scurta incursiune in istoria contabilitatii

Contabilitatea – nimic mai simplu 1

OBIECTIVE

1. Interdependenţa între evoluţia contabilităţii şi dezvoltarea activităţilor economice.

2. Mărturii ale evoluţiei contabilităţii.

3. Partida dublă şi rolul acesteia.4. Luca Pacioli – promotor al

partidei duble.5. „Pionieri” ai contabilităţii

româneşti.

Pătrunderea ta cititorule în fascinanta lume a contabilităţii nu îşi poate avea un alt început, în opinia autorului, decât cunoscându-i evoluţia istorică şi înţelegând astfel rolul jucat de contabilitate în spectacolul numit economie. Este un lucru demonstrat, de atâtea şi atâtea ori, că rezultatele ştiinţifice notabile sunt datorate unor întâmplări. Dar progresul ştiinţei n-a fost stimulat doar de jocul capricios al întâmplării, ci şi de dorinţa de a institui ordine şi raţionalitate, de a obţine profit. Este şi cazul contabilităţii. Într-o lume caracterizată prin confuzie şi


dezordine deznodământul nu putea fi decât unul singur: falimentul. De aceea s-a simţit nevoia unui instrument care să pună ordine.

Cât de firesc ni se pare azi să scriem sau să citim rândurile acestea. Şi totuşi, vom încerca împreună un salt peste timp în încercarea de a răspunde la următoarea întrebare: când apar primele forme de scriere şi cum a evoluat această tehnică fără de care progresul nu ar fi fost posibil? O părere împărţită de majoritatea lumii arheologilor este aceea ca primii utilizatori ai scrisului au fost sumerienii (anii 3000 îCh.). Concluzia de mai sus este însă pusă sub semnul întrebării dacă ne referim, spre exemplu, la descoperirea de către arheologii germani în provincia Suhag ( Egipt ) a unor plăcuţe de argilă datate 3300-3200 îCh, din care peste două treimi sunt înscrisuri referitoare la taxe către autorităţi.

Care să fie explicaţia acestor descoperiri? Răspunsul vine de la sine dacă avem în vedere gradul de dezvoltare a regiunilor respective. Civilizaţiile asirienilor, babilonienilor sau sumerienilor s-au dezvoltat în Valea Mesopotamiei, regiune situată între Tigru şi Eufrat, cu un uriaş potenţial pentru agricultură şi comerţ. Oraşe precum Babilon sau Ninevah vor deveni centre ale comerţului în regiune.

Ori tocmai această dezvoltare va determina înlocuirea memoriei omeneşti cu un sistem care să ateste peste timp tranzacţiile efectuate şi care să stabilească reguli comune de desfăşurare a activităţilor comerciale. Mărturie a celor afirmate stă celebrul Cod al lui Hammurabi aparţinând primei dinastii babiloniene ( 2285-2242 îCh ).

Am întâlnit adesea în ochii studenţilor mei o imagine a contabilului ce îi sperie: un creion după ureche, un teanc de hârtii, un pic de burtică şi tradiţionalele mânecuţe. Lăsând la o parte aspectele fizice ale imaginii lor, să încercăm să reconsiderăm împreună rolul jucat în societate de către contabil. Echivalentul acestuia în perioada parcursă de noi îl reprezenta scribul. Aflat în temple, în palate sau în grupări profesionale, acesta stăpânea tainele unei profesii prestigioase în epocă.


Utilizarea argilei în detrimentul papirusului este explicabilă dacă avem în vedere costul şi insuficienta papirusului în regiune. Utilizând o vergea ascuţită de lemn scribul scria pe placa de argilă umedă numele părţilor, obligaţiile asumate de acestea şi obiectele comercializate. Părţile semnau atestând astfel corectitudinea datelor înscrise. Pentru că ne aflăm însă într-o epocă în care marea majoritate a populaţiei era analfabetă, exista şi soluţia de a folosi amuleta pe care fiecare o purta de-a lungul vieţii.

Imagine din mormântul lui Chnemhotep – vechiul scrib egiptean completându-i acestuia conturile pe papirus.

Utilizarea papirusului va înlesni şi mai mult înregistrarea şi detalierea tranzacţiilor comerciale. Este şi perioada în care apar primele forme de control a înscrisurilor contabile. Iată aşadar un motiv în plus pentru contabili de a fi corecţi, eventualele nereguli fiind pedepsite prin mutilare sau chiar moarte. Doamne ce bine că omenirea a evoluat şi formele de pedepsire sunt astăzi altele, nu-i aşa?

Un imens obstacol în calea dezvoltării evidenţei contabile îl va reprezenta lipsa unei unităţi de măsură comune pentru toate bunurile tranzacţionate. Iată de ce, probabil, că cea mai însemnată contribuţie adusă de greci în dezvoltarea contabilităţii, şi nu nmai, o reprezintă utilizarea unor monede de schimb

http://www.acaus.com/history/dt_egyp.html


începând cu anul 600 îCh, aspect ce va determina şi o dinamizare a activităţii financiar-bancare.

Contabilitatea statului atenian în perioada 418 îCh – 415 îCh, din colecţia deţinută de British Museum.

Contabilitatea a avut însă de străbătut un drum lung până a ajuns la ansamblul de principii coordonate într-un sistem contabil coerent.

Pentru a-ţi înlesni cunoaşterea acestei evoluţii, să pornim împreună într-o călătorie imaginară, în care ne vom întâlni, rând pe rând, cu Heroninos, Appianus, Columella sau Pacioli, personaje reprezentative în orice manual de istorie a contabilităţii.

Primul popas îl vom face în cele ce urmează într-o zonă situată în valea Nilului, la aproximativ 60 de km de Cairo. Te întrebi, probabil, de ce acest prim popas în lunga călătorie ce ne aşteaptă? Pentru că zona la care mă refer este un mic colţ de Rai, cu viţă de vie şi livezi de măslini, în care totul te îmbie să rămâi, dar şi pentru că aici, în urmele păstrate peste timp ale oraşului Theadelphia, vom găsi peste 1000 de documente, incluzând scrisori, conturi sau chitanţe, tot atâtea urme peste timp ale unei organizări contabile. Regiunea o vom denumi generic “Appianus”, după Aurelius Appianus, un consilier orăşenesc al

http://www.acaus.com/history/dt_athens.html


Alexandriei, şi gazda noastră, în calitate de proprietar al acestei regiuni.

Majoritatea documentelor amintite anterior îi sunt adresate lui Heroninos, administrator al întregii regiuni timp de aproape două decenii. Cu o administraţie centrală, cu o specializare a fiecărei zone şi o reţea de transport proprie, regiunea Appianus nu se va rezuma doar la a produce pentru consumul propriu, ci şi la vânzarea unor produse către terţi. Cunoaşterea resurselor şi controlul acestora la nivel central, vor permite şi stabilirea unei politici unitare în privinţa preţurilor de vânzare.

Şi, pentru că vorbeam despre simplitatea conturilor întocmite în această perioadă, să amintim câteva din trăsăturile acestora:

conturile sunt întocmite în aşa numitul format “day by day“, cu înscrierea intrărilor sau plăţilor, în ordine cronologică, într-o singură coloană;

corespondenţa între elemente nu era cunoscută; conturile aveau un format standardizat în bună măsură,

ceea ce asigură comparabilitatea informaţiilor prezentate.

Un exemplu adesea prezentat în călătoriile prin istoria contabilităţii îl aduce în atenţia noastră pe Columella. În dorinţa sa de a lua cele mai bune decizii, acesta întocmeşte un veritabil buget de venituri şi cheltuieli pentru o afacere în domeniul viticulturii. Fără a detalia însă prea mult socotelile prietenului nostru, să amintim câteva din punctele bune şi rele ale raţionamentului acestuia:

veniturile sunt determinate de vânzarea vinului produs; cheltuielile sunt aferente achiziţiei terenului,

echipamentului şi procesului de producţie; sunt ignorate deprecierea terenului şi a echipamentului,

contabilitatea neoferind la acel moment soluţii de reflectare a acestora.


Aminteam anterior despre relaţia de interdependenţă între contabilitate şi dezvoltarea economică. Apărută iniţial în regiunile deja menţionate, contabilitatea va parcurge un proces de modernizare accentuată în Europa, odată cu dezvoltarea economică a bătrânului continent. Apariţia ei era condiţionată de existenţa unui sistem numeric accesibil şi de un mediu prielnic pentru dezvoltare.

Simplitatea şi uşurinţa sistemului numeric indo-arab au rezolvat prima dintre condiţiile amintite. Răspândirea în Europa a sistemului numeric amintit a fost realizată cu ajutorul papei Sylvestru al II-lea (999-1003). O contribuţie însemnată a fost şi aceea a matematicianului Leonardo Pisano, care tratează cele patru operaţii aritmetice fundamentale, precum şi diverse calcule aplicate la nevoile comerţului.

A doua cerinţă, aceea legată de existenţa unui mediu prielnic, era îndeplinită în interiorul republicilor italiene, caracterizate printr-o puternică prosperitate economică.

De aceea, fără vreo urmă de îndoială, contabilitatea în partidă dublă îşi are originea în Genova sau Veneţia, veritabile centre ale comerţului în acea vreme. Apariţia şi dezvoltarea contabilităţii în partidă dublă au fost aşadar determinate de necesitatea ordinii în socoteli.

Din păcate, chiar dacă răspândirea cifrelor arabe are loc în jurul anului 1000, cel mai vechi fragment de contabilitate, care a fost descoperit, datează din 1211 şi reprezintă registre ale unei bănci comerciale italiene.

Dincolo de toate avantajele unei evidenţe contabile riguros organizate, propagarea contabilităţii în partidă dublă către alte regiuni ale Italiei a reprezentat un proces de lungă durată, cu piedici greu de trecut. Pe de o parte, era invocat “secretul afacerilor”, pe de altă parte, contabilii se temeau ca divulgarea


cunoştinţelor şi iniţierea altora în taina contabilităţii le-ar fi pus în pericol locul de muncă sau ar fi diminuat preţuirea de care se bucurau.

Un argument în sprijinul celor afirmate îl constituie spusele lui Wolfgang Schweicker, un pioner în lumea lucrărilor de contabilitate apărute în Germania la mijlocul secolului al-16-lea: “Nu vreau să afirm că înaintea mea n-ar fi existat contabili buni, de aceştia sunt şi astăzi, dar ei ţin contabilitate în secret şi nu o dau la lumina zilei sau nu-şi dau osteneala să o arate şi altora.”

Sub influenţa schimbărilor intervenite în mediul economic, contabilitatea va parcurge la rândul ei drumul de la o formă primară către una complexă, capabilă să satisfacă cerinţele tot mai diverse ale utilizatorilor informaţiei contabile.

Cadrul îngust al tranzacţiilor efectuate pe baza de numerar a fost lărgit o dată cu instituirea creditului. Faptele bazate pe încrederea creditorului şi angajamentul debitorului de a-şi duce la îndeplinire obligaţiile au constrâns contabilitatea să-şi dezvolte aparatul de calcul.

După apariţia creditului, în sfera înregistrărilor au intrat, alături de mişcările de bani şi mărfuri, datoriile şi creanţele. Necesitatea de a oglindi aceste drepturi şi obligaţii a dat naştere contului. La început, părţile lui erau aşezate una după alta: deasupra debitul şi dedesubt creditul.

Acesta a fost, de fapt, punctul de plecare în evoluţia contului spre forma clasică, cu debitul la stânga şi creditul la dreapta. Debitul indica ceea ce persoana, al cărei nume îl purta contul, a primit de la partenerul său, iar creditul ceea ce persoana respectivă ia dat acestuia.

Ulterior, conturilor de persoane li s-au alăturat cele pentru mărfuri, bani sau alte bunuri. Personificarea conturilor a continuat, considerându-se că fiecare cont poate fi asimilat unei persoane sau că reprezintă o persoană.

Contabilitatea medievală italiană s-a bazat pe următoarele registre principale:


- memorialul;- cartea mare;- jurnalul.În afară de aceste registre principale existau şi registre

“particulare”. Iniţial, memorialul a servit doar pentru operaţiunile de credit.

Acest registru descriptiv alimenta cartea mare care, la început, oglindea tot numai operaţiuni de credit, dar nu în forma descriptivă, ci într-o prelucrare pe conturi individuale.

În jurnal se prelucra, în formule contabile, memorialul. În vederea găsirii contului debitor şi a contului creditor apărea mereu aceeaşi întrebare: cine primeşte şi cine dă? După stabilirea conturilor corespondente, contul care primeşte se debita şi contul care dă se credita.

Aminteam la începutul acestor rânduri ca rolul contabilităţii era acela de a pune ordine şi de a permite cunoaşterea rezultatului obţinut de către negustor. Este vorba însă doar de un rezultat scriptic, diferit uneori de cel faptic, real. Cunoaşterea soldurilor existente în contabilitate pentru clienţi, furnizori, debitori, creditori ori bunuri, nu reflectă întotdeauna situaţia adevărată a întreprinderii. Iată de ce apare ca necesară inventarierea.

Pentru determinarea rezultatului, contabilul proceda după cum urmează: din totalul soldurilor debitoare ale conturilor scădea totalul celor creditoare şi compara rezultatul obţinut cu inventarul precedent. Din păcate însă, este vorba de un rezultat global, fără identificarea acelor operaţiuni care au generat profit / pierdere.

Procedând astfel nu se reuşeşte o separare a rezultatului de capitalul adus drept aport de către proprietar. Poate acesta a fost unul din motivele care au determinat deschiderea unui cont şi pentru proprietar. Dacă pentru un creditor există un astfel de cont, de ce nu unul şi pentru proprietarul care aduce la rândul lui bani şi/sau mărfuri pentru începerea afacerii?

La început acest cont purta chiar numele proprietarului. Un şef contabil al unei case de comerţ a Fugger-ilor, care ţinea


registrele sucursalei din Veneţia lucrează la un cont deschis pe numele Jacob Fugger. Acest cont devine ulterior centrul sistemului de conturi, oglindind capitalul comercial.

Să vedem acum ce se întâmpla cu capitalul în raport de rezultatele obţinute. În cazul unor rezultate pozitive putem vorbi de o creştere a capitalului, în timp ce în cazul pierderilor capitalul scade. Aşa a luat fiinţă procedeul de înregistrare a profitului sau pierderii obţinute direct în contul “Capital”, în credit pentru profit, respectiv în debit pentru pierderi.

Iniţial nu au existat conturi subordonate contului “Capital” în care să fie înregistrate rezultate parţiale. Era necesara însă folosirea unui astfel de cont sintetic şi, astfel, apare contul de “Profit şi Pierderi” (“Pro e Dommo”): diferenţa între totalul debitului şi totalul creditului acestui cont reprezenta rezultatul final. Soldul era apoi înregistrat în contul “Capital”, în credit pentru profitul obţinut şi în debit pentru pierdere.

Din dorinţa de a separa rezultatele provenite din operaţiile curente de cele din operaţiile întâmplătoare, apare un cont “Noroc şi Nenoroc” pentru reflectarea rezultatelor determinate de hazard. Este un cont subordonat contului de “Profit şi Pierderi”.

Aşadar, pe de o parte situaţia întreprinderilor era ilustrată de conturi, iar pe de altă parte de inventar. Conţinutul conturilor era apoi pus de acord cu rezultatele inventarierii.

Apare astfel, la sfârşit de exerciţiu, un nou procedeu care prezenta în stânga sa bunurile şi debitorii, iar în dreapta capitalul şi creditorii. Este vorba de bilanţ cu cele două structuri ale sale: activul pentru bunuri şi creanţe, respectiv pasivul pentru sursele de finanţare.

Existau, de asemenea, un bilanţ de deschidere, în care se înregistrau la început de exerciţiu soldurile conturilor, şi un bilanţ de închidere, care să reflecte situaţia lor la sfârşitul perioadei. Aşadar, rădăcina conturilor se află în bilanţ, iar punctul final al contabilităţii îl constituie tot bilanţul.

Odată declanşat, procesul dezvoltării contabilităţii duble va dura aproape trei secole. De unde provine de fapt termenul de contabilitate dubla? Răspunsul îl constituie egalitatea permanentă


între activ şi pasiv, indiferent de modificările intervenite în masa patrimoniului. Latura formală a înregistrărilor este, la rândul ei, ilustrată prin echilibrul permanent între debitul şi creditul conturilor.

Motto : ,, ubi non est ordo, ibi est confusio”.

Cu siguranţă, nu este un lucru uşor să scrii chiar şi numai câteva rânduri despre un Maestru. Şi asta deoarece cuvintele sunt adesea insuficiente pentru a ilustra imaginea pe care acesta o are în sufletul fiecăruia din noi. Rândurile de faţă nu îşi propun altceva decât să întredeschidă o uşă dincolo de care se află povestea vieţii şi operei celui care a fost Luca Pacioli.

Luca Pacioli, născut în anul 1445, a fost un adevărat renascentist, cu vaste cunoştinţe în literatură, artă, matematici, afaceri şi ştiinţă, într-un moment în care scrisul reprezenta pentru mulţi doar o taină.

Fără ca istoria să poată preciza cu exactitate data, Luca Pacioli s-a născut între 1445 si 1450, în localitatea Borgo San Sepolcro, la poalele muntelui Maggiore. Ortografierea corectă a numelui său a rămas o problemă nesoluţionată de către lingvişti şi istorici, astfel încât întâlnim mai multe variante: Luca Pacioli, Luca Paciolo, Luca Paciolus sau Fra Luca di Borgo Sancti Sepulcri.


Primii ani din viaţă sunt trăiţi în spiritul franciscan al familiei sale, spirit ce-l va determina mai târziu să intre în Ordinul cu acelaşi nume. În jurul vârstei de 20 de ani, Pacioli pleacă la Veneţia, în casa unui comerciant bogat, Antonio Rompiasi, în calitate de învăţător al celor trei fii ai acestuia: Bartolo, Francesco şi Paolo. De altfel, prima sa lucrare, intitulată ,,De veribus quantitatis’’ este dedicată celor trei. Acesta este momentul în care dobândeşte şi primele cunoştinţe în domeniul operaţiilor comerciale.

În 1472 Pacioli intră în Ordinul Franciscan. Care să fi fost motivaţia acestui demers? Poate spiritul franciscan călăuzitor al copilăriei sale sau poate influenţa prietenului său Giuliano della Rovere, nimeni altul decât viitorul Papa Jules al-2-lea ( 1503-1513 ). Trei ani mai târziu ( 1475 ) îl găsim ca profesor de matematici la Universitatea din Perugia. Şederea sa aici durează doar cinci ani, după care începe o călătorie în afara Italiei pentru a studia filosofia şi teologia.

Ca o recunoaştere a meritelor sale, Pacioli dobândeşte titlul de Maestru, cel mai înalt titlu pentru studii academice (cel de doctor fiind specific doar pentru medicină şi drept).

Coperta lucrării Summa de Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita, ediţia 1523, aparţinând Bibliotecii Profesiei Contabile din Edinburgh.

După treceri episodice prin Roma (1489), Napoli (1490) şi Padova, Pacioli se retrage la Borgo San Sepolcro pentru a pregăti lucrarea sa de referinţă ,,Summa de arithmetica, geometria,

http://www.acaus.com/history/dt_summ.html


proportioni et proportionalita”. Apărută în anul 1494 la Veneţia, lucrarea este considerată ca reprezentând primul tratat general de aritmetică, aritmetică practică şi de algebră care a fost publicat. Contabilităţii îi este rezervat capitolul intitulat ,,Particularis de computis e scripturris “. Un aspect extrem de important este faptul că autorul nu atribuie lucrării un caracter de originalitate, el însuşi considerând-o doar o compilaţie reuşită. De asemenea, Pacioli nu precizează dacă cunoştinţele prezentate sunt inspirate din scrieri anterioare sau din practica finanţiştilor şi comercianţilor vremii. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este influenţa experienţei veneţiene, la acea vreme un veritabil centru al comerţului. De altfel, însuşi Pacioli numeşte metoda de contabilitate prezentată drept metoda veneţiană.

Şi totuşi, dincolo de imensa contribuţie adusă dezvoltării ulterioare a contabilităţii, lucrarea va atrage după sine o serie de reproşuri. Astfel, Fabio Besta, un reputat istoric al secolului al-XIX-lea, îi reproşează lui Pacioli, în lucrarea sa ,,La Ragioneria” ( 1871 ) tocmai neprecizarea surselor utilizate. Mai mult, pornind de la faptul că Pacioli nu a fost un veritabil contabil, Besta considera că acesta ar fi găsit cunoştinţele prezentate în Summa într-o lucrare anterioară. Istoricul aminteşte în acest sens un manuscris al maestrului Troilo de Cancellariis.

Sigur că existenţa unei şcoli veneţiene de contabilitate la acea vreme nu este pusă la îndoială, dar marele merit al lui Pacioli rămâne acela de a fi reunit într-o lucrare cunoştinţele existente, permiţând astfel răspândirea lor în întreaga lume (lucrarea va fi tradusă în cinci limbi).

Începând cu anul 1496 îl găsim pe Pacioli la Milano unde, la invitaţia Ducelui Lodovico Sforza, predă matematicile. Este perioada în care se întâlneşte cu figuri proeminente ale epocii, între care şi viitorul său prieten Leonardo da Vinci. Perioada milaneză este însă de scurtă durată, dată fiind campania militară franceză, condusă de Louis al XII-lea ( 1499 ). Primii zori ai secolului al XVI-lea îl găsesc pe Pacioli la universităţile din Pisa, Bologna sau Florenţa. Este o perioadă în care publică noi lucrări în domeniul matematicilor. În 1510, obosit probabil de eterna sa


căutare, se retrage, unde altundeva, decât la Borgo San Sepolcro unde este numit comisar al Mănăstirii din Sepolcro.

Ultima mărturie a existenţei sale o reprezintă chemarea sa la Roma, în anul 1511, de către Papa Leon al X-lea, cunoscut ca un mare protector al artelor şi ştiinţelor. Ca o ironie a vieţii, data morţii celui care a fost Luca Pacioli rămâne, ca şi momentul naşterii sale de altfel, necunoscută cu exactitate (undeva în anul 1517 potrivit biografului Ricci). Dincolo de urmele timpului, lucrarea sa rămâne un moment de referinţă în evoluţia contabilităţii. Ca un omagiu peste timp pentru continua sa căutare, aceste rânduri nu se pot încheia altfel decât cu un ,,Grazie Maestro”.

Curiozitatea specifică ţie, dragul meu student, mă obligă să întredeschid şi o uşă dincolo de care vom afla doar un fragment din povestea contabilităţii româneşti. Cu siguranţă, personalităţi precum Cantemir, Bălcescu, Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Emanoil Ioan Nichifor sau Virgil Madgearu nu pot lipsi din nici un manual de istorie economică.

Prin adoptarea unor concepţii progresiste sau chiar prin realizarea unor studii economice originale, literatura economică românească îşi face simţită prezenţa începând cu sec. al XIX-lea. Astfel, în 1819, la Iaşi, apare „Didascalia”, un veritabil manual despre comerţ, finanţe şi calcule contabile, scris în limba greacă.

După o aşteptare de douăzeci de ani, în Scheii Braşovului iese de sub lumina tiparului „Pravila comerţială” avându-l ca autor pe Emanoil Ioan Nichifor. Nu trebuie omis faptul că în anii ’30, la Şcoala Comercială a Capelei româneşti din Braşov, se predau cunoştinţe despre contabilitate, legislaţie economică, etică şi psihologie comercială. „Pravila comerţială” conţine, de altfel, primele principii ale contabilităţii în partidă dublă.


Un alt centru remarcabil al învăţământului economic românesc îl va reprezenta Academia Mihăileană din Iaşi, începând cu anul 1842, centru ce se poate mândri cu profesori precum Ion Ghica sau Ion Ionescu de la Brad.

Perioada scursă până la sfârşitul secolului al XIX-lea va fi una a apariţiei a numeroase traduceri, dar şi lucrări originale în domeniul contabilităţii, în aşezăminte de cultură economică, cum ar fi Bucureşti, Braşov, Iaşi sau Galaţi. Prima jumătate a sec. XX va fi una de rapidă ascensiune a culturii economice româneşti. Este perioada în care la Bucureşti ia fiinţă Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (anul 1913). O a doua academie de profil se înfiinţează la Cluj în anul 1920.

Fără a omite în vreun fel rolul jucat de celelalte centre de învăţământ economic superior, să ne oprim în cele ce urmează asupra şcolilor de la Bucureşti şi Cluj.

La Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, şcoala profesorului Spiridon Iacobescu va demonstra universalitatea patrimoniului şi permanenta egalitate a structurilor acestuia. Patrimoniul este definit drept un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu respectivele lor obiecte de drepturi şi obligaţii, evaluabile în bani. Iată aşadar, pe de o parte realităţi concrete, iar pe de altă parte raporturi juridice privind aceste realităţi.

Împotriva scolii patrimonialiste de la Bucureşti, în oaza economică de la Cluj, prof. Ion Evian va încerca, în lucrarea „Teoriile conturilor”, să înlăture elementele juridice din contabilitate. Adept al literaturii germane, autorul consideră contabilitatea doar un supliment aritmetic al ştiinţei economiei întreprinderilor.

În prezent, contabilitatea românească îşi caută drumul său spre o lume accesibilă până mai ieri doar în paginile unei cărţi. De la un sistem a cărui principală caracteristică o reprezenta rigurozitatea, către unul în cadrul căruia contabilului i se oferă posibilitatea de a alege alternativa cea mai apropiată de realitate, de la un adevăr absolut către o mulţime de interpretări ale acestuia, nu este, cu siguranţă, o simplă călătorie de vacanţă.


Între orgolii sau interese, adesea opozabile, contabilitatea încearcă, cu paşi mărunţi, să devină un limbaj comun şi dincolo de frontierele naţionale. Mărturie stau reglementările adoptate în ultimii ani, fiecare dintre acestea semănând parcă cu buzduganul aruncat de contabilitatea românească înaintea paşilor săi spre lumea celor puternici.

“Prevederea este adevăratul curaj”, spunea Euripide în antichitate. Orice anticipare pertinentă îşi are temeiul în cunoaşterea veridică a elementelor din trecut.

În dorinţa sa de a deveni tot mai puternică, contabilitatea apelează la calculul costurilor, la analiza comparativă şi, nu în ultimul rând, la calcule previzionare. Ea este chemată să ofere informaţii exacte asupra situaţiei economice a unei entităţi. Practic, dintr-un judecător al trecutului, contabilitatea devine un consilier al viitorului.

Manifestarea unui interes sporit pentru costurile determinate de propria activitate şi controlul exercitat asupra acestora constituie un argument forte, în opinia autorului, al oricărui raţionament economic. În sprijinul celor afirmate să ne amintim de spusele lui Andrew Carnegie potrivit căruia “succesul depinde de obţinerea unor informaţii reale despre costurile directe ale propriei activităţi; pentru aceasta a fost creată contabilitatea; pentru restul, încrederea şi intuiţia sunt suficiente”.


Codul lui Hammurabi – mărturie scrisă a unui ansamblu de reguli referitoare la activitatea comercială.

Theadelphia – veritabilă bibliotecă a unor înscrisuri contabile.

Rolul jucat de apariţia banilor şi a sistemului numeric indo-arab în dezvoltarea practicilor contabile.

Luca Pacioli – promotor al partidei duble.

Contabilitatea românească şi drumul său către Lumea Nouă.

scurta incursiune in istoria contabilitatii

Documents