SEMINARUL 3

STRESUL PSIHIC

Din punct de vedere istorico-lingvistic, prima folosire scrisă a termenului englez „stress” apare în

Oxford English Dictionary, în secolul al XV-lea, desemnând o „solicitare” sau presiune fizică, sens care s-a

păstrat actualmente în limbajul tehnic. Într-un dicţionar din 1704, termenul dobândeşte şi sensul de

„dificultăţi, strâmtorări sau adversităţi” adresate unei persoane (nu unui lucru). În secolul al XIX-lea, el

desemna „o solicitare asupra unui organ al corpului sau unei puteri a minţii”. Webster’s New Collegiate

Dictionary (1981) defineşte stresul ca fiind „un factor fizic, chimic sau emoţional care produce tensiune

corporală sau mintală şi poate fi un factor în cauzarea bolilor”.

Termenul „stress” se foloseşte în forma sa netradusă în toate limbile de pe glob.

Potrivit definiţiei lui Selye, stresul este definit ca „răspunsul nespecific al corpului la orice

solicitare făcută asupra sa” şi că el este o „stare manifestată printr-un sindrom” (Sindromul general de

adaptare).

„Stresul general” este definit actualmente (A. von Eiff) ca: „reacţie psiho-fizică a organismului

generată de agenţi stresori ce acţionează pe calea organelor de simţ asupra creierului, punându-se în mişcare

– datorită legăturilor cortico-limbice cu hipotalamusul – un şir întreg de reacţii neuro-vegetative şi endocrine,

cu răsunet asupra întregului organism”.

Sindromul general de adaptare, al lui Selye, se desfăşoară în trei stadii: alarmă, rezistenţă şi

epuizare, caracterizate prin modificări fiziologice complexe, centrate pe activarea sistemului hipotalamus-

hipofiză-suprarenală şi secreţia de hormoni corticoizi. Acestea au sens adaptativ, de creştere generală (a

tuturor sistemelor) şi nespecifică (pentru stresori de orice tip) a rezistenţei organismului. Cannon a descris

un caz particular al reacţiei de alarmă, reacţia de urgenţă, care este un caz hiperacut al primeia. În cazul

reacţiei de urgenţă, un stresor foarte puternic este urmat de o fază de şoc (alterarea brutală a homeostaziei),

şi nu de alarmă, după care urmează faza de contraşoc (restabilirea parţială sau totală a homeostaziei, prin

mobilizarea extremă a resurselor organismului). După aceasta, se trece la stadiul al doilea, de rezistenţă la

acţiunea stresorilor.

Stresul propriu-zis nu este Sindromul general de adaptare (GAS), ci ceea ce rămâne după GAS.

Din punct de vedere psihologic, stresul este reziduul emoţiilor respective.

Lazarus şi Folkman definesc stresul ca „efort cognitiv şi comportamental (cu exprimare afectivă

pregnantă) de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările externe sau interne care depăşesc resursele personale”.

În ceea ce priveşte stresul psihic, acesta a fost demonstrat printre primii de către Cannon, în

experimentele asupra animalelor, prin care a evidenţiat existenţa unui stres psihic experimental la animale.

P.Fraisse defineşte stresul psihic ca „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului

care nu-şi găsesc soluţia”. O definiţie mai largă a acestuia este dată de M.Golu, după care stresul psihic este

„o stare de tensiune, încordare şi disconfort determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de

1

frustrare sau reprimare a unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau

imposibilitatea rezolvării unor probleme”.

Termenul de stres psihic, în definiţia lui obişnuită, reprezintă stresul psihic primar (rezultat al unei

agresiuni recepţionate în sfera psihicului (conflicte şi suprasolicitări psihice induse de stimuli verbali, dar şi

realizate prin concentrarea atenţiei, cu evocarea sau persistenţa unor imagini, sentimente); în cazul său,

agenţii stresori psihici sunt posesori ai unei semnificaţii (ex: termenul „război”, capabil să declanşeze

instantaneu reacţia de stres). Există şi „stres psihic secundar”, care este tot o reacţie de stres psihic, dar care

survine ca o reacţie de însoţire sau chiar de conştientizare a unui stres fizic, biologic, căruia i se acordă o

semnificaţie de ameninţare sau de altă natură. Pentru practica medicală, ne interesează stresul psihic

secundar reprezentat de boală, în care sindroamele psihice sau somatice generează stres psihic secundar

nou, cauzat de disconfortul psihic şi somatic, dar şi un stres psihic primar prin semnificaţia de pericol

pentru viaţa sau integritatea individului sau pentru inserţia lui socio-profesională.

Iamandescu consideră că stresul psihic reprezintă „un sindrom constituit de exacerbarea, dincolo

de nivelul unor simple ajustări homeostatice, a unor reacţii psihice şi a corelatelor lor somatice (afectând

cvasitotalitatea compartimentelor organismului), în legătură cu excitaţia externă şi internă exercitată de o

configuraţie de factori declanşanţi (agenţi stresori) ce acţionează intens, surprinzător, brusc şi/sau persistent

şi având un caracter simbolic, „de ameninţare”, alteori un rol extrem de favorabil pentru subiect (percepuţi

sau anticipaţi ca atare de subiect). Alteori, agenţii stresori reprezintă excitanţi psihici cu rezonanţă afectivă

majoră (pozitivă – eustres sau negativă – distres) sau surse de suprasolicitare a proceselor cognitive (atenţie,

gândire etc.) şi voliţionale, dar cu menţiunea că stresul psihic are la bază în primul rând o participare afectivă

pregnantă”.

Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres).

Eustresul („stresul pozitiv”) are efecte benefice asupra organismului uman, apărând în cazul în care

agenţii stresori au o semnificaţie favorabilă pentru individ. Aceştia declanşează afecte pozitive (bucurie

intensă, extaz, triumf, râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv asupra asupra organelor şi

aparatelor organismului. Eustresul mai apare în cursul unor stări emoţionale pozitive cuplate sau nu cu efort

fizic moderat (ex. actul sexual sau jogging-ul). Eustressul este prin excelenţă acut. Repetarea eustresurilor

contribuie la creşterea imunităţii antiinfecţioase şi antitumorale, devenind o premisă a longevităţii.

Distresul („stres psihic negativ”) este recunoscut unanim ca patologic. El produce, de obicei,

suferinţă şi dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent stresor.

Distres EustresCalitatea

agenţilor stresori

Neplăcuţi, ameninţători, suprasolicitanţi Plăcuţi, solicitare moderată într-un climat

afectiv pozitivTipuri de reacţii Active: furie, ruşine, groază etc.;

Pasive: tristeţe, neajutorare, nesiguranţă, lipsă

de speranţă.

Bucurie, triumf, extaz, „senzaţii tari”, râsul

în cascade, excitaţie sexuală, dragoste etc.

efort fizic moderat. Tipuri de situaţii Conflict, suprasolicitare, frustrare, „examen”,

pierderi majore (divorţ, deces, concediere

etc.).

Câştiguri financiare şi morale, contemplare

extatică, surse de râs, situaţii de provocare

directă (ex. jocuri de noroc) sau indirectă

2

(ex.filme poliţiste) în care subiectul este

solicitat, dar activarea fiziologică rezultată

are loc pe fondul siguranţei asupra

controlului „provocării”. Sistem imunitar inhibiţie imunostimulare

După Shaffer (1982), stresul se manifestă prin trei categorii de simptome: somatice, psihice şi motorii.

Simptomele somatice: bufeuri, transpiraţii, senzaţia de gură uscată, respiraţie superficială, senzaţie

de presiune toracică, dureri toracice, palpitaţii, tahicardie, creşteri ale TA, cefalee, senzaţie de slăbiciune,

perceperea bătăilor inimii, tulburări de tranzit, tulburări intestinale (crampe, peristaltism crescut), eructaţii,

greţuri, vărsături, flatulenţă, micţiuni frecvente (chiar imperioase), oboseală, scăderea apetitului, senzaţii de

frig sau de frison, insomnie, senzaţie de insuficienţă a aerului, ameţeli, parestezii.

Simptomele psihice: anxietate, aprehensiune, fatigabilitate, depresie, iritabilitate, scăderea capacităţii

de concentrare, distractibilitate, dismnezii, insomnie, coşmaruri, teamă de moarte sau de boală.

Simptomele motorii: tensiune musculară, dureri lombare, tremor, spasme musculare (similare unor

ticuri), reacţii de tresărire exagerate, coordonare motorie diminuată, oftat frecvent, senzaţie de paralizare.

Stresul psihic are mai multe caracteristici:

este o interacţiune a subiectului cu situaţia stresantă, a cărei evaluare este condiţionată şi

de „condiţiile interne” ale subiectului;

contextul social are un rol fundamental în generarea reacţiilor SP;

există diferenţe individuale mari în reacţiile la situaţiile stresante;

Principalele grupe de agenţi stresori inductori de SP, după S.B.Sells.

1. Circumstanţe care surprind individul nepregătit să le facă faţă, în lipsa antrenamentului,

incapacitate fizică şi intelectuală, de moment sau de fond;

2. Situaţii în care miza este foarte mare, şi în care calitatea vieţii subiectului depinde de un răspuns

favorabil;

3. Gradul de „angajare” a individului (în funcţie de miză).

Alte situaţii care se constituie ca agenţi stresori în SP (apud. Iamandescu):

„ameninţarea”: semnificaţia de anticipare a unui pericol;

„frustrarea”: ia naştere când un obstacol se interpune în realizarea unui scop;

„conflict”: situaţia creată de interferenţa a două sau mai multe solicitări cu motivaţii opuse;

rezolvarea unor probleme dificile sau imposibile (în raport cu contextul situaţional);

suprasolicitarea peste limitele capacităţii intelectuale;

remanenţa unor stări afective negative;

suprasolicitarea şi/sau subsolicitarea.

3

Clasificările stresului psihic se referă la clasificarea consecinţelor psihopatologice ale stresorilor de

orice natură (nu exclusiv psihici). Alexandrescu, pornind de la mai multe criterii: magnitudinea absolută şi

relativă a stresului, raportul său cu etapa de viaţă a subiectului (după Erikson), nuanţele de

expectabilitate/inexpectabilitate şi controlabilitate/necontrolabilitate şi răspândirea generală a stresorilor şi

efectul lor asupra omului „obişnuit”, consideră că există opt grupe mari de stres:

Grupa A: Stresul excepţional sau catastrofic – se referă la stresuri masive, acute, de regulă

neaşteptate, evenimente ieşite din comun, din cotidian, deloc sau puţin influenţabile de către subiect şi

care afectează pe oricine într-o măsură mare. Include: dezastre şi calamităţi naturale (cutremure,

uragane, inundaţii etc.); dezastre şi catastrofe antropogene (război, lagăre de concentrare,

bombardament, ruperi de baraje, poluări masive grave etc.); accidente colective (transport, incendii,

terorism, explozii etc.); stresul catastrofic individual: violenţă nesexuală (tâlhării, agresiuni criminale),

violenţă sexuală (viol), tortură, ostatici, accidente individuale sau în grup mic, pierderi majore

neconcordante cu etapa de viaţă (decesul părinţilor pentru copil). În această categorie, au importanţă

pierderile suferite de victimă în urma evenimentului de viaţă şi răspunderea personală, aşa cum este ea

percepută de către subiect (chiar dacă o face la modul delirant).

Clinic, patologia ocazionată de stresul catastrofic include: reacţii psihotice imediate, reacţii mai

îndepărtate, de tip depresiv şi sechele la distanţă, de tipul tulburării de stres posttraumatic. La copii, stresul

excepţional poate avea consecinţe negative majore asupra dezvoltării psiho-emoţionale şi chiar cognitive.

Grupa B: Stresurile vieţii – stresuri concordante sau necontradictorii cu etapele de viaţă, cu intensitate

moderată, medie sau mare, care afectează pe oricine, dar într-o măsură variabilă (după vulnerabilitatea

diferenţială individuală). Acest tip de stresuri este mai susceptibil de control şi influenţabilitate, deşi

rămâne variabil, după caracteristicile subiectului.

Cuprinde şase subgrupe de stresori:

- stresuri scurte: pierderi reale (rude îndepărtate, cunoştinţe etc.); pierderi simbolice (proiecte,

năzuinţe, speranţe, afecţiune şi altele – dezamăgiri trecătoare ale vieţii);

- stresuri legate de boala tranzitorie (curabilă);

- stresuri cu post-efecte prelungite: pierderi reale (partener marital, copil, naşterea unui copil

handicapat, moartea unei rude apropiate, a unui prieten); pierderi simbolice (idealuri sau ţeluri

majore, valori sau constructe etico-morale; pierderi materiale majore;

- stresuri cu acţiune prelungită: suprasolicitări lungi (familiale, profesionale, mixte); boală cronică

(severă, incapacitantă şi/sau cu potenţial letal); conflicte cronice (relaţionale – cu intervenţia

unui factor uman extern, şi intrapsihice – legate de discordanţa dintre posibilităţi şi

aspiraţii/nevoi);

- stări stresante: stresul existenţei ca handicapat sau cu sechele grave, stresul existenţei în condiţii

precare financiare şi/sau de mediu;

- stresuri legate de schimbări majore de statut, mediu sau condiţii de viaţă.

Clinic, stresorii acestei grupe pot genera tulburări nevrotice relativ structurate (tulburări/reacţii de

readaptare sau ajustare), neurastenie, depresie de epuizare. Stresurile îndelungate pot contribui la

4

constituirea unor dezvoltări patologice ale personalităţii. La persoanele mai vulnerabile şi/sau cu teren

particular al personalităţii premorbide, pot apărea reacţii specifice şi intense, similare celor de la grupa A

(psihotice, isterice, disociative). La copii, tulburările dezvoltării sunt mai rare, dar cele imediate sunt destul

de frecvente: reacţii şi tulburări comportamentale, pseudofobii etc.

Grupa C: Stresuri care decurg din desfăşurarea neobişnuită a unor acte de viaţă obişnuite

(comune, curente).

1. Stresuri de geneză personologică individuală:

- sancţionate legal (consecinţele legale ale unor acţiuni proprii);

- fără consecinţe legale iminente (certuri, conflicte, violenţe, disfuncţii, habitudini patologice sau

dăunătoare propriei persoane).

Elementul lor comun este „vinovăţia”, răspunderea subiectului în generarea lor, acestea fiind

evenimente controlabile, produse mai ales prin deficit educaţional sau etico-moral, structurări dizarmonice

ale personalităţii, ori datorită anturajului.

2. Abuzuri şi discriminări

a. abuzul infantil, varianta nesexuală – bătăi, lipsa îngrijirii, „stiluri extreme” de educaţie sau

disciplină, exploatarea; varianta sexuală: incestul, exploatarea sexuală, abuzul sexual

infantil întâmplător;

b. abuzul determinat de sexul persoanei, cu sau fără solicitări sexuale; exploatarea

sexuală; discriminările sexiste;

c. abuzul sau discriminările determinate de vârstă, de regulă la vârstnici;

d. alte abuzuri şi discriminări: religioase, politice, etnice, rasiale, geografice, individuale/de

grup, societale (nazismul).

3. Iatrogeniile (stresuri produse de personalul din sănătate): cu abuz sexual/nesexual, prin

malpraxis (incompetenţă, neglijenţă, eroare); cu consecinţe tranzitorii (remediale) sau iremediabile.

Aceste tipuri de stresuri pot produce vulnerabilităţi durabile, produc frustrări intense, care

antrenează adesea mecanisme de apărare de tipul refulării, izolării, identificării cu agresorul, uneori

sublimare. Abuzurile infantile se regăsesc adesea la pacienţii borderline. Factorii individuali influenţează

masiv forma şi intensitatea tulburărilor de stres consecutive acestor agenţi stresori.

Grupa D: Stresul necazurilor şi solicitărilor cotidiene (Kanner, 1981) - nu induc prin ele însele

tulburări psihopatologice diagnosticabile, dar pot determina vulnerabilizarea persoanei la agenţii

stresori. Ex: prea multe lucruri de făcut, timp insuficient, prea multe responsabilităţi, gânduri deranjante,

obligaţii sociale, stabilirea priorităţilor, rătăcirea sau pierderea lucrurilor, nu găseşti timp suficient pentru

somn, probleme cu copiii, supraîncărcarea cu responsabilităţi familiale, neplăceri la serviciu.

Grupa E: Stresul endemic (Fried, 1982) – stresul general şi impersonal constituit de veştile proaste ale

zilei sau epocii: inflaţie, şomaj, accidente, violenţă, riscuri de război etc. El are un rol de fond,

neproducând patologie prin el însuşi; el depinde de factori „constituţionali”, dar şi de factori cognitivi-

formativi. Este, prin excelenţă, incontrolabil şi impersonal.

5

Grupa F: Stresurile speciale – sunt stresuri doar pentru anumite tipuri de persoane bine delimitate,

pentru alte categorii fiind absolut inofensive. Depind masiv de expunerile şi vulnerabilitatea individuală.

- Subgrupa F1 – stresurile speciale condiţionate de expuneri particulare, incluzând stresul unor

profesii şi ocupaţii cunoscute ca stresante (pompieri, militari, poliţişti) şi al unor profesii cu risc

individual (medici, dispeceri, piloţi etc.). în general, vorbim aici despre stresuri profesionale,

care au caracteristica de a fi mai puternic anticipabile şi controlabile (asumate prin alegerea

profesiunii şi evitabile prin renunţarea la ea).

- Subgrupa F2 – stresurile condiţionate de vulnerabilităţi individuale particulare:

a. stresurile determinate de psihopatologia preexistentă; ex. de anxietatea fobică;

b. stresul consecinţelor unor acte psihotice; ex. beţie patologică, comportament delirant-

halucinator în psihoze majore;

c. stresul amintirilor – evocarea sau retrăirea unor situaţii stresante anterioare;

d. stresul sărbătorilor – cel mai adesea de Crăciun, dar şi la alte sărbătoriri, dificil mai ales

prin conştientizarea acută a singurătăţii sau a vieţii inadecvate pe care o duce în raport

cu alţii;

e. stresul determinat sau facilitat de prezenţa unei patologii somatice, care modifică

vulnerabilitatea.

Grupa G: Stresul experimental – nu are, de regulă, urmări patologice durabile. Se referă la proceduri

de laborator, care induc, la voluntari, stresuri scurte şi strict limitate ca intensitate şi gamă de conţinuturi.

Grupa H: Stresul situaţiilor extremale – stresul experimental sau natural indus în legătură cu existenţa

sau pregătirea pentru existenţa în medii intens nefavorabile vieţii omului (cosmos, regiunile polare, mari

adâncimi sau altitudini, navigare solitară etc.). Este un stres asumat voluntar, în cunoştinţă de cauză, cu

pregătiri care scad gradul de noutate şi imprevizibil al situaţiilor respective. Poate avea, totuşi,

consecinţe negative, neclasificabile psihiatric.

Lazarus arată că efectele factorilor stresori depind nu doar de proprietăţile acestora, ci şi de două

atribute aparţinând personalităţii subiectului: calitatea răspunsurilor emoţionale şi strategiile de

apărare mobilizate de către subiect.

Vulnerabilitatea la stres reprezintă un pattern dinamic, de interacţiune, al unor trăsături stabile de

personalitate, dar solicitate adesea ca părţi componente ale unui comportament relativ stereotip.

Vulnerabilitatea la stres este un element favorizant pentru apariţia bolilor psihice, dar şi pentru cele

psihosomatice (BPS), în cadrul cărora se asociază cu o vulnerabilitate de organ.

Principalele tipuri de personalitate ce conferă vulnerabilitate la stres:

tendinţe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută;

rigiditate, încăpăţânare;

tendinţe obsesive şi fobice, pe un fond psihic anxios;

tendinţe pronunţate egocentriste, de autoconformare;

6

impulsivitate, emotivitate crescute;

agresivitate, înclinaţie spre violenţă;

persoanele cu un grad înalt de introversie şi/sau neuroticism;

persoanele cu rigiditate psihică;

persoanele cu toleranţă scăzută la frustrare;

persoanele cu motivaţie de afirmare intelectuală sau de afiliere îngrădită de factori psihosociali

adverşi.

Este tot mai acceptată ideea că tipul de personalitate nu mai este decât o componentă într-un

complex de factori nespecifici care modulează răspunsul individual al organismului la agenţii etiologici;

acesta include în mod necesar trăsături de personalitate, formate pe o matrice constituţională şi dobândite în

cursul experienţei individului, şi manifeste în planul inserţiei şi interacţiunilor sale cu „reţeaua socială”, ca şi

al situaţiilor concrete (evenimentele cu potenţial stresor).

Există o serie de mecanisme de coping ale individului, strategii conştiente de ajustare (cognitive şi

comportamentale) elaborate pentru a face tolerabilă tensiunea interioară (stresul psihic) indusă de o situaţie

potrivnică.

Există trei tipuri de ajustări (Suls şi Fletcher), în funcţie de centrarea individului pe problema

apărută sau pe emoţia generată de problema respectivă:

„coping” (ajustare) centrat pe problemă („coping” vigilent) – evaluarea pe plan mental a unor

posibilităţi avute la îndemână de subiect, în cazul stresurilor reversibile; subiectul se bazează pe

experienţe anterioare pozitive, contează pe suportul social, solicită informaţii şi caută mijloace,

elaborează un plan de acţiune;

„coping” (ajustare) centrat pe emoţii („coping” evitant), generat de situaţiile fără ieşire, ireparabile,

având rol pozitiv în măsura în care nu depăşeşte o limită de timp. Este o strategie „pasivă”, de uitare,

evitând confruntarea cu duritatea problemei şi cu soluţionarea acesteia. Subiectul apelează la mecanisme

de apărare, cum ar fi: negarea, resemnarea, fatalismul, agresivitatea.

reevaluarea problemei – reducerea diferenţei între gradul de ameninţare şi propriile resurse (aşa cum

sunt acestea resimţite de subiect), ceea ce duce la perceperea într-o manieră pozitivă a situaţiei

(„reinterpretare pozitivă”).

Rahe şi Arthur (1978) consideră că există 3 filtre principale menite să atenueze impactul negativ

al agenţilor stresori:

perceperea agentului stresor şi evaluarea semnificaţiei sale;

mecanismele de apărare inconştiente;

eforturi conştiente:

- planificarea acţiunii + solicitare de informaţii noi;

- tehnici de relaxare + medicamente + distracţii + exerciţiu fizic.

7

Se poate vorbi şi despre o serie de trăsături cognitive-atitudinale care reflectă o atitudine generală

faţă de viaţă a individului şi care sunt considerate „trăsături imunogene”:

1. umorul – minimalizarea gravităţii evenimentelor;

- supraestimarea propriilor resurse de a le face faţă;

- strategie de ajustare capabilă să reducă impactul evenimentelor stresante;

2. rezistenţa (robusteţea) – aptitudine a individului de a fi neobosit, implicându-se în activităţi

diverse. Are 3 componente: controlul perceput al evenimentelor, sfidarea dificultăţilor şi implicarea.

3. locul de control intern – mentalitatea individului conform căreia tot ce i se întâmplă i se

datorează lui în mare măsură (şi nu destinului) şi că este responsabil pentru ceea ce i se întâmplă;

4. autoeficacitatea – viziune asupra evenimentelor stresante, conform căreia: subiectul consideră că

evenimentele stresante pot fi modificate, atenuate, chiar preîntâmpinate de către orice individ (locus

of control intern); subiectul consideră, în virtutea unei încrederi în forţele proprii, că poate stăpâni

sau limita acţiunea nocivă a unor astfel de evenimente (autoeficacitatea).

5. coerenţa.

IMPLICAREA STRESULUI PSIHIC ÎN PATOGENEZĂ

Stresul psihic este implicat ca factor etiopatogenic în bolile interne (prioritar asupra acelor aparate

şi organe cu o bogată inervaţie vegetativă – cardiovascular, respirator, digestiv) şi asupra unor funcţii

generate – metabolice, imunitare - cu rol major în păstrarea parametrilor homeostatici ai organismului.

SP participă în mai multe situaţii la geneza bolilor interne:

a) participă la constituirea bolii:

boala este declanşată aparent exclusiv de factorul psihogen (ex. debuturi bruşte ale hipertensiunii

arteriale după un stres major);

boala este produsă şi declanşată de un complex de factori etiologici care acţionează sumativ cu

stresul psihic (excesul de sare în alimentaţie, instalarea obezităţii etc.);

b) participă la ritmarea puseelor evolutive ale bolii odată constituite:

- participarea aparent exclusivă (ex. reactualizarea ulcerului duodenal în sesiunile de examene);

- declanşarea alternativă de către unii factori etiologici specifici bolii.

c) participă la întreţinerea evoluţiei prelungite sau cronice a unei boli şi inducerea apariţiei unor

complicaţii;

d) participă ca factor declanşant direct al decesului într-o afecţiune ajunsă în stadiul final evolutiv şi

în care o gamă de agenţi etiologici pot precipita sfârşitul letal al bolii.

Bolile somatice cu participare prioritară etiologică a SP:

bolile psihice – în primul rând psihogeniile (unde există o declanşare exogenă prin SP, aproape

exclusivă a bolii);

8

boli endocrine – boala Basedow, dar şi alte afecţiuni endocrine: „nanismul psihosocial”,

„hipocorticismul cronic” etc.;

bolile psihosomatice (teren ce include atât ponderea crescută a etiologiei psihogene, cât şi

existenţa unui anume tip de personalitate a bolnavului, conjugate cu un teren receptiv la SP);

unele boli infecţioase cu componentă psihogenă importantă: tuberculoza (de fapt, tot o boală

psihosomatică), zona zoster, hepatita epidemică cu virusul A;

unele boli metabolice: diabetul zaharat, obezitatea, anorexia nervoasă etc.;

anumite cazuri de neoplasm.

În orice boală, chiar cu etiologie unică (ex. accidente cu consecinţe ortopedice) există implicaţii ale

SP, din punct de vedere al circumstanţelor de producere (ex.accidentul pe fond de enervare), dar şi al

evoluţiei bolii (timpul necesar vindecării).

În cadrul acestei luări în considerare a rolului SP în patogeneză, o atenţie deosebită merită

tulburările şi bolile psihosomatice (bolile psihosomatice fiind răspunzătoare de mai mult de 80% din

mortalitatea populaţiei globului pe caz de boală).

Reacţiile psihosomatice la stres sunt reversibile în 99% dintre cazuri (în caz contrar, omenirea ar fi

condamnată la dispariţie într-un interval foarte scurt). Efectele stresului pe termen scurt (stresul acut) sunt

reprezentate de un evantai larg de modificări în plan psihologic, predominant în sfera cognitivă şi, mai ales,

afectivă, însoţite de o serie de corelate („concomitenţe”) somato-viscerale sau corelate fiziologice ale

emoţiilor care, pentru un individ „netarat” nu lasă urme.

Aceste modificări se pot prelungi uneori mult timp după dispariţia agentului stresor. Vorbim atunci

de efecte poststres – tulburări funcţionale psihice şi psihosomatice apărute în cadrul stresului şi coexistând

iniţial cu modificările în plan psiho-comportamental specifice stresului şi persistând în grade variabile după

încetarea acţiunii agentului stresor. Ele pot fi ierarhizate în concomitenţe emoţionale, tulburări

psihosomatice şi boli psihosomatice.

Modificări reversibileAparate Componente psihofiziologice

normale ale reacţiei (corelate

somatice ale emoţiei)

Tulburări psihosomatice

(tulburări mai intense, mai

durabile)

Boli psihosomatice (tulburări

„fixate”, apar constant leziuni

histopatologice)Cardio-

vascula

r

Tahicardie, fluctuaţii tensionale Palpitaţii, lipotimii, sincope,

hiper sau hipotensiune

Tahicardie paroxistică,

coronaropatii, HTA,

arterioscleroză, Boala RaynaudRespira

tor

Suspin, tahipnee Dispnee nevrotică, opresiune

respiratorie

Astm, tuberculoză, frenocardie

Digestiv Inapetenţă, greutate („bulgăre”)

epigastrică, greaţă

Bulimie, inapetenţă, spasme,

diaree, constipaţie

Ulcer gastric sau duodenal, colon

iritabil, rectocolită ulcero-

hemoragicăUrinar Polakiurie Retenţie urinară, cistalgii cu

urini clare

Enuresis

Locomo Tensiune musculară, lipotimie Curbatură, cervicalgii şi Poliartrită reumatoidă, unele

9

tor lombalgii, astenie musculară reumatisme abarticulareEndocri

n

Reacţii diencefalo-hipofizare şi

consecinţele lor, descărcare

catecolaminică

Amenoree, dismenoree,

hipoglicemie

Hipertiroidism, tulburări de

dinamică sexuală

Nervos Tremor Cefalee, epilepsie „funcţională”,

hiperstezii

Migrenă

Genital Secreţii ale mucoaselor, erecţie Impotenţă, frigiditate, vaginism,

sterilitate

Ovarită sclerochistică, fibrom

Vizual Lacrimi Inflamaţii Cutanat Paloare, roşeaţă, încălzire, răcire Prurit (generalizat sau localizat

– vulvar, anal)

Urticarie, angioedem, eczeme,

peladă, psoriazisORL Modificări ale vocii, „nod în gât” Afonie, disfonie (mai frecvent),

„voce gâtuită” şi strănuturi în

salve, blocaj nazal.

Rinită spasmodică (vasomotorie),

sindrom vertiginos

Tulburările psihosomatice reprezintă modificări ample şi durabile (dar reversibile) ale proceselor

fiziologice, ca urmare a unei stări de excitaţie psihică anormală, cu atributele unui SP. După Weiss, există

următoarele criterii de definire a unei tulburări psihosomatice:

- existenţa unor evenimente „stresante” în viaţa bolnavului;

- demonstrarea faptului că şi la alţi indivizi, evoluţia TPS respective poate fi influenţată de aceste

condiţii stresante;

- existenţa unei legături specifice între un anumit tip de eveniment şi un anumit ordin de

simptome somatice;

la care Iamandescu adauga:

- proba terapeutică (la medicaţia psihotropă sau psihoterapie) se soldează cu dispariţia sau

atenuarea simptomelor respective.

Tulburările psihosomatice au un caracter funcţional şi reversibil. Ele apar episodic la individul

sănătos sau la bolnavii nevrotici, ori la bolnavul cu afecţiuni organice, în cazul SP, iar la o repetare sau

intensitate crescută, ancorează în organicitate, în funcţie şi de terenul de organ.

Bolile psihosomatice reprezintă „acele boli organice survenite la un individ cu un anume tip de

personalitate, determinate de o constelaţie de factori etiopatogenici, în rândul cărora factorul psihogen joacă

un rol important şi fiind condiţionate obligatoriu de preexistenţa unui teren de organ vulnerabil la acţiunea

stresului psihic. Ele se caracterizează prin acuze subiective şi obiective somatice intricate, mai mult sau mai

puţin, cu o simptomatologie psihică şi capabile de o reversibilitate morfofuncţională şi clinică variabilă din

care cauză BPS prezintă adesea o evoluţie relativ discontinuă, în puseuri, pe un fond de acalmie clinică (mai

puţin morfofiziopatologică)” (Iamandescu).

TULBURĂRILE PSIHOSOMATICE BOLILE PSIHOSOMATICEDefiniţie - tulburări funcţionale de cauză psihică

ample şi prelungite;

-reversibilitate totală, dar întârziată

Boli organice la un individ cu un

anume tip de personalitate,

condiţionate de un teren de organ

vulnerabil la SP.Caracteristici - cauzate de stresul psihic; - au o bază organică;

10

- manifestări expresive ale emoţiilor

(Freud);

- legătură evidentă între eveniment şi

simptome somatice;

- apar constant şi asemănător la mai mulţi

indivizi;

- probă terapeutică.

- coexistă cu TPS apărute la:

- acelaşi organ lezat;

- alte organe;

- reversibilitate parţială;

- evoluţie relativ discontinuă (în

pusee)

Instalare cronologică a

leziunilor

- stres psihic → TPS

- repetabile sau reversibile

- alterare organică → BPS

- ireversibileModel bio-psiho-socio-

ecologic al bolii – cu

relevarea rolului etiologic al

factorului psihic

- suprasolicitarea unor organe fragile;

- inserate într-un context etiologic pluri-

factorial al principalelor boli contemporane

sau apărând pe un teren somatic indemn

(reversibile, de regulă)

- Factori etiopatogenici:

A. Predispoziţie (meiopragie) de

organ: genetic, dobândită;

B. Factori psihici şi factori specifici

organului afectat;

1. - evenimente de viaţă;

-determinanţi biologici şi fizico-

chimici;

- comportamente nocive pentru

sănătate (fumat, sedentarism, droguri

etc.)Comportamente nocive

pentru sănătate, cu

„rădăcini” psihice

- fumat, sedentarism, supra- alimentaţie,

exces de alcool, cafea, droguri.

2. Tip comportamental:

A – boli coronariene, ulcer,

hipertensiune etc;

C – neoplazii, infecţii croniceVulnerabilitatea faţă de

stresul psihic

3. Personalitate:

a) Trăsături de personalitate

accentuate;

b) Alexitimie.

Medicina tulburărilor şi bolilor psihosomatice a atras după sine o viziune psihosomatică în medicină,

în ceea ce priveşte abordarea actului medical. Ea presupune o viziune integrativă asupra actului medical,

considerat dintr-o dublă perspectivă: medicală propriu-zisă şi psihologică.

Obiectivele acestei abordări: centrarea demersului medicului pe pacient; stabilirea, împreună cu

pacientul, a planului terapeutic.

Abordarea psihosomatică presupune introducerea în cadrul examenului clinic, în special la nivelul

anamnezei, a unor elemente de investigaţie asupra rolului factorilor psihici în dinamica bolii (alături de

ceilalţi agenţi etiologici), dar şi dintr-o considerare atentă a elementelor psihologice ale dialogului cu

bolnavul (Iamandescu, 1999).

În 1996, Luban Plozza, Laederach-Hofmann, Knaack şi Dickhaut, în lucrarea „Medicul ca

medicament”, concep o strategie de abordare psihosomatică pentru bolnavii cronici cu afecţiuni patologice

psihosomatice, ca şi pentru pacienţii cu probleme de ordin psihologic, care se consideră bolnavi şi aşteaptă

vindecarea unor tulburării somatice:

11

a) Evaluarea psihologică a bolnavului „la prima vedere” (prima impresie), care vizează:

- stabilirea contactului vizual cu bolnavul, inclusiv considerarea limbajului nonverbal;

- semnele exterioare de boală;

- evaluarea stării emoţionale a acestuia;

- trăsăturile dominante de personalitate: dependenţii, inhibaţii, agresivii, apaticii şi psihastenicii

(hiperscrupuloşii), deoarece pentru fiecare categorie se poate adopta un comportament „de

întâmpinare” şi de relaţionare ulterioară;

- modul de prezentare a simptomelor.

b) Evaluarea caracterului funcţional sau organic al acuzelor bolnavului

- tulburări funcţionale apărute în cadrul unui stres psihic acut sau cronic (cu excese de alcool,

fumat, cafea, medicamente);

- tulburări funcţionale somato-psihice (tulburări psihice de cauză somatică) secundare unei boli

ale cărei acuze subiective sau obiective sunt ignorate;

- tulburări funcţionale coexistând cu tulburări organice ale bolii de bază şi apărute datorită

stresului psihic secundar, produs de acesta din urmă;

c) Analiza sistematică a psihologiei bolnavului:

1. conduita de întâmpinare antistres:

climat relaxant;

asigurări verbale şi nonverbale;

anamneză liberă, centrată ulterior pe simptome.

2. este un pacient stresat?

Acut – stresul este cauza consultaţiei (centrată pe liniştirea pacientului);

Cronic – simptomele acuzate sunt expresia unui stres psihic cronic;

3. evaluarea psihologică a bolnavului (prin anamneză):

nivel intelectual şi statut socio-economic;

trăsături de personalitate afective dominante;

comportament/atitudini: faţă de doctor (cooperant/permeabil), faţă de profesie,

tip relaţional;

schiţă biografică + viaţă intimă:

- comportament/atitudini;

- nivel de aspiraţii şi de posibilităţi (+ raportul dintre ele);

- sunt satisfăcute cele 3 nevoi psihologice (Linton): afiliere, securitate pe

termen lung, noutate?

- domină motivele biologice sau sociale?

- viaţa sexuală.

12

Factori de risc psihocomportamental: fumat, alcool, sedentarism,

supraalimentaţie, droguri;

4. context existenţial stresant:

- actual;

- antecedente (în ultimele 6 luni) sau momente importante legate de îmbolnăviri;

- ierarhizarea intervenţiei factorului psihic în declanşarea manifestărilor clinice

subiective şi obiective: exclusivă, alternativ cu alţi factori, sumativ;

- ponderea participării stresului psihic: minimă, moderată, importantă;

5. rolul psihoterapiei + apelul la psiholog.

d) Relaţionarea simptomatologiei (sau a unei părţi din simptome) cu stresul psihic şi ierarhizarea

intervenţiei acestuia în contextul plurietiologic al bolii.

e) Iniţierea unor elemente de psihoterapie de susţinere.

13