Secţia I Civilă

Conflicte de muncă şi asigurări sociale

1. Evaluarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere

Art.65-71 şi art.74 din Codul muncii

Criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere nu sunt aplicate în mod cumulativ şi în ordinea prevăzută.

Aplicarea unui criteriu face de prisos analiza criteriilor subsecvente, astfel că în procesul evaluării se vor elimina în ordinea în care sunt inserate în text.

(Decizia civilă nr. 1980/01.10.2012)

Prin acţiunea înregistrată la data de 19.05.2010, contestatorul S.C.D. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.201/4/585/12.04.2010, emisă de intimata Regionala de Transport Feroviar de Calatori Craiova, solicitând anularea acesteia, reintegrarea în funcţia avută anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

De asemenea, s-a mai solicitat obligarea intimatei şi la plata drepturilor băneşti pentru perioada în care a fost detaşat la regulatorul de circulaţie călători, potrivit art.82 şi următoarele din CCM la nivel de unitate şi art.42 şi următoarele din Codul muncii, începând cu data de 16.02.2009, la zi; plata drepturilor băneşti reprezentând ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, potrivit art.69 lit.a) din CCM la nivel de unitate, începând cu Crăciunul 2007 – la zi; plata drepturilor băneşti pentru ziua ceferiştilor, potrivit dispoziţiilor art.69 lit.b din CCM la nivel de unitate începând cu anul 2007 - la zi şi plata drepturilor băneşti reprezentând contravaloarea a 20 de tichete de masă pe lună, potrivit art.81 din CCM la nivel de unitate, începând cu mai 2007 – la zi; drepturi care să fie actualizate cu indicele de inflaţie, şi la care să se adauge dobânda legală, potrivit O.G. nr.9/2000, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin decizia contestată, în mod nelegal şi netemeinic, intimata a dispus

încetarea contractului de muncă al contestatorului începând cu data de 13.04.2010, în temeiul dispoziţiilor art.55 lit. c), art.65, art.66, art.69 şi următoarele din Codul muncii.

Contestatorul a mai arătat că nu se regăseşte în niciuna dintre situaţiile prevăzute în art.4 din decizia contestată în care sunt prezentate criteriile avute în vedere de intimată pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere.

De asemenea a mai susţinut că în ultima perioadă a avut funcţia de revizor tehnic vagoane în cadrul R.T.F.C Craiova – Revizia de Vagoane Piatra Olt – Post Revizie Vagoane Piteşti şi începând cu data de 16.02.2009 a fost detaşat la Regulatorul de Circulaţie Călători Piteşti, unde a activat până la data concedierii. Detaşarea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale în sensul că nu i s-a cerut acordul după 6 luni şi nici nu i-au fost plătite drepturile salariale mai favorabile, potrivit art.47 şi art.87 din Codul muncii. Posturile pe care le-a ocupat, respectiv revizor tehnic vagoane şi operator în cadrul RCC Piteşti nu au fost desfiinţate efectiv de intimată, fiind în continuare libere, sub acest aspect decizia de concediere fiind nelegală şi netemeinică.

Pe de altă parte, s-a susţinut că decizia contestată nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond pentru a produce efecte juridice.

Referitor la drepturile băneşti solicitate, s-a arătat că pentru locul de muncă la care contestatorul a fost detaşat, respectiv operator la RCC Piteşti, salariul era mai mare, însă acesta a primit tot salariul pentru funcţia de revizor tehnic de vagoane, contrar prevederilor art.87 din Codul muncii.

Totodată, s-a arătat că acesta nu a beneficiat de drepturile băneşti prevăzute de art.69 lit. a şi b şi art.81 din CCM la nivel de unitate.

La data de 9.07.2010, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, s-a arătat că decizia contestată a fost comunicată la data de 13.04.2010, iar contestaţia a fost promovată la data de 19.05.2010, respectiv peste termenul legal de 30 de zile calendaristice.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a arătat că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor

2

art.65-71 şi art.74 din Codul muncii, prin aplicarea programului de restructurare şi reorganizare nr.1/2045/30.04.2009 al SNTFC „CFR Calatori SA” şi a prevederilor O.G. nr.9/2010. Premergător emiterii deciziei angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la art.69-71 din Codul muncii, în sensul că s-a consultat cu sindicatul şi a notificat Inspectoratul Teritorial de Muncă asupra aplicării măsurilor de concediere colectivă.

Criteriile care au stat la baza deciziei de concediere sunt cele prevăzute în art.83 din CCM la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010, art. 66 alin.7 din CCM la nivel de unitate şi pct.4 din Notificarea nr.1/539/2010 către I.T.M şi A.J.O.F.M , iar listele nominale cu personalul care urmează a fi disponibilizat au fost întocmite cu consultarea reprezentanţilor sindicali.

Contestatorul era angajat ca revizor tehnic vagoane II al Reviziei de Vagoane Piatra Olt, punct de lucru Post Revizie Vagoane Piteşti. Programul de restructurare şi reorganizare a impus desfiinţarea efectivă a 2 posturi de revizor II la acest post de revizie, astfel ca din cei 8 revizori să rămână 6. După aplicarea criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi şi nominalizarea salariaţilor ce urmau a fi concediaţi, cu acordul reprezentanţilor sindicatului, s-a stabilit concedierea a doi salariaţi între care şi contestatorul, care, potrivit fişei de evaluare, a fost găsit cu abateri disciplinare în legătură cu munca şi cu rezultate slabe la verificarea profesională, fiind incidente criteriile prevăzute la art.4 lit.f), i) şi j) din decizie.

Intimata a mai susţinut că postul ocupat de contestator a fost desfiinţat efectiv.

Referitor la drepturile băneşti solicitate de contestator, s-a arătat că acestea au fost în parte acordate şi nu mai pot face obiectul unei cereri. Astfel au fost plătite ajutoarele materiale de Paşti şi Crăciun aferente anilor 2007-2008, precum şi prima de Ziua ceferiştilor aferentă anului 2007.

Primele aferente anului 2009 nu s-au plătit niciunui salariat din societate, urmare a unei modificări a CCM pe anul 2009, potrivit căreia aceste beneficii au fost amânate la plată în cursul anului 2010.

Referitor la capătul de cerere privind contravaloarea tichetelor de masă neacordate începând cu luna aprilie 2009, se arată că plata acestora nu este o obligaţie ex lege, ci o

3

posibilitate condiţionată decisiv de bugetele de venituri şi cheltuieli şi de resursele financiare proprii ale unităţii, iar începând cu luna aprilie 2009 intimata s-a aflat în imposibilitate de a acorda salariaţilor tichetele de masă.

Prin sentinţa civilă nr.1387/CM/21.10.2010, instanţa a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi în consecinţă a respins contestaţia ca tardiv formulată, disjungând petitele referitoare la solicitările reclamantului privind acordarea drepturilor băneşti corespunzătoare detaşării, ajutorului material pentru Paşti şi Crăciun, tichetelor de masă şi „Zilei ceferiştilor”.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatorul. Prin decizia civilă nr.59/R-CM/12.01.2011, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de contestator, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pe rolul Tribunalului Argeş cauza a fost înregistrată din nou la data de 9.02.2011, când prin sentinţa civilă nr.2541/22.12.2011 s-a admis în parte contestaţia; anulată decizia nr.210/4/585/12.04.2010 emisă de intimată, obligată aceasta să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii şi până la data de 22.12.2011 şi respinsă cererea privind reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii.

Intimata a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că S.C.D. a fost salariatul societăţii intimate în funcţia de revizor tehnic vagoane II în cadrul R.T.F.C Craiova – Revizia de Vagoane Piatra Olt – Post Revizie Vagoane Piteşti.

Prin decizia nr.201/4/585/12.04.2010, intimata a dispus încetarea contractului de muncă al contestatorului, începând cu data de 13.04.2010, ca urmare a concedierii colective, în temeiul dispoziţiilor art.55 lit. c), art.65, art.66, art.69 şi următoarele din Codul muncii.

Împotriva acestei decizii contestatorul a promovat prezenta contestaţie, solicitând anularea ei, reintegrarea în funcţia avută anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

4

În ceea ce priveşte legalitatea deciziei contestate, s-a susţinut de către contestator prin acţiunea formulată că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute cumulativ de lege.

Cu privire la această susţinere, instanţa a reţinut că nu este întemeiată, întrucât din analiza deciziei nr.201/4/585/12.04.2010 rezultă că aceasta conţine motivele care au determinat concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, precum şi menţiunea că în cadrul unităţii nu există posturi vacante de natura celui ocupat de salariatul în cauză, aşa cum prevăd dispoziţiile art.76 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei de concediere, contestatorul a susţinut că în cazul său nu au fost respectate criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi menţionate chiar în cuprinsul deciziei.

În legătură cu acest aspect, intimata a susţinut prin întâmpinarea formulată în cauza de faţă că programul de restructurare şi reorganizare a impus desfiinţarea efectivă a 2 posturi de revizor II la Postul de Revizie Vagoane Piteşti, astfel ca din cei 8 revizori să rămână 6. După aplicarea criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi şi nominalizarea salariaţilor ce urmau a fi concediaţi, cu acordul reprezentanţilor sindicatului, s-a stabilit concedierea a doi salariaţi, între care şi contestatorul, care, potrivit fişei de evaluare, a fost găsit cu abateri disciplinare în legătură cu munca şi cu rezultate slabe la verificarea profesională, fiind incidente criteriile prevăzute la art.4 lit.f), i) şi j) din decizie.

În legătură cu aceste aspecte, instanţa a reţinut că într-adevăr la Postul de Revizie Vagoane Piteşti existau 8 posturi de revizor tehnic vagoane II, iar începând cu data de 1.04.2010 numărul acestora a fost redus la 6.

Persoanele care au ocupat efectiv cele 8 posturi de revizor tehnic vagoane II din cadrul Postului de Revizie Vagoane Piteşti sunt indicate în situaţia nominală a personalului la data de 30.03.2010, depusă la dosarul cauzei de către intimată.

Potrivit fişei de evaluare a contestatorului întocmită de către intimată şi adresei nr.2a/1/609/26.06.2010, criteriile avute în vedere la concedierea acestuia sunt cele de lit.f), i) şi j) din decizia contestată, criterii care se regăsesc şi la pct.4 din

5

Notificarea privind hotărârea de concediere colectivă emisă de intimată, prevăzută de art.72 din Codul muncii.

Astfel, potrivit criteriului prevăzut de art.4 lit.f) din decizia contestată, urmau a fi concediaţi salariaţii care au fost sancţionaţi pentru abateri de la regulile de siguranţa circulaţiei.

Pentru a se verifica respectarea criteriului de stabilire a ordinii de priorităţi la concediere mai sus-enunţat, i s-a solicitat intimatei o situaţie a sancţiunilor aplicate persoanelor care ocupau acelaşi post ca şi contestatorul în cadrul Postului de Revizie Vagoane Piteşti.

Din situaţia cu salariaţii Postului de Revizie Vagoane Piteşti care au exercitat funcţia de revizor tehnic vagoane şi care au fost sancţionaţi în perioada anilor 2007-2010, precum şi din fişa de evaluare a contestatorului, depuse la dosarul cauzei de către intimată, rezultă că S.C. a avut o singură sancţiune pentru abateri de la de la regulile de siguranţa circulaţiei (respectiv reducerea salariului de bază cu 5% pe o lună), în timp ce salariaţii D. C. şi Ş. G., care ocupau acelaşi post ca şi contestatorul, au avut câte două sancţiuni pentru abateri de la de la regulile de siguranţa circulaţiei.

Aşadar, aplicând criteriul prevăzut la art.4 lit. f) din decizia contestată, tribunalul a constatat că existau persoane care aveau mai multe sancţiuni aplicate pentru abateri de la de la regulile de siguranţa circulaţiei decât contestatorul, astfel că nu se justifică nominalizarea acestuia în vederea concedierii potrivit acestui criteriu.

Doar în situaţia în care existau mai mult de două persoane care să aibă acelaşi număr de sancţiuni aplicate pentru abateri de la de la regulile de siguranţa circulaţiei, se justifica trecerea la următoarele criterii de stabilire a ordinii de priorităţi, respectiv cele prevăzute la lit.i) şi j).

Atâta vreme cât în această etapă de concediere nu au fost desfiinţate toate posturile de natura celui ocupat de contestator, ci doar două asemenea posturi, intimata avea obligaţia să respecte criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi valabile în cazul concedierii colective menţionate în cuprinsul deciziei contestate, lucru ce nu s-a întâmplat.

Întrucât concedierea contestatorului a fost efectuată în mod netemeinic, instanţa a constatat că acţiunea formulată este în parte întemeiată, urmând a fi admisă în această măsură şi anulată decizia nr.210/4/585/12.04.2010 emisă de intimată.

6

În ceea ce priveşte cererea contestatorului privind reintegrarea în funcţia avută anterior concedierii, instanţa a respins-o, întrucât într-o nouă etapă de restructurare a Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA, Postul de Revizie Vagoane Piteşti a fost desfiinţat, personalul acestuia fiind concediat, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de intimată la dosarul cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs în termen legal intimata S.N.T.F.C. C.F.R. Călători S.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru motivele prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 raportat la art.3041 Cod procedură civilă, astfel:

În mod greşit instanţa a reţinut netemeinicia concedierii contestatorului pentru că acesta are o singură sancţiune, iar celelalte două persoane ce deţineau aceeaşi funcţie de revizor tehnic vagoane II, respectiv D.C. şi Ş. G. au câte două sancţiuni pentru abateri de la regulile de siguranţa circulaţiei; aplicând criteriul prevăzut la art.4 lit. f) din decizia contestată, instanţa a constatat existenţa persoanelor cu mai multe sancţiuni aplicate pentru abateri disciplinare de la regulile de siguranţa circulaţiei, fără a avea în vedere toate criteriile menţionate în art.4 din decizie şi în notificarea nr.1/144/2010, întrucât la întocmirea fişelor de evaluare pentru fiecare salariat s-au luat în calcul toate criteriile din decizia de concediere.

Întrucât a avut cele mai slabe rezultate la verificarea profesională periodică, contestatorul-intimat a fost propus pentru disponibilizare.

Prin decizia nr. 1980/01.10.2012, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de S.N.T.F.C. C.F.R. Călători S.A. - prin Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, împotriva sentinţei civile nr.2541/22 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, în dosarul nr.2073/109/2010*, intimat fiind contestatorul S.C.D.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Din cuprinsul deciziei de concediere-art.4, se constată că stabilirea ordinii de prioritate la concediere s-a făcut în funcţie de criteriile enumerate la lit.a)-j); la lit.f) este prevăzut drept criteriu pentru concediere sancţionarea salariaţilor pentru abateri de la regulile de siguranţa

7

circulaţiei, iar la lit.j) rezultatele slabe obţinute de salariaţi la verificarea profesională periodică.

Recurenta a susţinut că deşi contestatorul a avut o singură sancţiune disciplinară pentru abateri de la regulile de siguranţa circulaţiei, în timp ce existau alte două persoane cu aceeaşi funcţie de revizor tehnic vagoane, cu mai multe sancţiuni pentru abateri disciplinare de la aceleaşi norme, în mod corect a dispus concedierea acestuia întrucât a avut în vedere că intimatul contestator a avut cele mai slabe rezultate la verificarea profesională periodică – nota 5,94 pe anul 2009.

Aşadar, recurenta a susţinut că a dispus concedierea contestatorului prin aplicarea cumulativă a celor două criterii din art.4, respectiv cel de la lit.f) şi cel de la lit.j).

Susţinerea recurentei a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât aplicarea criteriului de la lit.f) din decizie exclude aplicarea criteriilor subsecvente acestuia, criteriile enumerate la art.4 din decizia contestată neputând fi aplicate în mod cumulativ, câtă vreme chiar în textul art.4 din decizie se prevede că aceste criterii trebuie avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, deci trebuie aplicate în ordinea în care acestea sunt înserate în text, aplicarea unuia dintre ele făcând de prisos analiza, pentru aceeaşi persoană, a aplicabilităţii criteriilor subsecvente celui deja aplicat; din modul de redactare a art.4 din decizia contestată, rezultă că trebuie parcurse şi eliminate în ordinea în care sunt înserate în text criteriile ce trebuie avute în vedere la concediere.

Recurenta nu a făcut dovada că în contractul colectiv de muncă sau în decizia de concediere s-ar fi stabilit cerinţa îndeplinirii cumulative a criteriilor sau coroborarea unor criterii cu celelalte, la stabilirea ordinii de prioritate la concediere.

În această situaţie, s-a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că aplicând criteriul prevăzut la art.4 lit.f) din decizia contestată, cu constatarea existenţei altor persoane care au mai multe sancţiuni decât contestatorul pentru abateri de la normele de siguranţa circulaţiei, nu se justifică trecerea la următoarele criterii de stabilire a ordinii de priorităţi, respectiv cel de la lit.j), aşa cum a susţinut recurenta, câtă vreme nu se regăseşte situaţia în care există mai mult de două persoane care să aibă acelaşi număr de

8

sancţiuni aplicate pentru abateri de la regulile de siguranţa circulaţiei.

Cu alte cuvinte, criteriul prevăzut la lit.j) se aplica numai dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la literele anterioare.

În cauză, s-a făcut dovada că intimatul-contestator a avut două sancţiuni aplicate în anul 2007 şi alta în anul 2008, pentru abateri de la regulile de siguranţa circulaţiei, în timp ce există alte persoane care au trei sancţiuni aplicate la nivelul perioadei de referinţă, aşa cum rezultă din adresa nr.2A/1/109/2010.

În consecinţă, constatându-se neîntemeiate motivele de recurs, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

2. Admisibilitatea cererii de plată a dobânzilor penalizatoare pentru sumele rezultând din raporturile de muncă potrivit O.G. nr. 13/2011.

Art.166 alin.4 din Codul munciiArt.1 alin.3 din O.G. nr.13/2011

Plata salariilor compensatorii cu întârziere este de natură să-i cauzeze reclamantului un prejudiciu reprezentând devalorizarea monedei până la data plăţii.

Riscul devalorizării trebuie suportat de către debitorul aflat în culpă pentru întârziere, iar valoarea prejudiciului este egală cu valoarea dobânzii penalizatoare prevăzută de art.1 alin.3 din O.G. nr.13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar.

(Decizia civilă nr. 2181/22.10.2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 15 martie 2012 sub nr.1862/90/2012, reclamantul N. Gh. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti şi Filiala de Îmbunătăţiri Funciare Vâlcea, obligarea la plata sumei de 13.623 lei, reprezentând contravaloarea neta a compensaţiei stabilite la nivelul a 7 salarii de bază, plata dobânzii legale

9

penalizatoare conform O.G. 13/2011 de la data scadenţei şi până la data plăţii efective precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

A motivat reclamantul că a fost angajatul ultimei pârâte până la data de 29.12.2011, când a fost concediat, prin decizia nr.30/28.12.2011, ca urmare a reorganizării Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare, în temeiul O.U.G. nr.82/29.09.2011.

Deşi, prin decizia de concediere, s-a dispus că va beneficia de salarii de bază, conform art.12 alin.3 cap.II din Contractul Colectiv de Munca pentru 2009-2010, şi a notificat pârâta în acest sens, până la această dată nu i-au fost achitate aceste drepturi. Pentru întârzierea la achitarea acestor drepturi se impune obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale penalizatoare, conform OG 13/2011, de la data concedierii, 29.12.2011 şi până la data plăţii integrale.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Îmbunătăţiri Funciare filiala Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca rămasă fără obiect întrucât i-au fost plătite reclamantului aceste drepturi salariale şi respingerea solicitării de acordare dobânzii legale penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată, întrucât nu este ordonator principal de credite, iar Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare ca instituţie nou înfiinţată nu a prevăzut în buget sumele necesare efectuării acestei plăţi.

Şi pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului pentru aceleaşi considerente, plata fiind efectuată reclamantului.

În privinţa obligării la plata dobânzii penalizatoare a apreciat pârâta că nu sunt îndeplinite condiţiile art.116 din Codul muncii, nefiind vorba de salarii datorate de angajator.

Prin sentinţa civilă nr.967 din 28 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost respins primul capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca rămas fără obiect şi au fost obligate pârâtele la plata dobânzii aferente la data plăţii, începând cu data concedierii şi la plata cheltuielilor de judecată de 500 lei către reclamant.

În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut în esenţă că, reclamantul a fost salariat la Agenţia Naţională pentru Îmbunătăţiri Funciare -Unitatea de Administrare Vâlcea şi a fost concediat prin decizia 30/28.12.2011, decizie prin care

10

s-a dispus şi o compensaţie în favoarea acestuia reprezentând 7 salarii de bază, în temeiul art.12 alin.3 din cap.II la Contractul Colectiv de Muncă, în vigoare la nivel de ANIF RA pentru anul 2009-2010.

Până la sesizarea instanţei cu aceste pretenţii nu fuseseră achitate aceste drepturi salariale, însă pe parcursul procesului, pârâta a îndeplinit această obligaţie, fapt pentru care pretenţia reclamantului privind obligarea la plata celor 7 salarii a rămas fără obiect.

A apreciat instanţa ca fiind întemeiate celelalte capete de cerere privind obligarea la plata dobânzii penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată.

Astfel, pentru neîndeplinirea obligaţiei băneşti la scadenţă se datorează dobândă penalizatoare, conform art.1 din O.G.nr.13/2011. Deşi prin decizia de concediere pârâta s-a obligat la plata, la data concedierii, a unei compensaţii în cuantumul reprezentat de 7 salarii de bază, îndeplinirea obligaţiei fiind în sarcina Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare, şi-a îndeplinit această obligaţie numai în cursul lunii aprilie 2012.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare (A.N.I.F.) Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel:

Se motivează recursul, în sensul că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi astfel, prin soluţia criticată a dat o altă interpretare situaţiei de fapt, critica fiind întemeiată pe disp art. 304 pct.8 cod procedură civilă.

Astfel, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale prevăzute de O.G.nr.13/2011, solicită respingerea acestui capăt ca fiind neîntemeiat, pentru că temeiul legal invocat de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale nu este aplicabil în materia raporturilor de muncă şi a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele individuale de muncă încheiate între angajat şi angajator.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe disp art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, este acela cu privire la capătul de cerere prin care au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Se motivează că aceste cheltuieli nu sunt justificate de către reclamant, fiind aplicate greşit disp. art.275 Cod

11

procedură civilă, prin prisma faptului că subscrisa nu a refuzat sau contestat niciodată pretenţiile precum şi dreptul intimatului-reclamant la plăţi compensatorii, ci dimpotrivă a recunoscut acest drept, nefiind pusă în nici un moment în întârziere printr-o notificare sau orice alt act din partea reclamantului.

Prin decizia nr. 2181/22.10.2012, Curtea de apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională De Îmbunătăţiri Funciare (A.N.I.F.) Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr.967 din 28 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.1862/90/2012, intimat fiind reclamantul N. Gh.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prin prima critică se susţine că in mod greşit

instanţa de fond a aplicat disp OG 13/2011 care nu sunt aplicabile in cauză, şi este nefondată. Potrivit art.1 din Ordonanţă - (1) Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. (2) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare. (4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanţă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare. (5) Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului.

În art. Art.166 din Codul muncii, se prevede că, (1) Salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz; (4) Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Salariul compensator a fost prevăzut in Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ANIF RA pentru anul 2009-2010,

12

iar în decizia de concediere s-a menţionat că suma se cuvine la data concedierii, respectiv la 29.12. 2011. În mod corect a reţinut instanţa de fond că prin plata cu întârziere a sumei reprezentând salarii compensatorii, respectiv în luna aprilie 2012, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu reprezentând devalorizarea sumei. În aceste condiţii, angajatorul urmează a suporta riscul devalorizării sumei ca urmare a întârzierii la plată, potrivit art.166 alin.4 din Codul muncii, devalorizare care o reprezintă dobânda legală, prevăzută de OG 13/2011 in art.1 alin.3 denumită dobândă penalizatoare, pe care legea o prezumă ca acoperind acest risc. Faptul că a achitat pe parcursul procesului sumele datorate, nu exclude culpa angajatorului în plata cu întârziere faţă de data scadenta a acestor drepturi. Şi cea de-a doua critică este nefondată. Cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că se impune obligarea la plata cheltuielilor de judecată, faţă de disp art.275 Cod procedură civilă, recurenta fiind notificată anterior promovării acţiunii. De altfel, potrivit art.166 alin.4 din Codul muncii, angajatorul care nu a plătit la termen salariul stabilit este de drept in întârziere, datorând daune-interese pentru repararea prejudiciului.

Faţă de cele ce preced recursul este nefondat şi a fost respins potrivit disp. art. 312 Cod procedură civilă.

3. Persoanele care beneficiază de asigurarea medicală fără plata contribuţiei la fondul de asigurări.

Art.213 din Legea nr.95/2006

Persoanele care beneficiază de asigurare medicală fără plata contribuţiei sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile art.213 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii.

Beneficiază de asigurare fără plata contribuţiei şi persoanele prevăzute de art.3 alin.1 lit. b din Legea nr.341/2004, privind recunoştinţa faţă de eroii martiri şi luptători care au contribuit la victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, respectiv persoanele care au primit titlu de „Luptător rănit”.

13

Persoanele care au primit titlu de Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite nu beneficiază de asigurare fără plata contribuţiei, fiindcă această categorie de persoane nu este prevăzută în mod expres în textul de lege enunţat.

(Decizia civilă nr. 2493/16.11.2012) Prin acţiunea înregistrată la data de 14 februarie 2012, reclamanţii D. Gh.G., P. V.., N. V.N., V. C., T. C. M. A.V., C. E., G. Gh.C., M. F.C., P. Gh.C., D. C.A., F. I.G., G. D.M., M. N.J., şi alţii , în contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Pensii Argeş şi Casa de Asigurari de Sănătate Argeş, au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele să le restituie contribuţia de 5,5% reţinută abuziv din indemnizaţia lunară reparatorie datorată conform art.4 din Legea nr.341/2004, acordată prin deciziile anexate, emise de Casa Judeţeană de Pensii Argeş, pe perioada 01.01.2011- 31.12.2011, precum şi la plata dobânzii legale, potrivit art.117 şi art.124 Cod procedură fiscală.

În motivarea acţiunii reclamanţii arată că beneficiază de indemnizaţie lunară reparatorie conform art.4 din Legea nr.341/2004 şi nu beneficiază de alte venituri în înţelesul art.4 alin.6 din Legea nr.341/2004, singurele venituri fiind indemnizaţiile conferite prin art.4 din Legea nr.341/2004 şi pensiile, dar acestea nu sunt asimilate veniturilor.

Prin urmare, în mod nelegal şi abuziv, pârâtele le-au reţinut din indemnizaţia lunară reparatorie, contribuţia de 5,5%, cu atât mai mult cu cât potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.341/2004 „drepturile acordate conform prezentei legi nu sunt considerate venituri, nu se impozitează şi nu afectează acordarea altor drepturi”.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Argeş a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că în raport de dispoziţiile Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, instituţia care reţine şi virează contribuţia de asigurări sociale de sănătate în cotă de 5,5% este Casa Judeţeană de Pensii Argeş, fiind considerată în acest caz ca un angajator pentru aceste categorii de persoane. De altfel, aceste sume se fac venit la bugetul consolidat al statului, Casa de Asigurări de Sănătate Argeş neavând nici un rol sau beneficiu în colectarea acestor contribuţii.

La data de 02.05.2012 Casa Judeţeană de Pensii Argeş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

14

acţiunii ca fiind netemeinică şi nelegală, întrucât legiuitorul nu a prevăzut scutirea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele care au calitatea de „Luptător remarcat pentru fapte deosebite”, titlu instituit prin art.3 alin.1 pct.3 din Legea nr.341/2004 şi care beneficiază de indemnizaţia reparatorie prevăzută la art.4 alin.4 din Legea nr.341/2004.

Tot la data de 02.05.2012, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a formulat cerere de chemare în garanţie a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, solicitând ca în situaţia în care se va admite acţiunea reclamanţilor, A.N.A.F. să fie obligată să restituie sumele reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate către reclamanţi, întrucât sumele respective au fost virate de C.N.P.P. în conturile organismului care colectează potrivit legii, contribuţiile de asigurări sociale de sănătate la Fondul unic de asigurări sociale de sănătate, respectiv A.N.A.F.

Prin întâmpinarea formulată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport de dispoziţiile H.G.nr.109/2009, H.G.nr.34/2009 şi Legea nr.95/2006.

Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1224 din 19 iunie 2012 a respins acţiunea, cât şi cererea de chemare în garanţie.

Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Casa de Asigurări de Sănătate Argeş şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, instanţa a apreciat că aceste instituţii nu au calitate procesuală în prezenta cauză.

Astfel, potrivit art.296 ind.3 alin.1 lit.f) pct.4 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, instituţia publică care reţine şi virează contribuţia de asigurări sociale de sănătate în cotă de 5,5% este Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele judeţene de pensii şi casele sectoriale de pensii.

Potrivit art.29618 alin.1 din acelaşi act normativ, „Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator, precum şi entităţile prevăzute la art.296 ind.3 lit.f) şi g) au obligaţia de a calcula, de a reţine şi vira lunar contribuţia de asigurări sociale obligatorii”.

15

Aceste contribuţii sociale se virează la Fondul unic de asigurări sociale de sănătate, potrivit art. 256 din Legea nr.95/2006.

Prin urmare, Casa de Asigurări de Sănătate Argeş şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Cu privire la fondul cauzei, din probatoriul administrat în cauză s-au reţinut următoarele:

Prin acţiunea formulată reclamanţii susţin că în anul 2011, în mod nelegal, s-a procedat la reţinerea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate din cuantumul indemnizaţiei lunare reparatorii, cuvenite şi acordate acestora în baza art.4 alin.(4) din Legea nr.341/2004, motivat de faptul că intră în categoria persoanelor scutite de plata acesteia, întrucât nu realizează venituri, fiindu-le aplicabile astfel prevederile art.213 lit.c) din Legea nr.95/2006.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanţii beneficiază de indemnizaţia reparatorie prevăzută la art.4 alin.(4) din Legea nr.341/2004, în calitate de „Luptător remarcat prin fapte deosebite”, titlu instituit prin art.3 alin.(1) din aceeaşi lege

Potrivit dispoziţiilor art.213 lit.c) din Legea nr.95/2006, beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei persoanele prevăzute la art.3 alin.(1) lit. b) pct.1 din Legea nr.341/2004, Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi.

Potrivit prevederilor art.3 alin.(1) lit.b) din Legea nr.341/2004, „(1) Pentru cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa şi în semn de gratitudine faţă de cei care au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, se instituie următoarele titluri:

b) Luptător pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989:

1. Luptător Rănit - atribuit celor care au fost răniţi în luptele pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 sau în legătură cu aceasta”.

16

Or, reclamanţii au calitatea de „Luptător remarcat prin fapte deosebite”, titlu instituit prin art.3 alin.(1) lit. b) pct.3 din Legea nr.341/2004, ceea ce denotă că acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiilor art.213 lit.c) din Legea nr.95/2006, potrivit cărora, beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei persoanele prevăzute la art.3 alin.(1) lit. b) pct.1 din Legea nr.341/2004.

Prin urmare, legiuitorul nu a prevăzut scutirea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele care au calitatea de „Luptător remarcat prin fapte deosebite”, titlu instituit prin art.3 alin.(1) lit. b) pct.3 din Legea nr.341/2004 şi care beneficiază de indemnizaţia reparatorie prevăzută de art.4 alin.4 din Legea nr.341/2004.

Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal reclamanţii D. Gh.G., P. V.., N. V.N., V. C., T. C. M. A.V., C. E., G. Gh.C., M. F.C., P. Gh.C., D. C.A., F. I.G., G. D.M., M. N.J., şi alţii, care o critică pentru nelegalitate, sub aspectul motivului prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea recursului, se arată că, potrivit art.5 alin.1 din Legea nr.341/2004, toate categoriile de reclamanţi beneficiază de acces gratuit la tratamente şi medicamente în spitale, policlinici, baze de tratament şi staţiuni balneoclimaterice, precum şi de acces gratuit la medicamente, prin medicul de familie, costul acestor servicii şi al medicamentelor fiind suportat din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, ceea ce înseamnă că sunt scutiţi şi de plata contribuţiei de asigurări sociale, această prevedere legală producându-şi efecte în aplicarea ei cu prioritate faţă de Legea nr.95/2006.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii.

Intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Argeş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că hotărârea este legală şi temeinică, deoarece reclamanţii nu fac parte din categoria celor care pot beneficia de scutirea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, aceştia primind indemnizaţia lunară reparatorie în calitatea lor de „Luptător remarcat prin fapte deosebite” instituită prin art.3 alin.1 lit.b pct.3 din Legea nr.341/2004, ci nu în calitate de „Luptător Rănit”, conform

17

art.3 alin.1 lit.b pct.1, iar potrivit art.213 lit.c din Legea nr.95/2006 numai persoanele prevăzute la art.3 alin.1 lit.b pct.1 din Legea nr.341/2004 beneficiază de scutire de la plata contribuţiei.

Verificând actele de la dosar, în raport cu critica invocată, Curtea constată că recursul este nefondat.

Astfel, după cum bine a reţinut şi instanţa de fond, recurenţii-reclamanţi beneficiază de indemnizaţia lunară reparatorie prev. de art.4 alin.4 din Legea nr.341/2004, în calitatea lor de „Luptător remarcat prin fapte deosebite”, titlu instituit prin art.3 alin.1 lit.b pct.3 din Legea nr.341/2004, cu modificările şi completările ulterioare – Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoluţiei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987.

Conform prevederilor art.213 lit.c din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii „beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei persoanele prevăzute la art.3 alin.(1) lit.b pct.1 din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi”, respectiv persoanele pentru care s-a instituit titlul de „Luptător Rănit atribuit celor care au fost răniţi în luptele pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 sau în legătură cu aceasta”.

Faţă de această dispoziţie legală imperativă, reclamanţii, care au calitatea de „Luptător Remarcat pentru Fapte Deosebite”, nu pot beneficia de scutirea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Şi recurenţii, prin recursul declarat, recunosc incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale sus menţionate, însă pretind că, din moment ce beneficiază gratuit de tratamente şi medicamente în spitale şi au acces gratuit la medicamente prin medicul de familie, înseamnă că şi ei sunt scutiţi de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, Legea nr.341/2004 aplicându-se prioritar faţă de Legea nr.95/2006.

Cu privire la această susţinere, Curtea reţine că într-adevăr, potrivit art.5 alin.1 lit.i şi j din Legea nr.341/2004, persoanele prevăzute la art.3 alin.(1) lit.b, beneficiază, pe

18

lângă indemnizaţia calculată conform prevederilor art.4 şi de acces gratuit la tratamente şi medicamente în spitale, policlinici, baze de tratament şi staţiuni balneoclimaterice, cât şi de acces gratuit la medicamente, prin medicul de familie, costul integral al acestora fiind suportat din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Aceasta nu semnifică însă că reclamanţii sunt scutiţi de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, faţă de dispoziţia expresă a legii, respectiv art.213 lit.c din Legea nr.95/2006, iar pe de altă parte, facilităţile oferite de dispoziţiile art.5 alin.1 din Legea nr.341/2004 nu au nicio legătură cu prevederile legale referitoare la plata şi reţinerea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate prevăzute expres într-un alt act normativ, respectiv Legea nr.95/2006.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile atât dispoziţiile Legii nr.341/2004, cât şi ale Legii nr.95/2006, fiecare din acestea având obiecte diferite de reglementare, astfel că nu se poate pune problema aplicării cu prioritate a uneia sau alteia din cele două acte normative.

Pentru toate aceste considerente, sentinţa atacată este legală, iar în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge recursul ca nefondat.

Pentru aceste motive, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D. Gh.G., P. V.., N. V.N., V. C., T. C. M. A.V., C. E., G. Gh.C., M. F.C., P. Gh.C., D. C.A., F. I.G., G. D.M., M. N.J., şi alţii împotriva sentinţei civile nr.1224 din 19 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.1576/109/2012.

4. Răspunderea disciplinară Art. 247 codul muncii

Valoarea bunului sustras de către salariat nu are relevanţă în aprecierea faptei ca abatere disciplinară, aplicarea sancţiunii nu este condiţionată de existenţa sau valoarea prejudiciului ca în cazul răspunderii patrimoniale, ci de afectarea relaţiilor de muncă, încălcarea obligaţiilor de serviciu prevăzute de Regulamentul de Ordine Interioară, fiind suficientă pentru angajarea răspunderii disciplinare.

(Decizia civilă nr. 2683/03.12.2012)

19

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 19.05.2011, C.A. în contradictoriu cu intimata S.C. OMV – Petrom S.A Bucureşti a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr.41/27.04.2011, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce va pronunţa să se dispună anularea deciziei, obligarea intimatei la reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior concedierii, precum şi la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat de la data concedierii şi până la data reintegrării efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii contestatorul a arătat că a fost angajatul societăţii - intimate aproximativ 20 de ani, ultima funcţie deţinută fiind cea de coordonator activitate extracţie (operator extracţie ţiţei) în cadrul Diviziei E&P, Zona de Producţie III Muntenia Vest, Sector 98 M., iar ca urmare a sesizării din data de 31.03.2011, împotriva sa a fost demarată cercetarea disciplinară prealabilă, reţinându-se nelegal săvârşirea abaterii disciplinare, deşi chiar intimata arătând în conţinutul deciziei că ţeava nu mai era funcţională, întreaga zonă de extracţie de la locul respectiv fiind dezafectată de mai mulţi ani.

Mai mult, este de observat că nu se afla în timpul serviciului pentru a se face vinovat de săvârşirea vreunei abateri în legătură cu locul său de muncă, iar şi în situaţia în care fapta reţinută în decizia de concediere ar fi conformă cu realitatea măsura dispusă este mult prea drastică în raport cu dispoziţiile art.266 din Codul muncii şi conduita sa.

Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi menţinerea deciziei de concediere disciplinară ca legală şi temeinică.

Prin sentinţa civilă nr. 1523/2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de contestatorul C.A., reţinând în esenţă că, prin decizia nr.41/27.04.2011, intimata a dispus sancţionarea contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă în temeiul prevederilor art.264 alin.(1) lit.f) coroborat cu art.61 lit.a) din Codul muncii, reţinându-se că motivele sancţiunii constau în furtul unei ţevi 2x25 în lungime de 2,5 metri din conducta de amestec nefuncţională a sondei 272b, pe care se afla montat un ventil 2x25, încălcând astfel prevederile art.3.2 lit.a) şi i) din

20

Regulamentul intern al OMV Petrom SA şi prevederile art.141 alin.(1) lit.p) şi art.143 alin.(1) lit.h) din CCM.

Abaterea disciplinară reţinută în conţinutul deciziei de sancţionare are în vedere Raportul de incident securitate înregistrat sub nr.3889/06.04.2011, Referatul comisiei de disciplină nr.6/18.04.2011, precum şi nota explicativă a contestatorului. Potrivit art.247 alin.(2) din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

În prezenta cauză, analizând cuprinsul deciziei atacate, precum şi actele care au stat la baza emiterii, respectiv Raportul de incident securitate înregistrat sub nr.3889/06.04.2011, Referatul comisiei de disciplină nr.6/18.04.2011, nota explicativă a contestatorului, se constată că, într-adevăr, contestatorul se face vinovat de săvârşirea faptei imputate.

Astfel, în data de 31.03.2011, ora 20,15, patrula de intervenţie a firmei de pază -SC S. S. România – în timp ce efectuau serviciul de patrulare şi supraveghere în zona Parcului nr.6 M., pe drumul petrolier aferent sondei nr.272 b au observat 3 persoane de sex masculin, una dintre ele echipată cu o salopetă cu inscripţia „Petrom” şi o autoutilitară marca Dacia albastră staţionată. În bena autoutilitarei se afla o ţeavă de aproximativ 2,5 m din conducta de amestec nefuncţională a sondei 272b, pe care era montat un ventil, precum şi o cazma, un fierăstrău mecanic, o cheie inelară. În urma legitimării persoanei în salopetă, agenţii au aflat că se numeşte C.A., operator-coordonator în cadrul OMV Petrom, secţia M. şi se afla în timpul liber.

Acesta a susţinut că, în după amiaza zilei de 31.03.2011 s-a deplasat cu maşina personală, la un teren aflat în proprietatea sa, în satul T., să culeagă urzici şi ghiocei şi nu i-a observat pe copiii săi, care tăiaseră, fără ştirea sa, o bucată de ţeavă cu un ventil la capăt.

Depoziţia martorului P.M. contrazice însă declaraţia contestatorului, martorul declarând că „la data incidentului eram de serviciu şi patrulam în zona respectivă iar

21

pe drumul de acces către sonda 272B am văzut un autovehicul parcat şi trei persoane, respectiv un adult şi 2 copii şi anume contestatorul cu cei 2 copii ai săi. L-am întrebat ce face acolo şi a spus că are un teren în apropiere. Am observat că din portbagajul autovehiculului ieşea un capăt de ţeavă pe care se afla montat un ventil, ţeava avea aproximativ 2,5m. Acesta a spus că ţeava provine de la sonda 272B care nu mai este funcţională. Am mers împreună cu un coleg şi am constatat că într-adevăr ţeava provenea de la sonda respectivă, care nu era funcţională. Contestatorul era îmbrăcat cu o salopetă care avea inscripţionat PETROM”.

Contestatorul a luat cunoştinţă de Regulamentul intern al Petrom pe bază de semnătură şi a fost instruit de către şefii ierarhici în legătură cu obligaţia de a păstra în bune condiţii, conform prescripţiilor tehnice toate bunurile, utilajele, echipamentele din dotare şi să împiedice sustragerile din inventarul unităţii.

Pentru fapta comisă contestatorului i-a fost întocmit şi dosarul penal nr.2327/P/2011.

Instanţa a apreciat că, fapta contestatorului de a sustrage bunuri aparţinând angajatorului constituie abatere disciplinară, acesta încălcând dispoziţiile art.143 alin.1 lit.h) din CCM potrivit căruia este interzis salariaţilor să scoată de pe teritoriul Petrom, prin orice mijloace, bunuri aparţinând societăţii, fără documente eliberate de cei autorizaţi, acesta a încălcat reglementările interne privind toleranţa zero pentru furturi.

Potrivit art.248 din Codul muncii, angajatorul stabileşte sancţiunea aplicabilă, în raport de gravitatea abaterii disciplinare, săvârşite de salariat, sancţiunile se aplică pornind de la avertismentul scris, măsura disciplinară a desfacerii contractului de muncă fiind cea mai gravă, pentru săvârşirea unor fapte de importanţă deosebită în contextul activităţii societăţii angajatoare.

Din probele administrate în cauză instanţa a reţinut că în cazul contestatorului s-a reţinut o abatere disciplinară singulară, însă fapta săvârşită de salariat este una gravă, furtul din patrimoniul unităţii neavând nici o justificare obiectivă sau subiectivă, intimata fiind îndreptăţită să adopte măsuri şi politici pentru înlăturarea unor astfel de atitudini în rândul salariaţilor, raporturile de muncă trebuie să aibă la bază o relaţie de încredere reciprocă angajat – angajator. De

22

asemenea este important gradul de vinovăţie al salariatului, care a acţionat cu intenţie, fiindu-i cunoscută politica de toleranţă zero faţă de furturi a angajatorului şi implicaţiile activităţii desfăşurate, neputându-se prevala de faptul că bunul sustras are valoare economică redusă.

Instanţa a apreciat că este fără relevanţă valoarea efectivă a bunului sustras de contestator, întrucât atragerea răspunderii disciplinare a salariatului şi aplicarea sancţiunii nu sunt condiţionate de existenţa sau valoarea prejudiciului, spre deosebire de răspunderea patrimonială.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs întemeiat pe disp. art. 304/1 Cod procedură civilă, contestatorul, criticând-o sub următoarele aspecte:

Greşit a reţinut instanţa de fond că recurentul se face vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa doar pe baza declaraţiei martorului propus de intimată, fără a analiza şi celelalte probe administrate în cauză.

În susţinerea acestei critici de netemeinicie, recurentul expune situaţia de fapt din perspectiva sa, susţinând, în esenţă, că nu a avut cunoştinţă de faptul că fii săi au sustras ţeava dezafectată.

În plus, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti a reţinut în Ordonanţa nr.2327/P/2011 dată în 04.05.2012, că nu se face vinovat de sustragerea obiectului respectiv.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei şi anularea deciziei de desfacere a contractului de juncă.

Prin întâmpinarea formulată, respingerea recursului ca nefondat, susţinând că sentinţa pronunţată de instanţă este legală şi temeinică.

Prin decizia nr. 2683/03.12.2012, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A., împotriva sentinţei civile nr.1523 din 04 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr.2582/109/2011, intimată fiind pârâta S.C. OMV PETROM S.A. Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Critica formulată de recurent vizează netemeinicia sentinţei sub aspectul aprecierii probatoriului administrat în cauză, motiv de recurs şi este nefondată.

23

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei recurate, pe baza probatoriului administrat in cauză, că susţinerile contestatorului au fost contrazise de depoziţia martorului audiat în cauză precum şi de celelalte probe.

Deşi recurentul susţine că această depoziţie este subiectivă, el nu a făcut o contradovadă prin care să contrazică aceste susţineri. În plus, din conţinutul Ordonanţei emise de parchet la adat de 15.06.2012 rezultă că s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul C.A., cercetat pentru complicitate la infracţiunea furt calificat, prev. de art.26 raportat la art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit. a şi g Cod penal, reţinându-se că fapta comisă nu a prezentat gradul de pericol social al unei infracţiuni. Potrivit art. 247 - (1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.    (2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Rezultă cu certitudine, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, că există o faptă săvârşită de contestator ce constituie abatere disciplinară, încălcându-se dispoziţiile art.143 alin.1 lit.h din CCM. Totodată, este cert că deşi contestatorul cunoştea prevederile Regulamentului intern al Petrom şi avea obligaţia să împiedice sustragerile din inventarul unităţii, acesta a sprijinit pe fii săi să sustragă ţeava dezafectată, calitatea sa de complice fiind reţinută prin ordonanţa parchetului, chiar dacă nu s-a aplicat o sancţiune penală, ca urmare a gradului de pericol social redus al faptei.

Bunul sustras de fii recurentului, cu complicitatea acestuia, chiar dacă provenea de la o conductă nefuncţională, era în patrimoniul societăţii intimate, iar acesta avea cunoştinţă de sarcinile ce-i reveneau în calitate de angajat, respectiv să împiedice sustragerile din inventarul societăţii.

Chiar dacă recurentul susţine că fapta săvârşită nu are legătură cu serviciul, incidentul desfăşurându-se în afara orelor de program, susţinerea este nefondată, întrucât bunul sustras se afla în patrimoniul petrolier aparţinând intimatei,

24

recurentul având calitatea de salariat ala cesteia, reţinând în mod corect instanţa de fond, că fapta a fost săvârşită în legătură cu munca sa. Nu are relevanţă faptul că nu el a sustras bunul, atât timp cat a permis desfăşurarea activităţii infracţionale de către fii săi, conduită incompatibilă cu calitatea de salariat al societăţii intimate, care avea obligaţia să împiedice sustragerile din inventarul unităţii, obligaţie încălcată de contestator. Valoarea bunului sustras, nu prezintă nici o relevanţă deoarece angajarea răspunderii disciplinare a salariatului şi aplicarea sancţiunii nu sunt condiţionare de existenţa sau valoarea prejudiciului ca în cazul răspunderii patrimoniale, ci de afectarea relaţiilor de muncă salariat-angajator prin nesocotirea obligaţiilor de serviciu prevăzute de Regulamentul de Ordine interioară.

În consecinţă, fapta reţinută în decizia de concediere nr.41/2011, constituie abatere disciplinară, prin încălcarea dispoziţiilor art.153 alin.1 lit.h din CCM, încheiat la nivel Petrom, fiind incidente disp art. 247 şi 248 din Codul muncii, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.

Faţă de cele ce preced recursul este nefondat şi va fi respins potrivit dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă.

5. Condiţii privind creşterea punctajelor anuale pentru pensionarii sistemului public de pensii care au desfăşurat activitate în locuri încadrate în grupa I şi a II-a de muncă.

Art.169 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice

Persoanelor cărora pentru determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat vechimea în muncă, necesară deschiderii dreptului la pensie, prevăzută de acte normative cu caracter special, nu li se mai poate aplica creşterea punctajelor la care se referă art.169 al.1 din Legea nr.263/2010.

Persoanelor ale căror drepturi la pensie au fost deschise anterior datei de 01.04.2001 şi cărora le-au fost aplicate dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1997 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială

25

nu pot beneficia de creşterea punctajelor anuale prevăzute de art.169 din Legea nr.236/2010, fiindcă normele aplicate au un caracter special şi se pot încadra în sintagma de „acte normative cu caracter special”având în vedere scopul acestei reglementări.

(Decizia civilă nr. 2692/03.12.2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 22.12.2011, C.A. a chemat în judecată Casa Judeţeană Argeş, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se anuleze decizia nr.218848 din 25.11.2011 şi să se dispună recalcularea pensiei în raport de un stagiu de cotizare de 25 ani, precum şi de punctajul suplimentar prevăzut de OUG 100/2008.

În motivarea acţiunii s-a arătat că la calculul drepturilor la pensie nu s-a ţinut cont şi de suplimentarea prevăzută de OUG 100/2008, pentru activitatea desfăşurată în grupele speciale de muncă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, cu argumentul că prevederile art.1 alin.2 din OUG 100/2008 se aplică numai în situaţiile în are, potrivit legii, la determinare punctajului mediul anul s-a utilizat stagiul complet de cotizare şi nu un stagiu redus ca in cazul contestatorului.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.800/18.05.2012, a respins contestaţia, ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că dreptul la pensie a fost deschis în favoarea reclamantului prin decizia nr.218848 din 23.11.1998, în baza Legii nr.3/1977, iar în baza OUG nr.4/2005 s-a recalculat pensia la stabilirea punctajului mediu anual fiind utilizat un stagiu complet de cotizare de 25 ani pentru munca desfăşurată în munca specială.

Fiindcă la recalcularea pensiei, pentru determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie potrivit unor norme cu caracter special, respectiv dispoziţiilor art.14 din Legea nr.3/1977, contestatorul nu poate beneficia de creşterea punctajelor anulare prevăzute de art.169 alin.1 din Legea nr.263/2010. Împotriva hotărârii a formulat recurs reclamantul pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă,

26

în dezvoltarea căruia s-a arătat că au fost aplicate greşit dispoziţiile OUG nr.100/2008.

Prin decizia nr.2692/03.12.2012, Curtea de apel Piteşti a respins recursul declarat de contestatorul C.A., împotriva sentinţei civile nr.800 din 18 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr.6626/109/2011, intiamtă fiind Casa Judeţeană de Pensii Argeş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Potrivit art.II din OUG nr.100/2008, beneficiază de un număr suplimentar de 0,25 puncte pentru fiecare an de spor, respectiv de 0,02083 puncte pentru fiecare lună de spor acordată pentru vechimea realizată în activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă, persoanele ale căror drepturi la pensie au fost recalculate în baza OUG nr.4/2005, cu excepţia acelora cărora pentru determinare a punctajului mediu anual s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special.

Reclamantul a formulat contestaţia la data de 22 decembrie 2011, când ordonanţa evocată era caducă, faţă de dispoziţiile art.169 din Legea nr.263/2010, care reglementează, de asemenea, în favoarea persoanelor care au desfăşurat activitate în grupa a II-a de muncă, o creştere a punctajelor anulate cu 25%.

Actul normativ evocat exceptează de la aceste creşteri acele persoane cărora pentru determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzut de acte normative cu caracter special, la recalcularea acestor drepturi în baza OUG nr.4/2005, aşa cum a fost aprobată şi completată prin Legea nr.78/2005.

La recalcularea pensiei contestatorului, în baza OUG nr.4/2005 s-aţinut cont de stagiul de cotizare de 25 ani pentru munca desfăşurată în grupa a II-a, fiindu-i aplicabile, la data deschiderii dreptului la pensie, dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977.

Potrivit art.14 din Legea nr.3/1977, privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 25 ani în grupa a II-a de muncă, pot să fie pensionate la împlinirea vârstei de 57 ani, pentru bărbaţi.

27

La stabilirea dreptului la pensie în favoarea contestatorului – recurent s-a ţinut cont de vârsta astfel redusă de 57 ani, norma din legea evocată având un caracter special, în sensul că era derogatorie de la norma cuprinsă în legea-cadru care reglementa vârsta de pensionare.

Potrivit art.169 alin.2 din Legea nr.263/2010, persoanele cărora pentru determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special nu li se mai poate aplica creşterea punctajelor la care se referă alin.1 din textul de lege evocat, respectiv creşterea cu 25% pentru persoanele care au lucrat în grupa a II-a de muncă.

Norma cuprinsă în art.14 din Legea nr.3/1977 având un caracter special se poate încadra în sintagma de „acte normative cu caracter special”, la care se referă art.169 alin.2 din Legea nr.263/2010, având în vedere scopul aceste reglementări, astfel că aceste considerente fiind avute în vedere şi de instanţa de fond în mod corect s-a respins contestaţia.

Pentru toate aceste argumente, în baza art.312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul, ca nefondat.

6. Principiul securităţii raporturilor juridice şi aplicarea normelor mai favorabile în cazul unei neconcordanţe între dreptul intern şi dreptul internaţional .

Art.20 din Constituţia României

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, drepturile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai pot fi rediscutate, chiar dacă s-a schimbat cadrul legal, pentru aplicarea principiului securităţii raporturilor juridice

Chiar dacă un act normativ ulterior a fost declarat ca fiind constituţional, dar este de natură să anuleze, să întârzie sau să împiedice efectele unei hotărâri definitive, se va aplica cu prioritate reglementările internaţionale potrivit art.20 din Constituţia României.

(Decizia civilă nr. 2765/10.12.2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 24.08.2011, contestatorul B.C.A. a chemat în

28

judecată intimata C.J.P. Argeş, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se desfiinţeze decizia de revizuire a pensiei nr. 312509/22 iulie 2011, emisă de intimată şi să se menţină în plată pensia de serviciu stabilită în baza Legii nr.217/2008 şi să plătească diferenţele rezultate în urma revizuirii..

În motivarea contestaţiei s-a arătat că în 2009 i-a fost stabilită contestatorului o pensie de serviciu recalculată în baza Legii 119/2010.

După recalcularea pensiei, instanţa a pronunţat o hotărâre irevocabilă prin care a obligat intimata să păstreze în plată pensia de serviciu, astfel că a doua operaţie de revizuire a drepturilor a fost de natură să încalce autoritatea de lucru judecat.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei, cu argumentul că revizuirea drepturilor la pensie s-a făcut în baza OUG nr.59.2011.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.885/22.05.2012 a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a anulat decizia nr.312509/22.07.2011 şi a menţinut în plată pensia de serviciu a contestatorului, obligând intimata să-i plătească diferenţele de drepturi, începând cu 01.08.2011.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că revizuirea pensiei de serviciu, în baza OUG nr.59/2011 a fost de natură să încalce autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr.624/05.04.2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr.1187/20.06.2011, pronunţată de această Curte, prin care s-a păstrat în plată pensia de serviciu stabilită în favoarea contestatorului, în baza Legii nr.217/2008.

Împotriva hotărârii a formulat recurs intimata, criticând-o pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că revizuirea pensiei s-a făcut în baza OUG nr.59/2011, Statul având puterea deplină să revină asupra cuantumului pensiei stabilit iniţial, întrucât dreptul la pensie nu poate fi considerat un drept câştigat şi garantat pentru viitor potrivit normelor europene, ci un drept acordat doar în limita posibilităţilor economice.

Prin decizia nr. 2765/10.12.2012, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de intimata C.J.P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.885 din 22 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3945/109/2011, intimat fiind contestatorul B.C.A.

29

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.312509/04.03.2009 a fost stabilită în favoarea intimatului o pensie de serviciu în baza Legii nr.217/2008, privind pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, al cărui cuantum s-a recalculat în baza Legii nr.119/2010.

Intimatul a criticat operaţia de recalculare a pensiei, cererea sa fiind admisă prin sentinţa civilă nr.624/05.04.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă irevocabilă, prin care s-a apreciat că intervenţia statului de reducere a cuantumului pensiei a fost de natură să încalce dreptul acestuia dinainte, fiind astfel păstrată în plată pensia de serviciu stabilită iniţial.

După pronunţarea hotărârii evocată, în baza OUG nr.59/2011, cuantumul pensiei a fost din nou redus în procedura revizuirii reglementată de acest act normativ.

Cu privire la efectele OUG nr.59/2011, respectiv a încălcării autorităţii de lucru judecat s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr.215/13.03.2012 prin care a recunoscut că hotărârile pronunţate trebuie să fie executate de către autorităţile publice, drepturile la pensie să fie puse în plată aşa cum s-a stabilit de către instanţele de judecată, însă această obligaţie a subzistat numai până la intrarea în vigoare a OUG nr.59/2011, considerată fiind ca un act nou faţă de Legea nr.119/2010, care reglementează procedura de recalculare a pensiilor, motiv pentru care, prin aplicarea sa nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Executarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă o componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că într-un stat de drept efectele hotărârii nu pot fi anulate, întârziate sau împiedicate să se producă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, drepturile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai pot fi rediscutate chiar dacă s-a schimbat cadrul legal, pentru apărarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Soluţiile pronunţate de către cele două curţi cu privire la autoritatea de lucru judecat sunt contradictorii, fiindcă, pe de o parte, Curtea Constituţională reţine că un act normativ nou trebuie să fie aplicat şi situaţiilor juridice

30

recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, fără a se reţine că, în acest mod, este încălcată autoritatea de lucru judecat.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apără prin soluţiile sale securitatea raporturilor juridice, indiferent de cadrul legal existent, după data pronunţării hotărârilor, autoritatea de lucru judecat neputând fi rediscutată, chiar dacă au fost adoptate după pronunţarea hotărârilor definitive norme juridice noi.

Potrivit art.20 din Constituţia României „(1) (…) drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Dispoziţiile privind deciziile Curţii Constituţionale, care au un caracter obligatoriu în cauza de faţă, nu sunt favorabile contestatorului, motiv pentru care, potrivit principiului constituţional evocat, se vor aplica cu prioritate soluţiile pronunţate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care dau eficienţă autorităţii de lucru judecat, respectiv a principiului stabilităţii raporturilor juridice, indiferent de cadrul legal adoptat după pronunţarea hotărârilor definitive.

Adoptarea OUG nr.59/2011 a fost de natură să reducă efectele hotărârii definitive prin care s-a constatat dreptul contestatorului la plata pensiei în cuantumul stabilit iniţial potrivit Legii nr.217/2008, intervenţia statului prin acest act normativ fiind de natură să încalce grav principiul securităţii raporturilor juridice, aşa după cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

Pentru toate aceste argumente, în baza art.312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat.

Drept civil

7. Aplicarea legii civile în timp în acţiunile privitoare la filiaţie.

31

Art. 47 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil

Legea aplicabilă raporturilor de filiaţie este aceea aflată în vigoare la data naşterii copilului.

Potrivit art. 47 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, noile reglementări privitoare la filiaţie îşi produc efectele numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lor în vigoare.

Aplicarea dispoziţiilor Noului Cod civil pentru contestarea filiaţiei unui copil născut anterior intrării sale în vigoare este greşită pentru că relevant este nu momentul cunoaşterii motivelor contestaţiei de către reclamant, ci acela al naşterii copilului.

(Decizia civilă nr. 263/03.02.2012)

Constată că, prin sentinţa civilă nr.74/21 septembrie 2011, Judecătoria Bălceşti a respins cererea prin care reclamantul P. Gh. a contestat filiaţia descendenţilor P. C. V. şi P. A. F., rezultaţi din căsătoria încheiată la 13 noiembrie 1988, cu mama acestora, P. E., devenită D. după desfacerea, prin sentinţa civilă nr.314/16 mai 2008 a aceleiaşi instanţe a căsătoriei.

A fost totodată obligat reclamantul la plata a câte 500 lei, cheltuieli de judecată, faţă de pârâţi.

În motivare, s-a reţinut, în fapt, că cei doi pârâţi au regimul de copii născuţi în timpul căsătoriei bucurându-se, potrivit art.53 din Codul familiei, de beneficiul prezumţiei de paternitate faţă de soţul mamei.

Pentru răsturnarea acestei prezumţii, cadrul judiciar este reglementat de art.55 din Codul familiei al tăgadei de paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei vizând exclusiv situaţiile în care prezumţia de paternitate nu operează, respectiv atunci când părinţii nu au fost căsătoriţi, copilul a fost născut anterior căsătoriei sau la o distanţă mai mare decât perioada legală de procreare, scursă după încetarea, desfiinţarea ori desfacerea căsătoriei.

Or, cei doi pârâţi sunt născuţi în timpul căsătoriei, la 5 ani de la încheierea ei şi cu mult timp înainte de desfacere, iar în măsura în care mama ar fi conceput copiii cu un alt bărbat, reclamantul era obligat să exercite acţiunea pusă la îndemână de legiuitorul în interiorul termenului legal.

Apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, care a

32

arătat că, în timpul căsătoriei cu mama copiilor, aceasta a întreţinut relaţii intime cu alt bărbat, aşa încât, presupune că cei doi nu ar fi fiii săi, a fost admis prin decizia civilă nr.46/A-MIF/2 martie 2012 a Tribunalului Vâlcea,care, după administrarea probei cu expertiză medico-legală de stabilire a genotipului, a schimbat, în parte, sentinţa în ceea ce-l priveşte pe pârâtul P.C.V. în privinţa căruia a constatat că reclamantul nu este tatăl biologic, fiind menţinută soluţia în ceea ce-l priveşte pe pârâtul P. A.F., minor asistat de mama sa, D. E.

În motivare, s-a reţinut că, potrivit expertizei medico-legale efectuată la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, reclamantul nu este tatăl primului pârât, fiind însă tatăl celui de-al doilea.

Obiecţiunile formulate la rezultatele expertizei au fost respinse, constatându-se că nu se arată vreun indiciu de natură a pune la îndoială corectitudinea lucrării.

Sub aspectul admisibilităţii contestaţiei filiaţiei copilului rezultat din timpul căsătoriei, instanţa nu motivează soluţia sa, prin prisma dispoziţiilor Codului familiei, dar face trimitere la actualele dispoziţii ale art.434 din actualul Cod civil, potrivit cărora orice persoană interesată poate cere oricând instanţei să constate că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă, intimatul-pârât P. C.V. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată de 1.950 lei cheltuieli de judecată în fond şi apel către reclamant.

Faţă de această soluţie, pârâtul minor P.A.F., asistat de mama sa, a solicitat completarea deciziei, în sensul pronunţării asupra cererii sale de obligare a reclamantului apelant la plata cheltuielilor de judecată la care l-a obligat a le fi efectuat în apel. Prin decizia nr.110/A-MIF/8 iunie 2012, tribunalul a respins cererea, considerând că, întrucât reclamantul a avut câştig de cauză în cadrul apelului, este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor angajate, dar şi faţă de faptul că acest pârât nu a solicitat, cu prilejul punerii concluziilor în dezbateri, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziilor, în termen, au formulat recursuri pârâţii, P. A. F., asistat de mama sa, criticând soluţia sub aspectul modalităţii soluţionării cererii de completare a deciziei instanţei de apel.

33

Astfel, acesta arată că în mod greşit a fost respinsă cererea sa de completare a deciziei, deşi a angajat cheltuieli cu apărarea, iar soluţia nu a fost schimbată în ceea ce-l priveşte, aşa încât, nu este parte căzută în pretenţii faţă de reclamant.

De aceea, se impunea ca instanţa să dea eficienţă cererii formulată în cadrul întâmpinării sale, privitor la plata acestor cheltuieli.

La rândul său, pârâtul P.C.V. a criticat soluţia pentru nelegalitate, în subsidiar pentru netemeinicie, arătând că, pentru ca instanţa să dea eficienţă dispoziţiilor art.434 Cod civil, s-a ignorat faptul că această acţiune nu stă la îndemâna oricărei persoane decât în privinţa copiilor născuţi după intrarea în vigoare a acestui cod, situaţia filiaţiei sale fiind în continuare reglementată de vechile dispoziţii ale Codului civil.

De altfel, chiar şi din punctul de vedere al acestor noi dispoziţii, ceea ce poate face obiectul contestaţiei oricând, o reprezintă recunoaşterea de filiaţie, iar nu prezumţia legală de paternitate, apelantul confundând cele două noţiuni care diferă prin prisma scopului edictării lor.

Noile dispoziţii ale Codului civil exclud de la aplicabilitatea lor pe tatăl copiilor din căsătorie, ele referindu-se numai la terţii faţă de relaţia de paternitate, având în vedere că, şi prin prisma noii reglementări a instituţiei, dată de dispoziţiile art.430 din Codul civil, acţiunea în tăgada paternităţii se exercită în termen de 3 ani, fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tatăl al copilului, fie de la o alta, ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii.

O altă critică vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a încălcat principiul dreptului la apărare al pârâtului care, elev fiind, nu realizează venituri spre a dispune de sumele necesare angajării de apărător calificat, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în care să-i fie asigurat acest drept.

În fapt, anterior termenului de judecată, potrivit evidenţelor arhivei instanţei, raportul de expertiză nu se afla depus, motiv pentru care a lipsit de la acest termen,nepermiţându-şi să lipsească de la cursurile şcolare ale liceului la care este înscris.

De aceea, trebuia să i se dea posibilitatea de a formula eventuale obiecţiuni, sens în care solicită casarea

34

deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

O altă încălcare se pretinde a privi neexercitarea rolului activ al judecătorului, prevăzut de art.129 alin.5 Cod procedură civilă, care trebuia să stăruie, prin toate mijloacele legale, spre a preveni orice greşeală materială privind aflarea adevărului.

Astfel, instanţa a dat cuvântul asupra obiecţiunilor la această lucrare mamei sale, care nu îl reprezintă în proces, întrucât este major şi s-a luat cuvântul acesteia în sensul că nu cunoaşte ce alt fel de expertiză ar dori să fie administrată, or, această expertiză este cea medico-legală complexă, efectuată pe baza probelor serologice.

Prin decizia nr. 3139/16.10.2012, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursurile formulate de pârâţii P.C.V. împotriva deciziei civile nr.46/A/MIF/2 martie 2012 şi de pârâtul P.A.F. împotriva deciziei civile nr.110/A/MIF/8 iunie 2012, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.668/185/2011, intimat fiind reclamantul P.Gh.; a modificat decizia în sensul că a respins apelul declarat de reclamant, împotriva sentinţei civile nr.74/21 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, în dosarul nr.668/185/2011; a obligat pe intimatul-reclamant să plătească recurenţilor-pârâţi suma de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, iar recurentului-pârât P.C.V., suma de 506,13 lei, cu acelaşi titlu în recurs.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:În ceea ce priveşte soluţia dată asupra cheltuielilor

de judecată suportate de către pârâtul minor asistat de mama sa, tribunalul a apreciat că acestea nu s-ar cuveni, întrucât reclamantul a triumfat în cererea sa împotriva celuilalt pârât.

Dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, privesc partea căzută în pretenţii individual faţă de ceilalţi care au fost siliţi a efectua cheltuieli cu apărarea.

Or, în apel, soluţia a fost schimbată exclusiv faţă de celălalt fiu din căsătoria reclamantului, recurentul minor fiind fiul său în mod necontestat.

Ca atare, aplicarea legii este incorectă sub acest aspect.

Incorectă este în acelaşi timp şi în condiţiile în care se pretinde că intimatul minor nu a solicitat cheltuieli de

35

judecată cu prilejul acordării cuvântului în concluzii asupra fondului.

Legiuitorul nu condiţionează formularea unei asemenea cereri exclusiv cu prilejul acestor concluzii, fiind suficient ca ea să fie făcută oricând pe parcursul judecăţii, or, prin întâmpinarea depusă în apel se solicită în mod expres, plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Ca atare, din acest punct de vedere decizia are a fi modificată faţă de acest recurent.

Cât priveşte recursul celuilalt pârât, Curtea a constatat că şi acesta este fondat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.47 din Legea nr.71/2011, stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acestea numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.

Ca atare, referirea la dispoziţiile cuprinse în Codul civil asupra filiaţiei reprezintă o greşită aplicare a legii din partea instanţei de apel, câtă vreme, pârâtul-recurent este născut în anul 1993, iar aceste dispoziţii au intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

În aceste condiţii, legea aplicabilă raporturilor dintre reclamant şi fiul său rămâne Codul familiei, aşa cum era în vigoare la data naşterii copilului, motiv pentru care, o cerere în contestarea filiaţiei copilului născut din căsătorie este supusă instituţiei reglementate sub numele de tăgada de paternitate, acţiune care poate fi formulată în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului, fiind fără relevanţă momentul la care ar fi intervenit eventualele dubii ale părintelui prezumat cu privire la filiaţie.

În aceste condiţii, cu greşita aplicare a legii, instanţa de apel a admis acţiunea formulată peste acest termen, în vreme ce, în mod corect, judecătoria a respins-o, constatând că ea nu este adresată în termen, motiv pentru care, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, şi acest recurs a fost admis şi soluţia schimbată în tot, în sensul modificării deciziilor, respingerii apelului şi obligării intimatului-reclamant să plătească recurenţilor-pârâţi suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în apel, iar recurentului-pârât Popa Constantin Vlad 506,13 lei, cu acelaşi titlu în recurs.

36

8. Condiţii privind acceptarea tacită a unei succesiuni potrivit art. 1110 din noul Cod civil.

Art. 1110 din noul Cod civil

Pentru a avea valoare de acceptare tacită a unei moşteniri actul săvârşit de către succesibil să fie unul dintre acelea pe care nu le-ar putea îndeplini decât numai un moştenitor, lăsând astfel să se înţeleagă intenţia neîndoielnică de acceptare a succesiunii.

Simpla referire la săvârşirea unor acte de administrare sau de folosinţa bunurilor nu este suficientă pentru a se aprecia asupra semnificaţiei lor, respectiv asupra echivalenţei cu un act de acceptare a moştenirii, deoarece nu se poate aprecia asupra intenţiei clare a unei astfel de opţiuni.

(Decizia civilă nr. 2369/05.11.2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea, reclamanta L. S.a chemat în judecată pe G. F., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate deschisă succesiunile autorilor L. T. N., L. N. G. şi L. Gh. G., urmând să se dispună partajarea averilor succesorale rămase de pe urma autorilor.

În motivarea acţiunii s-a arătat că la data de 04.01.1972 a fost deschisă succesiunea autorului Lazăr T. Nicolae, acceptată de descendentul de gradul I, L. N. G..

La data de 21.10.1994, a fost deschisă şi succesiunea lui L. N. G. la care au avut vocaţie succesorală L. Gh. G. şi G. F. în calitate de descendenţi de gradul I.

În localitatea G., jud. Vâlcea, a fost deschisă succesiunea autorului L.Gh. G. acceptată de reclamantă în calitate de soţie supravieţuitoare.

Cu privire la masa succesorală, în cererea de chemare în judecată s-a arătat că pentru autorul L. T. N. a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 2,0031 ha, moştenitorilor L. N. G. şi G. F., aceasta de pe urmă fiind trecută în mod eronat în titlul de proprietate nr.2307/04.11.2003, singurul moştenitor fiind Lazăr N. Gheorghe, căruia i-a mai fost reconstituit în baza Legii fondului funciar dreptul de proprietate asupra terenului de 0,2849 ha.

Masa succesorală rămasă de pe urma autorului L. Gh. G. se compune din imobilele descrise în cererea de

37

chemare în judecată, ce se va culege în cotă de 1/1 de soţia supravieţuitoare ca urmare a neacceptării moştenirii de pârâtă în termenul de opţiune succesorală de 6 luni, având în vedere vocaţia acesteia de colateral privilegiat.

Prin întâmpinare pârâta s-a apărat în sensul că moştenirea autorului L. T. N. a fost acceptată de L. C., în calitate de soţie supravieţuitoare, L. N. G. şi L. A. descendenţi de gradul I.

L. N. A. a decedat în anul 1985, lăsându-i ca moştenitori pe, L. L., L. D. şi L. S., reclamanta nefiind singura moştenitoare a autorului L. Gh. G., fiindcă moştenirea acestuia a fost acceptată şi de către pârâtă, care a solicitat suplimentarea masei partajabile cu cota de ½ dintr-un apartament situat în Rm. Vâlcea, respectiv cota autorului în calitatea lui de codevălmaş.

Cu privire la suplimentarea masei partajabile, reclamanta prin întâmpinare a solicitat respingerea cererii, cu motivarea că apartamentul a fost cumpărat de fiul acesteia prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.459/20.02.2001.

În cursul cercetărilor judecătoreşti a decedat L. D., locul său fiind preluat de moştenitorii: L. A. S. şi L. A.

Prin sentinţa civilă nr.10622, pronunţată la 18.12.2009, Judecătoria Rm. Vâlcea a constatat deschise succesiunile autorilor, precum şi componenţa maselor succesorale, potrivit încheierii de admitere în principiu.

De asemenea, a fost respinsă cererea de suplimentare a masei succesorale formulate de pârâtă şi s-a dispus partajarea bunurilor în varianta a II-a a raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Împotriva hotărârii au formulat apel părţile pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia civilă nr.108/18.05.2010, a admis apelurile,a desfiinţat încheierea de admitere în principiu nr.5338/10.10.2008 şi sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru a se cerceta şi cu privire la cota soţiei supravieţuitoare L. C., decedată în anul 1975, componenţa masei succesorale rămase de pe urma lui L. T. N. stabilindu-se în raport de cota acesteia dinainte.

După casarea cu trimitere spre rejudecare a fost pronunţată sentinţa civilă nr.510/17.01.2012, prin care a fost admisă cererea reclamantei, s-a respins cererea de

38

suplimentare a masei succesorale, iar partajarea bunurilor s-a dispus în varianta a II-a a raportului de expertiză efectuată de către expertul C. L.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta nu a solicitat partajarea averii succesorale rămasă de pe urma autoarei L.C. şi numai a averii rămasă de la autorul L. T. N., bunurile ce o compun fiind bunuri proprii.

După stabilirea componenţei masei succesorale, instanţa de fond a apreciat că cea mai judicioasă modalitate de lotizare este aceea cuprinsă în varianta a II-a a raportului de expertiză tehnică.

Împotriva hotărârii a formulat apel pârâta pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie în dezvoltarea cărora s-a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit calitatea de unic moştenitor a lui L. N. G. la succesiunea lui L. T. N., titlul de proprietate fiind emis şi pentru apelantă.

La pronunţarea hotărârii au fost încălcate şi dispoziţiile art.700 din Codul civil, în sensul că nu au fost apreciate actele apelantei – pârâte cu privire la patrimoniul autorului L. Gh. G. ca fiind unele de acceptare tacită a moştenirii.

Prin întâmpinare, intimata – reclamantă a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia civilă nr.105/A/31.05.2012, a respins apelul ca nefondat şi a confirmat soluţia primei instanţe cu aceeaşi motivare.

Decizia a fost criticată de către pârâtă pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia a arătat de asemenea că instanţa de apel a apreciat în mod eronat calitatea recurentei de moştenitoare a autorului L. T. N. pentru Titlul de Proprietate nr.2307/04.11.2003, emis în baza Legii fondului funciar şi a autorului L. Gh. G. pe care a acceptat-o în mod tacit.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul în limita motivului invocat se apreciază ca nefondat, pentru argumentele ce urmează:

În temeiul Legii fondului funciar pentru autorul L. T. N. a cărei succesiune a fost deschisă la 04.01.1972, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate descendentului său L. N. G. pentru suprafaţa de 2,0031 ha, fiindu-i emis titlul de

39

proprietate nr.2307/04.11.2003, în care alături de acest moştenitor a fost trecută şi G. F..

L. N. G. la rândul său este autorul descendenţilor de gradul I: G. F. – pârâta – recurentă şi L. Gh. G.

Cu privire la acest titlu de proprietate, recurenta a pretins că avea dreptul la cota de ½ din suprafaţa de teren, alături de tatăl său L. N. G., cotă pe care instanţa trebuia să o aibă în vedere la partajarea suprafeţei de teren.

La data reconstituirii dreptului de proprietate cu privire la această suprafaţă de teren avea vocaţie succesorală L. N. G., care a fost repus în termenul de acceptare a succesiunii autorului său L. T. N., pentru suprafaţa de teren ce a făcut obiectul Legii fondului funciar.

Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă, descendentul de gradul I, respectiv L. N. G. avea dreptul succesoral asupra terenului ce face obiectul titlului de proprietate nr.2307/04.11.2003, înscrierea în acest act şi a pârâtei, fiind contrară acestui principiu, astfel că instanţa apreciind asupra legalităţii actului, chiar dacă nu l-a desfiinţat în lipsa unei cereri în acest sens, în mod corect la masa de împărţit a reţinut terenul în cotă de 1/1 în patrimoniul primului autor.

Procedând altfel respectiv în sensul reţinerii din acest teren a cotei de ½ în favoarea recurentei şi numai a cotei de ½ în favoarea autorului L. N. G. ar fi fost prejudiciat celălalt descendent al acestui autor, respectiv L. Gh. G., încălcându-se principiile evocate.

Cu privire la calitatea recurentei de moştenitoare şi a autorului L. Gh. G. se reţine că succesiunea acestuia a fost deschisă la data de 08.06.2004 în comuna G., jud. Vâlcea, la această dată având vocaţie succesorală soţia supravieţuitoare L. S. şi recurenta în calitate de colateral privilegiat.

Recurenta a invocat acceptarea succesiunii în mod tacit.

Pentru a avea valoare de acceptare a succesiunii, actele săvârşite de succesibili potrivit art.689 Cod civil trebuie să fie unele din acelea pe care nu le poate îndeplini decât numai un moştenitor, lăsându-se să se înţeleagă în mod neîndoielnic opţiunea sa succesorală.

Legiuitorul în vechea reglementare a dat exemple de categorii de acte pe care le poate face o persoană cu privire la patrimoniul autorului şi care pot avea semnificaţie de

40

acceptare tacită a succesiunii, dar şi acte care nu au această semnificaţie, precum acelea cu caracter conservatoriu sau de administrare provizorie.

Pentru a justifica calitatea de moştenitoare a autorului L. Gh. G., recurenta a invocat săvârşirea unor acte de administrare, în sensul folosirii unor suprafeţe de teren rămase de pe urma autorului, a exercitării dreptului de „pază juridică şi săvârşirii unor acte materiale cu privire la gospodărie”.

Recurenta nu a precizat în mod concret ce acte a săvârşit cu privire la patrimoniul autorului pentru a se putea aprecia asupra intenţiei sale neîndoielnice de a –i accepta succesiunea.

Simpla referire la săvârşirea unor acte de administrare s-au de folosinţă a bunurilor nu este suficientă pentru a aprecia semnificaţia acceptării succesiunii, fiindcă nu rezultă intenţia expresă a exercitării unei astfel de opţiuni, potrivit condiţiei impuse de legiuitor.

Pentru aceste considerente, în mod corect Tribunalul a apreciat că recurenta nu are calitate de moştenitoare şi a autorului L. Gh. G., considerată străină de această moştenire.

Faţă de toate aceste argumente, în baza art.312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art.274 din acelaşi cod, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta G. GH. F., împotriva deciziei civile nr.105/A din 31 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia civilă, în dosarul nr.11003/288/2010, intimaţi fiind reclamantei L. S., C. L., L. S., L. A., L. A. S. şi a fost obligată recurenta – pârâtă la plata sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată, către intimata – reclamantă.

9. Prezumţia legală a comunităţii de bunuri – cazuri în care nu este operantă.

Art.339 Cod civil

Bunurile înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva dreptului de uzufruct sunt prezumate a fi donaţii.

Ca urmare a acestei prezumţii legale de liberalitate, bunurile sunt excluse de la aplicarea regimului comunităţii legale, potrivit art.339 Cod civil, nemaifiind

41

operantă prezumţia de comunitate la care se referă textul de lege enunţat.

(Decizia civilă nr. 2484/14.11.2012)

Prin acţiunea înregistrată la data de 29.04.2009, la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, reclamantul M. M. a chemat în judecată pe pârâta M. L., solicitând să se dispună împărţirea în cote proporţionale cu contribuţia lor, a bunurilor dobândite în convieţuirii. Totodată, a solicitat citarea în cauză a uzufructuarului C. C.G.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta, în România, din anul 1986, iar în prezent sunt despărţiţi prin divorţ, divorţul fiind pronunţat în Germania la data de 25.10.2006, iar hotărârea a fost apostilată în România în anul 2008.

În continuare, reclamantul a arătat că în timpul căsătoriei cu pârâta a dobândit, în România, un apartament cu 4 camere şi dependinţe, situat în Râmnicu Vâlcea; un teren în suprafaţă de 3300 mp (construcţii, arabil şi livezi), situat în comuna S., sat C., judeţul Vâlcea, în pct.„Scaunul casei”; construcţiile edificate pe acest teren: o casă de locuit în suprafaţă de 98 mp, un grajd cu fânar şi o bucătărie. A precizat că vânzătorul C. C.G. a păstrat un drept de uzufruct viager asupra terenului şi construcţiilor, astfel că la partaj trebuie reţinută doar nuda proprietate a acestor imobile. În ceea ce priveşte apartamentul, a arătat că acesta a fost cumpărat cu o contribuţie majoritară din partea sa.

Prin întâmpinarea de la fila 50, dosar, pârâta a solicitat respingerea cererii de partaj în ceea ce priveşte imobilul compus din teren în suprafaţă de 3300 mp situat în comuna S., sat C., judeţul Vâlcea şi a construcţiilor edificate pe acesta, întrucât acesta este bunul său propriu. Astfel, a susţinut că imobilul a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.403/02.04.1998 şi i-a fost înstrăinat ei de către tatăl său, iar înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului viager în favoarea acestuia. A mai arătat că intenţia tatălui său nu a fost aceea de a-i vinde bunul, ci de a o gratifica cu acest bun, deoarece ea nu a plătit vreun preţ pentru acest bun. A invocat în acest sens dispoziţiile art.845 Cod civil, arătând că în speţă operează o prezumţie legală de liberalitate, contractul prin care a dobândit bunul în litigiu

42

fiind o donaţie şi nu o vânzare, iar dispunătorul nu a prevăzut nicăieri că intenţia lui este ca bunul să fie comun.

Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat partajarea între ea şi pârât a sumei de 29694, 24 Euro.

În motivarea acestei cereri, pârâta a arătat că această sumă a fost dobândită de ea şi pârât în timpul căsătoriei, fiind însuşită de pârât din conturile comune, după despărţirea în fapt, care a intervenit în anul 2004. A susţinut că la data de 07.03.2005, pârâtul a lichidat două depozite comune de 10.000 euro şi respectiv, 9694, 24 euro, după ce, la data de 28.01.2005, primise deja 10.000 euro din contul său. A solicitat ca această sumă, însuşită şi folosită în mod exclusiv de reclamant, în interes propriu, şi dobânda aferentă, să fie imputată lotului acestuia prin luare mai puţin din celelalte bunuri, până la concurenţa sumei de 30.000 euro plus dobânda aferentă, iar în situaţia în care cota sa din bunurile comune va fi mai mică decât această sumă, reclamantul să fie obligat la plata unei sulte către ea corespunzătoare acestei diferenţe.

La data de 13.11.2009, reclamantul a formulat întâmpinare faţă de cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă, arătând că susţinerea acesteia nu este întemeiată. A precizat că în timpul căsătoriei au avut împreună două conturi; un cont a fost comun, iar în el aveau împreună 23.000 euro. Au hotărât să împartă aceşti bani: lui, reclamantului, i-au fost transferaţi 10.000 euro, iar în cont au rămas 13.000 euro, pentru care au întocmit un document prin care el a cedat pârâtei contul comun, devenind astfel contul ei. Întrucât au împărţit banii, a solicitat respingerea cererii de suplimentare a masei partajabile, iar în subsidiar, în măsura în care se apreciază că împărţirea nu este valabilă, a solicitat şi el suplimentarea masei partajabile cu această sumă de cca. de 13.000 euro, rămasă în posesia pârâtei.

A mai arătat că au mai avut şi un alt cont, în care aveau două sume da bani: una de cca. 9000 euro şi alta de cca. 10.000 euro, sume pe care le-au folosit însă la achitarea unui împrumut bancar contractat pentru cumpărarea unei case în Germania.

La data de 18.12.2009, prin încheierea de şedinţă nr.10594, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a disp.art.3 şi art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, ridicată de

43

pârâtă, judecarea cauzei fiind suspendată, în temeiul art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992.

Excepţia de necompetenţă a instanţelor române în soluţionarea cauzei a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că în speţă sunt incidente dispoziţiile art.20 rap. la art.12 şi art.151 pct.7, art.149 pct.2 din Legea nr.105/1992, respectiv legea aplicabilă este legea naţională comună a părţilor, respectiv legea română, iar competenţa aparţine instanţei de la locul situării imobilului (unul dintre imobile fiind situat în circumscripţia acestei instanţe). Această instanţă - competentă să soluţioneze cererea principală, este competentă să soluţioneze şi cererile de suplimentare a masei partajabile, respectiv reconvenţională, acestea din urmă vizând bunuri mobile.

La data de 28.01.2011, cauza a fost repusă pe rol.Prin încheierea de admitere în principiu

nr.9263/26.09.2011, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis în parte, în principiu, acţiunea principală, respingând cererile de suplimentare a masei partajabile.

S-a constatat că părţile (reclamantul şi pârâta) au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţie egală, un apartament cu 4 camere şi dependinţe, situat în R. V., str. D. H., judeţul V.

Totodată, s-a dispus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcţii pentru identificarea bunului, evaluarea acestuia şi întocmirea propunerilor de lotizare.

Lucrarea a fost efectuată de către expert M. M., care a evaluat iniţial imobilul folosind metoda de abordare prin comparaţii directe, iar după încuviinţarea obiecţiunilor formulate de pârâtă, expertul a completat raportul de expertiză în sensul că a mai folosit o metodă de evaluare şi anume metoda valorii de înlocuire pe baza Decretului-Lege nr.61/1990.

Prin prima metodă, bazată pe informaţii privind oferte de vânzare furnizate de anunţuri publicitare, site-uri, imobilul în litigiu compus din 4 camere şi dependinţe a fost evaluat la suma de 234.400 lei.

Conform celei de-a doua metode, respectiv metoda valorii de înlocuire, valoarea de circulaţie a apartamentului a fost stabilită la suma de 208.497 lei.

44

Instanţa de fond a apreciat că valoarea apartamentului obţinută prin cea de-a doua metodă este mai aproape de realitate, porneşte de la o bază obiectivă, iar prin aplicarea indicilor de individualizare se ajunge la valoarea de circulaţie, spre deosebire de metoda bazată pe oferte de vânzare, fără vreo dovadă că acestea s-au şi finalizat prin încheierea unor acte vânzare-cumpărare.

Aceiaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr.2224 din 24 februarie 2012 a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamant, a respins cererile de suplimentare a masei partajabile şi a dispus sistarea stării de codevălmăşie, în sensul că a omologat raportul de expertiză tehnică, astfel cum a fost completat, întocmit de expert M. M., atribuind foştilor soţi bunurile, în proprietate, după cum urmează:

Lotul nr.1 a fost atribuit reclamantului şi se compune din sultă în sumă de 104.249 lei, pe care o primeşte de la pârâta M. L.

Lotul nr.2 a fost atribuit pârâtei şi se compune din imobilul-apartament compus din 4 camere şi dependinţe, situat în R. V., str.D.H., în valoare de 208.497 lei. Pentru echilibrarea valorică a loturilor, plăteşte sultă lotului nr.1, respectiv reclamantului, suma de 104.249 lei.

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi obligată pârâta să plătească reclamantului, cu acelaşi titlu, suma de 882 lei.

Împotriva încheierii de admitere în principiu şi a sentinţei au formulat apel reclamantul M. M. şi pârâta M. L.

În apelul său, reclamantul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis numai în parte acţiunea, reţinând la masa partajabilă doar apartamentul dobândit în timpul căsătoriei, în cote egale, fără a reţine şi terenul în suprafaţă de 3300 m.p. (construcţii, arabil şi livezi), situat în comuna S., sat C., judeţul V., împreună cu construcţiile edificate pe acesta şi anume: casa de locuit, în suprafaţă de 98 m.p., un grajd cu fânar şi o bucătărie.

Astfel, greşit s-a reţinut de prima instanţă prin încheierea de admitere în principiu că terenul din comuna S., împreună cu construcţiile de pe acesta ar fi fost dobândite numai de pârâtă şi că asupra acestor bunuri ar opera o prezumţie de liberalitate, potrivit art.845 Cod civil anterior. Instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a textului de lege, ignorând faptul că scopul acestuia era de a împiedica pe

45

de cuius de a avantaja pe unul din moştenitorii rezervatari, în detrimentul celorlalţi, prin înstrăinări simulate care ar aduce atingere rezervei sau de calcularea rentei viagere sau a uzufructului, care atârnă de existenţa mai lungă sau mai scurtă a uzufructuarului.

Chiar redactarea art.845 Cod civil este lămuritoare, în sensul că, în eventualul partaj dintre pârâtă şi ceilalţi moştenitori ai înstrăinătorului, valoarea cotei din bunurile cumpărate de acesta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, se va socoti în cotitatea disponibilă. Aceasta nu înseamnă că pârâta este singura beneficiară a contractului încheiat între pârâtul C. G. şi soţii M., în dauna reclamantului.

S-a mai susţinut că prima instanţă nu putea scoate de la masa partajabilă bunurile dobândite în nuda proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care s-a făcut dovada plăţii preţului.

Un al doilea motiv de apel vizează greşita omologare de către instanţa de fond a completării raportului de expertiză, prin care valoarea bunului reţinut la partaj a fost diminuată, deşi apartamentul trebuia evaluat la preţul de circulaţie de la data partajării, aşa cum se şi procedase iniţial, şi nu pe baza Decretului-lege nr.61/1990.

Astfel, a susţinut că foştii soţi nu au cumpărat apartamentul în baza actului normativ menţionat, pentru a beneficia de „subvenţia” acordată de stat chiriaşilor, ci au dobândit bunul prin cumpărare de pe piaţa liberă, plătind preţul de circulaţie al acestuia. În acest mod, valoarea bunului a fost diminuată nejustificat de la 234.400 lei, la 208.497 lei.

În apelul său, pârâta a arătat că în mod greşit instanţa de fond i-a respins cererea reconvenţională privind suplimentarea masei partajabile a bunurilor comune cu suma de 29.694,24 Euro.

Astfel, după ce a respins excepţia de necompetenţă invocată de pârâtă, precum şi pe cea privind legea aplicabilă litigiului, constatând că instanţele competente sunt cele din România, iar legea aplicabilă este cea română, instanţa de fond a respins, în mod surprinzător, cererea reconvenţională, reţinând că instanţele din România nu au competenţa de a soluţiona această cerere.

S-a arătat că soluţia este contradictorie, întrucât masa bunurilor comune şi relaţiile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse aceleiaşi legi: legea română. Dacă se aplică

46

aceeaşi lege, instanţele din România sunt competente să soluţioneze şi cererea reconvenţională, nu numai cererea de partaj a bunurilor imobile situate în România. Potrivit art.17 Cod procedură civilă, cererile incidentale şi accesorii sunt de competenţa instanţei învestite să judece cererea principală.

Prin decizia civilă nr.122/A/MIF din 2 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins apelul formulat de pârâtă şi a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr.2224 din 24 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, sentinţă care a fost schimbată în parte, în sensul că valoarea masei partajabile - a apartamentului - se ridică la suma de 234.400 lei (conform expertizei de la filele 167-169 dosar), iar cota-parte valorică cuvenită fiecăruia dintre părţi (reclamant şi pârâtă) este de 117.200 lei şi nu de 104.249 lei.

Ca urmare, Lotul nr.I (M. M.) primeşte sultă suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, iar Lotul nr.II (M. L.) plăteşte sultă suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul formulat de

reclamant împotriva încheierii de admitere în principiu nr.9263 din 26 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, apelanta-pârâtă fiind obligată la plata sumei de 1335 lei cheltuieli de judecată, în apel, către apelantul-reclamant.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta M. L., tribunalul a reţinut că acesta este nefondat. Critica formulată de pârâtă are în vedere greşita respingere de către instanţa de fond a cererii reconvenţionale formulată de aceasta privind suplimentarea masei bunurilor comune cu suma de 29.694,24 Euro. Pârâta a susţinut că instanţa avea obligaţia să rezolve cererea reconvenţională care avea caracter incidental în cauză şi în condiţiile în care Judecătoria Râmnicu Vâlcea avea competenţă să se pronunţe pe cererea principală, avea, de asemenea, competenţă să rezolve şi cererea reconvenţională, indicând în acest sens disp. art.159 din Legea nr.105/1992.

Critica s-a reţinut a fi neîntemeiată pentru că, în realitate, instanţa de fond nu a pus niciodată în discuţie necompetenţa sa în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale formulată de pârâtă la fila nr.52 dosar. Discuţii cu privire la competenţa instanţelor române, în raport de dispoziţiile Legii nr.105/1992 şi situaţia de fapt din dosar au

47

avut loc doar în ceea ce priveşte cererea principală, instanţa stabilind întemeiat pe disp. art.20 rap. la art.12, 149 şi 151 din această lege, că este competentă să soluţioneze acţiunea de partaj cu care a fost învestită.

Din considerentele încheierii de admitere în principiu, rezultă explicit că cererea reconvenţională formulată de pârâtă a fost respinsă ca nedovedită, instanţa reţinând: „nu vor fi reţinute la masa partajabilă nici sumele de bani solicitate de părţi, prin cererile de suplimentare a masei partajabile. Astfel, în ceea ce priveşte suma de 29.694,24 Euro, solicitată de pârâtă la masa bunurilor comune, deşi aceasta a susţinut că a fost însuşită şi folosită exclusiv în interes propriu de reclamant, după despărţirea în fapt, în anul 2004, nu a produs nicio probă în sprijinul susţinerilor sale pentru ca reclamantul să fie obligat să o aducă la masa partajabilă”.

În consecinţă, tribunalul a reţinut ca fiind nefondată critica formulată de pârâtă în apel şi în baza art.296 Cod procedură civilă a respins această cale de atac.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului M. M., tribunalul a reţinut că prima critică este neîntemeiată, întrucât în mod corect instanţa de fond, în raport de probatoriul administrat în dosar şi poziţia consecventă a doctrinei şi jurisprudenţei, nu a reţinut la partaj prin încheierea de admitere în principiu terenurile şi construcţiile situate în comuna St., care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct viager încheiat între tatăl pârâtei, C. G. şi M. L. Cum rezultă din probatoriul administrat în dosar, la 02.04.1998, tatăl pârâtei a vândut fiicei sale terenul în suprafaţă de 3300 situat în pct.„S. C.”, sat C., comuna S., împreună cu construcţiile amplasate pe acesta, la preţul de 17 milioane lei vechi. Părţile, de comun acord, au stabilit prin acelaşi contract, că bunurile vor intra în stăpânirea de fapt a cumpărătoarei, numai după încetarea din viaţă a vânzătorului, acesta reţinându-şi dreptul de uzufruct viager asupra întregului imobil. În aceste condiţii, instanţa a apreciat că imobilele intră în categoria celor reglementate de disp. art.31 lit.b Codul familiei, având caracter de bun propriu, stabilind că, în realitate, bunurile i-au fost donate pârâtei de către tatăl său, fiind incidente în cauză disp. art.845 Cod civil, care instituie prezumţia de liberalitate.

Dispoziţiile art.31 lit.b Cod familiei, stabilesc că au caracter de bunuri proprii, bunurile dobândite în timpul

48

căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune. Bunurile primite prin donaţie sunt proprii, indiferent dacă este vorba de o donaţie directă, indirectă, deghizată, ori de un dar manual. Practica şi doctrina consemnează încă din anii 1950, că în temeiul art.845 Cod civil se creează o prezumţie de liberalitate în favoarea achizitorului în cazul în care înstrăinarea s-a făcut de ascendent către descendent, cu rezerva dreptului de uzufruct, că bunul cumpărat de către unul din soţi, de la tatăl său, cu rezerva pentru acesta a dreptului de uzufruct, este bun propriu şi nu bun comun. De asemenea, s-a stabilit că prezumţia de liberalitate există atunci şi numai atunci când, în actul de înstrăinare cu titlu oneros se prevede fie sarcina unei rente viagere, fie rezerva de uzufruct.

În speţa de faţă este vorba despre o asemenea situaţie, tatăl înstrăinând cu titlu oneros fiicei sale, pârâta căsătorită cu reclamantul, imobilele identificate în contractul autentic, cu rezerva dreptului de uzufruct viager. În aceste condiţii, corect s-a reţinut că imobilele ce fac obiectul acestui contract nu pot face parte din masa partajabilă, ele fiind în realitate donate de către tată fiicei sale. Este adevărat că prezumţia din textul art.845 Cod civil nu este una irefragrabilă şi are caracter relativ, însă cu probatoriul administrat în dosar, reclamantul nu a reuşit să răstoarne această prezumţie şi să probeze că nu este vorba de o donaţie în favoarea pârâtei şi bunurile intră în categoria bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei.

În concluzie, tribunalul a respins apelul formulat de reclamant împotriva încheierii de admitere în principiu, în baza disp. art.296 Cod procedură civilă.

Cât priveşte cea de-a doua critică din apelul reclamantului, tribunalul a apreciat că este întemeiată, preţul de circulaţie al apartamentului reţinut la masa partajabilă nefiind reţinut corect, deşi în expertiza întocmită în dosar expertul a calculat valoarea apartamentului, inclusiv la preţul de circulaţie al imobilului pe piaţa liberă. Părţile au dobândit apartamentul reţinut la masa partajabilă prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 20 decembrie 2000 de pe piaţa liberă. În aceste condiţii, prima instanţă în mod greşit a reţinut valoarea apartamentului stabilit prin metoda valorii de înlocuire şi nu valoarea apartamentului stabilită prin comparaţie, în raport de preţurile de pe piaţa liberă stabilită de

49

expert în lucrarea sa la fila 169 dosar, valoare ce se ridică la suma de 234.400 lei.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că soluţia instanţei sub acest aspect este greşită şi că valoarea apartamentului reţinut la masa partajabilă trebuia stabilită la preţul de pe piaţa liberă la data la care bunul se partajează.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul disp. art.296 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a stabilit valoarea masei partajabile - apartamentul cu 4 camere situat în Râmnicu Vâlcea str.D.H., judeţul V. - la suma de 234.400 lei; cota-parte valorică cuvenită în consecinţă fiecăruia dintre reclamant şi pârâtă este de 117.200 lei şi nu 104.249 lei. Lotul nr.1 atribuit reclamantului va primi sultă în valoare de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, iar lotul nr.2 atribuit pârâtei M. L. va plăti sultă lotului nr.1 suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, fiind menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă, apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 1335 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelantul-reclamant, reprezentând taxe timbru şi onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii în termen legal au formulat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta.

Recurentul-reclamant M. M. a susţinut că decizia pronunţată de tribunal în apel este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, având în vedere următoarele:

- În mod greşit s-a reţinut ca nefondată critica care se referă la stabilirea greşită a componenţei masei partajabile de către instanţa de apel, menţinând încheierea de admitere în principiu cu privire la terenul şi construcţiile situate pe acesta, din comuna S., ca fiind dobândite numai de pârâtă, cu motivarea că ar opera o prezumţie de liberalitate în conformitate cu dispoziţiile art.845 din Codul civil. Se arată că aplicarea şi interpretarea textului art.845 din Codul civil anterior s-a făcut greşit atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, extinzând un text aplicabil numai în materia succesiunilor.

- Greşit au fost aplicate şi interpretate dispoziţiile art.30 şi art.31 lit.b din Codul familiei, deoarece s-a pornit de la presupunerea că pârâta singură este beneficiara unei donaţii

50

care nu-l priveşte şi pe acesta. Se arată că a fost eludată aplicarea prevederilor art.30 din Codul familiei, care arată că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.

- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor art.1200 şi art.1202 din Codul civil anterior, întrucât faţă de prezumţia legală instituită de art.30 din Codul familiei nu era în sarcina acestuia să dovedească contrariul rezultat din actul prin care a dobândit în nuda proprietate imobilele din comuna S.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei tribunalului şi admiterea în totalitate a apelului declarat de către acesta, prin reţinerea la partaj şi a bunurilor dobândite în timpul convieţuirii prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la nr.403/1998.

Pârâta M. L. susţine că decizia este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa de apel a procedat la stabilirea valorii unui imobil cu încălcarea dispoziţiilor legale ce guvernează activitatea de evaluare în România, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Se arată că activitatea de evaluare imobiliară din România este reglementată de O.G. nr.24/2011 şi că prin admiterea apelului reclamantului, tribunalul a ignorat standardele de evaluare şi a considerat că valoarea corectă este cea stabilită de expert prin metoda comparaţiei directe, în condiţiile în care nu există tranzacţii similare efective, singurul termen de comparaţie fiind ofertele de vânzare.

Recurenta susţine că valoarea apartamentului supus partajului stabilită prin sentinţa instanţei de fond este valoarea corectă, situaţie faţă de care se impunea respingerea apelului.

Examinând decizia recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, în raport cu actele dosarului, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate şi urmează a fi respinse.

Recursul formulat de reclamant, care vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul că cele două instanţe nu puteau aplica prezumţia de liberalitate prevăzută de art.845 din Codul civil, ci doar prezumţia de comunitate de bunuri prevăzută de art.30 din Codul familiei, este nefondat deoarece instanţa de apel a făcut o analiză şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale, statuând că nu se impune schimbarea soluţiei instanţei de fond prin care s-a reţinut că terenul şi casa

51

ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct viager, autentificat sub nr.403 din 2 aprilie 1998, încheiat între tatăl pârâtei şi aceasta, nu intră în masa bunurilor de împărţit, deoarece constituie o donaţie de către tată fiicei sale.

Este adevărat că potrivit art.30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, însă prezumţia de comunitate prevăzută de acest text de lege nu se poate aplica în cazul bunurilor prevăzute de art.31 din Codul familiei, bunuri între care se numără şi bunurile dobândite prin donaţie de către unul din soţi.

În speţă, cele două instanţe au procedat legal atunci când au constatat că prezumţia de comunitate prevăzută de art.30 din Codul familiei nu este aplicabilă în cauză, întrucât au calificat actul prin care pârâta a dobândit aceste bunuri ca donaţie în temeiul art.845 din Codul civil, fiind aplicabile dispoziţiile art.31 din Codul familiei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.845 din Codul civil, valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct, va fi socotită în porţiunea disponibilă şi excedentele de care se va trece în masa succesiunii.

Deci, dispoziţiile art.845 din Codul civil instituie prezumţia de liberalitate şi art.31 lit.b din Codul familiei stabileşte că au caracter de bunuri proprii, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune.

Din conţinutul actului de înstrăinare făcut de către C. G. fiicei sale, pârâta M. L., rezultă faptul că bunurile au fost înstrăinate numai acesteia, nefiind prevăzută intenţia acestuia ca bunurile să fie comune, astfel că în mod corect nu au fost reţinute la partaj.

Pentru considerentele expuse anterior, urmează a nu fi reţinute susţinerile recurentului-reclamant cu privire la nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel.

Recursul formulat de către pârâtă, care vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul că nu s-au avut în vedere prevederile O.G. nr.24/2011 privind evaluarea imobilelor din România, este nefondat şi urmează a fi respins.

Instanţa de apel în mod corect a reţinut că preţul de circulaţie al apartamentului ce urmează a fi avut în vedere la

52

masa partajabilă este valoarea apartamentului stabilită de expert în lucrarea sa prin comparaţie în raport de preţurile de pe piaţa liberă.

De precizat este faptul că la instanţa de fond, expertiza efectuată în cauză a calculat valoarea apartamentului în două variante, stabilind într-o variantă valoarea apartamentului prin metoda valorii de înlocuire şi într-o altă variantă valoarea în raport de preţurile de pe piaţa liberă, evaluare făcută la 9 noiembrie 2011.

Susţinerile recurentei în sensul că se impunea a se avea în vedere evaluarea reglementată de O.G. nr.24/2011, nu pot fi primite în cauză întrucât acest act normativ a fost adoptat de Guvern la 2 septembrie 2011, însă punerea în aplicare s-a realizat la 31 mai 2012, iar raportul de expertiză a fost întocmit înainte de intrarea în vigoare şi aplicarea acestui act normativ.

În raport de considerentele expuse anterior, urmează a se constata că tribunalul în apel a pronunţat o decizie cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legii, situaţie faţă de care în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă urmează a se respinge ca nefondate ambele recursuri.

Pentru aceste motive, au fost respinse recursurile formulate de reclamantul M. M. şi de pârâta M. L., împotriva deciziei civile nr.122/A/MIF din 22 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.3777/288/2009, intimat-pârât fiind C. C..

10. Încuviinţare nume minor. Imposibilitatea revenirii asupra numelui minorului pe cale judiciară.

Art. 450 noul Cod civilOG nr.41/2003

Numele copilului din afara căsătoriei se stabileşte în condiţiile art.450 Noul Cod civil, potrivit căruia copilul ia numele de familie al părintelui faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.

Dacă filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, prin acordul acestora, copilul poate lua numele părintelui faţă de care şi-a stabilit ulterior filiaţia, numele reunite ale părinţilor, iar în lipsa înţelegerii, instanţa de tutelă va hotărî în raport de interesul minorului.

53

După stabilirea filiaţiei copilului, respectiv a numelui pe care îl va purta, părintele nu mai poate solicita pe cale judiciară modificarea acestuia, singura cale de schimbare a numelui fiind aceea reglementată de OG nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.

(Decizia civilă nr. 2499/16.11.2012)

Prin sentinţa civilă nr.639 din data de 23.01.2012 pronunţată de Judecătoria Piteşti s-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamanta S. R. A. O., în contradictoriu cu pârâtul M. I. N. şi s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către mama reclamantă în ceea ce priveşte pe minorii M. M. D. şi M. I. D.

S-a stabilit locuinţa minorilor mai sus menţionaţi în reşedinţa mamei din Italia.

A fost obligat pârâtul la plata unei pensii de întreţinere în cotă procentuală lunară de 33% din venitul minim pe economie în favoarea minorilor mai sus menţionaţi, câte 16,5% pentru fiecare minor, începând cu data de 15.07.2011 şi până la majoratul beneficiarilor.

S-a respins cererea privind încuviinţarea ca cei doi copii minori să poarte numele mamei reclamante.

S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.Pentru a dispune astfel, s-a reţinut de prima instanţă

că din relaţia de concubinaj a părţilor au rezultat minorii M M D şi M. I. D.

Prin sentinţa civilă nr.368/21.01.2008 a Judecătoriei Piteşti, rămasă definitivă prin neapelare şi irevocabilă, a fost stabilită filiaţia minorului M. M. D. faţă de pârât, iar în ceea ce priveşte pe minorul M. I. D. acesta a fost recunoscut de tatăl-pârât prin declaraţie la starea civilă, astfel cum rezultă din certificatele de naştere ataşate în copie la dosarul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr.8072/08.09.2011 a Judecătoriei Piteşti s-a dispus încredinţarea provizorie a minorilor mai sus menţionaţi, mamei reclamante, spre creştere şi educare, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.

Analizând coroborat probele administrate în cauză, respectiv: ancheta socială efectuată de către Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei M., depoziţia martorului propus de către reclamantă, instanţa a reţinut următoarele:

54

În fapt, de la naştere şi până în prezent, minorii M. M. D. şi M.I.D. sunt în îngrijirea mamei lor, reclamanta din prezenta cauză, aceasta se ocupă de creşterea şi îngrijirea copiilor, de care este foarte ataşată, la fel şi minorii de mamă, este cunoscută ca fiind o persoană caldă şi afectuoasă, fără vicii şi este preocupată permanent de educarea şi îngrijirea fiilor săi. Reclamanta oferă minorilor condiţii materiale şi morale foarte bune în vederea creşterii, dezvoltării şi îngrijirii fiilor săi.

Pârâtul, tatăl minorilor, nu s-a interesat niciodată de aceştia, nu i-a vizitat deloc în ultimii 4 ani şi nu participă din punct de vedere material la creşterea şi îngrijirea copiilor.

În drept, la 01.10.2011 a intrat în vigoare noul Cod civil care abrogă Codul familiei, ce conţinea dispoziţii legale aplicabile în speţă. Conform art.5 alin.2 din Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din căsătorie, filiaţie, adopţie, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

În conformitate cu disp. art.448 din noul Cod civil, copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii, are faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie.

Potrivit disp. art.505 alin.1 noul Cod civil, în cazul copilului din afara căsătoriei a cărei filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc. Conform alin.2, dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a exercitării părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

Având în vedere acţiunea promovată de către reclamantă şi că, prin sentinţa civilă nr.8072/08.09.2011 a Judecătoriei Piteşti, s-a dispus încredinţarea provizorie a minorilor mai sus menţionaţi, mamei reclamante, spre creştere şi educare, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, instanţa este datoare să se pronunţe cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minori.

55

Noile dispoziţii legale cuprinse în Codul civil la art.397 stabilesc că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Conform disp. art.398 din Codul civil, dacă există motive întemeiate, având în vedere şi interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, cu consecinţa dreptului de a veghea asupra modului de creştere şi educare al copilului şi a dreptului de a consimţi la adopţia acestuia, al celuilalt părinte.

Instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art.2 al.3 şi art.31 alin.2 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, conform cărora principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile privitoare la copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi in cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Instanţa a reţinut că, în speţă, sunt motive întemeiate ca autoritatea părintească asupra celor doi copii minori să fie exercitată doar de către mamă, având în vedere şi atitudinea de pasivitate a pârâtului, care nu s-a prezentat la judecată, şi, ţinând cont şi de prev. art.400 alin.1 Cod civil, a admis capătul de cerere privind încredinţarea minorilor aşa cum a fost precizat şi completat, în sensul că s-a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă exclusiv de către mamă în ceea ce priveşte pe minorii M. M. D. şi M.I.D., stabilind locuinţa minorilor mai sus menţionaţi în reşedinţa mamei din Italia.

Referitor la obligaţia de întreţinere, părinţii au dreptul, dar şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. În conformitate cu dispoziţiile art.499 Cod civil, tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă, pe baza raportului de anchetă psihosocială.

56

De regulă, potrivit art.524 Cod civil, are dreptul la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale. În ceea ce îl priveşte însă pe creditorul minor al întreţinerii, atunci când acesta solicită întreţinerea de la părinţii săi, potrivit art.525 Cod civil, el are acest drept dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.

Având în vedere toate aceste aspecte, instanţa l-a obligat pe pârât la plata unei pensii de întreţinere în cotă procentuală lunară de 33% din venitul minim pe economie în favoarea minorilor mai sus menţionaţi, câte 16,5% pentru fiecare minor, începând cu data de 15.07.2011 şi până la majoratul beneficiarilor.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect încuviinţarea ca cei doi minori să poarte numele mamei reclamante, instanţa a reţinut că, potrivit disp. art. 450 noul Cod civil, copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită, iar în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora, lucru care s-a şi întâmplat în speţă.

Faţă de cele expuse, cererea reclamantei sub acest aspect a fost respinsă.

Împotriva sentinţei civile nr.639/2012 a declarat apel reclamanta S.-R. A.-O., solicitând schimbarea în parte a hotărârii, în sensul de a se încuviinţa ca minorii să poarte numele mamei, avut la data naşterii copiilor.

S-au invocate disp. art.450 alin.3 rap. la art.449 alin.2 şi 3 Cod civil, susţinând că în cauză se regăseşte situaţia copiilor cu privire la al căror nume părinţii nu au ajuns la un acord, astfel încât se impune ca instanţa să hotărască.

Ori, în mod greşit instanţa a apreciat că nu există motive temeinice pentru a se încuviinţa ca cei doi copii să poarte numele mamei. Aceasta a fost cea care i-a crescut, tatăl nemaifiind interesat de minori de 4 ani, manifestând un total dezinteres faţă de creşterea şi educarea acestora. Pasivitatea tatălui şi faţă de prezentul proces echivalează cu un acord tacit ca cei doi copii să rămână în grija mamei şi să poarte numele acesteia.

57

Tribunalul Argeş – Secţia civilă, prin decizia civilă nr.137 din 18 mai 2012 a respins ca nefondat apelul, cu următoarea motivare:

Cei doi minori cu privire la care se solicită încuviinţarea purtării numelui mamei, M. M. D. şi M.I.D., sunt copii născuţi din afara căsătoriei, fiind aplicabile disp. art.64 din fostul Cod al familiei, în vigoare la momentul naşterii copiilor.

În ceea ce îl priveşte pe M. I. D., filiaţia acestuia faţă de ambii părinţi a fost stabilită imediat după naştere, iar în conformitate cu disp. art.64 alin.3 rap. la art.62 alin.2 Codul familiei, părinţii de comun acord au stabilit ca băieţelul să poarte numele de familie al tatălui.

În ceea ce îl priveşte pe M.-D., mai întâi s-a stabilit filiaţia faţă de mamă, minorul preluând numele mamei. În urma stabilirii paternităţii pe cale judecătorească, instanţele au dispus ca minorul să poarte numele tatălui, fiind întocmit un nou act de naştere.

În prezenta cauză reclamanta-mamă a solicitat, alături de exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti, ca minorii să poarte numele său de familie, invocându-se dispoziţiile noului Cod civil.

Din analiza art.450 Cod civil nu rezultă însă o reglementare a problemei numelui copilului din afara căsătoriei diferită de cea prevăzută în Codul familiei, legiuitorul păstrând aceleaşi soluţii, în raport de momentul stabilirii filiaţiei faţă de părinţi. Nu reiese din aceste dispoziţii posibilitatea ca, ulterior stabilirii filiaţiei faţă de ambii părinţi şi a numelui copilului, să se încuviinţeze purtarea de către minor a altui nume, fie el stabilit prin acordul părinţilor sau prin intermediul instanţei de tutelă.

Ori, în speţă, pentru ambii copii s-au aplicat la momentul stabilirii filiaţiei faţă de ambii părinţi dispoziţiile fostului art.64 Codul familiei, preluate de art.450 Cod civil, nemaifiind posibilă intervenţia instanţei de tutelă sub acest aspect, conform alin.3, indiferent dacă motivele invocate sunt întemeiate sau nu.

Eventual, apelanta-reclamantă ar putea solicita schimbarea numelui minorilor pe cale judecătorească, în condiţiile O.G. nr.41/2003, situaţie în care trebuie îndeplinite alte cerinţe decât cele ale Codului civil.

58

Faţă de cele sus arătate, în baza art.296 Cod procedură civilă s-a dispus respingerea apelului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta S. R. A. O., care o critică pentru nelegalitate, invocând disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Dezvoltând recursul, reclamanta arată că instanţa de apel a aplicat greşit disp. art.450 Cod civil, deşi cererea formulată cu privire la încuviinţarea ca cei doi minori rezultaţi din afara căsătoriei cu M. I.-N. să poarte numele mamei este întemeiată, având în vedere că tatăl copiilor nu i-a vizitat de peste 4 ani, nu s-a interesat de creşterea şi educarea acestora şi nu s-a mai interesat de existenţa lor, pe care în fapt i-a abandonat.

Potrivit disp. art.450 alin.2 Cod civil, în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul prin acordul părţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia ulterior. În lipsa acordului părinţilor se aplică disp. art.449 alin.3, care prevăd că instanţa de tutelă hotărăşte asupra numelui copilului din afara căsătoriei.

Aşa fiind, având în vedere şi imposibilitatea obiectivă de a se putea obţine acordul tatălui pârât ca minorii să poarte numele mamei, întrucât acesta se află în Australia, arestat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni şi nu i se cunoaşte domiciliul, se solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului şi pe fond admiterea în totalitate a acţiunii.

Examinând actele de la dosar, în raport cu critica invocată, Curtea constată că recursul este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au făcut o interpretare şi o aplicare corectă a disp. art.450 din Codul civil care reglementează, în cadrul Secţiunii a 3a privind situaţia legală a copilului, numele copilului din afara căsătoriei.

Potrivit art.450 alin.1 Cod civil „copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită”.

Alin.2 al aceluiaşi articol prevede că, „în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se

59

declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor se aplică disp. art.449 alin.3.”

Conform art.449 alin.3 Cod civil „în lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea”.

În speţă, filiaţia minorului M. I. D. a fost stabilită imediat după naştere, potrivit disp. art.64 alin.3 din Codul familiei, care face trimitere la art.62 alin.2 din acelaşi cod, în sensul că ambii părinţi, prin învoiala lor au stabilit ca minorul să poarte numele de familie al tatălui pârât.

Referitor la minorul M. M. D. iniţial a fost stabilită filiaţia faţă de mamă, preluând astfel numele acesteia, iar ulterior, în cadrul unui proces de stabilire a paternităţii instanţa de judecată a dispus ca acesta să poarte numele tatălui, sens în care s-a întocmit un nou act de naştere.

Dispoziţiile din Codul familiei au fost preluate întocmai de noul Cod civil, prin prevederile art.450 din acesta.

Prin urmare, raportat la această ultimă dispoziţie legală, părinţii s-au învoit şi au fost de acord cu privire la numele copiilor, în cadrul operaţiunii legale de stabilire a filiaţiei, aşa după cum s-a arătat anterior, iar în atare situaţie nu se poate încuviinţa ca minorii să poarte un alt nume, nici prin intermediul instanţei de tutelă şi nici prin acordul părinţilor, nefiind aplicabile în consecinţă disp. art.449 alin.3 Cod civil, la care face trimitere art.450 alin.2 acelaşi cod.

Pentru toate aceste considerente, motivul de modificare invocat de către recurentă, prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă nu poate fi reţinut, tribunalul făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art.450 Cod civil, astfel că, în baza disp. art.312 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge recursul ca nefondat.

Pentru aceste motive a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. A. O. împotriva deciziei civile nr.137 din 18 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.14104/280/2011. OPINIE SEPARATĂ

60

Opinia separată a fost pentru admiterea recursului, în sensul modificării deciziei, admiterii apelului şi a schimbării sentinţei instanţei de fond, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, inclusiv a capătului de cerere ce vizează purtarea numelui, pentru următoarele considerente:

În speţa dedusă judecăţii sunt incidente dispoziţiile art.450 alin.2 Cod civil, potrivit cu care, în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior şi în lipsa acordului părinţilor sunt aplicabile dispoziţiile art.449 alin.3 Cod civil, care prevăd că, în lipsa acordului părinţilor instanţa de tutelă hotărăşte asupra numelui copilului din afara căsătoriei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, practic textul de lege face trimitere la dreptul comun în materie.

Astfel, din probele administrate în cauză rezultă în mod clar că există imposibilitatea obiectivă de a putea obţine acordul tatălui pârât ca minorii să poate numele mamei avut la naşterea acestora şi este evident că stabilindu-se filiaţia şi rezultând în mod clar că pârâtul este tatăl minorilor, aceştia, iniţial, au luat numele tatălui.

În prezent, imposibilitatea obiectivă constă în aceea că, pârâtul se află în Australia, fiind arestat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni şi dat în urmărire generală, iar de peste 5 ani, acesta nu a mai avut nicio legătură cu minorii, nu a contribuit material la întreţinerea acestora, fiind complet dezinteresat de creşterea şi educarea lor.

Ceea ce este însă esenţial în speţa dedusă judecăţii este faptul că prin purtarea în continuare a numelui tatălui, faţă de care s-a stabilit iniţial filiaţia, se aduce un imens prejudiciu social de imagine şi psihologică a celor doi minori, raportat la proastă reputaţie a tatălui, cunoscut ca infractor, având interdicţie totală de a intra în Italia, unde trăiesc copiii cu mama lor, situaţie faţă de care instanţa de judecată, raportat la faptul că există motive temeinice şi la interesul superior al copilului, poate să încuviinţeze ca minorii să poate numele mamei.

Interesul superior al minorului se concretizează în ansamblul factorilor, care contribuie la asigurarea unor condiţii optime privind creşterea şi dezvoltarea acestora, atât în mediul familiar, dar şi în mediul social, şi dacă din punct de vedere al relaţiilor de familie numele purtat de minori prezintă

61

importanţă într-o mai mică măsură, din punct de vedere al relaţiilor sociale importanţa devine una majoră, întrucât presupune integrarea minorilor în colectivitatea în care trăiesc şi în care dezvoltă relaţii pornind de la premise egale cu cele ale celorlalţi copii.

Art.2 alin.1 din Legea nr.272/2004 statuează ca orice reglementări adoptate în domeniul promovării şi respectării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau după caz încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. De asemenea, art.2 alin.3 din acelaşi act normativ, prevede că principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice, precum şi în cauzele soluţionate de către instanţele judecătoreşti.

Totodată, conform art.8 alin.1 din aceeaşi lege, copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale.

Astfel, din interpretarea acestor texte legale, rezultă că la stabilirea dreptului copilului de a purta numele unui dintre părinţi, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere, în principal, interesul superior al copilului, situaţie faţă de care consider că atât prima instanţă cât şi cea de apel au aplicat în mod nelegal normele incidente în speţă.

Dreptul la încuviinţarea purtării noului nume, privind astfel identitatea reală a oricărei persoane fizice, este înscris şi în prevederile art.8 din CEDO, situaţie faţă de care minorii nu pot fi lipsiţi şi nu li se poate îngrădi acest drept şi este evident că, faţă de împrejurările de fapt care au fost descrise în considerentele arătate anterior şi de impactul social, psihologic pe care îl are purtarea în continuare a numelui tatălui asupra minorilor, precum şi pentru faptul că exercitarea autorităţii părinteşti s-a dispus în mod exclusiv către mama reclamantă, în speţă erau îndeplinite condiţiile pentru ca minorii să poarte numele mamei lor, acela de „S.-R.”.

Faţă de cele arătate mai sus, consideră că soluţia legală era aceea de admitere a recursului în sensul modificării deciziei, respectiv a admiterii apelului formulat de către reclamantă şi a schimbării sentinţei instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii în totalitate, aşa cum a fost formulată, inclusiv a capătului de cerere privind încuviinţarea purtării numelui.

62

11. Momentul încetării calităţii de posesor de bună – credinţă. Efecte

Art.484 Cod civil vechiArt.984 Noul Cod civil

Buna-credinţă rezultă din convingerea constructorului că este proprietarul terenului asupra căruia a edificat şi încetează numai atunci când viciile titlului de proprietate îi sunt cunoscute.

Într-o acţiune în revendicare posesorul cunoaşte viciile titlului său numai după analiza comparativă cu titlul aceluia împotriva căruia exercită posesia asupra imobilului, ceea ce presupune că până la această dată buna – credinţă trebuie să-şi producă toate efectele şi pe acelea a culegerii fructelor, potrivit art.484 Cod civil vechi, respectiv art.984 Noul Cod civil.

(Dosar nr.2306/280/2006; Decizia civilă nr. 2703/03.12.2012)

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, la data de 22.02.2006, reclamanta B. M. a chemat în judecată pe S.C. Metro Cash & Carry România S.R.L., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta să-şi ridice construcţia provizorie – magazie - confecţionată dintr-un schelet metalic acoperit cu prelată, precum şi celelalte accesorii-rafturi metalice.

De asemenea să-i plătească contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 5.100 mp, şa cum l-a identificat în cererea de chemare în judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin sentinţa civilă nr.1567/15.04.3005, pronunţată de Judecătoria Piteşti, pârâta a fost obligată să-i respecte reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului de 5100 mp, pe care aceasta de pe urmă a edificat o construcţie provizorie şi a împiedicat reclamanta să-şi exercite deplina proprietate cauzându-i un prejudiciu în acest sens.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia autorităţii de lucru judecat creată prin decizia nr.827/R/07.07.2005, pronunţată de Tribunalul Argeş.

63

Cu privire la construcţii, pârâta a invocat calitatea sa de constructor de bună – credinţă, asupra terenului dobândind dreptul de proprietate printr-un contract de vânzare încheiat în formă autentică, iar construcţiile fiind edificate în baza unei autorizaţii.

Prin sentinţa civilă nr.11286/23.11.2011, Judecătoria a admis acţiunea reclamantei, în sensul că a obligat pârâta să plătească suma de 3616,87 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului teren pentru perioada 09.05.2003 – aprilie 2011, fiind respinsă cererea de obligarea a acesteia de pe urmă să-şi ridice construcţiile.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data de 28.03.2003, reclamanta a chemat în judecată pârâta pentru a-i respecta posesia asupra terenului în cauză.

Prin decizia nr.827/07.07.2005, Tribunalul Argeş a admis apelul reclamantei şi a modificat sentinţa civilă nr.1567/2005, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în sensul că a obligat pârâta să-i respecte reclamantei paşnica posesie asupra terenului în suprafaţă de 5.100 mp.

De la data chemării în judecată în acţiunea posesorie, pârâtei i-a încetat calitatea de posesor de bună – credinţă, dreptul exercitat asupra imobilului fiind în dauna intereselor reclamantei căreia i-a cauzat un prejudiciu potrivit evaluării din raportul de expertiză tehnică.

Tribunalul nu a dezlegat în drept situaţia juridică a construcţiilor edificate pe teren, pârâta fiind considerată un constructor de bună – credinţă, motiv pentru care aceasta nu poate să fie obligată să-şi ridice ceea ce a edificat.

Împotriva hotărârii au formulat apel părţile, criticând hotărârea pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.157/07.06.2012 a admis apelul reclamantei şi l-a respins pe cel formulat de către pârâtă ca nefondat.

Instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată a arătat că pe terenul în litigiu pârâta a edificat construcţiile în baza unei autorizaţii dobândind calitatea de constructor de bună – credinţă, însă aceeaşi calitate nu a păstrat-o cu privire la proprietatea fructelor potrivit dispoziţiilor art.485 Cod civil, faţă de decizia nr.827/07.07.2005, prin care s-a reţinut că reclamanta a pierdut posesia prin exercitarea unor acte de violenţă, fiind obligată pârâta să respecte dreptul de posesie.

64

Exercitarea actelor de folosinţă asupra imobilului a fost de natură să creeze reclamantei şi un prejudiciu, a cărui valoare instanţa de fond nu a apreciat-o în mod corect, aceasta fiind în sumă de 494.087, 07 euro, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză.

Decizia a fost criticată de către părţi în recurs.Reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile

art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că instanţa a făcut o aplicare greşită dispoziţiilor art.494 Cod civil, precum şi dispoziţiilor art.480 din acelaşi cod, art.44 din constituţia României şi art.1 Protocolul nr.1, respectiv art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art.7 din Legea nr.50/1991, instanţa făcând aprecieri eronate asupra calităţii pârâtei de constructor de bună – credinţă, autorizaţia de construire nefăcând referire şi la construcţiile în cauză, actul administrativ fiind emis ulterior începerii lucrărilor.

Reaua – credinţă a pârâtei trebuia să fie apreciată şi în raport de data la care dreptul de proprietate al reclamantei a fost intabulat în cartea funciară.

Pârâta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art.304 pct.6, 7 şi 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora, în esenţă a arătat că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând principiul disponibilităţii în sensul că reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 5100 mp şi nu a terenului cu destinaţia de spaţiu comercial.

Soluţia instanţei este motivată contradictoriu şi cu motive străine de natura pricinii, tribunalul reţinând, pe de o parte, numai – credinţă a pârâtei la edificarea construcţiilor, iar pe de altă parte, reaua – credinţă la perceperea fructelor.

La pronunţarea hotărârii au fost încălcate dispoziţiile art.998 Cod civil, făcându-se aprecieri eronate asupra condiţiilor răspunderii delictuale.

Aprecierea lipsei de folosinţă a terenului trebuia să fie raportată la destinaţia acestuia de teren arabil avută şi înainte de edificarea construcţiilor şi nu în raport de investiţiile pe care recurenta le-a făcut asupra imobilului, modalitatea de despăgubire fiind o cauză de îmbogăţire fără just temei a reclamantei.

Prin întâmpinări, părţile au solicitat respingerea recursurilor.

65

Prin decizia nr.2703/03.12.2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de pârâta S.C. Metro Cash & Carry Romania S.R.L., împotriva deciziei civile nr.157 din 07 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr.2306/280/2006; a modificat în parte decizia în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 152.073,52 euro, lipsă de folosinţă pe perioada 2009-2011, potrivit raportului de expertiză contabilă, menţinându-se în rest decizia.

A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. M., împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Reclamanta a criticat soluţia instanţei de apel pentru argumentul că aceasta a făcut o apreciere greşită asupra calităţii pârâtei de constructor de bună - credinţă, încălcând dispoziţiile art.494 alin.3 Cod civil.

Reaua – credinţă a pârâtei a rezultat din lipsa autorizaţiei de ridicare a construcţiilor, dar şi din posibilitatea acesteia dinainte de a cunoaşte că în cartea funciară, reclamanta îşi avea intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în cauză, înscrierea aceluiaşi drept şi în favoarea SC Metro Cash & Carry Romania SRL neputând să creeze convingerea că edificarea construcţiilor se face pe terenul proprietatea societăţii.

La 19.08.2006, reclamanta SC Metrou Cash & Carry SRL a chemat în judecată pe B. M. pentru a fi obligată să-i respecte dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5100 mp, asupra căruia reclamanta a invocat un act de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.3840/19.12.2002, de către Biroul Notarului Public M. S. – P., dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea funciară nr.54/24.01.2003.

Prin sentinţa civilă nr.291/16.01.2008 a fost respinsă acţiunea reclamantei ca nefondată, hotărârea devenind irevocabilă prin decizia nr.1733/R/19.11.2009, pronunţată de această curte.

Pentru a se pronunţa în acţiunea în revendicare, instanţa de fond a comparat titlurile de proprietate ale părţilor, respectiv actul de vânzare – cumpărare evocat de către societatea – reclamantă şi titlul pârâtei, respectiv moştenirea legală, terenul fiind transmis pe cale succesorală de la autorii R. A. şi R. M., respectiv titlul de proprietate

66

nr.30070/09.12.1993, emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate Asupra Terenurilor Argeş, în baza Legii nr.18/1991.

Dreptul de proprietate asupra terenului a fost stabilit în mod irevocabil în favoarea recurentei B. M., asupra acestuia societatea – pârâtă edificând construcţii potrivit autorizaţiei de construire nr.2818 din 10.07.2003, eliberată de Primăria Bradu.

La edificarea construcţiilor societatea – recurentă a avut în vedere contractul de vânzare – cumpărare, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate a autoarei acesteia, precum şi actul administrativ eliberat pentru edificarea unui complex comercial.

Potrivit art.494 Cod civil, construcţiile şi plantaţiile care au fost făcute de către o altă persoană decât proprietarul în baza principiului accesiunii imobiliare naturale intră în patrimoniul acestuia de pe urmă.

Proprietarul în raport de buna sau reaua – credinţă a constructorului are posibilitatea să solicite celui care a edificat construcţia să o ridice dacă este de rea - credinţă sau, dimpotrivă, să le păstreze cu obligaţia de a despăgubi constructorul de bună – credinţă cu o sumă de bani egală cu valoarea sporului adus imobilului potrivit art.494 alin.3 teza a II-a din Codul civil.

Recurenta – reclamantă a invocat reaua – credinţă a societăţii – pârâte pentru motivul că a edificat în baza unei autorizaţii eliberată după începerea lucrărilor, în conţinutul actului administrativ nefăcându-se referire la construirea unui cort pe schelet metalic, precum şi din lipsa de diligenţă a acesteia care nu s-a informat suficient de mult cu privire la situaţia juridică a terenului.

În cartea funciară era înscris şi dreptul de proprietate al recurentei astfel că, înscrierea dreptului pârâtei nu era suficient pentru formarea unei convingeri privind proprietatea asupra imobilului.

Buna – credinţă rezultă din convingerea constructorului că este proprietarul terenului asupra căruia a edificat construcţia necunoscând viciile titlului său la momentul la care a început să construiască.

Societatea – recurentă a avut convingerea că terenul în suprafaţă de 5100 mp face obiectul dreptului său de proprietate, fiindcă imobilul a fost dobândit de la o persoană

67

care avea dreptul înscris în cartea funciară, neputând să cunoască viciile titlului acesteia cu diligenţele unui bun proprietar.

Convingerea recurentei – pârâte că asupra imobilului are un drept de proprietate a determinat-o pe aceasta să îşi valorifice dreptul în contradictoriu cu reclamanta într-o acţiune în revendicare imobiliară, promovată la data de 19.08.2006, litigiul în cadrul căruia titlurile părţilor au fost comparate dându-se preferinţă titlului acesteia de pe urmă.

Buna – credinţă a societăţii recurente a încetat numai în momentul în acre a cunoscut viciile titlului său de proprietate, respectiv în acţiunea în revendicare, moment ulterior edificării construcţiilor, argumente în raport de care în mod corect instanţa de fond a reţinut această calitate atunci când a analizat cererea reclamantei de a fi obligată pârâta să-şi ridice construcţiile.

Apărarea recurentei – reclamante, potrivit cu care societatea nu a respectat autorizaţia de construire nu are relevanţă în sensul aprecierii bunei sale credinţe, ci numai în planul răspunderii administrative, ceea ce este relevant, fiind doar elementele care au format convingerea că societatea este proprietara imobilului, aşa cum au fost analizate, astfel că recursul acesteia va fi respins ca nefondat.

Primul motiv de recurs al pârâtei se referă la încălcarea principiului disponibilităţii, în sensul că instanţa a acordat mai mult decât a solicitat reclamanta, obligând recurenta la plata lipsei de folosinţă a terenului ca spaţiu comercial, ci nu ca teren agricol, potrivit cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă a imobilului fără a se referi la modalitatea în care aceasta va fi stabilită, respectiv la destinaţia terenului ca spaţiu comercial sau la destinaţia sa agricolă.

Modalitatea de apreciere a întinderii pagubei în lipsa unor precizări ale reclamantei reprezintă atributul exclusiv al instanţei, care va analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile art.998 – 999 Cod civil, precum şi a principiilor care privesc repararea integrală şi justă a prejudiciului.

Respectând aceste principii, precum şi limita în care instanţa a fost învestită, judecata s-a făcut cu respectarea

68

principiului disponibilităţii, nefiind fondat motivul de recurs prevăzut de artr.304 pct.6 Cod procedură civilă.

Celelalte motive de recurs se referă la aprecierea greşită asupra întinderii despăgubirilor, respectiv asupra bunei – credinţe a pârâtei şi a datei de la care reclamanta putea să pretindă contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, soluţia pronunţată fiind motivată contradictoriu în acest sens sau având motive străine de natura cauzei.

Unul dintre efectele posesiei este acela că, posesorul de bună – credinţă dobândeşte fructele bunului ca o excepţie de la regula că se cuvin numai proprietarului, potrivit art.485 Cod civil.

Posesorul este de bună – credinţă atunci când posedă în baza unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute.

Pentru a aprecia asupra posesiei, respectiv a datei de la care pârâta trebuie să plătească reclamantei în calitate de proprietar a terenului de 5100 mp contravaloarea lipsei de folosinţă, instanţa de fond şi cea de apel au avut în vedere decizia nr.827/R/07.07.2005 a Tribunalului Argeş, pronunţată într-o acţiune posesorie şi prin care SC Metro Cash & Carry Romania SRL a fost obligată să-i respecte reclamantei paşnica posesie asupra imobilului.

Prin această hotărâre s-a urmărit a se acorda protecţie juridică unei situaţii de fapt, respectiv a posesiei fără a se lămuri aspecte în legătură cu dreptul de proprietate al părţilor asupra imobilului.

Hotărârea pronunţată în recurs nu avea puterea să anihileze efectele contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.3840/19.12.2002, prin care recurenta – pârâtă aparent a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului având convingerea că exercită prerogativele acestui drept, unul dintre acestea fiind acela de a culege fructele.

A recunoaşte hotărârii pronunţate în acţiunea posesorie efecte cu o forţă juridică mai mare decât a actului de vânzare – cumpărare presupune a lipsi de orice consecinţă acest titlu, înainte ca el să fie înlăturat sau desfiinţat pentru viciile ce ar afecta valabilitatea dreptului dobândit.

Actul de vânzare – cumpărare nu interesează din punct de vedere al valabilităţii sale, ci numai din punct de vedere al puterii pe care l-a avut să-i creeze societăţii convingerea că în baza acestuia a dobândit un drept de

69

proprietate asupra imobilului, respectiv dreptul de a culege fructele, potrivit art.484 Cod civil, fructe pe care trebuie să le păstreze până la înlăturarea actului, tocmai ca urmare a acestei convingeri, respectiv a erorii viciilor titlului pe care nu a putut să le cunoască.

Un alt argument contrar acestuia, respectiv argumentul cu care instanţa şi-a argumentat soluţia momentului încetării bunei – credinţe, presupune lipsirea de orice eficienţă a dispoziţiilor art.486 Cod civil, care condiţionează buna – credinţă nu de o stare de fapt, ci de existenţa unui titlu translativ de proprietate de natură să formeze convingerea fermă că în baza lui se pot culege fructele.

Buna – credinţă a societăţii recurente a încetat doar la momentul la care a cunoscut viciile titlului său de proprietate, respectiv de la data la care hotărârea pronunţată în acţiunea în revendicare a rămas definitivă, instanţa în cadrul acesteia comparând titlurile de proprietate şi nepronunţând o soluţie de a desfiinţa cu efecte retroactive titlul societăţii recurente.

În raport de acest argument în baza art.312 Cod procedură civilă se va admite recursul şi se va modifica în parte sentinţa, argumentându-se în fapt şi în drept soluţia privind cererea de despăgubiri formulată de către reclamantă astfel că nu se va mai analiza motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, fiind îndreptată decizia şi sub acest aspect.

Procedură civilă

12. Admisibilitatea cererii de contestare a caracterului politic al condamnării potrivit Legii nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Art.1 alin.(2) din Legea nr.221/2009Art.2 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009

Art.5 lit. b) din Legea nr.221/2009

Reclamantul nu mai justifică nici un interes de a solicita constatarea caracterului politic al condamnării dacă infracţiunea pentru care a fost condamnat este una

70

dintre acelea enumerate de art.1 al.2 din Legea nr.221/2009 şi pentru care legiuitorul a prevăzut de drept acest caracter.

(Decizia civilă nr. 2003/03.10.2012)

Prin cererea de chemare în judecată din data de 22.07.2011, reclamanţii D.I. şi T.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate caracterul politic al condamnării dispusă prin sentinţa nr.312/20.05.1959 a Tribunalului Militar Craiova; să fie obligat pârâtul la plata de daune morale şi să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.

În motivarea cererii s-a arătat că autorul T. A. a fost condamnat prin sentinţa nr.312/20.05.1959 a Tribunalului Militar Craiova, la 18 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art.209 pct.1 c.pen, din care autorul a executat o perioadă de 5 ani 4 luni şi 3 zile, ca urmare a graţierii din anul 1964 prin Decretul de nr.176/9.04.1964. S-a mai susţinut că prin sentinţa de condamnare s-a dispus confiscarea suprafeţei de 5450 mp, situată în comuna Leordeni, sat Budişteni şi că deşi acest teren a fost solicitat prin cererea nr.80/12.09.2005, în temeiul Legii nr.247/2005, această cerere a fost respinsă pe considerentul că s-a dispus deja reconstituirea dreptului de proprietate în baza titlului emis anterior. S-a mai arătat că de la autoarea T. I., s-a confiscat o salbă formată dintr-o mahmudea şi 8 galbeni, ca urmare a unei percheziţii domiciliare din 1957.

La data de 7.09.2011 a fost depusă întâmpinare de către Statul român, prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr.1354/20.10.2010.

La data de 27.09.2011 s-a depus răspuns la întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea excepţiei pe considerentul că cererea de acordare a despăgubirilor nu se întemeiază doar pe art.5 din Legea nr.221/2009, ci şi pe art.20, 22 şi 23 din Constituţia României, art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 27.09.2011 a Tribunalului Argeş s-a admis, în parte, excepţia inadmisibilităţii

71

şi s-a respins cererea de acordare a despăgubirilor morale ca inadmisibilă, pentru considerentele menţionate în respectiva încheiere.

La data de 18.10.2011 reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că bunurile care au fost confiscate şi pentru care solicită despăgubiri au fost următoarele: suprafaţa de teren de 5450 mp situata în comuna Leordeni, în vatra satului Budeşteni; salba de aur şi contravaloarea arendei neîncasate pentru suprafaţa de 5450 mp.

Prin sentinţa civilă nr.134 din 11 aprilie 2012, Tribunalul Argeş a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu de instanţă.

A respins capătul din cererea de chemare în judecată privind acordarea contravalorii arenzii, ca inadmisibil.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, şi s-a constatat caracterul politic al condamnării autorului T. A., dispusă prin sentinţa penală nr.312/20.05.1959 a Tribunalului Militar Craiova, pronunţată în dosarul nr.286/1959.

Au fost respinse celelalte capete de cerere vizând acordarea contravalorii terenului de 5.450 mp situat în comuna Leordeni, în vatra satului Budişteni şi a salbei de aur, ca nefondate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

I. În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a reţinut că potrivit Legii nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri doar pentru echivalentul bunurilor confiscate ca efect al condamnării politice sau al sancţiunilor administrative. Prin folosirea sintagmei ”echivalent al bunurilor confiscate” legiuitorul are în vedere bunurile imobile sau mobile corporale, care au făcut obiectul confiscării. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să acorde despăgubiri şi în alte situaţii, cum ar fi cea în speţă în care s-a solicitat contravaloarea arendei, atunci aceste drepturi de natură bănească ar fi fost evidenţiate în mod distinct de legiuitor, având în vedere că în cazul acestora nu se puteau acorda sume de bani ca echivalent al acestora, datorită caracterului fungibil al unor asemenea pretenţii. Prin urmare, tribunalul a apreciat că legiuitorul a instituit posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru bunurile mobile corporale sau imobile confiscate şi pentru care se poate acorda o

72

despăgubire sub formă bănească dacă acestea nu mai există în materialitatea lor. Nu s-ar putea reţine interpretarea conform căruia noţiunea de ”bun” trebuie interpretată extensiv conform jurisprudenţei CEDO. Astfel, în cauza Mureşan contra României, § 26 s-a apreciat că are natura juridică de bun doar o creanţă salarială recunoscută printr-o hotărâre judecătorească. De asemenea în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, § 94 s-a statuat că ”o creanţă poate fi considerată o valoare patrimoniala in sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 dacă are o baza suficientă în dreptul intern, de exemplu daca este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilita a instanţelor de judecata” .Or, în condiţiile în care Legea nr.221/2009 nu prevede posibilitatea acordării contravalorii arenzii, ca urmare a aplicării unor măsuri cu caracter administrativ , iar reclamanţii nu au depus hotărâri judecătoreşti prin care astfel de drepturi să fie recunoscute, nu se poate vorbi de o ”speranţă legitimă”, care să intre în sfera de protecţie a art.1 din Protocolul nr.1. În consecinţă, Tribunalul în baza art.137 C.proc.civ. a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de acordare a contravalorii arenzii neîncasate, ca inadmisibilă.

II. În ce priveşte cererea de constatare a caracterului politic al condamnării dispusă prin sentinţa penală nr.312/20.05.1959 a Tribunalului Militar Craiova, Tribunalul aceasta a fost admisă, în raport de dispoziţiile art.2 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, având în vedere că legea cataloghează condamnările în temeiul art.209Cod penal, ca fiind o condamnare cu caracter politic.

III. În ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru suprafaţa de teren şi pentru salbă, Tribunalul a reţinut că este neîntemeiată.

a)Astfel acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este condiţionată fie de o condamnare cu caracter politic, astfel cum este definită prin art.1 alin.1, 2 şi 3, fie de aplicarea uneia din măsurile administrative cu caracter politic, enumerate exemplificativ de art.3, fie de aplicarea oricăror alte măsuri cu caracter administrativ, în sensul art.4 din actul normativ menţionat. Conform art.5 alin.1 lit.b) din aceeaşi lege, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

73

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art.4 alin.(4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare. Per a contrario, dacă bunurile confiscate au fost restituite în baza legilor speciale de restabilire a dreptului de proprietate, nu se mai poate solicita acordarea de despăgubiri în temeiul art.5 din Legea nr.221/2009.

În speţă, conform adeverinţei nr.564/6.03.2000 a Primăriei comunei Bogaţi defunctul T. I. A. a figurat cu suprafaţa de 0, 47 ha în pct. ”În comuna Budişteni”, aspect care se coroborează cu extrasul de pe rolul agricol 1956-1958, din care rezultă că defunctul a figurat cu suprafaţa totală de 1, 74 ha, din care o, 47 ha, pe raza altor localităţi, adică cea din pct. ”În comuna Budişteni”. Prin cererea de reconstituire nr.519/1991 defunctul Toma Aurelian a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate , iar prin H.C.J.nr.54/1991, anexa 2a, poziţia 234 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1, 77 ha, din care 1,69 ha extravilan şi 0,08 ha intravilan. De asemenea în baza hotărârii de validare mai sus menţionată s-a emis titlul de proprietate nr.125880/25.02.2004 pentru suprafaţa de 1, 5122 ha. Împrejurarea că titlul de proprietate nu s-a emis pentru întreaga suprafaţă de teren validată nu este de natură a conferi reclamanţilor dreptul de a obţine contravaloarea diferenţei de teren de 0, 25 ha, întrucât art.5 din Legea nr.221/2009 se referă la situaţia în care nu s-a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate, iar nu la situaţia în care s-a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate, dar nu s-a emis titlul de proprietate pentru aceasta, întrucât o asemenea situaţie

74

urmează a fi remediată prin intermediul mijloacelor procesuale specifice prevăzute de legea fondului funciar. De asemenea nici împrejurarea că reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor funciar s-a dispus pe alte amplasamente nu justifică obţinerea de despăgubiri în temeiul art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009, câtă vreme legea se referă la cerinţa ca terenurile să nu fi fost restituite, fără a distinge după cum s-a reconstituit dreptul de proprietate pe fostul amplasament sau pe alte amplasamente.

În consecinţă, întrucât în favoarea defunctului T. A. s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru toate terenurile, cu care s-a făcut dovada proprietăţii conform extrasului de rol agricol nr.1956-1958, tribunalul a apreciat că reclamanţii nu mai sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri conform art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009. Împrejurarea că în considerentele sentinţei penale nr.312/20.05.1959 a Tribunalului Militar Craiova s-a făcut menţiunea că T. A. poseda 0,6 ha, iar soţia sa 1,5 ha, este contrazis de extrasul de pe registrul agricol pe anii 1957-1959 din care rezultă că cei doi soţi aveau în proprietatea suprafaţa de 1,74 ha şi care a fost retrocedată integral conform Legii nr.18/1991. De astfel aşa cum rezultă din menţiunea din colţul stânga de pe sentinţa mai sus menţionată, pedeapsa confiscării a fost înlăturată prin Decretul nr.41/1965, prin care s-a dispus inclusiv restituirea casei de locuit.

b)În ce priveşte cererea de acordarea a despăgubirilor pentru salbă, tribunalul a reţinut, în primul rând, că nu este întrunită ipoteza art.5 din Legea nr.221/2009, care se referă la bunurile care au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al unor măsuri administrative, pentru care s-a constatat caracterul politic conform art.4 alin.(2) din Legea nr.221/2009. Prin urmare, ipoteza legală nu se aplică în cazul bunurilor din metale preţioase care au fost preluate în masa unor acte normative speciale (cum ar fi de exemplu: Legea nr.638/1946 pentru controlul producţiei, prelucrării şi circulaţiei metalelor preţioase; Legea nr.284/1947 pentru cedarea către Banca Naţională a României a aurului, valutelor efective şi altor mijloace de plată străine; Decretul nr.83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187/1945; Decretul nr.210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase; Decretul nr. 302/1965 privind unele măsuri

75

referitoare la obiectele confecţionate din metale preţioase, la metalele şi pietrele preţioase sau Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase) şi pentru care a fost posibilă restituirea în temeiul OUG nr.190/2000.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar admite aplicabilitatea art.5 din Legea nr.221/2009, deşi instanţa nu a fost investită cu o cerere de constatare a caracterului politic al pretinsei percheziţii domiciliare din octombrie 1957, astfel cum s-a arătat, tribunalul reţine că declaraţia martorului S.E. este singulară, nefiind coroborată cu alte probe, iar din această declaraţie nu rezultă descrierea exactă a salbei, din care să se poată stabili valoarea acesteia.

Împotriva sentinţei civile nr.134 din data de 11aprilie 2012, a formulat în termen recurs pârâtul Statul Roman - prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, criticând-o pentru nelegalitate în sensul motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv aplicarea greşită a legii.

În motivarea recursului pârâtul a arătat că hotărârea pronunţată este nelegală, întrucât cererea reclamanţilor, de a se constata caracterul politic al condamnării suferită de autorul lor, este lipsită de interes, întrucât acestuia i s-a recunoscut condamnarea suferită ca fiind de natură politică, printr-o altă lege de reparaţie

De asemenea, chiar şi Legea nr.221/2009, recunoaşte de drept ca fiind condamnare cu caracter politic, faptă săvârşită de autorul reclamanţilor, aşa încât nu se impunea admiterea acestui capăt de cerere.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi pe fond respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamanţilor.

Prin decizia nr.2003/03.10.2012, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtul Statul Roman - prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, împotriva sentinţei civile nr.134 din 11 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3479/109/2011, intimaţi fiind reclamaţii T.C. şi D.I.; a modificat în parte sentinţa, în sensul că respinge şi capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării; a menţinut în rest sentinţa.

76

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Astfel, prin sentinţa penală nr.312 din data de 20 mai 1959, a rezultat că autorul reclamanţilor a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art.209 pct.1 Cod penal, uneltirea contra ordinii sociale, infracţiune care se regăseşte în cele enunţate de art.1 alin.(2) din Legea nr.221/2009, astfel că nu mai este necesară constatarea caracterului politic al condamnării de către instanţa de judecată, în temeiul textului de lege sus-menţionat aceasta fiind de drept condamnare cu caracter politic.

Prin urmare, faţă de această împrejurare, Curtea a constatat că recursul este fondat şi în baza art.312 Cod procedură civilă, l-a admis. Pe cale de consecinţă a modificat în parte sentinţa, în sensul că a respins şi capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării. S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

13. Caracterul contencios al procedurii de soluţionare a plângerii împotriva încheierii registratorului–şef a biroului teritorial de carte funciară. Calitatea persoanei să formuleze plângerea

Art.50 din Legea nr.7/1996Decizia nr. LXXII/15.10.2007 a ÎCCJ

Procedura de soluţionare a plângerii formulată împotriva încheierii registratorului – şef al biroului teritorial trebuie să-i fie recunoscut caracterul contencios, în sensul că judecata acestuia se va face cu citarea persoanelor interesate.

Persoanele interesate în înţelesul art.50 alin.1 din Legea nr.7/1996 republicată privind cadastru şi publicitatea imobiliară sunt: persoana care a solicitat înscrierea, radierea actului sau faptului juridic, precum şi orice altă persoană care potrivit menţiunilor din cartea funciară poate să justifice un interes.

(Decizia civilă nr. 2043/05.10.2012)

Prin sentinţa civilă nr. 28 din 8 ianuarie 2010, Judecătoria Brezoi a admis plângerea formulată de petentul R.M. şi a anulat încheierea nr. 23112/24.07.2009 a O.C.P.I. Vâlcea, dispunând înscrierea în Cartea funciară a localităţii

77

Voineasa a somaţiei nr. 250 din 23.07.2009, emisă de executorul judecătoresc G.B.C. privind imobilul teren în suprafaţă de 15.673,80 mp ce are număr cadastral 231, situat în comuna Voineasa, pct. „Obârşia Lotrului”.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin plângerea formulată de R.M. - executor judecătoresc - în contradictoriu cu OCPI Vâlcea, s-a solicitat instanţei anularea încheierii nr.23112/24.07.2009 şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus înscrierea în Cartea funciară nr.209 a localităţii Voineasa a somaţiei nr.250/23.07.2009 emisă de executorul judecătoresc G.B.C., cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 15673,80 mp., ce are număr cadastral 231, situat în comuna Voineasa, punctul „O. Lotrului”, judeţul Vâlcea.

În motivarea plângerii s-a arătat că la 29.09.2009, executorul judecătoresc G.B.C. a solicitat înscrierea somaţiei nr.250/23.07.2009 în Cartea funciară 209 a localităţii Voineasa, în baza art.497 Cod proc.civ.

O.C.P.I. Vâlcea, prin încheierea nr.23112/24-07.2009, a respins cererea invocând art.22 lit.a şi art.49 din Legea nr.7/1996 pe considerent că imobilul urmărit aparţine unei alte persoane, alta decât debitoarea S.C. M. S.A.

Plângerea a fost apreciată ca întemeiată, pentru următoarele motive:

Înscrierea în Cartea funciară a somaţiei privind urmărirea silită a unui imobil se face în baza art.497 Cod proc.civ., somaţia ca act de executare nu reprezintă un drept astfel că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art.22 lit.a din Legea nr.7/1996, care interzice doar înscrierea dreptului.

Din extrasul de Carte funciară rezultă că dreptul de proprietate este notat provizoriu în favoarea S.C. M. SA, în baza sentinţei nr.891/15.10.2004.

În extrasul de Carte funciară pentru informare, emis la 04.07.2009, rezultă că s-a notat provizoriu, dreptul de proprietate în favoarea S.C. M. SA.

Din sentinţa civilă nr.891/15.10.2004 rezultă că în urma constatării schimbului intervenit între S.C. Z. S.A. Drăgăşani, S.C. I.M.D. şi S.C. M. S.A. Vâlcea, S.C. M. S.A. primeşte un teren în suprafaţă de 28.299,48 mp., în Obârşia Lotrului, din care face parte şi terenul de 15.673,80 mp supus executării silite.

Faţă de aceste considerente instanţa, în baza art. 50 din Legea nr.7/1996, a admis plângerea, a anulat încheierea

78

nr. 23112/24.07.2009 a OCPI şi a dispus înscrierea în Cartea funciară nr. 209 a localităţii Voineasa a somaţiei nr.250/23.07.2009, emisă de executorul judecătoresc G. B. C. privind imobilul teren în suprafaţă de 15673,80 mp. ce are număr cadastral 231, situat în Voineasa, punctul „Obârşia Lotrului”.

Împotriva sentinţei susmenţionate, a formulat apel S.C.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea memoriului de apel se arată că plângerea împotriva încheierii de carte funciară a fost soluţionată într-o procedură necontencioasă cu încălcarea normelor imperative cerute de lege.

În realitate, plângerile împotriva încheierilor de carte funciară se soluţionează cu citarea persoanei împotriva căreia se urmăreşte efectuarea înscrierii în cartea funciară, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile Deciziei nr. LXXII/15.10.2007 a ÎCCJ.

În acest sens se solicită casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru a avea loc o judecată într-o procedură contencioasă, cu citarea şi a apelantului.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, prin decizia nr.60/A din 27 martie 2012 a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, cu următoarea motivare:

Prin sentinţa civilă nr. 28/2010 a Judecătoriei Brezoi, s-a soluţionat într-o procedură necontencioasă, plângerea formulată de executorul judecătoresc R. M., în contradictoriu cu OCPI Vâlcea, în sensul admiterii plângerii, anulării încheierii nr. 23112/2009 a OCPI Vâlcea şi înscrierii în cartea funciară a localităţii Voineasa a somaţiei nr. 250/2009 emisă de executorul judecătoresc G.B., privind imobilul teren în suprafaţă de 15673,80 mp., situat în com. Voineasa, pct. „Obârşia Lotrului”.

Prin decizia nr. LXXII/2007 ÎCCJ a stabilit că OCPI nu are calitate procesuală pasivă, ca urmare a faptului că procedura de înscriere în cartea funciară nu are caracter contencios, dar procedura care se desfăşoară în faţa instanţei este o procedură contencioasă.

Prin aceeaşi decizie s-a statuat că în cauzele care au ca obiect plângeri formulate împotriva încheierilor de carte funciară, instanţa nu trebuie să stabilească existenţa sau

79

inexistenţa unui drept al OCPI, ci doar legalitatea şi temeinicia încheierii date în cauză, singurele persoane susceptibile să aibă calitate fiind cele prevăzute în dispoziţiile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, republicată, respectiv persoanele interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară.

Conform art. 50 din Legea nr. 7/1996, încheierea registratorului de Carte funciară se comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum şi celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară cu privire la imobilul în cauză în termen de 15 zile de la pronunţarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 zile de la data înregistrării cererii.

Activitatea de carte funciară, este o procedură necontencioasă, însă soluţionarea de către instanţă a plângerii formulate cu privire la această activitate, fiind o procedură jurisdicţională ulterioară, activităţii de carte funciară, are caracter contencios.

Apelanta este proprietar imobilului teren în suprafaţă de 15673,80 mp. ce are număr cadastral 231, situat în Voineasa, Obârşia Lotrului, asupra căruia s-a dispus înscrierea somaţiei imobiliare nr. 25072009, în baza sentinţei civile nr. 28/2010 a Judecătoriei Brezoi.

Cu toate acestea, prima instanţă nu a dispus citarea în cauză a acesteia, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 50 din legea susmenţionată.

Pentru a garanta principiul dublului grad de jurisdicţie şi având totodată în vederea dispoziţiile art. 297 Cod proc.civ., în conformitate cu care „în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anulat hotărârea atacată, şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe”, tribunalul a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă pentru a se stabili corect cadrul procesual, prin citarea în cauză şi a apelantei SC M.S. SA, împotriva căreia se urmăreşte efectuarea înscrierii somaţiei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal petentul R.M., care o critică pentru nelegalitate.

Dezvoltând recursul, arată că nu trebuia citată în cauză debitoarea sa SC M.S. SA, deoarece refuzul de a înscrie somaţia este dat de O.C.P.I. Vâlcea şi nu de debitoare, iar

80

această societate, în calitate de debitoare şi proprietar al imobilului cuprins în somaţia nr.250 din 23.07.2009 se poate apăra doar în cadrul unei contestaţii la executare.

Prin decizia nr. 2043/05.10.2012, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.M., împotriva deciziei civile nr.60/A din 27 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.1591/198/2009, intimată fiind SC M.S. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Astfel, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de apel, încheierea registratorului de carte funciară se comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum şi celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară cu privire la imobilul în cauză în termen de 15 zile de la pronunţarea încheierii, în acest sens fiind dispoziţiile art.50 alin.1 din Legea nr.7/1996.

Potrivit alin.(2) şi (21) din acelaşi articol, persoanele interesate pot formula cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere, care se soluţionează prin încheiere de către registratorul şef din cadrul oficiului teritorial în raza căruia este situat imobilul, iar împotriva acestei încheieri, cei interesaţi pot formula plângere, care se soluţionează de judecătorie.

În speţă, SC M.S. SA Rm.Vâlcea este proprietara imobilului teren în suprafaţă de 15673,80 mp. situat în Voineasa, Obârşia Lotrului, în baza sentinţei civile nr.891/2004 pronunţată de Judecătoria Brezoi, şi-a înscris actul de proprietate în CF nr.208, 209 Voineasa, deci este persoană interesată în sensul prevederilor art.50 alin.1 din Legea nr.7/1996.

Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr.72/2007, pronunţată într-un recurs în interesul legii, a statuat că, în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate împotriva încheierilor de carte funciară, instanţa are îndatorirea de a stabili legalitatea şi temeinicia, încheierii date în cauză, iar singurele persoane susceptibile să aibă calitate sunt cele prevăzute de art.50 alin.1 din Legea nr.7/1996, republicată, respectiv persoanele interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară.

Nu în ultimul rând trebuie precizat şi faptul că, deşi intimata este persoană interesată şi poate uza de procedura

81

reglementată prin dispoziţiile art.50 alin.(2), alin.(21) şi alin.(22) din Legea nr.7/1996, din actele de la dosar nu rezultă că i s-a comunicat încheierea registratorului de carte funciară, împrejurare ce justifică cu atât mai mult ca soluţionarea prezentei cereri să se facă în contradictoriu şi cu SC M.S. SA, deci cu citarea legală a acestei societăţi.

În concluzie, critica invocată, ce vizează nelegalitatea deciziei atacate, nu poate fi reţinută, tribunalul dispunând în mod judicios trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond în vederea stabilirii corecte a cadrului procesual, astfel că, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins recursul ca nefondat.

14. Natura juridică a litigiului privind refuzul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a executa o decizie privind titlul de despăgubiri – Instanţa competentă.

Art.1 din HG nr.361/2005Art.13 alin.4 din H.G. nr.34/2009

Art. 20 alin.1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005Potrivit art.1 din HG nr.361/2005, Autoritatea

Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu personalitate juridică, având atribuţii în emiterea deciziilor privind titlurile de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Litigiile ce se nasc în legătură cu aceste atribuţii sunt unele de natură administrativă, competenţa soluţionării lor având-o Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.

(Decizia civilă nr. 2088/10.10.2012)

Prin cererea înregistrată la data de 20.07.2010, la Judecătoria Sector 3 Bucureşti, reclamantul D. M. a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea proprietăţilor – Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să emită decizie prin care se dispune emiterea titlului de despăgubiri în cuantumul stabilit prin evaluarea imobilului expropriat, situat în Municipiul Piteşti, str. I.C. Brătianu, nr.47, judeţul Argeş.

82

În motivarea cererii reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al defuncţilor D.M. şi T., foştii proprietari ai imobilului expropriat.

Reclamantul a mai arătat că la data de 30.10.2007, Primăria Municipiului Piteşti, prin Primar, a emis dispoziţia nr.5489/2007 prin care i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită şi a propus acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc. Această dispoziţie a fost ulterior modificată prin dispoziţia nr.2247/2008.

Cu toate acestea pârâta nu a procedat la evaluarea imobilului expropriat şi la emiterea titlului de despăgubiri.

În drept, s-au invocat art.1073 Cod civil, art.16 din Legea nr.247/2005 şi art.8, 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr.4671/6.04.2011 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Argeş – Secţia Civilă.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că sunt incidente disp. art.26 alin.1 din Legea nr.10/2001, dispoziţii care stabilesc competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor mai sus menţionate în favoarea Tribunalului – Secţia civilă din raza teritorială a imobilului în litigiu.

Pârâta a formulat întâmpinare, arătând că cererile ce au ca obiect obligarea comisiei centrale la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubiri sunt de competenţa Curţii de Apel - Secţia Contencios Administrativ.

Prin sentinţa civilă nr.129 din 5 aprilie 2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea, reţinând următoarele:

Prin cererea formulată reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor să dispună obligarea pârâtei la emiterea deciziei prin care se dispune emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul expropriat compus din teren de 2290 m.p. şi suprafaţa de 334 m.p. situat în Piteşti, str. I.C.Brătianu, nr. 47, judeţul Argeş.

În cauză petentului i s-a emis iniţial dispoziţia nr. 6723/2006, pe care acesta a contestat-o în contradictoriu cu Primarul Municipiului Piteşti şi s-a soluţionat litigiul prin sentinţa civilă nr. 80/20.03.2007 a Judecătoriei Piteşti, irevocabilă prin care s-a admis contestaţia şi s-a modificat dispoziţia nr. 6723/2006 în sensul că s-a constatat calitatea

83

petentului de persoană fizică îndreptăţită la acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale pentru imobilul teren de 2290 m.p şi construcţii.

În baza acestei sentinţe definitive şi irevocabile s-a întocmit dispoziţia nr. 5489/2007.

În temeiul art.16 din Legea nr. 247/2005 deciziile şi dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor şi documentaţia aferentă se predau pe bază de proces verbal de predare – primire către Secretariatul Comisiei Centrale.

În baza rapoartelor de evaluare comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

În cazul persoanelor nemulţumite de deciziile adoptate de către Comisia centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile art. 19 ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 la secţia Curţii de Apel de Contencios Administrativ în raza teritorială a reclamantului.

În cauză nu sunt incidente dispoziţiile de mai sus întrucât reclamantului nu i s-a emis o decizie de către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor pe care să o poată contesta, în lipsa acestei decizii acţiunea reclamantului este inadmisibilă, întrucât Comisia centrală pentru acordarea despăgubirilor are în competenţă o întreagă procedură de la primirea dosarelor şi a documentaţiilor aferente şi până la emiterea deciziilor de despăgubire.

Pentru toate cele arătate mai sus, în temeiul dispoziţiilor Legii nr.10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005, tribunalul a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs reclamantul D. M., susţinând că este nelegală pentru următoarele motive:

1. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, încălcându-se dispoziţiile art.158 şi art.159 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv se arată că nu s-a avut în vedere obiectul cauzei „obligaţia de a face” – de a emite titlu de despăgubire, prima instanţă neverificând competenţa materială incidentă în cauză, conform art.2 alin.1 lit.e din Legea nr.554/2004, art.13 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, art.13 alin.5 din H.G. nr.34/2009 (Comisia centrală aflându-se

84

în subordinea Ministerului de Finanţe) şi art.3 alin.1 Cod procedură civilă.

Se arată că nu a fost respectată nici competenţa teritorială prevăzută de art.8 din Codul de procedură civilă, instanţa competentă cu soluţionarea cauzei fiind Curtea de Apel Bucureşti – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, întrucât cererea priveşte obligarea la emiterea unui act administrativ şi este îndreptată împotriva unei instituţii ce reprezintă Statul.

2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, având în vedere că actele de procedură au fost îndeplinite de o instanţă necompetentă.

În dezvoltarea acestui motiv se arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii acestuia de admitere a unei expertize de evaluare a imobilului expropriat şi totodată a rămas în pronunţare în lipsa părţilor, deşi nici una nu a solicitat judecarea în lipsă.

3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, deoarece motivarea respingerii cererii de chemare în judecată cuprinde doar redarea procedurii administrative atribuită de legiuitor în competenţa Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor, fără a avea în vedere obiectul cererii.

Recursul a fost încadrat în art.304 pct.3, 5 şi 9 din Codul de procedură civilă.

Prin decizia nr. 2088/10.10.2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de reclamantul D. M., împotriva sentinţei civile nr.129 din 05 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.24682/301/2010, intimată-pârâtă fiind C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P., a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prima instanţă nu a avut în vedere obiectul cererii cu care a fost investită, respectiv obligarea pârâtei de a emite decizia care să constituie titlu de despăgubire şi drept consecinţă nu şi-a verificat competenţa materială în soluţionarea acesteia.

Judecătorii sunt datori să-şi examineze mai întâi competenţa lor din cauza materiei, pentru a se da o hotărâre legală, obligaţie impusă de dispoziţiile art.1591 alin.4 Cod procedură civilă.

85

În speţă, cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva unei autorităţi aparţinând administraţiei publice centrale şi anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În această situaţie, s-a constatat că instanţa de fond nu şi-a verificat competenţa materială, pronunţând o soluţie nelegală, cu încălcarea competenţei materiale a altei instanţe, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art.304 pct.31 Cod procedură civilă.

S-a stabilit conform art.1 din H.G. nr.361/2005, că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, iar potrivit art.3 pct.1 din Codul de procedură civilă, curţile de apel judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.13 alin.4 din H.G. nr.34/2009, potrivit cărora, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului Finanţelor Publice.

Potrivit Legii nr.247/2005, titlul VII, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are atribuţii în privinţa emiterii deciziilor conţinând titlurile de despăgubire, iar potrivit art.20 alin.1, competenţa de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.

S-a constatat că primul motiv de recurs invocat de reclamant este întemeiat şi pentru considerentele expuse anterior s-a impus ca, în temeiul art.312 pct.6 Cod procedură civilă, să fie admis recursul, în sensul că se va casa sentinţa cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, nemaifiind necesară analizarea motivelor de nelegalitate care vizează fondul cauzei.

15. Admisibilitatea cererii de revizuire. Condiţia evocării fondului prin hotărârea ce face obiectul revizuirii.

Art. 322 alin. 1 Cod procedură civilăSunt supuse revizuirii numai hotărârile rămase

definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum

86

şi hotărârile date în instanţa de recurs atunci când evocă fondul.

Evocarea fondului presupune fie reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt care au fost stabilite, în oricare dintre cele două ipoteze urmând a se da o altă dezlegare raporturilor juridice deduse judecăţii.

Hotărârile de declinare a competenţei, hotărârea de expedient, precum şi hotărârile prin care se anulează apelul sau recursul sau se perimă cererea de chemare în judecată nu sunt din acelea prin care se evocă fondul şi nu pot face obiectul cererii de revizuire.

(Decizia civilă nr. 2194/22.10.2012)

Prin cererea înregistrată la 21 august 2012, P. V. şi P. E., au solicitat revizuirea deciziei civile nr.777/R/16.04.2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.12/90/2005, invocând dispoziţiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă.

Se arată în motivare că, temeiul cererii de revizuire îl constituie dispoziţiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, respectiv descoperirea unui înscris nou, doveditor după darea hotărârii, actul nou în cauza de faţă constituindu-l Extrasul de Carte Funciară pentru Informare pus la dispoziţie de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Vâlcea la data de 26.07.2012.

Mai arată revizuientul că înscrisul are caracter de act nou, şi nu a putut fi înfăţişat în cauza a cărei revizuire se solicită dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, are forţă probantă prin el însuşi şi este determinant în soluţionarea pricinii.

Prin întâmpinarea formulată la data de 15.10.2012, P. M. şi P. V. au solicitat respingerea cererii de revizuire, susţinând că actul invocat de revizuienţi nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art.322 pct.5 Cod procedură civilă.

Prin decizia nr.2194/22.10.2012, Curtea de Apel Piteşti a respins cererea de revizuire, formulată de P.V. şi P. E., împotriva deciziei civile nr.777/R din 16 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.12/908/2005, intimaţii fiind P.M. şi P. V.

Pentru a hotărî astfel, examinând cererea de revizuire, Curtea constată următoarele:

87

Prin decizia civilă nr.777/R/16.04.2009 a cărei revizuire se solicită, s-a admis recursul declarat de P.M. şi P.V., împotriva deciziei civile nr.20/A/29.01.2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.12/90/2005, care a fost modificată în sensul că s-a constatat perimat apelul formulat de reclamanţii P. E. şi P. V., împotriva sentinţei civile nr.2616/25.05.2004, pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea.

A fost menţinută sentinţa primei instanţe şi obligaţi intimaţii la plata cheltuielilor de judecată. Referitor la obiectul cererii de revizuire, trebuie precizat că acesta poate fi constituit din hotărâri definitive în instanţa de apel sau prin neapelare ori din hotărâri pronunţate de instanţa de recurs când s-a evocat fondul, adică cele prin care s-a admis recursul, s-a modificat hotărârea atacată.

Potrivit art. 322 alin. 1 Cod procedură civilă, se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul. Aşadar, pentru a putea fi supusă revizuirii, este necesar ca prin hotărârea atacată să se evoce fondul. Evocarea fondului presupune fie reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt care au fost stabilite, în oricare dintre cele două ipoteze urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii. Privind comparativ condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire şi caracteristicile deciziei ce se doreşte a fi revizuită, Curtea constată că cererea de revizuire nu întruneşte condiţiile de admisibilitate, deoarece a fost formulată împotriva unei decizii care nu se încadrează în dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. Nu pot forma obiect al revizuirii acele hotărâri prin care nu s-a evocat fondul şi anume: hotărârea de declinare a competenţei, hotărârea de expedient, cea prin care se anulează apelul sau recursul, prin care se respinge apelul sau recursul, hotărârea de perimare. Cum, în speţă, se solicită revizuirea unei decizii pronunţate în recurs, prin care s-a constatat perimat apelul, inadmisibilitatea cererii de revizuire de faţă este de ordinul evidenţei.

88

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 322 alin 1 cod procedură civilă, Curtea a respins cererea de revizuire a deciziei civile nr.777/R din 16 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.12/908/2005.

16. Asistenţi judiciari. IncompatibilitateArt.111 din Legea nr.304/2004

Dispoziţiile privind interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor se aplică deopotrivă şi asistenţilor judiciari, potrivit art.111 din Legea nr.304/2004, privind organizarea judiciară.

Asistentul judiciar care a participat la soluţionarea unui litigiu de muncă şi asigurări sociale, în primă instanţă nu mai poate participa la constituirea completului pentru judecata cauzei după casarea, cu trimitere,fiind incompatibil faţă de dispoziţiile art.111 din Legea nr.304/2004 şi art.24 alin.1 Cod procedură civilă.

(Decizia civilă nr.2350/02.11.2012)

Prin acţiunea înregistrată la data de 29 decembrie 2010, reclamantul R. D. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la:

- plata unor despăgubiri reprezentând diferenţă sume compensatorii de salariu acordate în conformitate cu prevederile art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, coroborate cu Legea cadru nr.330/2009, în cuantum de 15% din salariul de bază lunar, echivalentul sporului de doctor în drept, începând cu data de 23.03.2010 şi în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective;

- obligarea ultimului pârât la asigurarea fondurilor necesare plăţii drepturilor solicitate pentru ceilalţi doi pârâţi.

În motivarea acţiunii s-a susţinut de către reclamant că la data de 23 martie 2010 i-a fost recunoscut titlul ştiinţific de „doctor în drept” prin Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr.3492.

Învederează reclamantul că a început cursurile de obţinere a titlului ştiinţific de doctor în toamna anului 2004, dată la care pentru fiecare magistrat care obţinea titlul respectiv se acorda un spor la salariu de 15% lunar din

89

indemnizaţia de încadrare. După obţinerea titlului, la data de 30.06.2010, reclamantul s-a adresat Ministerului Justiţiei pentru a-i fi acordate drepturile salariale ce decurg din acest titlu, ca sumă compensatorie, însă răspunsul a fost unul negativ.

Apreciază reclamantul că neplata integrală a salariului încalcă dispoziţiile art.44 din Constituţia României, iar refuzul de plată a salariului stabilit în mod legal echivalează cu o lipsire abuzivă de acest drept. De asemenea, s-a arătat că aceasta constituie o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi contravine jurisprudenţei CEDO în materia respectării art.6 din Convenţie şi a art.1 al Protocolului adiţional nr.1 al Convenţiei.

S-a mai invocat de către reclamant cauza „Mureşan vs. România”, Curtea Europeană statuând că drepturile salariale reprezintă un drept de posesie şi că fiecare cetăţean are dreptul la un liniştit beneficiu al posesiilor sale. Reclamantul a mai subliniat faptul că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în sensul că poate fi considerat „bun” şi „speranţa legitimă” pe care a avut-o la data începerii cursurilor de doctorat, moment la care se acorda acest spor.

Reclamantul a mai susţinut că este şi discriminat faţă de alţi colegi ai Secţiei Civile a Curţii de Apel Piteşti, care au obţinut suma compensatorie de 15%, ajungându-se ca acesta, având calitatea de preşedinte al acestei secţii şi având obţinut şi acest titlu de doctor în drept, să câştige mai puţin decât judecătorul care are acelaşi titlu dar care primeşte suma compensatorie de 15% şi care are aceeaşi vechime în magistratură.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp.art.474 Cod civil, art.20 şi art.44 din Constituţia României, art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.1 al Protocolului Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană.

La data de 04.02.2011, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat în principal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât reclamantul face o gravă eroare atunci când consideră că Ministerul Finanţelor Publice poate fi confundat cu bugetul de stat, plata drepturilor solicitate putând fi făcută doar de către Ministerul Justiţiei şi de către Curtea de Apel Piteşti.

90

Pe fondul cauzei, acest pârât a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

- neacordarea sporului solicitat de către reclamant este consecinţa punerii în executare a dispoziţiilor O.U.G. nr.1/2010, acesta nefiind îndreptăţit la acordarea sporului solicitat în condiţiile în care la 31.12.2009 nu beneficia de acest spor;

- prin decizia nr.1325/04.12.2008 Curtea Constituţională a reţinut că Parlamentul şi, prin derogare legislativă, Guvernul, au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, instanţele judecătoreşti neavând o asemenea competenţă, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiţia;

- măsurile dispuse prin O.U.G. nr.1/2010 şi măsura contestată de reclamant sunt în acord şi cu dispoziţiile art.1 al Protocolului adiţional nr.1 al Convenţiei.

La data de 16.02.2011 reclamantul a depus la dosar o completare a motivelor pe care îşi întemeiază acţiunea, susţinând că a fost încălcat de către pârâţi principiul predictibilităţii şi principiul nediscriminării.

În susţinerea acestei motivări, reclamantul a arătat că la începutul studiului pentru obţinerea titlului de doctor în drept a avut premisa legală şi speranţa legitimă că după terminarea pregătirii şi obţinerea titlului de doctor în drept, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va vărsa în conturile Ministerului Justiţiei sporul de 15% din salariu. Legea salarizării în materia sporului de doctorat nu a fost accesibilă şi previzibilă, deoarece, în loc să asigure o continuitate şi o stabilitate în materia salarizării magistratului a ajuns să creeze două categorii de judecători – una care primeşte sporul de 15% lunar sub forma unei sume compensatorii şi a doua categorie care nu primeşte această sumă compensatorie, deşi ambele categorii au aceeaşi pregătire profesională.

La data de 10.02.2011 pârâtul Ministerul Justiţiei a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii având în vedere următoarele considerente:

- pronunţarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege este considerată de Curtea Constituţională ca depăşire a puterii judecătoreşti;

91

- în condiţiile în care nicio dispoziţie legală după adoptarea Legii nr.330/2009 nu prevede sporul de doctorat în beneficiul magistraţilor, nu există temei legal pentru acordarea acestui drept, instanţa nefiind abilitată să completeze dispoziţiile legale;

- normele legale care interzic şi sancţionează nerespectarea principiului nediscriminării au în vedere modalitatea de aplicare a legii la situaţii care sunt identice sau similare raportat la exercitarea drepturilor recunoscute prin lege;

- Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din OG 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii;

- la data de 21.01.2010 reclamantul a susţinut teza de doctorat, iar la data de 30.06.2010 s-a adresat Ministerului Justiţiei solicitând acordarea sporului de 15%; potrivit art.5 din OUG 27/2006, abrogat prin art.48 din Legea 330/2009, sporul de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară de acordă de la data de 1 a lunii următoare celei în care s-a solicitat; în condiţiile în care dispoziţiile art.5 nu ar fi fost abrogate şi având în vedere data formulării cererii (30.06.2010), reclamantul urma să beneficieze de sporul de doctorat de la data de 01.07.2011, în nici un caz de la data de 23.03.2010;

- aplicarea dispoziţiilor art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 este exclusă în cazul reclamantului, în primul rând că drepturile salariale ale acestuia nu au fost mai mici în luna ianuarie 2010 decât în luna decembrie 2009, iar în al doilea rând sporul de doctorat nu i-a fost acordat acestuia în luna decembrie 2009;

- în ceea ce priveşte aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 instanţa va trebui să aprecieze în primul rând dacă există o posesie în sensul convenţiei, dacă a existat o ingerinţă şi dacă acea ingerinţă este sau nu justificată; în cazul în care răspunsul la una dintre aceste întrebări este negativ, analiza

92

trebuie să se oprească şi să se constate că nu există o încălcare a art.1 din Protocolul 1;

- conturarea unei posesii sau bun în sensul convenţiei, în ceea ce priveşte drepturile salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului; în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operaţiune se realizează prin lege, nu se mai poate reţine în continuare existenţa unei posesii sau bun;

- reclamantul, la data abrogării temeiului de drept pentru sporul de doctorat nu îndeplinea condiţiile pentru acordarea acestuia, titlul de doctor fiind obţinut în ianuarie 2010, astfel încât caracterizarea sporului de doctorat ca bun în sensul convenţiei nu poate fi susţinută.

Prin sentinţa civilă nr.413/14.03.2011, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de reclamant. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr.1245/R-CM/23.06.2011 Curtea de Apel Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pe rolul Tribunalului Argeş cauza a fost înregistrată din nou la data de 16.02.2012.

La data de 03.02.2012 pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a reluat apărările din primul ciclu procesual.

Prin încheierea din data de 16.02.2012 instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr.143 din 23 februarie 2012 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi s-a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă în rest acţiunea.În adoptarea acestei soluţii instanţa a reţinut

următoarele:Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că este întemeiată, întrucât Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic cu părţile din proces, astfel că nu poate sta în judecată. Drepturile solicitate sunt de natură salarială, iar

93

într-o asemenea acţiune părţi în proces sunt reclamantul şi pârâţii care au atribuţii în ceea ce priveşte salarizarea acestuia, având în vedere că într-un proces calitatea de pârât poate aparţine numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.

Pe de altă parte, prin Decizia nr.10/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava s-a reţinut că între instituţiile publice chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială şi Ministerul Finanţelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naştere în virtutea obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile respective nu există nicio obligaţie de garanţie sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituţie publică a obligaţiei ce îi incumbă în baza raportului juridic de muncă.

În cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, dar nu are atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat şi cu respectarea acesteia.

Procedura legală de executare de către instituţiile publice a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de O.U.G. nr.22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligaţia de diligenţă de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale unităţilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanţelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi a de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuţiile prevăzute de art.19 lit.a), g), h) şi i) din Legea nr.500/2005, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de art.3 alin.(1) pct.6-8, 11 şi 13 din H.G. nr.34/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru aceste motive instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea faţă de acest pârât ca

94

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul îndeplineşte funcţia de magistrat în cadrul Curţii de Apel Piteşti, iar la data de 23.03.2010 i-a fost recunoscut titlul ştiinţific de „doctor” în drept prin Ordinul nr.3942 al Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, aşa cum rezultă din diploma depusă la dosarul cauzei (fila 3).

La data de 30.06.2010 reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei acordarea drepturilor băneşti ce i se cuvin ca urmare a obţinerii titlului ştiinţific sus-menţionat. Ministerul Justiţiei a răspuns solicitării reclamantului prin adresa nr.69123/2010 (fila 5), în sensul că sporul pentru titlul ştiinţific de doctor nu se regăseşte printre sporurile avute în vedere de Legea-cadru nr.330/2009, iar în raport de dispoziţiile art.30 alin.6 din acelaşi act normativ, de art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 şi de faptul că reclamantul nu a beneficiat de sporul de doctor în drept în luna decembrie 2009, nu poate beneficia de acest spor nici sub forma unei sume compensatorii.

În raport de această situaţie, reclamantul a promovat prezenta acţiune prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri reprezentând diferenţă sume compensatorii de salariu acordate în conformitate cu prevederile art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, coroborate cu Legea-cadru nr.330/2009, în cuantum de 15% din salariul de bază lunar, echivalentul sporului de doctor în drept, începând cu data de 23.03.2010 şi în continuare, sume ce vor actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Cu privire la această solicitare, instanţa a reţinut că nu este întemeiată, având în vedere următoarele:

Potrivit art.5 din O.U.G. nr.27/2006, „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, precum şi personalul de specialitate din cadrul Institutului Naţional de Criminologie, care posedă titlul ştiinţific de doctor sau doctor docent, beneficiază de un spor de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat”. Aceste dispoziţii au fost abrogate prin dispoziţiile art.48 alin.1 pct.7 din Legeanr.330/2009.

Potrivit art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009 „Pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate

95

în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege şi nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcţiilor de bază sau, după caz, în indemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.”

Potrivit dispoziţiile art.6 din O.U.G. nr.1/2010: „(1) În cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr.330/2009 şi cu prezenta ordonanţă de urgenţă sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcţie de acestea.”

Potrivit art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, „În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr.330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege”.

În raport de aceste dispoziţii şi de împrejurarea că reclamantul nu a avut în plată în luna decembrie 2009 sporul

96

de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru titlul ştiinţific de „doctor”, în mod legal prin adresa nr.69123/2010 i s-a comunicat că nu poate beneficia nici de o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să includă acest spor.

Reclamantul a susţinut că prin neacordarea acestui drept (sporul de doctorat de 15% sub forma unei sume compensatorii) sunt încălcate art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, art.6 alin.1 şi art.14 din Convenţie.

Potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Acest articol reglementează trei reguli de bază, şi anume: a) principiul respectării proprietăţii; b) privarea de proprietate în interes public şi condiţiile în care aceasta poate fi făcută şi c) controlul folosinţei bunurilor.

Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate, aşadar, mai multe aspecte: existenţa în patrimoniul reclamantului a unui „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

97

În ceea ce priveşte existenţa în patrimoniul reclamantului a unui „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol, instanţa a constatat că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1.

În cauza de faţă nu se pune problema existenţei unui „bun actual”, însă reclamantul a susţinut că avea o „speranţă legitimă” rezultând din împrejurarea că la începerea cursurilor de doctorat, respectiv în anul 2004, legislaţia în vigoare prevedea sporul de doctorat.

„Speranţa legitimă” invocată de reclamant a fost reţinută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând un „bun” în sensul primei reguli a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza Mureşanu contra României) sau atunci când din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenţia Guvernului prin ordonanţe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (cauza Radu împotriva României, cauza Străin şi alţii împotriva României), ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Doar împrejurarea că la începerea cursurilor de doctorat ale reclamantului, respectiv în anul 2004, legislaţia în vigoare prevedea sporul de doctorat nu este suficientă pentru a genera un interes patrimonial ce constituie o „valoare patrimonială” ce reclamă protecţia art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Dreptul la sporul în cauză nu a fost recunoscut reclamantului de vreo instanţă şi nici nu există o practică a instanţelor care să fie favorabilă unor cereri similare cu cea a reclamantului.

În consecinţă, instanţa a reţinut că reclamantul nu are niciun „bun actual” şi nicio „speranţă legitimă” în sensul

98

jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că art.1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie nu este aplicabil în speţă.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale, au fost stabilite unele principii, după cum urmează:

În cauzele Vilho Eskelinen şi alţii contra Finlandei, respectiv Felicia Mihăileş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea a reamintit că „dispoziţiile Convenţiei nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum. (...) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată”.

În cauza Kechko contra Ucrainei se precizează faptul că „ (...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare (...)”.

S-a reţinut de asemenea, că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării (cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii”.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamantul ar avea nu „bun” în sensul Convenţiei, se apreciază că ingerinţa statului, constând în abrogarea dispoziţiilor legale care reglementau sporul de doctorat, este conformă celei de-a doua reguli statuate în art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Astfel, art.1 din Protocolul nr.1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.

În acest sens, abrogarea art.5 din O.U.G. nr.27/2006, care reglementa sporul de doctorat, s-a realizat prin Legea nr.330/2009, act normativ care conţine prevederi suficient de clare, precise şi accesibile pentru a fi considerat „lege” din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

99

Referitor la susţinerea reclamantului privind încălcarea principiului predictibilităţii, instanţa a reţinut că nu este întemeiată.

Acest principiu trebuie analizat în speţă avându-se în vedere natura drepturilor solicitate, şi anume drepturi salariale.

În cauza Felicia Mihăileş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Revine statului să stabilească de o manieră discreţioară ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare ....”

Reclamantul şi-a început studiile de doctorat în toamna anului 2004 şi le-a finalizat în anul 2010. Acceptând argumentele acestuia, statul nu mai avea posibilitatea de a schimba legislaţia aplicabilă salarizării magistraţilor în perioada în care acesta si-a desfăşurat studiile de doctorat, fapt în mod evident inacceptabil.

A doua condiţie este ca scopul ingerinţei să fie justificat de un interes public. În cauza de faţă, adoptarea Legii nr.330/2009 a urmărit un scop legitim, de interes general, respectiv reglementarea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului şi reducerea cheltuielile de personal la toate autorităţile/instituţiile publice în contextul crizei economico-financiare mondiale.

Cu privire la proporţionalitate, ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, adică să se fi menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marje de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării. Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporţionalitate nu poate consta, în principal şi exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci trebuie analizat în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei), funcţionarul şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă (Cauza Azinas contra

100

Ciprului) sau dacă măsura este discriminatorie (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei).

În lumina principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că măsura criticată de reclamant nu l-a determinat să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1. Statul nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Prin urmare, chiar dacă s-ar considera că reclamantul ar avea nu „bun” în sensul Convenţiei, nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Deşi s-a făcut referire de către reclamant şi la încălcarea art.6 alin.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, acesta nu a prezentat niciun argument pentru această susţinere şi nici nu a menţionat cum s-a materializat o asemenea încălcare din partea pârâţilor din cauza de faţă, astfel că instanţa nu poate analiza această încălcare.

În al treilea rând, reclamantul s-a plâns de încălcarea art.14 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind principiul nediscriminării.

În acest sens, reclamantul a susţinut că a fost discriminat în raport cu alţi magistraţi din cadrul Secţiei Civile a Curţii de Apel Piteşti, care beneficiază de o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu aferentă sporului de 15% pentru titlul ştiinţific de „doctor” în drept.

Din adresa managerului economic al Curţii de Apel Piteşti (fila 23) rezultă că în cadrul Secţiei Civile a Curţii de Apel Piteşti există 2 judecători cărora li se plăteşte lunar de sporul de doctor de 15%, sub formă de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu şi care s-a introdus în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

În lumina art.14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile (cauza Driha contra României).

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat prin numeroase decizii că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar nu împiedică aplicarea

101

unui tratament juridic diferit, justificat obiectiv de existenţa unei situaţii diferite în care se află o categorie de cetăţeni, în comparaţie cu alta.

Principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, se aplică doar situaţiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferenţiat, stabilit de legiuitor în considerarea unor situaţii obiectiv diferite, nereprezentând discriminare.

În cauza de faţă nu se pune problema încălcării principiului nediscriminării, întrucât reclamantul nu se găseşte în aceeaşi situaţie cu a celorlalţi doi magistraţi din cadrul Secţiei Civile a Curţii de Apel Piteşti, care beneficiază de sporul de 15% sub formă de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu şi care s-a introdus în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Cei doi magistraţi beneficiau în luna decembrie 2009 de sporul de 15% pentru titlul ştiinţific de „doctor” în drept, astfel că, în raport de dispoziţiile art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009 şi art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, în mod legal acest spor le-a fost acordat sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, în timp ce reclamantul nu beneficia în luna decembrie 2009 de sporul în cauză, acestuia fiindu-i recunoscut titlul ştiinţific de „doctor” în drept abia la data de 23.03.2010, prin Ordinul nr.3942 al Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, dată la care dispoziţiile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 erau abrogate.

Avându-se în vedere că reclamantul se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor faţă de care se consideră discriminat, existenţa unui regim diferenţiat pe aspect salarial îşi are o justificare obiectivă, astfel că nu se pune problema existenţei unei discriminări.

În raport de considerentele de fapt şi de drept mai sus-enunţate, instanţa a constatat că acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Piteşti nu este neîntemeiată, sens în care a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul Radu Daniel, care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând disp. art.304 pct.5 şi 9 Cod procedură civilă.

Printr-un prim motiv de recurs se arată că prima instanţă a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prev. de art.15 alin.2 Cod procedură civilă,

102

întrucât asistentul judiciar I. S. a făcut parte atât din completul de judecată care a soluţionat pe fond - sentinţa civilă nr.413/2011, cât şi din completul de judecată care a pronunţat sentinţa atacată, contrar disp. art.24 alin.1 Cod procedură civilă.

Chiar dacă votul asistentului judiciar este consultativ, punctul acestuia de vedere se consemnează în dispozitivul hotărârii, iar asistentul judiciar are aceleaşi incompatibilităţi, ca şi judecătorul.

Sub acest aspect soluţia legală este cea de casare a hotărârii cu reţinerea cauzei spre rejudecare pe fond, faţă de dispoziţiile Legii nr.202/2010.

Următorul motiv de recurs vizează fondul cauzei, recurentul arătând, în esenţă, că prima instanţă a aplicat şi interpretat greşit prevederile art.1 din Protocolul nr.1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.6 şi art.14 din Convenţie.

Consideră reclamantul că a existat o ingerinţă a Statului Român în exercitarea dreptului la respectarea „bunului” ce a avut ca efect privarea sa de acest drept, fapt care este dovedit sub aspectul că nu beneficiază de acest cuantum, această ingerinţă fiind prevăzută de Legea nr.330/2009, Legea nr.285/2010 şi O.U.G. nr.1/2010, care nu sunt în concordanţă cu reglementările internaţionale, întrucât, faţă de aceste acte normative nu beneficiază de cuantumul sumelor compensatorii, deşi alţi judecători beneficiază de acest drept.

În acest mod i s-a încălcat speranţa legitimă care a avut-o începând cu anul 2004, când a început studiile de doctorat, cât şi principiul predictibilităţii.

Cu privire la încălcarea art.6 din C.E.D.O., tribunalul, în mod nelegal a considerat că nu a prezentat niciun argument pentru această susţinere şi nu a analizat această încălcare, fără a observa că a menţionat că a fost încălcat principiul ierarhiei sub aspectul salarizării, ţinând cont că, în calitate de preşedinte de secţie beneficiază de un venit lunar mai mic ca şi cuantum faţă de un judecător din secţia pe care o conduce, care are titlul de doctor în drept şi aceeaşi vechime în muncă şi magistratură.

De asemenea, în mod nelegal tribunalul a aplicat şi interpretat prevederile art.14 din C.E.D.O. privind principiul nediscriminării, întrucât a statuat că nu se află în aceeaşi

103

situaţie cu ceilalţi doi magistraţi din secţie, care beneficiau în luna decembrie 2009 de sporul de 15% pentru titlul ştiinţific de doctor în drept, sume care li se acordă după 1 ianuarie 2010, în timp ce recurentul nu beneficiază de acest spor, pentru că nu i-a fost recunoscut acest titlu la 23.03.2010, dată la care prevederile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 erau abrogate.

Adoptarea actelor normative în materia salarizării magistraţilor sub aspectul sumelor compensatorii tranzitorii reprezentând fostul spor de doctorat, sunt discriminatorii, încălcând dreptul primar al Uniunii Europene şi Directivele Consiliului Europei, cu atât mai mult cu cât, în legislaţia muncii naţionale este consacrat principiul că la muncă şi pregătire profesională egală există o remuneraţie egală, ceea ce în cazul de faţă nu se aplică.

Pentru acest motiv se solicită modificarea sentinţei în parte, iar pe fond admiterea acţiunii, aşa cum a fost precizată.

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Piteşti a formulat întâmpinare, în temeiul art.308 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea recursului şi arătând că, în mod corect tribunalul, rejudecând cauza a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui minister şi a respins acţiunea faţă de instituţia fiscală.

Mai mult, chiar recurentul prin motivele de recurs solicită admiterea pe fond a acţiunii precizate doar în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Piteşti.

Şi intimata-pârâtă Curtea de Apel Piteşti a formulat întâmpinare, solicitând menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, cu precizarea că nu sunt aplicabile disp. art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, întrucât reclamantul nu are nici un „bun” actual şi nicio „speranţă legitimă”, petentul terminându-şi studiile de doctorat la 21 ianuarie 2010, când prevederile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 erau abrogate începând cu 1 ianuarie 2010.

În speţă nu este vorba de o încălcare a principiului predictibilităţii, având în vedere că reclamantul a început studiile de doctorat în toamna anului 2004 şi le-a finalizat în 2010, iar statul nu poate fi ţinut să nu schimbe legislaţia salarizării magistraţilor în perioada în care acesta şi-a desfăşurat studiile de doctorat.

104

A fost respectat principiul proporţionalităţii, ingerinţa fiind proporţională cu scopul legitim urmărit şi nu s-a produs o încălcare a prevederilor art.14 din C.E.D.O., întrucât ceilalţi magistraţi şi-au obţinut titlul ştiinţific când prevederile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 erau în vigoare.

Ministerul Justiţiei, prin întâmpinarea formulată apreciază recursul ca neîntemeiat.

Referitor la prima critică arată că susţinerile potrivit cărora disp. art.24 alin.1 Cod procedură civilă se aplică şi asistenţilor judiciari este lipsită de orice temei legal, de altfel recurentul, în cadrul motivelor de recurs nu indică niciun text de lege care să reglementeze situaţia de incompatibilitate prevăzută de lege.

Participarea asistenţilor judiciari la judecata litigiilor de muncă se rezumă la un vot consultativ, aceştia nu aparţin puterii judecătoreşti, iar rolul lor în procesele la care participă este pur decorativ, iar responsabilitatea deciziei, pe măsură, adică zero.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, arată că nu a fost încălcat art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, întrucât reclamantul, la data abrogării temeiului de drept pentru sporul de doctorat nu îndeplinea condiţiile pentru acordarea acestuia, titlul de doctor fiind obţinut în ianuarie 2010.

Principiul ierarhiei menţionat de recurent nu are nicio legătură cu disp. art.6 din Convenţie, iar referirile la termenul rezonabil sunt argumente prezentate într-un mod absolut forţat şi determinate de faptul că recurentul, realizând confuzia motivelor din cadrul acţiunii, încearcă în recurs să argumenteze invocarea art.6 din C.E.D.O.

Cu privire la art.14 din Convenţie solicită a fi avută în vedere decizia nr.838/2009 a Curţii Constituţionale. Discriminarea reclamantului faţă de alţi colegi este exclusă, pentru că aceştia din urmă au obţinut titlul de doctor în intervalul în care legea prevedea un spor salarial pentru deţinătorii acestor titluri, în timp ce recurentul a obţinut acest titlu după ce temeiul legal pentru acordarea unor beneficii salariale a fost abrogat.

Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului ca nefondat.

Analizând primul motiv de recurs, Curtea constată că acesta este fondat şi conduce la casarea sentinţei.

105

Astfel, asistentul judiciar I. S. a participat la judecarea prezentei cauze, făcând parte din respectivele complete de judecată, atât la soluţionarea în primul ciclu procesual, când, prin sentinţa civilă nr.413 din 14 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost respinsă acţiunea reclamantului, cât şi la rejudecarea cauzei (în urma casării sentinţei de mai sus prin decizia civilă nr.1245/R-CM din 23 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti) prin sentinţa civilă nr.143/2012, ce face obiectul prezentului dosar, când, de asemenea, a fost respinsă acţiunea.

Potrivit disp. art.24 alin.1 Cod procedură civilă „judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare”.

În speţă, nu este vorba despre un judecător, ci despre un asistent judiciar, iar prevederea legală care reglementează modalitatea de participare şi interdicţiile şi incompatibilităţile acestuia sunt reglementate prin Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Potrivit disp. art.55 alin.1 din acest act normativ „completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari”.

Alin.2 al aceluiaşi articol prevede că „asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează”.

Conform prevederilor art.111 alin.2 din Legea nr.304/2004 „dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari”.

Prin urmare, chiar dacă participarea asistenţilor judiciari la judecata litigiilor de muncă se rezumă la un vot consultativ, aceştia îşi exprimă punctul de vedere, semnează hotărârile şi au aceleaşi incompatibilităţi ca şi judecătorul.

Deci, prevederile art.24 alin.1 din Codul de procedură civilă sunt aplicabile şi asistenţilor judiciari.

Dispoziţiile art.55 şi ale art.110-115 din Legea nr.304/2004 au fost supuse şi controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională, prin decizia nr.37 din 19 ianuarie 2006 a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale.

106

În consecinţă, asistentul judiciar I. S. era incompatibil a mai participa şi la rejudecarea cauzei după casare, astfel că, instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, fiind incidente în speţă prevederile art.304 pct.1 Cod procedură civilă, ceea ce ar impune, potrivit art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Având însă în vedere disp. art.312 alin.(61) Cod procedură civilă, introdus prin art.I pct.30 din Legea nr.202/2010, potrivit cu care „casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului pentru cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar în cazul în care, după casarea cu trimitere potrivit art.(5) sau (6) intervine o nouă casare în aceeaşi cauză, tribunalele şi curţile de apel vor judeca în fond cauza, dispoz. alin.(4) fiind aplicabile”, ţinând cont şi de faptul că prezenta cauză a fost casată o dată pentru necercetarea fondului, urmează a se admite recursul şi a se casa sentinţa cu reţinerea cauzei în vederea soluţionării fondului.

Cu ocazia soluţionării cauzei, după casarea cu reţinere, va fi analizat şi motivul de recurs ce vizează fondul cauzei, ca apărare de fond.

Pentru aceste motive, a fost admis recursul declarat de reclamantul R. D. împotriva sentinţei civile nr.143/2012 din 23 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.4920/109/2010*, a fost casată sentinţa cu reţinerea cauzei pentru soluţionarea în fond şi a fost fixat termen de judecată pentru o dată ulterioară, dată pentru care se urmează a se cita părţile.

17. Calitatea procesual pasivă a unităţilor administrativ teritoriale în cauzele privind plata drepturilor salariale a personalului din învăţământul preuniversitar.

Art.104 al.2 din Legea nr.1/2011 privind educaţia naţională

HG nr.1274/2011Finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar

care cuprinde şi finanţarea de bază, respectiv cheltuielile cu salariile, sporuri, indemnizaţii sau alte drepturi de acest fel se asigură, potrivit art.104 al.2 din Legea nr.1/2011 privind educaţia naţională,din bugetul de stat,

107

din sumele defalcate din taxa pe valoare adăugată şi alte venituri ale aceluiaşi buget, ce se virează prin bugetele locale ale unităţilor administrativ – teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ.

Pentru plata drepturilor salariale, ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale transmit Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Judeţene datele necesare stabilirii cuantumului sumelor necesare efectuării unor cheltuieli cu unităţile de învăţământ, operaţiune specifică ordonatorilor de credite, astfel că legitimitatea procesuală se va aprecia în raport de această calitate şi nu aceea de angajator.

(Decizia civilă nr.2678/03.12.2012)

Asupra recursului civil de faţă, constată că:Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Vâlcea, Uniunea Sindicatelor Învăţământ Vâlcea, pentru reclamanţii: D. I., S. M. şi G. D., a chemat în judecată Grădiniţa I.C.Brătianu Drăgăşani, Municipiul Drăgăşani şi pe Primarul acestui municipiu, pentru a fi obligaţi la plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate în urma calculării acestora în raport de coeficientul de multiplicare prevăzut de OG nr.15/2008 şi Legea nr.221/2008, începând cu data de 01.01.2010 şi până la 13.05.2011, actualizate, în raport de indicele de inflaţie, urmând ca unitatea şcolară să facă rectificările corespunzătoare în carnetul de muncă al fiecărui reclamant.

În cursul cercetărilor judecătoreşti s-a completat acţiunea în sensul că s-a solicitat plata dobânzilor legale.

În motivarea cererii s-a arătat că începând cu data de 01.10.208 s-a prevăzut în favoarea reclamanţilor creşteri salariale, potrivit OG nr.15/2008, care trebuia să fie acordate acestora până la data de 13 .05.2011, însă pârâţii, în mod greşit au refuzat să le plătească.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.207/31 ianuarie 2012, a admis acţiunea, în sensul că a obligat pârâţii să calculeze şi să plătească fiecărui reclamant drepturile salariale, stabilite în raport de Legea nr.221/2008, începând cu data de 01.01.2010 şi până la 13.05.2011, sumele urmând să fie reactualizate în raport de indicele de inflaţie.

108

Au fost obligaţi pârâţii să opereze în Registrul general de evidenţă a salariaţilor modificările cuvenite, potrivit hotărârii instanţei de fond.

A fost respinsă cererea de rectificare a carnetelor de muncă şi de plată a dobânzilor legale.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că în favoarea reclamanţilor s-a prevăzut o creştere salarială, potrivit coeficientului de multiplicare reglementa de OUG nr.15/2008 şi Legea nr.221/2008, cu privire la aplicare acestor creşteri pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, într-un recurs în interesul legii, în sensul că se vor aplica creşterile până la data de 31.12.2009.

Potrivit Legii nr.330/2009, salariile de care beneficiau reclamanţii trebuiau să fie păstrate în cuantumul de la data de 31.12.2009 şi după intrarea în vigoare a Legii nr.285/2010, motiv pentru care până la data de 13.05.2011, reclamanţilor trebuia să le fie plătit salariul în raport de coeficientul de multiplicare la care se referă actele normative evocate.

Împotriva hotărârii a formulat recurs pârâtul Municipiul Drăgăşani, pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că în mod greşit s-a admis acţiunea reclamanţilor.

Prin decizia nr. 2678/03.12.2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Drăgăşani Prin Primar, împotriva sentinţei civile nr.207 din 31 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia civilă, în dosarul nr.6080/90/2011, a modificat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea faţă de Municipiul Drăgăşani, menţinând în rest sentinţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar, care cuprinde şi finanţarea de bază, respectiv cheltuielile cu salariile, sporuri, indemnizaţii sau alte drepturi de acest fel stabilite prin lege se asigură potrivit art.104 alin.2 din Legea nr.1/2011 privind educaţia naţională, din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată şi alte venituri ale aceluiaşi buget ce se virează prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţine unitatea de învăţământ.

109

Prin hotărârea nr.1274/21.12.2011, Guvernul a aprobat norme metodologice de calcul pentru determinarea costului standard/elev/an şi finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, stabilind modalitatea de alocare a fondurilor de la bugetul de stat.

Potrivit art.4 din actul normativ evocat, unităţile de învăţământ cu personalitate juridică transmit în termen de 15 zile la începutul anului bugetar ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale de care aparţin numărul de elevi/preşcolari/unitatea şcolară.

La rândul lor, ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale transmit aceste date Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Judeţene pentru fiecare unitate de învăţământ în parte, pentru a se repartiza sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată, aprobate prin Legea bugetului anual, necesare finanţării cheltuielilor cu salariile care intră în componenţa finanţării de bază, asigurându-se plata drepturilor salariale prin virarea acestor sume de la bugetul de stat, prin bugetele consiliilor locale.

Din textele de lege enunţate rezultă că ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale au doar obligaţia de a transmite date necesare stabilirii cuantumului sumelor defalcate din taxa pe valoarea adăugată necesară efectuării unor cheltuieli cu unităţile de învăţământ, efectuând operaţiuni specifice ordonatorilor de credite, obligaţiile unităţilor administrativ teritoriale urmând să fie analizate numai în raport de conţinutul acestor atribuţiuni, ci nu în raport de calitatea de angajator căruia îi revine sarcina să plătească drepturile salariale.

Plata drepturilor salariale se face numai de către unitatea şcolară, motiv pentru care, în mod greşit instanţa de fond a obligat recurentul, în solidar cu aceasta dinainte la plata salariilor, astfel că pentru toate aceste argumente, în baza art.312 Cod procedură civilă se va admite recursul.

110

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

CONTENCIOS1. Respectarea principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.

Art.78 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr.2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar

Art.109 alin.6 din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr. 1114/2001

În speţă, recurenta reclamantă a depus declaraţiile de valoare în vamă în care a trecut toate informaţiile cu privire la bunul importat, inclusiv valoarea tranzacţiei, şi la care a anexat documentul de achiziţie al bunului în care, de asemenea, se găsea menţionată valoarea tranzacţiei. Nu s-a pretins că informaţiile respective nu erau corecte.

Deci, organul vamal a avut toate informaţiile necesare pe baza cărora a putut constata că valoarea în vamă declarată de importator a fost corect determinată şi, ca atare, a putut înregistra şi accepta declaraţia de valoare.

Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.

Organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art.78 alin.3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr.2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi a interpretat legea (art.109 alin.6 din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr.1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, ceea ce este de natură aducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva

111

exigenţei interpretării unitare a legii.(Decizia nr. 2265/R-cont din 24 octombrie

2012)Prin acţiunea înregistrată la data de 24 mai 2011,

reclamanta S.C.S.C. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice – Autoritatea Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş pentru a se dispune anularea deciziei nr.98/29.03.2011, deciziei pentru regularizare nr.7009/3.03.2011, a procesului verbal de control nr.7008/3.03.2011 şi înştiinţării de plată nr.7212/4.03.2011.

În motivare s-a arătat că la 9 martie 2006 şi 4 aprilie 2006, reclamanta a realizat importul a două autoutilitare second-hand, completând declaraţiile vamale nr.24306/9 martie 2006 şi nr.33998/4.04.2006, declaraţii în care a trecut toate datele impuse de formular, inclusiv cele la care se referă O.M.F.P. nr.687/2001. De altfel, acest ordin nu cuprinde nicio menţiune în sensul că ea s-ar aplica numai persoanelor fizice, iar eventuala culpă aparţine numai autorităţii vamale şi nu declarantei.

Prin sentinţa civilă nr.1166/2011, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea, a anulat decizia nr.98/2011, decizia de regularizare şi procesul verbal de control pentru suma de 8.838 lei reprezentând majorări de întârziere şi dobândă de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că organele vamale sunt cele care răspund de calculul drepturilor vamale de import, aşa încât nu se poate imputa reclamantei faptul că s-a avut în vedere un alt preţ decât cel real.

În aceste condiţii, deşi reclamanta datorează suma de 5.281 lei reprezentând obligaţii vamale de import nu i se pot imputa accesoriile, de vreme ce pârâtele recunosc că la declaraţiile vamale s-au ataşat facturile fiscale din care rezultă preţul plătit efectiv.

La 3 februarie 2012 reclamanta a formulat cerere de completare a hotărârii, solicitând să fie trecută în calitate de pârâtă faţă de care s-a admis acţiunea şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, să fie soluţionat şi capătul 3 din acţiune privitor la cheltuielile de judecată, să fie modificat titlul executoriu ca urmare a modificării titlului de creanţă şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia

112

anterioară.Prin sentinţa civilă nr.523/2012 a fost admisă în

parte cererea de completare, completându-se dispozitivul sentinţei nr.1166/2011 prin admiterea acţiunii şi în contradictoriu cu D.R.A.O.V Craiova, iar celelalte capete de cerere au fost respinse.

Împotriva acestor sentinţe au formulat recurs toate părţile

Reclamanta a invocat motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, criticând sentinţa nr.1166/2011 şi sentinţa civilă nr.523/21.03.2011, susţinându-se următoarele:

Faţă de sentinţa nr.1166/2011:- instanţa nu a constatat nulitatea procedurii

controlului ulterior pe motivul încălcării dispoziţiilor art.100 din Legea nr.86/2006, art.105 din O.G. nr.92/2003 şi art.24 şi 43 din Ordinul nr.7521/2006, deşi în procesul verbal de control nu a fost menţionat ordinul în temeiul căruia are loc acesta, ordin care trebuie să fie semnat în condiţiile prevăzute de actele normative;

- valoarea în vamă a fost calculată conform normelor legale, aplicabile la momentul depunerii declaraţiilor vamale, declaraţii în care au fost înscrise toate informaţiile ce se impunea să fie cunoscute de organele vamale potrivit legislaţiei în vigoare pentru a realiza o corectă stabilire a drepturilor de import;

- în mod greşit instanţa nu a anulat înştiinţarea de plată, deşi aceasta face parte din categoria „alte acte administrativ fiscale”;

- se impunea să fie admisă în tot acţiunea, dispunându-se anulara titlului executoriu şi pe cale de consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea sumelor executate.

Faţă de sentinţa nr.523/2012:- instanţa nu a modificat titlul executoriu ca o

consecinţă a modificării titlului de creanţă;- în mod greşit nu au fost acordate cheltuielile de

judecată, deşi nu poate fi reţinută o culpă a reclamantei cu privire la modul de calcul al accizelor şi TVA-ului.

Recursul D.G.F.P. se întemeiază pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi priveşte greşita înlăturare a majorărilor/dobânzilor de întârziere, accesorii care se

113

datorează în condiţiile art.115-116 din Codul de procedură fiscală, art.126, 131 şi 139 din Codul fiscal şi art.1, 78, 141 şi 148 din Codul vamal.

Mai susţine recurenta şi faptul că nu se poate reţine buna-credinţă a reclamantei în soluţionarea favorabilă a cererii sale, în condiţiile în care valoarea în vamă se determină şi se declară de către importator, iar eventualele diferenţe dau naştere la accesorii pentru întârzierea plăţii lor.

În recursul D.R.A.O.V. Craiova formulat în nume propriu şi în numele A.N.V. şi D.J.A.O.V. Argeş sunt invocate dispoziţiile art.304 pct.7, 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, susţinându-se în esenţă următoarele:

- hotărârea nu este motivată, necuprinzând elementele la care se referă art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă;

- obligaţiile de plată ale reclamantei s-au născut în urma unui control vamal ulterior, control permis de dispoziţiile art.100 din Legea nr.86/2006, care înlocuiesc dispoziţiile art.61 din Legea nr.141/1997;

- cum titularul declaraţiilor este reclamanta, nu se poate imputa autorităţilor vamale neluarea în calcul a valorii de tranzacţie în condiţiile în care în declaraţie s-a arătat valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr.687/2001. Ceea ce constituie o informaţie inexactă, întrucât valoarea în vamă se stabileşte în raport de elementele de taxare din momentul naşterii datoriei vamale.

- deşi prima instanţă a dispus în mod corect respingerea acţiunii reclamantei cu privire la înlăturarea obligaţiilor de plată constând în accize şi TVA, în mod greşit a admis cererea acesteia privind majorările de întârziere şi dobânzile de întârziere. Instanţa a apreciat că în materia obligaţiilor în discuţie în speţă, trebuie făcută aplicarea principiului bunei-credinţe şi că, drept urmare, majorările şi dobânzile de întârziere ar fi datorate de către reclamantă începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă a sumelor stabilite prin decizia de regularizare nr.1876/2011.

Controlul vamal ulterior efectuat la sediul D.J.A.O.V. Argeş a constatat în reverificarea operaţiunilor vamale pe baza documentelor aflate în evidenţa autorităţii vamale şi a avut la bază prevederile art.35 şi 36 din Ordinul nr.7521/2006 şi ale art.61 alin.1 şi 2 din Legea nr.141/1997 – Codul vamal al României, înlocuite de art.100 alin.1, 2 şi 3 din Legea

114

nr.86/2006 – Codul vamal al României. Verificând documentele depuse la momentul înregistrării declaraţiei vamale în detaliu, autoritatea vamală a constatat că reclamanta a declarat eronat valoarea în vamă (baza de impozitare) ca fiind valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin OMFP nr.687/2001, iar nu valoarea de tranzacţie prin care a fost stabilit preţul bunului importat, înscris în factura externă prezentată autorităţii vamale.

Având în vedere dispoziţiile art.40 din H.G. nr.1114/2001 şi art.3 lit.s) din Legea nr.141/1997, reclamanta este răspunzătoare pentru conţinutul declaraţiei vamale şi pentru plasarea mărfurilor sub regimul solicitat.

Câtă vreme cuantumul datoriilor vamale a fost determinat în sarcina reclamantei potrivit art.141 şi art.148 din Legea nr.141/1997, precum şi potrivit art.214 alin.1 din Regulamentul (CEE) nr.2913/1992 al Consiliului din 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, în mod corect s-au stabilit în sarcina reclamantei şi accesorii la obligaţiile stabilite suplimentar, prin raportare la momentul înregistrării declaraţiei vamale.

Accesoriile respective au fost calculate potrivit art.119 alin.1, art.120 alin.1 şi art.1201 alin.1 Cod procedură fiscală, fiind calculate începând din ziua imediat următoare celei în care a fost înregistrată/acceptată declaraţia vamală în detaliu.

Examinând criticile formulate se constată că sunt parţial fondate cele ale reclamantei şi nefondate cele ale pârâtelor.

Sub aspectul stării de fapt, Curtea reţine că la data de 09.03.2006 şi 04.04.2006 SC S.C. SRL a importat două autoutilitare second-hand, pentru care a depus declaraţiile vamale de import definitiv EU4 nr.I 24306/29.03.2006 şi 33998/04.04.2006, la care a anexat facturile fiscale nr.20061165/21.02.2006 în valoare de 11.500 euro şi nr.23167/18.03.2006 în valoare de 16.000 euro.

În baza documentelor anterior menţionate, acceptate de organele vamale, reclamanta a plătit sumele de 19.848 lei, respectiv 48.748 lei, cu titlu de drepturi de import.

Ulterior, la data de 3 martie 2011, D.J.A.O.V. Argeş a reverificat declaraţiile vamale aferente operaţiunii de import definitiv, depuse de reclamantă, şi, constatând că drepturile de import stabilite iniţial au fost calculate eronat, prin raportare

115

la valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.687/2001, iar nu prin raportare la valoarea de tranzacţie înscrisă în facturile externe prezentate autorităţii vamale cu ocazia efectuării importului, a stabilit drepturi vamale suplimentare constând în TVA de 5.281 lei, majorări de întârziere de 8.269 lei şi dobânzi de întârziere de 569 lei.

Recurentele-pârâte au invocat dreptul organelor vamale de a efectua controlul ulterior, prevăzut de art.61 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României în vigoare la data importului, şi dreptul de reverificare a datelor cuprinse în declaraţia vamală, prev. de art. 78 alin. 2 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din data de 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar.

Potrivit art. 61 din Codul vamal al României în vigoare la data importului „(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operaţiunilor. (2) În cadrul controlului vamal ulterior, autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite. Controlul se poate face la oricare persoană care se află în posesia acestor acte sau deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există”.

Potrivit art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992 „1. Autorităţile vamale, din proprie iniţiativă sau la cererea declarantului, pot modifica declaraţia după acordarea liberului de vamă. 2. Autorităţile vamale, după acordarea liberului de vamă şi pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declaraţie, pot controla documentele comerciale şi datele legate de operaţiunile de import sau export, în privinţa mărfurilor în cauză sau de operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Asemenea inspecţii pot fi efectuate la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane în posesia documentului şi a datelor menţionate în scopuri comerciale. Acele autorităţi pot verifica, de asemenea, mărfurile, când este încă posibil ca ele să fie produse. 3. Atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost

116

aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu orice dispoziţii prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţii noi de care dispun”.

Din dispoziţiile legale sus citate, invocate de intimatele din cauză ca temei al dreptului de a stabili debite suplimentare în sarcina recurentei reclamante, rezultă că organele vamale pot demara un control ulterior importului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declaraţia vamală.

În exercitarea acestui drept, organele vamale pot verifica orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite, aflate la sediul declarantului sau al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunea de import ori care se află în posesia acestor acte sau care deţine informaţii în legătură cu acestea, şi pot face şi un control fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.

Dacă în baza informaţiilor nou dobândite constată că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei.

Prin urmare, organele vamale au dreptul a face verificări suplimentare şi ulterioare importului pentru a determina dacă la momentul importului s-au stabilit corect drepturile de import, însă aceste verificări au în vedere elemente noi faţă de cele deţinute de organul vamal la data importului şi la data acceptării declaraţiei vamale formulate de importator.

Textele legale sus citate nu permit organelor vamale să reverifice documentele la care au avut acces direct la data importului şi pe baza cărora au fost stabilite iniţial drepturile de import, tocmai pentru că – de vreme ce acestea au fost în mod direct accesibile organului vamal, care a putut să aplice legea în raport de informaţiile furnizate de ele – nu mai au nevoie de o reverificare.

Prin urmare, controlul ulterior nu vizează actele pe care organul vamal le-a examinat la momentul acceptării declaraţiei vamale, ci actele la care nu a avut acces ori

117

operaţiunile comerciale ulterioare sau starea ulterioară a mărfurilor înseşi, dar care au relevanţă în raport cu momentul naşterii datoriei vamale.

Este adevărat că, potrivit art.78 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României la data importului în discuţie în cauză şi, respectiv, art.40 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal aprobat prin H.G. nr.1114/2001, valoarea în vamă se declară de importator, iar declaraţia are valoarea unei declaraţii pe propria răspundere în ceea ce priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat, dar aceasta nu exclude răspunderea organului vamal care acceptă şi înregistrează declaraţia vamală.

Astfel, în cazul în care importatorul prezintă organului vamal toate documentele şi informaţiile pe baza căror a determinat şi declarat valoarea în vamă, dacă organul vamal acceptă şi înregistrează declaraţia de valoare în vamă, înseamnă că acceptă corectitudinea acesteia pentru că el însuşi a verificat documentele anexate declaraţiei ori informaţiile oferite prin declaraţie.

Câtă vreme organul vamal are acces la toate informaţiile necesare pentru a accepta că valoarea în vamă a fost corect declarată, nu poate pretinde că, în baza unui control ulterior, dar în temeiul aceloraşi informaţii şi documente pe care le-a acceptat la momentul înregistrării şi acceptării declaraţiei vamale, poate stabili alte drepturi de import.

Scopul controlului ulterior este descoperirea unor informaţii noi, fie ascunse de importator la data depunerii declaraţiei de valoare în vamă, fie inexacte, fie nereale, fie inaccesibile din alte cauze organului vamal, pe baza cărora să stabilească corect drepturile de import la momentul depunerii declaraţiei de valoare în vamă.

Aşa cum s-a arătat mai sus, răspunderea importatorului în ce priveşte declaraţia de valoare în vamă priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat.

Câtă vreme importatorul a înscris informaţii corecte în declaraţia de valoare şi a anexat documente a căror autenticitate nu a fost contestată şi negată ulterior, acceptarea

118

valorii declarate de importator atrage răspunderea organului vamal, în sensul că acesta nu primeşte fără vreo implicare responsabilă declaraţia, ci o acceptă şi din punct de vedere formal şi din punct de vedere al valorii drepturilor de import, fără putinţa de a pretinde ulterior, în absenţa unor noi informaţii, că drepturile de import au fost greşit stabilite, iar răspunderea aparţine importatorului.

În speţă, recurenta reclamantă a depus declaraţiile de valoare în vamă în care a trecut toate informaţiile cu privire la bunul importat, inclusiv valoarea tranzacţiei, şi la care a anexat documentul de achiziţie al bunului în care, de asemenea, se găsea menţionată valoarea tranzacţiei. Nu s-a pretins că informaţiile respective nu erau corecte.

Deci, organul vamal a avut toate informaţiile necesare pe baza cărora a putut constata că valoarea în vamă declarată de importator a fost corect determinată şi, ca atare, a putut înregistra şi accepta declaraţia de valoare.

Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.

Organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art.78 alin.3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr.2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi a interpretat legea (art.109 alin.6 din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr.1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, ceea ce este de natură aducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.

Drepturile recunoscute de lege trebuie exercitate cu bună credinţă, iar acest principiu vizează inclusiv organele vamale, care nu pot stabili obligaţii suplimentare în sarcina importatorilor, pentru că au înţeles să îşi schimbe viziunea asupra interpretării unei norme de drept, ulterior ce raportul juridic vamal născut prin realizarea unei operaţiuni de import s-a încheiat.

Curtea nu va reţine ca fiind fondate argumentele reclamantei privind legalitatea efectuării controlului ulterior din punct de vedere al ordinului de control/misiunii pe care

119

inspectorii vamali l-au avut în acest scop şi care nu a fost menţionat în procesul verbal de control şi prezentat reclamantei la momentul controlului.

Astfel, se constată că menţionarea ordinului de control/misiune în procesul verbal de control nu este privită de lege ca o condiţie esenţială, imperativă, în sensul art. 43 alin. 2 Cod procedură fiscală, pentru valabilitatea controlului şi a procesului verbal de control sub aspect formal, pentru a nu se mai verifica vătămarea reclamantei. Prin urmare, anularea poate interveni doar dacă reclamanta dovedeşte că acest aspect în sine i-a cauzat un prejudiciu, ce poate fi reparat prin anularea actului.

Or reclamanta nu a susţinut că a suferit un alt prejudiciu din faptul nemenţionării şi neprezentării ordinului de control/misiune, conform art. 24 şi 43 din Ordinul Vicepreşedintelui ANAF nr. 7521/2006, decât cel suferit prin exercitarea unui control ulterior nelegal din perspectiva dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 141/1996 şi a dispoziţiilor art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992, sus examinate.

Având în vedere concluzia, la care s-a ajuns în urma celor expuse mai sus, conform căreia controlul ulterior a fost nelegal efectuat, rezultă că procesul verbal de control nr.7008/03.03.2011, decizia pentru regularizarea situaţiei nr.7009/03.03.2011 şi decizia nr.98/29.03.2011, prin care s-a respins contestaţia administrativă, sunt nelegale, Curtea, va admite recursul reclamantei şi va modifica sentinţa în sensul anulării actelor respective şi în privinţa obligaţiilor principale suplimentare.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de a fi anulată înştiinţarea de plată, aceasta a fost corect respinsă de către tribunal, soluţie ce urmează a se menţine şi în calea de atac.

Curtea constată că aceasta nu este un act administrativ care să poată fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, întrucât nu produce efecte prin el însuşi, făcând parte din categoria celor de executare la care se referă art.145 din Codul de procedură fiscală.

Urmează aşadar, ca admiţând recursul reclamantei împotriva acestei sentinţe, în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea va dispune anularea numai a actelor fiscale.

120

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei nr.523/2012 se apreciază că acesta este fondat numai în ceea ce priveşte critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel, în baza art.274 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a pârâtelor pentru raţiunile de mai sus, se impunea ca acestea să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată, aşa cum au fost dovedite, respectiv cele în sumă de 39 lei taxă judiciară de timbru datorată în baza art.3 lit.m) din Legea nr.146/1997.

În ceea ce priveşte modificarea titlului executoriu şi repunerea în situaţia anterioară, cu consecinţa plăţii sumelor deja achitate, se apreciază că susţinerile recurentei sunt nefondate. Aceasta pentru că modificarea titlului este o consecinţă a anulării lui în parte, dar şi pentru că sumele încasate de către organele fiscale ce se impun a fi restituite urmează procedura la care se referă Cap.II din Titlul VIII al Codului de procedură fiscală şi Ordinul nr.1899/2004.

În ce priveşte recursurile formulate de pârâtele D.R.A.O.V. Craiova, în nume propriu, cât şi pentru ANV, şi D.G.F.P. Argeş, Curtea va dispune respingerea acestora ca nefondate, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât nu pot fi percepute accesorii în condiţiile în care debitele principale au fost nelegal impuse.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursurile formulate de reclamanta S.C. S.C. S.R.L. împotriva sentinţei nr.1166/18.11.2011 şi împotriva sentinţei civile nr.523/21.03.2012, pronunţate de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.2647/109/2011.

Curtea a modificat sentinţa nr.1166/2011 în sensul că a anulat în tot actele fiscale, a modificat sentinţa nr.523/2012, în parte, în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâte la 39 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Totodată, Curtea a respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâţii Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, cu în nume propriu şi în numele şi pentru pârâtele Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova pentru Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova pentru Autoritatea Naţională a

121

Vămilor şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr.523/21.03.2012, pronunţate de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 2647/109/2011.

2. Legalitatea procedurii de evaluare a directorilor şi directorilor adjuncţi din unităţile de învăţământ preuniversitar.

Ordinul Ministerului Educaţiei Naţionale nr.4990/1998Se impune să se observe, la nivel de principiu, faptul

că, atât în acţiune cât şi în calea de atac, recurenta-reclamantă încearcă o confuzie între normele aplicabile evaluării personalului didactic şi didactic auxiliar, norme cuprinse (pentru perioada avută în vedere) în Ordinul nr.4595/2009 şi cele aplicabile evaluării directorilor şi directorilor adjuncţi din unităţile de învăţământ şi care se regăsesc în Ordinul nr.4990/1998.

Ceea ce se discută în cauză este evaluarea reclamantei în funcţia de director a unei unităţi de învăţământ preşcolar şi nu evaluarea acesteia, în calitatea sa de personal didactic.

Potrivit art.1 din OMEN nr.4990/1998, evaluarea directorilor are la bază procedura de autoevaluare, cu avizarea fişei de către una din persoanele enunţate, printre care şi inspectorul şcolar general, pentru ca ulterior aceste fişe să fie analizate de Consiliul de Administraţie al I.S.J., care decide asupra punctajului final.

Aşadar, potrivit actului normativ aplicabil în cauză, Consiliul de Administraţie al I.S.J. este acela care stabileşte punctajul final, acesta determinând calificativul cuvenit, apreciere în raport de care se reţine că este nefondată critica.

Pentru considerentele de mai sus nu pot fi primite nici celelalte critici, ce-şi au temeiul în ordinul de evaluare a personalului didactic şi nu a directorilor.

(Decizia nr. 2393/R-cont din 31 octombrie 2012)

122

Prin acţiunea înregistrată la 17 februarie 2011 reclamanta I.E. a chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş şi B.G. pentru a se constata nulitatea deciziei nr.13561 din 25 noiembrie 2010, a hotărârii nr.67 din 23 noiembrie 2010, să se dispună reintegrarea în funcţia de Director al Grădiniţei cu Program Prelungit nr.11 Piteşti, cu plata drepturilor băneşti indexate, majorate şi reactualizate şi a daunelor morale în cuantum de 50.000 lei.

În motivare s-a arătat că reclamanta a deţinut, începând cu 16 aprilie 2007, funcţia de Director al unităţii de învăţământ, încheindu-se şi un contract de management pe o durată de 4 ani.

În fiecare an şcolar activitatea reclamantei a fost evaluată, iar ultima dintre aceste evaluări priveşte anul şcolar 2009-2010, ea făcându-se însă cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu acordarea calificativului „nesatisfăcător”.

Nesocotirea dispoziţiilor legale rezultă din faptul că, iniţial, a primit un număr de 95 de puncte, apreciere realizată şi de inspectorul şcolar general G.B., pentru ca ulterior, cu depăşirea perioadei de evaluare, respectiv la 30 noiembrie 2011, să i se comunice calificativul „nesatisfăcător” corespunzător celor 56 de puncte. Nu a avut loc o evaluare a activităţii manageriale, nu s-a ţinut seama de contestaţia formulată şi adresată autorităţii pârâte, nu s-a făcut o comunicare a Hotărârii nr.67 din 23 noiembrie 2011 a I.S.J. Argeş, comunicare ce s-a făcut cu aproximativ 90 de zile după expirarea termenului legal.

În realitate, calificativul obţinut era cel de „foarte bine”, nu a fost respectat dreptul la preaviz, dreptul la contestaţie, iar din punct de vedere cronologic eliberarea din funcţia de direct s-a făcut anterior validării calificativului.

A mai arătat reclamanta şi că i-a fost adus la cunoştinţă rezultatul evaluării după comunicarea deciziei de eliberare din funcţie şi acestea în cadrul perioadei în care se afla în concediu medical.

Prin încheierea din 23 iunie 2011, completul de litigii de muncă al Tribunalului Argeş a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre competentă soluţionare Completului de contencios administrativ, reţinându-se că aceasta este natura juridică a litigiului.

Pârâţii au formulat întâmpinare, invocându-se lipsa legitimării procesuale pasive a persoanei fizice şi s-au formulat

123

apărări de fond. Prin concluziile din 13 februarie 2012 pârâţii au susţinut şi lipsa procedurii prealabile.

Prin sentinţa civilă nr.263/2012 Tribunalul Argeş a respins acţiunea , reţinând că reclamanta a fost invitată de mai multe ori să participe la şedinţa consiliului de administraţie în care se discuta calificativul pentru activitatea de manager, că este întemeiată aprecierea ca nesatisfăcătoare a activităţii sale faţă de deficienţele constatate în îndeplinirea indicatorilor de performanţă profesională, iar nerespectarea termenului este consecinţa culpei sale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, invocând motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, în susţinerea cărora a arătat următoarele:

- instanţa nu a analizat toate motivele de nulitate nepronunţându-se asupra lipsei de competenţă a consiliului de administraţie al I.S.J. Argeş în acordarea calificativului;

- procedura de evaluare a cadrelor didactice include interviul de evaluare, iar în cauză această procedură nu a fost respectată de către o comisie compusă din 3-9 membrii care să realizeze efectiv o evaluare a activităţii manageriale;

- instanţa nu reţine faptul că, pentru perioada 2009-2010 reclamanta a primit calificativul „foarte bine” şi numai după a doua evaluare, cel contestat;

- instanţa nu a răspuns tuturor capetelor de cerere, neverificând legalitatea deciziei de eliberare din funcţia de director şi temeinicia pretenţiilor la daune morale;

- decizia din 25 noiembrie 2010 a fost emisă în perioada în care reclamanta se afla în concediu medical şi din punct de vedere cronologic este anterioară validării calificativului de „nesatisfăcător”;

- nu a fost realizată o evaluare efectivă şi nu s-au respectat dispoziţiile Ordinului nr.4595/2009, aşa cum nu s-a respectat nici dreptul la contestarea calificativului acordat, eliberarea din funcţie făcându-se anterior comunicării acestei aprecieri;

- nu a fost respectat dreptul de preaviz, iar validarea punctajului final s-a făcut cu depăşirea termenului legal pentru o astfel de operaţiune.

Examinând criticile formulate se apreciază că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

124

Cu privire la excepţiile invocate în cauză şi a căror analiză se impune a se face cu prioritate faţă de prevederile art.137 Cod procedură civilă, se apreciază că, deşi parţial incidente în cauză, nu pot constitui temei de soluţionare al prezentei pricini.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile pentru nerespectarea dispoziţiilor art.6 din O.M.E.N. nr.499/1998, deşi este real că textul obligă la depunerea contestaţiei la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în termen de 5 zile lucrătoare, obligaţie pe care reclamanta nu a îndeplinit-o, nu se poate aplica sancţiunea respingerii ca inadmisibile a criticii privind decizia de acordare a calificativului.

Aprecierea este determinată de faptul că, potrivit art.109 alin.3 din Codul de procedură civilă, neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât prin întâmpinare, aşadar, în termenul la care se referă art.1141 din acelaşi act normativ.

Cum în cauză excepţia a fost invocată cu depăşirea acestui termen şi chiar după încheierea dezbaterilor, se apreciază că excepţia nu poate fi reţinută.

Excepţia lipsei de legitimare procesuală pasivă a pârâtului B.I.G. este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art.16 din Legea nr.554/2004, potrivit cărora reclamantul, într-un litigiu de contencios administrativ, poate cere introducerea în cauză şi a funcţionarului pe care îl consideră vinovat de vătămarea dreptului său atunci când, prin acţiune, se solicită despăgubiri. Cum în cauză s-au formulat şi astfel de pretenţii se apreciază că în raport de acestea B.I.G. are calitate procesuală pasivă.

În legătură cu neanalizarea tuturor motivelor de nulitate şi nesoluţionarea integrală a pretenţiilor formulate se impune să se observe, pe de o parte, faptul că instanţa este în drept să grupeze argumentele, nefiind obligată să răspundă fiecăruia dintre acestea, iar în cauză, respingând acţiunea, a apreciat competenţa Consiliului de Administraţie al I.S.J. Argeş în acordarea calificativului. Pe de altă parte, nesoluţionarea unor capete de cerere nu se poate constitui într-un motiv de recurs câtă vreme legiuitorul a înţeles să excludă din art.304 pct.7 Cod procedură civilă minus petita şi a recunoscut o altă cale procedurală de remediere a unei eventuale nepronunţări pe toate cererile.

125

Nu trebuie însă ignorat faptul că respingând acţiunea instanţa a înţeles, în mod neîndoielnic, să respingă şi cererea de daune morale.

În această ordine de idei, însă, se impune să se observe, la nivel de principiu, faptul că, atât în acţiune cât şi în calea de atac, recurenta-reclamantă încearcă o confuzie între normele aplicabile evaluării personalului didactic şi didactic auxiliar, norme cuprinse (pentru perioada avută în vedere) în Ordinul nr.4595/2009 şi cele aplicabile evaluării directorilor şi directorilor adjuncţi din unităţile de învăţământ şi care se regăsesc în Ordinul nr.4990/1998.

Ceea ce se discută în cauză este evaluarea reclamantei în funcţia de director a unei unităţi de învăţământ preşcolar şi nu evaluarea acesteia, în calitatea sa de personal didactic.

Potrivit art.1 din OMEN nr.4990/1998, evaluarea directorilor are la bază procedura de autoevaluare, cu avizarea fişei de către una din persoanele enunţate, printre care şi inspectorul şcolar general, pentru ca ulterior aceste fişe să fie analizate de Consiliul de Administraţie al I.S.J., care decide asupra punctajului final.

Aşadar, potrivit actului normativ aplicabil în cauză, Consiliul de Administraţie al I.S.J. este acela care stabileşte punctajul final, acesta determinând calificativul cuvenit, apreciere în raport de care se reţine că este nefondată critica.

Pentru considerentele de mai sus nu pot fi primite nici celelalte critici, ce-şi au temeiul în ordinul de evaluare a personalului didactic şi nu a directorilor.

În cauză nu au existat pentru reclamantă două evaluări aferente perioadei 2009-2010. Aşa cum s-a arătat mai sus evaluarea debutează cu o fişă de autoevaluare pe care reclamanta a completat-o, acordându-şi un punctaj ce atrăgea calificativul „foarte bine”, fişă ce a fost avizată, doar potrivit aceloraşi dispoziţii normative, de inspectorul şcolar general.

Evaluarea propriu-zisă s-a făcut însă ulterior, în şedinţa Consiliului de Administraţie din 23 noiembrie 2010, şi ea a fost finalizată prin adoptarea Hotărârii nr.67 din această dată.

Este real că procedura de evaluare anuală nu s-a făcut imediat după încheierea anului şcolar, însă, pe de o parte, că OMEN nr.4990/1998 nu prevede un termen, iar pe de altă parte urmează să se observe, aşa după cum a reţinut şi

126

tribunalul, că această întârziere nu poate fi imputată pârâţilor. Reclamanta a fost invitată la o evaluare pentru data de 31 august 2010, ora 15, invitaţie pe care a primit-o, de vreme ce a comunicat către I.S.J. Argeş adeverinţa medicală, ajungându-se la amânarea acestei analize.

La 28 septembrie 2010 i-a fost înmânată o nouă invitaţie pentru data de 30 septembrie 2010, ora 10, iar pe 29 septembrie 2010 a comunicat un bilet de internare, justificându-şi astfel absenţa.

O ultimă invitaţie i-a fost înmânată la 22 noiembrie 2010 pentru data de 23 noiembrie 2010, ora 9, dată la care s-a şi ţinut şedinţa şi s-a acordat punctajul pentru evaluarea reclamantei în funcţia de director.

Se pretinde că nu s-a ţinut seama de această dată, de biletul de trimitere depus în copie, document însă nedatat şi care nu dovedeşte imposibilitatea de prezentare. În ceea ce priveşte certificatul medical urmează să se observe că el a fost acordat la 26 noiembrie 2010 pentru perioada 23 noiembrie 2010 – 30 noiembrie 2010, iar reclamanta a informat pe pârâtul I.S.J. Argeş cu privire la starea sa de sănătate la 23 noiembrie 2010, printr-o cerere comunicată acestuia prin fax la ora 15:29.

În aceste condiţii se apreciază că nu se poate imputa autorităţii de învăţământ nerespectarea drepturilor reclamantei.

De altfel, contestarea calificativului, aşa cum s-a arătat răspunzându-se la excepţia de inadmisibilitate, s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor OMEN nr.4990/1998, printr-o cerere înaintată către I.S.J. Argeş la 2 decembrie 2010, deşi, prin comunicarea făcută la 25 noiembrie 2010, pârâtul a citat dispoziţia legală referitoare la recursul graţios.

O astfel de contestaţie, adresată unui organ fără atribuţii jurisdicţionale, nu este de natură să producă consecinţe juridice asupra contractului de management educaţional. Faptul că s-a emis şi decizia de eliberare din funcţie a reclamantei, consecinţa calificativului de „nesatisfăcător”, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare a acesteia, întrucât, în măsura în care s-ar fi dovedit temeinicia pretenţiilor sale, anularea calificativului producea efecte şi asupra actelor subsecvente acesteia.

De altfel, momentele la care s-au făcut comunicările nu constituie aspecte de natură să influenţeze legalitatea

127

actelor, legalitate ce se determină în raport de respectarea sau nu a dispoziţiilor normative la data emiterii lor şi nu la cea a comunicării.

Dincolo de acest aspect se reţine şi faptul că numerele de înregistrare a celor două acte comunicate nu sunt de natură să dovedească faptul că s-a emis mai întâi Decizia nr.13561 din 25 noiembrie 2010 şi apoi Hotărârea nr.67 din 23 noiembrie 2010, ele putând fii consecinţa menţionării în registre de corespondenţă cu regim diferit.

Din înscrisurile existente la dosar rezultă, aşa cum s-a arătat, că s-a acordat mai întâi calificativul de „nesatisfăcător” (la 23 noiembrie 2010) şi apoi s-a emis decizia de eliberare din funcţia de director (la 25 noiembrie 2010). Această din urmă decizie este consecinţa contractului de management educaţional în care s-a menţionat drept clauză de încetare a convenţiei părţilor acordarea calificativului „nesatisfăcător”. A avut loc, aşadar, o încetare de drept a raporturilor contractuale.

Lipsa preavizului, invocată drept motiv de nelegalitate a deciziei de eliberare din funcţie, nu poate primi o astfel de semnificaţie. Aceasta pentru că, de principiu, absenţa unui astfel de act nu are efecte cu privire la legalitatea deciziei de eliberare din funcţie, ci ar putea să producă consecinţe în plan patrimonial.

Aşadar, dacă preavizul este obligatoriu, partea care nu a beneficiat de el poate să ceară despăgubiri constând în contravaloarea drepturilor salariale cuvenite pentru acest răstimp, însă, nu poate invoca absenţa pentru anularea deciziei.

În cauză, un astfel de preaviz nu era însă obligatoriu, pe de o parte pentru că, din contractul părţilor rezultă că numai renunţarea managerului la contract trebuie să se facă cu respectarea termenului de preaviz pentru funcţiile de conducere, iar pe de altă parte, întrucât încetarea contractului s-a făcut de drept, ca efect al acordării calificativului de „nesatisfăcător”.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că este nefondat recursul formulat şi, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi respins.

Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I. E., împotriva sentinţei nr. 263 din 15.02.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia

128

civilă - Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 1108/109/2011, intimaţi fiind pârâţii Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş, şi B. G.

3. Procedura aprobării tacite. Constatarea neîndeplinirii unor condiţii importante, iar nu a unor condiţii care aduc o gravă atingere interesului public. Obligaţia beneficiarului de a respecta prevederile legale, complinind documentaţia potrivit cerinţelor legii.

Art.7 alin. 3 din Legea nr.50/1991Art.16 din O.U.G. nr.27/2003

În speţă nu este aplicabil art.16 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003, însă este aplicabil primul alineat al textului, care se referă la constatarea neîndeplinirii unor condiţii importante, iar nu a unor condiţii care aduc o gravă atingere interesului public.

Pasivitatea autorităţii pârâte nu poate justifica înlăturarea îndeplinirii unor condiţii importante, singura urmare a acesteia fiind admiterea cererii de constatare a aprobării tacite de către instanţă, cu consecinţa demarării lucrărilor dar, totodată, cu obligaţia beneficiarului de a respecta prevederile legale, complinind documentaţia.

(Decizia nr. 2675/R-CONT/ 28 Noiembrie 2012)

Prin cererea înregistrată la data de 11.07.2012, reclamantul P. I. a chemat în judecată pe Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata unei amenzi judiciare, reprezentând 20 % din salariul minim net pe economie pentru fiecare zi de întârziere ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei prevăzute de art.11 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003 privind procedura aprobării tacite în termenul stabilit prin sentinţa nr.903/16.03.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.5167/90/2012, rămasă irevocabilă, precum şi la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru daunele suferite prin întârziere.

În motivare, a arătat că prin sentinţa nr.903/16.03.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.5167/90/2012, Primarul Municipiului Rm.Vâlcea a fost obligat să emită reclamantului autorizaţie de construire pentru obiectivul „Mansardare construcţie existentă parter pentru

129

realizare locuinţe”, situată în Rm.Vâlcea, str. barajului, nr. 36, jud. Vâlcea, în termen de 30 de zile de la pronunţare, în baza căreia pârâtul a emis autorizaţia de construire nr.285/11.04.2012, care conţine o serie de precizări privind completarea documentaţiei pentru emiterea autorizaţiei, iar în caz contrar se va proceda la anularea acesteia, precizări care în această etapă nu au bază legală, autorizaţia respectivă nefiind emisă cu respectarea hotărârii judecătoreşti şi a prevederilor art.11 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003, nepermiţând reclamantului să procedeze la realizarea construcţiei.

Condiţiile impuse prin autorizaţie de construire menţionată sunt abuzive, neavând o bază legală, invocând prevederile art. 7 alin.3 din Legea nr.50/1991 şi art.6 alin.4 din O.G. nr.27/2003, precizând că orice solicitare de completare a documentaţiei depuse sau de constatare a unei neregularităţi trebuie să fie raportată la cerinţele certificatului de urbanism unde sunt menţionate toate avizele, acordurile şi formalităţile care trebuie îndeplinite premergător depunerii cererii pentru emiterea autorizaţiei de construire conform art.6 din Legea nr.50/1991 republicată, astfel că autoritatea administraţiei publice nu a eliberat documentul oficial prin care să permită solicitantului să treacă la realizarea construcţiei, în sensul art.11 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003 privind procedura aprobării tacite în temeiul căruia a fost pronunţată sentinţa civilă nr.903/16.03.2012 de Tribunalul Vâlcea.

În dovedirea acţiunii, reclamantul a depus la dosar certificatul de urbanism nr.315/7220/21.03.2011, sentinţa civilă nr.903/16.03.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 5167/90/2011, autorizaţia de construire nr.285/11.04.2012, eliberată de Primarul Municipiului Rm.Vâlcea.

Pârâtul, Primarul Municipiului Rm.Vâlcea a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, deoarece obligaţia impusă prin hotărârea judecătorească nu are nicio influenţă asupra condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească reclamantul în întocmirea documentaţiei ce trebuie să stea la baza emiterii autorizaţiei de construire solicitată, dat fiind faptul că instanţa nu se poate substitui în atribuţiile autorităţii publice competente la eliberarea autorizaţiei de construire, condiţiile impuse prin autorizaţia nr. 285/11.04.2012, privind completarea documentaţiei sunt condiţii minimale ce derivă din prevederile

130

legale în materie, precizând că reclamantul a recurs la aprobarea tacită pentru că era conştient că nu va deţine acordul celorlalţi coproprietari ai terenului, având în vedere că relaţiile cu aceştia au un caracter litigios, iar pe de altă parte, reclamantul a fost notificat prin adresa nr.13321/12.04.2012 în legătură cu completarea documentaţiei ce a stat la baza cererii de eliberare a autorizaţiei de construire conform art.16 alin.1 din O.U.G. nr.27/2003.

De asemenea, cu privire la despăgubirile pentru întârziere, a arătat că acest eventual prejudiciu a fost cauzat de atitudinea reclamantului care nu s-a conformat cerinţelor impuse prin autorizaţia de construire, tergiversându-şi singur începerea lucrărilor prin pasivitatea de care a dat dovadă.

Reclamantul a formulat concluzii scrise, solicitând admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin sentinţa nr.2885/11 septembrie 2012 Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea reclamantul P. I., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Rm.Valcea, a obligat pârâtul la plata unei amenzi judiciare de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, potrivit art. 12 alin. 1 din O.U.G. nr.27/2003 şi art.24 alin.2 din Legea nr.554/2004, ca urmare a nerespectării prevederilor art.11 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003.

A fost obligat pârâtul la 10000 lei, despăgubiri pentru întârziere, către reclamant şi la 1000 lei, cheltuieli de judecată faţă de reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că reclamantul P. I. deţine în proprietate o clădire situată în Rm.Vâlcea, str.B., pe care intenţionează să o mansardeze, depunând în acest sens la Primăria Municipiului Rm.Vâlcea cererea înregistrată sub nr.23693/4.08.2011, fiindu-i comunicat un răspuns de către autoritatea publică prin adresa din 10.08.2011, în sensul completării documentaţiei depuse iniţial cu alte înscrisuri menţionate expres, înscrisurile respective fiind înaintate autorităţii publice cu adresa nr.2647/30.08.2011, însă aceasta a considerat că documentaţia este iarăşi incompletă, după care reclamantul cu adresa nr.27554/9.09.2011 a depus şi înscrisurile solicitate la care nu a mai primit nici un răspuns, motiv pentru care în baza art.7 din O.U.G. nr.27/2003, s-a adresat instanţei judecătoreşti competente în vederea obţinerii autorizaţiei de construire în procedura aprobării tacite.

131

Prin sentinţa civilă nr.903/16.03.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.5167/90/2011, rămasă definitivă şi irevocabilă, instanţa constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr.27/2003, privind aprobarea tacită, a obligat pârâtul Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, în temeiul art.11 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003 să emită reclamantului autorizaţia de construire pentru obiectivul „Mansardare construcţie existentă parter pentru realizare locuinţe”, situată în Rm.Vâlcea, str. B., jud. Vâlcea, în termen de 30 zile de la pronunţare.

S-a reţinut că, urmare a acestei hotărâri, pârâtul a emis autorizaţia de construire nr.285/11.04.2012, însă cu anumite precizări de completare a documentaţiei depusă de reclamant pentru emiterea autorizaţiei, clauzele respective în număr de patru menţionate în autorizaţie neavând nicio bază legală în această etapă, acestea trebuiau impuse ca şi condiţii în vederea emiterii autorizaţiei de construire cu ocazia eliberării certificatului de urbanism, potrivit art. 6 din Legea nr.50/1991, decizia emisă fiind contrară sentinţei nr.903/16.03.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, rămasă irevocabilă şi art.11 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003, potrivit cărora „în cazul în care instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă privind aprobarea tacită, pronunţă o hotărâre prin care obligă autoritatea administraţiei publice să-i elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfăşoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie”, iar după eliberarea documentului respectiv în sensul menţionat, potrivit art.16 alin.1 din O.U.G. nr.27/2003, dacă „autoritatea administraţiei publice constată neîndeplinirea unor condiţii importante prevăzute pentru eliberarea autorizaţiei, nu va putea anula documentul şi va notifica titularului în cel mult 3 luni de la data expirării termenului legal pentru emiterea autorizaţiei, neregularităţile constatate, modul de remediere al tuturor deficienţelor identificate, precum şi termenul în care titularul trebuie să respecte această obligaţie, acest termen nu poate fi mai mic de 30 de zile”, fiind vorba deci de neregularităţi identificate şi constatate în timpul desfăşurării activităţii de construire.

S-a argumentat de către tribunal că pârâtul a emis autorizaţia de construire nr.285/11.04.2012, care nu îi permite reclamantului să-şi desfăşoare activitatea de construire, adresa

132

emisă de către acesta reclamantului în legătură cu completarea documentaţiei trebuia emisă după emiterea autorizaţiei care să permită reclamantului să-şi desfăşoare activitatea în sensul art.11 alin.2 şi art.16 alin.1 din O.U.G. nr.27/2003, fiind constatate în timpul construirii şi care nu au fost prevăzute anterior, până la intervenirea aprobării tacite.

Apărările pârâtului, în sensul că sentinţa civilă nr.903/16.03.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea nu ar avea nici o influenţă asupra condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească reclamantul în întocmirea documentaţiei ce trebuie să stea la baza autorizaţiei de construire solicitată, întrucât instanţa nu se poate substitui în atribuţiile autorităţii publice competente în eliberarea autorizaţiei de construire, nu au fost reţinute, deoarece instanţa de judecată a făcut doar aplicarea art.11 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003, ca urmare a intervenirii aprobării tacite pentru nerespectarea de către autoritatea administraţiei publice a prevederilor art.7 din O.U.G. nr.27/2003, potrivit cărora „după expirarea termenului stabilit de lege pentru emiterea autorizaţiei şi în lipsa unei comunicări scrise din partea autorităţii administraţiei publice, solicitantul poate desfăşura activitatea, prestări serviciu sau exercita profesia pentru care s-a solicitat autorizarea.”

Pentru obţinerea documentului oficial prin care se permite desfăşurarea activităţii, prestarea serviciului sau exercitarea profesiei, solicitantul se poate adresa autorităţii în cauză sau direct instanţei judecătoreşti, situaţie în care aprobările sau eventualele completări ale documentaţiei ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire, prezumându-se ca fiind realizate ca urmare a pasivităţii autorităţii administraţiei publice de neemiterea unei comunicări scrise în termenul legal, noţiunea de autorizaţie incluzând avizele, aprobările, licenţele sau alte asemenea operaţii administrative prealabile ori ulterioare autorizării potrivit art.3 din O.U.G.nr.27/2003.

S-a reţinut că deoarece pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 11 alin. 2 din O.U.G. nr.27/2003, acestuia îi sunt aplicabile prevederile art.12 din acelaşi act normativ, potrivit căruia „dacă în urma admiterii acţiunii, autoritatea administraţiei publice nu îndeplineşte obligaţia prevăzută la art.11 alin.2 în termenul stabilit prin hotărârea judecătorească, la cererea reclamantului, instanţa poate obliga conducătorul autorităţii publice în sarcina căreia s-a stabilit

133

obligaţia la plata unei amenzii judiciare reprezentând 20% din salariul minim net pe economie pentru fiecare zi de întârziere precum şi la plata unor despăgubiri pentru daunele cauzate prin întârziere”.

În acest sens instanţa a reţinut că pentru repararea prejudiciului creat prin neemiterea de către pârât a documentului oficial prin care să-i permită reclamantului să-şi desfăşoare activitatea de construire, acestuia îi este suficientă suma de 10.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru întârziere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Primarul Municipiului Rm.Vâlcea E. F., ca reprezentant legal al Municipiului Rm.Vâlcea, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea cererii.

În motivare, se arată că Tribunalul Vâlcea a admis în mod greşit cererea de obligare a pârâtului la plata amenzii, reglementată de O.U.G. nr.27/2003, în condiţiile în care pârâtul a executat sentinţa nr.903/16.03.2012.

Se arată că potrivit art.16 alin.1 din O.U.G. nr.27/2003, reclamantul a fost notificat în legătură cu completarea documentaţiei ce a stat la baza cererii de eliberare a autorizaţiei de construire, notificare primită de acesta abia în luna iunie 2012, după ce anterior refuzase primirea.

Sentinţa menţionată nu a obligat autoritatea la eliberarea autorizaţiei de construire în anumite condiţii, astfel că autoritatea pârâtă a solicitat completarea documentaţiei cu: acordul notarial al tuturor coproprietarilor terenurilor pentru efectuarea lucrărilor solicitate, lucrări ce nu sunt acoperite de dreptul de superficie; acordul notarial al tuturor coproprietarilor terenurilor pentru accesul la proprietate şi pentru organizarea de şantier; stabilirea locurilor de parcare, potrivit H.G. nr.525/1996, modificarea mai multor planşe având în vedere că acoperişul şarpantă şi învelitoarea depăşesc suprafaţa terenului pentru care reclamantul deţine drept de superficie.

Se arată că, anticipând faptul că nu va obţine acordul coproprietarilor terenului, reclamantul a solicitat aplicarea amenzii împotriva autorităţii pârâte, în condiţiile O.U.G. nr.27/2003.

Având în vedere că cererii îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.554/2004, consideră recurentul că a îndeplinit toate obligaţiile impuse de lege, deoarece acestea nu

134

au nicio influenţă asupra condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească reclamantul în întocmirea documentaţiei care stă la baza eliberării autorizaţiei de construire.

Remedierea deficienţelor identificate după emiterea documentului care permite desfăşurarea activităţii, în condiţiile art.16 alin.1 din O.U.G. nr.27/2003, s-a solicitat reclamantului prin adresa nr.13321/12 aprilie 2012.

Faptul că în certificatul de urbanism nu ar fi fost menţionate condiţiile impuse ulterior, nu are relevanţă, în condiţiile în care la eliberarea acestuia a fost anexată doar sentinţa civilă nr.3612/12.06.2006 în care se atestă că Pătru Ion este beneficiarul dreptului de superficie asupra terenului de 452,83 mp., care face parte din terenul de 2.051,66 mp. Cererea de eliberare a certificatului de urbanism nu a fost însoţită de titlul de proprietate, de extrasul de carte funciară actualizat la zi. De altfel, potrivit Legii nr.50/1991, certificatul de urbanism nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii.

Se mai arată că solicitantul autorizaţiei de construire, beneficiar al aprobării tacite, nu deţine un drept irevocabil în condiţiile în care autorizarea sa ar putea leza interesele unor terţi şi siguranţa cetăţenilor.

Obligaţia impusă de instanţă, la constatarea intervenirii aprobării tacite nu poate înlătura obligaţia autorităţii administrative de a elibera un act legal şi oportun.

De vreme ce reclamantul este proprietarul unei cote indivize din terenul de 2.051 mp., aferent construcţiei A1, unde acesta deţine mai multe spaţii, reclamantul apreciază greşit că nu are nevoie de acordul celorlalţi coproprietari.

În ce priveşte despăgubirile pentru daunele cauzate prin întârziere, se arată că reclamantul a solicitat această sumă fără a dovedi în vreun fel cuantumul menţionat.

În susţinerea recursului a fost depusă la dosar notificarea nr.13321/12 aprilie 2012.

P.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de Primarul Municipiului Rm.Vâlcea ca reprezentant legal al municipiului, deoarece nu este formulat de o persoană având calitate procesuală activă.

În cauză, doar Primarul, ca autoritate publică investită cu emiterea autorizaţiilor de construire, are calitate procesuală activă, iar nu Municipiul, cu atât mai mult cu cât prin sentinţa civilă nr.903/16.03.2012, instanţa a admis

135

excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Rm.Vâlcea, prin Primar.

Subsidiar, se solicită respingerea recursului ca nefondat, motivele invocate neavând legătură cu obiectul cauzei.

Reclamantul a depus toate avizele, acordurile şi înscrisurile solicitate prin certificatul de urbanism nr.315/7220/21.03.2011, iar în conformitate cu sentinţa nr.903/16.03.2012, instanţa a obligat pârâtul Primarul Municipiului Rm.Vâlcea să elibereze autorizaţia de construire pentru obiectivul „Mansardare construcţie existentă parter pentru realizare locuinţe”.

La pronunţarea sentinţei menţionate, instanţa a constatat că reclamantul îndeplineşte condiţiile legale pentru emiterea autorizaţiei de construire, însă ulterior autoritatea pârâtă a emis o autorizaţie care nu poate fi aplicată, deoarece solicită completarea documentaţiei.

În situaţia depunerii unei documentaţii tehnice incomplete, lipsurile se notifică scris, autorizaţia de construire fiind actul final care permite executarea lucrărilor de construcţii, orice neregularitate a documentaţiei trebuind notificată cu cel puţin 10 zile înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru emiterea actului.

Se mai arată că acordurile solicitate nu îndeplinesc condiţiile de legalitate şi sunt formulate tardiv de către Primar.

Art.16 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003, nu este aplicabil în speţă, întrucât toate condiţiile importante sunt prevăzute în certificatul de urbanism şi au fost îndeplinite.

Pârâtul confundă noţiunea de „completare a documentaţiei depuse”, prevăzută la art.7 alin.3 din Legea nr.50/1991, cu noţiunea de „constatare a unei neregularităţi a documentaţiei depuse”, prevăzută în art.6 alin.4 din O.U.G. nr.27/2003 şi nesocoteşte prevederile art.16 alin.1 din O.U.G. nr.27/2003, care se referă la anumite neregularităţi constatate ca urmare a neîndeplinirii unei condiţii importante prevăzute pentru eliberarea unei autorizaţii, prin care se permite desfăşurarea unei activităţi.

Sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.12 din O.U.G.nr.27/2003 privind procedura aprobării tacite, astfel că se solicită respingerea recursului ca nefondat.

Părţile au depus în recurs concluzii scrise.Asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a

136

apărătorului, avocat S. A. pentru Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, Curtea a reţinut în şedinţă că aceasta nu este întemeiată faţă de faptul că la termenul la care s-a judecat recursul, s-a depus delegaţia avocaţială la fila 21 dosar recurs, în care se menţionează distinct Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, cât şi Municipiul Rm.Vâlcea.

Totodată, delegaţia consilierului juridic R. A. D. este emisă pentru Primar şi Consiliul Local al Municipiului Rm.Vâlcea.

Ca atare, aspectul calităţii de reprezentant este lămurit, excepţia nu se verifică, avocatul ales având delegaţie şi pentru Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, iar consilierul juridic având, de asemenea, delegaţie pentru Primar.

În ce priveşte lipsa calităţii procesuale a Primarului Municipiului Rm.Vâlcea, ca reprezentant legal al Municipiului Rm.Vâlcea, faţă de menţiunile din întâmpinare, Curtea constată că se învederează inadmisibilitatea recursului declarat de municipiu, ca efect al excepţiei lipsei calităţii procesuale a Municipiului Rm.Vâlcea (lipsa calităţii procesuale active în declararea recursului).

Curtea constată că la fond, cadrul procesual subiectiv a fost constituit în raport de Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, ca autoritate prevăzută de lege, competentă să emită autorizaţia de construire, potrivit art.4 alin.1 lit.b) din Legea nr.50/1991.

Întâmpinarea formulată în faţa Tribunalului Vâlcea a fost semnată de Primar, dar a fost formulată de acesta în calitate de reprezentant legal al Municipiului Rm.Vâlcea, în încheierea din 14 august 2012, instanţa reţinând că pârâtul Primarul Municipiului Rm.Vâlcea este reprezentat prin consilier juridic şi solicită proba cu înscrisuri.

Concepta a fost întocmită în raport cu solicitarea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Rm.Vâlcea.

Tribunalul nu a constatat însă că delegaţia emisă la dosar este dată pentru Municipiul Rm.Vâlcea, iar nu pentru Primar, permiţând punerea de concluzii de către consilierul juridic, fără reprezentare legală.

Aceeaşi delegaţie a produs efecte juridice şi la termenul din 11 septembrie 2012, când părţile au luat cuvântul pe fond, în practicaua sentinţei nr.2885/2012, reţinându-se că R. A. D. este consilier juridic pentru Primarul Municipiului

137

Rm.Vâlcea deşi delegaţia era emisă pentru municipiu, fără a se ridica excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

În acest context, şi recursul a fost formulat în aceeaşi manieră, de către Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, ca reprezentant al acestuia, însă delegaţiile avocaţiale respectiv pentru consilierul juridic, emise ulterior, se raportează la Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, separat de unitatea administrativ teritorială, respectiv la consiliul local.

Prin urmare, aspectul reprezentării prin consilier la fond a pârâtului Primarul Municipiului Rm.Vâlcea a fost îndeplinit deficitar şi trecut cu vederea de către instanţa de judecată, motiv ce a determinat formularea improprie a recursului de către Primarul Municipiului, ca reprezentant al acestuia.

Curtea reţine însă că precizările făcute în sala de judecată de către avocat şi consilierul juridic, susţinute de delegaţiile depuse la dosarul de recurs, lămuresc faptul că recursul a fost declarat şi de către Primarul Municipiului Rm.Vâlcea ca pârât, iar nu numai de Municipiul Rm.Vâlcea în această calitate, de vreme ce în faţa instanţei de fond unitatea administrativ teritorială nu a figurat ca parte, iar declaraţia recursului este semnată de către Primar.

Aplicarea ştampilei Municipiului Rm.Vâlcea este irelevantă în contextul în care semnătura de pe cerere, din punct de vedere juridic, nu este condiţionată de aplicarea vreunei ştampile, în raport de dispoziţiile art.3021 alin.1 lit.d) şi art.316 raportate la art.112 pct.6 Cod procedură civilă.

De altfel, în ipoteza în care recursul ar fi fost declarat de o altă persoană, în speţă Municipiul Rm.Vâlcea, instanţa, în ipoteza în care nu avea posibilitatea să lămurească aspectul inadmisibilităţii recursului, avea posibilitatea de a acorda un termen pentru a se clarifica dacă a înţeles să declare recurs Primarul sau Municipiul Rm.Vâlcea.

Din concluziile scrise depuse la dosar de Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, rezultă că acesta a înţeles să atace sentinţa cu recurs, în nume propriu, menţionarea calităţii de reprezentant al municipiului neafectându-i calitatea de recurent în nume propriu.

Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, faţă de precizările susţinute în sala de judecată, cu delegaţia de avocat, potrivit cu care cererea este formulată de Primar şi de primar ca reprezentant pentru Municipiu, Curtea constată împlinită

138

chestiunea calităţii procesuale în ce priveşte pe Primar şi reţine lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Rm.Vâlcea, situaţie faţă de care recursul formulat de unitatea administrativ teritorială va fi respins ca inadmisibil, fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.

În ce priveşte fondul recursului formulat de către Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, în calitate de autoritate emitentă a autorizaţiei de construire, potrivit art.4 alin.1 lit.b) din Legea nr.50/1991, Curtea constată şi reţine următoarele:

Prin certificatul de urbanism nr.315/7220/21.03.2011, emis de Primăria Municipiului Rm.Vâlcea - Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, s-a certificat regimul juridic al imobilului, impunându-se reclamantului obligaţiile menţionate la pct.5, în vederea emiterii autorizaţiei de construire.

La data de 3.11.2011, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu Municipiul Rm.Vâlcea prin Primar, constatarea aprobării tacite reglementată de O.U.G.nr.27/2003, deoarece, deşi a depus documentaţia prevăzută de certificatul de urbanism la registratura autorităţii pârâte, Direcţia de Urbanism a solicitat o completare a acesteia la 12.08.2011, fără a emite autorizaţia de construire.

Prin sentinţa nr.903/16 martie 2012, Tribunalul Vâlcea, Secţia a II a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamant împotriva Primarului Municipiului Rm.Vâlcea, pe care l-a obligat să emită autorizaţia de construire pentru obiectul „Mansardare construcţie existentă parter pentru realizare locuinţe”, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, irevocabile.

A reţinut instanţa că acţiunea nu are ca obiect stabilirea faptului că reclamantul îndeplinea sau nu condiţiile pentru a primi autorizaţia de construire, ci numai aplicarea dispoziţiilor art.7-10 din O.U.G. nr.27/2003.

Tribunalul Vâlcea a reţinut că pârâtul s-a conformat dispoziţiilor art.4 alin.6 din acest act normativ, comunicând faptul că se impune completarea documentaţiei depuse, că reclamantul a depus la 9.09.2011, înscrisurile pe care le-a considerat ca împlinind solicitarea pârâtului, dar din actele dosarului nu rezultă că la această solicitare ar mai fi primit vreun răspuns.

A insistat judecătorul asupra faptului că în procedura în discuţie instanţa nu face decât să verifice existenţa aprobării

139

tacite, iar nu îndeplinirea condiţiilor pentru emiterea autorizaţiilor de construire.

În temeiul acestei sentinţe pentru care s-a stabilit termen de executare la data de 16 aprilie 2012, Primarul Municipiului Rm.Vâlcea a emis autorizaţia de construire nr.285/13245/11.04.2012, în care a autorizat executarea lucrărilor pentru „Mansardare construcţie existentă parter pentru realizare locuinţe”, realizând însă şi precizări cu privire la completarea documentaţiei depuse pentru emiterea autorizaţiei. A solicitat Primarul depunerea: acordului notarial al tuturor coproprietarilor terenurilor pentru efectuarea lucrărilor solicitate, lucrări ce nu sunt acoperite de dreptul de superficie; acordului notarial al tuturor coproprietarilor terenurilor pentru accesul la proprietate şi pentru organizarea de şantier; stabilirea locurilor de parcare, potrivit H.G. nr.525/1996, modificarea planşelor nr.10A, 11A, 12A, 14A, 15A şi 09R, întrucât acoperişul şarpantă şi învelitoarea depăşesc suprafaţa terenului pentru care reclamantul deţine drept de superficie.

Totodată, a notificat reclamantului prin adresa nr.13321/12.04.2012, ca până la 15.05.2012, să completeze documentaţia ce a stat la baza cererii de eliberare a autorizaţiei cu înscrisurile menţionate.

Faţă de această situaţie, Curtea reţine că în termenul prevăzut în sentinţa nr.903/16.03.2012, autoritatea pârâtă a emis autorizaţia de construire, îndeplinind obligaţia impusă de instanţa de judecată.

În hotărârea menţionată instanţa a obligat pârâtul la emiterea autorizaţiei de construire, fără a stabili anumite condiţii sau a se raporta la necesitatea completării documentaţiei, cu atât mai mult cu cât s-a precizat de către tribunal faptul că în procedura în discuţie, nu se analizează fondul dreptului, ci numai condiţiile aprobării tacite.

Curtea reţine că potrivit art.12 din O.U.G. nr.27/2003, dacă urmare admiterii acţiunii autoritatea administraţiei publice nu îndeplineşte obligaţia prevăzută la art.11 alin.2 în termenul stabilit prin hotărâre, instanţa poate obliga conducătorul autorităţii administraţiei publice în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia, la plata unei amenzi judiciare de 20% din salariul minim net pe economie pentru fiecare zi de întârziere, precum şi la plata unor despăgubiri pentru daunele cauzate prin întârziere.

140

Executarea sentinţei vizează potrivit art.11 alin.2 din acelaşi act normativ, obligaţia autorităţii administraţiei publice ce a elibera „documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfăşoare o anumită activitate”.

Documentul oficial la care se referă sentinţa nr.903/2012 este autorizaţia de construire, în sensul art.2 alin.1 din Legea nr.50/1991, respectiv actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor.

Prin urmare, autorizaţia de construire emisă la 11 aprilie 2012, permite, în condiţiile legii, executarea lucrărilor de construire, potrivit documentaţiei tehnice, neputându-se reţine că cerinţele impuse prin autorizaţie înlătură dreptul reclamantului de a demara lucrarea.

De altfel, art. 7 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2003 prevede că după expirarea termenului stabilit de lege pentru emiterea autorizaţiei şi în lipsa unei comunicări scrise din partea autorităţii administraţiei publice, solicitantul poate desfăşura activitatea pentru care s-a solicitat autorizarea, urmând ca ulterior să obţină şi documentul oficial prin care se permite desfăşurarea activităţii (art.7 alin. 2).

Ca atare, chiar anterior obţinerii documentului prin care se permite desfăşurarea activităţii, activitatea poate fi realizată, astfel că susţinerea intimatului nu poate fi primită.

Curtea reţine totodată că art.16 din O.U.G. nr.27/2003, permite ca, după obţinerea documentului oficial necesar pentru desfăşurarea unei activităţi, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii, în temeiul sentinţei pronunţată de către instanţa judecătorească, autoritatea administrativă să notifice titularului neregularităţile constatate şi modul de remediere a deficienţelor identificate, existând chiar posibilitatea autorităţii de a anula documentul oficial prin care se permite desfăşurarea activităţii, acordat potrivit procedurii reglementată de O.U.G. nr.27/2003, dacă se constată neîndeplinirea unor condiţii ce aduc o gravă atingere interesului public, siguranţei naţionale, ordinii şi sănătăţii publice, sau care nu pot fi remediate.

Ca atare, faţă de această dispoziţie, este cert că legea ţine seama de caracterul sumar al procedurii aprobării tacite, în care se sancţionează pasivitatea autorităţii

141

administrative, aspect care însă nu trebuie să determine posibilitatea efectuării unor lucrări ori desfăşurării unei activităţi, contrare dispoziţiilor legale, orice asemenea aspecte urmând a fi complinite într-o procedură ulterioară, reglementată de art.16 din O.G. nr.27/2003.

Dacă s-ar aprecia că în procedura aprobării tacite, orice lipsuri importante ale procedurii de emitere a documentului oficial pot fi complinite, s-ar ajunge ca pasivitatea unei autorităţi să se întoarcă împotriva celor pentru care este constituită, respectiv a cetăţenilor şi a interesului public pe care îl apără.

Tocmai de aceea, legiuitorul a prevăzut că activitatea se poate desfăşura pe baza documentului emis în procedura aprobării tacite, însă, în cazul constatării unor deficienţe importante, acestea vor trebui complinite ulterior, prin procedura notificării reglementată de art.16 din O.U.G.nr.27/2003.

Nu interesează aici distincţia dintre constatarea unei neregularităţi a documentaţiei depuse, potrivit art.6 alin.4 din O.U.G. nr.27/2003 şi completarea documentaţiei, la care se referă art.7 alin.3 din Legea nr.50/1991.

Primul text menţionat are în vedere ipoteza în care reclamantul se adresează cu o procedură prealabilă autorităţii administrative, anterior sesizării instanţei, potrivit art.8 din O.U.G. nr.27/2003, ceea ce nu este cazul în speţă.

Completarea documentaţiei prevăzută la art.7 alin.3 din Legea nr.50/1991, are corespondent parţial în prevederile art.16 din O.U.G. nr.27/2003, care arată expres că în această ipoteză autoritatea nu poate anula documentul care permite desfăşurarea activităţii, dar trebuie să notifice titularului neregularităţile constatate şi modul lor de remediere.

Distincţia este realizată de momentul în care se poate solicita completarea, L. nr. 50/1991 vizând faza anterioară emiterii autorizaţiei de construire iar O.U.G. nr. 27/2003 referindu-se la un moment ulterior emiterii actului (obţinerea documentului oficial prin care se permite desfăşurarea unei activităţi), urmare a procedurii aprobării tacite.

Asupra acestui aspect, Curtea reţine că în adresa din 12.04.2012, s-a solicitat reclamantului depunerea a două acorduri notariale, respectiv stabilirea unor locuri de parcare şi modificarea mai multor planşe, ţinând de documentaţia

142

tehnică.Toate documentele prevăzute de art.7 alin.1 lit.a)-d)

din Legea nr.50/1991 atestă condiţii legale importante pentru emiterea autorizaţiei de construire. Astfel, chiar dacă s-ar putea reţine că aspectul referitor la acordul notarial este o chestiune care nu ţine de condiţiile importante la care se referă art.16 alin. 1 din O.U.G. nr.27/2003, în ce priveşte modificarea planşelor privind acoperişul şarpantă şi învelitoarea, Curtea constată că această cerinţă se încadrează în condiţiile importante necesare pentru eliberarea autorizaţiei, în sensul textului menţionat.

Astfel, documentaţia tehnică prevăzută la art. 7 alin. 1 lit. c) din L. nr. 50/1991 este o cerinţă esenţială pentru eliberarea autorizaţiei de construire, autoritatea pârâtă prevăzând necesitatea modificării planşelor privind acoperişul şarpantă şi învelitoarea.

Faptul că reclamantul ar fi depus toate avizele şi documentele solicitate potrivit certificatului de urbanism, nu se analizează nici în procedura aprobării tacite, aşa cum s-a reţinut în considerentele sentinţei nr.903/16 martie 2012, nici în procedura de faţă, în care se cere aplicarea amenzii pentru neexecutarea sentinţei, deoarece vizează o fază anterioară pronunţării sentinţei nr.903/2012.

Nu se va reţine că art.16 alin.1 din O.G. nr.27/2003, reglementează o procedură anterioară emiterii actului care permite desfăşurarea unei activităţi, de vreme ce, pe de o parte, topica textului în raport cu art.11 şi 12 denotă intenţia legiuitorului de aşezare a acestei proceduri după pronunţarea sentinţei privind constatarea aprobării tacite, iar pe de altă parte, necesitatea respectării condiţiilor legale de emitere a unui act, de o importanţă deosebită, cum este autorizaţia de construire, determină necesitatea complinirii acestora într-o procedură ulterioară constatării aprobării tacite sau chiar a anulării actului emis într-o asemenea procedură.

În speţă, într-adevăr nu este aplicabil art.16 alin.2 din O.U.G. nr.27/2003, însă este aplicabil primul alineat al textului care se referă la constatarea neîndeplinirii unor condiţii importante, iar nu a unor condiţii care aduc o gravă atingere interesului public etc.

Pasivitatea autorităţii pârâte nu poate justifica înlăturarea îndeplinirii unor condiţii importante, singura urmare a acesteia fiind admiterea cererii de constatare a

143

aprobării tacite de către instanţă, cu consecinţa demarării lucrărilor dar, totodată, cu obligaţia beneficiarului de a respecta prevederile legale, complinind documentaţia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ. curtea va respinge ca inadmisibil recursul formulat de unitatea administrativ teritorială, va admite recursul formulat de primar, va modifica sentinţa în sensul că va respinge cererea.

Pentru aceste motive a fost respins ca inadmisibil recursul formulat de Municipiul Rm.Vâlcea prin primar, a fost admis recursul formulat de primarul Municipiului Rm.Vâlcea împotriva sentinţei nr.2885/11.09.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr.5616/90/2012, intimat fiind reclamantul P. I., cu domiciliul în municipiul Rm.Vâlcea, str.B., judeţul Vâlcea şi a fost modificată sentinţa în sensul respingerii cererii.

4. Modalitatea de stabilire a competenţei materiale în cazul litigiilor izvorâte din contracte încheiate în condiţiile O.U.G. nr.34/2006.

Art. 286 din O.U.G. nr.34/2006

În speţă, instanţele au fost învestite la 26 mai 2009, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr.202/2010, aşa încât nu erau incidente dispoziţiile restrictive de invocare a competenţei materiale.

Sub acest aspect critica este admisibilă, însă, lipsită de fundament legal.

La data sesizării instanţei, art.286 din OUG nr.34/2006, în forma de la acel moment, statua că „Procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.”, recunoscând astfel competenţa în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

144

(Decizie nr. 2682/R-CONT/28 noiembrie 2012) Prin acţiunea înregistrată la data de 29 mai 2009,

C.N.Transelectrica S.A. Bucureşti – Sucursala de Transport Piteşti a chemat în judecată pe pârâta S.C. I. S.R.L. Brăila pentru a fi obligată să-i plătească suma de 3.575,04 lei, reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 23 noiembrie 2008-15 martie 2009 şi cheltuieli de judecată în sumă de 294,963 lei.

În motivare s-a arătat că între părţi s-a încheiat la 8 mai 2007 un contract prin care pârâta se obliga la întocmirea documentaţiei tehnice cadastrale pentru atribuirea numerelor cadastrale şi înscrierea corpului de proprietate în cartea funciară pentru terenuri şi construcţii ale liniilor electrice.

Datele furnizate de reclamantă pârâtei au fost recepţionate de către aceasta şi lucrările realizate de O.C.P.I. Gorj şi A.N.C.P.I., astfel încât susţinerea potrivit cărora nerealizarea lucrării s-ar realiza culpei reclamantei nu poate fi reţinută.

Pârâta nu a întocmit lucrarea, deşi autoritatea cadastrală şi-a însuşit măsurătorile, aşa încât reclamanta a apreciat că a fost abandonat contractul, însă pentru nerespectarea obligaţiilor asumate se impune stabilirea daunelor sub forma penalităţilor de întârziere.

Prin întâmpinarea formulată pentru termenul din 1 iulie 2009, pârâta a invocat excepţia prematurităţii acţiunii şi a neexecutării contractului, susţinând şi netemeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr.239/2010, Judecătoria Brăila a respins cererea ca prematur formulată, reţinând că prin convenţie părţile au stabilit ca penalităţile la care se referă art.19.1 din contract să fie deduse din preţ, aşa încât la acest moment creanţa privind penalităţile de întârziere nu este exigibilă.

Recursul formulat de reclamantă a fost admis de Tribunalul Brăila, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi prin decizia nr.127/R-Com/2010 a fost casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei Brăila.

După reinvestire, această instanţă a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, iar prin sentinţa civilă nr.4534/2011, s-a declinat în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Argeş.

145

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.286 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, iar competenţa se stabileşte în raport de sediul autorităţii contractante.

Astfel investit, tribunalul a pronunţat sentinţa nr.279/2012, prin care a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei sumele de 3.575,04 lei penalităţi şi 294,96 lei cheltuieli de judecată, reţinând că nu poate fi însuşită apărarea pârâtei privind existenţa unor neconcordanţe în datele puse la dispoziţie de reclamantă, câtă vreme prin caietul de sarcini, cel care face parte integrantă din contract, s-a stabilit că executantul convenţiei va actualiza datele în conformitate cu situaţia reală.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- hotărârea este nulă, întrucât încalcă dispoziţiile art.286 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, potrivit cărora competenţa judecării unei astfel de cauze revine completului specializat în litigii cu profesioniştii;

- instanţa a încălcat dreptul la apărare, prin aceea că pentru termenul din 10 februarie 2012, pârâta solicitase amânarea întrucât urma să invoce excepţia de necompetenţă, iar instanţa a păşit nelegal la judecata pricinii;

- instanţa nu a analizat excepţia de neexecutare a contractului şi a ignorat convenţia părţilor privind modalitatea în care urmau să fie percepute penalităţile de întârziere;

- au fost apreciate greşit probele referitoare la imposibilitatea pârâtei de a executa contractul, în condiţiile în care reclamanta recunoaşte practic că elementele furnizate ca bază de pornire au fost neconforme, însă garanta că traseul liniilor electrice aeriene este corect reprezentat de planurile întocmite anterior, de terţul I.S.P.H., cu o toleranţă admisă de 0,15 cm. şi nu erau necesare alte măsurători pentru redeterminarea traseului LEA;

- în realitate 7 din cele 11 lucrări efectuate de I.S.P.H. sunt complet compromise, toleranţele sunt cu mult depăşite, aşa încât obligaţia de garanţie a reclamantei nu a fost respectată. Dată fiind importanţa lucrării, care se referă la bunuri strategice proprietatea Statului român şi pentru localizarea neconformităţilor se impunea efectuarea unei

146

lucrări de cercetare şi sinteză care depăşea obiectul şi preţul contractului.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Prima dintre acestea susţine nulitatea sentinţei pentru încălcarea normelor de competenţă materială, raportat la faptul că litigiul izvorăşte dintr-un contract încheiat în condiţiile OUG nr.34/2006, motiv încadrabil în dispoziţiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă.

Instanţele au fost învestite la 26 mai 2009, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr.202/2010, aşa încât nu erau incidente dispoziţiile restrictive de invocare a competenţei materiale.

Sub acest aspect critica este admisibilă, însă, lipsită de fundament legal.

La data sesizării instanţei art.286 din OUG nr.34/2006, în forma de la acel moment, statua că „Procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.”, recunoscând astfel competenţa în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Sentinţa Judecătoriei Brăila a fost casată la 29 septembrie 2010, cu trimitere spre rejudecare la aceiaşi instanţă, moment la care norma atributivă de competenţă era în favoarea aceleiaşi instanţe de contencios.

După această reinvestire Judecătoria Brăila, la 2 iunie 2011, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Argeş – Secţia contencios, administrativ şi fiscal, deşi, la acea dată, Legea nr.278/2010 schimbase formularea din art.286 şi era în sensul că „Procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.”

147

Trecând peste momentul la care Judecătoria Brăila s-a dezînvestit se impune aprecierea că sentinţa Tribunalului Argeş aparţine unei instanţe competente, chiar dacă pe raza acestui judeţ funcţionează şi Tribunalul Specializat Argeş.

Concluzia este susţinută de două argumente: faptul că, din formularea textului rezultă calificarea acestor raporturi obligaţionale ca fiind de natură comercială, deci civile, raportat la noul Cod civil intrat în vigoare la câteva zile de la învestirea Tribunalului Argeş şi sub imperiul căruia s-a pronunţat hotărârea criticată; faptul că obligaţiile civile, chiar dintre profesionişti, nu sunt în competenţa Tribunalului Specializat Argeş, faţă de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii.

În concluzie, cauza revenea spre competentă soluţionare Secţiei civile din cadrul Tribunalului Argeş, iar sentinţa a fost pronunţată de această secţie din structura acestei instanţe.

Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută în condiţiile în care pricina se afla pe rolul instanţelor de judecată din anul 2009, iar procedura la care se referă OUG nr.34/2006 este una de urgenţă. Acordarea termenului pentru lipsă de apărare nu este obligatorie, iar solicitarea pârâtei, de a-şi angaja apărător, nu este justificată în niciun mod, reţinând şi că, de la data comunicării citaţiei (20 septembrie 2011) şi până la termenul de judecată din 10 februarie 2012, exista suficient timp.

Excepţia de neexecutare a contractului a fost avută în vedere de către instanţa de fond, chiar dacă într-o motivare succintă, însă, s-a arătat în mod expres că o astfel de apărare nu poate fi primită, dată fiind clauza, apreciată ca fiind contractuală, potrivit căreia executantul va actualiza toate datele în măsura în care există neconformităţi cu situaţia reală.

Ultimele critici vizează tocmai acest aspect, respectiv culpa reclamantei în neefectuarea lucrării de către pârâta-recurentă.

Aşa cum s-a arătat mai sus raporturile contractuale dintre părţi sunt materializate în convenţia din 8 mai 2007, convenţie încheiată în condiţiile OUG nr.34/2006 şi care se completează şi cu alte documente, aşa cum se arată în art.6.1, inclusiv cu caietul de sarcini .

Caietul de sarcini cuprinde menţiuni privind actele de identificare a obiectivelor, arătându-se care sunt elementele pe care beneficiarul trebuie să le pună la dispoziţia

148

executantului şi se arată în mod expres că „Pe parcursul elaborării documentaţiei, dacă se constată neconformităţi între datele puse la dispoziţie de beneficiar şi situaţia de pe teren, executantul va actualiza datele, în conformitate cu situaţia reală (dacă este cazul).”.

Anterior încheierii contractului, la dispoziţia pârâtei-recurente, s-au depus documentele pe care le deţinea beneficiarul şi despre care acesta a apreciat că sunt necesare efectuării lucrării, ca încadrându-se în cele la care se referă pct.5 din caietul de sarcini, documente ce au fost studiate de către recurentă, solicitând clarificări asupra lor.

S-a răspuns cu astfel de clarificări, subliniindu-se că lucrările întocmite anterior au fost recepţionate de către O.C.P.I. şi că, de principiu, nu sunt necesare alte măsurători pentru redeterminarea coordonatelor în precizia impusă de Regulament, reclamanta răspunzând şi ea precizărilor solicitate de membri comisiei.

De altfel, lucrarea ce urma să se efectueze trebuia să aibă la bază documentele enumerate în caietul de sarcini la pct.5 şi informaţiile înscrise în bazele de date ale A.N.C.P.I., O.C.P.I. şi primăriile din teritoriu, informaţii pe care pârâta-recurentă avea obligaţia să le obţină, fără efectuarea altor măsurători brute, din moment ce lucrările anterioare prin care se realizaseră acestea fuseseră înscrise în evidenţele cadastrale, iar reclamanta a împuternicit-o pe pârâtă să le obţină de la O.C.P.I.

În concluzie se apreciază că, anterior încheierii contractului, pârâta-recurentă a avut posibilitatea să cunoască documentele ce le are la dispoziţie pentru realizarea lucrării ce urma să o contracteze şi s-a angajat ca eventualele neconcordanţe să le remedieze, situaţie în care, neîndeplinirea obligaţiilor asumate în contract face operantă sancţiunea la care se referă art.19.1 din acesta.

Fără a se nega importanţa unei lucrări de calitate, nu se poate accepta refuzul îndeplinirii obligaţiilor contractuale sau efectuarea acesteia la un preţ majorat, motivat de aspecte ce puteau şi trebuiau să fie cunoscute recurentei la încheierea convenţiei, cea care este lega părţilor.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că recursul este nefondat şi, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi respins.

149

Pentru aceste motive, a fost respins ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. I. SRL, cu sediul în Brăila, judeţul Brăila, împotriva sentinţei nr.279 din 17 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă, complet specializat contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr.16903/196/2010, intimată fiind reclamant CN Transelectrica SA Bucureşti - Sucursala de Transport Piteşti, cu sediul în Piteşti, judeţul Argeş.

5. Modul de calcul al termenului de prescripţie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.

Art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr.554/2004

Instituirea unui termen de prescripţie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, justificată pe considerentele de stabilitate a circuitului administrativ cu efecte în sfera civilă şi în special pe lămurirea rapidă a raporturilor de drept administrativ, reprezintă o condiţie imperativă şi de ordine publică, pe care judecătorul este chemat să o analizeze.

Astfel, potrivit art.11 alin.1 din Legea nr.554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii etc.

Alin.2 al textului instituie o derogare, arătând că pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin.(1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, termenul de un an fiind unul de decădere.

Într-adevăr, din datele dosarului nu se relevă dovada de comunicare a deciziei nr.5915/10 aprilie 2007, pentru ca de la acest moment să se calculeze termenele pentru sesizarea prealabilă, iar ulterior pentru sesizarea

150

instanţei, însă, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, reclamanta a primit suma astfel stabilită începând cu anul 2007, prin încasarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, rezultând în mod cert cunoaşterea cuantumului sumei stabilită cu acest titlu.

Dacă s-ar considera că numai comunicarea efectivă atrage curgerea termenului de sesizare a instanţei, cu înlăturarea ipotezei art.11 alin.2 din Legea nr.554/2004, relativă la data luării la cunoştinţă (pe altă cale-n.n.), s-ar ajunge ca pasivitatea reclamantului în contestarea unui act pe care totuşi îl cunoaşte, să prelungească termenul, exclusiv în raport de voinţa acestuia, ceea ce faţă de argumentele sus arătate nu poate fi primit.

Interesul reclamantei în contestarea deciziei, este evident însă, nu se poate reţine că decizia de recurs în interesul legii nr. 26/14 noiembrie 2011 deschide persoanelor interesate o cale procesuală pe care nu au exercitat-o cu respectarea dispoziţiilor legale.

(Decizia nr. 2736/R-cont/07 Decembrie 2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 10.01.2012 sub nr. 180/90/2012, reclamanta P. M. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale Vâlcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr.5915/10.04.2007 emisă de pârâtă privind aprobarea acordării indemnizaţiei pentru creşterea copilului şi obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului în sumă de 1.200 lei lunar (600 lei x 2) începând cu data naşterii copiilor şi până la data la care expiră legal (doi ani) concediul de îngrijire a copilului. Cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că la data de 26 martie 2006 a născut doi copii (gemeni), într-o naştere concomitentă.

În baza O.U.G. nr.148/2005 a solicitat pârâtei acordarea concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani precum şi plata indemnizaţiei lunare, care era de 600 lei, apreciată eronat pentru un singur copil, însă pârâta i-a acordat această indemnizaţie la nivelul sumei de 600 lei lunar, apreciind că nu poate beneficia de această sumă pentru fiecare din cei doi copii născuţi concomitent, făcându-se

151

trimitere la art.6 alin.3 şi 4 din O.U.G. nr.148/2005.Reclamanta a arătat că acest art.6 alin.3 şi 4 nu se

aplică în cauza de faţă întrucât situaţia sa vizează naşterea concomitentă a doi copii „gemeni” şi nu cea a unei naşteri succesive a doi sau trei copii, fiind alta decât cea vizată de art. 6 care la alin.3 prevede posibilitatea prelungirii concediului de doi ani corespunzător în cazul suprapunerii a două sau trei situaţii ce pot genera acest drept, respectiv naşterea celui de-al doilea – al treilea copil.

Din analiza spiritului şi conţinutului gramatical al art.1 din O.U.G. nr.148/2005, reiese că legiuitorul a dorit ca părinţii să beneficieze de o indemnizaţie lunară de 600 lei în cazul naşterii unui copil, criteriul de determinare al acestui drept fiind extins unui copil născut. În aceste condiţii, pornind de la logica, spiritul şi conţinutul acestei legi, legal este ca părinţii să beneficieze de acest cuantum al indemnizaţiei de 600 lei lunar, în cazul în care ne găsim în situaţia unei naşteri concomitente de doi sau trei copii, pentru fiecare din aceştia. Este anormal şi contrar spiritului legii, apreciază reclamanta, ca ea, cu doi copii născuţi concomitent să beneficieze de aceeaşi sumă ca o mamă care a născut un singur copil.

Un argument suplimentar constă în faptul că o mamă care dă naştere, în perioada în care beneficiază de acest concediu, altor copii, până la trei naşteri, poate beneficia de prelungire până la şase ani a acestui drept a concediului şi inclusiv a indemnizaţiei, ea putând încasa timp de şase ani câte 600 lei lunar, astfel că este firesc, apreciază reclamanta, ca şi ea să beneficieze timp de 2 ani de câte 600 lei lunar, pentru fiecare copil născut concomitent.

Reclamanta, a mai arătat că cheltuielile minimale necesare creşterii unui copil cu vârsta de până la doi ani depăşesc cu mult valoarea celor 600 lei şi, mai cu seamă, valoarea celor două alocaţii, nefiind nici moral, nu numai ilegal să se ignore şi să se facă o discriminare între mamele care aduc pe lume un singur copil şi mamele care nasc doi copii concomitent. Necesităţile legate de creşterea şi educarea celor doi copii se raportează la alimente (lapte praf, cereale cu lapte, brânză calcică, supe, fructe), pampers, medicamente, haine, şampoane, uleiuri, jucării, pătuţuri, tetine, biberoane.

Ca atare, suma pe care reclamanta a înţeles să o pretindă a-i fi plătită retroactiv se ridică la 14400 lei (12 luni x 600 lei), solicitând, totodată, calcularea, pentru lunile

152

următoare până la expirarea concediului pentru creşterea copilului sau până la emiterea unei noi decizii – în măsura în care cuantumul îndemnizaţiei se va modifica legislativ, sumei de 1.200 lei/lună pentru fiecare copil şi daune morale în valoare de 100.000.000 lei. De asemenea, a arătat reclamanta, că se impune emiterea unei noi decizii care să aibă în vedere suma integrală solicitată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.554/2004, O.U.G. nr.148/2005, art.274 Cod procedură civilă.

În şedinţa publică din data de 24.02.2012 reclamanta, prin avocat, a depus la dosar o cerere de precizare a acţiunii principale, arătând că suma la care este îndreptăţită a-i fi restituită este 14.400 lei. De asemenea, a precizat cuantumul daunelor morale solicitate, acestea fiind în sumă de 1.000 lei şi nu 100.000.000 lei, cum arătase prin cererea de chemare în judecată.

La data de 23.03.2012 pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea (fostă Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale Vâlcea) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată şi nelegală.

În motivare pârâta a arătat că prin dispoziţiile Legii nr.239/2009 pentru modificare art.2 din O.U.G. nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului au fost modificat dispoziţiile articolului menţionat.

Prin modificarea adusă de dispoziţiile Legii nr.239/2009 „cuantumul indemnizaţiei prevăzute la art.1 alin.1 se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere”. Aşadar, prin această modificare, în cazul naşterilor multiple, nu se acordă 2 (două), ori 3 (trei) indemnizaţii, ci indemnizaţia acordată care se majorează.

Potrivit art.15 alin.2 din Constituţia României, republicată „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, art.1 din Codul civil „legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”, rezultă fără echivoc că reclamanta nu poate beneficia de dispoziţiile O.U.G. nr.148/2005, astfel cum au fost ele modificate de Legea nr.239/2009, întrucât instanţa trebuie să judece speţa având în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data naşterii şi stabilirii dreptului reclamantei la indemnizaţia pentru creşterea copilului.

153

Pe de altă parte, a arătat pârâta, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a crea, abroga ori modifica dispoziţiile unui act normativ prin soluţiile pronunţate, devenind astfel un legiuitor pozitiv şi nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi sau modificarea celor existente.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Codului procedură civilă, Legea nr.554/2004, O.U.G. nr.148/2005, Normele Metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr.148/2005, aprobate prin H.G. nr.1025/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

La termenul din 23.03.2012 instanţa a luat act că denumirea corectă a pârâtei este Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea, iar reclamanta a depus la dosar plângerea nr.6615/23.03.2012, constând în dovada îndeplinirii procedurii prealabile cu pârâta, precum şi o adresa prin care a solicitat instanţei să constate refuzul nejustificat al pârâtei de a-i achita contravaloarea indemnizaţiei şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtei la plata sumei indicate în cererea de precizare din data de 24.02.2012.

În şedinţa publică din data de 4.05.2012 instanţa a invocat din oficiu excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr.5915/10.04.2007 emisă de Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vâlcea.

Prin sentinţa nr.1828/18 mai 2012, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr.5915/10.04.2007 emisă de Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vâlcea şi a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei nr.5915/10.04.2007 emisă de Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vâlcea formulat de reclamanta Predescu Mihaela în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatare refuz nejustificat şi pretenţii.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că pentru soluţionarea excepţiei tardivităţii invocată din oficiu, sunt aplicabile dispoziţiile art.11 din Legea nr.554/2004 potrivit cărora „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării

154

răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art.2 alin.(1) lit.h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin.(1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.”

Pe calea prezentului demers judiciar reclamanta a înţeles să conteste decizia nr.5915/10.04.2007 emisă de Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vâlcea prin care s-a stabilit o indemnizaţie pentru creşterea copilului în cuantum de 600 lei, aceste drepturi fiind acordate începând cu data de 21.02.2007.

Prin urmare, s-a reţinut că deşi reclamanta a susţinut că decizia i-a fost comunicată abia la 6.03.2012, în realitate aceasta a luat cunoştinţă de actul contestat încă din cursul anului 2007, la momentul încasării primei indemnizaţii pentru creşterea copilului. Începând de la acea dată, reclamanta a cunoscut cuantumul sumei stabilite cu acest titlu, astfel că cererea de anulare a deciziei nr.5915/10.04.2007 înregistrată pe rolul instanţei la data de 10.01.2012 (motivul de anulare privind exclusiv valoarea indemnizaţiei), este formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art.11 alin 2 din Legea nr.554/2004, şi anume un an de la data luării la cunoştinţă de actul contestat.

În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a achita contravaloarea indemnizaţiei şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la plata sumei indicate în cererea precizatoare, instanţa a reţinut că pârâta a efectuat plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului în cuantumul stabilit prin decizia nr.5915/10.04.2007, act administrativ ce nu a fost desfiinţat şi care îşi produce integral efectele. Pe cale de consecinţă, refuzul pârâtei de a plăti o sumă mai mare decât cea stabilită prin decizia menţionată, este unul justificat.

155

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs P. M. solicitând admiterea acestuia, iar pe fond admiterea cererii principale cu obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că în mod greşit instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţia tardivităţii, fără a verifica dacă actul administrativ a fost sau nu comunicat, înscrisurile de la dosar susţinând comunicarea acestuia chiar în timpul procesului.

Reclamanta a formulat plângere prealabilă, nesoluţionată în termenul de 30 de zile.

În întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, nu s-a invocat excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere privind anularea deciziei, rezultând indirect că decizia de calcul nu a fost comunicată niciodată.

Pe fond, se susţine că instanţa nu a verificat legalitatea şi temeinicia cererii în care s-a solicitat respectarea deciziei de recurs în interesul legii.

Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de textele legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând, asupra legii aplicabile, curtea reţine că potrivit art. 9 pct. 4 din L.nr.71/2011, care modifică ar. 6 din Codul civil, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

De asemenea, art. 201 din acelaşi act normativ arată că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Cu atât mai mult, Codul civil nou nu se poate aplica raporturilor juridice născute şi executate anterior datei intrării sale în vigoare, cum este cazul celui în speţă, ultima sumă fiind datorată pentru luna februarie 2009.

Ca atare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1.10.2011, care arată în art. 2512 alin. 2 că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, dar care asupra termenelor de decădere (în speţă art.11 alin. 2 rap. la alin. final din L. nr. 554/2004) obligă

156

organul de jurisdicţie să-l invoce şi să-l aplice din oficiu (art. 2550 alin. 2 C.civ.).

În acest context, faţă de normele legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, Curtea reţine că într-adevăr în întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, nu s-a ridicat excepţia tardivităţii cererii adresată instanţei de contencios administrativ, însă o atare pasivitate a autorităţii administrative pârâte nu înlătură posibilitatea judecătorului de a verifica condiţiile legale de sesizare a instanţei, în special în ce priveşte termenele de decădere.

Dispoziţiile normative aplicabile în materia contenciosului administrativ au caracter imperativ, neputându-se deroga de la acestea şi totodată au caracter de ordine publică, fiind instituite de legiuitor pentru protejarea unui interes general.

Prevederile legale, reglementând condiţiile de sesizare a instanţei sunt analizate de către judecător în toate cazurile în care legea nu prevede expres o derogare, sub aspect procedural, de la o atare verificare, cum este cazul plângerii prealabile prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004, care îşi păstrează caracterul imperativ şi de ordine publică, dar pentru care Codul de procedură civilă arată în art.109 alin.3 că nerespectarea procedurii poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

În privinţa termenului de sesizare a instanţei însă, Codul de procedură civilă, nu prevede derogare de la D. nr. 167/1958, aplicabil raportului juridic în speţă, astfel că judecătorul fondului în mod corect a trecut la verificarea cerinţei de sesizare a instanţei în termenul de 6 luni reglementat de art.11 din Legea nr.554/2004.

Instituirea unui termen de prescripţie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, justificată pe considerentele de stabilitate a circuitului administrativ cu efecte în sfera civilă şi în special pe lămurirea rapidă a raporturilor de drept administrativ, reprezintă o condiţie imperativă şi de ordine publică, pe care judecătorul este chemat să o analizeze.

Astfel, potrivit art.11 alin.1 din Legea nr.554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; data

157

comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii etc.

Alin.2 al textului instituie o derogare, arătând că pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin.(1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, termenul de un an fiind unul de decădere.

Într-adevăr, din datele dosarului nu se relevă dovada de comunicare a deciziei nr.5915/10 aprilie 2007, pentru ca de la acest moment să se calculeze termenele pentru sesizarea prealabilă, iar ulterior pentru sesizarea instanţei, însă, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, reclamanta a primit suma astfel stabilită începând cu anul 2007, prin încasarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, rezultând în mod cert cunoaşterea cuantumului sumei stabilită cu acest titlu.

Dacă s-ar considera că numai comunicarea efectivă atrage curgerea termenului de sesizare a instanţei, cu înlăturarea ipotezei art.11 alin.2 din Legea nr.554/2004, relativă la data luării la cunoştinţă (pe altă cale-n.n.), s-ar ajunge ca pasivitatea reclamantului în contestarea unui act pe care totuşi îl cunoaşte, să prelungească termenul, exclusiv în raport de voinţa acestuia, ceea ce faţă de argumentele sus arătate nu poate fi primit.

Interesul reclamantei în contestarea deciziei, este evident însă, nu se poate reţine că decizia de recurs în interesul legii nr. 26/14 noiembrie 2011 deschide persoanelor interesate o cale procesuală pe care nu au exercitat-o cu respectarea dispoziţiilor legale.

Or, potrivit art.3307 alin.2 Cod procedură civilă, decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Cu atât mai mult, decizia care lămureşte cu caracter obligatoriu pentru instanţe interpretarea unei dispoziţii legale, nu are efect asupra condiţiilor procedurale de exercitare a acţiunii prin care se solicită recunoaşterea drepturilor la care se referă textul.

Faţă de faptul că primul capăt de cerere are caracter principal, iar acordarea despăgubirilor şi plata indemnizaţiei

158

sunt determinate de soluţia pronunţată asupra acestuia, având caracter accesoriu, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că se impune respingerea recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ., curtea va respinge recursul ca nefondat. Pentru aceste motive a fost respins ca nefondat, recursul formulat de reclamanta P. M., domiciliată în Rm.Vâlcea, judeţul Vâlcea, împotriva sentinţei nr.1828/18.05.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.180/90/2012, intimată fiind pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea, cu sediul în Rm.Vâlcea, judeţul Vâlcea.

6. Verificarea îndeplinirii condiţiei justificării unui interes legitim. Noţiunea de persoane vătămate în cursul procedurii de achiziţii publice.

Art. 255 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.34/2006

În procedura care se derulează iniţial în faţa Consiliului şi ulterior în faţa instanţei de judecată, reclamanţii trebuie să justifice un interes, respectiv să fie, în sensul O.U.G.nr.34/2006, persoane vătămate în procedură.

Curtea reţine că potrivit art. 255 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţională, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Persoana vătămată este definită de alin.2 al textului ca orice operator economic care: are sau a avut un interes legitim în legătură cu respectiva procedură de atribuire şi a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu ca o consecinţă a unui act al autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice, ori ca urmare a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri privind respectiva procedura de atribuire.

159

Ca atare, faţă de stadiul procedurii, de clasamentul stabilit de autoritatea contractantă prin procesul verbal din 16.08.2012, rezultând că autoarea plângerii se situează pe locul al treilea, Curtea constată că aceasta trebuie să justifice mai întâi posibilitatea de a urca în locul celorlalţi doi ofertanţi situaţi pe poziţiile prioritare 1 şi 2.

(Decizia nr. 2800/R-cont/10 Decembrie 2012)

Prin plângerea formulată de C&S D. G. I., în calitate de lider al asocierii formata din C&S D. G. I. Associati S.R.L. & S.C. P. & Asociaţii S.R.L., împotriva Deciziei nr.3650/337C7/3915 din 12.10.2012 a Consiliului de Soluţionare a Contestaţiilor, în contradictoriu cu SC A. SA, s-a solicitat:

- desfiinţarea Deciziei C.N.S.C. ca fiind netemeinică şi nelegala; admiterea contestaţiei;

- anularea Comunicării rezultatului procedurii nr.23355/28.08.2012 prin care s-a dispus declararea ofertei asocierii reclamante ca fiind "admisibila dar declarata necâştigătoare" în cadrul procedurii de atribuire a contractului Asistenta Tehnica pentru supervizare lucrări "Extinderea si Reabilitarea infrastructurii de apa si apa uzata în Jud. Vâlcea" ca fiind nelegală şi netemeinică;

- anularea Raportului procedurii precum şi a tuturor actelor subsecvente, având în vedere că: ofertantul declarat câştigător Asocierea SC E. R. SRL & E. S. de I. SL a prezentat o ofertă inacceptabilă (conform dispoziţiilor art.36 alin.1 lit.b şi f) din H.G. nr.925/2006, coroborate cu dispoziţiile art.36l alin.4 din H.G. nr.925/2006 şi ale art.202 alin.1 şi 11 din O.U.G. nr.34/2006), având în vedere nejustificarea preţului neobişnuit de scăzut pe care l-a prezentat în oferta, în scopul de a obţine punctajul maxim alocat pentru Criteriul de atribuire nr.1 Preţul ofertei menţionat în Fisa de Date a Achiziţiei; Asocierea H. B. Romania SRL & H. International a prezentat o oferta inacceptabilă, nejustificând preţul neobişnuit de scăzut; acordarea ofertei prezentate de către asocierea reclamantă a unui punctaj de doar 90,39 puncte, care să permită declararea ca fiind câştigătoare a ofertei celuilalt operator economic (care a obţinut nici mai mult, nici mai puţin decât maximul de 100 puncte), fără detalierea modului în care s-a ajuns la acest punctaj reprezintă o încălcare flagrantă a principiilor

160

consacrate de art.2 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006, respectiv transparenta, egalitatea de tratament şi, nu în ultimul rând, eficienta utilizare a fondurilor publice; Oferta reclamantei respectă toate cerinţele minime expres prevăzute în documentaţia de atribuire iar preţul ofertat este unul real, serios si care asigură implementarea contractului în condiţii optime, fără a pune în pericol implementarea celor unsprezece contracte de lucrări;

- Obligarea autorităţii contractante la reanalizarea şi reevaluarea ofertelor cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare în materia achiziţiilor publice şi a prevederilor documentaţiei de atribuire;

- Obligarea autorităţii contractante la emiterea unei Comunicări privind rezultatul procedurii in conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în vigoare în materia achiziţiilor publice şi cu prevederile documentaţiei de atribuire, precum şi cu respectarea principiilor consacrate de art.2 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006.

În motivare se arată că autoritatea contractantă SC A. SA a organizat procedura de atribuire, prin licitaţie deschisă (on-line), în vederea atribuirii contractului Asistenta Tehnica pentru supervizarea lucrării "Extinderea si Reabilitarea infrastructurii de apa si apa uzata în Judeţul Vâlcea", conform anunţului de participare publicat în SEAP sub nr.135.081/27.04.2012.

Asocierea compusă din C C&S D. G. I.SRL & SC P. & Asociaţii SRL, reprezentata prin Lider de asociere C&S D.G.I. Associati SRL, si-a manifestat intenţia de a participa la această procedură prin depunerea, in termenul legal, a unei oferte conforme şi care îndeplineşte toate condiţiile minime de acceptabilitate solicitate în cuprinsul Documentaţiei de atribuire şi Fisei de date a achiziţiei.

La data de 28.08.2012 au fost înştiinţaţi, prin Comunicarea privind rezultatul procedurii de atribuire a contractului Asistenta Tehnica pentru Supervizare Lucrări "Extinderea şi Reabilitarea infrastructurii de apa si apa uzata in jud. Vâlcea" nr.23355 de faptul că oferta sa a fost declarata admisibila, însă ,nu a fost declarata câştigătoare, deoarece a fost clasată pe locul III cu un punctaj final de 90,39 puncte. Oferta desemnata câştigătoare a fost cea depusa de Asocierea SC E. Romania SRL & E. S. de I. SL, corespunzătoare din punct de vedere al cerinţelor documentaţiei de atribuire şi al cărei

161

preţ este de 7.982.400 lei fără TV A, cu un punctaj final de 100 puncte.".

Ulterior, în urma studierii dosarului achiziţiei (la data de 20.09.2012) a luat la cunoştinţă de faptul că pe locul II a fost clasată oferta asocierii H. International Bucharest SRL & H. International NV, care a prezentat un preţ de 8.435.417 lei şi a primit un punctaj de 96,2 puncte.

În urma studierii dosarului achiziţiei în baza art.274 alin.4 din O.U.G. nr.34/2006, a înţeles să precizeze contestaţia iniţială cu privire la motivele de inacceptabilitate si neconformitate ale ofertelor clasate pe locurile I si II.

Consiliul nu a analizat in mod concret, prin prisma dispoziţiilor art.36 alin.1 lit.b) din H.G. nr.925/2006, coroborate cu cele ale art. 361 alin. 4 si ale art. 79 din H.G. nr.925/2006 si ale art.202 alin.1 şi 11, menţinând decizia comisiei de evaluare de declarare ca şi câştigător un ofertant care a prezentat o oferta inacceptabilă.

Potrivit art.36 alin.1 lit.b) din H.G. nr.925/2006, "Oferta este considerata inacceptabila în următoarele situaţii: b) a fost depusa de un ofertant care nu îndeplineşte una sau mai multe dintre cerinţele de calificare stabilite in documentaţia de atribuire sau nu a prezentat, conform prevederilor art.11 alin.(4) - (5), documente relevante în acest sens...".

În cadrul ofertei depuse de către E. mai mulţi dintre experţii propuşi nu îndeplinesc condiţiile minime solicitate în FDA, după cum urmează:

Pentru inginer rezident pentru contractul cl.2 – I. B., potrivit Fisei de date a achiziţiei, la pag. 9, CAP. 5.5, pentru poziţia inginer rezident pentru contractul CL2, a fost solicitata îndeplinirea de către expertul propus de ofertanţi a următoarelor cerinţe: Calificare - studii superioare tehnice de lunga durata minim 4 ani in domeniul construcţii, mecanic, electric, instalaţii pentru construcţii, experienţa profesionala generala: - minim 5 ani, experienţa profesională specifică, - minim 3 ani experienţa in supervizarea lucrărilor de investiţii in domeniul epurării apelor uzate implementate in calitate de supervizor, reprezentant al beneficiarului(manager contract/diriginte de şantier), reprezentant al executantului (manager de contract).

În Fisa de date se specifica ca si condiţie obligatorie, prezentarea următoarelor documente: 1. Curriculum Vitae

162

pentru fiecare expert principal (Formular 9) semnat de fiecare titular in parte. Curriculum Vitae trebuie sa cuprindă experienţa generala si profesionala specifica pentru îndeplinirea criteriilor solicitate. 2. Documente care sa dovedească vechimea în muncă (copii după carnetul de munca/contract individul de munca, recomandări emise de angajatori din care sa reiasă perioadele menţionate în CV. 3. Certificate Emise de angajatori sau referinţe care sa probeze experienţa profesională specifica indicata in CV (certificatele sau referinţele vor fi contrasemnate de o autoritate contractantă de care clientul beneficiar privat al proiectului in care expertul a fost implicat si vor trebui să specifice perioada de la data până la data, activităţile desfăşurate şi poziţia ocupată.

Pentru poziţia de Inginer Rezident pentru contractul CL 2, ofertantul câştigător l-a propus pe dl. I. B., care nu îndeplineşte cerinţele referitoare la experienţa profesionala specifica de minim 3 ani in supervizarea lucrărilor de investiţii in domeniul epurării apelor uzate.

La pagina 532 din oferta E. se afla depus C.V.-ul domnului B. I., care pentru perioada iulie 2007 - mai 2011 indica ca si angajator operatorul economic SC C. C. SRL unde a ocupat funcţia de Director general/Manager contract/ Diriginte de şantier, iar la rubrica proiecte sunt descrise mai multe fără a se detalia perioada în care, a activat ,,de la data la data” cum se solicita in FDA, pentru fiecare proiect în parte. Printre aceste proiecte este descris si un proiect desfăşurat în comuna Leleşti, judeţul Gorj, si anume „Canalizare si epurarea apelor uzate si modernizare drumuri în comuna Leleşti, satele: L., Fr. şi R.”.

În vederea demonstrării experienţei profesionale specifice de minim 3 ani în supervizarea lucrărilor de investiţii în domeniul epurării apelor uzate pentru expertul propus, ofertantul declarat câştigător a depus Recomandarea (fără număr de înregistrare) din data de 5.04.2012 pag.538 oferta E., emisa de către Primaria Comunei Leleşti.

In cadrul acestei recomandări nu se face nici o referire în baza cărui contract sau în numele cărui angajator a asigurat acest expert supervizarea din partea Beneficiarului. Acest fapt este în mod intenţionat nespecificat deoarece acest expert nu a ocupat o astfel de poziţie in cadrul acestui proiect.

Pentru servicii de dirigenţie de şantier Comuna

163

Lelesti a încheiat următoarele contracte: Contractul de servicii nr.2817/16.07.2009 cu P.F.A. Ţ. Ş., Contractul de servicii nr.2818/16.07.2009 cu P.F.A. R.G.".

Nu exista o corelare intre CV, Carnet de Munca si Recomandarea depusa, Comisia de evaluare trebuia sa manifeste un minim de diligenta pentru a constata ca acest document este întocmit pro causa, şi prin luarea lui în considerare sunt atinse în mod iremediabil interesele celorlalţi participanţi la procedura.

Pentru dovedirea experienţei specifice acest expert a depus numai aceasta recomandare, emisa in mod nelegal, iar prin îndepărtarea acesteia, el nu mai poate face dovada experienţei solicitate.

Deşi Consiliul este cu acord cu critica subscrisei potrivit căreia din documentele prezentate NU rezulta cele solicitate prin FDA, reţinând mai exact "in perioada iulie 2007-mai 2011 dl. B. I. a fost angajat al SC C. C. SRL, ocupând funcţia de Director general/Manager contract/Diriginte de şantier, iar proiectele la care a participat sunt în număr de trei, fără a fi prezentat detaliat si fără a fi specificate perioadele alocate pentru fiecare, în formatul luna şi an, aşa cum se solicita in Fisa de date a achiziţiei", ulterior acesta disculpa pe ofertantul declarat câştigător pentru încălcarea F.D.A. deoarece "pe de o parte, a avut in vedere faptul ca participarea la cele trei proiecte a fost in perioada iulie 2007- mai 2011, iar pentru perioadele care se suprapun se va lua in considerare o singura data, iar pe de alta parte, faptul ca din recomandarea eliberata de Primăria Comunei Leleşti rezulta ca acest proiect a fost derulat in perioada septembrie 2008-decembriei 2011, fiind astfel completata perioada aferenta acestui proiect in CV-ul prezentat pentru dl. B. I. "

Prin afirmaţiile sale CNSC contrazice chiar înscrisurile depuse de către reclamantă, şi anume Fisa naveta pentru documentele specifice procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publica de servicii încheiat cu PFA Ţ. Ş. şi Fisa naveta pentru documentele specifice procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publica de servicii încheiat cu PFA R.G., din cuprinsul cărora rezultă neechivoc obiectul contractelor de servicii încheiate cu cei doi diriginţi de şantier, proiectul aferent acestor contracte, perioada serviciilor desfăşurate, inclusiv valoarea acestora.

Pentru expert principal 2- inginer de proces staţie

164

tratare apă potabilă (STAP)- C. A. C., în F.D.A la capitolul Experienţa profesionala specifica se solicita - minim 3 ani experienţa in operarea sau proiectare STAP în calitate de inginer de proces/proiectant in domeniul apei potabile. "

In demonstrarea îndeplinirii acestei cerinţe pentru expertul propus, ofertantul E. a depus următoarele documente: Curriculum Vitae- pag.454-461 oferta E., copii ale diplomelor si certificatelor obţinute -pag.461-463 oferta E., carnet de Munca; pag.468-474 - oferta E., Recomandarea din 20.04.2012 emisă de A. Gorj - pag.464 oferta E., recomandare emisă de E. din 18.07.2011 -pag.463 oferta E., certificat nr.548 din 17.05.2012 emis de V. W. S. & Technologies Romania SRL.

La data de 16.07.2012 autoritatea contractantă a transmis către E. Solicitarea de Clarificări nr.19074, unde cu privire la expertul C. A. C., solicita ofertantului să clarifice următoarele aspecte: referitor la experienţa profesională specifică - Inginer de Proces Staţie Tratare Apa Potabila (STAP) C. A.C.,certificat pag.465 nr.548/'17.05.2012 emis de V. W. dovedind calitatea de inginer de proces, în domeniul apei potabile, perioada februarie 2006-decembrie 2008, nu este contrasemnata de beneficiar, recomandarea pag.463 emisa de E. din 18.07.2011 pentru perioada 03.2011-07.2011, nu este contrasemnata de beneficiar."

La aceasta solicitare de clarificări ofertantul declarat câştigător a răspuns prin adresa înregistrata la A. sub nr. 19689/19.07.2012, prin care aduce la cunoştinţa Autoritarii contractante ca ,,referitor la recomandarea emisa de V. W., care acoperă proiectele in care a fost implicat dl. C. în calitate de inginer de proces, în perioada 09.2003-02.2006 si respectiv 02.2006 -12.2008 dorim sa precizam ca Grupul V. W. include A. N. Bucureşti, fiind astfel însuşi Beneficiarul în cadrul proiectelor: Uzina de Apa R. – A. N. Bucureşti (Grupul V. W.) -Uzina de Apa A.- A. N. Bucureşti (Grupul V. W. -Uzina de Apa R. – A. N. Bucureşti (Grupul V.W.”.

Prin acelaşi răspuns la clarificări pentru acest expert se transmite o Recomandare emisa de SC Apa V. Iaşi care ar trebui să susţină Recomandarea emisă de către E. în calitate de angajator, si care nu era contrasemnată de beneficiarul proiectului.

Din coroborarea informaţiilor obţinute din documentele depuse de către E. în cadrul ofertei sale şi răspunsul la clarificări, este evident ca nici acest expert nu

165

îndeplineşte cerinţele minime solicitate prin F.D.A şi în mod ilegal Comisia de evaluare a declarat ca fund îndeplinite si acceptabila oferta, având în vedere următoarele: în ceea ce priveşte Certificatul/Recomandarea emisa de V. W. Solutions & Technologies România SRL, Comisia de evaluare s-a mulţumit cu răspunsul informal al ofertantului prin care ii aduce la cunoştinţa cum ca ar face parte din acelaşi grup de firme, şi în concluzie nu mai era nevoie sa fie contrasemnate de către beneficiarii proiectelor.

Or, V. W. nu are calitate de beneficiar al proiectelor, nici in calitate de autoritate contractanta si nici in calitate de client privat.

La proiectele Uzina de apa: R., A. si C. - calitatea de beneficiar este deţinută de SC A.N. SA Bucureşti, entitate juridică distinctă de societatea care a emis recomandarea. SC A.N.SA este concesionarul serviciilor de alimentare cu apa in Bucureşti până în anul 2025, iar V. W. Solutions & Technologies Romania SRL este un operator economic privat care activează în acest domeniu (apa - canal).

Este irelevant faptul ca societatea franceza V. E. Compagnie Generale des Eaux deţine o parte din acţiunile A. N. SA Bucureşti, deoarece acesta are doar calitatea de acţionar care nu se confundă cu persoana juridica distincta SC A. N. SA Bucureşti.

Cu toate acestea, în opinia CNSC, grupul de societăţi (sau holding-ul) este reglementat de legislaţia noastră naţionala, reţinându-se in pag.45 din Decizie - paragraf 7: în ceea ce priveşte recomandarea emisa de către V. W. este relevantă afirmaţia ofertantului SC E. Romania SRL potrivit căreia - Grupul V. W. include A. N. Bucureşti, fiind astfel însuşi Beneficiarul în cadrul proiectelor, grupul de firme fiind construit in jurul unei societăţi care le asigura conducerea, reunind societăţi comerciale independente din punct de vedere juridic, fiind însă strâns legate intre ele prin participaţii si relaţii contractuale."

Ca atare, nu beneficiarul proiectelor a emis recomandările în discuţie.

Tot ca răspuns la Solicitarea de Clarificări nr., prin Adresa înregistrata la A. sub nr. se transmite Recomandarea fără număr si fără dată emisă de A. V. Iaşi pentru acelaşi expert, inginer de proces C.A.C., care ar trebui să susţină experienţa profesionala specifica, iniţial indicată prin adresa

166

emisa de E. în data de 18.07.2011.Aceasta recomandare include o perioada ulterioară

depunerii ofertelor, si anume 04.2012-07.2012 şi este evident ca este emisa cu mult după aprilie 2012 când a fost depusa oferta, astfel ca ea nu poate fi luata în calcul la determinarea experienţei specifice.

În ce priveşte inginerul rezident pentru contractul CL3, CL7, CL 11 – D. E. V., potrivit Fisei de date a achiziţiei, la pag. 9, CAP. 5.5, pentru poziţia inginer rezident pentru contractul CL2, au fost solicitată îndeplinirea de către expertul propus de ofertanţi a următoarelor cerinţe: Calificare: - studii superioare tehnice de lunga durata minim 4 ani in domeniul construcţii, mecanic, electric, instalaţii pentru construcţii. Experienţa profesionala generala: - minim 5 ani. Experienţa profesională specifica - minim 3 ani experienţa in supervizarea lucrărilor de investiţii in domeniul epurării apelor uzate implementate in calitate de supervizor, reprezentant al beneficiarului(manager contract/diriginte de şantier), reprezentant al executantului (manager de contract).

In ceea ce priveşte modalitatea de îndeplinire a acestor cerinţe, tot în FDA se specifica ca şi condiţie obligatorie, prezentarea următoarelor documente: 1. Curriculum Vitae pentru fiecare expert principal (Formular 9) semnat de fiecare titular in parte. Curriculum Vitae trebuie sa cuprindă experienţa generala si profesionala specifica pentru îndeplinirea criteriilor solicitate. 2. Documente care sa dovedească vechimea in munca (copii după carnetul de munca/contract individul de munca, recomandări emise de angajatori din care sa reiasă perioadele menţionate în CV. 3. Certificate Emise de angajatori sau referinţe care sa probeze experienţa profesionala specifica indicata in CV (certificatele sau referinţele vor fi contrasemnate de o autoritate contractantă de care clientul beneficiar privat al proiectului in care expertul a fost implicat si vor trebui sa specifice perioada de la data pana la data, activităţile desfăşurate şi poziţia ocupata. "

Pentru poziţia de Inginer Rezident pentru contractul CL 3, CL 7, CL 11, ofertantul câştigător a propus-o pe doamna D. E. V., care nu îndeplineşte cerinţele referitoare la experienţa profesională specifică de minim 3 ani in supervizarea lucrărilor de investiţii in domeniul epurării apelor uzate.

167

Prin Răspunsul nr.13365/18.07.2012 la solicitarea de clarificări a autoritarii contractante, E. prezintă o nouă recomandare pentru acest expert, emisa de A.R. Gorj, care suplimentar de prima recomandare depusa o data cu oferta, precizează conform FDA perioada implicării acestui expert in proiect respectiv, 06.2010-07.2012.

Si cu privire la acest expert, data emiterii noii recomandări este la 5 luni de la data depunerii ofertei, iar perioada aprilie - iulie 2012 nu poate fi calculata la experienţa specifica.

Ataşat răspunsului la clarificări, ofertantul declarat câştigător depune şi o a treia recomandare de la acelaşi beneficiar prin care se doreşte dovedirea experienţei în funcţia de inginer proiectant.

Spre deosebire de primele două recomandări, emise tot de A. Gorj, aceasta este nedatata, fără număr de înregistrare si emisă de o persoana necunoscută care semnează pentru persoana nominalizata, din cadrul Biroului de producţie.

Evident, aceasta recomandare este un înscris pro causa, fabricat pentru a ,,acoperi" perioada in care ,,pe lângă calitatea de inginer proiectant d-na E. D. a mai îndeplinit si calitatea de diriginte de şantier. "

Comisiei de evaluare îi era interzis sa considere a fi concludente răspunsurile la solicitarea de clarificări, atâta timp cât prin aceasta recomandare nu se specifică în cadrul căror proiecte a fost ,,si diriginte de şantier" si pe ce perioada, deci nici sub acest aspect nu sunt îndeplinite cerinţele minime solicitate prin FDA iar oferta E. trebuia respinsă ca inacceptabilă.

B. Potrivit dispoziţiilor art.36 alin.1 lit.f) din H.G. nr.925/2006: "Oferta este considerata inacceptabila în următoarele situaţii: (...) în urma verificărilor prevăzute la art.202 şi 203 din O.U.G. nr.34/2006 se constată ca oferta are un preţ neobişnuit de scăzut pentru ceea ce urmează a fi furnizat/prestat/executat, astfel încât nu se poate asigura îndeplinirea contractului la parametrii cantitativi si calitativi solicitaţi prin caietul de sarcini."

1. Nejustificarea de către ofertantul câştigător Asocierea E. a preţului aparent neobişnuit de scăzut prin răspunsul formal şi lacunar transmis la cererea Autorităţii contractante,

168

În urma accesării in SEAP a propunerii financiare depuse de către E. Comisia de evaluare a constatat ca "oferta financiara prezentata are un preţ aparent neobişnuit de scăzut în raport cu ceea ce urmează a fi prestat, acesta fiind de 58,73 din valoarea estimata a contractului”. Deoarece oferta reprezintă mai puţin decât 85% din valoarea estimata a contractului, Comisia de evaluare a înţeles sa facă aplicarea dispoziţiilor art.361 alin.2 şi 3 din H.G. nr.925/2006, coroborate cu dispoziţiile art.202 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, formulând Cererea de clarificare nr.22199 din 14.08.2012 privind propunerea financiara, prin care a solicitat ofertantului sa transmită Anexa nr.V.A din Propunerea financiară-completată în integralitate, fundamentarea economica a modului de formare a preţului si documente relevante care au stat la baza întocmirii acesteia si a Propunerii financiare.

Ca răspuns la adresa nr.22199/14.08.2012, si anume Cererea de clarificare, E. a transmis Adresa fără număr şi fără dată, fără număr de înregistrare la autoritatea contractanta, prin care prezintă aşa-zisa justificare a preţului ofertei depuse.

În justificarea preţului aparent neobişnuit de scăzut, ofertantul a prezentat un tabel în care doreşte sa justifice costul unitar lei/zi lucrătoare, iar din analiza acestui tabel, rezultă că nu a prezentat fundamentarea economică a modului de formare a preţului conform menţiunii din Anexa 5 A, declarând doar formal ca o respectă, spre deosebire de reclamantă, care a prezentat pentru fiecare expert costuri administrative şi operaţionale, conform Solicitării autorităţii contractante si formularului 5A, cheltuieli administrative, impozite, taxe, etc.;

La Capitolul Cheltuieli diverse si neprevăzute, este trecuta valoarea 0, nerespectând astfel cerinţele exprese prevăzute de Caietul de sarcini, care impunea ofertanţilor să ia în calcul şi să evidenţieze în preţul ofertat, posibilitatea prelungirii contractului cu maxim 10 luni.

Din justificarea prezentata nu rezulta valoarea cheltuielilor administrative, precum: transport, cazare, diurne, concedii, asigurări medicale etc. raportarea la salariul mediu brut pe economie la nivel naţional este nerelevanta deoarece aceasta valoare statistica se rezuma exclusiv la cuantumul remuneraţiei expertului, însă în speţă aceasta suma trebuie sa cuprindă tot ceea ce este trecut in algoritmul prezentat în Anexa 5; C.U.Z.=Rbp+CPp+Cad+Cbl+CSp+Cx+Pb, mai exact,

169

costurile de personal mai sus expuse, cheltuieli administrative, cheltuieli aferente birourilor de proiect, alte cheltuieli necesare neprevăzute, profit brut prestator; in justificarea si fundamentarea economica a formarii preţului nu este individualizat profitul aşa cum era in mod obligatoriu solicitat prin formula de calcul.

Personalul implicat in contractul de servicii de supervizare are nevoie de echipamente de lucru. Ca urmare, nu se poate reţine afirmaţia Autorităţii contractante, că obiectul procedurii este achiziţia de servicii de consultanţă şi nicidecum achiziţia de produse sau lucrări, astfel ca ofertanţii pentru fundamentarea preţului aveau posibilitatea sa transmită nivelul de salarizare a forţei de muncă, aceste informaţii fiind transmis de către ofertantul declarat câştigător.

Experţii din echipa Consultantului trebuie să aibă in dotare echipamente cu care să îşi exercite atribuţiile zilnice pe şantier: echipamente de măsură şi control, echipamente de captare si transmitere a imaginilor, echipament topo etc., tot ceea ce îi permite Dirigintelui de şantier să îşi îndeplinească sarcinile stabilite prin Legea nr.10/1995.

Faptul că antreprenorii lucrărilor vor pune la dispoziţia Consultantului birouri de şantier în imediata vecinătate a birourilor Antreprenorului, cu acces la utilităţile necesare, nu este conform cerinţelor, deoarece caietul de sarcini aferent contractelor de lucrări prevede că antreprenorul pune la dispoziţie containere pentru organizarea biroului. Dotarea acestui container cu birouri de lucru, scaune, PC-uri. multifuncţional (copiator, imprimanta, scaner, fax), aparate foto/filmat, echipament topo sunt in sarcina Consultantului.

Astfel în extras din Caietul de sarcini se arată că »Consultantul este obligat ca şi parte interesata a contractului sau sa îşi asigure mobilierul, telefon, fax, calculatoare, conexiune la internet, echipamente de multiplicare documente alte facilitaţi şi echipamente de birotica, precum şi orice alte dotări necesare pentru îndeplinirea sarcinilor prevăzute în prezentul Contract."

Aceste menţiuni se regăsesc şi în celelalte caiete de sarcini pentru atribuirea contractelor de lucrări ridicate deja in SEAP de AC.

Referitor la precizarea AC de la pagina 5, unde menţionează ca Ofertantul declarat câştigător a transmis o

170

formula de calcul, respectiv: C.U.Z.= Rbp+CPp+Cad+CbI+CSp+Cx+Pb se arată că aceasta nu este susţinută de documente

CNSC reţine că E. ,,a transmis documentele solicitate, detaliind modul de formare a preţului", dar ofertantul declarat câştigător nu a transmis decât un răspuns lacunar, neînsoţit de documente justificative.

Nelegal şi netemeinic, C.N.S.C. a respins critica referitoare la nerespectarea de către asocierea E. a prevederilor cuprinse la pct.4^2 din Caietul de sarcini; in mod eronat se retine ca asocierea câştigătoare, prin oferta prezentata, a prezentat în preţul ofertat şi perioada de prelungire a contractului cu 10 luni, deoarece în ofertă nu se face referire la aceasta prelungire, şi nici nu au făcut dovada că în preţul ofertat ar fi incluse si costurile necesare prelungirii contractului cu 10 luni.

Anexa 5A, prezentata de ofertantul E. în cadrul Propunerii financiare nu respecta formatul solicitat de AC prin Documentaţia de atribuire. Astfel, Ofertantul cu buna ştiinţa a inserat aceeaşi definiţie pentru experţii pe termen lung ca şi pentru experţii pe termen scurt, ceea ce contravine prevederilor regulamentului Comisiei europene. Ca urmare, Oferta in care se modifica formularele puse la dispoziţie prin Documentaţia de atribuire este neconformă.

Ofertantul a prezentat toţi experţii secundari solicitaţi de Autoritatea Contractanta ca si Experţi pe termen lung.

Oferta H. International (Bucharest) SRL & H. International NV - oferta declarata admisibila de către comisia de evaluare si clasata pe locul 2.

Comisia de evaluare a încălcat dispoziţiile art.36 alin.1 lit.b) din H.G. nr.925/2006, art.36 alin.1 lit.f) coroborat cu dispoziţiile art.36 alin. 4 si ale 79 din H.G. nr.925/2006 şi ale art. 202 alin.1 şi V din O.U.G. nr.34/2006, declarând admisibil un ofertant care a prezentat o oferta inacceptabila.

Caracterul inacceptabil al ofertei prezentate de către asocierea H. rezultă din nejustificarea de către ofertantul clasat pe locul II Asocierea H. a preţului aparent neobişnuit de scăzut prin răspunsul formal şi lacunar transmis la cererea AC.

În urma accesării în SEAP a propunerii financiare depuse de către H. Comisia de evaluare a constatat ca "oferta financiara prezentata are un preţ aparent neobişnuit de scăzut

171

în raport cu ceea ce urmează a fi prestat, acesta fiind de 62,06 din valoarea estimata a contractului." Deoarece oferta reprezintă mai puţin decât 85% din valoarea estimată a contractului, Comisia de evaluare a înţeles să facă aplicarea dispoziţiilor art.361 alin.2 şi 3 din H.G. nr.925/2006, coroborate cu dispoziţiile art.202 alin. 1 din O.U.G. nr.34/2006, formulând Cererea de clarificare nr.22200 din 14.08.2012 privind propunerea financiara, prin care a solicitat ofertantului sa transmită Anexa nr. V.A din Propunerea financiara - completată în integralitate, fundamentarea economica a modului de formare a preţului si documente relevante care au stat la baza întocmirii acesteia şi a Propunerii financiare.

Ofertantul H. a răspuns la Solicitarea de clarificări prin adresa înregistrata la A. sub nr.22272 din 16.08.2012 ora 800, iar comisia de evaluare a constatat ca ofertantul a justificat preţul ofertat, oferta fiind declarată admisibilă. Din analiza justificării prezentate rezultă că salariile nete ale experţilor inginer de proces staţie apa şi pentru inginer tratare staţie epurare expertul pe termen scurt şi verificatorii de proiect au fost greşit calculate.

Datoriile angajatorului către bugetul de stat au fost de asemenea greşit calculate, în sensul ca nu au respectat prevederile legale în vigoare, aplicând procente mult mai mici decât cele obligatorii stabilite (spre exemplu la Lider de Echipa, calculate conform legii de 5760 lei iar valoarea trecută de H. în oferta este de numai 2.568 lei).

Nu s-a putut verifica costul total ofertat deoarece reclamanta nu a putut să estimeze, pentru fiecare expert în parte, calculul "adaus comercial" neştiind ce reprezintă.

In concluzie, şi ofertantul Asocierea H. clasat pe locul 2, a fost greşit evaluat de Comisia de evaluare.

In concluzie, se solicită admiterea plângerii, desfiinţarea deciziei CNSC atacate, şi pe cale de consecinţa admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulata si precizată/dezvoltată, în sensul anularii Comunicării rezultatului procedurii nr.23355/28.08.2012 ca fiind nelegală şi netemeinică, anularea Raportului procedurii precum şi a tuturor actelor subsecvente, obligarea autorităţii contractante la reanalizarea şi reevaluarea ofertelor cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare în materia achiziţiilor publice şi a prevederilor documentaţiei de atribuire şi obligarea autoritarii contractante la emiterea unei Comunicări privind rezultatul

172

procedurii în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în vigoare în materia achiziţiilor publice şi cu prevederile documentaţiei de atribuire, precum şi cu respectarea principiilor consacrate de art.2 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006.

Prin decizia nr.3650/337/C7/3915/12.10.2012, C.N.S.C. a respins ca nefondată contestaţia formulată de C&S D. G. I., în calitate de lider al asocierii formata din C&S D. G. I. Associati SRL & SC P. & Asociaţii SRL, dispunând continuarea procedurii de achiziţie publică.

Pentru a pronunţa această soluţie Consiliul a reţinut că autoritatea contractantă S.C. A. S.A., prin anunţul de participare nr. 135081/27.04.2012, publicat în Sistemul Electronic de Achiziţii Publice - SEAP, a iniţiat procedura de atribuire, prin licitaţie deschisă, a contractului de achiziţie publică având ca obiect ,,Asistenţa tehnică pentru supervizarea lucrărilor proiectului “Extinderea şi reabilitarea infrastructurii de apă şi apă uzată în jud. Vâlcea”, documentaţia de atribuire fiind postata în SEAP. Valoarea estimata a contractului este de 13.591.509 lei, fără T.V.A., iar criteriul de atribuire "oferta cea mai avantajoasa din punct de vedere economic".

În raportul procedurii nr. 23243/27.08.2012, s-a consemnat că oferta depusă de către C&S D. G. I. Associati S.R.L. a fost declarata admisibilă şi respinsă, oferta desemnata câştigătoare, conform criteriului de atribuire ,,oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic" fiind cea prezentata de către asocierea formată din S.C. E. Romania S.R.L şi E. Servicios de Ingenieria SL, cu o propunere financiara de 7.982.400 lei, fără T.V.A., cu un punctaj final de 100 puncte.

Comunicarea privind rezultatul procedurii de atribuire a fost făcută de către autoritatea contractantă către C&S D. G. I. Associati S.R.L., prin adresa nr.23355/28.08.2012.

Consiliul a constatat că aceasta se referă la rezultatul procedurii de achiziţie publică, contestatorul criticând, pe de o parte, oferta prezentată de ofertantul declarat câştigător, respectiv asocierea formată din S.C. E. Romania S.R.L. şi E. Servicios de Ingenieria SL, în sensul că acesta nu justifica preţul aparent neobişnuit de scăzut ofertat, iar pe de alta parte, aduce critici asupra conţinutului adresei de comunicare a rezultatului procedurii.

Consiliul a reţinut ca, ulterior, în urma studierii dosarului cauzei, C&S D. G. I. Associati S.R.L a completat

173

contestaţia iniţială atât prin detalierea criticilor referitoare la modul in care ofertantul declarat câştigător a justificat preţul aparent neobişnuit de scăzut cât şi prin formularea referitoare la documentele de calificare prezentate de asocierea formată din S.C. E. Romania S.R.L. şi E. Servicios de Ingenieria SL pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi/sau profesionale.

De asemenea, au fost formulate critici cu privire la justificarea preţului aparent neobişnuit de scăzut de către ofertantul clasat pe locul al doilea, respectiv asocierea formată din H. International (Bucharest) S.R.L şi H. International N.V.

Referitor la nejustificarea preţului aparent neobişnuit de scăzut ofertat de asocierea formata din S.C. E. Romania S.R.L şi E. Servicios de Ingenieria SL, Consiliul a reţinut că, atât prin contestaţia formulata, cât şi prin ,,Cererea de Precizare/amendare a contestaţiei", înregistrata la CNSC cu nr.29436/27.09.2012, ofertantul contestator considera ca ofertantul declarat câştigător trebuia sa prezinte documente care sa demonstreze: fundamentarea economica a modului de formare a preţului aferent metodelor de lucru cu privire la serviciile prestate; soluţiile tehnice adoptate si/sau orice condiţii deosebit de favorabile de care beneficiază ofertantul pentru executarea lucrărilor, furnizarea produselor sau prestarea serviciilor; originalitatea ofertei din punct de vedere al îndeplinirii tuturor cerinţelor prevăzute în caietul de sarcini; respectarea dispoziţiilor privind protecţia muncii si condiţiile de lucru aplicabile pentru executarea lucrărilor, furnizarea produselor sau prestarea serviciilor; posibilitatea ca ofertantul să beneficieze de un ajutor de stat.

Consiliul a constatat ca, urmare a evaluării ofertelor tehnice şi financiare, în conformitate cu prevederile art.361 alin.(2) §i (3) din H.G. nr.925/2006 şi art.202 alin.(l) din O.U.G. nr.34/2006, prin adresa nr. 22199/14.08.2012, autoritatea contractantă a solicitat E. să transmită documente justificative privind preţul ofertat.

Prin adresa înregistrată la autoritatea contractanta cu nr. 22282/16.08.2012, la ora 825, asocierea formată din S.C. E. Romania S.R.L. şi E. Servicios de Ingenieria SL a transmis documentele solicitate, detaliind modul de formare a preţului, Consiliul reţinând ca, prin răspunsul formulat, asocierea arată că ,,principala categorie de costuri pentru acest tip de contract o constituie onorariile experţilor”. La determinarea costurilor pentru cei 9 experţi principali şi 28 poziţii de experţi

174

secundari, asocierea a justificat preţul. În ceea ce priveşte cei 9 experţi cheie, 3 sunt

angajaţii E. Romania sau E. Servicios de Ingenieria Sucursala Bucureşti; 3 experţi principali au colaborat cu E. în implementarea unor proiecte recente, implicarea acestora în proiectul de faţă a fost negociată pornind de la angajamentele depunerii ofertei; 3 experţi principali au negociat pachetul financiar anterior depunerii ofertei, prin încheierea unor antecontracte, urmând a fi încheiate contracte în cazul în care oferta este desemnata câştigătoare.

În ceea ce priveşte experţii non-cheie, estimarea preţurilor ofertate s-a realizat luând în considerare că aceştia urmează a fi selectaţi dintre angajaţii E. sau experţii cu care Ep. a colaborat în implementarea unor proiecte având obiective şi activităţi similare, pentru care au fost necesare aceleaşi profiluri de experţi.

Consiliul a reţinut faptul ca estimarea preturilor ofertate de către asocierea formata din S.C. E. Romania S.R.L. şi E. Servicios de Ingenieria SL a pornit de la costuri ale personalului deja cunoscute la momentul prezentării ofertei, prezentând în acest sens, la pagina 3 a răspunsului formulat, un calcul privind onorariile propuse.

Consiliul a reţinut ca fiind relevantă formula, prezentata în justificarea preţului şi ulterior de autoritatea contractanta în punctul de vedere nr. 25004/12.09.2012, utilizată la estimarea costului unitar pe zi lucrătoare, pentru fiecare categorie de experţi, respectiv: C.U.Z.=Rbp+CPp+Cad+CbI+CSp+Cx+Pb Unde: C.U.Z.=cost unitar zilnic; Rbp=remunerate bruta* a personalului (experţilor), care include remunerate netă\taxele şi impozitele datorate veniturilor realizate, potrivit legii fiscal in vigoare, atât sub contract individual de munca, cat si sub contract de prestări servicii (spre exemplu asigurări sociale, asigurări de sănătate, impozit pe venit, şomaj etc.), indemnizat;ia de concediu, prime/bonus-uri anuale; CPp=alte costuri de personal, inclusiv costuri privind angajarea personalului, diurne pentru deplasări, costul cazării şi transportului experţilor; Cad=cheltuieli administrative pentru buna funcţionare a proiectului - de exemplu cheltuieli aferente personalului administrative şi financiar/contabil; Cbl = cheltuieli aferente birourilor de proiect şi logisticii aferente (chirii, echipamente de IT şi comunicaţii, mijloace de transport,

175

curierat, costuri curente birou etc.); CSp=cheltuieli aferente personalului suport, de rezerve şi de backstopping pentru sprijinul echipei de experţi principali şi secundari, inclusiv cheltuielile pentru personalul de management al proiectului; Cx=alte cheltuieli necesare neprevăzute aferente echipei de expert;i (calculate ca o cota de cca.3% din remuneraţia brută a personalului); Pb=Profitul brut al Prestatorului.

Astfel, Consiliul a reţinut că ofertantul a prevăzut în onorariile experţilor toate costurile aferente îndeplinirii contractului, astfel cum s-a solicitat în caietul de sarcini.

In ceea ce priveşte respectarea prevederilor de la punctul 5.2. Facilitaţi care intra în sarcina Consultantului din caietul de sarcini, Consiliul a reţinut ca fiind relevantă afirmaţia că în conformitate cu cerinţele Caietului de sarcini si formularului defalcare Buget/zile Lucrătoare - Anexa V A, respectiv toate costurile ce sunt în seama Consultantului vor fi incluse în onorariile experţilor, şi nu se evidenţiază separat în niciun formular, ofertanţii nu aveau obligaţia de a evidenţia aceste costuri separat de onorariile experţilor.

In ceea ce priveşte afirmaţia contestatorului formulată prin Cererea de precizare/amendare a contestaţiei, nr.29436/27.09.2012, potrivit căreia Antreprenorul pune la dispoziţie containere pentru organizarea biroului. Dotarea acestui container cu birouri de lucru, scaune, PC-uri, multifuncţional (copiator, imprimanta, scaner, fax), aparate foto/filmat echipament topo etc., sunt în sarcina Consultantului. (...) dotările Containerelor nu sunt cheltuieli eligibile pentru contracte de lucrări. Ca urmare costurile sunt ale Consultantului pentru supervizare. Consultantul trebuie sa doteze 11 (unsprezece astfel de containere amplasate pe şantiere", Consiliul a constatat că sunt relevante prevederile de la pag.45 a caietului de sarcini potrivit cărora ,,Consultantul va fi responsabil pentru asigurarea echipamentelor si vehiculelor necesare desfăşurării activităţii sale. Costurile de întreţinere si exploatare vor fi incluse In onorariile experţilor. De asemenea, următoarele costuri vor fi incluse în onorariile experţilor: Consultantul va asigura dotările necesare pentru desfăşurarea activităţilor specifice ale membrilor echipei sale incluzând dotările adecvate cum ar fi vehicule, calculatoare, facilităţi si echipamente de birotica, etc.

Consultantul va furniza de asemenea mobilierul necesar; Consultantul va fi în întregime răspunzător pentru

176

acoperirea cheltuielilor de transport si cazare pentru experţi şi pentru ceilalţi angajaţi ai săi".

Referitor la prevederile de la punctul 5.2 din caietul de sarcini, Consiliul a constatat că asocierea formată din E., în adresa nr.15177/10.08.2012 înregistrată la autoritatea contractantă cu nr.21995/13.08.2012, aflata la pag.915 din vol.2 a dosarului, a prevăzut că „ (...) durata contractului de servicii «Asistenţă Tehnică pentru Supervizarea Lucrărilor Proiectului - Extinderea si reabilitarea infrastructurii de apa si a pa uzata în jud. Vâlcea» este de 31 de luni. Precizam ca prezentul contract poate fi prelungit cu respectarea prevederilor legate, acest aspect fiind menţionat în caietul de sarcini la capitolul 5.2. Data de începere & Perioada de execuţie, respectiv «In plus Consultanta va avea în vedere şi posibilitatea prelungirii duratei maxime a prezentului contract cu maxim 10 luni. Consultantul Supervizare va include în tarifele sale şi costuri ce vor putea apărea în eventualitatea prelungirii duratei maxime a prezentului contract.

Astfel, Consiliul a constatat că ofertantul declarat câştigător s-a angajat să respecte prevederile privind durata de execute a contractului, cu asumarea costurilor aferente prelungirii duratei maxime a contractului si includerea acestora în preţul ofertei.

In ceea ce priveşte criticile referitoare la documentele de calificare pentru demonstrarea capacitat;ii tehnice şi/sau profesionale, Consiliul a reţinut că C&S D. G. I. Associati S.R.L se referă la modul de îndeplinire a cerinţelor pentru inginer rezident pentru contractul CL2, pentru expert principal 2 - inginer de proces staţie tratare apă potabila (STAP) şi pentru inginer rezident pentru contractul CL3, CL7, CL11.

Astfel, referitor la cerinţele pentru inginer rezident pentru contractul CL2, la pagina 9 din fisa de date a achiziţiei, la punctul 5.5 este prevăzut: - studii superioare tehnice de lungă durata minim 4 ani în domeniul construcţii, mecanic, electric, instalaţii pentru construcţii. Experienţa profesionala generală: - minim 5 ani, experienţa profesională specifică - minim 3 ani experienţă în supervizarea lucrărilor de investiţi în domeniul epurării apelor uzate implementate în calitate de supervizor, reprezentant al beneficiarului (manager contract/diriginte de şantier), reprezentant al executantului (manager de contract). Disponibil pe toata durata de

177

desfăşurare a proiectului cu intermitenta in perioada de notificare a defectelor".

În ceea ce priveşte modalitatea de îndeplinire a acestei cerinţe, se specifică: 1. Curriculum Vitae pentru fiecare expert principal (Formular 9) semnat de Fiecare titular in parte. (...) Curriculum Vitae trebuie sa cuprindă experienţa generală şi profesională specifică pentru îndeplinirea criteriilor solicitate. In cazul in care expertul cheie a participat la mai multe proiecte/contracte, acestea se vor prezenta detaliat si se va specifică în mod obligatoriu perioada alocată fiecăruia în formatul luna" şi an. Perioadele care se suprapun se vor lua in considerare o singura data, 2. Documente care să dovedească vechimea în munca; Documentele în susţinerea experienţei profesionale specifice vor fi solicitate ulterior doar ofertantului situat pe primul loc.,

Consiliul a constatat că E. a prezentat curriculum vitae al domnului Butnaru Ion, diploma de inginer în specializarea construct hidrotehnice, autorizaţie pentru diriginte de şantier, recomandare eliberata de Primăria Comunei Leleşti, jud. Gorj, copie după carnetul de muncă şi formularul nr. 10 - declaraţie de disponibilitate.

În urma analizării documentelor prezentate, Consiliul a constatat ca din CV-ul prezentat rezultă că în perioada iulie 2007 - mai 2011 domnul B. I. a fost angajat al S.C. C. C. S.R.L Râmnicu Vâlcea, ocupând funcţia de Director general/Manager contract/Diriginte de şantier, iar proiectele la care a participat sunt în număr de 3, fără a fi prezentate detaliat şi fără a fi specificate perioadele alocate pentru fiecare, în formatul lună şi an, aşa cum se solicita prin fisa de date.

Consiliul a constatat că, ofertantul a avut în vedere faptul că participarea la cele trei proiecte a fost în perioada iulie 2007 - mai 2011 iar pentru perioadele care se suprapun se vor lua în considerare o singura dată, iar pe de altă parte faptul că din recomandarea eliberată de Primăria comunei Leleşti rezultă că acest proiect a fost derulat în perioada septembrie 2008 - decembrie 2011, fiind astfel completă perioada acestui proiect.

În ceea ce priveşte recomandarea eliberata de Primăria comunei Leleşti, Consiliul a constatat că aceasta îndeplineşte condiţia din fişa de date a achiziţiei, respectiv probează experienţa profesionala specifica indicată în CV, este

178

contrasemnata de beneficiar fiind specificate activităţile, poziţia ocupata si perioada în care au fost desfăşurate acestea.

Consiliul nu a reţinut afirmaţia contestatorului potrivit căreia nu a fost indicat numele angajatorului şi contractul în baza căruia s-a desfăşurat activitatea de supervizare, acestea nefiind solicitate în fişa de date.

De asemenea, Consiliul nu a reţinut afirmaţia contestatorului potrivit căreia ,,acest fapt este, în mod intenţionat, nespecificat deoarece expertul în cauza nu a ocupat o astfel de poziţie în cadrul acestui proiect, fapt care rezulta din documentele publice ale Primăriei Leleşti, unde se specifica că „pentru servicii de dirigenţie de şantier Comuna Lelesti a încheiat următoarele contracte:

- Contractul de servicii nr.2817/16.07.2009 cu PFA Ţ. Ş.;

- Contractul de servicii nr.2818/16.07.2009 cu PFA R. G., întrucât nu se precizează care sunt documentele publice la care se face referire, nefiind indicat obiectul contractelor şi perioada derulării acestora.

Referitor la poziţia de expert principal 2- inginer de proces staţie tratare apă potabila (STAP), în fişa de date a achiziţiei este prevăzut: ,,Calificări: studii superioare de lunga durata în domeniul tehnic minim 4 ani; Experienţa profesională generală - minim 5 ani; Experienţa profesională specifică - minim 3 experienţa în operare sau proiectare STAP, în calitate de inginer de proces/proiectant în domeniul apei potabile", iar ca modalitate de îndeplinire este prevăzut: ,,1. Curriculum Vitae pentru fiecare expert principal (Formular 9) semnat de fiecare titular in parte. (...) Curriculum Vitae trebuie sa cuprindă experienţa generală şi profesională specifică pentru îndeplinirea criteriilor solicitate. In cazul în care expertul cheie a participat la mai multe proiecte/contracte, acestea se vor prezenta detaliat si se va specifica în mod obligatoriu perioada alocată fiecăruia în formatul luna şi an. Perioadele care se suprapun se vor lua în considerare o singură dată. Documente care să dovedească vechimea in munca (copii după carnetul de munca/contract individual de munca, recomandări emise de angajatori din care sa reiasă perioadele menţionate în CV. Copii ale diplomelor si certificatelor profesionale obţinute menţionate în CV; Certificate Emise de angajatori sau referinţe care să probeze experienţa profesională specifică indicată în CV (certificatele sau referinţele vor fi contrasemnate de o

179

autoritate contractantă de către clientul beneficiar privat al proiectului în care expertul a fost implicat si vor trebui sa specifice perioada de la data până la data, activităţile desfăşurate şi poziţia ocupată; Declaraţia de disponibilitate semnate în original de fiecare expert principal propus în ofertă (Formularul nr.10); Documente în susţinerea experienţei profesionale specifice vor fi solicitate ulterior doar ofertantului situat pe primul loc".

Consiliul a constatat că pentru dovedirea acestor cerinţe, asocierea formată din S.C. E. Romania S.R.L. şi E. Servicios de Ingenieria SL a prezentat CV-ul domnului C.C.A., copie după diploma de inginer in specializarea construct hidrotehnice, certificat de absolvire al cursului de ,,Proiectare şi Tehnologii Avansate pentru Staţii de Tratare şi Staţii de Epurare", certificat privind activitatea profesionala din 18.07.2011, eliberat de S.C. E. Romania S.R.L, certificat nr.2172 din 20.04.2012, eliberat de S.C. A. Gorj S.A.; certificat nr.548/17.05.2012, eliberat de V. W. S. & Technologies Romania S.R.L, certificat privind activitatea profesionala emis de S.C. C.-E. Co. S.R.L. şi copie după carnetul de muncă.

Consiliul a reţinut că, urmare a analizării documentelor de calificare, AC prin adresa nr.9074/16.07.2012 a solicitat clarificări cu privire la faptul ca certificatul emis de V. W. Solutions & Technologies Romania S.R.L si recomandarea emisă de S.C E. Romania S.R.L. nu sunt contrasemnate de beneficiari, iar asocierea S.C. E. Romania S.R.L. şi E. Servicios de Ingenieria SL a transmis răspunsul nr.19689/19.07.2012, prin care a precizat că referitor la recomandarea emisa de V. W., care acoperă proiectele în care a fost implicat dl. C. în calitate de inginer de proces, în perioada 09.2003 - 02.2006 respectiv 02.2006 - 12.2008 Grupul V. W. include A. N. Bucureşti, fiind astfel Beneficiarul în cadrul proiectelor - Uzina de Apa R. – A. N. Bucureşti (Grupul V. W.), Uzina de Apa A.- A. N. Bucureşti (Grupul V. W., Uzina de Apa R. – A. N. Bucureşti (Grupul V. W.."

De asemenea, prin acelaşi răspuns s-a transmis o recomandare emisă de S.C. A. V. Iaşi, care susţine recomandarea emisă de către S.C. E. Romania S.R.L în calitate de angajator şi care nu era contrasemnată de beneficiarul proiectului.

Din analiza documentelor prezentate pentru îndeplinirea cerinţei pentru inginer de proces staţie tratare

180

apă potabilă (STAP) de către asocierea formata din S.C. E. Romania S.R.L şi E. Servicios de Ingenieria SL, Consiliul a constatat că acest ofertant a îndeplinit cerinţa prevăzuta în fişa de date a achiziţiei, prezentând certificate de la angajatori şi referinţe de la beneficiari care probează experienţa profesională a domnului C. C. A.

Astfel, prin recomandarea emisă de S.C. A.V. Iaşi este confirmata experienţa certificată iniţial de S.C. E. Romania S.R.L, fiind precizat acelaşi proiect, respectiv Asistenţa tehnica pentru Managementul Proiectului şi Supervizarea Lucrărilor ,,Extinderea şi reabilitarea infrastructurii de apa şi apa uzata în judeţul Iaşi", în perioada martie 2011 - iulie 2012.

Recomandarea dată de V. W. pentru proiectele în care a fost implicat dl.C., inginer de proces, în perioada 09.2003 - 02.2006 şi respectiv 2.2006 - 12.2008, Consiliul a reţinut ca relevantă afirmaţia ofertantului S.C. E. Romania S.R.L. potrivit căreia ,,G. V. W. include A. N. Bucureşti fiind astfel însuşi Beneficiarul în cadrul proiectelor, grupul de firme fiind constituit in jurul unei societal care le asigura conducerea, reunind societăţi comerciale independente din punct de vedere juridic fiind însa strâns legate între ele contractual.

Referitor la poziţia de inginer rezident pentru contractul CL3, CL7, CL 11, Consiliul a reţinut că în fişa de date, la pag. 9, capitolul 5.5, se solicită următoarele cerinţe: ,,Calificare: - studii superioare tehnice de lungă durată minim 4 ani in domeniul construcţii, mecanic, electric, instalaţii pentru construcţii. Experienţa profesională generală: - minim 5 ani Experienţa profesionala specifica: - minim 3 ani experienţa in supervizarea lucrărilor de investiţii în domeniul reţelelor de alimentare cu apa potabila, reţelelor de canalizare si tratării apei uzate, implementate în calitate de supervizor, reprezentant al beneficiarului (manager contract/diriginte de şantier), reprezentant al executantului (manager de contract), Disponibil pe toata durata de desfăşurare a proiectului cu prezenta intermitenta în perioada de notificare a defectelor", iar ca modalitate de îndeplinire este prevăzut: ,,1. Curriculum Vitae pentru fiecare expert principal (Formular 9) semnat de fiecare titular in parte. (...) Curriculum Vitae trebuie sa cuprindă experienţa generală şi profesională specifică pentru îndeplinirea criteriilor solicitate. În cazul în care expertul cheie

181

a participat la mai multe proiecte/contracte/acestea se vor prezenta detaliat si se va specifica în mod obligatoriu perioada alocata fiecăruia în formatul luna şi an. Perioadele care se suprapun se vor lua in considerare o singura data", Documente care sa dovedească vechimea în munca.

Consiliul a constatat că pentru îndeplinirea cerinţei, asocierea formată din S.C E. Romania S.R.L. şi E. Servicios de Ingenieria SL a prezentat CV-ul doamnei D. E.-V., copie după diploma de inginer în specializarea construcţii civile, industriale şi agricole, copie după certificat de absolvire a cursului de manager de proiect, copie după autorizaţia de diriginte de şantier, certificat de atestare ca auditor energetic pentru clădiri, scrisori de recomandare, emise de S.C. A. Gorj S.A.

Consiliul a reţinut că s-au solicitat clarificări cu privire la perioada în care doamna D. E.-V. a desfăşurat servicii de consultant în proiectul „Reabilitarea şi extinderea sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare în jud. Gorj, România, iar prin răspunsul înregistrat la AC cu nr.19689/19.07.2012, ofertantul a prezentat recomandarea eliberata de S.C. A. Gorj S.A, din care reiese ca perioada de supervizare a lucrărilor este iunie 2010 - Iulie 2012 prezentând, de asemenea scrisoarea de recomandare emisă de aceeaşi societate, prin care se arata că doamna D. E.-V., în perioada 2000 - 2004, în calitate de inginer proiectant, a desfăşurat şi activităţi de supervizare lucrări pentru reţele de alimentare cu apă şi canalizare menajeră în municipiul Tg.Jiu.

Consiliul a constatat că ofertantul declarat câştigător a îndeplinit cerinţa referitoare la poziţia de inginer rezident pentru contractul CL3, CL7, CL 11, din documentele prezentate reieşind că doamna D. E.-V. probează atât experienţa profesională generală cât şi specifică, prin documentele anexate răspunsului la solicitarea de clarificări şi prin copia cărţii de muncă, în care la pag.572-573 rezultă că în perioada 2000 -2004 a fost angajată la S.C. A. Gorj S.A.

Consiliul a reţinut ca fiind relevantă la calcularea perioadelor de timp luate în calculul perioadei de experienţă profesională, afirmaţia autorităţii contractante din punctul de vedere nr. 29539/28.09.2012 potrivit căreia ,,data limita de depunere a ofertelor a fost 4.07.2012 conform anunţului de participare Publicat în SEAP şi în JOUE, nicidecum luna aprilie pe care o invoca contestatoarea (...) fapt simplu de constatat

182

deoarece contestatoarea confunda data publicării anunţului de participare şi documentaţiei de atribuire cu data limita de depunere a ofertelor".

Referitor la criticile formulate de contestator cu privire la comunicarea rezultatului procedurii de achiziţie, Consiliul a constatat că fiind vorba despre un ofertant care a prezentat o ofertă admisibilă AC trebuia să facă aplicarea prevederilor art.207 alin.2, lit.c) din O.U.G. nr.34/2006 potrivit cărora ,,autoritatea contractanta are obligaţia de a informa ofertanţii care au fost respinşi sau a căror oferta nu a fost declarată câştigătoare asupra motivelor care au stat la baza deciziei respective, după cum urmează: (...) c) fiecărui ofertant care a prezentat o oferta acceptabila si conforma, prin urmare admisibila, dar care nu a fost declarata câştigătoare, caracteristicile si avantajele relative ale ofertei câştigătoare în raport cu oferta sa, numele ofertantului căruia urmează să i se atribuie contractul de achiziţie publică sau, după caz, ale ofertanţilor lor cu care urmează să se încheie un acord-cadru; d) fiecărui operator economic dintre cei prevăzuţi la lit.a)-c), data-limită până la care au drepturi de a depune contestaţie, avându-se în vedere prevederile art.2562 alin.1 din ordonanţă.

În urma analizării adresei nr.23355/28.08.2012, de Comunicare a rezultatului procedurii către C&S D. G. I. Associati S.R.L, Consiliul a constatat că autoritatea contractantă a respectat prevederile art.207 din O.U.G. nr.34/2006, în sensul ca a fost comunicat numele ofertantului declarat câştigător, au fost prezentate avantajele ofertei câştigătoare în raport cu oferta contestatorului.

În adresa de comunicare se precizează ,,eventualele contestaţii se pot depune în maxim 10 zile de la primirea prezentei comunicări respectiv până la data de 7.09.2012 AC respectând astfel prevederile art.207 din O.U.G. nr.34/2006, criticile formulate de contestator, sub acest aspect, fiind nefondate.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la oferta prezentată de asocierea formată din H. International (Bucharest) S.R.L şi H. International NV, în sensul ca aceasta nu a justificat preţul aparent neobişnuit de scăzut, Consiliul a constatat că oferta prezentată de acest ofertant a fost declarată admisibilă şi conformă şi datorită preţului ce reprezenta 62,06% din valoarea estimată a contractului, comisia de evaluare, prin adresa nr.22200/14.08.2012, a

183

solicitat transmiterea de documente justificative privind preţul ofertat, făcându-se referire în mod concret la Anexa 5A Defalcare Buget/Zile Lucrătoare din propunerea financiară completată în integralitate şi fundamentarea economică a modului de formare a preţului, aferent serviciilor prestate", termenul limită fiind stabilit pentru 16.08.2012, ora 900.

Consiliul a reţinut că, urmare a acestei solicitări, prin adresa înregistrată la autoritatea contractantă cu nr.22272/16.08.2012, la ora 800, asocierea formată din H. International (Bucharest) S.R.L. şi H. International NV a transmis documentele solicitate, detaliind modul de formare a preţului, modul de organizare şi metodele utilizate în cadrul procesului de lucru, arătând că dispune de personal specializat cu un nivel ridicat de calificare şi experienţă şi o dotare profesionistă, fiind respectate dispoziţiile legate privind protecţia muncii şi condiţiile de lucru.

De asemenea, ofertantul a precizat că nu beneficiază de ajutoare de stat, iar în ceea ce priveşte nivelul de salarizare a prezentat Anexa 5A şi centralizator cu detalierea costurilor.

Referitor la aspectele criticate Consiliul a reţinut că datoriile angajatorului către bugetul de stat nu au fost greşit calculate, întrucât nu s-a arătat în ce constă calculul greşit. Din răspunsul transmis de asocierea formata din H. International (Bucharest) S.R.L şi H. International NV, comisia de evaluare, prin procesul verbal al şedinţei de evaluare nr.7, înregistrat cu nr.22341/16.08.2012, în virtutea principiului asumării răspunderii, prevăzut de art.2 alin.2) lit.g) din O.U.G. nr.34/2006, a constatat că ofertantul a justificat preţul ofertat, oferta sa fiind declarată admisibilă.

La dosar a fost ataşat dosarul achiziţiei, precum şi dosarul constituit în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

E. România S.R.L. ca lider al Asocierii dintre aceasta şi E. Servicios de Ingenieria S.L. a formulat cererea de intervenţie accesorie în interesul autorităţii contractante solicitând respingerea plângerii ca nefondată.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2012, s-a dispus din oficiu preschimbarea termenului de judecată din 5 aprilie 2013, la 7 decembrie 2012, fiind citate părţile pentru acest termen.

În dosarul instanţei s-a formulat întâmpinare din partea autorităţii contractante S.C.A. S.A., care a solicitat

184

respingerea plângerii ca nefondată.La 29 noiembrie 2012, E. România a depus la dosarul

cauzei înscrisuri: contract de servicii, Ordinul administrativ nr.1/26.10.2012, scrisoare de garanţie pentru returnarea avansului din 31.10.2012 şi factura primei tranşe a serviciilor nr.EPRO 186/16.11.2012.

E. România a formulat concluzii scrise.La data de 7 decembrie 2012, a fost admisă în

principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de E. România S.R.L. ca lider al Asocierii dintre aceasta şi E. Servicios de Ingenieria S.L. în favoarea autorităţii contractante.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, din ansamblul căreia, analizând plângerea formulată, Curtea constată şi reţine următoarele:

În procedura de achiziţie publică Asistenţa Tehnică pentru Supervizare Lucrări "Extinderea si Reabilitarea infrastructurii de apă şi apă uzată în Judeţul Vâlcea" după depunerea ofertelor şi evaluarea acestora au fost declarate admisibile ofertele depuse: Asocierea C&S D. G. I. Associati SRL & SC P. & Asociaţii SRL, Asocierea SC E. Romania SRL & E. Servicios de Ingenieria SL şi Asocierea H. Bucharest Romania SRL & H. International NV.

Au fost declarate inacceptabile ofertele depuse de Asocierea S.C. Ir. C. S.R.L.-S.C. A.I. S.A., S.C. I. Hidro Consulting S.R.L. – F. P. A. Y P. S.A. şi Asocierea C. – Consultores de Engenharia E Gestao S.A. – S.C. R Romania S.R.L.

Prin procesul verbal al şedinţei de evaluare nr.7/16.08.2012, Comisia de evaluare a întocmit clasamentul participanţilor după ce a solicitat clarificări ofertanţilor în special cu privire la preţul aparent neobişnuit de scăzut, cele trei asocieri înaintând răspunsurile lor până la 16.08.2012.

Pe baza ofertelor depuse şi a justificărilor transmise ca urmare a solicitărilor comisiei, s-a realizat clasamentul final şi poziţia ofertanţilor, reţinându-se că pe poziţia 1 se situează Asocierea SC E. Romania SRL & E. Servicios de Ingenieria SL cu un punctaj de 100, pe locul 2 Asocierea H. International Bucharest SRL & H. International NV, cu 96,2 puncte, iar pe locul al 3-lea Asocierea C&S D. G. I. Associati SRL & SC P. & Asociaţii SRL cu 90,32 puncte.

În acest context, faţă de poziţia ocupată în clasament

185

şi de contestaţia formulată, Curtea constată că, mai întâi, se impune analizarea interesului Asocierii C&S D. G. I. Associati SRL & SC P. & Asociaţii SRL în contestarea procedurii.

Astfel, în procedura care se derulează iniţial în faţa Consiliului şi ulterior în faţa instanţei de judecată, reclamanţii trebuie să justifice un interes, respectiv să fie, în sensul O.U.G.nr.34/2006, persoane vătămate în procedură.

Curtea reţine că potrivit art.255 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţională, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Persoana vătămată este definită de alin.2 al textului ca orice operator economic care: are sau a avut un interes legitim în legătură cu respectiva procedură de atribuire şi a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu ca o consecinţă a unui act al autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice, ori ca urmare a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri privind respectiva procedura de atribuire.

Ca atare, faţă de stadiul procedurii, de clasamentul stabilit de autoritatea contractantă prin procesul verbal din 16.08.2012, rezultând că autoarea plângerii se situează pe locul al treilea, Curtea constată că aceasta trebuie să justifice mai întâi posibilitatea de a urca în locul celorlalţi doi ofertanţi situaţi pe poziţiile prioritare 1 şi 2.

În raport de conţinutul plângerii formulate, Curtea reţine că reclamanta contestă atât oferta depusă de asocierea declarată câştigătoare, cât şi oferta depusă de asocierea situată pe locul al doilea, însă, aceasta din urmă trebuie analizată cu prioritate pentru a se verifica posibilitatea contestatoarei de a înlătura pe acest ofertant, cu consecinţa urcării în poziţia a doua a clasamentului.

Curtea, faţă de argumentele aduse în faţa Consiliului, cât şi în plângere, referitor la oferta Asocierii H. International Bucharest SRL & H. International NV, constată că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, anterior întocmirii procesului verbal al şedinţei de evaluare nr.7/16.08.2012, autoritatea contractantă

186

a solicitat Asocierii H. International Bucharest SRL & H. International NV lămuriri cu privire la preţul aparent neobişnuit de scăzut în raport cu ceea ce urmează a fi prestat, în conformitate cu art.36 alin.2 şi 3 din H.G. nr.925/2006 şi art.202 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006.

S-a solicitat expres aceste asocieri să transmită autorităţii contractante anexa 5A defalcare buget/zile lucrătoare din propunerea financiară completată în integralitate şi fundamentarea economică a modului de formare a preţului, aferent serviciilor prestate.

Prin adresa nr.400/16.08.2012, însoţită de anexe, înregistrată la autoritatea contractantă, sub nr.22272/16.08.2012 Asocierea H. International Bucharest SRL & H. International NV răspunde, ataşând anexa 5A şi o situaţie a costurilor şi obligaţiilor bugetare care susţin preţul ofertat.

În plângerea formulată, Asocierea C&S D. G. I. Associati SRL & SC P. & Asociaţii SRL a susţinut că salariile nete ale experţilor: inginer de proces staţie apa şi inginer tratare staţie epurare expertul pe termen scurt AE 17 şi verificatorii de proiect AE 18, au fost greşit calculate, iar datoriile angajatorului către bugetul de stat au fost greşit calculate, în sensul ca nu au respectat prevederile legale în vigoare, aplicând procente mult mai mici decât cele obligatorii stabilite (spre exemplu la Lider de Echipa, calculate conform legii de 4.760 lei iar valoarea trecută de H. în oferta este de numai 2.568,53 lei).

S-a depus în acest sens şi un calcul realizat de contestatoarea.

În primul rând, se constată că în ce priveşte greşita calculare şi determinare a salariilor experţilor, nu se indică motivele pentru care ofertantul nu a respectat dispoziţiile legale.

Se susţine că din tabelul Excel, prima anexă, rezultă că salariile pentru experţi AE 17 şi AE 18 sunt mai mici decât pentru inginer STAP, fără însă a se justifica de ce nu este corect determinată această valoare, dimpotrivă pe coloana total cost H. fiind reţinute aceleaşi valori ca şi cele reprezentate de această asociere în tabelul – detaliere costuri.

De altfel, plângerea are un caracter generic, invocându-se o justificare lacunară şi formală din partea Asocierii H., care nu ar susţine preţul ofertat, fără însă a se arăta concret în ce constă aceasta.

187

În ce priveşte unicul aspect concret indicat în plângere şi anume că datoriile angajatorului către bugetul de stat au fost greşit calculate fiind aplicate procente mult mai mici decât cele obligatorii, potrivit legii, Curtea reţine că, după analiza clarificărilor transmise la 16.08.2012 de către Asocierea H., coroborat cu calculul depus de către contestatoare în faţa C.N.S.C., referitor la modul de determinare a acestor obligaţii ale angajatorului, susţinerea nu poate fi primită.

Astfel, potrivit detalierii costurilor înaintate de Asocierea H. însoţind adresa nr.400/16.08.2012, pentru lider de echipă, obligaţiile lunare ale angajatorului sunt de 2.568,53 lei, în contextul în care totalul cheltuielilor salariale lunare pentru acelaşi expert este de 19.568,53 lei, onorariul lunar net este de 12.489,96 lei, iar contribuţiile pentru CAS, şomaj, asigurare de sănătate, impozit, sunt reflectate separat în coloane distincte.

În plângere, reclamanta arată că datoriile angajatorului, corect stabilite potrivit procentelor legale, se ridică la 4.760 lei, ţinând seama de acelaşi salariu net de 12.489,96 lei şi de cheltuieli salariale totale de 19.568,53 lei.

Pe de o parte, explicaţia dată de contestatoare nu arată detaliat cum s-a ajuns la suma de 4.760 lei datorii angajator, prin aplicarea procentelor legale, respectiv ce contribuţii însumează aceasta, fiind doar însoţită de o listă a procentelor legale, fără valori concrete, pentru CFS, CAS, CASS, impozit DP, CFCI, CFGPCS, CFAMBP, iar pe de altă parte, tabelul depus de către Asocierea H. se referă distinct la obligaţiile angajatorului, arătând detaliat fiecare contribuţie în parte.

Contestatoarea ajunge la o valoare de 4.760 lei pentru datoriile angajatorului, iar ofertantul se referă la o valoare de 2.568,53 lei, fără a lua însă în calcul CAS, contribuţia de şomaj şi asigurarea de sănătate, care se reţin şi se varsă de către angajator lunar, valori care adunate dau un total de 4.700 lei (coloanele 2, 3, 4 şi 7).

Prin urmare, diferenţa este determinată de modul de reprezentare a acestor valori şi de citirea lor de către contestatoare, iar nu de lipsa unui corespondent între costurile prezentate de Asocierea H. şi procentele legale aplicate pentru contribuţiile bugetare menţionate.

În acest context, rezultă că oferta depusă de

188

Asocierea H. nu poate fi devansată de oferta depusă de contestatoare, care nu critică modul de acordare al propriului punctaj, astfel că pentru criticarea ofertei declarată câştigătoare, aceasta nu justifică un interes în sensul art.255 din O.U.G. nr.34/2006.

De asemenea, curtea nu poate reţine nici interesul general invocat de reclamantă, în condiţiile în care art. 255 alin. 2 din O.U.G. nr. 34/2006 leagă cerinţa interesului cumulativ de producerea unui prejudiciu pentru contestatoare iar art. 8 alin. 1 indice 1 din L. nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materie, permite formularea unor cereri prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Prin urmare, susţinerile relative la oferta asocierii declarată câştigătoare nu se mai impun a fi analizate, cererea contestatoarei fiind lipsită de interes sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.285 alin.4 din O.U.G. nr.34/2006, Curtea va respinge plângerea ca nefondată.

Văzând această soluţie şi prevederile art.52 raportat la art.51 şi art.49 alin.3 Cod procedură civilă, Curtea va admite şi cererea de intervenţie accesorie formulată de către Asocierea declarată câştigătoare în favoarea autorităţii contractante.

Totodată văzând şi prevederile art.274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga contestatoarea la 3.500 lei cheltuieli de judecată către autoritatea contractantă, potrivit dovezii de la fila 162 dosar, chitanţă nr.75/20.11.2012, atestând plata onorariului de avocat.

Pentru aceste motive a fost respinsă ca nefondată, plângerea formulată de petenta C&S D. G. I. ASSOCIATI S.R.L., cu sediul în Italia, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Bucureşti, sector 1 – în calitate de lider al Asocierii formată din C&S D. G. I. ASOCIATI S.R.L. şi S.C. P. &ASOCIAŢII S.R.L., împotriva deciziei nr.3650/337 C7/3915 din 12.10.2012, pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A., cu sediul în Rm.Vâlcea, judeţul Vâlcea, intervenientă în interesul intimatei fiind E. ROMANIA S.R.L. - lider al Asocierii E. ROMANIA S.R.L. şi E. SERVICIOS DE INGENIERIA S.R.L.

189

cu sediul în Bucureşti, sector 3, a fost obligată contestatoarea C&S D. G. I. Associati S.R.L să plătească intimatei S.C. A. S.A. suma de 3.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată şi a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de E. Romania S.R.L. în interesul intimatei autoritate contractantă.

DREPT COMERCIAL

7. Soluţionarea acţiunii în răspundere personală nu este condiţionată de soluţionarea acţiunii în anulare a transferurilor patrimoniale realizate de administratorul societăţii.

Art.5 alin. 2 din Legea nr.85/2006Art.138 din Legea nr.85/2006

Art.244 pct.1 Cod procedură civilăSpecificul procedurii legii insolvenţei impune

soluţionarea tuturor procedurilor cu celeritate prevăzute de dispoziţiile art.5 alin.2 din Legea nr.85/2006.

Prezentul litigiu are ca obiect fapte ce se circumscriu prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006, iar dosarul nr.1782/90/2011 se referă la „anulare acte frauduloase”, măsura suspendării cauzei în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă nefiind oportună, întrucât acţiunea în răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este condiţionată de soluţionarea acţiunii în anularea transferurilor patrimoniale, deoarece în cauza de faţă administratorul răspunde delictual de un fapt ilicit care nu are legătură cu celălalt dosar pentru care s-a dispus suspendarea şi care are în vedere o răspundere bazată pe frauda din contract.

Pasivul social este determinat prin tabelul creditorilor, iar faptul că prin anularea transferurilor s-ar putea recupera o parte din pasiv constituie o chestiune de executare. Faptul că ambele demersuri procedurale pot duce la creşterea masei active nu se constituie într-un contraargument, aceasta pentru că pe de o parte anularea transferurilor nu şterge răspunderea delictuală, iar pe de altă parte, pentru că eventualul excedent financiar i se cuvine asociatului în condiţiile art.133 din Legea nr.85/2006.

190

Rezultă că cele două litigii menţionate mai sus pot continua să fie judecate în acelaşi timp şi mai mult, în prezentul litigiu, se solicită administrarea unei probe cu expertiză contabilă care să cuantifice situaţia cheltuielilor neeconomicoase realizate în anii 2008 şi 2009, soldate cu pierderi ce au generat insolvenţa societăţii D.

(Decizia nr. 2284/R-com din 24 octombrie 2012)

Prin cererea înregistrată la data de 07.12.2011, reclamantul N. NS SPRL, în calitate de lichidator al debitoarei SC D. SRL a solicitat angajarea răspunderii personale a pârâtului G.I. administrator al societăţii debitoare, în limita sumei de 2.731.605 lei, în temeiul art.138 alin.1 lit.a, c d şi f din Legea nr.85/2006, cu motivarea, printre altele, şi a faptului că pârâtul ar fi vândut numitului P.L. trei apartamente şi un spaţiu comercial situate în blocul de locuinţe din Râmnicu Vâlcea, strada G. M., la un preţ subevaluat.

În cauză au formulat cerere de intervenţie creditorii B. M. şi SC T. IFN SRL.

Pârâtul a formulat cerere reconvenţională împotriva reclamantului şi a intervenienţilor, susţinând că aceştia sunt vinovaţi pentru intrarea debitoarei în încetare de plăţi.

Totodată, pârâtul a formulat şi întâmpinare, solicitând suspendarea prezentei cereri în temeiul art.244 pct.1 din Codul de procedură civilă, arătând că pe rolul Tribunalului Vâlcea se află înregistrată sub nr.1782/90/2011 acţiunea promovată de lichidator privind anularea transferurilor patrimoniale pentru cele trei apartamente şi spaţiul comercial către numitul P.L., iar în acest dosar se administrează probe privind evaluarea bunurilor ce au făcut obiectul vânzării.

Intervenienţii au solicitat respingerea cererii de suspendare, arătând că acţiunea în răspundere, reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006, nu este condiţionată de soluţionarea acţiunii în anularea transferurilor patrimoniale, întrucât pasivul social este determinat prin tabelul creditorilor, iar faptul că prin anularea transferurilor s-ar putea recupera o parte din pasiv constituie o chestiune de executare.

Prin încheierea pronunţată de data de 30 aprilie 2012, în baza art.244 pct.1 Cod procedură civilă, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă a dispus suspendarea soluţionării

191

prezentei cereri până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 1782/90/2011.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Însuşi reclamantul lichidator arată în cererea introductivă că „elucidarea acestui aspect (adică al valorificării la un preţ subevaluat) urmează a se efectua în cadrul dosarului nr.1782/90/2011”.

Cu alte cuvinte, soluţionarea prezentei cauze impune cu necesitate, printre alte probe şi stabilirea faptului dacă operaţiunea comercială susmenţionată s-a realizat la un preţ subevaluat. Or, acest aspect face obiectul unei alte cauze în care se solicită pe cale principală anularea transferului pentru disproporţie de preţ şi în care se administrează probe pentru evaluarea bunurilor.

Tribunalul a mai reţinut că soluţia conexării celor două dosare nu este oportună, deoarece singurul punct comun al acestora îl constituie transferul susmenţionat, iar lămurirea celorlalte motive din cererea de faţă ar întârzia şi soluţionarea dosarului privind anularea transferului patrimonial.

Ca atare, întrucât unul dintre aspectele de fapt invocate în cererea introductivă urmează a fi stabilit pe cale principală într-o altă cauză, respectiv în dosarul nr.1782/90/2011, tribunalul a constatat că soluţionarea prezentei cauze depinde cu necesitate de hotărârea ce se va pronunţa în dosarul nr.1782/90/2011.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă s-a dispus suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.1782/90/2011.

Împotriva încheierii din data de 30 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a Civilă, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SP N. NS SPRL Râmnicu Vâlcea – lichidator judiciar al SC D. SRL, care a criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate, în sensul că în mod greşit s-a dispus suspendarea în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.1782/90/2011, având ca obiect „anulare acte frauduloase”, deoarece în perioada 30.04.2012 - până în prezent au avut loc mai multe operaţiuni, cum ar fi valorificarea integrală a apartamentelor din blocul G. M., Râmnicu Vâlcea, proprietate SC D. SRL, la licitaţiile nr.60 din 31.07.2012 şi nr.61 din 07.08.2012.

192

De asemenea, s-a mai arătat că soluţionarea dosarului nr.1782/90/2011 se află într-un stadiu avansat, având termen de judecată la 17.09.2012 pentru depunerea expertizei tehnice având ca obiect determinarea diferenţei de preţ negative suportate de debitoare la vânzarea celor trei apartamente şi a spaţiului comercial către P.L.G.

Mai mult, în prezentul dosar s-au solicitat probe pentru efectuarea unei expertize contabile care să stabilească legalitatea şi corectitudinea folosirii şi înregistrării în evidenţa contabilă a operaţiunilor economice din ani 2009-2010, ce a necesitat câteva luni pentru efectuare, iar prezentul litigiu trebuie judecat cu celeritate.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei la tribunal pentru continuarea judecăţii.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.5 alin.2 din Legea nr.85/2006 şi art.2441 alin.2 Cod procedură civilă şi s-a solicitat judecata cauzei în lipsă potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

Intimata-intervenientă B. M. a formulat note de şedinţă prin care a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei la tribunal pentru continuarea judecăţii.

Părţile procesuale au depus înscrisuri în faza de recurs.

Verificând încheierea atacată în raport de criticile formulate în recurs şi din ansamblul probelor de la dosar, Curtea constată următoarele:

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă prevăd că instanţa poate suspenda judecata „când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”.

În speţă, Curtea reţine că specificul procedurii legii insolvenţei impune soluţionarea tuturor procedurilor cu celeritate prevăzute de dispoziţiile art.5 alin.2 din Legea nr.85/2006.

Prezentul litigiu are ca obiect fapte ce se circumscriu prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006, iar dosarul nr.1782/90/2011 se referă la „anulare acte frauduloase”, măsura suspendării cauzei în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă nefiind oportună, întrucât acţiunea în

193

răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este condiţionată de soluţionarea acţiunii în anularea transferurilor patrimoniale, deoarece în cauza de faţă administratorul răspunde delictual de un fapt ilicit care nu are legătură cu celălalt dosar pentru care s-a dispus suspendarea şi care are în vedere o răspundere bazată pe frauda din contract.

Pasivul social este determinat prin tabelul creditorilor, iar faptul că prin anularea transferurilor s-ar putea recupera o parte din pasiv constituie o chestiune de executare. Faptul că ambele demersuri procedurale pot duce la creşterea masei active nu se constituie într-un contraargument, aceasta pentru că pe de o parte anularea transferurilor nu şterge răspunderea delictuală, iar pe de altă parte, pentru că eventualul excedent financiar i se cuvine asociatului în condiţiile art.133 din Legea nr.85/2006.

Rezultă că cele două litigii menţionate mai sus pot continua să fie judecate în acelaşi timp şi mai mult, în prezentul litigiu, se solicită administrarea unei probe cu expertiză contabilă care să cuantifice situaţia cheltuielilor neeconomicoase realizate în anii 2008 şi 2009, soldate cu pierderi ce au generat insolvenţa societăţii D.

Având în vedere că ne aflăm într-o procedură care se judecă cu celeritate şi că cele două dosare sus-menţionate, având obiect diferit, pot fi judecate în acelaşi timp, iar dezlegarea pricinii nu atârnă în totul sau în parte de existenţa sau neexistenţa unui drept ce face obiectul dosarului nr.1782/90/2011, Curtea constată că tribunalul a pronunţat o încheiere nelegală, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art.244 pct.1 Cod procedură civilă, pentru motivele invocate mai sus.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi admis recursul promovat de reclamanta SP N. NS SPRL Râmnicu Vâlcea – Lichidator Judiciar al SC D. SRL, a se casa încheierea din .30 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a Civilă şi a se trimite pentru continuarea judecăţii.

Pentru aceste motive, Curtea a admits recursul declarat de reclamanta SP N. NS SPRL Râmnicu Vâlcea – Lichidator Judiciar al SC D. SRL, împotriva încheierii din 30 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a

194

Civilă, în dosarul nr.5926/90/2011, intimaţi fiind intervenienţii B. M., SC IFN T. SRL, şi pârâtul G.I.

Curtea a casat încheierea din 30 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a Civilă şi a trimis pentru continuarea judecăţii.

8. Admisibilitatea cererii de suspendare a executării deciziei atacate printr-o cerere de revizuire în materia insolvenţei.

Art.8 alin. 4şi 5 din Legea nr.85/2006Curtea, cu majoritate, reţine că această cerere

de suspendare nu este inadmisibilă, întrucât prevederile art.8 alin.4 din Legea nr.85/2006 sunt aplicabile doar în cazul cererii de suspendare promovată până la soluţionarea cererii de recurs şi aceste dispoziţii sunt de strictă aplicare şi nu pot fi extinse şi în faza revizuirii prin analogie, aşa cum greşit susţine intimatul prin concluziile scrise depuse la dosar.

(Încheiere din 10 octombrie 2012)Prin cererea înregistrată la data de 06.07.2012,

petenta Unitatea Administrativ Teritorială – Judeţul Braşov a solicitat revizuirea deciziei nr.1496/R-COM din 06 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.1982/1259/2011/a4 şi suspendarea executării hotărârii supusă revizuirii până la soluţionarea cererii de revizuire.

În drept, petenta a invocat dispoziţiile art.322 pct.2 şi pct.5 şi art.325 Cod procedură civilă.

Cu privire la suspendarea executării deciziei supusă revizuirii, petenta şi-a motivat petitul în sensul că această măsură are caracter de urgenţă, întrucât cererea revizuientei este pe deplin justificată atât de motivele de nelegalitate ale hotărârii instanţei de recurs, cât şi de iminentele prejudicii cauzate de punerea în executare a unui astfel de act.

S-a mai arătat că menţinerea caracterului executoriu al deciziei împiedică revizuienta, într-un mod injust şi nelegal, de a-şi mai putea exercita drepturile şi prerogativele sale rezultate din calitatea de membru asociat şi creditor al debitoarei intimate, punând Judeţul Braşov în evidentă imposibilitate de a mai putea valorifica în vreun fel, pe calea justiţiei, ca urmare a stării de insolvenţă a debitoarei intimate şi a măsurii abuzive adoptată de administratorul judiciar

195

constând în neînregistrarea, în cadrul procedurii, a creanţei petentei, recunoscută de debitoare.

Acest capăt de cerere a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.325 raportat la art.403 alin.3 şi 4 Cod procedură civilă.

Intimatul C.L. IPURL - lichidator judiciar al Clubului Sportiv S. de P.-Braşov a formulat concluzii scrise la cererea de suspendare va executării deciziei atacate, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acestei cereri în raport de prevederile art.8 alin.4 din Legea nr.85/2006, în sensul că hotărârile judecătorului sindic nu pot fi suspendate de instanţa de recurs, iar prin analogie, aceste dispoziţii legale se aplică şi în revizuire.

De asemenea, pe fondul cererii de suspendare a solicitat în subsidiar respingerea acestei cereri ca neîntemeiată, întrucât hotărârea atacată nu este susceptibilă de executare, nu poate fi investită cu formulă executorie şi nu poate fi suspendată, deoarece nu produce în nici un fel efecte juridice.

Revizuienta Unitatea Administrativ Teritorială – Judeţul Braşov a formulat concluzii scrise prin care a menţionat că prezenta cerere de suspendare este admisibilă, având în vedere că petitul este întemeiat pe dispoziţiile art.325 Cod procedură civilă şi nu pe art.300 alin.2 şi 3 Cod procedură civilă, astfel că dispoziţiile art.4 alin.4 din Legea nr.85/2006 sunt de strictă aplicabilitate şi se referă doar la soluţionarea cererii de suspendare în faza de recurs, în sensul că aceasta nu poate fi primită.

Pe fondul cauzei s-a solicitat admiterea cererii de suspendare, întrucât se impune această măsură din necesitatea de a preîntâmpina luarea unor decizii în cursul procedurii insolvenţei ce ar prejudicia interesul revizuientei de recuperare a creanţei sale în sumă de 7.259.117,9 lei.

La termenul de judecată din 10 octombrie 2012, revizuienta a depus cauţiunea în cuantum de 72.591 lei, consemnată prin recipisa de consemnare nr.993744/1 din 9.10.2012, emisă de C.B. SA - Sucursala Piteşti, ce a fost fixată de instanţa de judecată la termenul din 26 septembrie 2012.

Verificând excepţia invocată de intimatul C.L. IPURL - lichidator judiciar al Clubului Sportiv S. de P. - Braşov, în raport de înscrisurile de la dosar şi de textele legale aplicabile în materie, Curtea, cu majoritate, reţine următoarele:

196

Cererea de suspendare a executării deciziei atacate este, ca principiu, admisibilă, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art.137 Cod procedură civilă prevăd că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Acest capăt de cerere este întemeiat în drept pe dispoziţiile art.325 Cod procedură civilă, care menţionează că „instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art.403 alin.3 şi 4 se aplică în mod corespunzător”.

Trebuie precizat că în materia procedurii insolvenţei, Legea nr.85/2006 prevede la art.8 alin.4, ca regulă, derogarea de la dispoziţiile art.300 alin.2 şi 3 Cod procedură civilă, „privind posibilitatea instanţei sesizată cu judecarea cererii de recurs ca, la cerere şi după achitarea unei cauţiuni să dispună suspendarea executării hotărârii recurate”, în sensul că hotărârile judecătorului sindic nu vor putea fi suspendate de instanţa de recurs.

De asemenea, prevederile art.8 alin.5 din Legea nr.85/2006 arată în mod expres şi limitativ anumite excepţii de la regula potrivit căreia hotărârile judecătorului sindic nu pot fi suspendate de instanţa de recurs.

Rezultă, din interpretarea actelor normative menţionate mai sus, că prezentul capăt de cerere privind suspendarea deciziei atacate cu revizuire este întemeiat în drept pe dispoziţiile art.325 Cod procedură civilă raportat la art.403 alin.3 şi 4 Cod procedură civilă şi nu pe art.300 alin.2 şi 3 Cod procedură civilă, la care se referă art.4 alin.4 din Legea nr.85/2006.

Curtea, cu majoritate, reţine că această cerere de suspendare nu este inadmisibilă, întrucât prevederile art.8 alin.4 din Legea nr.85/2006 sunt aplicabile doar în cazul cererii de suspendare promovată până la soluţionarea cererii de recurs şi aceste dispoziţii sunt de strictă aplicare şi nu pot fi extinse şi în faza revizuirii prin analogie, aşa cum greşit susţine intimatul prin concluziile scrise depuse la dosar.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea, cu majoritate, în baza art.137 Cod procedură civilă şi art.325 raportat la art.403 alin.3 şi 4 Cod procedură civilă, urmează a respinge excepţia inadmisibilităţii soluţionării prezentei cereri

197

de suspendare, excepţie formulată de intimatul C. L. IPURL - lichidator judiciar al Clubului Sportiv S. de P. - Braşov.

Pe fondul cererii de suspendare a executării deciziei atacate până la soluţionarea prezentei cereri de revizuire, Curtea, cu majoritate, constată că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr.1496/R-COM din 06 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.1982/1259/2011/a4, au fost admise recursurile declarate de C. L. IPURL lichidator judiciar al Clubului Sportiv S. de P. - Braşov şi de către debitoarea CS Societatea de Patinaj Braşov, împotriva sentinţei nr.167/01.02.2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.1982/1259/2011, în contradictoriu cu intimatul-contestator Judeţul Braşov reprezentat legal prin preşedintele Consiliului Judeţean Braşov – A. C., intimaţii - creditori C. G.-M., SC H.C.E. SRL, SC S.I. SRL, SC FFEE E.F. Transilvania Sud SA, SC F. SRL, Administraţia Finanţelor Publice Braşov, SC C. de C.C. SRL Braşov, SC F.B., M.B.C. şi în consecinţă a fost modificată sentinţa, în sensul că pe fond a fost respinsă contestaţia formulată de contestatorul Judeţul Braşov.

La termenul de judecată din 10 octombrie 2012 a fost îndeplinită condiţia formală privind achitarea cauţiunii în cuantum de 72.591 lei, consemnată prin recipisa de consemnare nr.X din 9.10.2012, emisă de C.B. SA - Sucursala Piteşti, ce a fost pusă în vedere de instanţa de judecată la termenul din 26 septembrie 2012.

De asemenea, a fost îndeplinită şi condiţia formală privind atacarea cu revizuire a deciziei pronunţată în recurs.

În ceea ce priveşte susţinerile revizuientei, Curtea apreciază că sunt necesare verificări şi raţiuni juridice aprofundate asupra condiţiilor prevăzute de art.322 pct.2 şi pct.5 Cod procedură civilă pentru stabilirea temeiniciei cererii de revizuire, ţinând cont că la prima vedere decizia atacată este legală,.

Referitor la urgenţă, această condiţie nu este îndeplinită, deoarece la 7 noiembrie 2012, într-un termen foarte scurt, este fixată data soluţionării cererii de revizuire.

198

Condiţia de temporalitate este îndeplinită în cauză, deoarece cererea de revizuire are termen de judecată la data menţionată mai sus.

În concluzie, nefiind îndeplinite toate condiţiile cumulative cerute pentru suspendarea deciziei atacate până la soluţionarea cererii de revizuire, Curtea, cu majoritate, constată că aceasta este nefondată.

Se va dispune restituirea cauţiunii în cuantum de 72.591 lei, consemnată prin recipisa de consemnare nr.993744/1 din 9 octombrie 2012 emisă de C.B. SA – Sucursala Piteşti.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.325 Cod procedură civilă raportat la art.403 alin.3 şi 4 Cod procedură civilă urmează a fi respinsă cererea formulată de petenta Unitatea Administrativ Teritorială – Judeţul Braşov privind suspendarea executării deciziei nr.1496/R-COM/6 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.1982/1259/2011/a4.

Pentru aceste motive, Curtea respinge excepţia inadmisibilităţii soluţionării cererii de suspendare a executării deciziei nr.1496/R-COM din 06 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.1982/1259/2011/a4, formulată de intimatul C. L. IPURL - lichidator judiciar al Clubului Sportiv S. de P. – Braşov.

Respinge cererea formulată de petenta Unitatea Administrativ Teritorială – Judeţul Braşov, cu sediul ales la SPRL „B. şi Asociaţii” privind suspendarea executării deciziei nr.1496/R-COM din 06 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.1982/1259/2011/a4, intimaţi fiind C. L. IPURL - lichidator judiciar al Clubului Sportiv S. de P. - Braşov, CS S. de P. Braşov, C.G.M., SC H.C.E. SRL, SC S.I. SRL, SC Ffee E.F. Transilvania Sud SA, Administraţia Finanţelor Publice Braşov, SC C. de C. C. SRL, SC F., M.B.C. - la SC S. de P. Braşov.

Dispune restituirea cauţiunii în cuantum de 72.591 lei consemnată prin recipisa de consemnare nr. X din 9.10.2012, emisă de C.B. SA - Sucursala Piteşti.

9. Efectuarea unor cheltuieli pentru reparaţii auto, fără a exista o aprobare a adunării creditorilor sau a

199

comitetului creditorilor pentru efectuarea acestor cheltuieli. Obligaţia creditorului de a formula declaraţii de creanţă şi de a cere înscrierea în tabelul definitiv al creditorilor.

Art.64 din Legea nr.85/2006Art.121 pct.1 din Legea nr.85/2006

Emiterea facturii la o dată mult ulterioară efectuării reparaţiilor, fără o dovadă asupra efectuării altor reparaţii sau asupra necesităţii lor, nu strămută momentul efectuării acestora şi al naşterii creanţei, după data deschiderii procedurii, nefiind însă în discuţie, la acest moment, respectarea prevederilor art.155 din Codul fiscal, referitor la emiterea facturii.

Ca atare, cum reparaţia a fost efectuată anterior deschiderii procedurii, creditorul era obligat să formuleze declaraţii de creanţă, să ceară înscrierea în tabel şi să fie menţionat în acesta, în condiţiile art. 64 alin. 1 din L. nr. 85/2006, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

Curtea constată că şi în ipoteza în care s-ar admite că ulterior deschiderii procedurii ar fi fost efectuate unele reparaţii, pentru ca acestea să poată constitui temei pentru creanţe născute după data deschiderii procedurii, în condiţiile art.64 alin.6 din Legea nr.85/2006, era necesar să se stabilească în adunarea creditorilor dacă aceste cheltuieli se impun a fi făcute.

Din prevederile art.121 pct.1 din L. nr.85/2006, care se referă la cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor valorificate, care trebuie suportate din valoarea acestor bunuri, rezultă că ceea ce nu se încadrează în atare categorie de cheltuieli (conservare şi administrare), respectiv, orice investiţie sau cheltuială pentru creşterea valorii bunului, trebuie stabilit de creditori.

(Decizia nr. 2340/R-com din 31 octombrie 2012)La data de 6.01.2012 B.T. SA Cluj – Napoca

Sucursala Piteşti a formulat contestaţie la raportul privind fondurile obţinute din lichidare şi încasarea de creanţe şi a planului de distribuire între creditori a fondurilor obţinute prin lichidarea şi încasarea de creanţe a debitoarei SC A.N.C. SRL.

200

Contestatoarea a adus raportului şi planului de distribuţie trei critici şi anume:

Onorariul de succes de 3% s-a calculat la întreaga sumă obţinută în urma valorificării bunului mobil garantat şi nu la suma fără TVA.

A fost repartizată suma de 2.517,08 lei reprezentând cheltuieli cu reparaţia auto, fără a exista o aprobare a adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor pentru efectuarea acestor cheltuieli. Nu se cunoaşte dacă acest creditor (căruia i-a fost repartizată suma de 2517,08 lei) este înscris la masa credală.

Nu este corect modul în care s-a determinat ponderea creanţei garantate deţinute de contestatoare, întrucât, dacă ceilalţi creditori nu erau garantaţi, ei nu trebuiau menţionaţi în tabelul definitiv ca şi creditori garantaţi.

În apărare, lichidatorul judiciar a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 353/29 februarie 2012 Tribunalul Comercial Argeş a respins contestaţia formulată de creditoarea B.T. SA Cluj – Napoca Sucursala Piteşti, reţinând că onorariul lichidatorului a fost stabilit în adunarea creditorilor din data de 17.10.2011 prin care s-a aprobat un onorariu de succes de 3% din valoarea vânzărilor.

Întrucât debitorul este înregistrat ca plătitor de TVA, valoarea vânzărilor include obligatoriu această taxă. Pe cale de consecinţă, onorariul de succes de 3% trebuie aplicat la valoarea vânzărilor, adică la valoarea care include şi TVA.

Dacă voinţa adunării creditorilor ar fi fost să modifice baza de aplicare a procentului de 3% din valoarea vânzărilor, în procesul verbal al adunării creditorilor s-ar fi consemnat aplicarea procesului la valoarea vânzărilor, fără TVA.

În ceea ce priveşte suma repartizată către SC C.R. Grup SRL, instanţa a reţinut că aceasta este o firmă de service auto la care se afla pentru reparaţii autoutilitara Fiat Scundo, în momentul deschiderii procedurii.

După deschiderea procedurii reparaţia s-a finalizat, iar societatea SC C.R. Grup SRL a solicitat plata reparaţiei efectuate, întocmind în acest sens factura fiscală nr.11102675/11.08.2011.

S-a reţinut că, la momentul deschiderii procedurii, creanţa SC C.R. Grup SRL nu era scadentă, ea devenind

201

scadentă după deschiderea procedurii iar potrivit art.64 pct.6 din Legea nr.85/2006, creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor, din care rezultă, nefiind necesar înscrierea la masa credală.

În consecinţă, s-a reţinut că în mod corect lichidatorul judiciar a achitat suma care reprezintă reparaţia autoturismului valorificat în cadrul procedurii, întrucât cheltuielile de procedură realizate în legătură cu reparaţia, conservarea şi administrarea bunurilor se satisfac cu prioritate faţă de toţi creditorii.

În ce priveşte faptul că, în mod nejustificat ar fi fost incluşi în tabelul definitiv şi alţi creditori care nu trebuiau menţionaţi ca şi creditori garantaţi, s-a reţinut că aceasta nu poate fi primită, întrucât distribuţia sumelor de bani se face potrivit tabelului definitiv al creanţelor.

În condiţiile în care contestatoarea ar fi avut nemulţumiri cu privire la înscrierea altor creditori cu titlu de creanţă garantată, aceasta ar fi avut la îndemână contestaţia la tabelul preliminar sau definitiv, după caz.

Instanţa a reţinut că lichidatorul judiciar a procedat în mod corect la distribuirea sumelor potrivit tabelului definitiv al creanţelor, rangul de creanţă garantată al altor creditori neputând fi contestat în cadrul contestaţiei la planul de distribuire, ci în cadrul contestaţiei la tabelele preliminare sau definitive.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs B.T. S.A. Cluj-Napoca Sucursala Piteşti solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi admiterea contestaţiei, dispunându-se refacerea planului de distribuţie între creditori şi a fondurilor obţinute din lichidare şi a raportului privind fondurile obţinute din lichidare, potrivit variantei I de calcul efectuate de recurent, cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că, în contestaţia formulată în temeiul art.122 alin.3 şi art.123 din Legea nr.85/2006 la raportul privind fondurile obţinute din lichidare şi încasare şi la planul de distribuţie între creditori a acestor fonduri, banca a invocat patru motive respectiv:

- aplicarea procentului de 3% reprezentând onorariu de succes care s-a făcut la întreaga sumă obţinută din valorificarea bunului mobil garantat în favoarea băncii, iar nu la suma fără TVA;

202

- repartizarea sumei de 2.517,08 lei cheltuieli cu reparaţia auto în lipsa unei cereri de înscriere la masa credală şi a unei aprobări a adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor pentru efectuarea acestor cheltuieli;

- determinarea greşită a ponderii creanţei garantate deţinută de către recurentă în totalul creanţelor garantate, respectiv 35% utilizat la calculul cheltuielilor de procedură;

- nerespectarea de către lichidator a condiţiilor de formă prevăzută de Ordinul nr.1692/2006 pentru întocmirea raportului şi a planului de distribuţie.

Asupra primului aspect se arată că potrivit Codului fiscal, preţul de vânzare al bunului include TVA, din valoarea de 24.750 lei, TVA fiind de 4.790 lei, rezultând că venitul net este de 19.960 lei.

În practica lichidatorilor judiciari aplicarea procentului aferent onorariului de succes se face la suma încasată din care se scade TVA, neputând fi perceput onorariul la o taxă datorată statului.

Pe de altă parte, se arată că în cazul în care lichidatorul este plătitor de TVA, această taxă se calculează la onorariul aplicat la suma netă, or, aprobarea pe onorariul de succes a fost făcută fără menţiune cu sau fără TVA, instanţa dispunând onorariul fix de 1.000 lei/lună, fără a menţiona dacă acesta este cu sau fără TVA, ceea ce atrage fie concluzia că lichidatorul nu este plătitor de TVA, fie, în ipoteza contrară, că onorariul include şi TVA.

Al doilea aspect, referitor la repartizarea către S.C. C.R. Grup a sumei reprezentând reparaţia efectuată este detaliat în motivele de recurs, susţinându-se că la momentul deschiderii procedurii creanţa era scadentă, deoarece reparaţiile au fost executate anterior, dovadă procesul verbal de sechestru din 20.09.2010, care atestă că bunul se afla în parcul auto pentru reparaţii, potrivit devizului anexat.

Devizul este datat 4.09.2009, iar deschiderea procedurii s-a realizat la 9.02.2011, emiterea facturii nr. X/11.08.2011 nefiind posibilă la acel moment.

Se mai arată că dacă reparaţia a fost efectuată în anul 2009, factura trebuia să existe la acest moment, în temeiul art.155 Cod procedură fiscală, iar dacă reparaţia ar fi fost finalizată după deschiderea procedurii trebuia să existe adunarea comitetului creditorilor sau a comitetului creditorilor pentru efectuarea acestei cheltuieli.

203

Astfel, la 9.02.2011 s-a deschis procedura simplificată de insolvenţă, iar nu procedura generală, astfel încât să existe perioada de observaţie la care se referă art.64 din Legea nr.85/2006.

Planul de distribuţie nu include la cheltuieli de procedură această valoare, care nu poate fi calificată astfel, rezultând că ea nu poate fi distribuită către un creditor care nu figurează în tabelul de creanţe, iar numirea şi remunerarea acestuia nu a fost aprobată în condiţiile Legii nr.85/2006.

Într-o a treia critică se susţine că banca nu a susţinut că în mod nejustificat ar fi fost incluşi în tabelul definitiv alţi creditori care nu trebuiau menţionaţi ca şi creditori garantaţi.

Recurenta a criticat numai modul de determinare a ponderii creanţei garantate a băncii în totalul creanţelor garantate, respectiv 35% utilizat şi la calculul cheltuielilor de procedură.

Potrivit valorii creanţelor garantate procentul corect deţinut de bancă este de 21,62%, ponderea de 35% obţinută de lichidator, fiind rezultatul raportării creanţei băncii numai la valoarea creditorilor garantaţi cu active valorificabile.

Prin urmare, dacă ceilalţi creditori nu erau garantaţi, neavând garanţii mobile şi imobile valorificabile rezultă că nu trebuiau reţinuţi în această calitate. De vreme ce aceştia apar ca garantaţi în tabel, determinarea ponderii creanţei băncii se face la valoarea cumulată a creanţelor tuturor creditorilor garantaţi.

În ce priveşte nerespectarea cerinţelor de formă prevăzute de O.M.J. nr.1692/2006, se susţine că această critică a rămas nesoluţionată prin sentinţa atacată.

În final, se propun două variante de calcul, după cum urmează:

- dacă se exclude cheltuiala cu reparaţia auto, iar onorariul de succes de 3% se calculează la suma din care se scade TVA şi se aplică procentul corect de 21,62% ca rezultat al raportării creanţei băncii la cumulul tuturor creanţelor garantate din tabel, diferenţa în plus ce trebuie plătită băncii este de 4.132,7 lei;

- dacă ponderea de 35% este apreciată ca fiind corectă şi se exclude doar cheltuiala cu reparaţia auto, diferenţa de plătit băncii este de 2.661,28 lei.

Dinu Ion, lichidator judiciar, a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

204

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, se constată că recursul este fondat, numai pentru considerentele ce se vor expune în privinţa cheltuielii de reparaţii auto:

Prin încheierea din 9 februarie 2011, pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr.219/1259/2011, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă împotriva debitoarei S.C. ABC N.C. S.R.L., fiind numit lichidator provizoriu D.I., cu un onorariu de X lei lunar din averea debitoarei şi atribuţiile prevăzute de art.25 din Legea nr.85/2006.

Lichidatorul judiciar a valorificat bunul mobil proprietatea debitoarei, autoutilitara marca Fiat, care a constituit obiectul garanţiei reale mobiliare în favoarea creditorului B.T. S.A. Cluj-Napoca-Sucursala Piteşti.

Bunul a fost constituit garanţie pentru creditul acordat debitoarei potrivit contractului nr.178/30.01.2008, modificat prin actul adiţional din 26.06.2009.

Pentru suma încasată în urma vânzării s-a întocmit planul de distribuire între creditori, contestat în prezenta cauză.

Lichidatorul a repartizat 2% din valoarea vânzării la fondul de lichidare, 2.517,08 lei cheltuieli cu reparaţia auto, 4.592 lei cheltuieli de procedură constând în onorariu evaluator, anunţuri publicitare, 4.243 lei onorariu lichidator (10.000 lei pentru 10 luni şi 742 lei-3% onorariu de succes) şi creanţe garantate 12.450,92 lei către Banca Transilvania.

În privinţa onorariului de lichidator, Curtea reţine că potrivit art.38 din O.U.G. nr.86/2006 sunt stabilite criterii pentru determinarea nivelului onorariului lichidatorului, printre care valoarea patrimoniului, potrivit evaluării.

De asemenea, art.11 alin.1 lit.d) din Legea insolvenţei vorbeşte despre onorariul negociat pentru lichidator, stabilit în adunarea creditorilor.

Asupra calculării onorariului de succes, stabilit prin hotărârea adunării creditorilor din 17.10.2011, Curtea constată că potrivit menţiunilor acestei hotărâri, s-a stabilit că onorariul de succes este de 3% din valoarea vânzărilor, adresele transmise de B.R., D.G.F.P. Argeş şi creditoarea-recurentă arătând expres că aceşti creditori sunt de acord cu onorariul de succes în cuantum de 3% din valoarea vânzărilor.

În planul de distribuţie, onorariul de lichidator în

205

procentul menţionat a fost stabilit în raport de valoarea încasată din vânzarea bunului, respectiv 24.750 lei, fără a se deduce TVA-ul datorat statului, anterior aplicării procentului.

Un asemenea mod de determinare a onorariului de succes, respectă întocmai hotărârea adunării creditorilor, care s-au raportat la preţul de vânzare al bunurilor, tocmai în ideea de a stimula obţinerea unui preţ cât mai ridicat din vânzarea bunurilor debitoarei.

De vreme ce creditorii au stabilit procentul menţionat din valoarea de vânzare a bunului, fără nicio menţiune cu privire la TVA-ul care trebuie dedus din această sumă şi achitat statului, înseamnă că au avut în vedere efectiv valoarea obţinută prin vânzare.

Practica judiciară depusă în susţinerea punctului de vedere exprimat de recurentă, nu se referă la modul de determinare a onorariului de succes prin aplicarea procentului la suma obţinută după scăderea TVA-ului, ci la suma concretă care se repartizează între creditori şi care trebuie să fie reprezentată de suma obţinută din vânzarea bunurilor, după deducerea TVA.

În speţă, se constată că lichidatorul a repartizat în planul de distribuţie numai suma de 19.960 lei, rămasă după deducerea sumei de 4.790 lei TVA datorat statului din suma de 24.750 lei, obţinută din vânzarea bunurilor.

Ca atare, acesta a procedat conform practicii judiciare depuse la dosar, care însă nu se referă, aşa cum s-a reţinut mai sus, la modul de stabilire a onorariului de succes.

Prin urmare, singurul criteriu avut la dispoziţie de lichidator este hotărârea adunării creditorilor care statuează asupra raportării procentului la valoarea obţinută din vânzare, urmând ca la distribuţie, această sumă să fie achitată din valoarea reprezentând suma concretă rezultată din vânzare, din care se deduce TVA.

Nu are relevanţă calitatea lichidatorului de plătitor de TVA, aşa cum se afirmă de către recurentă, în condiţiile în care, plata TVA se face ulterior, din onorariul astfel repartizat, în funcţie de cum lichidatorul are sau nu calitatea de plătitor de TVA.

În privinţa onorariului fix, se constată că instanţa, prin sentinţa de deschidere a procedurii simplificate, a stabilit 1.000 lei lunar din averea debitoarei, fără referire la TVA, deoarece din această sumă lichidatorul urmează ca ulterior, în

206

ipoteza în care este plătitor de TVA să achite statului taxa datorată.

Dispoziţiile art.89 alin.1 lit.a) din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă se referă la plata onorariilor practicienilor în insolvenţă ce sunt achitate din fondul de lichidare, constituit conform art.4 din Legea nr.85/2006, iar nu la onorariile care se achită din averea debitoarei.

Faptul că textul prevede că onorariul se stabileşte prin hotărârea judecătorului sindic şi este în cuantum de 3.000 lei, iar pentru practicienii în insolvenţă înregistraţi cu vector fiscal de TVA onorariul va fi de 3.000 lei, exclusiv TVA, nu determină concluzia că aceeaşi regulă se aplică şi în ipoteza onorariilor achitate din averea debitoarei, de vreme ce în hotărârea judecătorului sindic nu s-a făcut nicio menţiune asupra acestui aspect.

Mai mult chiar, în planul de distribuire contestat se constată că onorariul de lichidator a fost determinat prin înmulţirea sumei acordate lunar cu perioada procedurii (1.000 lei/lună x 10 luni), raportat la procentul de cheltuieli care trebuie suportat de către creditoare, fără menţiune cu privire la TVA, urmând ca în ipoteza în care lichidatorul este înregistrat ca vector fiscal de TVA, să achite această taxă din onorariul astfel determinat.

În ce priveşte critica referitoare la modul în care s-a determinat ponderea creanţei garantate deţinute de B.T. S.A. Cluj-Napoca-Sucursala Piteşti în totalul creanţelor garantate, anume 35% din cheltuielile de procedură, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită.

Astfel, la data de 6.04.2011, judecătorul sindic a luat act că nu s-au formulat contestaţii la tabelul preliminar al creanţelor, s-a dispus afişarea la uşa instanţei a tabelului definitiv şi s-a acordat termen pentru valorificarea bunurilor debitoarei.

Ca atare, înscrierea în tabel a unor creditori cu creanţe garantate nu poate fi reanalizată în acest moment, pe fondul lipsei unei contestaţii cu privire la acest aspect.

Curtea constată că într-adevăr în contestaţia depusă la 6 ianuarie 2012, B.T. a criticat modul de determinare a ponderii cheltuielilor de suportat, susţinându-se că procentul este de 21,62% stabilit prin raportare la cumulul tuturor creanţelor garantate din tabelul definitiv, rezultând astfel că s-

207

a avut în vedere modul de determinare a procentului de suportare a cheltuielilor.

Însă, în aceeaşi contestaţie se arată că dacă ceilalţi creditori, afară de BT şi BR nu erau garantaţi cu bunuri mobile şi bunuri imobile valorificabile, aceştia nu trebuiau menţionaţi în această calitate, în tabel, rezultând că practic, se contestă modul în care au fost reţinuţi anumiţi creditori în tabelul definitiv.

Chiar trecând peste acest aspect, Curtea constată că reţinerea unor creditori garantaţi, care nu sunt titularii unor garanţii mobile sau imobile valorificabile, pe lângă faptul că nu mai poate fi cenzurat la acest moment, nu impietează asupra calculării cheltuielilor de procedură prin raportare la bunurile concret valorificate.

Dispoziţiile art.121 alin.1 pct.1 din Legea nr.85/2006, stabilesc determinarea taxelor şi oricăror alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor debitoarei, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, în raport de valoarea bunurilor care au constituit obiect al garanţiei şi care au fost valorificate în procedură, rezultând astfel că legiuitorul a avut în vedere determinarea cheltuielilor, prin raportare la bunurile înstrăinate în mod concret în procedură.

Faptul că alţi creditori ar fi fost menţionaţi în calitate de garantaţi în tabel, deşi garanţiile lor nu sunt reale, sau nu se raportează la bunuri concrete valorificabile, nu poate determina suportarea cheltuielilor de către toţi aceşti creditori, prin raportare la masa totală a creanţelor garantate, de vreme ce o asemenea suportare ar presupune avansarea cheltuielilor de către aceşti creditori, iar nu deducerea lor din sumele obţinute din vânzare.

În ipoteza în care procentul ar fi determinat prin raportare la toate creanţele garantate din tabelul definitiv, deşi nu toate beneficiază de bunuri mobile sau imobile valorificabile, ar însemna că onorariul lichidatorului se determină din sume neîncasate în averea debitoarei şi pe care aceşti creditori trebuie să le suporte din patrimoniul personal sau că onorariul lichidatorului se reduce în consecinţă, imputându-se cota aferentă creditorilor care nu beneficiază de garanţii asupra unor bunuri valorificabile.

Cât priveşte repartizarea cheltuielii cu reparaţia bunului valorificat, în valoare de 2.517,08 lei, către S.C. C.G.

208

S.R.L., Curtea constată că sunt întemeiate criticile aduse în recurs.

Astfel, inclusiv în concluziile scrise depuse de lichidator, se arată că la data deschiderii procedurii simplificate a falimentului (9.02.2011), bunul se afla în service-ul auto pentru efectuarea unor reparaţii, aspect rezultat şi din procesul verbal de sechestru depus de către creditoare, întocmit la 20.09.2010.

În acelaşi proces verbal, semnat şi de către S.C. C.R. Grup, se arată că reparaţiile la autoutilitara marca Fiat Scudo au fost executate conform devizului anexat, iar maşina nu a fost ridicată de proprietarul debitor, care nu a achitat valoarea reparaţiei până la data de 20.09.2010.

Totodată, rezultă că nici ulterior, autoutilitara nu a fost ridicată de către proprietar, fiind lăsată la S.C. Concret Ro Grup S.R.L. în calitate de custode, fiind ulterior înstrăinată de către lichidator.

Analizând devizul întocmit la data de 4.09.2009, curtea constată că valoarea manoperei şi a materialelor prezentate este de 2.517,08 lei, aceeaşi sumă fiind menţionată şi în factura emisă de către S.C. C.R. Grup la 11.08.2011.

Nu există nicio dovadă la dosar care să ateste efectuarea altor reparaţii decât cele menţionate în devizul din anul 2009, care corespunde facturii emise de S.C. C.R. Grup la 11.08.2011, sau care să susţină contrariul celor arătate în procesul verbal de sechestru, referitor la efectuarea reparaţiilor anterior datei sechestrării cu atât mai mult cu cât bunul a rămas la SC C.R. Grup SRL.

Faptul că, în concluziile scrise, lichidatorul arată că această creanţă a S.C. C.R. Grup a apărut la 11.08.2011, fiind o cheltuială efectuată după data deschiderii procedurii, nu înlătură dovezile de la dosar în sensul efectuării acestor reparaţii anterior deschiderii procedurii.

Emiterea facturii la o dată mult ulterioară efectuării reparaţiilor, fără o dovadă asupra efectuării altor reparaţii sau asupra necesităţii lor, nu strămută momentul efectuării acestora şi al naşterii creanţei, după data deschiderii procedurii, nefiind însă în discuţie, la acest moment, respectarea prevederilor art.155 din Codul fiscal, referitor la emiterea facturii.

Ca atare, cum reparaţia a fost efectuată anterior deschiderii procedurii, creditorul era obligat să formuleze

209

declaraţii de creanţă, să ceară înscrierea în tabel şi să fie menţionat în acesta, în condiţiile art. 64 alin. 1 din L. nr. 85/2006, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

Curtea constată că şi în ipoteza în care s-ar admite că ulterior deschiderii procedurii ar fi fost efectuate unele reparaţii, pentru ca acestea să poată constitui temei pentru creanţe născute după data deschiderii procedurii, în condiţiile art.64 alin.6 din Legea nr.85/2006, era necesar să se stabilească în adunarea creditorilor dacă aceste cheltuieli se impun a fi făcute.

Din prevederile art.121 pct.1 din L. nr.85/2006, care se referă la cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor valorificate, care trebuie suportate din valoarea acestor bunuri, rezultă că ceea ce nu se încadrează în atare categorie de cheltuieli (conservare şi administrare), respectiv, orice investiţie sau cheltuială pentru creşterea valorii bunului, trebuie stabilit de creditori.

În ce priveşte contestaţia referitoare la nerespectarea condiţiilor de formă pentru întocmirea raportului şi a planului de distribuţie, Curtea constată că o asemenea critică nu a fost dezvoltată, la fond în contestaţie arătându-se că planul de distribuţie nu a fost datat, creditoarea neavând cunoştinţă la ce dată a fost depus la instanţă.

Un asemenea aspect, nu poate constitui motiv de nulitate a planului de distribuţie, Curtea constatând că raportul poartă menţiunea primirii la Tribunalul Comercial, respectiv 4 ianuarie 2012, singura consecinţă negativă în ce priveşte pe creditor fiind raportată la o eventuală tardivitate a contestaţiei.

Or, cererea formulată la data de 6 ianuarie 2012 împotriva raportului de distribuţie nu a fost analizată prin prisma unei asemenea excepţii, astfel că nu se poate constata nicio vătămare în ce o priveşte pe creditoare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 8 din L. nr. 85/2006 rap. la art.312 C.proc.civ., curtea va admite recursul, va modifica în parte sentinţa în sensul că admite contestaţia în parte şi dispune refacerea planului de distribuţie cu înlăturarea sumei de 2517,08 lei, cheltuială cu reparaţia auto.

Pentru aceste motive, Curtea admite recursul formulat de contestatoarea BT SA Cluj Napoca, Sucursala Piteşti împotriva sentinţei nr.353/F/29.02.2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr.219/1259/2011/a1,

210

intimaţi fiind debitoarea SC Abc N.C. SRL, creditorii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Inspectoratul Teritorial de Muncă Argeş, Primăria Curtea de Argeş, B.R.D. - G.S.G. - Grup Piteşti, BP SA, BR SA, UŢB, M. IFN SA, , SC V. SA, SC S. SRL, SC N. I. SRL, SC GDF S.E. România SA şi lichidatorul judiciar D. I.

Modifică în parte sentinţa în sensul că admite contestaţia în parte şi dispune refacerea planului de distribuţie, cu înlăturarea sumei de 2.517,08 lei, cheltuială cu reparaţia auto.

10. Admisibilitatea unei acţiuni în răspundere personală, specifică unei proceduri de insolvenţă aflată în derulare, introduse după momentul pronunţării unei sentinţe definitive şi executorii de închidere a procedurii.

Art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006Art.7208 Cod procedură civilă

Cererea de antrenarea răspunderii pârâtului în temeiul art.138 alin.1 a fost promovată de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea după momentul închiderii procedurii insolvenţei.

Este real faptul că sentinţa de închidere a procedurii nu era irevocabilă la momentul promovării cererii de antrenare a răspunderii personale, ci a rămas irevocabilă ulterior, prin respingerea recursului declarat de creditoarea D.G.F.P. Vâlcea, însă ceea ce este esenţial este că sentinţa de închidere a procedurii era definitivă şi executorie din momentul pronunţării ei.

Prin urmare, închiderea procedurii s-a produs la data pronunţării sentinţei, cu consecinţa imposibilităţii pentru participanţii la procedură de a iniţia acte specifice respectivei proceduri.

Hotărârea judecătorului sindic este o hotărâre pronunţată într-un litigiu privind profesioniştii şi, potrivit art.7208 Cod procedură civilă, cu care se completează Legea nr.85/2006 în baza art.149, este executorie din momentul pronunţării.

Ca atare, introducerea unei acţiuni în răspundere personală, specifică unei proceduri de insolvenţă aflată în derulare, nu este admisibilă.

211

(Decizia nr. 2392/R-com din 31 octombrie 2012)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 09.09.2011 reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, în calitate de creditoare în cauza nr.3856/90/2009 privind insolvenţa debitoarei SC A. SRL, a chemat în judecată pe pârâtul O.M. – în calitate de fost administrator social al debitoarei falite, solicitând obligarea acestuia să acopere pasivul social prin plata sumei de 83.321 lei. Totodată a solicitat judecătorului sindic să dispună instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea pârâtului.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâtul se face vinovat de ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă prin săvârşirea faptelor prev.de art.138 alin.1 lit.c) şi d) din Legea nr.85/2006.

Prin sentinţa nr.1629/07.05.2012 Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă – judecător sindic a admis cererea reclamantei creditoare şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 83.321 lei către debitoarea SC A. SRL, cu titlu de cotă parte din pasivul social.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare, relative la lipsa de interes a reclamantei şi lipsa calităţii procesuale active a acesteia în promovarea şi susţinerea cererii de faţă pentru faptul că procedura falimentului s-a închis mai înainte de promovarea acestei cereri, sunt nefondate, deoarece reclamanta acţionează în interesul masei credale rămasă neacoperită prin lichidarea activului, respectiv deoarece reclamanta a formulat acţiunea înainte de rămânerea irevocabilă a hotărârii de închidere a procedurii.

Pe fond, judecătorul sindic a reţinut că, deşi în situaţia mijloacelor fixe la data de 26.10.2009 s-a menţionat că debitoarea deţinea un autoturism Hyundai în valoare de 93.192 lei, bunul nu a fost predat la inventar lichidatorului şi pârâtul nu a justificat modalitatea de ieşire a acestuia din patrimoniul debitoarei.

De asemenea a reţinut că din raportul de inspecţie fiscală din 28.09.2009 şi din decizia de impunere nr.669/31.08.2009 rezultă că pârâtul nu a putut prezenta organului fiscal documentele contabile justificative cu privire la

212

TVA colectată şi dedusă, sub motivul că acestea i-au fost furate. Deşi organele fiscale i-au solicitat pârâtului să refacă evidenţa contabilă, acesta nu a dat curs solicitării, motiv pentru care a fost sancţionat contravenţional prin procesul-verbal de contravenţie nr.54011/16.06.2009.

Judecătorul sindic a concluzionat în sensul că, deşi avea obligaţia să ţină contabilitatea în mod corect şi să refacă actele contabile, pârâtul nu a ţinut o contabilitate în conformitate cu dispoziţiile legale, fapta sa fiind sancţionată de dispoziţiile art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâtul, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 – 9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie atât în ce priveşte soluţia dată excepţiilor invocate de pârât, cât şi în ce priveşte soluţia dată fondului cauzei.

Sub aspectul excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei de interes a acesteia în promovarea cererii din speţă, pârâtul a arătat că reclamanta a promovat acţiunea după închiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarei SC A. SRL, deşi hotărârea de închidere a procedurii era definitivă şi executorie.

Sub aspectul fondului cauzei, pârâtul a arătat că nu se face vinovat de ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Astfel, reclamanta a cerut obligarea lui la plata pasivului social în temeiul art.138 alin.1 lit.c), însă din raportul lichidatorului judiciar nu rezultă că activitatea societăţii ar fi desfăşurată în interesul personal al pârâtului, ci că pierderile au fost cauzate de contextul economic nefavorabil.

Pârâtul a mai arătat că judecătorul sindic a antrenat răspunderea pentru un temei de drept şi pentru fapte neinvocate de reclamantă şi că autoturismul la care se referă sentinţa a ieşit din patrimoniul debitoarei în baza sentinţei civile nr.10084/2009 pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea în dosarul nr.9134/288/2009.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat şi că cererea de chemare în judecată a reclamantei este inadmisibilă.

Astfel, se constată că prin sentinţa nr.1564/05.09.2011 pronunţată în dosarul nr.3856/90/2009, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea a dispus, în

213

baza art.131 din Legea nr.85/2006, închiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC A. SRL.

Cererea de antrenarea răspunderii pârâtului în temeiul art.138 alin.1 a fost promovată de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea la data de 08.09.2011, deci după momentul închiderii procedurii insolvenţei.

Este real faptul că sentinţa de închidere a procedurii nu era irevocabilă la momentul promovării cererii de antrenare a răspunderii personale, ci a rămas irevocabilă ulterior, la data de 30.11.2011, prin respingerea recursului declarat de creditoarea D.G.F.P. Vâlcea, însă ceea ce este esenţial este că sentinţa de închidere a procedurii era definitivă şi executorie din momentul pronunţării ei.

Prin urmare, închiderea procedurii s-a produs la data de 05.09.2011, cu consecinţa imposibilităţii pentru participanţii la procedură de a iniţia acte specifice respectivei proceduri.

Hotărârea judecătorului sindic este o hotărâre pronunţată într-un litigiu privind profesioniştii şi, potrivit art.7208 Cod procedură civilă, cu care se completează Legea nr.85/2006 în baza art.149, este executorie din momentul pronunţării.

Ca atare, introducerea unei acţiuni în răspundere personală, specifică unei proceduri de insolvenţă aflată în derulare, nu este admisibilă.

Reţinând că este întemeiată critica din recurs relativă la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei DGFP Vâlcea, întrucât, odată închisă procedura insolvenţei, aceasta nu mai avea calitatea de creditor în procedură şi, astfel, nu mai poate solicita antrenarea răspunderii în condiţiile art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, Curtea nu va mai examina celelalte motive de recurs.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul pârâtului şi va modifica sentinţa în sensul respingerii cererii reclamantei-creditoare ca inadmisibilă.

Pentru aceste motive, Curtea admite recursul declarat de pârâtul O. M. împotriva sentinţei nr. 1629 din 07.05.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. 4300/90/2011, intimată fiind reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea.

214

Modifică sentinţa în sensul că respinge acţiunea ca inadmisibilă.

11. Sancţiunea nulităţii hotărârilor AGEA în cazul încălcării normelor privind „aprobarea prealabilă” a actelor juridice patrimoniale de valoare mare.

Art.15322 din Legea nr.31/1990 Art.241 din Legea nr.297/2004

Încheierea actelor juridice fără aprobarea prealabilă pe care o impune art.15322 din Legea nr.31/1990 şi art.241 din Legea nr.297/2004 poate pune în discuţie legalitatea respectivelor acte juridice, iar nu şi nulitatea hotărârii AGEA care ar confirma ulterior mandatul consiliului de administraţie pentru încheierea actelor.

(Decizia nr. 2405/R-COM/07 noiembrie 2012)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea – Secţia civilă la data de 01.08.2011, sub nr.3583/90/2011, reclamanta SC B. I. Limited a chemat în judecată pe pârâta SC U. S. Govora – C. C. G. SA solicitând instanţei să dispună anularea hotărârii adunării generale extraordinare a pârâtei din data de 16.06.2011 pentru încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la convocarea adunării şi la mandatul administratorilor pentru încheierea unor acte juridice în contul societăţii.

În motivarea cererii reclamanta a susţinut că pârâta a încălcat dispoziţiile art.1172 din Legea nr.31/1990 în sensul că nu a publicat pe pagina de internet proprie convocatorul adunării generale. De asemenea, pârâta a încălcat dispoziţiile art.6 din Regulamentul CNVM nr.6/2009, emis în aplicarea Legii nr.297/2004 privind piaţa de capital, în sensul că nu a pus la dispoziţia acţionarilor pe website-ul său, cu cel puţin 30 de zile înainte de data adunării generale, convocatorul şi documentele ce urmau a fi prezentate adunării generale.

Reclamanta a mai susţinut că Hotărârea AGEA încalcă norme imperative care reglementează regimul actelor juridice de dispoziţie de valoare mare care privesc patrimoniul social, anume art.15322 din Legea nr.31/1990 şi art.241 alin.1 din Legea nr.297/2004, potrivit cărora administratorii sau directorii societăţii pot să încheie acte de dobândire bunuri în

215

numele societăţii, de înstrăinare, de schimb, de închiriere sau acte de constituire în garanţie a unor bunuri din patrimoniul societăţii sau a unor active din categoria activelor imobilizate ale societăţii şi care au o valoare de peste jumătate din valoarea contabilă a activelor, respectiv de 20% din totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele, doar cu aprobarea prealabilă a adunării generale extraordinare a acţionarilor. În speţă, procesul verbal al adunării relevă faptul că actele juridice au fost încheiate deja, cel puţin în parte, iar ratificarea sau adoptarea unei hotărâri de aprobare ulterioară a acestora nu îndeplineşte condiţia „aprobării prealabile”.

S-a mai susţinut că adunarea generală extraordinară nu putea să dea o împuternicire prealabilă generală, ci una specifică, pentru fiecare act concret şi cu menţionarea explicită a elementelor acestuia.

Secţia civilă a Tribunalului Vâlcea a dispus trimiterea cauzei la Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, unde a fost înregistrată sub nr.3583/90/2011*.

Prin sentinţa nr.1129/02.04.2012 Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a admis cererea reclamantei şi a dispus anularea hotărârii AGEA a pârâtei din 16.06.2011, cu înregistrarea sentinţei în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial.

În motivarea sentinţei s-a arătat că, potrivit art.1172

alin.2 din Legea nr.31/1990, societatea pârâtă avea obligaţia, întrucât deţinea o pagină de internet proprie, să publice convocarea adunării generale şi pe respectiva pagină de internet, pentru liberul acces al acţionarilor. Cum convocatorul a fost publicat doar în Monitorul Oficial al României şi nu şi pe website-ul pârâtei, condiţia legală nu a fost îndeplinită, ceea ce atrage nulitatea hotărârii adoptate.

S-a mai arătat că susţinerea pârâtei conform căreia convocatorul a fost publicat pe pagina de internet a grupului comercial din care face parte şi pârâta nu este întemeiată, în sensul că nu se poate considera că în acest fel a fost îndeplinită cerinţa impusă de art.1172 alin.2 sus menţionat.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:

- în mod eronat a reţinut prima instanţă faptul că societatea pârâtă nu a publicat anunţul privind convocarea

216

AGEA pe propria pagină de internet. În realitate, pe pagina respectivă – www.usg.ro – a fost postat la data de 11.05.2011, ora 11:59 anunţul privind convocarea AGEA la data de 16.06.2011, anunţ care a rămas pe respectiva pagină până după data adunării.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond că publicările se fac pe site-ul Grupului Corporativ C., iar nu pe pagina de internet a pârâtei, în realitate pagina acesteia fiind inclusă în site-ul respectivului grup şi putând fi accesată şi în mod direct.

- instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că în afara publicării pe pagina de internet a pârâtei a anunţului de convocare a AGEA din 16.06.3011, societatea a respectat formalităţile impuse de art.1171 alin.3 din Legea nr.31/1990, respectiv a publicat convocarea în Monitorul Oficial şi într-un ziar de largă răspândire în Rm.Vâlcea, demers de natură a face publică şedinţa AGEA. De altfel, reclamanta nu a susţinut că nu ar fi luat la cunoştinţă despre conţinutul convocatorului şi că ar fi suferit astfel vreo vătămare.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi arătând că redirecţionarea paginii de internet a pârâtei către pagina de internet a grupului corporativ nu poate produce efecte retroactive pentru şedinţa adunării generale din data de 16.06.2011. Publicarea convocatorului de internet este o cerinţă impusă de legislaţia comunitară şi, potrivit legii naţionale, trebuie realizată cumulativ cu celelalte modalităţi de publicare a convocatorului.

Intimata a mai arătat şi faptul că sancţiunea nulităţii hotărârii AGEA se impunea şi faţă de încălcarea normelor privind „aprobarea prealabilă” a actelor juridice patrimoniale de valoare mare.

Instanţa de recurs a încuviinţat recurentei proba cu înscrisuri.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs formulate precum şi în raport de apărările intimatei şi de înscrisurile depuse la dosar în faza de recurs, având în vedere dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat.

Cât priveşte publicarea convocatorului pe pagina de internet a recurentei-pârâte, se constată următoarele:

217

Site-ul pârâtei www.usg.ro a fost direcţionat la site-ul grupului C. la data de 13.02.2008.

La data de 11.05.2011 pe site-ul grupului C. în secţiunea corespunzătoare societăţii recurente s-a realizat publicarea convocatorului AGEA din 16.06.2011.

Astfel, convocatorul putea fi accesat atât prin accesarea paginii de internet a grupului corporativ, cât şi prin accesarea în mod direct a paginii de internet a recurentei, care era redirecţionată automat pe pagina de internet a grupului corporativ la secţiunea dedicată recurentei. Se constată astfel că, în termenul prevăzut de lege, convocatorul a fost publicat şi pe pagina de internet a recurentei-pârâtei, astfel că aserţiunea instanţei de fond, conform căreia respectivul convocator nu a fost publicat şi în modalitatea prev.de art.1172 alin.2 din Legea nr.31/1990, nu este confirmată.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii AGEA invocat de intimata-reclamantă, cel relativ la aprobarea prealabilă pe care consiliul de administraţie sau directoratul trebuie să o aibă în cazul încheierii anumitor acte juridice pe seama societăţii comerciale, Curtea constată că criticile intimatei au fost formulate la modul general, fără a indica în concret actele juridice deja încheiate de consiliul de administraţie fără aprobare prealabilă ori fără a arăta în ce constă aprobarea prealabilă „generală” pe care AGEA ar fi dat-o în şedinţa din 16.06.2011.

Din conţinutul Hotărârii AGEA contestate în speţă nr.1/16.06.2011 rezultă că acţionarii au aprobat încheierea în viitor de către societate a mai multor acte juridice şi au împuternicit consiliul de administraţie să încheie actele respective. Actele sunt individualizate în mod amănunţit, astfel că nu se poate pretinde că aprobarea AGEA este una generală, fără referiri la acte juridice concrete ce urmează a fi încheiate de consiliul de administraţie.

Totodată, din conţinutul hotărârii respective nu rezultă că AGEA ar fi confirmat un mandat deja realizat de consiliul de administraţie.

Pe de altă parte, Curtea constată că încheierea actelor juridice fără aprobarea prealabilă pe care o impune art.15322 din Legea nr.31/1990 şi art.241 din Legea nr.297/2004 poate pune în discuţie legalitatea respectivelor acte juridice, iar nu şi nulitatea hotărârii AGEA care ar

218

confirma ulterior mandatul consiliului de administraţie pentru încheierea actelor.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1-3 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa, în sensul respingerii cererii reclamantei pentru anularea Hotărârii AGEA nr.1/16.06.2011.

Pentru aceste motive, a fost admis recursul declarat de pârâta SC U. S. G. – C. C. GROUP SA, cu sediul în Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, împotriva sentinţei nr. 1129 din 2 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă, în dosarul nr.3583/90/2011*, intimată fiind reclamanta SC B. I. LIMITED, cu sediul ales în Bucureşti, sector 2 şi a fost modificată sentinţa în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantei.

12. Distribuţia sumei existente în contul de depozit cu afectaţiune specială. Acoperirea cu prioritate a creditorului garantat.

Art.121 din Legea nr.85/2006

Suma de bani menţionată, nu poate fi restituită necondiţionat masei credale, cu consecinţa ca toţi creditorii să beneficieze de aceasta, în condiţiile în care scopul pentru care s-a constituit garanţia reală mobiliară este asigurarea priorităţii creditorului garantat.

Caracterul concursual, colectiv şi egalitar al procedurii insolvenţei nu poate fi negat, însă el nu susţine transformarea unui creditor garantat la momentul deschiderii procedurii într-un simplu creditor chirografar prin desfiinţarea unilaterală a garanţiei acestuia, în temeiul art.86 din Legea nr.85/2006.

Este cert că suma existentă în contul de depozit cu afectaţiune specială va urma distribuţia prevăzută de art.121 din Legea nr.85/2006, la momentul la care se va pune problema distribuirii, însă prin sentinţa atacată, instanţa a dispus în faza prealabilă lichidării, restituirea necondiţionată a acestei sume în contul de lichidare, ceea ce ar afecta însăşi raţiunea constituirii garanţiei.

De altfel, dacă bunul obiect al garanţiei ar fi fost un bun mobil corporal, nu o sumă de bani, acesta ar fi fost inventariat, evaluat şi înstrăinat în procedură iar valoarea obţinută ar fi servit la acoperirea creditorului

219

garantat cu prioritate, în aceleaşi condiţii reglementate de art.121 din Legea nr.85/2006.

(Decizia nr. 2678/R-COM/28 Noiembrie 2012)

La data de 28.07.2011, debitorul SC C. M. C. D&S SRL a formulat cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă, în dosarul nr.1318/1259/2011.

Prin încheierea din data de 10.08.2011, judecătorul sindic investit a admis cererea, a deschis procedura insolvenţei împotriva debitorului SC C. M. C. D&S SRL, a desemnat provizoriu în calitate de administrator judiciar SCP L. I. IPURL, a dispus asupra celorlalte măsuri.

Prin cererea înregistrată la data de 6.09.2011, debitorul SC C. M. C. D&S SRL, prin administrator judiciar, a solicitat, în contradictoriu cu Unicredit Ţiriac Bank, să se dispună ridicarea garanţiei în cuantum de 500.000 lei, aferentă contului de afectaţiune specială nr.ROXXX deschis la Unicredit Ţiriac Bank – Sucursala Argeş Piteşti, conform contractului de garanţie reală mobiliară înregistrat în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Prin sentinţa nr.1259/F/6.09.2011, judecătorul sindic investit a admis cererea formulată de debitoarea SC C. M. C. D&S SRL şi a obligat SC Unicredit Tiriac Bank SA la restituirea în mod necondiţionat a garanţiei în cuantum de 500.000 lei în contul de lichidare nr.ROXXX, deschis la Banca Raiffeisen Bank Piteşti – Sucursala Centru.

S-a reţinut că anterior deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului SC C. M. C. D&S SRL, acesta a încheiat contractul de credit nr.150-273/CRD-MD/2008 ce a fost garantat cu garanţia reală mobiliară având ca obiect soldul de 500.000 lei aferent contului de afectaţiune nr.ROXXX deschis la Unicredit Ţiriac Bank – Sucursala Argeş, conform contractului de garanţie reală mobiliară înregistrat în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Prin adresa nr.280/5.09.2011, toate contractele încheiate cu această societate bancară au fost denunţate de către administratorul judiciar, în temeiul art.86 din Legea nr.85/2006, inclusiv contractul de garanţie reală mobiliară nr.150/2008 asupra soldului contului de depozit cu afectaţiune specială încheiat la 1.02.2008, astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art.48, 36 şi 20 lit.h) din Legea insolvenţei, având

220

în vedere că procedura insolvenţei este o procedură colectivă. S-a apreciat că cererea este întemeiată.

Creditorul Unicredit Ţiriac Bank, a formulat recurs împotriva sentinţei nr.1259/F/6.09.2011 a Tribunalului Specializat Argeş, pe care a criticat-o pentru nelegalitate, susţinând că prin soluţionarea cererii fără ca partea să fie citată, conform art.7 din Legea insolvenţei, a fost încălcat dreptul la apărare; totodată s-a invocat faptul că dispoziţiile art.80 referitoare la anularea garanţiei nu au aplicabilitate în speţă întrucât garanţia nu a fost constituită în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii.

Curtea de Apel Piteşti, investită cu soluţionarea recursului, a dispus, prin decizia nr.757/R-COM/23.03.2012, admiterea recursului şi trimiterea spre rejudecare a cauzelor, apreciind în recursul Unicredit Ţiriac Bank că partea recurentă nu a fost legal citată la soluţionarea cererii în fond.

În rejudecare, judecătorul sindic investit cu soluţionarea dosarului nr.1318/1259/2011 a formulat cerere de abţinere, care a fost admisă, şi, în urma repartizării aleatorii, a fost investit prezentul complet, care, prin încheierea din data de 7.06.2012, având în vedere Hotărârea Plenului C.S.M. cu nr.425/2011, a constatat că cele două cereri, respectiv opoziţia la deschidere formulată de SC MKB Romextera Leasing IFN SA şi cererea de restituire garanţie, formulată de debitor în contradictoriu cu Unicredit Ţiriac Bank SA, au natură contencioasă, cadrul procesual în cele două cauze este diferit, probatoriul ce se impune a fi administrat este, de asemenea diferit, şi, a dispus în temeiul art.165 Cod procedură civilă, disjungerea celor două cereri şi soluţionarea separată, după punerea în discuţie a părţilor.

Prin sentinţa nr.1248/28 iunie 2012, pronunţată în dosarul cu nr.1318/1259/2011/a1*/a1, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Comercial Argeş a admis cererea formulată de debitoarea SC C. M. C. D&S SRL prin administrator judiciar SCP L. I. IPURL şi a dispus obligarea SC Unicredit Tiriac Bank SA la restituirea în mod necondiţionat a garanţiei în cuantum de 500.000 lei în contul de lichidare nr.ROXXX, deschis la Banca Raiffeisen Bank Piteşti-Sucursala Centru.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că anterior deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului SC C. M. C. D&S SRL, acesta a încheiat contractul de credit nr.150/2008 ce a fost garantat cu garanţia reală

221

mobiliară având ca obiect soldul de 500.000 lei aferent contului de afectaţiune nr. ROXXX deschis la Unicredit Ţiriac Bank – Sucursala Argeş, conform contractului de garanţie reală mobiliară înregistrat în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Prin adresa nr.280/5.09.2011, toate contractele încheiate cu această societate bancară au fost denunţate de către administratorul judiciar, în temeiul art.86 din Legea nr.85/2006, inclusiv contractul de garanţie reală mobiliară nr.150/2008 asupra soldului contului de depozit cu afectaţiune specială încheiat la 1.02.2008.

S-a solicitat ridicarea garanţiei în cuantum de 500.000 lei, aferentă contului de afectaţiune specială nr.ROXXX deschis la Unicredit Ţiriac Bank, motivat de faptul că procedura concursuală nu permite urmăriri individuale, deoarece ele ar leza interesele colective ale creditorilor.

Cererea nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art.80 din Legea nr.85/2006 şi nici nu s-a invocat caracterul fraudulos al constituirii garanţiei, astfel că – reţinând dispoziţiile art.129 alin.6 Cod procedură civilă, potrivit cu care judecătorul hotărăşte numai asupra obiectului cererii dedusă judecăţii, s-a reţinut că nu se impune analiza cerinţelor impuse de textul de lege respectiv, astfel cum a susţinut Unicredit Ţiriac Bank SA.

În drept s-a reţinut că, în conformitate cu prevederile art.36 din Legea nr.85/2006, ”de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”, fiind evidentă extinderea aplicabilităţii acestor dispoziţii legale şi asupra oricărei forme de urmărire silită individuală pornită împotriva debitorului.

S-a reţinut că, fără posibilitate de interpretare contrară, principiul efectului suspensiv consacrat de aceste prevederi legale opreşte demersurile individuale ale creditorilor împotriva debitorului sau bunurilor sale, interzicând acestora să înceapă sau să continue o urmărire silită pe cont propriu asupra debitorului, fiind suspendate sau oprite şi măsurile de indisponibilizare, procedura insolvenţei fiind un impediment la executarea silită individuală.

Efectul suspensiv de urmărire individuală urmăreşte prezervarea caracterul concursual, colectiv şi egalitar al procedurii insolvenţei în cadrul căreia creditorii sunt chemaţi să-şi realizeze creanţa în mod colectiv şi organizat pentru

222

evitarea incertitudinii la nivelul masei pasive care nu ar putea fi stabilită cu exactitate în cazul în care unele creanţe se realizează în afara procedurii, prin continuarea acţiunilor individuale ale creditorilor şi evitarea diminuării patrimoniului debitorului în detrimentul colectivităţii creditorilor şi totodată menţinerea averii debitorului în starea existentă la data deschiderii procedurii în scopul sporii şansele unei reorganizări care de altfel a şi fost cerută în cauză de către debitor.

S-a mai reţinut că suspendarea nu este lăsată la latitudinea judecătorului-sindic sau executorului (fiscal, bancar, judecătoresc) ci operează de drept, în efectul legii, fiind evident că după deschiderea procedurii faţă de debitor, produsă în cauză la data de 10.08.2011, creditorul garantat nu mai pot proceda la indisponibilizarea sumei ce face obiectul contractului de garanţie, aferent contractului de credit nr.150/2008, denunţat de administratorul judiciar în condiţiile art. 86/2006.

Regula imperativă a suspendării acţionează oriunde şi faţă de orice creditor al debitorului, iar ridicarea suspendării poate fi acordată prin excepţie, doar în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.39 din Legea nr.85/2006 conform căruia, creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzută de art.36 cu privire la creanţa sa şi „valorificarea imediată, în cadrul procedurii ,,cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art.116-118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute de art.121 alin.1 pct.1,a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie...”.

Creditorul garantat nu a formulat cerere de ridicare a suspendării prevăzută de art.36 din Legea insolvenţei, iar din adresa nr.961984/10.04.2012 a Unicredit Tiriac Bank, adresată administratorului judiciar, rezultă intenţia de indisponibilizare a sumei constituită drept garanţie, de transfer a acesteia în contul creanţei deţinută de creditor asupra debitorului.

Judecătorul sindic a reţinut că, nefiind vorba de o garanţie imobiliară, ci de o sumă de bani, indisponibilizarea acesteia, este de natură a afecta posibilitatea redresării pe baza unui plan de reorganizare a societăţii aflată în procedura

223

insolvenţei iar în calitate de creditor garantat, Unicredit Tiriac Bank, în cazul în care un astfel de plan nu va fi propus, este îndreptăţit la satisfacerea cu prioritate în situaţia distribuirii sumelor realizate în urma lichidării, conform reglementării din art.121 din Legea insolvenţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Unicredit Ţiriac Bank S.A. solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi pe fond respingerea cererii formulată de administratorul judiciar.

În motivare se arată că după deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitorului SC C. M. C. D&S SRL, instanţa a decis restituirea în mod necondiţionat a garanţiei în cuantum de 500.000 lei, în contul de lichidare deschis la Raiffeisen Bank Piteşti.

Într-un prim ciclu procesual soluţionat fără citarea părţilor, sentinţa a fost casată cu trimitere spre rejudecare, iar în al doilea ciclu procesual prin sentinţa nr.1248/28.06.2012, judecătorul sindic a pronunţat aceeaşi soluţie.

Se arată că fondurile băneşti înregistrate în conturile de depozit colateral deschise în evidenţele băncilor comerciale în scop de garantare a unor angajamente irevocabile, nu reprezintă disponibilităţi asupra cărora lichidatorii, judecătorii sindici sau executorii judecătoreşti pot dispune fără acordul băncii.

Astfel, norma nr.13 a B.N.R. arată că instituţiile financiare au obligaţia de a evidenţia în contabilitate sume constituite de clientelă în depozit colateral, pentru acoperirea angajamentelor de plată asumate, distinct în funcţie de afectaţiunea specială pentru care au fost constituite (deschiderea de acreditiv, emiterea de scrisori de garanţie, cec-uri, certificate, ordine de plată cu scadenţă, pentru garanţi gestionari etc.)

Practica în România este ca depozitele colaterale constituite de bănci să se realizeze în baza unui contract de garanţie reală mobiliară, înregistrat la arhiva electronică.

O soluţie ca cea criticată transformă practic banca din creditor garantat în simplu creditor chirografar, sancţionând-o astfel deşi a fost diligentă să-şi constituie o garanţie.

Banii nu se află într-un cont de disponibil, ei fiind destinaţi acoperirii unor obligaţii speciale, la dispoziţia băncii, deposedarea de acest depozit colateral echivalând cu

224

executarea garanţiei băncii a cărei valorificare trebuie să se facă în folosul creditorului garantat.

Art.36 din Legea insolvenţei a fost greşit interpretat, deoarece în cazul depozitului colateral plata obligaţiei asumată de către bancă prin utilizarea sumelor puse la dispoziţie de client, se bazează pe un contact de mandat, încheiat înaintea declanşării procedurilor de insolvenţă şi care reprezintă expresia de voinţă a părţilor, fără a putea fi denunţat de administratorul judiciar.

Şi practica demonstrează susţinerile recurentei, popririle instituite după anul 2000 de către Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S., neafectând conturile de depozit colateral, acestea fiind indisponibilizate la dispoziţia exclusivă a băncilor comerciale.

În recurs, au fost depuse la dosar dovezi privind înlocuirea administratorului judiciar S.C.P. L. I. IPURL cu practicianul în insolvenţă E. N. la 9.10.2012 şi S.C.P. A.I. SPRL.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta a formulat cerere de înscriere în tabelul creditorilor debitoarei SC C. M. C. D&S SRL, fiind reţinut în această calitate cu suma de 3.087.585,77 lei, potrivit contractului de credit nr.150/2008.

Potrivit debitoarei, din suma menţionată în tabelul creditorilor, S.C. T. D. S.A., în calitate de garant, a achitat suma de 2.108.063 lei, aspect susţinut cu înscrisurile de la filele 47 şi 48, ordin de plată nr.104/19.01.2012, respectiv ordin de plată nr.3264/28.12.2011.

Pentru garantarea executării contractului de credit, prin contractul nr.150/2008, înscris la arhiva electronică de garanţii reale mobiliare, debitoarea a constituit o garanţie reală mobiliară în cuantum de 500.000 lei, făcându-se menţiune expresă despre faptul că obiectul contractului îl reprezintă garantarea creditului în cuantum de 1.000.000 lei, plus dobânzi aferente, comisioane şi costuri legate de acesta.

Suma menţionată reprezintă soldul aferent contului de depozit cu afectaţiune specială, deschis de către împrumutat la bancă (art.1 pct.2 din Contractul de garanţie reală mobiliară din 1.02.2008.

225

Cuantumul garanţiei s-a menţinut şi prin actul adiţional nr.1 din 30.01.2009, specificându-se la acelaşi art.1 pct.2 că suma reprezintă soldul aferent contului de depozit cu afectaţiune specială, deschis de împrumutat la bancă.

Temeiul contractului de garanţie reală mobiliară şi al actului adiţional este reţinut în contract ca fiind Legea nr.99/1999, cu modificările ulterioare (art.9 din contract).

Prin adresa nr.280/5.09.2011, practicianul în insolvenţă desemnat ca administrator judiciar pentru debitoare a transmis Unicredit Ţiriac Bank că, printre altele, înţelege să denunţe contractul de garanţie reală mobiliară nr.150/2008 asupra soldului contului de depozit cu afectaţiune specială, încheiat la 1.02.2008, precum şi contractul de credit nr.150/2008 din 1.02.2008.

Faţă de această situaţie de fapt, Curtea reţine că potrivit art.86 alin.1 din Legea nr.85/2006, în forma în vigoare la data denunţării contractelor prevede că toate contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, dar în vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate.

Reţinând, ca atare, posibilitatea administratorului judiciar de a denunţa contractele pe termen lung, încheiate de debitoare, aflate în curs la data deschiderii procedurii, Curtea constată că trebuie realizată o distincţie între efectele denunţării contractelor în temeiul textului menţionat.

Astfel, contractul de credit, încheiat cu recurenta, a fost denunţat ca urmare a faptului că debitoarea nu a executat substanţial obligaţiile asumate, iar consecinţa acestei denunţări este reţinerea creditorului în tabelul de creanţe cu suma datorată, denunţarea neputând produce efectul ştergerii datoriei asumate prin contract.

Însă, contractul de garanţie reală mobiliară, ca accesoriu al contractului de credit, avea ca scop garantarea executării contractului de credit, banca asigurându-şi în mod diligent posibilitatea de recuperare cu prioritate faţă de alţi creditori a creanţei rezultată din contractul de credit.

Ca atare, denunţarea acestuia nu poate produce efectul restituirii bunului dat în garanţie către debitor, scopul garanţiei riscând să fie anihilat într-o atare interpretare.

226

Astfel, faţă de momentul încheierii contractului de garanţie reală mobiliară, natura juridică şi efectele acestuia sunt determinate de legea în vigoare la data încheierii sale, respectiv Titlul VI din Legea nr.99/1999.

Potrivit art.1 din Titlul VI din Legea nr.99/1999, legea reglementează regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice.

Art.7 din titlul menţionat arăta că „În sensul prezentului titlu, prin bun afectat garanţiei se înţelege toate bunurile prevăzute la art.6”.

Potrivit art.6 alin.5 lit.b) din acelaşi titlu, între bunurile mobile, corporale sau necorporale, care pot constitui obiect al garanţiei se înscriu şi soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depunerile de economii ori depozitele la termen deschise la instituţii bancare sau financiare.

În ce priveşte efectele contractului de garanţie reală mobiliară, art.9 din Titlul VI al Legii nr.99/1999, prevedea că garanţia reală constituie un drept real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii şi acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior.

Faţă de toate aceste dispoziţii, rezultă că Unicredit Ţiriac Bank S.A. este creditor garantat, specificul contractului de garanţie fiind însă reprezentat de obiectul dat în garanţie şi anume soldul contului de depozit cu afectaţiune specială deschis de împrumutat la bancă pentru garantarea creditului.

Suma de bani menţionată, nu poate fi restituită necondiţionat masei credale, cu consecinţa ca toţi creditorii să beneficieze de aceasta, în condiţiile în care scopul pentru care s-a constituit garanţia reală mobiliară este asigurarea priorităţii creditorului garantat.

Caracterul concursual, colectiv şi egalitar al procedurii insolvenţei nu poate fi negat, însă el nu susţine transformarea unui creditor garantat la momentul deschiderii procedurii într-un simplu creditor chirografar prin desfiinţarea unilaterală a garanţiei acestuia, în temeiul art.86 din Legea nr.85/2006.

Este cert că suma existentă în contul de depozit cu

227

afectaţiune specială va urma distribuţia prevăzută de art.121 din Legea nr.85/2006, la momentul la care se va pune problema distribuirii, însă prin sentinţa atacată, instanţa a dispus în faza prealabilă lichidării, restituirea necondiţionată a acestei sume în contul de lichidare, ceea ce ar afecta însăşi raţiunea constituirii garanţiei.

De altfel, dacă bunul obiect al garanţiei ar fi fost un bun mobil corporal, nu o sumă de bani, acesta ar fi fost inventariat, evaluat şi înstrăinat în procedură iar valoarea obţinută ar fi servit la acoperirea creditorului garantat cu prioritate, în aceleaşi condiţii reglementate de art.121 din Legea nr.85/2006.

Curtea nu poate admite punctul de vedere referitor la consecinţele art.36 coroborat cu art.39 din Legea nr.85/2006.

Într-adevăr, art.36 din lege reglementează suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită asupra debitoarei sau bunurilor sale, de la data deschiderii procedurii.

Însă, menţinerea bunului obiect al garanţiei în contul de depozit constituit la creditorul garantat, nu presupune o acţiune de executare silită asupra bunului debitoarei, realizată de un creditor în mod individual, în afara procedurii, efectul suspensiv, prevăzut de art.36 din Legea nr.85/2006, producându-se şi în raport de posibilitatea creditorului garantat de a-şi recupera creanţa din obiectul supus garanţiei, anterior realizării planului de distribuţie de către lichidator, cu atât mai mult cu cât art.63 din lege prevede că dacă debitorul are bunuri supuse înregistrării în registrele de publicitate, administratorul judiciar/lichidatorul trimite instituţiilor care ţin aceste registre o copie de pe sentinţa de deschidere a procedurii, spre a se face menţiune.

Suma de bani rămâne proprietatea debitoarei şi nu poate fi folosită de creditorul garantat, anterior dispoziţiei administratorului judiciar, sub controlul judecătorului sindic, în condiţiile art.121 din lege.

Indisponibilizarea sumei este specifică destinaţiei pe care a primit-o aceasta, respectiv aceea de garanţie, nefiind vorba despre indisponibilizarea de către un creditor a unei sume de bani a debitoarei, care ar fi trebuit depusă la masa credală, pentru a servi acoperirii creanţelor tuturor creditorilor.

228

În ipoteza în care debitorul s-ar reorganiza, iar pentru reuşita planului de reorganizare ar fi necesară utilizarea bunurilor debitorului, inclusiv a sumei menţionate, creditorii vor avea la dispoziţie posibilitatea votării planului, însă o atare chestiune nu s-a ridicat în cauză.

În ce priveşte aplicarea art.39 alin.1 din Legea nr.85/2006, Curtea constată că acesta are în vedere situaţia în care creditorul garantat solicită valorificarea imediată, în cadrul procedurii, a bunului afectat garanţiei, situaţie în care trebuie să respecte dispoziţiile art.116-118, urmând să se achite din preţ (bun) cheltuielile prevăzute la art.121 alin.1) pct.1.

Or, recurenta susţine numai necesitatea menţinerii sumei în contul de depozit cu afectaţiune specială, iar nu încasarea sa pentru recuperarea creanţei cu prioritate faţă de alţi creditori, deoarece art.36 din Legea nr.85/2006, se opune unei atare valorificări.

În acest context, restituirea sumei la dispoziţia creditorilor, anterior fazei lichidării şi întocmirii planului de distribuţie, în lipsa dovedirii intenţiei de reorganizare a debitoarei, reprezintă o măsură prematură, nesusţinută de dispoziţiile legale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.8 din Legea nr.85/2006 raportat la art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica sentinţa în sensul că va respinge cererea.

Pentru aceste motive, a fost admis recursul formulat de creditoarea Unicredit Ţiriac Bank SA, cu sediul în Bucureşti, sector 1, împotriva sentinţei nr.1248/F din 28 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.1318/1259/2011/a1*/a1, intimate fiind debitoarele SC C. M. C. D&S SRL, cu sediul în Piteşti, judeţul Argeş, SC C. M. C. D&S SRL, cu sediul în Piteşti, judeţul Argeş, prin administrator judiciar SCP L. I. SPRL şi SC C. M. C. D&S SRL, cu sediul în Piteşti, judeţul Argeş prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E.N. şi a fost modificată sentinţa în sensul respingerii cererii formulate.

13. Verificarea de către instanţă a întrunirii cerinţelor legale de ridicare a suspendării acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor acestuia.

229

Art. 36 din Legea nr. 85/2006Art. 39 din Legea nr. 85/2006

Este adevărat faptul că nu are relevanţă că, în cadrul aceleaşi proceduri, recurenta creditoare a mai beneficiat de valorificarea unui imobil al debitoarei în condiţiile art. 39 din Legea nr. 85/2006, întrucât legea nu limitează numărul unor astfel de cereri ori numărul bunurilor care pot fi astfel valorificate într-o astfel de procedură, ci doar îndeplinirea anumitor condiţii pentru a se dispune ridicarea suspendării prevăzute la art. 36.

De asemenea, faptul că în imobilul respectiv se află sediul societăţii debitoare nu este un impediment legal de ridicare a suspendării prev. de art. 36, debitoarea având posibilitatea schimbării sediului într-o altă locaţie pentru a evita anumite consecinţe pe care le atrage lipsa sediului.

În ce priveşte întrunirea cerinţelor legale de ridicare a suspendării, Curtea constată că, potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.

Potrivit art. 39, „(1) Creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116 - 118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre următoarele situaţii:  A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi a părţilor de creanţe garantate cu acel obiect:  a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus;  b) obiectul garanţiei face parte dintr-un

230

ansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează;    B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza:  a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă;  b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;  c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.    (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. B, judecătorul-sindic va putea respinge cererea de ridicare a suspendării formulată de creditor, dacă administratorul judiciar/debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite să ofere protecţie corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum:    a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;    b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;    c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.    (3) Reclamantul, într-o cerere de ridicare a suspendării, trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A.b), rămânând debitorului/administratorului sau altei părţi interesate sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte elemente”.

În speţă, valoarea imobilului ce constituie garanţie pentru recurenta creditoare este de 610.000 lei, echivalent a 142.500 euro, potrivit raportului de evaluare întocmit în procedura de insolvenţă, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor recurentei înscrise la masa credală şi garantate cu acel obiect, anume 1.108.058,11 lei. De asemenea, respectiva valoare

231

este pe deplin acoperită şi de suma de 808.202,68 lei, reprezentând creanţa deţinută de recurentă împotriva debitoarei la data de 13.03.2012, după diminuarea cuantumului iniţial al creanţei în urma valorificării altor bunuri imobile constituite drept garanţie.

În speţă nu a fost propus un plan de reorganizare, astfel că nu se poate reţine că imobilul prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita acestuia. De asemenea, imobilul nu face parte dintr-un ansamblu funcţional, fiind vorba despre un teren intravilan având categoria de folosinţă „curţi construcţii”, pe care se află edificată o casa de locuit.

(Decizia nr. 2720/R-COM/05 decembrie 2012)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Argeş la data de 21.03.2012, creditoarea Banca Transilvania SA Cluj Napoca – Sucursala Piteşti a solicitat judecătorului sindic să dispună ridicarea suspendării acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului SC F. D. SRL şi valorificarea imediată a bunului supus garanţiei.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că a acordat debitoarei SC F. D. SRL trei credite, pentru care a constituit garanţii imobiliare în baza unor contracte de ipotecă. Printre bunurile care au constituit obiectul garanţiilor se numără imobilul constituit din teren intravilan de 447 mp şi casă de locuit P+1E, situat în Piteşti, jud. Argeş, pentru care a fost încheiat contractul de ipotecă de rangul 4 nr. ...

Creditoare a fost înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor cu suma de 1.108.058,11 lei, iar la data de 13.03.2012 banca deţinea faţă de debitoarea SC F. D. SRL o creanţă în suma totală de 808.202,68 lei ca urmare a faptului că au fost valorificate bunuri imobile ale debitoarei şi ale terţilor constituite în garanţie.

Creditoarea a mai arătat că cererea sa întruneşte condiţiile prev. de art. 39 din Legea nr. 85/2006 în sensul că obiectul garanţiei nu prezintă importanţă determinantă pentru reuşita unui potenţial plan de reorganizare, dar este supus riscului de scădere a valorii lui şi a sumei cu care poate fi valorificat din cauza crizei economice şi acumulării accesoriilor la creanţa garantată.

232

Prin sentinţa nr. 929/22.05.2012 judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Specializat Argeş a respins cererea creditoarei ca neîntemeiată, cu motivarea că imobilul vizat de aceasta este sediul societăţii debitoare, iar valorificarea lui în aceste condiţii ar duce la dizolvarea societăţii debitoare, ca o societate care nu are sediu. S-a concluzionat că este, astfel, un bun care prezintă importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare. S-a mai arătat că reclamanta creditoare a mai beneficiat de valorificarea, în cursul procedurii insolvenţei, a unui alt imobil al debitoarei constituit în garanţie.

Împotriva sentinţei a formulat recurs creditoarea, invocând dispoz. art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C.proc.civ. şi solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii creditoarei, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:

- motivele pentru care judecătorul sindic a respins cererea băncii nu sunt întemeiate, pertinente şi nu se circumscriu condiţiilor instituite de art. 39 din Legea nr. 85/2006, condiţii neexaminate de instanţă. Astfel, cererea băncii întruneşte condiţiile legale prev. de art. 39 alin. 1 lit A) a) şi b) pentru a fi admisă: valoarea bunului pe care s-a constituit ipoteci, după cum rezultă din raportul de evaluare depus la dosar, este acoperită de valoarea creanţei garantate, imobilul este în garanţei la toate creditele acordate de bancă debitoarei, nu exist un plan de reorganizare propus în cauză, bunul nu este important pentru reuşita unui eventual plan, vânzarea bunului este afectată de interesul scăzut al pieţei imobiliare pentru cumpărarea unui imobil de genul lui.

Recurenta a mai arătat că nu există prevedere legală care să impună păstrarea unui sediu neschimbat într-o anumită locaţie şi că debitoare are în patrimoniu şi alt imobil în care desfăşoară activitate şi în care ar putea să stabilească sediul, precum şi faptul că administratorul judiciar nu a oferit vreo garanţie creditorului în condiţiile art. 39 alin. 2.

- nu are relevanţă că banca a mai beneficiat de valorificarea în cursul procedurii a unui imobil al debitoarei care a constituit garanţie, câtă vreme valorificarea s-a făcut în urma admiterii unei cereri ca cea din speţă, care întrunea condiţiile art. 39 din Legea nr. 85/2006.

233

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs de drept şi de fapt invocate, Curtea constată că recursul este fondat.

Este adevărat faptul că nu are relevanţă că, în cadrul aceleaşi proceduri, recurenta creditoare a mai beneficiat de valorificarea unui imobil al debitoarei în condiţiile art. 39 din Legea nr. 85/2006, întrucât legea nu limitează numărul unor astfel de cereri ori numărul bunurilor care pot fi astfel valorificate într-o astfel de procedură, ci doar îndeplinirea anumitor condiţii pentru a se dispune ridicarea suspendării prevăzute la art. 36.

De asemenea, faptul că în imobilul respectiv se află sediul societăţii debitoare nu este un impediment legal de ridicare a suspendării prev. de art. 36, debitoarea având posibilitatea schimbării sediului într-o altă locaţie pentru a evita anumite consecinţe pe care le atrage lipsa sediului.

În ce priveşte întrunirea cerinţelor legale de ridicare a suspendării, Curtea constată că, potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.

Potrivit art. 39, „(1) Creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116 - 118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre următoarele situaţii:  A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi a părţilor de creanţe garantate cu acel obiect:  a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus;  b) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează;    B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza:  a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui

234

pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă;  b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;  c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.    (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. B, judecătorul-sindic va putea respinge cererea de ridicare a suspendării formulată de creditor, dacă administratorul judiciar/debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite să ofere protecţie corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum:    a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;    b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;    c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.    (3) Reclamantul, într-o cerere de ridicare a suspendării, trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A.b), rămânând debitorului/administratorului sau altei părţi interesate sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte elemente”.

În speţă, valoarea imobilului ce constituie garanţie pentru recurenta creditoare este de 610.000 lei, echivalent a 142.500 euro, potrivit raportului de evaluare întocmit în procedura de insolvenţă, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor recurentei înscrise la masa credală şi garantate cu acel obiect, anume 1.108.058,11 lei. De asemenea, respectiva valoare este pe deplin acoperită şi de suma de 808.202,68 lei, reprezentând creanţa deţinută de recurentă împotriva debitoarei la data de 13.03.2012, după diminuarea cuantumului iniţial al creanţei în urma valorificării altor bunuri imobile constituite drept garanţie.

În speţă nu a fost propus un plan de reorganizare, astfel că nu se poate reţine că imobilul prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita acestuia. De asemenea, imobilul nu face parte dintr-un ansamblu funcţional, fiind vorba despre

235

un teren intravilan având categoria de folosinţă „curţi construcţii”, pe care se află edificată o casa de locuit.

Prin urmare, cererea recurentei creditoare întruneşte condiţiile prevăzute de art. 39 alin. 1 lit. A atât la lit. a) cât şi la lit. b).

Cum legea consideră suficientă existenţa doar a uneia dintre situaţiile citate mai sus, rezultă că cererea băncii creditoare este întemeiată şi trebuia admisă.

Pentru cele expuse, văzând dispoz. art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa în sensul admiterii cererii creditoarei şi ridicării suspendării prev. de art. 36 din Legea nr. 85/2006 în privinţa imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 447 mp şi construcţie casă de locuit P+1E, situat în Mun. Piteşti, jud. Argeş.

Pentru aceste motive, a fost admis recursul declarat de creditoarea Banca Transilvania SA Cluj Napoca - Sucursala Piteşti, cu sediul în Piteşti, judeţul Argeş, împotriva sentinţei nr.929 din 22 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.1314/1259/2010/a3, intimaţi fiind debitoarea SC F. D. SRL, cu sediul în Piteşti, judeţul Argeş, şi lichidatorul judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I., cu sediul în Piteşti, judeţul Argeş şi a fost modificată sentinţa în sensul admiterii cererii formulate de creditoare şi al ridicării suspendării prev. de art. 36 din Legea nr. 85/2006 în privinţa imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 447 mp şi construcţie casă de locuit P+1E, situat în Mun. Piteşti, jud. Argeş.

14. Nelegala compunere a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată în speţă.

Art. 299 alin. 1 C.proc.civ.Art. 402 alin. 2 C.proc.civ.

Art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

În speţă, cererea prin care se solicită a se constata nulitatea actului de adjudecare este o contestaţie la executare. Având în vedere că este formulată de partea care a fost executată silit, rezultă că este o contestaţie la executare promovată de debitor.

236

Potrivit art. 402 alin. 2 C.proc.civ., hotărârea pronunţată într-o contestaţie la executare silită formulată de debitor nu este suspusă apelului, rezultă că aceasta este suspusă doar recursului, având în vedere şi dispoz. art. 299 alin. 1 C.proc.civ.

Potrivit art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel”.

În privinţa contestaţiei la executare din speţă nu există derogări legale referitoare la compunerea completului de recurs, astfel că recursul trebuie soluţionat de un complet format din trei judecători.

Având în vedere calificarea juridică a acţiunii în justiţie ca fiind „contestaţie la executare” şi faptul că titularul acesteia este însuşi debitorul, se constată în speţă că tribunalul a considerat în mod greşit că apelul este calea de atac legală împotriva sentinţei prin care a fost soluţionat fondul litigiului, iar nu recursul.

Ca atare, întrucât calea de atac formulată de reclamanta debitoare nu a fost soluţionată de un complet compus potrivit dispoziţiilor legale sus citate, Curtea, văzând dispoz. art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ., va admite recursul şi va dispune casarea sentinţei.

(Decizia nr. 2793/R-COM/ 10 decembrie 2012)

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Rm.Vâlcea la data de 03.02.2009, reclamanta SC I. SA, prin lichidator judiciar, a chemat în judecată pe pârâţii G.D. şi G. E., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.3449/09.11.1999, încheiat între G. B., în calitate de cumpărător, şi S. O. R. şi S.A.M., în calitate de vânzători, şi constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de adjudecare nr.31605/25.08.1999 întocmit de Administraţia Financiară a Municipiului Rm.Vâlcea, prin care S. O. R. şi S.A.M. au dobândit apartamentul nr.9, situat în Bucureşti, sector 3.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că a solicitat în justiţie partajarea bunurilor comune a soţilor S., cu privire la apartamentul din Bucureşti, menţionat anterior.

237

Respectivul apartament a fost dobândit iniţial de soţii G. D. şi E. în anul 1995.

Prin sentinţa nr.409/C/08.04.2004 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, modificată prin decizia nr.515/R-C/20.10.2004 a Curţii de Apel Piteşti, pârâtul G. D. a fost obligat să plătească în favoarea SC I. SA suma de 1.431.837.261 lei vechi.

Pentru realizarea creanţei respective, societatea a cerut împărţirea bunurilor comune ale soţilor G.

Apartamentul a fost vândut nelegal la licitaţie de către Administraţia Finanţelor Publice Rm.Vâlcea, în condiţiile în care bunul nu aparţinea societăţii reclamante, iar soţii G. nu erau debitori ai organului fiscal.

Prin sentinţa nr.5902/24.05.2011, pronunţată în dosarul nr.879/288/2009, Judecătoria Rm.Vâlcea a respins excepţiile invocate de pârâţi privind prescripţia dreptului de a cere executarea silită, inadmisibilitatea şi tardivitatea acţiunii, a admis prescripţia dreptului de a solicita nulitatea procesului verbal de adjudecare şi a constatat că dreptul reclamantei de a cere nulitatea absolută a respectivului act este prescris.

A respins, în consecinţă, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi excepţiile prescripţiei şi lipsei de interes privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

A respins cererea de intervenţie formulată de G. E.A obligat pe pârâtul S. O. R. să plătească 10.325 lei

cheltuieli de judecată.În motivarea hotărârii s-a reţinut că apartamentul în

discuţie în cauză a fost cumpărat de soţii G. D. şi E. în anul 1995 şi a fost vândut ulterior, în anul 1998, către SC I. SA, care era debitoare faţă de Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Rm.Vâlcea. Pentru realizarea creanţei sale, în anul 1999, organul fiscal a scos apartamentul la vânzare prin licitaţie publică, ocazie cu care bunul a fost adjudecat de S. O. Acesta, împreună cu soţia sa S. A. M., au vândut apartamentul în acelaşi an către numitul G. B.

În anul 2005 contractul de vânzare cumpărare intervenit între soţii G. şi SC I. SA a fost anulat în justiţie.

Societatea reclamantă este terţ faţă de actul de adjudecare. Câtă vreme nu s-a dovedit data de la care a luat cunoştinţă de existenţa actului, cererea sa este formulată în termen. Totuşi, dreptul de a cere executarea silită a procesului

238

verbal de adjudecare s-a prescris, având în vedere dispoz.art.520 din Codul de procedură civilă şi faptul că dreptul de proprietate asupra apartamentului a fost înscris în cartea funciară pentru prima dată la data de 13.09.2009 în favoarea lui S. O., iar ulterior proprietar tabular a devenit G.B.M.

S-a mai reţinut că prescripţia dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.409/C/08.04.2004, pronunţată în cadrul procedurii falimentului, nu curge cu privire la drepturile şi acţiunile lichidatorului cum este şi cea din speţă.

Prin decizia nr.3/03.05.2012, pronunţată în dosarul nr.879/288/2009*, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta SC I. SA, prin lichidator judiciar, împotriva sentinţei sus arătate, cu 200 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului S. O. R..

În motivarea deciziei de apel s-a reţinut că, prin procesul-verbal de adjudecare nr.31605/25.08.1999 întocmit între AFP Rm.Vâlcea şi S. O., s-a adjudecat de către acesta din urmă apartamentul nr.9 din Bucureşti, proprietatea SC I. SA.

Imobilul a fost intabulat în cartea funciară pe numele proprietarului S. O.R., care ulterior l-a vândut numitului G.B.M.

Prima instanţă în mod greşit a admis excepţia prescripţiei dreptului de a solicita nulitatea procesului verbal de adjudecare constatând prescris acest drept şi reţinând aplicabilitatea art.520 Cod procedură civilă, câtă vreme textul legal respectiv vizează ipoteze limitativ prevăzute în care nu se înscrie şi ipoteza din speţă.

Evocând fondul cauzei instanţa de apel a stabilit că singurul motiv de nulitate a procesului verbal de adjudecare şi a contractului subsecvent vizează împrejurarea că apartamentul din Bucureşti nu era proprietatea SC I. SA, ci a soţilor G. D. şi E.. S-a reţinut că la data de 29.07.1998, prin contractul nr.1276, soţii G. au vândut apartamentul către SC I. SA, iar la data de 26.08.1999 apartamentul a făcut obiectul unei executări silite pentru recuperarea debitelor SC I. SA, fiind vândut la licitaţie publică adjudecatarului S.O.

Lipsa calităţii de proprietar al SC I. SA asupra apartamentului vândut la licitaţie nu este fondată atâta timp cât, la momentul adjudecării, societatea era proprietara imobilului. Faptul că ulterior, la 21.06.2005, G. E. a obţinut în

239

justiţie constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1276/29.07.1998 nu este relevant în cauză.

S-a mai reţinut că subdobânditorul G. B. care a dobândit apartamentul prin cumpărare de la S. O., este de bună credinţă.

Împotriva sentinţei a formulat recurs apelanta-reclamantă, invocând dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru următoarele motive:

- Tribunalul Vâlcea a fost învestit doar cu soluţionarea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei Judecătoriei Rm.Vâlcea. Acesta a respins apelul prin care se invoca greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita nulitatea absolută a procesului verbal de adjudecare, deşi a reţinut în considerente tocmai faptul că judecătoria a admis în mod greşit excepţia respectivă. Astfel, tribunalul a agravat situaţia apelantei în propria ei cale de atac.

- executarea silită imobiliară realizată de AFP Rm.Vâlcea faţă de apartamentul din Bucureşti este lovită de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând de orice persoană interesată, întrucât cu ocazia adjudecării au fost încălcate dispoziţiile art.23 şi 58 din OG nr.11/1998 privitoare la înştiinţarea debitorului, dispoziţiile art.372 şi următoarele Cod procedură civilă, dispoziţiile art.29 din OG nr.11/1998 privind obligaţia organului de executare de a identifica sediul debitorului şi bunurile şi veniturile urmăribile ale acestuia, dispoziţiile art.64, 66 şi 52 din OG nr.11/1998 privind evaluarea bunului, dispoziţiile art.58 din OG nr.11/1998 privind vânzarea unui bun ce nu aparţine debitorului, dispoziţiile art.59 şi 67 din OG nr.11/1998 privind efectuarea publicităţii imobiliare a somaţiei şi a titlului de proprietate.

Pentru cele expuse, rezultând că adjudecatarii au dobândit în mod nelegal la licitaţie publică apartamentul din Bucureşti, prejudiciind creditorii SC I. SA şi societatea respectivă, se impune constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de adjudecare nr.31605/25.08.1999, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare nr.3449/09.11.1999.

Curtea a pus în discuţie din oficiu, în temeiul art.306 alin.1 Cod procedură civilă, nelegala compunere a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată în speţă.

Examinând sentinţa prin prisma respectivului motiv de ordine publică, pus în discuţie din oficiu, în raport de

240

dispoz. art. 304 pct. 1 şi 306 alin. 2 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este fondat.

Aşa cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulităţii procesului verbal de adjudecare şi, pe cale de consecinţă, a contractului de vânzare cumpărare încheiat între adjudecatarul S. O. R. şi Gh. B. M.

Vânzarea bunului - apartament situat în Bucureşti - la licitaţie de către AFP Rm. Vâlcea s-a făcut în considerarea faptului că SC I. SA avea o datorie bănească faţă de organul fiscal şi era proprietarul respectivului bun (cel puţin la acel moment). Prin urmare, creditorul AFP Rm. Vâlcea a procedat la executarea silită a debitorului SC I. SA prin vânzarea unui bun al acestuia.

Vânzarea unui imobil la licitaţie publică de către un organ fiscal în vederea realizării unei creanţe fiscale a fost o formă de executare silită atât sub incidenţa OG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, în baza căreia s-a şi realizat adjudecarea în discuţie în speţă, cât şi sub incidenţa OG nr. 61/2002, care a abrogat ordonanţa anterior menţionată, şi este în continuare o formă de executare silită prevăzută de OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care a abrogat OG nr. 61/2002.

Prin urmare, actul de adjudecare este un act întocmit în cadrul unei executări silite, iar debitorul executat nu este un terţ, ci este parte a procedurii de executare silită.

Potrivit art. 172 C.proc.fiscală „(1) Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare (…). (4) Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă”.

Potrivit art. 173  „(1) Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii (…). (2) Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării. (3) Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la alin. (2) nu îl împiedică pe cel de-al treilea să îşi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun”.

241

În speţă, cererea prin care se solicită a se constata nulitatea actului de adjudecare este o contestaţie la executare. Având în vedere că este formulată de partea care a fost executată silit, rezultă că este o contestaţie la executare promovată de debitor.

Potrivit art. 402 alin. 2 C.proc.civ., hotărârea pronunţată într-o contestaţie la executare silită formulată de debitor nu este suspusă apelului, rezultă că aceasta este suspusă doar recursului, având în vedere şi dispoz. art. 299 alin. 1 C.proc.civ.

Potrivit art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel”.

În privinţa contestaţiei la executare din speţă nu există derogări legale referitoare la compunerea completului de recurs, astfel că recursul trebuie soluţionat de un complet format din trei judecători.

Având în vedere calificarea juridică a acţiunii în justiţie ca fiind „contestaţie la executare” şi faptul că titularul acesteia este însuşi debitorul, se constată în speţă că tribunalul a considerat în mod greşit că apelul este calea de atac legală împotriva sentinţei prin care a fost soluţionat fondul litigiului, iar nu recursul.

Ca atare, întrucât calea de atac formulată de reclamanta debitoare nu a fost soluţionată de un complet compus potrivit dispoziţiilor legale sus citate, Curtea, văzând dispoz. art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ., va admite recursul şi va dispune casarea sentinţei.

Având în vedere faptul că, potrivit art. 3 C.proc.civ., instanţa curţii de apel nu are competenţa de a soluţiona recursul într-o contestaţie ca cea din speţă, singura instanţă competentă material fiind tribunalul, conform art. 2 pct. 3 C.proc.civ., Curtea va dispune trimiterea cauzei la Tribunalul Vâlcea pentru soluţionarea căii de atac în complet de recurs.

Pentru aceste motive a fost admis recursul declarat de reclamanta SC I. SA - prin lichidator Ş. V., cu sediul în Rm.Vâlcea, judeţul Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr.3/2012 din 03 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă în dosarul nr.879/90/2009*, intimaţi fiind pârâţii G. D., G. E., domiciliaţi în comuna D., judeţul Vâlcea, G. B. M., domiciliat în Bucureşti, sector 2, S. O. R., domiciliat în

242

Bucureşti, sector 3, S. A. M., domiciliată în Bucureşti, şi Admnistratia Finantelor Publice Rm.Vâlcea, cu sediul în Rm.Vâlcea, judeţul Vâlcea şi a fost casată decizia şi trimisă cauza aceluiaşi tribunal spre soluţionarea căii de atac în complet de recurs.

15. Stabilirea entităţilor care se încadrează în procedura generală şi a celor care se regăsesc în procedura simplificată prevăzută de art.1 din Legea nr.85/2006.

Art.1 din Legea nr.85/2006

Dispoziţiile art.1 alin.1 şi 2 din Legea nr.85/2006 arată expres ce entităţi se încadrează în procedura generală şi care se regăsesc în procedura simplificată.

În cazul de faţă, întreprinderea individuală, aşa cum este şi debitoarea, se regăseşte în procedura simplificată, potrivit art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.85/2006, procedură care presupune intrarea directă în faliment prin însăşi hotărârea de deschidere a procedurii, astfel că nu se poate aplica procedura generală şi un plan de reorganizare.

Trimiterea din art.1 alin.1 din lege la alin.2 lit.c şi d nu determină o altă concluzie, menţiunea priveşte întreprinderile de la alin.1 care însă se află în situaţia de a intra în procedura de insolvenţă simplificată.

Faptul că prima instanţă a dispus intrarea în faliment a debitoarei nu înseamnă că a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, acordând ceea ce nu s-a cerut, ci a interpretat corect dispoziţiile legale în materie, respectiv art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.85/2006, în raport de forma de organizare a petentei.

(Decizia nr. 2795/R-COM/10 decembrie 2012)

Prin cererea formulată la data de 25 iunie 2012, debitoarea Întreprindere Individuală D. E. E., cu sediul în Comuna Bujoreni, judeţ Vâlcea, a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, cu motivarea că se află în imposibilitatea achitării pasivului exigibil cu sumele de bani disponibile.

La dosar s-au depus înscrisurile prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006.

243

Prin sentinţa nr.2520 din 25 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă a admis cererea şi a dispus deschiderea procedurii falimentului faţă de debitoarea Întreprindere Individuală D. E. E., sediul în comuna Bujoreni, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar G. A. IPURL, cu un onorariu provizoriu de 1000 lei.

A fost fixat termenul limită pentru înregistrarea creanţelor la 3 septembrie 2012, termenul de verificare a creanţelor şi de întocmire a tabelului preliminar la data de 17 septembrie 2012, termenul pentru soluţionarea contestaţiilor şi de întocmire a tabelului definitiv la 15 octombrie 2012.

S-a dispus convocarea primei şedinţe a adunării creditorilor la 24 septembrie 2012,orele 10,00 la sediul Tribunalului Vâlcea.

Totodată, s-a dispus deschiderea de către debitoare a unui cont bancar, din care vor fi suportate cheltuielile aferente procedurii, în termen de 2 zile de la notificarea deschiderii procedurii; în caz de neîndeplinire a atribuţiei, contul va fi deschis de către lichidatorul judiciar desemnat.

S-a dispus ca băncile la care debitoarea are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al lichidatorului judiciar.

A fost fixat termen de fond la 15 octombrie 2012.S-a dispus ca hotărârea să fie comunicată părţilor,

Oficiului Registrului Comerţului Vâlcea pentru efectuarea menţiunilor corespunzătoare şi Judecătoriei Râmnicu Vâlcea în temeiul art.37 din Legea nr.85/2006.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că din certificatul de înregistrare în Registrul Comerţului, rezultă că debitoarea îşi desfăşoară activitatea sub forma întreprinderii individuale care, potrivit art.2 lit.g din O.U.G. nr.44/2008, reprezintă o întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică.

Potrivit art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.85/2006, pentru comercianţii persoane fizice se aplică procedura simplificată de insolvenţă care presupune intrarea directă în faliment prin însăşi hotărârea de deschidere a procedurii.

În consecinţă, în temeiul art.32 şi art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.85/2006, tribunalul a admis cererea debitoarei şi a dispus deschiderea procedurii falimentului faţă

244

de aceasta, iar în temeiul art.34 din Legea nr.85/2006, a fost desemnat, la cererea debitoarei, în calitate de lichidator, G. A. IPURL Râmnicu Vâlcea.

Împotriva sentinţei nr.2520/25 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă a formulat recurs, în termen legal, debitoarea Întreprindere Individuală D. E. E., care a criticat hotărârea pentru motive de nelegalitate, în sensul că tribunalul a motivat sentinţa pronunţată pe dispoziţiile art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.85/2006, apreciind că faţă de forma de organizare, respectiv cea de Întreprindere Individuală, nu sunt aplicabile prevederile art.1 alin.1 din aceeaşi lege a insolvenţei.

Se consideră de către recurentă că această interpretare este greşită, întrucât nu s-a solicitat deschiderea procedurii falimentului, ci deschiderea procedurii, cu menţiunea că urmează să se propună un plan de reorganizare.

De asemenea, s-a menţionat de către recurentă că prima instanţă a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât intenţia petentei a fost aceea de a se redresa financiar şi de a achita pe baza planului de reorganizare propus, totalitatea obligaţiilor datorate creditorilor.

S-a mai arătat că deja petenta a achitat primele rate către creditoarea fiscală şi că legea insolvenţei nu conţine dispoziţii potrivit cărora, în situaţia Întreprinderilor Individuale nu este admisă posibilitatea de redresare prin plan de reorganizare, interesul fiind acela de a acoperire a pasivului şi nu de lichidare a entităţii.

Recurenta a menţionat că prin soluţia adoptată de instanţa de fond s-a dispus trecerea la procedura falimentului, situaţie în care este lipsită de posibilitatea de a propune plan, aşa cum a solicitat prin cererea introductivă, încălcându-se şi principiul disponibilităţii părţilor, acordând ceea ce nu s-a cerut.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul deschiderii procedurii insolvenţei.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi art.3041 Cod procedură civilă.

Verificând sentinţa atacată în raport de criticile din recurs şi din ansamblul probelor de la dosar, Curtea reţine următoarele:

245

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod corect instanţa de fond a reţinut că din certificatul de înregistrare în Registrul Comerţului, rezultă că debitoarea îşi desfăşoară activitatea sub forma întreprinderii individuale, care potrivit art.2 lit.g din O.U.G. nr.44/2008, reprezintă o întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică.

Dispoziţiile art.1 alin.1 şi 2 din Legea nr.85/2006 arată expres ce entităţi se încadrează în procedura generală şi care se regăsesc în procedura simplificată.

În cazul de faţă, întreprinderea individuală, aşa cum este şi debitoarea, se regăseşte în procedura simplificată, potrivit art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.85/2006, procedură care presupune intrarea directă în faliment prin însăşi hotărârea de deschidere a procedurii, astfel că nu se poate aplica procedura generală şi un plan de reorganizare.

Trimiterea din art.1 alin.1 din lege la alin.2 lit.c şi d nu determină o altă concluzie, menţiunea priveşte întreprinderile de la alin.1 care însă se află în situaţia de a intra în procedura de insolvenţă simplificată.

Faptul că prima instanţă a dispus intrarea în faliment a debitoarei nu înseamnă că a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, acordând ceea ce nu s-a cerut, ci a interpretat corect dispoziţiile legale în materie, respectiv art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.85/2006, în raport de forma de organizare a petentei.

În concluzie, Curtea reţine că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală, interpretând corect actul juridic dedus judecăţii şi fără a schimba natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în speţă nefiind incidente prevederile art.304 pct.8 Cod procedură civilă.

De asemenea, Curtea constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, prin aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, în litigiu nefiind aplicabile prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul promovat de debitoarea Întreprindere Individuală D. E. E. împotriva sentinţei nr.2520/25 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă.

246

Pentru aceste motive, a fost respins ca nefondat recursul declarat de debitoarea Întreprindere Individuală D. E. E., cu sediul în comuna Bujoreni, sat Bogdăneşti, judeţ Vâlcea, împotriva sentinţei nr.2520 din 25 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.5035/90/2012, intimat fiind lichidatorul judiciar G. A. IPURL, cu sediul în Râmnicu Vâlcea, judeţ Vâlcea.

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

1. Vătămare corporală din culpă. Principiului proporţionalităţii. Faptă lipsită de pericol social al unei infracţiuni. Asigurător.

Art.18/1, art.72 , art.81, art.184 al.2 şi 4 Cod penal

La nivelul dreptului penal român principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în principiul individualizării sancţiunilor potrivit căruia, stabilirea şi aplicarea unei sancţiuni trebuie să reflecte atât abstract cât şi concret gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite prin norma de drept, astfel că proporţionalitatea se găseşte în individualizarea pedepselor, ţinându-se seama de pericolul social al faptei săvârşite, de persoana infractorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, conform art.72 C.pen.

Potrivit art.18/1 C.pen, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de

247

importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 851/R/02 octombrie 2012)

Prin sentinţa penală nr. 2035 din 30 mai 2012, Judecătoria Piteşti, a condamnat pe inculpată la 6 luni închisoare, în baza art.184 al.2 şi 4 C.pen, în condițiile art.81 C.pen, obligând/o, în solidar cu asigurătorul A, la plata despăgubirilor civile către Spitalul J, cât şi către partea civilă D.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 16 octombrie 2009, în parcarea hipermaket-ului A, pe trecerea de pietoni, în timp ce conducea autoturismul, inculpata a accidentat-o pe D care împingea un cărucior de hipermarket, producându-i leziuni traumatice pentru vindecarea cărora au fost necesare 80 zile îngrijiri medicale.

Impotriva sentinţei a formulat recurs inculpata, solicitând achitarea sa în temeiul art.10 lit.b/1 C.p.pen şi aplicarea art.18/1 C.pen, invocând faptul că a dorit să se împace cu partea civilă, însă „procedura medierii ar fi durat mult mai mult timp dacă nu se prezenta şi asigurătorul la mediere”.

Prin decizia penală nr. 851/R/02 octombrie 2012, Curtea de Apel Pitești a reținut că, în parcarea unui hipermarket, pe timp de ploaie, pe trecerea de pietoni şi din neatenţie inculpata care-şi conducea autoturismul a lovit-o pe partea vătămată care ieşise din hipermarket şi împingea un cărucior. Aceasta a fost spitalizată, suferind leziuni traumatice pentru vindecarea cărora au fost necesare 80 zile îngrijiri medicale.

La nivelul Dreptului penal român principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în principiul individualizării sancţiunilor potrivit căruia, stabilirea şi aplicarea unei sancţiuni trebuie să reflecte atât abstract cât şi concret gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite prin norma de drept, astfel că proporţionalitatea se găseşte în individualizarea pedepselor, ţinându-se seama de pericolul social al faptei săvârşite, de persoana infractorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, conform art.72 C.pen.

248

La stabilirea în concret a gradului de pericol social, instanţa trebuia să ţină seama de modul de mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. Or, în cauză, este adevărat că partea vătămată a fost accidentată pe trecerea de pietoni a unei parcări şi i s-au produs leziuni traumatice pentru vindecarea cărora au fost necesare 80 zile îngrijiri medicale, că acesta a suferit de pe urma faptei săvârşite, dar ţinând seama de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, de conduita făptuitoarei cunoscută fără antecedente penale, de vârsta acesteia, relativ tânără, a recunoscut şi regretat fapta şi a fost de acord să acopere prejudiciul, în măsura posibilului, în opinia Curţii fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul inculpatei, a înlăturat condamnarea, cu toate consecinţele şi, în baza art. 18/1 C.pen, a achitat/o, aplicându/i 1.000 lei amendă administrativă.

2. Conducere cu alcoolemie peste limita legală. Procedură simplificată. Individualizare judiciară.

Art.87 al.1 OUG nr.195/2002Art.52, art.72, art.86/1 Cod penal

Art.320/1 Cod procedură penală

Valorile sociale lezate de inculpat şi apărate de legea penală, referitoare la desfăşurarea traficului rutier, în condiţii normale de fluiditate şi de evitare a accidentelor rutiere, sunt importante pentru că ele sunt strâns legate de viaţa şi integritatea fizică a participanţilor la trafic.

In noul proces de individualizare a pedepsei, Curtea dă eficienţă juridică corespunzătoare gravităţii faptei, concretizată printr-o alcoolemie destul de mare şi, în acelaşi timp, reţine şi art. 320/1 C.p.pen, pentru că inculpatul, cu o ocazia cercetării sale de către prima instanţă a solicitat judecarea în procedură simplificată.

Nici modalitatea de executare la care s-a orientat prima instanţă nu este adecvată scopului preventiv-educativ al pedepsei, astfel cum este el menţionat în art.52 C.pen, fiind necesară impunerea unor restricţii şi obligaţii pe perioada termenului de încercare. Aceasta înseamnă că, disp art.86/1 C.pen vor contribui la reeducarea inculpatului, prin modelarea

249

comportamentului său, în sensul respectării valorilor sociale apărate de legea penală.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 853/R/02 octombrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.2279 din 18 iunie 2012, Judecătoria Piteşti a condamnat pe inculpat la 5 luni închisoare, în baza art. 87 al. 1 din OUG 195/2002, în condițiile art. 81 C.pen, reţinându/se că, a condus un autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală de 0,80 gr%0.

Prin decizia penală nr. 853/R/02.X.2012, Curtea de Apel Pitești a admis recursul parchetului, cu consecința majorării pedepsei la 1 an închisoare, cu executare în condițiile art.86/1 C.pen, întrucât, gravitatea infracţiunii săvârşite de către inculpat nu a fost valorificată corespunzător, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, judecătorul fondului orientându-se neîntemeiat la pedeapsa de 5 luni închisoare.

Imprejurările şi modalitatea concretă în care a fost săvârşită fapta, persoana inculpatului, demonstrează necesitatea majorării pedepsei, în raport de întinderea pericolului social real generat de activitatea infracţională a inculpatului. In altă ordine de idei, valorile sociale lezate de inculpat şi apărate de legea penală, referitoare la desfăşurarea traficului rutier, în condiţii normale de fluiditate şi de evitare a accidentelor rutiere, sunt importante pentru că ele sunt strâns legate de viaţa şi integritatea fizică a participanţilor la trafic. In noul proces de individualizare a pedepsei, Curtea dă eficienţă juridică corespunzătoare gravităţii faptei, concretizată printr-o alcoolemie destul de mare şi, în acelaşi timp, reţine şi dispoziţiile artr.320/1 C.p.pen, pentru că inculpatul, cu o ocazia cercetării sale de către prima instanţă a solicitat judecarea în procedură simplificată.

Nici modalitatea de executare la care s-a orientat prima instanţă nu este adecvată scopului preventiv-educativ al pedepsei, astfel cum este el menţionat în dispoziţiile art.52 C.pen, fiind necesară impunerea unor restricţii şi obligaţii pe perioada termenului de încercare. Aceasta înseamnă că, dispoziţiile art.86/1 C.pen vor contribui la reeducarea inculpatului, prin modelarea comportamentului său, în sensul respectării valorilor sociale apărate de legea penală.

250

3. Conducere fără permis. Părăsirea locului accidentului. Efectele liberării condiţionate.

Art. 86 al. 1, art. 89 al. 1OUG 195/2002 Art. 36 al. 3, art. 61Cod penal

Neluarea în seamă a efectelor liberării condiţionate şi deducerea numai a timpului executat în regim de detenţie, ar echivala cu o anulare a liberării condiţionate, instituţie care nu este prevăzută de legea penală.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.884/R/09 octombrie

2012)

Prin sentinţa penală nr.102 din 15 iunie 2012, Judecătoria Brezoi, în baza art. 86 al. 1 și art. 89 al. 1 din OUG 195/2002, a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 8 luni închisoare, respectiv de 1 an şi 4 luni închisoare.

În baza art. 36 C.pen rap la art. 33 lit. a şi art. 34 al. 1 lit. b C.pen, a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 15 din 05.02.2009, a Judecătoriei Brezoi, definitivă prin decizia penală nr. 305/R din 11.05.2010, a Curții de Apel Piteşti.

A contopit pedepsele de 8 luni închisoare, respectiv 1 an şi 4 luni închisoare, aplicate inculpatului în prezenta cauză cu pedepsele de 6 luni, respectiv 1 an închisoare, aplicate inculpatului prin sentinţa menţionată mai sus, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare. În baza art. 36 al. 3 C.pen, a dedus din pedeapsa rezultantă pedeapsa de un an executată în baza hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, în noaptea de 28/29.06.2009, deși nu avea un permis de conducere, inculpatul, a condus, pe drum public, un autovehicul; a produs un accident de circulaţie, suferind un traumatism facial. Ulterior, inculpatul a părăsit locul accidentului, fără a anunţa organele de poliţie despre producerea accidentului.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 36 al. 3 C.pen instanţa a reţinut următoarele: În conformitate referatul întocmit de Biroul Executări Penale din cadrul Judecătoriei Brezoi, inculpatul a început executarea pedepsei anterioare la data de

251

12.05.2010, pedeapsa expirând la 11.05.2011. La data de 12.01.2011 inculpatul a fost pus în liberate condiţionată, cu un rest de pedeapsă de 119 zile.

În conformitate cu art. 61 C.pen, efectele liberării condiţionate constau în aceea că pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la eliberare, până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune.

Aşadar, faţă datele din cazierul judiciar al inculpatului, pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală menţionată mai sus, este considerată ca fiind executată în tot şi în consecinţă, făcând aplicarea art. 36 al. 3 C.pen, această pedeapsă a fost scăzută din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.

Nu există nici un argument care să susţină aplicarea efectelor liberării condiţionate diferenţiat, numai în ceea ce priveşte unele instituţii de drept penal.Efectelor liberării condiţionate şi deducerea numai a timpului executat în regim de detenţie, ar echivala cu o anulare a liberării condiţionate, instituţie care nu este prevăzută de legea penală. De altfel, o astfel de interpretare ar putea avea efecte total inechitabile, putând fi imaginată situaţia în care inculpatul ajunge să execute, ca urmare aplicării art. 36 C.pen, mai mult decât pedeapsa aplicată pentru noua faptă (acesta ar fi fost şi cazul de faţă dacă inculpatul ar fi fost condamnat la o pedeapsă de 3 luni închisoare în prezenta cauză). În consecinţă, în baza art. 36 al. 3 C.pen, s/a dedus din rezultantă, pedeapsa de 1 an închisoare executată în baza hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus.

Prin decizia penală nr.884/R/09 octombrie 2012, Curtea de Apel Pitești a admis recursul parchetului, înlăturând dispoziţia privind deducerea pedepsei de 1 an închisoare. A dedusă din pedeapsa rezultantă perioada executată de la 12.05.2010 până la 12.01.2011, inclusiv.

În argumentarea deciziei, Curtea observă că inculpatul a executat efectiv din pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, perioada 12 mai 2010 – 12 ianuarie 2011, când a fost liberat condiţionat. Restul rămas neexecutat din pedeapsa de mai sus este de 119 zile. Aplicând art. 36 al. 3 C.p.pen, instanţa trebuia să scadă din durata pedepsei numai 8 luni de închisoare executate de inculpat, în intervalul de timp menţionat anterior.

252

4. Ucidere din culpă. Contradicţie între două opinii ale celor doi experţi tehnici de specialitate. Consecinţe. Culpă comună. Îmbrăcăminte cu accesorii fluorescent reflectorizante sau portul unei surse de lumină vizibilă Individualizarea judiciară. Principiul proporţionalităţii.

Art.72, art.81, art.178 al.1 şi 2 Cod penal Art.166 Regulamentul de Aplicare a OUG nr.195/2002

Ca urmare a contradicţiei dintre cele două opinii ale celor doi experţi tehnici de specialitate s-a dispus efectuarea unui noi expertize de o comisie alcătuită din trei ingineri – experţi tehnici judiciari.

Relevant este faptul că victima a apărut intempestiv în faţa autoturismului condus de inculpat, iar acesta a observat târziu prezenţa victimei şi nu a mai putut evita coliziunea.

Din punct de vedere juridic culpa producerii accidentului, ce face obiectul analizei în prezenta acţiune penală, revine ambelor părţi.

Potrivit art 166 din Regulamentul de Aplicare a OUG nr 195/2002, pe timp de noapte, pietonul care circulă pe partea carosabilă a drumului trebuie să aibă aplicate pe îmbrăcăminte accesorii fluorescent reflectorizante sau să poarte o sursă de lumină vizibilă în ambele sensuri.

Pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare respectă cerinţele principiului proporţionalităţii, fiind adecvate situaţiei de fapt şi scopului urmărit de legea penală.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 904/R/16 Octombrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.190 din 15 iunie 2012, Judecătoria Costeşti, în temeiul art. 178 al. 1 şi 2 C.pen, a condamnat pe inculpat la 1 an şi două luni închisoare, în condițiile art. 81 C.pen, întrucât, în 18.12.2007, în jurul orei 18:30, deplasându-se cu autoturismul, pe raza comunei B, în afara localităţii, nu a respectat dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere pentru exerciţiul dreptului de a conduce autovehicule, prev de OUG nr 195/2002, şi a accidentat victima DC, rezultând decesul acesteia.

253

În timp ce se deplasa pe DN 6x5 A, între două localități, şoferul şi-a dat seama că a lovit ceva cu autoturismul pe care îl conducea, şi pentru motivul că în urma impactului s-a spart parbrizul maşinii şi nici nu ştia cauza impactului, a oprit autoturismul pe dreapta, a coborât împreună cu soţia sa să vadă ce s-a întâmplat şi atunci au observat în şanţul din dreapta carosabilului o persoană de sex feminin, acesta fiind momentul în care au realizat amândoi să izbitura pe care o percepuseră fusese provocată de impactul dintre maşina lor şi persoana aruncată în şanţ. Rezultă cu claritate că şoferul nu a observat-o pe victimă, care se afla pe carosabil, fiind luat prin surprindere când a auzit izbitura şi neştiind imediat cărui fapt se datora impactul, înţelegând că a lovit o persoană când a văzut-o căzută în şanţul din dreapta drumului. Soţia inculpatului a declarat că anterior impactului a observat ceva pe carosabil, în faţa autoturismului şi imediat după aceea a simţit o izbitură, înţelegând şi ea că a lovit o persoană când au văzut-o căzută în şanţ.

Imediat după accident, şoferul a fost surprins de apariţia intempestivă a victimei în faţa maşinii sale, nici nu a observat-o, percepând doar izbitura din momentul impactului, şi astfel se explică şi apărarea acestuia formulată pe parcursul urmăririi penale, unde a susţinut că victima i-a apărut în faţă cu aproximativ 10 m înainte de impact şi nu a putut evita lovirea acesteia. Victima circula pe carosabil, în interiorul acestuia, la cel puţin 1 m faţă de acostament (după cum rezultă atât din declaraţia martorului ocular cât şi din concluziile raportului de expertiză tehnică auto) probabil şi datorită depunerilor de zăpadă şi gheaţă depuse pe acostament şi pe o porţiune din carosabil , care se observă şi în fotografiile judiciare efectuate la locul faptei. Victima se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, stabilindu-se că prezenta o alcoolemie de 0,90 gr. %o ml.

Analizând rapoartele de expertiză tehnică judiciară întocmite în cauză, constată că în primul, întocmit de către expertul tehnic VM, se concluzionează că viteza de deplasare a autoturismului anterior accidentului a fost de 59 km /h, accidentul s-a produs pe sensul de mers B–V, la o distanţă de 0,7 m -0,8 m de marginea părţii carosabile, victima se deplasa pe partea stângă a părţii carosabile raportat la senul de mers V–B, deci se deplasa pe stânga sensului ei de mers, iar starea de pericol a fost generată de conducătorul auto IM care a

254

realizat că a lovit o persoană cu autoturismul numai în momentul în care a coborât din autoturism şi a văzut victima în afara părţii carosabile.

Doar conducătorul auto putea evita accidentul dacă ar fi fost atent în trafic, deoarece victima putea fi observată de la o distanţă de cel puţin 30 de m la lumina fazei de întâlnire iar acesta, procedând astfel, nu a respectat OUG nr. 195/2002, completată cu Legea nr. 49/2006, cu privire la circulaţia pe drumurile publice.

Cu ocazia completării raportului de expertiză tehnică judiciară anterior, la cererea inculpatului, expertul tehnic prof. IC, a concluzionat că viteza de deplasare a autoturismului condus de inculpat era de 40,6 km/h, că starea de pericol a fost generată de victimă, care fiind bolnavă şi sub influenţa băuturilor alcoolice, a pătruns brusc în faţa autoturismului, intrând în spaţiul de siguranţă al acestuia, astfel că victima se face vinovată de nerespectarea normelor rutiere pe drumurile publice, iar şoferul nu a avut timpul de reacţie necesar din punct de vedere obiectiv, pentru a efectua manevrele tehnice necesare evitării impactului cu victima.

Instanţa constată că această completare are la bază o stare de fapt, ca dinamică de producere a accidentului, diferită de cea reţinută de instanţă, expertul considerând că şoferul a observat victima cu cca 20 minute înainte iar aceasta, în mod brusc şi neaşteptat, când s-a apropiat autoturismul, a pătruns pe carosabil cca 0,70-0,80 m faţă de acostament.

Această situaţie de fapt este diferită de cea reţinută în mod dovedit de instanţă, astfel că concluziile completării la raportul de expertiză tehnică iniţial nu vor fi avute în vedere de instanţă, pornind de la o premisă diferită de cea a instanţei.

Ca urmare a contradicţiei dintre cele două opinii ale celor doi experţi tehnici s-a dispus efectuarea unui noi expertize de o comisie alcătuită din trei ingineri – experţi tehnici judiciari, care au concluzionat că locul producerii accidentului a fost pe carosabil, la o distanţă de 0,75 – 0,80 m faţă de marginea carosabilului, că existau posibilităţi tehnice de a evita producerea accidentului din partea conducătorului auto, dacă în condiţiile circulaţiei nocturne cu luminile de întâlnire ar fi circulat preventiv şi cu atenţia distribuită spre înainte, caz în care putea şi trebuia să observe victima de la o distanţă de 40 m, circulând cu viteza maximă legală admisă, spaţiul de oprire de 30-31 m fiind cu mult mai mic decât spaţiul de

255

vizibilitate conferit de faza scurtă, de maximum 40 m, astfel că exista spaţiul disponibil necesar evitării producerii accidentului, prin frânare.

Totodată, se concluzionează că accidentul putea fi evitat şi de către victima DC care a circulat pe partea dreaptă a carosabilului raportându-ne la sensul de mers al autoturismului, sub influenţa avansată a alcoolului, alcoolemia fiind de 0,90 gr %o ml, care potrivit specialiştilor, i-a provocat grave tulburări de comportament şi vigilenţă astfel că aceasta, în condiţii normale, putea şi trebuia să sesizeze circulaţia autoturismului şi să se replieze, pentru un moment, pe acostamentul lat de 1,49 m, chiar acoperit cu zăpadă şi gheaţă, facilitând astfel trecerea autoturismului.

Şoferul autoturismului a încălcat prevederile art 35 al.1 din OUG nr 63/2006, conform căruia „participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanei”, iar victima a încălcat art 35 al.1 din OUG nr 63/2006, potrivit căruia „participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanei”, art 72 al. 1 potrivit căruia „pietonii sunt obligaţi să se deplaseze numai pe trotuar, iar lipsa acestora pe acostamentul din partea stângă a drumului în direcţia lor de mers, când şi acostamentul lipseşte pietonii sunt obligaţi să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a carosabilului în direcţia lor de mers”, precum şi art 166 din Regulamentul de Aplicare a OUG nr 195/2002, conform căruia „pe timp de noapte pietonul care circulă pe partea carosabilă a drumului trebuie să aibă aplicate pe îmbrăcăminte accesorii fluorescent reflectorizante sau să poarte o sursă de lumină vizibilă în ambele sensuri”.

Instanţa, transpunând concluziile tehnice ale expertizelor, mai sus prezentate, în planul răspunderii juridice penale, apreciază că prima expertiză, care constată culpa exclusivă a conducătorului auto nu este exhaustivă, nu a avut în vedere toate elementele de fapt, concentrându-se pe faptul că inculpatul nu a observat victima pe carosabil, cea de-a doua, completarea la raportul anterior, porneşte de la o premisă greşită, reţinând, aşa cum am mai arătat, o altă stare de fapt decât cea reţinută de către instanţă.

256

În privinţa ultimului raport de expertiză instanţa constată că acesta corespunde, din punct de vedere al desfăşurării evenimentului, cu starea de fapt reţinută de instanţă iar, prin concluziile sale, este exhaustivă atât în ceea ce priveşte obiectivele stabilite cât şi în analiza fiecărui obiectiv în parte, analizând modul de desfăşurare, factorii cauzatori şi posibilităţile de evitare în raport de ambele părţi implicate în producerea accidentului, conducătorul autoturismului şi victima.

Întrucât consideră că, constatările în fapt din această ultimă expertiză sunt perfect compatibile cu situaţia de fapt reţinută de instanţă, apreciază că în stabilirea culpei juridice a părţilor sunt determinante aprecierile experţilor de specialitate cu privire la gradul şi modul de contribuţie al fiecărei părţi la producerea accidentului cât şi cu privire la posibilităţile fiecăruia de a evita accidentul. Concluzionând, instanţa apreciază că şi din punct de vedere juridic, culpa producerii accidentului, revine ambelor părţi.

Conducătorul autoturismului, dacă ar fi fost atent la traficul rutier pe sensul său de mers, ar fi putut observa victima, circulând pe carosabil, având şi timpul şi spaţiul necesar frânării şi evitării impactului cu aceasta, pentru că aşa cum s-a reţinut constant viteza sa de deplasare nu era mai mare de 50 km/h, iar vizibilitatea oferită de luminile de întâlnire este de aproximativ 40 m iar spaţiul necesar frânării fiind de aproximativ 30 m. Această concluzie este concordantă şi cu cele reţinute în fapt de instanţă, în sensul că inculpatul nu a observat victima anterior impactului.

În mod suplimentar, în argumentarea culpei inculpatului, avem în vedere şi faptul că soţia sa a observat că pe sensul lor de mers, în faţa autoturismului său, se afla un obstacol, de unde rezultă că şoferul, care era dator să manifeste atenţie şi vigilenţă superioare pasagerului din dreapta, ar fi putut şi el observa autoturismul , dacă ar fi fost atent la traficul de pe sensul său de mers, şi ar fi putut evita, aşa cum am arătat mai sus, producerea accidentului.

Pe de altă parte, victima, care circula regulamentar pe partea stângă a sensului de mers V/B, deci pe sensul pe care circula autoturismul, cu faţa îndreptată către acesta, dacă nu s-ar fi aflat într-o stare avansată de ebrietate, mai ales că circula pe mijlocul carosabilului aferent sensului de mers al autoturismului, la cca 0,80 - 1 m de acostament, care

257

acostament avea la rândul lui o lăţime de aproximativ 1,5 m, ar fi putut observa apropierea autoturismului şi s-ar fi retras pe acostament pentru a-i permite să treacă fără a periclita circulaţia şi fără a fi pusă în pericol siguranţa vreunui participant la trafic.

S-a mai reţinut, în favoarea inculpatului, că zona respectivă nu beneficia de iluminat public, iar victima deşi pătrunsese mult în interiorul carosabilului nu purta îmbrăcăminte sau accesorii reflectorizante, îngreunând astfel observarea ei.

Prin decizia penală nr. 904/R/16 Octombrie 2012, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondate, recursurile parchetului şi al inculpatului, reținând, în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate, gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, rezultă atât din împrejurările comiterii acesteia, cât şi din consecinţele ei. Din probatoriul administrat rezultă că la data de 18.12.2007, inculpatul conducea pe drumurile publice un autoturism şi, datorită nerespectării unor dispoziţii privitoare la circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice, a lovit victima, aceasta din urmă suferind leziuni care i-au cauzat decesul. Relevant este faptul că victima a apărut intempestiv în faţa autoturismului condus de inculpat, iar acesta a observat târziu prezenţa victimei şi nu a mai putut evita coliziunea. În zona respectivă nu exista iluminat public. Inculpatul a dat dovadă de spirit activ în sensul că a întreprins măsurile necesare pentru a ajuta victima. În mod corect prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului atitudinea sinceră pe parcursul procesului penal şi lipsa antecedentelor penale. În consecinţă, pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare respectă cerinţele principiului proporţionalităţii, fiind adecvate situaţiei de fapt şi scopului urmărit de legea penală.

5. Conducere fără permis. Individualizarea judiciară. Art.86 al.1 OUG nr.195/2002

Art.18/1, art.72, art.81 Cod penal

În mod just i s-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1 an închisoare în condiţiile art.81 C.pen, dându-se eficienţă recunoaşterii faptei în cursul cercetărilor şi s-a luat în considerare şi sancţionarea administrativă, a inculpatului, anterior, pentru fapte de furt.

258

(C.A. Piteşti, Decizia penală NR. 937/R/30 Octombrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.176 din 3 septembrie 2012, Judecătoria Câmpulung, în baza art. 86 al. 1 din OUG 195/2002 a condamnat pe inculpat la un an închisoare, în condițiile art. 81 C.pen, întrucât, în noaptea de 20/21.01.2012, având în sânge,0,31 mg/l alcool pur în aerul expirat, a condus pe un drum public, un autovehicul, deși nu poseda permis de conducere. Rezultând această concentraţie de alcool, organul de poliţie nu l-a mai condus la spital în vederea recoltării probelor biologice, fapta fiind considerată contravenţie, potrivit legii, şi nu infracţiune.

Privind individualizarea judiciară, curtea consideră că în mod just i s-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1 an închisoare în condiţiile art.81 C.pen, dându-se eficienţă recunoaşterii faptei în cursul cercetărilor, la care în mod just adaugă instanţa că a luat în considerare şi faptul că inculpatul a fost sancţionat, anterior, administrativ pentru fapte de furt. Pentru aceste motive, Curtea de Apel Pitești a respins, ca nefondat, recursul inculpatului, prin decizia penală nr. 937/R/30 octombrie 2012.

6. Infracţiunile prev de art. 178 şi art. 184 C.pen. Apărări de fond. Caz fortuit. Pierderea cunoştinţei. Latura civilă. Asigurător. Caracterul solidar al răspunderii civile a acestuia. Contribuţia unei terţe persoane, care a înţeles să vină în sprijinul inculpatului la acoperirea prejudiciului.

Art.178 al.2 şi 5, art.184 al.2 şi 4 Cod penal Art.14, art.346 Cod procedură penală

Art.1349 şi urm. Cod civil

Avariile produse autoturismului condus de inculpat, inclusiv cele de la pneul şi de la janta deteriorată, exclud varianta propusă de inculpat, în apărare, potrivit căreia anterior accidentului ar fi avut loc o explozie a cauciucului la roata respectivă.

Statuând în echitate, ţinând seama şi de jurisprudenţa internă referitoare la cuantumul sumelor de bani ce se acordă pentru astfel de prejudicii, cu raportare şi la condiţiile sociale şi economice specifice

259

ţării noastre, urmărind în acelaşi timp, ca despăgubirile acordate să nu constituie pentru vreuna din părţile civile motiv de îmbogăţire fără justă cauză.

Partea responsabilă civilmente răspunde în solidar pentru fapta prepusului său.

Împrejurarea că victimele îşi pot valorifica pretenţiile cu prioritate de la asigurătorul de răspundere civilă, a cărui răspundere pentru fapta cauzatoare de prejudicii comisă de inculpat este atrasă în virtutea contractului de asigurare obligatorie a autoturismului implicat în accidentul rutier nu este de natură a o înlătura pe aceea a părţii responsabile civilmente, aşa cum se tinde prin recursul pe care această parte l-a promovat.

Cetăţenii comunei ŞM au plătit sumei de bani părţilor civile, ca ajutor de înmormântare acordat în numele şi considerarea inculpatului.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.951/R/02 noiembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.502 din 27 iunie 2012, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a hotărât următoarele: În baza art. 178 al. 2 şi 5 C.pen şi art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, l-a condamnat pe inculpat, obligându/l, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. C S.R.L şi cu asigurătorul de răspundere civilă auto Asigurătorul A (în limita plafonului maxim de 750.000 euro), la plata de despăgubiri civile şi cheltuieli de spitalizare, transport şi acordare de asistenţă medicală de urgenţă prespitalicească, astfel: către partea civilă minoră IAM, în calitate de victimă a infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă în formă agravantă la suma de 50.000 lei, despăgubiri morale, iar în calitate de fiică a defunctei IM, victimă a infracţiunii de ucidere din culpă în formă agravantă la suma de 100.000 lei, despăgubiri morale şi la suma de 250 lei lunar, prestaţie periodică, de la data decesului mamei sale şi până la majoratul minorei sau finalizarea studiilor (până la vârsta de maxim 25 ani).

De asemenea, părţii civile minore IA, în calitate de fiică a defunctei IM, i-au fost acordate: suma de 100.000 lei, despăgubiri morale şi suma de 250 lei lunar, prestaţie periodică, de la data decesului mamei sale şi până la majoratul minorei sau finalizarea studiilor (până la vârsta de maxim 25 ani). În calitate de soră a victimei infracţiunii de vătămare

260

corporală gravă din culpă, IAM urmează să primească suma de 10.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale.

Părţii civile IC, în calitate de părinte al victimei infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, IAM, i-a fost acordată suma de 15.000 lei, despăgubiri morale, iar în calitate de soţ al defunctei IM, victimă a infracţiunii de ucidere din culpă în formă agravantă suma de 100.000 lei, despăgubiri morale.

Totodată, partea civilă IA, în calitate de bunică a victimei infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, IAM, urmează a primi suma de 5.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale, iar în calitate de rudă prin alianţă (afin) al defunctei IA (mama soţului acesteia), victimă a infracţiunii de ucidere din culpă în formă agravantă – suma de 5.000 lei, despăgubiri morale.

Părţile civile IC şi IA au fost despăgubite pentru cheltuielile efectuate în comun, pentru restabilirea integrităţii corporale şi stării de sănătate a minorei IAM, cu suma de 15.000 lei, despăgubiri materiale, iar pentru cheltuielile efectuate, în comun, cu înmormântarea şi ritualurile de pomenire a defunctei IM, cu suma de 11.000 lei, despăgubiri materiale.

A constatat acoperit, în rest, prejudiciul material cauzat (solicitat în limita sumei de 20.000 lei), prin plata sumei de 9.000 lei, efectuată de cetăţeni ai comunei ŞM, ca ajutor de înmormântare acordat în numele şi considerarea inculpatului.

Instanţa de fond a acordat despăgubiri civile şi către fiecare din părţile civile CCC, CFF şi CCI în calitate de părinţii, respectiv de frate al victimei decedate CC, în sumă de câte 100.000 lei, despăgubiri morale, iar părţilor civile CCC şi CCF şi suma de 7.000 lei, despăgubiri materiale, pentru cheltuielile efectuate, în comun, cu înmormântarea şi ritualurile de pomenire a defunctei CC

A constată acoperit, în rest, prejudiciul material cauzat (solicitat în limita sumei de 11.000 lei), prin plata sumei de 4.000 lei, efectuată de cetăţeni ai comunei ŞM, ca ajutor de înmormântare acordat în numele şi considerarea inculpatului.

În fine, Spitalul C a fost despăgubit cu suma de 3.234,60 lei, cheltuieli de spitalizare a victimei IAM, la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data achitării efective a sume, iar Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea – cu suma de 1.521,80 lei,

261

cheltuieli de transport şi acordare de asistenţă medicală de urgenţă prespitalicească victimei IAM.

Pentru a pronunţa sentinţa, judecătoria a reţinut că inculpatul a pierdut controlul asupra direcţiei de deplasare a autoturismului şi a ieşit în afara carosabilului, în dreapta direcţiei sale de mers. Autoturismul a trecut, mai întâi liniar, fără derapaje şi razant pe lângă stâlpul de susţinere a unui panou cu semnificaţia „Curbă deosebit de periculoasă", amplasat pe acostamentul din dreapta direcţiei sale de mers, la 1,2 metri faţă de banda de mers Piteşti - Rm. Vâlcea, pe care l-a acroşat cu oglinda retrovizoare dreapta, după care a sărit peste şanţul învecinat acostamentului şi a pătruns pe spaţiul verde din dreapta direcţiei sale de mers. După ce a parcurs pe spaţiul verde o distanţă de circa 27 - 28 m faţă de locul în care acroşase stâlpul indicatorului rutier, a intrat în impact frontal cu trei persoane care făceau parte dintr-un grup mai mare aflat lângă poarta imobilului aparţinând familiei I, pe spaţiul verde, în afara suprafeţei carosabile, la o distanţă de circa 4 – 4,5 m faţă de aceasta. Acestea au fost lovite de partea frontală a autovehiculului, basculate pe capotă şi parbriz şi proiectate în faţă, rămânând ulterior impactului tot în afara părţii carosabile. Autoturismul s-a oprit abia după ce a parcurs o distanţă de circa 70 m de când a ieşit în afara suprafeţei carosabile, pe spaţiul verde, acroşând succesiv şi capetele de beton ale unor podeţe de acces la locuinţele din zonă aflate pe traiectoria sa, oprindu-se la scurt timp după traversarea celui de-al treilea podeţ de acces şi rămânând cu roţile din partea dreaptă în şanţul de pe partea dreaptă a drumului.

Din grupul de persoane aflat la locul producerii accidentului făcea parte minora IAM care, însoţită de minora CC şi alţi copii, tocmai ieşise la poartă pentru a-şi întâmpina părinţii, IM şi soţul acesteia, IC, ce se întorseseră de la serviciu.

În urma multiplelor leziuni suferite, CC, în vârstă de 11 ani şi IM, în vârstă de 38 de ani, au decedat la locul producerii accidentului. IAM, minoră în vârstă de 11 ani, a fost proiectată în şanţ sub podul de acces al unei locuinţe, suferind traumatice vindecabile în 80 – 90 de zile de îngrijiri medicale (fără alte consecinţe pe plan medical).

Deşi inculpatul a respins acuzaţiile aduse, afirmând că este nevinovat, în apărare a susţinut că în realitate cauza accidentului rutier a constituit-o depresurizarea bruscă şi

262

intempestivă a anvelopei de la roata din partea stânga faţă, astfel că părăsirea carosabilului nu îi poate fi imputabilă, ci răspunderea sa ar fi exonerată de incidenţa unui caz de înlăturare a vinovăţiei - cazul fortuit (art. 47 C.pen). În plus, a invocat anumite afecţiuni medicale care, pe fondul oboselii şi al căldurii excesive din ziua respectivă, ar fi putut determina o pierdere temporară a conştiinţei sau incapacitatea de a menţine controlul direcţiei de deplasare a autovehiculului.

Din raportul de expertiză criminalistică întocmit în timpul judecăţii la nivelul Institutului Naţional de Criminalistică – Laboratorul Interjudeţean B a rezultat că, în momentele premergătoare producerii accidentului, viteza minimă de deplasare a autoturismului a fost de circa 91 km/h. Această valoare este însă mult inferioară vitezei minime de derapare, stabilită la valoarea de 133 km./h, astfel că autoturismul a părăsit partea carosabilă din cauza deplasării în acel viraj la stânga cu o viteză care să conducă la apariţia fenomenului de derapare.

După cum a argumentat expertul tehnic judiciar auto UI, depresurizarea bruscă a anvelopei stânga faţă în timpul rulării, înainte de părăsirea suprafeţei carosabile este exclusă, întrucât nu este posibil să se producă o astfel de decupare a materialului în timpul rulării, iar eliberarea bruscă a presiunii din pneu (explozia acestuia) prin „tăierea anvelopei cauzată de atingerea unui regim termic ridicat ca urmare a unui defect de material în condiţiile circularii la o temperatură ridicată" este contrazisă de aspectul zonei afectate care nu ar fi avut o astfel de geometrie (zona decupată fiind tăiată), iar firele de cord ar fi uşor vizibile.

De asemenea, dacă s-ar fi produs depresurizarea bruscă a roţii la momentul intrării în curbă, astfel cum s-a susţinut de către inculpat, acest lucru ar fi însemnat că depresurizarea se întâmpla cu cel puţin 50 m înainte de impactul cu victimele, distanţă pe care s-ar fi produs dejantarea roţii iar din planşa foto rezultă că acest lucru nu s-a întâmplat. O eventuală deteriorare a anvelopei la trecerea prin zona Bascov - aşa cum a susţinut inculpatul - ar fi condus la depresurizarea rapidă a anvelopei, cu circa 50 km. înainte de locul producerii accidentului, iar zona deteriorată ar fi arătat altfel, fiind localizată pe banda de rulare şi nu pe flancul anvelopei; la anvelopele de tipul tubeless (fără cameră de aer) posibilitatea „exploziilor de cauciuc” este minimă, deoarece, în cazul unei

263

înţepături accidentale, aerul din interior se pierde lent, astfel că taloanele anvelopei se menţin fixe pe jantă, fapt ce conduce la posibilitatea de control a autoturismului.

Pe de altă parte, judecătorul fondului a observat faptul că oglinda retrovizoare dreapta este singurul element al părţii lateral-dreapta a autoturismului care a lovit stâlpul indicatorului, iar aceasta dovedeşte că el a trecut razant şi rectiliniu pe lângă stâlp. Eventualele manevre de redresare, ca urmare a apariţiei unui moment destabilizator (inclusiv depresurizarea bruscă a roţii), ar fi indus intrarea în derapaj a punţii spate, caz în care deplasarea autoturismului nu ar mai fi fost rectilinie şi razantă pe lângă stâlpul indicatorului rutier şi, evident, ar fi însemnat ca mai multe elemente de pe partea lateral-dreapta a autoturismului, nu doar oglinda, să fie afectate de acroşajul cu stâlpul indicatorului rutier. În realitate, decuparea anvelopei s-a produs ca urmare a impactului succesiv cu capetele podeţelor de beton care se aflau în zonă, pe traiectoria acestuia, după ce acesta a părăsit carosabilul şi a pătruns pe spaţiul verde.

Conform devizului de reparaţii auto, autoturismul a suferit în urma accidentului avarii însemnate, la semitrenul stânga faţă, la elementele suspensiei şi direcţiei de la partea stângă, ceea ce dovedeşte că acestea nu puteau fi decât consecinţa unui impact violent dintre roată şi capetele podeţelor.

După cum reţin atât expertul UI, cât şi expertul I.N.E.C., la nivelul flancului exterior al anvelopei stânga faţă a autoturismului s-a constatat o zonă de deschidere, în vecinătatea căreia janta roţii prezintă o deformaţie către centru, având aspectul caracteristic contactului anterior cu un obiect dur.

Potrivit expertului I.N.E.C., această deformaţie a fost probabil creată într-un moment ulterior impactului cu cele trei victime, posibil ca urmare a contactului dintre roata stânga faţă a autoturismului şi capătul dintre Piteşti al celui de-al doilea podeţ, zonă în care a fost identificată o urmă de derapare care, împreună cu celelalte urme constatate la locul faptei, oferă indicii asupra traiectoriei urmate de autovehicul.

Cauzele medicale invocate de inculpat nu au aptitudinea de a exonera sau atenua răspunderea sa penală, expertiza medico-legală efectuată în timpul judecăţii concluzionând că anterior producerii accidentului rutier acesta nu a suferit de afecţiuni

264

psihice care să-i fi influenţat capacitatea de a conduce autovehiculul.

Nu a putut fi confirmată, din punct de vedere obiectiv, ştiinţific, o eventuală pierdere a cunoştinţei în momentele premergătoare accidentului, determinată de anumiţi factori (căldură excesivă, oboseală, disfuncţii fiziologice). Chiar şi în astfel de situaţii, inculpatul avea obligaţia de a lua singur măsurile adecvate ce se impuneau, pentru ca stările invocate să nu constituie un factor de risc pentru siguranţa rutieră: de a verifica funcţionarea instalaţiei de climatizare (art. 147 pct. 3 din Regulamentul rutier); de a nu mai conduce autoturismul în stare de oboseală avansată sau disconfort fiziologic.

În raport de aceste considerente, starea de pericol a fost declanşată de inculpat, în momentul în care acesta a pierdut controlul asupra direcţiei de deplasare a autoturismului, părăsind partea carosabilă prin dreapta sensului său de mers. Victimele nu puteau preveni accidentarea lor.

Decesul prematur şi intempestiv, în condiţii tragice al victimelor IM şi CC a cauzat membrilor familiei acestora–constituite părţi civile în cauză–traumele psihice puternice, care dăinuie în timp, acestea perpetuându-se şi în prezent.

De asemenea, vătămarea corporală a minorei IAM, rănită grav în acelaşi accident rutier a cauzat un stres psiho-emoţional suplimentar pentru membrii familiei sale, care au trebuit să facă faţă în acelaşi timp înmormântării victimei IM şi acordării sprijinului material şi moral victimei minore internate în spital în stare critică. În plus, aceştia au trebuit să îndure mult timp statutul temporar de invalidă al minorei şi să sufere din plin consecinţele ce decurg din aceasta pe perioada tratamentelor şi recuperărilor medicale.

În consecinţă, statuând în echitate, ţinând seama şi de jurisprudenţa internă referitoare la cuantumul sumelor de bani ce se acordă pentru astfel de prejudicii, cu raportare şi la condiţiile sociale şi economice specifice ţării noastre, urmărind în acelaşi timp, ca despăgubirile acordate să nu constituie pentru vreuna din părţile civile motiv de îmbogăţire fără justă cauză, instanţa a admis în parte acţiunile civile.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.951/R/02 noiembrie 2012, a respins ca nefondate recursurile inculpatului, asiguratorulului părţii responsabile civilmente SC A. C. S.R.L. şi părţile civile IA, IC, IA, IAM, constatând următoarele:

265

Inculpatul este singurul vinovat de producerea gravului accidentul rutier din data de 24.06.2008, soldat cu pierderea vieţii unei tinere mame şi a unei minore în vârstă de 11 ani, cum şi cu vătămarea corporală gravă a unei alte minore în vârstă de 11 ani.

Împrejurările producerii acestui eveniment rutier sunt cele descrise de instanţa de fond, stabilite în baza unor probe ştiinţifice, iar starea de pericol a fost declanşată de către conducătorul auto, în persoana inculpatului, care a circulat cu autoturismul său pe un segment de drum semnalizat cu panoul rutier „curbe deosebit de periculoase” cu o viteză excesivă, neadaptată condiţiilor de trafic şi, pierzând controlul asupra direcţiei de deplasare a autoturismului pe care îl conducea, a părăsit partea carosabilă prin dreapta sensului său de mers. În continuare, traiectoria autoturismului a fost următoarea: acesta a pătruns pe acostament, acroşând cu oglinda de pe partea sa dreaptă stâlpul metalic al unui indicator rutier, a pătruns apoi pe taluzurile şanţului acoperit cu iarbă, trecând în timpul deplasării sale necontrolate peste trei podeţe de acces şi acroşând pe cele trei victime, pe care le-a accidentat grav, două dintre ele decedând, iar cealaltă, o minoră de doar 11 ani, fiind grav rănită şi fiind nevoită să petreacă o lungă perioadă de timp în spitale, pentru recuperarea sănătăţii şi să se supună unor intervenţii chirurgicale complicate, în loc de a duce o viaţă normală.

Avariile produse autoturismului condus de inculpat, inclusiv cele de la pneul şi de la janta deteriorată, exclud varianta propusă de inculpat, în apărare, potrivit căreia anterior accidentului ar fi avut loc o explozie a cauciucului la roata respectivă. De altminteri, această ipoteză este infirmată nu doar de constatările experţilor, dar şi de declaraţiile date de părţile audiate şi de martorii oculari.

Nici cealaltă apărare formulată de inculpat, relativă la pierderea temporară a cunoştinţei, nu putea fi primită de instanţă şi, chiar reală de ar fi fost situaţia invocată, ea nu putea avea consecinţe în planul răspunderii penale, cu atât mai mult cu cât, în situaţia în care s-ar fi simţit rău, conducătorul auto avea obligaţia de a nu mai conduce autoturismul.

Nici critica subsidiară adusă de inculpat sentinţei, prin care se tinde la înlăturarea interdicţiei aplicate inculpatului de a mai conduce vreun vehicul nu este întemeiată, date fiind

266

urmările deosebit de grave pe care le-a avut conduita sa în trafic.

În mod evident, asigurătorul va răspunde pentru fapta asiguratului, în limitele plafonului maxim prevăzut de lege aşa cum, de altfel, s-a şi precizat în dispozitivul hotărârii.

Partea responsabilă civilmente răspunde în solidar pentru fapta prepusului său, în speţă fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute cumulativ de lege pentru a fi antrenată răspunderea comitentului, în solidar cu aceea a inculpatului şi, drept consecinţă, S.C. C S.R.L. a fost în mod judicios obligată la despăgubiri, potrivit prevederilor art. 14 şi art. 346 C.p.pen, combinate cu cele ale C.civ, art. 1349 şi urm.

Împrejurarea că victimele îşi pot valorifica pretenţiile cu prioritate de la asigurătorul de răspundere civilă, a cărui răspundere pentru fapta cauzatoare de prejudicii comisă de inculpat este atrasă în virtutea contractului de asigurare obligatorie a autoturismului implicat în accidentul rutier nu este de natură a o înlătura pe aceea a părţii responsabile civilmente, aşa cum se tinde prin recursul pe care această parte l-a promovat.

7. Conducere fără permis şi cu alcoolemie peste limita legală. Individualizare judiciară. Retragerea plângerii. Cerinţe. Părţi vătămate minori.

Art.85 al.1, art.86 al.1, art.87 al.1OUG nr.195/2002Art.52, art.57, art.72 Cod penal

Tatăl celor doi minori a retras plângerea formulată iniţial, susţinând că nu are pretenţii de natură civilă sau penală.

Dat fiind starea de recidivă, nu este posibilă o altă modalitate de executare a sancţiunii penale.

(C.A. Piteşti, Decizia penală NR. 965/R/06 noiembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.218 din 11 octombrie 2012, Judecătoria Câmpulung, în baza art. 85 al. 1, art. 86 al. 1, art. 87 al. 1 din OUG 195/2002, a condamnat pe inculpat la 8 luni închisoare, 1 an închisoare, 8 luni închisoare, stabilind pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare, în condiţiile art. 57 C.pen

267

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, la data de 6.08.2011, inculpatul a condus ATV-ul pe o şosea ce face legătura între două comune, deși nu este posesor de permis de conducere pentru nici o categorie de vehicule, iar ATV-ul implicat în accident, nu era înmatriculat şi nu putea fi pus în circulaţie pe drumul public.

Cu privire la victimele accidentului, s-a constatat că partea vătămată CV a declarat în faţa organelor de poliţie că s-a împăcat cu inculpatul, că nu a mai cerut eliberarea unui certificat medico-legal, astfel că şi-a retras plângerea formulată iniţial, neavând pretenţii civile sau penale.

Aceeaşi situaţie şi în cazul celor doi minori LI şi NA, tatăl acestora, ML, susţinând că nu intenţionează să depună plângere penală împotriva inculpatului, întrucât nu are pretenţii de natură civilă sau penală.

În declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, solicitând să beneficieze de dispoziţiile art. 320/1 C.p.pen, iar judecata să se facă pe baza probelor efectuate în faza de urmărire penală. Pentru faptele reţinute s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 320 indice 1 C.p.pen, întrucât inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, fiind de acord ca judecata să se facă pe baza probelor efectuate în faza de urmărire penală şi, de asemenea, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b C.pen, acesta aflându-se în stare de recidivă postexecutorie.

Examinând sentinţa supusă recursului, din punct de vedere al motivelor invocate Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală NR. 965/R/06 noiembrie 2012, a constatat că recursul inculpatului este nefondat, pentru că individualizarea judiciară a pedepsei s-a realizat cu respectarea criteriilor prev de art.72 C.pen, prima instanţă dând eficienţă aspectelor de circumstanţiere favorabile inculpatului, în primul rând atitudinea sinceră a acestuia pe parcursul procesului penal. De altfel, pedeapsa aplicată este în limitele prev de art.320/1 C.p.pen. Dat fiind starea de recidivă, nu este posibilă o altă modalitate de executare a sancţiunii penale. Sunt respectate cerinţele proporţionalităţii, pedeapsa fiind adecvată scopului urmărit de legea penală şi situaţiei de fapt.

268

8. Refuzul de a se recolta probe biologice. Netemeinicia motivului de achitare. Renunţarea la procedura simplificată. Individualizare judiciară.

Art.87 al.1 OUG nr.195/2002Art.52, art.57, art. 86/1 Cod penal

Art. 10 Cod de procedură penală

A admite că teama de acul de seringă este motiv de achitare, înseamnă a se elimina eficienţa incriminării faptei prev de art. 87 al. 5 din O.U.G. nr. 195/2002.

Lipsa de corespondenţă dintre menţiunile referitoare la data şi ora când inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest, constituie eroare materială.

Inculpatul a renunţat la procedura de celeritate prevăzută de art. 320/1 C.p.pen. Aplicarea art. 320/1 C.p.pen nu a fost posibilă în speţă, faţă de poziţia adoptată de inculpat care, deşi a invocat prevederile acestui text de lege, a invocat contradicţii în susţinerile acuzării şi a solicitat pronunţarea achitării sale, pe motiv că nu se face vinovat de comiterea infracţiunii care constituie obiectul acuzaţiei. În raport cu această situaţie, procedura aplicabilă era cea comună, cu administrarea nemijlocită a probatoriului.

Împrejurarea că inculpatul, pus în faţa unor probe evidente, inclusiv recunoaşterea făcută personal, a negat existenţa vinovăţiei, a denotat că acesta oricând într-o situaţie similară ar putea repeta fapta, încercând a convinge instanţa să fie absolvit de vină, prin invocarea temerii faţă de actul medical de recoltare de probe de sânge. Prin aplicarea disp. art. 57 C.pen se dă mai cu seamă eficienţă rolului punitiv al pedepsei, în detrimentul prevenţiei şi rolului educativ, deşi art. 52 din cod le are în vedere în primul rând pe acestea.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 1002/R/20 Noiembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr. 143 din 22 august 2012, Judecătoria Horezu, în baza art. 87 al. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, a condamnat pe inculpat la 1 an şi 6 luni închisoare, întrucât, la 12.02.2011, în jurul orei 23, inculpatul a fost depistat de organele de poliţie ale comunei C, conducând

269

autoturismul sub influenţa alcoolului. Inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind de 0,68 gr.%o alcool pur în aerul expirat. În cabinetul medicului de gardă din unitatea spitalicească, a refuzat categoric să i se recolteze proba necesară pentru stabilirea alcoolemiei.

Inculpatul a invocat, pe de o parte, că i se face rău în momentul recoltării probei de sânge, iar pe de altă parte, faptul că menţiunile referitoare la data şi ora consemnate de organul de poliţie în documentele încheiate cu ocazia depistării în trafic nu ar corespunde realităţii, însă ambele apărări au fost privite ca nefondate.

Recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei presupune, în mod necesar, înţeparea cu acul de seringă, moment neplăcut pentru oricine, însă în nici un caz teama de acest act medical nu constituie o scuză obiectivă; a admite că teama de acul de seringă este motiv de achitare, înseamnă a se elimina eficienţa incriminării faptei prev de art. 87 al. 5 din O.U.G. nr. 195/2002.

În ce priveşte lipsa de corespondenţă dintre menţiunile referitoare la data şi ora când inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest, aceasta a fost lămurită încă din faza de urmărire penală, prin procesul-verbal de îndreptare a erorii materiale, privind precizarea orei exacte la care inculpatul a fost testat, în raport de schimbarea orei iarnă - vară, aspect lămurit şi prin adresa comunicată de I.P.J. V, Poliţia Oraşului H. Potrivit acestui act, aparatul etilotest marca Drager, a fost utilizat pentru testarea inculpatului la data de 12.02.2011, dată la care se trecuse la ora de iarnă, fapt pentru care în momentul depistării inculpatului în trafic aparatul etilotest indica ora 00.44, în loc de 23.44. Din cuprinsul adresei a mai rezultat că aparatul etilotest aflat în dotarea Poliţiei Oraşului H nu poate fi setat automat în momentul trecerii la ora de vară-iarnă şi invers, şi nici manual, de către agentul de poliţie.

Împrejurarea că inculpatul, pus în faţa unor probe evidente, inclusiv recunoaşterea făcută personal, a negat existenţa vinovăţiei, a denotat că acesta oricând într-o situaţie similară ar putea repeta fapta, încercând a convinge instanţa să fie absolvit de vină, prin invocarea temerii faţă de actul medical de recoltare de probe de sânge.Deşi la termenul de judecată din data de 01.03.2012 inculpatul a solicitat ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 320/1 C.p.pen, declarând că recunoaşte fapta pentru care a fost trimis în judecată, în

270

şedinţa publică din 24 mai 2012, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, a solicitat achitarea, precizând că probele existente la dosarul parchetului sunt contradictorii cu privire la momentul depistării inculpatului în trafic. Inculpatul, prin urmare, a renunţat la procedura de celeritate prevăzută de art. 320/1 C.p.pen.

Aplicarea art. 320/1 C.p.pen nu a mai fost posibilă, faţă de poziţia adoptată de inculpat care, deşi a invocat prevederile acestui text de lege, a invocat contradicţii în susţinerile acuzării şi a solicitat pronunţarea achitării sale, pe motiv că nu se face vinovat de comiterea infracţiunii care constituie obiectul acuzaţiei. În raport cu această situaţie, procedura aplicabilă era cea comună, cu administrarea nemijlocită a probatoriului.

În ceea ce priveşte modul în care sancţiunea aplicată infractorului a fost individualizată, sub aspectul modalităţii de executare, regimul de deţinere, spre care s-a orientat judecătorul fondului, este mult prea sever, în raport cu persoana infractorului, cu împrejurarea că acesta nu are antecedente penale. Prin aplicarea art. 57 C.pen se dă mai cu seamă eficienţă rolului punitiv al pedepsei, în detrimentul prevenţiei şi rolului educativ, deşi art. 52 le are în vedere în primul rând pe acestea.

De aceea, Curtea de Apel Piteşti prin Decizia penală nr. 1002/R/20 Noiembrie 2012, a admis recursul inculpatului, a aplicat art.86/1 C.pen, cu impunerea obligaţiilor prev de art. 86/3, întrucât această manieră de individualizare va fi pe deplin aptă să-şi realizeze scopul său, astfel cum este prevăzut de textele de lege la care am făcut anterior referire.

9. Conducere cu alcoolemie peste limita legală. Părăsirea locului accidentului de circulaţie. Non reformatio in pejus. Schimbarea încadrării juridice a faptei. Infracţiune continuată. Relevanţa numărului de zile de îngrijiri medicale, pentru reţinerea tezei I a art. 89 al.1. Individualizare judiciară. Imposibilitatea aplicării art. 18/1 C.pen, în procedura simplificată.

Art.87 al.1, art.89 al.1, art. 37 al.1 O.U.G. nr.195/2002 Art.41 al.2, art. 86/1 Cod penal

Art.18/1, art. 372, art. 385/8, art. 320/1 al.4 Cod de procedură penală

271

In ceea ce priveşte solicitarea de a se constata că faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni, în sensul dispoziţiilor art.18/1 C.p.pen, Curtea reţine că în cadrul procesual prevăzut de art. 320/1 C.p.pen, în care s-a soluţionat cauza, nu se poate face aplicaţiunea acestui text.

Intervalul scurs între cele două acte materiale de conducere sub influenţa alcoolului, caracterizau infracţiunea ca fiind una continuată, în sensul art.41 al.2 C.pen, şi nu ca o infracţiune simplă. Aceasta, deoarece infracţiunea simplă este infracţiunea al cărui element material constă dintr-o singură acţiune sau inacţiune, un singur rezultat, iar sub raport subiectiv dintr-o singură formă de vinovăţie.

Schimbarea încadrării juridice din infracţiunea simplă în infracţiunea continuată nu se poate face fără încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in pejus) menţionat în art. 372 combinat cu art. 385/8 C.p.pen.

Fapta a avut drept consecinţă producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală a unei persoane, chiar dacă numărul zilelor de îngrijiri medicale nu a fost mai mare de 10 zile, pentru a se reţine teza I a art. 89 al.1 din O.U.G. nr.195/2002, privind părăsirea locului accidentului.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 1027/R/27 Noiembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.161 din 24 septembrie 2012, Judecătoria Horezu a condamnat pe inculpat la 1 an închisoare, în baza art.87 al.1 şi 1 şi la 4 luni închisoare, în baza art. 89 al.1 din O.U.G. nr.195/2002, dispunând executarea pedepsei rezultante de1an şi 4 luni închisoare, în condiţiile art.86/1 C.pen. Argumentele prezentate sunt următoarele: La data de 8 august 2010, în jurul orelor 10,30, inculpatul, deşi prezenta o alcoolemie de 1,80 gr.%o a condus autoturismul pe drum public din comuna S.

Inculpatul a consumat, din nou, băuturi alcoolice, după care, deşi prezenta o alcoolemie de 1,60 gr.%o (orele 13,20), a condus din nou autoturismul pe drumurile publice şi urmare

272

stării în care se afla, a lovit cu partea frontală stângă a autoturismului partea din spate a căruţei condusă de numitul AF, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 8 zile îngrijiri medicale; deşi era obligat să rămână la locul respectiv până la venirea organului de poliţie, totuşi a părăsit locul accidentului.

Curtea constată că sentinţa este nelegală, dar nu în sensul precizat de inculpat, ci pentru greşita încadrare juridică a faptei săvârşite de inculpat privind conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice; această faptă trebuia încadrată în drept în infracţiunea continuată prev de art. 37 al.1 din O.U.G. nr.195/2002, cu aplic art.41 al.2 C.pen, şi nu în infracţiunea simplă. Cu această excepţie, hotărârea pronunţată este legală şi temeinică.

Aşa cum s-a precizat, cauza s-a judecat în cadrul procesual stabilit de art. 320/1 C.p.pen, respectiv pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale din care a rezultat că, în ziua de 8 august 2010, inculpatul a condus, la ore diferite (10,30 şi 13,20) autoturismul pe drumurile publice din comunele S, şi M; inculpatul prezenta o alcoolemie în sânge de 1,80 gr.%o. După ce autoturismul condus de inculpat a comis un accident de circulaţie soldat cu vătămarea integrităţii corporale a martorului AF, a părăsit locul accidentului.

In raport de situaţia de fapt, necontestată de către inculpat, prima instanţă trebuia să reţină că infracţiunea de conducere a unui autoturism de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, a fost săvârşită în condiţiile infracţiunii continuate. Astfel, potrivit acestui text de lege „infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.”

Revenind la speţă, se reţine că inculpatul recurent a condus autoturismul la diferite intervale de timp, anume, la orele 10,30 şi 13,20 când a fost depistat în trafic de către organele de poliţie. Intervalul scurs între cele două acte materiale de conducere sub influenţa alcoolului, caracterizau infracţiunea ca fiind una continuată, în sensul art.41 al. 2 C.pen, anterior citat şi nu ca o infracţiune simplă. Aceasta, deoarece, infracţiunea simplă este infracţiunea al cărui element material constă dintr-o singură acţiune sau inacţiune,

273

un singur rezultat, iar sub raport subiectiv dintr-o singură formă de vinovăţie. Or, în speţa judecată de prima instanţă, se constată că fapta nu a fost săvârşită dintr-o singură acţiune ci dintr-o pluralitate de acţiuni, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, aşa cum prevăd disp art.41 al.2 C.pen. Dar, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea simplă în infracţiunea continuată nu se poate face fără încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in pejus) menţionat în art. 372 combinat cu art. 385/8 C.p.pen.

In ceea ce priveşte solicitarea de a se constata că faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni, în sensul art.18/1 C.p.pen, Curtea reţine că, în cadrul procesual prevăzut de art. 320/1 C.p.pen, în care s-a soluţionat cauza, nu se poate face aplicaţiunea acestui text.

Sub acest aspect, se reţine că art. 320/1 al. 4 C.p.pen, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.121/2011, prevede „Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale, rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Din textul anterior citat rezultă că, procedura de judecată simplificată nu se poate aplica decât atunci când fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, dar nu şi atunci când, printre altele, fapta nu constituie infracţiune potrivit art. 18/1 C.pen, deoarece în această ipoteză instanţa constatând că fapta nu prezintă pericol social, constată, implicit, că aceasta nu este infracţiune. Ca atare, prin aplicarea procedurii prev de art. 320/1 C.p.pen, instanţa nu poate pronunţa decât soluţia de condamnare, iar inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege; achitarea, chiar şi în temeiul art. 10 lit. b/1 C.p.pen, nu se poate dispune decât în urma cercetării judecătoreşti, ceea ce nu este cazul atunci când sunt aplicabile dispoziţiile procedurii simplificate prevăzute de textul de lege anterior menţionat.

Cu referire la individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea constată că aceasta a fost just proporţionată, ca durată şi modalitate de executare. Din speţa dedusă judecăţii, rezultă că inculpatul a condus pe drumurile publice autovehiculul, cu toate că anterior consumase o cantitate mare de alcool, şi prezenta o alcoolemie în sânge de 1,80 gr.%o; această faptă a

274

avut drept consecinţă producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală a martorului AF, chiar dacă numărul zilelor de îngrijiri medicale nu a fost mai mare de 10 zile, pentru a se reţine teza I a art. 89 al.1 din O.U.G. nr.195/2002, privind părăsirea locului accidentului. Alcoolemia mărită pe care o prezenta inculpatul imprimă faptei un grad de pericol social pe măsură şi, ca atare, riposta legii trebuia să fie adecvată acestei împrejurări. Pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare se situează la limita minimă a textelor de lege incriminatoare, astfel că nu se impune reducerea cuantumului acesteia.

Pentru argumentele anterior expuse, nu se impune nici schimbarea temeiului privind suspendarea din art. 86/1 în art.81 C.pen, deoarece altfel ar însemna ca pedeapsa să nu-şi mai atingă finalitatea prevăzută în art.52 C.pen (constrângerea, reeducarea şi prevenţia).

Cum nici din oficiu nu au fost constate alte motive de nelegalitate sau netemeinicie ale hotărârii pronunţate, cu excepţia celui care vizează greşita încadrare juridică a infracţiunii prev de art.87 al.1 din O.U.G. ntr.195/2002), Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr. 1027/R/27 noiembrie 2012, a respins, ca nefondat, recursul inculpatului.

10. Vătămare corporală din culpă. Răspunderea civilă a asigurătorului. Principiul echităţii şi al proporţionalităţii daunelor cu prejudiciul suferit. Îmbogăţirea fără just temei.

Art. 184 al. 2 şi 4 Cod penalArt. 14 Cod de procedură penală

Art. 998 Cod civil

În condiţiile în care culpa producerii evenimentului rutier îi aparţine în exclusivitate conducătorului auto, daunele morale acordate părţii civile nu au câtuşi de puţin efectul îmbogăţirii fără just temei, aşa cum pretinde recurentul – asigurător, ci au rol reparator.

Cum partea civilă a realizat venituri în perioada ulterioară accidentului, fiind angajat la S.C. S S.R.L, cererea sa privind obligarea inculpatului la plata venitului nerealizat, respectiv a salariului pe o perioadă de 3 luni, trebuie respinsă.

275

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 1047/R/04 decembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr. 182 din 02 noiembrie 2012, Judecătoria Brezoi, în baza art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, a condamnat pe inculpat, obligându/l în solidar cu asigurătorul A, la 69.000 lei, daune materiale şi 100.000 lei, daune morale către partea vătămată C, reprezentând cheltuieli de spitalizare. S-a respins cererea de constituire parte civilă formulată de M

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în după-amiaza zilei de 26.09.2010, autoturismul condus de inculpat se deplasa pe DN x. Din sens opus, se deplasa autoturismul condus de VM în care se mai aflau: pe locul din dreapta partea vătămată C şi pe bancheta din spate martorii. La un moment dat, pe un sector de drum în curbă la dreapta, pe fondul neadaptării la condiţiile de drum, inculpatul a pierdut controlul direcţiei şi a pătruns pe contrasens, unde a intrat în coliziune cu autoturismul condus regulamentar de partea civilă M. În urma accidentului, a rezultat vătămarea corporală a numiţilor C şi M. Partea vătămată C a prezentat leziuni ce au necesitat circa 100 zile îngrijiri medicale pentru vindecare şi au pus în primejdie viaţa victimei iar partea vătămată M, deşi a suferit leziuni, nu a solicitat eliberarea unui certificat medico-legal şi nici nu a formulat plângere penală.

Prin Decizia penală nr. 1047/R/04 decembrie 2012, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondate recursurile, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, la stabilirea prejudiciului moral şi material cauzat victimei C s-au avut în vedere toate probele produse de către această parte civilă, iar cuantumul despăgubirilor acordate este cel care rezultă din coroborarea acestor probe şi respectă întocmai principiul echităţii şi al proporţionalităţii daunelor cu prejudiciul suferit, aşa încât nu se impune nici majorarea, dar nici diminuarea despăgubirilor, fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenţi.

Urmările produse prin fapta culpabilă a inculpatului au fost dintre cele mai grave, iar despăgubirile morale şi materiale acordate victimei accidentului auto provocat de acesta la data de 26.09.2010, ca urmare a încălcării regulilor de circulaţie, respectiv a dispoziţiilor art. 41, art. 48 şi art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002, reflectă întocmai împrejurările producerii

276

accidentului. Astfel, starea de pericol a fost creată de inculpat, prin deplasarea cu o viteză neadecvată pe un sector de drum cu suprafaţă carosabilă umedă, într-o curbă la dreapta, motiv pentru care a pierdut controlul asupra volanului, a intrat în derapaj şi a trecut cu autoturismul pe sensul opus de mers, unde a intrat în impact cu autoturismul în care se aflau victimele, ce se apropia regulamentar din contrasens. În condiţiile date, în care culpa producerii evenimentului rutier îi aparţine în exclusivitate conducătorului auto, daunele morale acordate părţii civile nu au câtuşi de puţin efectul îmbogăţirii fără just temei, aşa cum pretinde recurentul – asigurător, ci au rol reparator.

Cum partea civilă M a realizat venituri în perioada sept- nov 2010, fiind angajat la S.C. S S.R.L, cererea sa privind obligarea inculpatului la plata venitului nerealizat, respectiv a salariului pe o perioadă de 3 luni, se cuvenea a fi respinsă, astfel cum a procedat judecătorul fondului.

11. Conducere cu permis reţinut. Latură subiectivă. Inculpat recidivist. Individualizarea judiciară a pedepsei. Principiul proporţionalităţii.

Art. 86 al. 2, art.97 al.3, art.111 al.1 O.U.G. nr. 195/2002 Art.19 al. 2, art. 72, art.57, art. 83 al. 1 Cod penal

Şi sub aspectul laturii subiective, sunt întrunite condiţiile legale necesare, infracţiunea prev de art 86 al.2 din OUG nr 195/2002, fiind sancţionată, conform art.19 al. 2 Cpen, întotdeauna în cazul comiterii ei cu intenţie directă sau indirectă, iar inculpatul care a condus autoturismul, deşi avea cunoştinţă că nu mai are dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, conform art 111 al.1 lit. din OUG nr 195/2002, fiindu-i suspendată exercitarea acestui drept, conform art 97 al. 3 din OUG nr 195/2002, a acţionat cu intenţie în comiterea acestei fapte.

La individualizarea judiciară a pedepsei s-a respectat principiul proporţionalităţii, în sensul corectei adecvări a pedepsei penale faţă de situaţia de fapt şi scopul legii penale.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 29/R/15 Ianuarie 2013)

277

Prin sentinţa penală nr. 294 din 18 octombrie 2012, Judecătoria Costeşti, în baza art. 86 al. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, a condamnat pe inculpat la 5 luni închisoare. Aplicând art. 83 al. 1 C.pen, a adiţionat la aceasta, pedeapsa de 7 luni închisoare, dispusă printr/o sentinţă anterioară, în penitenciar.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, că, în ziua de 20 mai 2011, inculpatul, deşi avea reţinut permisul de conducere, a fost surprins de organele de poliţie conducând un autoturism pe drumurile publice de pe raza comunei C.

Şi sub aspectul laturii subiective, sunt întrunite condiţiile legale necesare, infracţiunea prevăzută de art 86 al.2 din OUG nr 195/2002, fiind sancţionată, conform art.19 al.2 Cp, întotdeauna în cazul comiterii ei cu intenţie directă sau indirectă, iar inculpatul care a condus autoturismul, deşi avea cunoştinţă că nu mai are dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, conform art 111 al.1 lit. b din OUG nr 195/2002, fiindu-i suspendată exercitarea acestui drept, conform art 97 al. 3 din OUG nr 195/2002, a acţionat cu intenţie în comiterea acestei fapte.

Constatând că, în speţă, la individualizarea judiciară a pedepsei s-a respectat principiul proporţionalităţii, în sensul corectei adecvări a pedepsei penale faţă de situaţia de fapt şi scopul legii penale, şi că alte motive de netemeinicie nu au fost identificate, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul inculpatului, prin Decizia penală nr. 29/R/15 Ianuarie 2013.

12. Ucidere din culpă. Accident de circulaţie produs noaptea. Haine cu accesorii fluorescente reflectorizante. Individualizarea judiciară a modalităţii de executare a pedepsei.

Art. 72 al. 1OUG nr. 195/2002 Art. 166Regulamentul de Aplicare a OUG nr.195/2002

Art.57, art.86/1, art.178 al.1 şi 2Cod penal Art.320/1 Cod procedură penală

Este irelevant, în speţă, dacă victima, pieton pe timp de noapte, purta sau nu haine cu accesorii fluorescente sau dacă era sau nu dotat cu o sursă de lumină, întrucât nu posibilitatea sau imposibilitatea inculpatului de a

278

observa şi de a evita victima este pusă în discuţie cu ocazia stabilirii dinamicii şi împrejurărilor producerii accidentului.

Stabilirea de către instanţă a culpei exclusive a inculpatului în producerea şi consecinţele accidentului nu a afectat legalitatea desfăşurării judecăţii în procedura restrânsă prev de art. 320/1C.p.pen, acest aspect fiind luat în considerare la individualizarea pedepsei, cu precizarea că expertul auto însuşi a evitat să folosească, sintagma „culpă comună”.

În raport de circumstanţele persoanele ale inculpatului şi a practicii juridice, modalitatea de executare, cea mai adecvată este cea prev de art.86/1 C.pen şi nu cea menţionată în art. 57 C.pen.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 1064/R/11 decembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.144 din 22 august 2012, Judecătoria Horezu, în baza art. 178 al.1, 2 C.pen, a condamnat pe inculpat la 1 an şi 6 luni închisoare, în condițiile art 57 C.pen, întrucât, la 23.12.2010, conducând autoturismul marca LR, nu a acordat prioritate de trecere autoturismului marca A, condus de SC, care circula din sens opus şi, astfel, autoturismul inculpatului a intrat în derapaj lovind pe minorul NRC, care se afla într-un grup de persoane pe marginea stângă a drumului, acesta căzând pe stradă şi fiind accidentat mortal.

Inculpatul a nesocotit disp art. 54 al. 1, 56 şi 57 al. 1 din OUG nr. 195/2002, comportamentul său fiind, în opinia expertului auto, cauza principală în crearea stării de pericol şi, implicit, în producerea accidentului, expertul considerând că la producerea accidentului a contribuit şi victima care, circulând pe timp de noapte, pe carosabilul din intersecţia cu pricina, trebuia să poarte haine cu accesorii fluorescente reflectorizante sau să fie dotat cu o sursă de lumină, conform art. 72 al. 1 din OUG nr. 195/2002, respectiv, art. 166 din Regulamentul de aplicare a ordonanţei.

Fapta inculpatului de a nesocoti regulile de circulaţie, prin trecerea cu autoturismul peste axul drumului şi pătrunderea pe contrasens, fără a acorda prioritate autoturismului care se deplasa regulamentar, din sens invers, cu consecinţa impactului dintre cele două autoturisme, de forma frontal,

279

pentru auto marca A, lateral dreapta, pentru auto marca LR, este indubitabil culpabilă exclusiv, inculpatului, întrucât, în lipsa acestui comportament, impactul nu s-ar fi produs.

Împrejurarea că din cauza impactului menţionat anterior, autoturismul condus de inculpat a derapat, iar în deplasarea autoturismului generată de derapaj, a acroşat un copil dintr-un grup aflat la distanţa de 1,8 m de acostament, pe carosabilul lat de 7 m, instanţa de fond a considerat-o ca o consecinţă a impactului dintre cele două autoturisme, fapt care reduce substanţial, gradul de culpabilitate a victimei, constând în nerespectarea dispoziţiilor referitoare la echipamentul pietonului pe timp de noapte. Dacă inculpatul nu intra cu autoturismul pe contrasens, impactul cu autoturismul condus de martorul SC nu se producea, şi, în mod consecutiv, nici derapajul şi acroşarea minorului.

Din raportul de expertiză auto, a rezultat că în zona intersecţiei „LC”, înainte şi după intersecţie, sensurile de circulaţie ale drumului naţional 65 C sunt separate de marcaj longitudinal continuu. Din schiţa drumului, a rezultat foarte clar, configuraţia drumului, sensurile de deplasare ale celor două autoturisme, locul impactului dintre acestea, deplasarea autoturismului LR în regim de derapaj, locul unde s-a aflat minorul şi unde a fost acroşat şi apoi, proiectat, locul unde s-a oprit autoturismul inculpatului după impactul cu victima. Schiţele anexe la raport au redat momentele premergătoare, din timpul şi ulterioare accidentului rutier, fiind grăitoare în ceea ce priveşte culpa exclusivă a inculpatului în producerea impactului cu autoturismul A, în împrejurările descrise mai sus, ceea ce atrage, în opinia instanţei, culpa exclusivă a inculpatului şi în acroşarea şi proiectarea minorului pe carosabil, cu consecinţa decesului acestuia.

Este irelevant dacă victima, pieton pe timp de noapte, purta sau nu haine cu accesorii fluorescente sau dacă era sau nu dotat cu o sursă de lumină, întrucât nu posibilitatea sau imposibilitatea inculpatului de a observa şi de a evita victima este pusă în discuţie cu ocazia stabilirii dinamicii şi împrejurărilor producerii accidentului.

Acroşarea şi proiectarea victimei, cu consecinţa producerii leziunilor ce au condus la decesul acesteia, nu a fost evenimentul iniţial din cadrul accidentului, ci consecinţa impactului dintre autoturismul inculpatului şi autoturismul condus de o altă persoană, impact produs din vina exclusivă a

280

inculpatului, urmat de deplasarea în derapaj a autoturismului acestuia, deplasare pe care inculpatul nu a mai putut să o controleze, şi în cadrul căreia l-ar fi acroşat pe minor şi în cazul în care acesta era dotat corespunzător circulaţiei pe timp de noapte.

Victima nu a avut nici o contribuţie în lanţul cauzal al producerii accidentului, care, iniţial , s-a produs cu un alt autoturism, timp în care victima se afla în partea opusă a intersecţiei la o distanţă considerabilă. Expertul a menţionat la capitolul „posibilităţi de evitare a accidentului”, că „victima putea evita producerea acestuia dacă nu se afla pe traiectoria de deplasare a autoturismului condus de inculpat”, afirmaţie cel puţin bizară, având în vedere că traiectoria de deplasare a autoturismului condus de inculpat, din momentul când acesta a intrat pe contrasens , a fost una neregulamentară, conform aceluiaşi expert, iar apoi determinată de inerţia derapajului şi necontrolată de inculpat, după impactul cu autoturismul A, fapt pe care victima nu l-a putut evita.

Nu în ultimul rând s-a menţionat că fapta inculpatului putea să aibă consecinţe mult mai grave, prin vătămarea corporală sau suprimarea vieţii mai multor persoane, ştiut fiind faptul că, în derapaj, s-a deplasat cu autoturismul spre un grup de 5 persoane din care 4 au reuşit să se salveze din calea autoturismului, fugind.

Stabilirea de către instanţă a culpei exclusive a inculpatului în producerea şi consecinţele accidentului nu a afectat legalitatea desfăşurării judecăţii în procedura restrânsă prevăzută de art. 320/1C.p.pen, acest aspect fiind luat în considerare la individualizarea pedepsei, cu precizarea că expertul auto însuşi a evitat să folosească, sintagma „culpă comună”.

Prin decizia penală nr. 1064/R/11 decembrie 2012, Curtea de Apel Pitești a admis recursul inculpatului aplicând dispoziţiile art. 86/1 C.pen, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În cauză, s-a efectuat şi un raport de expertiză tehnică de specialitate care a confirmat că evitarea accidentului de circulaţie putea fi făcută de inculpat, dacă respecta regulile de circulaţie în zona de intersecţie şi acorda prioritate (art.54 al.1, art.56 şi art.57 al.1 din OUG nr.195/2002). Victima a avut un comportament culpabil la producerea evenimentului rutier, deoarece nu a respectat art. 72 al.1 din OUG nr.195/2002,

281

circulând, pe timp de noapte, pe carosabil fără haine cu accesorii reflectorizante sau sursă de lumină.

În raport de circumstanţele persoanele ale inculpatului şi a practicii juridice în materie, curtea va schimba modalitatea de executare a pedepsei, sub aspectul greşitei aplicări a disp art. 57 C.pen şi va da eficienţă în speţa de caz dispoziţiilor art.86/1 C.pen, aceasta fiind de natură să asigure reeducarea inculpatului şi prevenirea altor infracţiuni de acest gen.

13. Individualizare judiciară. Procedură simplificată. Cazul de casare prev de art.385/9 pct.14 C.p.pen.

Art.87 al.1 OUG nr.195/2002Art. 52, art.57, art.81 Cod penal

Art. 320/1, art.385/9 pct.14 Cod de procedură penală

Gradul de pericol social al faptei săvârşite de către inculpat nu judtifică suspendarea condiţionată, ci, dimpotrivă, executarea prin privare de libertate, potrivit art.57 C.pen. Aceasta, deoarece, pedeapsa nu-şi mai atinge finalitatea înscrisă în art.52 C.pen (constrângerea, reeducarea şi prevenţia).

Fapta comisă prezintă un grad ridicat de pericol social prin concentraţia mare de alcoolemie pe care o prezenta inculpatul la momentul conducerii autoturismului pe drumurile publice (3,10 gr.%o), stare în care exista pericolul săvârşirii unui accident de circulaţie cu consecinţe deosebit de grave.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 1068/R/11 Decembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.298 din 19 octombrie 2012, Judecătoria Costeşti a condamnat pe inculpat la 1 an închisoare, în baza art. 87 al.1 din O.U.G. nr.195/2002, în condițiile art.81 C.pen, reţinând că, la 27 octombrie 2011, în jurul orelor 19,00, deși avea îm sânge o alcoolemie în sânge de 3,10 gr.%o, a condus pe drum public situate pe raza comunei B, autoturismul, comiţând şi un accident de circulaţie, respectiv lovirea în partea din spate a unui alt autoturism care circula regulamentar.

Prin invocarea criteriilor prev de art.72 C.pen, prima instanţă a apreciat că scopul acesteia poate fi atins şi fără

282

executare, limitele de pedeapsă fiind reduse cu o treime, ca urmare a aplicării art. 320/1 C.p.pen.

Prin decizia penală nr. 1068/R/11 Decembrie 2012, Curtea de Apel Pitești a a admis recursul parchetului, dispunând ca executarea pedepsei aplicată să se facă prin privare de libertate potrivit art.57 C.pen. A constatat că recursul este întemeiat, deoarece instanţa de fond a făcut o greşită individualizare judiciară a pedepsei, dispunând fără temei suspendarea condiţionată a executării pedepsei; cazul de casare identificat este cel prevăzut de art.385/9 pct.14 C.p.pen.

Prin ignorarea criteriilor generale prev de art.72 C.pen (deşi se face referiri la acestea), prima instanţă a aplicat o pedeapsă greşit individualizată referitor la stabilirea modalităţii de executare. Astfel, potrivit textului de lege anterior citat, la stabilirea şi aplicarea pedepsei, se ţine seama de gradul concret de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Sub acest aspect, gradul de pericol social al faptei săvârşite de către inculpat nu îndreptăţea prima instanţă să dispună suspendarea condiţionată, deoarece procedând astfel, pedeapsa nu-şi mai atinge finalitatea înscrisă în art.52 C.pen (constrângerea, reeducarea şi prevenţia).

Revenind la speţă, fapta comisă prezintă un grad ridicat de pericol social prin concentraţia mare de alcoolemie pe care o prezenta inculpatul la momentul conducerii autoturismului pe drumurile publice (3,10 gr.%o), stare în care exista pericolul săvârşirii unui accident de circulaţie cu consecinţe deosebit de grave. Prin urmare, prima instanţă trebuia să aibă în vedere această împrejurare, precum şi funcţiile pe care trebuie să le realizeze pedeapsa şi nu în ultimul rând, finalitatea acesteia, aşa cum s-a precizat, în raport de care se apreciază că nu se impune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ci, dimpotrivă, executarea prin privare de libertate, potrivit art.57 C.pen. Faptul că inculpatul nu are antecedente penale, adoptând o atitudine sinceră, în sensul recunoaşterii de la început a săvârşirii faptei (fiind confruntat cu evidenţa) a fost avută în vedere de către prima instanţă la stabilirea pedepsei spre limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator.

14. Permisul internaţional. Cerinţele eliberării acestuia. Elemente constitutive. Durata permisului internaţional.

283

Suspendarea valabilităţii permiselor de conducere naţional sau internaţional, premisă a infracţiunii. Aprecierea probelor.

Art.114 lit.b Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.195/2002

Art.86 al.2 OUG nr.195/2002 Art.10 lit.a, art.63 Cod procedură penală

Inculpatul a invocat că este posesorul unui document intitulat „Internaţional Driver’S Document/Licenţia de Conducir Internaţional/Permis de Conducere Internaţional”, obţinut la data de 2 februarie 2011. Însă, s-a constatat că la 2 februarie 2012, în conformitate cu art. 114 lit.b din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.195/2002, acestuia i s-a suspendat permisul. Faţă de această situaţie, documentul internaţional mai sus arătat nu poate fi considerat un permis de conducere auto, dacă nu este însoţit de permisul de conducere original.

În Capitolul IV al Convenţiei de la Viena din 8 noiembrie 1998, permisul internaţional nu va putea fi eliberat decât deţinătorului unui permis naţional pentru eliberarea căruia vor fi îndeplinite condiţiile minime stabilite de Convenţie. El nu va putea fi valabil mai mult decât permisul naţional corespunzător, al cărui număr va trebuie să figureze pe permisul internaţional. Totodată, în art.42 Convenţia de la Viena, asupra circulaţiei rutiere, precizează că în cazul suspendării valabilităţii permiselor de conducere, conducătorul titular al unui permis de conducere naţional sau internaţional, trebuie împiedicat să conducă dacă este evident sau dovedit că acest drept i-a fost retras în statul în care îşi are reşedinţa.

Martorii asistenţi au revenit asupra declaraţiilor date la urmărire penală, nejustificat, în care au specificat că la momentul surprinderii inculpatului de către organele de poliţie, acesta a declarat că deţine permis de conducere valabil obţinut în Anglia Ulterior, aceşti martori, în noile declaraţii, nu şi-au mai susţinut depoziţiile, în totalitate. Această revenire trebuie înlăturată ca fiind nesinceră şi în discordanţă cu celelalte probe administrate.

284

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 1074/R/11 Decembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.182 din 7 septembrie 2012, Judecătoria Câmpulung, în temeiul art.10 lit.a C.p.pen, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prev. de art.86 al.2 din O.U.G. nr.195/2002, întrucât, nu s-a făcut dovada existenţei faptei de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către inculpat, după ce permisul de conducere al acestuia, fusese anulat. Mai mult decât atât, instanţa a reţinut că autovehiculul în discuţie a fost condus de către martorul CC, fiind încuviinţat de către inculpat.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat că depoziţiile martorilor BF şi BI sunt contradictorii, în sensul că în cursul urmăririi penale au declarat că l-au văzut pe inculpat când a fost oprit de către organele de poliţie, iar în faza de urmărire penală au revenit şi au specificat că au văzut doar când inculpatul şi organele de poliţie discutau lângă autoturismul oprit, dar nu l-au văzut pe inculpat conducând autoturismul.

Prin Decizia penală nr. 1074/R/11 decembrie 2012, Curtea de Apel Pitești a admis recursul procurorului, condamnându/l pe inculpat, pentru considerentele ce vor urma:

In speţă, inculpatul al cărui permis de conducere auto a fost anulat la data de 2 februarie 2011, a fost depistat de organele de poliţie conducând pe raza municipiului C, la data de 1 martie 2012, pe str. NV, un autoturism de teren. Cu această ocazie, inculpatul a invocat faptul că este posesorul unui document intitulat „Internaţional Driver’S Document/Licenţia de Conducir Internaţional/Permis de Conducere Internaţional”, obţinut la data de 2 februarie 2011.

Potrivit cercetărilor efectuate ulterior, s-a constatat că la 2 februarie 2012, în conformitate cu art.114 lit.b din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.195/2002, inculpatului i s-a suspendat permisul. Faţă de această situaţie, documentul internaţional mai sus arătat nu poate fi considerat un permis de conducere auto, dacă nu este însoţit de permisul de conducere original. În Capitolul IV al Convenţiei de la Viena din 8 noiembrie 1998, permisul internaţional nu va putea fi eliberat decât deţinătorului unui permis naţional pentru eliberarea căruia vor fi îndeplinite condiţiile minime stabilite

285

de Convenţie. El nu va putea fi valabil mai mult decât permisul naţional corespunzător, al cărui număr va trebuie să figureze pe permisul internaţional. Totodată, în art. 42 Convenţia de la Viena, asupra circulaţiei rutiere, precizează că în cazul suspendării valabilităţii permiselor de conducere, conducătorul titular al unui permis de conducere naţional sau internaţional, trebuie împiedicat să conducă dacă este evident sau dovedit că acest drept i-a fost retras în statul în care îşi are reşedinţa.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, încercând să se apere, în sensul că, de fapt, autoturismul a fost condus la 1 martie 2012, de către martorul CC, deşi iniţial, a prezentat ca valabil permisul internaţional.

Este adevărat că, martorii asistenţi BF şi BI au revenit asupra declaraţiilor date la urmărire penală, nejustificat, în care au specificat că la momentul surprinderii inculpatului de către organele de poliţie, acesta a declarat că deţine permis de conducere valabil obţinut în Anglia şi că, ulterior, aceşti martori, nu şi-au mai susţinut declaraţiile în totalitate, însă această revenire trebuie înlăturată ca fiind nesinceră şi în discordanţă cu celelalte probe administrate în cauză. Cu toate acestea, potrivit declaraţiei date la cercetare judecătorească, martorul BI, printre altele, a arătat: „Nu mi s-a sugerat de organele de poliţie să dau o altă declaraţie decât cea pe care am vrut eu, astfel cum am perceput lucrurile. Am fost lăsat să scriu exact ce am vrut eu. Când am fost chemat de domnul poliţist lângă maşina inculpatului, l-a întrebat pe acesta în prezenţa mea dacă deţine permis de conducere, iar inculpatul i-a răspuns că are un permis de Anglia”. Pe cale de consecinţă, din coroborarea întregului material probator administrat în cauză, respectiv procesul verbal întocmit de organul de poliţie, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, declaraţiile inculpatului cu ocazia surprinderii conducând autoturismul pe drumurile publice din municipiul C, celelalte procese verbale întocmite de organul de urmărire penală, rezultă fără dubiu că la data de 1 martie 2012, orele 13,15 minute, inculpatul a fost depistat în trafic conducând pe str. NV din municipiul C un autoturism cu număr străin.

286