a îndepărta copilul de celălalt părinte, totuşi relaţia acestora nu este profund afectată şi poate fi menţinută fără dificultate, deşi copilul poate trece printr-un oarecare distres în perioada de tranziţie. 

Detectarea simptomelor PAS în această etapă este dificilă, comportamentul părintelui alienator fiind subtil şi în general, inconştient. Deşi afirmaţiile părintelui alienator sunt în general sincere, imaginea lui despre celălalt părinte este compromisă şi poate fi observată în comportament.

Etapa uşoară a PAS poate apare când:

un părinte intră într-o nouă relaţie, se recăsătoreşte sau are un copil;relaţia copilului cu celălalt părinte este considerată fără prea mare importanţă;copilul nu este încurajat să aibă contacte cu celălalt părinte şi în afara perioadelor de vizită;părintele căruia i-a fost încredinţat copilul nu este de acord cu faptul că acesta poate suferi un distres dacă nu are un contact direct sau indirect (ex: telefonic) cu celălalt părinte;un părinte nu poate accepta prezenţa celuilalt părinte, chiar la evenimente importante pentru copil. Copilul aflat în această etapă a PAS are de obicei o relaţie bună cu părintele alienator şi ajunge să participe la campania de denigrare a celuilalt părinte pentru a nu pierde avantajele ce decurg din această relaţie. Evaluatorul trebuie să fie atent la mesajele subiacente care sunt furnizate copilului. 

În această etapă, copiii prezintă puţine dintre simptomele PAS şi intensitatea acestora este redusă. Relaţia copilului cu celălalt părinte poate trece printr-o serie de dificultăţi în timpul tranziţiei. Copilul participă la campania de denigrare a celuilalt părinte pentru a-şi menţine relaţia strânsă cu pe care au dezvoltat-o cu părintele alienator. În timp, denigrarea celuilalt părinte scade în intensitate sau chiar dispare. 

11

Etapa 2 – moderată

Părintele alienator va interveni în relaţia copilului cu celălalt părinte, dar în aparenţă va sprijini implicarea acestuia. Sunt cazuri în care programul copilului este încărcat cu diverse activităţi şcolare sau sociale, dar acestea nu fac decât să împiedice relaţionarea copilului cu celălalt părinte. Dacă celălalt părinte obiectează, atunci părintele care are copilul în îngrijire consideră că nu-i pasă de activităţile în care este implicat copilul! 

În această etapă a PAS contribuţia părintelui alienator la înstrăinarea copilului este semnificativă şi are repercusiuni asupra relaţii acestuia cu celălalt părinte. Părintele alientaor interacţionează cu celălalt părinte într-un mod generator de conflict, astfel încât relaţia acestuia cu copilul să se răcească. Copilul va prezenta, în perioada de tranziţie, un grad de anxietate crescut, dar care se va reduce treptat şi relaţia cu celălalt părinte va re-deveni strânsă. Copilul are o bună relaţie cu părintele alienator, astfel că va împărtăşi împreună cu acesta convingerea că denigrarea celulalt părinte este justificată. 

Etapa moderată a PAS apare când:

un părinte refuză să comunice sau să coopereze direct cu celălalt părinte;părintele alienator transmite copilului întreg controlul asupra relaţionării cu celălalt părinte; părintele alienator vorbeşte fără respect la adrsa celuilalt părinte în prezenţa copilului, de exemlu, când celălalt părinte telefonează, părintele alienator dă telefonul copilului spunând: „Este el/ea” sau „Este maică-ta/taică-tu”, cu un ton dezgustat. părintele alienator face afirmaţii negative la adresa celuilalt părinte şi apăoi le retractează. copilul ajunge să aibă o identitate şi o lume diferită cu fiecare părinte. Uneori, părintele alienator înţelege importanţa teoretică a relaţiei copilului cu celălalt părinte, dar consideră că, în cazul său, această relaţie nu este benefică pentru copil, datorită caracterului deficitar al celuilalt părinte. Afirmaţiile şi comportamentul părintelui alienator pot fi foarte subtile, dar foarte dăunătoare pentru copil.

Cazurile din această categorie sunt cel mai des întâlnite. Părintele alienator poate folosi o mare varietate de tehnici de excludere a celuilalt părinte. Pot apare toate simptomele caracteristice PAS , dar mai puţin severe şi pervazive decât cele din etapa severă. Campania de denigrare este mai puternică, mai ales în perioada de tranziţie. Copiii din această categorie nu sunt excesiv de porniţi împotriva celuilalt părinte. Explicaţiile raţionale pentru deprecierea celuilalt părinte sunt mai numeroase şi mai absurde decât cele din prima categorie. 

Nu este prezentă ambivalenţa pe care copiii o simt în mod normal faţă de părinţii lor. Părintele alienator este descris ca fiind pe de-antregul bun, pe când celălalt părinte este cu totul rău. 

Copilul crede că sentimentele la adresa celuilalt părinte îi aparţin şi nu că i-

12

au fost induse. Într-un conflict, el este constant de partea părintelui alienator. 

Lipsa de vinovăţie a copilului este atât de mare încât poate lua aparenţa unei psihopatii, ţinând cont de lipsa de sentimente legată de separarea de celălalt părinte. Elemente ale scenariului de denigrare pot fi preluate de copil. 

Dacă în etapa uşoară copilul menţine o relaţie afectuoasă cu familia celuilalt părinte, în etapa moderată membri familiei celuilalt părinte devin şi ei subiect al campaniei de denigrare.

Pot apare dificultăţi serioase în relaţionarea copilului cu celălalt părinte, dar acestea diminuează după perioada de tranziţie şi programul de vizitare se poate desfăşura normal, în contrast cu etapa severă, când acesta este aproape imposibil, copilul având un comportament agresiv sau provocativ. 

Etapa 3 – severă

În cele din urmă, părintele alienator ajunge la o adevărată „spălare a creierului” copilului. Acesta este îndepărtat sistematic de părintele cu care înainte a avut o relaţie satisfăcătoare. Aceşti copii vor afirma frecvent că nu doresc să îl vadă sau să vorbească cu celălalt părinte. 

Un judecător canadian afirma: „ura nu este o emoţie ce apare natural la copil. Ea trebuie să fie învăţată. Un părinte care îşi învaţă copilul să-l urască pe celălalt părinte reprezintă un grav pericol pentru sănătatea mentală a acestui copil”. 

În această etapă, ura copilului faţă de celălalt părinte are un aspect fanatic, obsesiv. Din acest motiv părintele alienator nu mai e evoie să-l împiedice pe copil să aibă o relaţie cu celălalt părinte. Copilul preia dorinţele, sentimentele, ura părintelui alienator şi o afirmă ca fiindu-i proprie. El vede pe celălalt părinte şi familia acestuia întru totul negativi şi îi este imposibil să îşi amintească orice sentiment pozitiv faţă de aceştia. 

Copilul poate refuza întâlnirea cu celălalt părinte, poate face declaraţii false de abuz, ameninţă cu fuga, cu sinuciderea sau chiar cu crima dacă este forţat să aibă o relaţie cu celălalt părinte. Ura părintelui alienator şi a copilului se bazează pe o ideaţie paranoidă, putând ajunge până la nivelul unei folie a deux. 

Un copil aflat în această etapă a PAS poate fi recunocut după următoarele semne:

are o ură puternică faţă de celălalt părinte;refuză să viziteze sau să petreacă timp cu celălalt părinte;multe din părerile copilului sunt îngemănate cu cele ale părintelui alienator;credinţele sunt frecvent iraţionale;nu se simt intimidaţi de către instanţa de judecată;deseori, motivaţiile sale nu sunt bazate pe experienţele pe care le-a avut cu părintele alienator, ci cu ceea ce acesta i-a spus despre celălalt părinte. Ei au dificultatea de a diferenţia între acestea;

13

nu prezintă nici o ambivalenţă emoţională, ci doar ură, fără capacitatea de a vedea ceva bun;nu se simte vinovat pentru ceea ce simte faţă de celălalt părinte;sunt alături de părintele alienator în campania de denigrare a celuilalt părinte,această ură obsesivă ajunge să se extindă şi asupra familiei celuilalt părinte, fără nici un sentiment de vinovăţie sau mustrare de conştiinţă;poate păstra o aparenţă de normalitate, până ajung să fie întrebaţi de celălalt părinte. Copiii aflaţi în această etapă a PAS manifestă cu fanatism ura lor. Ei ajung, împreună cu părintele alienator, la o adevărată folie a deux, cu ideaţie paranoidă faţă de celălalt părinte.

Majoritatea simptomelor PAS sunt prezente într-un grad înalt. Copiii din această categorie pot fi cuprinşi de panică la gândul că urmează să-l viziteze pe celălalt părinte, manifestările emoţionale putând să facă vizita imposibilă. Dacă se află la domiciliul celuilalt părinte, ei pot fugi, pot ajunge ca şi paralizaţi de teamă, pot deveni provocativi sau pot avea manifestări violente, astfel că este necesar să fie returnaţi la domiciliul părintelui alienator. Spre deosebire de copii aflaţi în celelalte categorii, panica şi ostilitatea acestora nu scad în intensitate, nici chiar când sunt separaţi de părintele alienator pentru o perioadă mai lungă de timp. 

Dacă în primele două categorii motivaţia copilului este de a menţine o legătură mai puternică cu părintele alienator, cu care locuiesc, în această etapă relaţia cu părintele alienator este patologică, iar simptomele nu fac decât să o consolideze. 

Tipuri de părinţi alienatori

Gardner identifică trei tipuri de părinţi alienatori: naiv, activ şi obsesiv.

Tipul Naiv 

„Spune-i tatălui tău că are mai mulţi bani decât mine, aşa că să-ţi cumpere el pantofii de sport” 

Cei mai mulţi părinţi care au divorţat au momente în care sunt alienatori naivi. Aceşti părinţi cunosc şi afirmă importanţa ca un copil să aibă o relaţie bună cu celălalt părinte. Rareori aceştia revin în instanţă pentru a solicita schimbarea programului de vizitare sau pentru alte aspecte referitoare la copil. Ei încurajează relaţia dintre copil şi celălalt părinte şi familia acestuia. Comunicarea dintre părinţii copilului este, de obicei, bună, chiar dacă este posibil ca aceştia să mai aibă neînţelegeri, la fel ca înainte de divorţ. În cele mai multe cazuri, ei pot ajunge la un acord, fără a-l implica pe copil în discuţiile lor. 

Copiii, indiferent dacă au părinţi divorţaţi sau nu, ştiu că există momente în care între părinţi apar neînţelegeri sau când nu sunt de acord asupra unor aspecte. Lor nu le place să-şi vadă părinţii certându-se; se pot simţi răniţi sau speriaţi de ceea ce aud. Dar ei reuşesc să facă faţă acestor momente, ştiind că totul va trece şi că toate vor reveni la normal. Ei nu vor rămâne, de

14

obicei, afectaţi de discuţiile dintre părinţii lor. Copiii sunt convinşi că părinţii le oferă dragoste şi protecţie. Copilul şi părinţii au personalităţi distincte, credinţe şi sentimente diferite. Ei nu se simt ameninţaţi de ceea ce un părinte simte faţă de celălalt. 

Caracteristicile tipului de părintelui alienator naiv sunt:

capacitatea acestora de a separa propriile nevoi de cele ale copiilor. Ei recunosc că este important pentru un copil să petreacă timp cu celălalt părinte, pentru a-şi putea construi o relaţie bazată pe dragoste. Ei evită să facă din celălalt părinte ţinta supărărilor lor; ei se simt confortabil când copiii au o relaţie cu celălalt părinte şi cu familia acestuia;respectă deciziile instanţei şi autoritatea acesteia;au abilitatea de a trece peste sentimentele negative şi a le lăsa să se vindece, pentru a nu afecta relaţia copilului cu celălalt părinte;au capacitatea de a fi flexibili şi a colabora cu celălalt părinte;le pare rău când au acţionat într-un mod care a afectat relaţia copilului cu celălalt părinte;acceptă ca celălalt părinte să participe la activităţile copilului;permit accesul celuilalt părinte la informaţiile medicale şi şcolare despre copil. Părinţii din această categorie nu au nevoie de psihoterapie, dar dobândirea unor informaţii despre PAS îi poate ajuta să nu afecteze copilul prin accentuarea efectelor acestuia. 

Aceşti părinţi sunt conştienţi că pot şi greşi, dar îşi iubesc suficient copilul pentru a face ca lucrurile să meargă cât mai bine. Ei se concentrează pe ceea ce este bun pentru copil, fără a regreta, a învinui pe alţii sau a se victimiza.

Tipul Activ

„Nu vreau să-i spui tatălui tău că am câştigat aceşti bani în plus. El nu ne va mai da această sumă, şi eu aş vrea să-i păstrez ca să mergem la Disneyland. Îţi aminteşti că a făcut la fel şi când am vrut să mergem la bunica de Crăciun” 

Cei mai mulţi părinţi care revin în instanţă punând problema programului de vizitare aparţin tipului activ. Ei sunt de acord cu faptul că un copil trebuie să aibă o relaţie sănătoasă cu celălalt părinte, dar nu sunt capabili să-şi controleze propria furie sau frustrare. Când un eveniment le activează sentimentele negative, părinţii alienatori le deplasează către celălalt părinte. După ce a recâştigat controlul situaţiei, părintele îşi regretă comportamentul şi încetează practicile alienatoare. Părintele alienator activ poate fi recunoscut tocmai prin această fluctuaţie între manifestarea impulsivă a sentimentelor negative faţă de celălalt părinte şi dorinţa de a repara răul făcut. Ei au intenţii bune, dar pierd controlul, fiind copleşiţi de sentimentele negative. 

Caracteristicile părintelui alienator activ sunt:

15

aduce acuze celuilalt părinte în faţa copilului, mai degrabă datorită impulsivităţii decât a dorinţei de a deteriora imaginea acestuia;după ce le trece furia, părinţii alienatori activii realizează că au greşit şi încearcă să repare durerea provocată copilului. În acele momente ei pot fi foarte atenţi şi suportivi cu sentimentele copilului lor. ei reuşesc să facă diferenţa dintre nevoile lor şi cele ale copilului, înţelegând dorinţa acestuia de a avea o relaţie cu celălalt părinte.ca şi alienatorii naivi, cei activi acceptă faptul că copilul are propriile sentimente şi convingeri. Dar în timpul exploziilor de furie la adresa celuilalt părinte ei nu mai pot diferenţia între acestea. În cele mai multe cazuri, sentimentele şi convingerile copiilor mai mari rămân bazate pe propriile lor experienţe în relaţia cu celălalt părinte şi nu pe ceea ce li se spune. pentru a păstra un climat armonios, copiii mai mari învaţă să nu-şi mai exprime propriile sentimente şi opinii. Cei mai mici devin confuzi şi vulnerabili la influenţa părintelui alienator.Aceşti părinţi respectă autoritatea instanţei şi se conformează deciziilor acesteia. Cu toate acestea, ei pot fi rigizi şi necooperanţi cu ceilalţi părinţi. Ei au tendinţa de a se răzbuna pe ceilalţi părinţi pentru nedreptăţile suferite. De obicei acceptă ajutorul specialiştilor atunci când ei sau copiii au probleme pe care simt că nu le pot depăşi. Ei sunt preocupaţi cu adevărat de starea de bine a copiilor lor după divorţ. Sentimentele lor negative sunt încă prezente, dar ei încearcă să le depăşească. 

Tipul Obsesiv

„Îmi iubesc copiii. Dacă instanţa nu îi poate proteja de abuzurile tatălui lor, eu o voi face. Chiar dacă nu s-a dovedit că el a abuzat copiii, sunt sigură că o va face. Copiii sunt speriaţi de tatăl lor. Dacă ei nu doresc să-l vadă, eu nu îi voi obliga. Sunt destul de mari pentru a lua propria decizie”.

Este vorba despre părintele (sau bunicul) care are un singur scop: să atragă copilul de partea sa şi împreună cu acesta să ducă o campanie de distrugere a relaţiei cu celălalt părinte. Acest părinte ignoră nevoile copilului şi consideră că dreptatea este doar de partea lor. Acest proces este de durată, dar cu cât copiii sunt mai mici, le este imposibil să-l perceapă sau să-l combată. Alienarea începe cu mult înainte ca divorţul să rămână definitiv. Părintele care aparţine tipului obsesiv este furios, supărat sau se simte trădat de celălalt părinte. Motivul iniţial poate fi justificat. Este posibil ca acest părinte să fi fost agresat fizic sau emoţional sau înşelat din punct de vedere financiar. Problema apare atunci când sentimentele negative nu se vindecă, ci devin din ce în ce mai intense datorită faptului că cei doi părinţi se simt obligaţi să continue relaţia doar pentru copil. 

Caracteristicile tipului de părinte obsesiv sunt:

este obsedat de distrugerea relaţiei copilului cu celălalt părinte;a reuşit să inducă copilului propriile credinţe şi convingeri despre celălalt părinte;copiii ajung să susţină exclusiv părerea părintelui alienator în loc de a-şi exprima propriile sentimente, provenite din experienţa lor cu celălalt părinte;copiii nu pot să explice motivele sentimentelor lor; acestea apar ca fiind iraţionale. Nimeni nu poate convinge părintele alienator de contrariul

16

convingerilor sale; oricine încearcă acest lucru este considerat duşman. părinţii alienatori caută sprijinul altor membri ai familiei sau al grupului de prieteni, care împart cu ei convingerea că sunt victime ale celuilalt părinte sau chiar ale sistemului;ei se consideră victime ale celuilalt părinte şi cred că orice ar face pentru a „proteja” copilul este justificat;dorinţa lor este ca instanţa să ia o hotărâre de „pedepsire” a celuilalt părinte, interzicând ca acesta să mai vadă copilul. Decizia instanţei ar face ca părintele alienator să îşi confirme că a avut continuu dreptate;autoritatea instanţei nu îl intimidează;părintele alienator crede că trebuie să-şi „apere” copilul cu orice risc. Nu există tratamente eficiente pentru părintele alienator sau pentru copilul afectat de PAS. Nici instanţele de judecată şi nici profesioniştii din sănătatea mintală nu au cum interveni. Singura speranţă pentru copiii afectaţi de PAS este identificarea din timp a simptomelor şi prevenirea accentuării alienării. După ce s-a realizat îndepărtarea de celălalt părinte, copii devin „cu adevărat credincioşi” în cauza părintelui alienator şi pierduţi pentru celălalt părinte.

Este important de precizat că nu se poate vorbi despre PAS atunci când un părinte se face vinovat de abuz sau neglijare asupra copilului. În acet caz, respingerea părintelui de către copil este justificată. De asemenea, nu este PAS atunci când copilul are o relaţie pozitivă cu celălalt părinte, chiar dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul încearcă să-l îndepărteze. 

Este imperios necesară identificarea unui mod eficient de intervenţie a specialiştilor, inclusiv a instanţelor de judecată, pentru reabilitarea părintelui alienator şi a copilului cu PAS.

Bibliografie:

Bone, Michael; Walsh, Michael, Parental Alienation Syndrome: How to Detect It and what to do about it, The Florida Bar Journal, Vol. 73, No. 3, March 1999, p. 44-47 Byrne, Kenneth, Brainwashing in Custody Cases: The Parental Alienation Syndrome, Australian Family Lawyer, Vol. 4, p. 1 Deirdre Conway Rand, Ph.D., The Spectrum of Parental Alienation Syndrome, American

|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||

Efectele abuzului emoţional

Abuzul emoţional este considerata cea mai dureroasa forma de violenţa şi cel mai dăunător mod de distrugere a stimei de sine, acesta creează răni care se vindeca, de ce mai multe ori mult mai greu decât cele ale violentei fizice. Prin abuz emoţional, insultele, insinuări, critici şi acuzaţii este distrusa încet stima de sine a victimei înainte ca ea sa fie capabila sa analize situaţia în mod raţional. Începe sa considere ca ceva nu este

17

în ordine cu ea însăşi sau chiar ii este teama ca îşi pierde raţiunea şi se învinovăţeşte pentru abuz. In literatura de specialitate cele mai întâlnite efecte ale abuzului emoţional sunt: negarea, depersonalizarea, depresia, lipsa motivaţiei, confuzia, stima se sine scăzuta, dificultăţi în concentrare şi în luarea deciziilor, sentimentul eşecului şi al inutilităţii, lipsa speranţelor, autoînvinovăţirea şi autodistrugerea (Loring, M. , Emotional Abuse, 1994). Abuzul emoţional afectează victima astfel incit aceasta îşi pierde încrederea în ea însăşi, sentimentul propriei valori dispare, la fel şi încrederea în propriile percepţii şi raţionamente. Indiferent daca vorbim despre o mustrare continua, subapreciere, intimidare sau de un abuz camuflat sub forma de ajutor în învăţare, rezultatul este acelaşi, victima se depersonalizează. Unul dintre efectele abuzului în relaţie de cuplu este negarea. Chang (I Just Lost Myself: Psychological Abuse of Women in Marriage, 1996) considera ca după ce abuzul începe o perioada de timp, partenerul abuzat neaga seriozitatea problemei atât fata de ea cit şi fata de ceilalţi, pentru a-si proteja imaginea. Aceştia se centrează pe aspectele pozitive, deoarece îşi doresc sa creadă ca partenerii lor ii iubesc şi ca relaţia va merge bine. 2Mulţi autori au identificat relaţiile de cuplu sănătoase ca fiind esenţiale în dezvoltarea şi bunăstarea femeii, iar eşecul relaţiilor este experimentat de acestea ca fiind propria lor greşeala, ce determina ruşine, vina, şi depresie. Aceiasi autori explică poziţia femeii ce considera ca indiferent ce ar face nu poate realiza o relaţii sănătoasa, astfel devenind neputincioasa, iar în aceasta situaţie în care nu poate alege, pasivitatea, neputinţa învăţată şi depresia sunt cele mai întâlnite rezultate. Loring (Emotional Abuse, 1994) considera ca partenerii abuzivi resimt pierderea iubirii, al controlului şi al puterii, insa folosire abuzului emoţional intensifica pierderea, deoarece aceasta dominare distruge identitatea partenerului abuzat, iar cu cit victima se adaptează mai mult agresorului, identitatea ei se pierde în faţa ambilor. Benjamin (apud. Loring, M. , Emotional Abuse, Pb. Lexington, New-York,1994) explica faptul ca dominarea începe odată cu încercarea de a nega dependenta. Acelaşi autor

18

explica situaţia bărbatului care se teme şi încearcă sa se apere de identificarea cu dependenta de mama sa, astfel mai târziu devine dominant şi puternic în raport cu partenera sa de cuplu. Astfel se crează un ciclu, cu cit el este mai dominant cu atât ea se pierde pe ea însăşi mai mult. Herman considera ca în orice relaţie în care unul dintre parteneri este forţat să se adapteze celuilalt, cel forţat îşi pierde identitatea, iar într-o astfel de situaţie crearea unei legături intime intre cei doi este imposibila. Victimele abuzului emoţional au tendinţa de a îşi asuma critica, respingerea agresorului sau, se află într-o continua agitaţie şi se întreabă adesea : “ oare sunt chiar aşa de rău cum mă face sa par sau doar este imposibil de mulţumit?” “Să rămân în această relaţie sau sa plec” “Daca sunt aşa de incompetenta cum zice el, poate ca nu pot sa mă descurc singura. ?” “ Daca nu o sa mă mai iubească nimeni niciodată?”. în final, acordând prea mult timp partenerului, majoritatea victimelor abuzului emoţional ajung sa se auto învinovăţească pentru toate problemele relaţiei de cuplu şi sa considere ca ceva nu este în ordine cu ele, sa se dispreţuiască, sa creadă ca nu pot fi iubite (Becker, D. , Throught the Looking Glass: Women and Borderline personality Disorder, 1997). 3Abuzul emoţional transforma relaţia de cuplu într-o relaţie bazata pe ostilitate, dispreţ şi ura. Indiferent cit de mult s-au iubit patenerii cuplului, atunci când apare abuzul emoţional, dragostea este înlocuita de teama, furie, vina şi ruşine. Chiar dacă se abuzează reciproc sau doar unul dintre ei, relaţia de cuplu se distruge. În final, abuzul emoţional determina ambilor parteneri, victima şi agresor, uitarea calităţilor celuilalt. Cu cit unul dintre parteneri se simte liber sa îl critice şi sa îl domine pe celalalt partener, cu atât îl va respecta mai puţin. Cu cit un partener este mai mult abuzat emoţional, cu atât îşi va uri mai mult partenerul abuziv. Lipsa respectului şi ura, pe care cei doi parteneri încep sa le simtă unul fată de celalalt conduce spre întărirea abuzului emoţional şi spre justificarea comportamentului tot mai distructiv al fiecărui partener. In timp abuzul emoţional amplificat de furia ambilor parteneri, victima şi agresor, poate degenera în violenţa fizica (Stets, J. , Verbal and Physical Aggresion în

19

Marriage, Journal of Mariage end Family, 1990). Engel (The Emotionally Abusive Relationships, New-Jersey, 2002) considera ca atunci când abuzul emoţional este mutual acceptat, fiecare dintre parteneri trebuie sa se descurce cu critica, atacurile verbale şi respingerea celuilalt, este o situaţie de supravieţuire. Abuzul emoţional devine un instrument, partenerii de cuplu se simt nesiguri şi fiecare se agaţă mai mult de relaţie. Astfel se creează un ciclu distructiv. Abuzul emoţional se dezvolta tot mai mult relaţia devine tot mai nocivă iar partenerii devin mult mai dependenţi unul de celalalt.FILME: 1. Baronul Miunchausen (desene animate)- sindromul Miunchausen 2. Pohoronite menya za plintusom (2009)- sindromul Miunchausen

3. V POSTELI S VRAGOM (l.rusa) (1991)Rol principal: julia roberts - abuz emotional asupra femeilor

20