SEX ŞI TEMPERAMENT

Instruirea copiilor mici nu este făcută cu scopul de a-i învăţa să-şi controleze emoţia, ci de a vedea ca exprimarea ei nu le face rău decât lor înşile. În cazul fetelor, exprimarea furiei este controlată mai devreme. Mamele lor le fac fustiţe din iarbă care vor fi distruse într-o învălmăşeală în noroi şi le aşează pe cap nişte saci al căror conţinut ar fi păcat să fie vărsat. Drept urmare fetiţele îşi controleaza crizele de furie şi plans mai devreme decât băieţii care ar putea să se rostogolească şi să ţipe în noroi până la vârsta de 14-15 ani fără nicio ruşine. Diferenţa de sex este accentuată de două puncte. Când băieţii au vârsta de 4-5 ani, ei au tendinţa de a-şi transfera supunerea/loialitatea principală taţilor lor; îi urmăresc, le dorm noaptea în braţe şi sunt dependenţi de ei. Însă, adesea, băiatul se va simţi părăsit şi va avea atacuri de plâns şi de furie. Pe de altă parte, fetele sunt implicate mai devreme în îngrijirea micilor copii şi foarte rar se ataşează iniţial de tată. Ocazia inevitabilă apare atunci când tatăl a trebuit să plece la vânătoare sau în căutarea vraciului. Atunci fetiţele îşi smulgeau fustele şi se rostogoleau în noroi cu la fel de multă voinţă ca fraţii lor. Dar deobicei fetele nu sunt supuse unei a doua înţărcări de acest fel decât după ce soţii lor mor, când, ca văduve, trec din nou prin experinţa traumatizantă a pierderii paternităţii.

În viaţa copiilor în grup există o diferenţă de sex marcată care prevalează pe decursul vieţii. Fetiţele sunt în principal folosite pentru a căra, pentru a aduna mâncare şi pentru a căra lemnele de foc. De fiecare dată când este sărbătoare sau strânsul recoltei, fetiţele înrudite sunt adunate şi puse să muncească o zi sau puţin mai mult. E singurul moment când se întâlnesc.

Băieţii trec printr-o experienţă aproape opusă. Munca lor nu constă în grupuri, ci în însoţirea tatălui sau a unui frate mai mare într-o vânătoare sau în pădure pentru a aduna ierburi sau a tăia lemne. Tiparul acestui grup este de un mic băiat şi unul sau doi adulţi. Când nu sunt astfel de expediţii, mai mulţi băieţi se adună pentru a face arcuri de jucărie şi săgeţi sau pentru a aşeza capcane pentru şobolani. Asocierea cu propriul grup de vârstă este cel mai fericit moment. Dorinţa bărbaţilor de a face vizite este o cauză constantă a glumelor pline de reproş pe care femeile le fac bărbaţilor, iar un bărbat prea dornic de astfel de activităţi va fi poreclit “Hoinarul” sau “Neastâmpăratul” de către soţii. Una dintre formele care se instaurează ca o instabilitate nervoasă în comunitatea Arapesh este o suprasensibilitate la situaţiile sociale; acest lucru se poate manifesta fie prin faptul că individul devine un pustnic, fie prin permanenta hoinăreală de la o ocazie festivă la alta.

Instruirea pe care copiii o primesc în ceea ce priveşte proprietatea îi încurajează să respecte proprietatea altora şi le dă un sentiment de siguranţă în proprietatea propriului grup familial. Copiii sunt mustraţi dacă vătămează proprietatea altora şi o explicaţie reiterativă va însoţi explorările unui copil: “Este a lui Balidu, ai grijă. Este a bunicului, nu o sparge”; nu se pune accent pe distincţia “al meu” - “al său”.

Când apar primele semne ale pubertăţii, adolescentul trebuie să observe anumite tabuuri, trebuie să evite să mănânce anumite mâncăruri şi să bea apă rece până când vor fi recoltaţi cartofii, o perioadă de tabu care durează aproape un an. Pentru prima dată copiii sunt conştienţi din punct de vedere cultural de psihologia sexului.

Băiatul devine responsabil de propria creştere; dacă încalcă regulile nu va fi pedepsit de nimeni. Acum trebuie să îndeplinească sarcina de a separa funcţia reproductivă a femeilor de funcţia bărbaţilor de a procura hrană. Cea mai dramatică

reprezentare a acestei delimitări este cultul “tamberan”. Tamberan este patronul supranatural al bărbaţilor adulţi din trib; el, sau ei, deoarece el este câteodată conceput în mod separat, nu trebuie să fie văzut niciodată de femei sau de copii neiniţiaţi şi este imitat prin diverse instrumente de sunet, flauturi, fluiere etc. Din momentul în care un copil este suficient de mare, venirea tamberanului, şederea lui în sat, plecarea sa, sunt momente importante în viaţă. Până la vârsta de 6-7 ani venirea tamberanului înseamnă acelaşi lucruri pentru ambele sexe.

Dacă băiatul este fiul mai mare, acesta va fi iniţiat separat. Iniţierile importante au loc doar o dată la 6-7 ani, atunci când ironiile repetate dintre comunităţi la marile sărbatori întărâtă o comunitate care preia munca de organizare necesară dacă 12 sau 15 băieţi şi rudele lor garante/care-i sponsorizează vor fi hrănite pentru mai multe luni în acelaşi loc. O astfel de sărbătoare se pregăteşte în câtiva ani.

Lucrurile esenţiale ale iniţierii rămân aceleaşi: există o scindare rituală de femei, în acest timp novicele observă tabuuri speciale care ţin de mâncare, este tăiat, mănâncă o masă de sacrificiu a sângelui bărbaţilor în vârstă şi i se arată anumite lucruri minunate. Aceste lucruri intră în două clase: obiecte remarcabile pe care nu le-a văzut niciodată (de exemplu măsti); şi revelaţia, o parte din care i-a fost deja revelată, aceea că defapt nu există niciun tamberan. Credinţa în sânge, în importanta legătură dintre sânge şi creştere fac parte din structura primară a culturii arapesh.

În marea iniţiere sunt accentuate şi alte lucruri: camaraderia dintre băieţi, grija pe care le-o poartă taţii şi fraţii mai mari.

Novicii poartă învelitori din frunze pe cicatrici la care se referă ca la propriile soţii. Vocile acestor soţii sunt imitate cu ajutorul unor frunze de iarbă pentru a le putea asculta femeile; între ele, femeile le numesc “mici păsări”. Novicii nu sunt încurajati să urască sau să se teamă de femei. Sunt supuşi unui ceremonial pentru a vedea dacă au experimentat în domeniul sexului sau nu, ceva ce ei ştiu că este interzis deoarece opreşte dezvoltarea normală. Băiatul găsit vinovat este pedepsit şi pus să mestece o bucată de nucă care a fost în contact cu vulva unei femei, dacă e posibil cu cea cu care e logodit şi cu care a avut contact sexual; in timp ce vinovatul este pedepsit, restul sunt atenţionaţi, sexul este bun, dar periculos pentru cei care nu s-au dezvoltat încă.

De la pubertate până la vârsta a doua, un membru al comunităţii ocupă o poziţie specială cu responsabilităţi faţă de cei în vârstă şi de cei tineri. Jumătate din mâncare este pusă separat pentru bătrâni şi copii, anumite tipuri de cartofi, de păsări, peşte sau carne – acestea sunt pentru cei care nu sunt încă interesaţi de sex, saul al căror interes a pierit.

Relaţia dintre tată şi fiu se bazează pe mâncarea dată şi pe mâncarea primită cu recunoştinţă. Fiecare bărbat a contribuit la creşterea fiecărui copil. Când fiul mai mare intră în cultul tamberan sau dacă cel mai mare copil este fată, când aceasta ajunge la pubertate tatăl se retrage. La sfârşitul adolescenţei, băiatul Arapesh intră în societate, este iniţiat, are o mulţime de datorii asistându-şi tatăl şi unchii.

Băiatul Arapesh îşi creşte soţia. Aceasta îi este promisă când are 7-8 ani, băiatul fiind mai mare cu aproximativ 6 ani, iar fata pleacă să locuiască în casa viitorului soţ. Toţi bărbaţii din familie contribuie la creşterea fetei. În anii următori aceasta reprezintă cea mai mare revendicare asupra ei. Întreaga organizare socială este bazată pe analogia dintre copii şi soţii ca reprezentând un grup mai tânăr, mai puţin responsabil decât bărbaţii trebuind astfel să fie ghidat.

Alegerea unei soţii de către tată ţine de multe aspecte. În primul rând apare problema alegerii unei soţii dintr-un sat apropiat, dintr-un clan cu care deja este înrudit. Fata trebuie să aibă anumite atribute. Trebuie să aibă multe rude de sex masculin, buni vânători şi inteligenţi în luarea deciziilor. Cei din tribul Arapesh văd căsătoria ca pe o şansă de a mări cercul familial. Incestul nu e privit cu repulsie, ci ca o negare stupidă a bucuriei de a mări, prin căsătorie, numărul membrilor dintr-o familie. Astfel, când tatăl alege o soţie pentru fiul lui, acesta ţine cont şi de rudele ei. Când se poartă negocierile, tatăl fetei este recalcitrant. Cea mai mare cerinţă de la soţie este responsabilitatea; aceasta trebuie să aibă deasemenea un ten deschis; o fată cu pielea bolnavă se va căsători mult mai târziu, iar băieţii cu astfel de probleme nu se vor căsători niciodată. Fiecare fată (cu condiţia să nu fie deformată) va fi căsătorită cel puţin o dată. Dacă rămâne văduvă de tânără va fi căsătorită legal chiar dacă nu va fi primită în patul soţului ei.

Alegerea unei soţii pentru fiu se numeşte “aşezarea unui sac pe capul ei”. Fata este lăsată de părinţii ei în casa logodnicului unde doarme cu socrii şi lucrează cu soacra. Faţă de soţ are o atitudine de încredere şi acceptare, ataşându-se de toate rudele sale. Actul sexual este privit ca expresia finală şi completă a acestei afecţiuni. În cultura Arapesh creşterea şi viaţa sexuală sunt antitetice. Respectarea tabuurilor ţine de creşterea sânilor, considerându-se că dacă fetele îşi încep viaţa sexuală prea devreme aceştia nu se mai dezvoltă armonios. Părinţii calculeză greşit vârsta copiilor ajungându-se la situaţii când fata se dezvoltă mai repede decât băiatul. În aceste cazuri se recurge la magie, deşi aceasta e văzută ca o soluţie nesigură. De obicei acest lucru se rezolvă prin rearanjarea logodnelor: fata matură este dată fratelui mai mare al logodnicului iniţial.

Prima menstruaţie a fetei şi ceremonialul corespunzător au loc în casa soţului. Fraţii ei joacă un rol important şi sunt aduşi. Aceştia construiesc o colibă menstruală, mult mai bine construită decât cele pentru femeile adulte. Banderolele de la mâini si picioare îi sunt luate, la fel şi cerceii şi cureaua din dorinţa de a tăia orice legătură a fetei cu trecutul. Fata este îngrijită de femei mai în vărstă, propriile rude sau rude ale soţului, care îi freacă corpul cu ace. Acestea îi spun să ruleze frunze de urzică într-un tub şi să şi-l introducă în vulvă, fapt ce-i va face sânii să-i crească mari şi puternici. Fata nu mănâncă si nici nu bea apă . În a treia zi iese din colibă şi se aşează lângă un copac în timp ce fratele mamei sale îi va face tăieturiledecorative pe umeri şi fese.

Tatăl îi dă tânarului soţ instrucţiuni cu privire la masa ceremonială pentru fată , masă ce conţine o serie de ierburi speciale. Acesta îi spune tânărului să caute anumite plante din care se va prepara o supă, plante care o vor face pe fată puternică. Între timp fata este pictată pe spate şi pe umeri cu vopsea roşie, i se dă o fustă nouă şi cercei noi. Una din femei îi împrumută o mică scoică verde în formă de con şi pana stacojie pe care toate femeile măritate le poartă ca simbol al statului lor. Fraţii îi dăruiesc arcuri şi săgeţi, farfurii din lemn etc. Femeile îi aşează pe cap vechiul sac decorat cu frunze. Tânăra se prezintă în faţa soţului care îşi pune degetul mare de la picior pe degetul ei mare de la picior şi îi dă jos de pe cap vechiul sac. Îi dă să mănânce supa apoi rupe în două un cartof, jumătate mănâncă ea, iar cealaltă jumătate este dusă în casă ca un semn că ea nu îl va trata ca pe un străin. Această jumătate este păstrată până când fata rămâne însărcinată. Timp de o săptămână nici ea, nici soţul nu mănâncă carne. Fata pregăteşte o falsă budincă din vegetale pe care o aruncă în pădure iar soţul pleacă la vânătoare, întorcându-se când găseşte carne, amândoi dând o masă pentru toţi cei care i-au ajutat. Timp de o lună fata nu va mânca carne, nu va bea apă rece sau lapte din nucile de cocos tinere.

Această ceremonie marchează sfârşitul copilăriei fetei, acesta nu este un ceremonialde căsătorie. Din când în când părinţii fetei primesc inele fără valoare economică dar care simbolizează apartenenţa fetei la clanul patern. După acest ceremonial viaţa fetei decurge în acelaşi fel ca şi până atunci.