cnicolescu scurta incursiune in istoria publicisticii

118
Carmen I. Nicolescu SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA PUBLICISTICII ROMÂNEŞTI

Upload: carmennicolescu

Post on 30-Jul-2015

341 views

Category:

Documents


5 download

DESCRIPTION

Carmen I. Nicolescu (n. Grecu), absolventă a Universității București, Facultatea de Litere, lector universitar la Universitatea de Stat din Pitești, din anul 2007, Facultatea de Științe Socio-Umane, Departamentul de Psihologie și Comunicare, doctor in Filologie, este un pasionat cercetător al publicisticii românesti. Lucrarea Incursiune in istoria publicisticii românesti este o trecere in revista a celor mai importante publicatii si a politicii lor editoriale. Cercetarea este menită să ilustreze importanta presei in evolutia social-politica si istorica a societatii romanesti, de-a lungul timpului, presa reprezentand si atunci ca si acum, un motor al evolutiei si al modernității.

TRANSCRIPT

Page 1: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

Carmen I. Nicolescu

SCURTĂ INCURSIUNE

ÎN ISTORIA PUBLICISTICII ROMÂNEŞTI

Page 2: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 3: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

Carmen I. Nicolescu

SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA PUBLICISTICII ROMÂNEŞTI

Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2012

Page 4: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

Coperta: Patricia Puşcaş Editură acreditată CNCS (Categoria B) Copyright © Carmen I. Nicolescu, 2012 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICOLESCU, CARMEN Scurtă incursiune în istoria publicisticii româneşti / Carmen I. Nicolescu. - Cluj-Napoca : Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012 ISBN 978-606-17-0132-2 821.135.1-92

Page 5: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

5

Cuprins

I. Introducere – o scurtă retrospectivă ............................7

II. Presa. Concept şi evoluţie .......................................11

III. Tipăriturile ...............................................................19

IV. Manuscrise în slavonă ............................................23

V. Presa românească în secolul al XIX-lea .................31

VI. Dacia literară – moment remarcabil în evoluţia publicisticii româneşti ..............................51

VII. Publicistica paşoptistă...........................................63

VIII. Ziaristica după Unirea Principatelor.................69

IX. Presa în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea ........................................................................73

X. Publicaţii satirice şi umoristice ...............................83

XI. Reviste literare .......................................................103

XII. Bibliografie............................................................113

Page 6: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 7: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

7

I. Introducere – o scurtă retrospectivă

Ziarele şi revistele constituie, alături de cărţile tipărite, avuţii materiale şi spirituale extrem de va-loroase ale unei naţiuni; de aceea, de-a lungul tim-pului, cărturari luminaţi au înfiinţat presa şi s-au preocupat de adunarea şi înregistrarea fondului de cărţi şi periodice.

Dacă în alte ţări s-au pus bazele presei în seco-lul al XVIII-lea, la noi, la începutul secolului al XIX-lea, erudiţi ca Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872) în Ţara Românească, Gheorghe Asachi (1788-1869) în Moldova şi George Bariţiu (1812-1893) în Transilvania s-au numărat printre cei care au scos primele ziare româneşti, fundamentând presa în limba română, iar alţi cărturari, cum ar fi Timotei Cipariu (1805-1887), Alexandru I. Odobescu (1834-1895), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) şi Ioan Bianu (1856-1935), s-au preocupat de strân-gerea şi inventarierea fondului de cărţi şi de periodi-ce. La propunerea lui B. P. Hasdeu, I. Bianu a întocmit planul bibliografiei naţionale retrospective, care a fost aprobat de Academia Română în 1895. Planul revedea bibliografia cărţilor, grupate în: I. Cărţi vechi, de la 1508 la 1830; II. Cărţi moderne, de la 1831 până la 1895; III. Cărţi privitoare la români şi bibliografia periodicelor, cu semnalarea chibzuită, după cum arată I. Bianu, a arti-

Page 8: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

8

colelor „literare şi ştiinţifice care s-au publicat în ziarele şi revistele române”1.

Valorificându-se colecţiile Bibliotecii Academiei, s-au publicat, între anii 1903 şi 1944, volumele I-IV din Bibliografia românească veche (1508-1830), primele două volume realizate de I. Bianu şi Nerva Hodoş, vo-lumele III şi IV fiind continuate de Dan Simonescu, şi Catalogul manuscriptelor româneşti (3 volume, 1907-1931, de I. Bianu, în colaborare cu Remus Caracaş şi Gh. Nicolăiasa, vol. I-III; volumul IV este continuat de G. Ştrempel, Fl. Moisil, L. Stoianovici şi a apărut în 1967)2.

A mai apărut primul volum din Publicaţiunile perio-dice româneşti (ziare, gazete, reviste), 1820-1906, de Nerva Hodoş şi Al. Sadi-Ionescu, cu o Introducere de Ioan Bianu.

În 1922, Nicolae Iorga publică volumul Istoria pre-sei româneşti, fiind prima sinteză asupra „evoluţiei zia-risticii naţionale”, în final precizând următoarele: „Se poate zice că presa românească, ale cărei servicii pen-tru deşteptarea conştiinţei cetăţeneşti, pentru răspândi-rea cunoştinţelor curente în popor, pentru îndreptarea şi înnobilarea graiului curent (...), nu pot fi îndestul pre-ţuite (...), a fost factorul de căpetenie (...) pentru deter-minarea acelei nebiruite porniri de opinie publică căreia i se datoreşte (...), spre îndeplinirea României mari” (ed. 1999, p. 186).

După al doilea război mondial, s-au mai editat: Publicaţiile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste), 1 Apud I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 5. 2 Cf. Dimitrie Păcurariu (coord.), Dicţionar de literatură română.

Scriitori, reviste, curente, Bucureşti, Editura Univers, 1979, p. 58.

Page 9: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

9

vol. II; Catalog alfabetic (1907-1918) şi Supliment (1790-1906), de asemenea, au mai apărut patru lucrări elaborate în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Litera-ră „G. Călinescu”: Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea. Contribuţii monografice (1970), Reviste pro-gresiste româneşti interbelice (1972), Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea (1974), Reviste literare româneşti de la începutul seco-lului al XIX-lea (1976), anticipate de lucrarea lui I. Hangiu: Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste, în două volume ş.a.

În 1987, I. Hangiu publică Dicţionar al presei litera-re româneşti, care „cuprinde descrierea succintă a cir-ca 2000 de publicaţii care, prin program, dar mai cu seamă prin valoarea ideologică şi artistică a literaturii tipărite, au contribuit efectiv la progresul limbii, literaturii şi gândirii estetice româneşti”3 (Hangiu, Ion, profesor, cercetător, n. 1924. Cărturar de seamă, iniţiator de programe culturale cu importanţă pedagogică, istoric literar prestigios, unul dintre cei mai importanţi istorici ai presei din întreaga cultură română. Opera capitală în acest domeniu: Presa literară românească. Artico-le-program de ziare şi reviste, (22 decembrie 1989-2005), Dicţionarul presei literare româneşti, 3 edi-ţii).

După cum se poate observa, în secolul al XX-lea s-au intensificat preocupările pentru cercetarea publi-caţiilor – în general –, totodată, s-a evaluat şi contribu-ţia presei la înfăptuirea idealului naţional, fapt remarcat şi subliniat în repetate rânduri, de către ilustrul istoric Nicolae Iorga. Cercetările referitoare la publicaţii, în 3 I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică,1982, p. 5.

Page 10: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

10

general, şi la cele literare, în special, au dus la elabora-rea de lucrări cu caracter monografic şi de studii care relevă şi valoarea ideologică şi artistică a literaturii tipă-rite, precum şi lucrări consacrate evoluţiilor presei de-a lungul vremii: Victor Vişinescu, O istorie a presei româ-neşti, 2000; Marian Petcu, Istoria jurnalismului şi a pu-blicităţii în România, 2007.

De asemenea, pentru iniţierea viitorilor gazetari, s-au elaborat manuale de jurnalism: Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism, 2001; Florin Popescu, Manual de jurnalism, 2003; Florin Cristian Popescu, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publi-citate, 2002.

Atât lexicul presei româneşti din trecut, cât şi evo-luţia presei în prezent au fost în atenţia cercetătorilor: Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea; Mihai Coman, Mass media în România post-comunistă, 2003; Sorin Preda, Jurnalismul cultural şi de opinie, 2006.

Temă de lucru pentru studenţi: − Parcurgerea/lecturarea volumelor de bibliografie şi a

catalogului de titluri; − Scurte comentarii asupra conţinutului acestora.

Page 11: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

11

II. Presa. Concept şi evoluţie

Prin noţiunea de presă (fr. Presse, it. Pressa) înţe-legem totalitatea ziarelor, a revistelor, a publicaţiilor pe-riodice, în general pe suport de hârtie, dar nu numai, considerate drept mijloc de informare a publicului. Aceasta este realizată prin profesia/activitatea de gaze-tar, jurnalist, ziarist, care practică ziaristica. Activitatea de informare publică se realizează prin forme variate de înregistrare, de transmitere şi de comunicare: ziare, reviste, buletine periodice, emisiuni de radio şi de tele-viziune, iar mai recent, Internetul, această bombă in-formatică a secolului al XX-lea, ce cunoaşte o dezvol-tare şi o răspândire fabuloasă în zilele noastre. Interne-tul sau www (worldwideweb – reţeaua informatică a întregii lumi) este aproape la îndemâna oricui, cel puţin a generaţiilor tinere, în proporţie de 80%, iar mijloacele tehnice prin care se accesează sunt dintre cele mai variate: de la computerul personal (PC), până la telefo-nul SMART sau conexiunile wireless („fără fir”), accesi-bile în locuri publice şi instituţii. Publicaţiile periodice pot fi: cotidiene (zilnice), hebdomadare (săptămânale), lunare, semestriale, anuale etc., folosite ca mijloace de informare, de educare a publicului. Oamenii sunt con-ştienţi de importanţa deţinerii informaţiei corecte. Nu degeaba se spune, mai nou, „un om informat este un om bogat”, în folclorul contemporan. Informaţia este asimilată atât nevoii zilnice de receptare a unor ştiri cu privire la viaţa cotidiană, lucruri care ne-ar putea afecta

Page 12: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

12

viaţa sau micro-climatul nostru familial – cum ar fi legi, fapte şi/sau decizii politice, economice, sociale, cultura-le, de interes general sau particular, care privesc o în-treagă societate sau doar anumiţi cetăţeni etc. –, cât şi mai recentei nevoi de socializare şi de ancorare în rea-litatea cotidiană, oamenii fiind destul de preocupaţi de câştigul traiului zilnic, încât comunicarea are de suferit.

Interesul publicului pentru publicaţii a fost, de-a lungul secolelor, destul de viu chiar şi la noi, o societate cu un grad de evoluţie şi civilizaţie mai precar, în com-paraţie cu civilizaţiile occidentale, datorită, se ştie, con-diţiilor istorice vitrege pe care poporul român a trebuit să le înfrunte de-a lungul vremii. Încă din a doua jumă-tate a secolului al XVII-lea, când informaţia manuscrisă putea fi periculoasă pentru autorul ei, iar presa se afla în mâna clerului şi servea numai la difuzarea literaturii sacre şi religioase, răspândirea informaţiei se realiza în mare secret, de aceea şi scrisorile politice ale boierilor erau foarte rare, motiv pentru care se apela la izvoare de sorginte străină.

Nicolae Costin (1660-17I2), al doilea copil al boie-rului cărturar Miron Costin, erudit şi om politic de sea-mă al Ţării Moldovei, care, pentru a scrie Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidarea lumii până la 1601, operă de vastă compilaţie, a urmărit întotdeauna să comple-teze după izvoarele străine vechi, informaţiile din sor-gintea indigenă, în legătură cu războaiele dacice, cuce-rirea Daciei, organizarea şi colonizarea ei de către ro-mani.

Radu Popescu (1655-1729), cronicarul oficial al lui Nicolae Mavrocordat, îi dedică acestuia cronica Istoriile domnilor Ţării Româneşti, în care sunt consemnate evenimente petrecute între anii 1290 şi 1728, folosind informaţii diverse străine şi indigene.

Page 13: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

13

Aceste scrieri istoriografice, la fel ca altele, au fost elaborate pe baza informaţiilor indigene, coroborate cu cele străine. După instaurarea domnilor fanarioţi în Ţă-rile Române (de la 1711 în Moldova şi de la 1716 în Ţara Românească, până la 1721), se accentuează cu-legerea de informaţii politice, economice, cerute de Im-periul Otoman, motiv pentru care începe finanţarea „gazeţurilor”4 domneşti.

După ocupaţia rusească din 1788 şi instalarea la Iaşi a lui Potemchin, favoritul împărătesei Ecaterina, acesta aduce cea dintâi încercare de foaie locală tipări-tă în capitala Moldovei, dar, bineînţeles, nu numai în limba noastră şi nici pentru noi în primul rând, ci ca un buletin al armatei ruseşti, care „trebuia să facă ştiute victoriile repurtate împotriva barbarilor turci”5. Deşi N. Iorga arată că acest ziar nu a fost găsit, menţionează că N. Docan a descoperit o notiţă în ziarul austriac Wiener Zeitung, de la 3 martie 1790, pe care o repro-duce: „Ca raritate trebuie să mai semnalez că aici (ade-că la Iaşi), va apărea supt titlul de Courrier de Moldavie, un ziar care va fi tipărit pe o coloană în limba ţerii, iar pe cealaltă în limba franceză”6, care va costa 3 galbeni.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, boierul Barbu Ştirbei, întors din pribegia sa, se preocupă de „foile oc-cidentale” şi, odată, el scrie cu nerăbdare: „acum s-au apropiat şi sorocul gazeturilor de a ieşi pe anu acesta” (1795), iar Scarlat Sturdza scotea Gazette de Moldavie7.

La începutul secolului al XIX-lea se înmulţesc „gazeturile” străine care circulă în Ţările Române (italie- 4 V. N. Iorga, Op. cit., p. 17 ş.u. 5 Ibidem, p. 19. 6 Ibidem, p. 19. 7 În N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, II,

despre ziarele străine care circulau la 1795 în Ţările Române şi erau citite de boierii români cu „mintea ageră”.

Page 14: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

14

neşti, greceşti, franceze şi germane), determinându-l pe N. Iorga să afirme: „Nici nu s-ar putea presupune astfel menţinerea şi dezvoltarea unei atât de puternice clase politice la noi fără ca toate curentele europene să fi pă-truns în mintea lor ageră şi doritoare de a se lumina”8.

La 1812, domnul Moldovei, Scarlat Callimachi, comandă, pentru suma de 650 de lei, publicaţiile: Monitoriu, Merchiur, Francfort şi Telegraf, prin agenţia austriacă, furnizoare de ziare, reviste şi cărţi.

În Transilvania, Ioan Molnar făcuse o cerere pentru „editarea unui ziar românesc şi răspândirea lui în Un-garia”, iar Paul Iorgovici tipărise foaia lui la Viena, nimi-cită prin cenzură. Lui Molnar i se repetă că „astăzi, când lucrurile se agravează zilnic, răspândirea de ziare e mai neîngăduită ca oricând, căci primejdioasele idei de libertate ale francezilor se propagă cu iuţeală mare, iar opiniile pot aduce zguduirea liniştii publice”9. Tot aici, la 1795 Molnar vorbea în numele unei „Soţietăţi filosofeşti a neamului românesc în Mare-Prinţipatul Ar-dealului”, care cuprindea „preoţi învăţaţi, toţi supuşi Bi-sericii Răsăritului, doctori, filosofi, istorici şi alţi mai în-văţaţi la nume”, care avea în vedere tipărirea unei serii de volume formând o enciclopedie naţională, cuprin-zând Teologia Moralicească, avută gata de Samuil Clain şi tipărită la Blaj în 1796, şi Istoria bisericii, pre-cum şi o geografie (datorată lui Petru Maior), o fizică, o matematică superioară, o „biografie a prinţipilor Ungrovlahiei şi a Moldovei, de la începutul ocârmuirii lor”, o Istorie a „Românilor” şi o Istorie Universală, 8 N. Iorga, Op. cit., p. 27. 9 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, II, pp.

333-334; vezi şi I. Bianu, N. Hodoş, Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice româneşti, pp. IX-X.

Page 15: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

15

încheindu-se cu o carte de medicină sau, cum i se zi-ce, „regule dieteticeşti”10. Publicaţia societăţii, purtând numele de Vestiri filosofeşti şi moraliceşti, urma să apară bi-săptămânal şi să fie expediată peste munţi în schimbul unei sume de 15 florini pe an.

Este sigur că din societate făceau parte Clain, Molnar şi o parte din noii cărturari care ieşeau din şcoli-le naţionale ale Ardealului.

După cum se poate observa, publicaţia periodică avea caracter ştiinţific şi nimic din caracterul unui ziar. (Notă de consultat: Ilarie Chendi, Începuturile ziaristicii noastre, Orăştie, 1900: vezi şi Scrieri, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1988).

Tipograful Peter Barth din Sibiu se angaja în 1794 să tipărească o revistă (Zeitschrift) cu documente isto-rice, geografice, filosofice şi matematice, însă elabora-tă de învăţaţi din Ţara Românească şi rezervată numai cititorilor de acolo, aprobată de guvern, cu obligaţia de a nu fi difuzată în Ardeal, iar Ienăchiţă Văcărescu se pare că avea un amestec în asemenea planuri, ur-mând să deschidă o tipografie în ţară11.

Războiul împotriva lui Napoleon şi căderea aces-tuia (1814) face ca tipografia din Buda să tipărească broşuri ca Întâmplările războiului Franţesilor ori Trista Întâmplare a cetăţii Dresda şi Scurtă arătare despre luarea Parisului (sau şi „Vrednica de pomenire biruinţă că în vremea noastră s-au făcut piramida cea de tunuri înălţată în marea cetate Moscova”), conţinând şi câte o ilustraţie, corectori fiind Samuil Clain şi Petru Maior, „broşuri al căror scop era să crească sentimentele «pa- 10 Cf. N. Iorga, Istoria presei româneşti, Bucureşti, Muzeul literaturii

române, 1999, pp. 37-38. 11 Cf. Bianu, Hodoş, Ionescu, Op. cit., pp. XIV-XV.

Page 16: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

16

triotice» ale populaţiei româneşti faţă de coaliţia învin-gătoare, cu Austria în frunte”12.

Cărturarul ardelean Corneli, colaborator al marelui Lexicon de la Buda (apărut în 1825), se interesa încă din 1816 de apariţia acelor Novele, adăugând că aces-tea erau destinate „pentru Moldova şi Ţara Româneas-că”, iar negustorul Zaharia Carcalechi, macedonean de origine, avea să joace un rol important, ca editor, în di-fuzarea publicaţiilor tipografiei din Buda, eliberând o chitanţă de 6 lei (martie 1817) unui abonat de peste munţi pentru „gazeta românească”, gazetă care avea să apară în 1821 sub forma unei frumoase „Biblioteci româneşti întocmită de douăsprezece părţi după nu-mele celor douăsprezece luni” şi editată pentru „naţia românească”, fără deosebire de teritorii13.

Biblioteca românească a lui Carcalechi are figuri ale domnilor români mai apropiaţi, datorate pictorului muntean Gheorghe Leca, „iar, ca materie, fel de fel de articolaşe, potrivite mai mult cu nevoile publicului din principate...”14.

Calendarele, constituente ale presei româneşti, au fost, de-a lungul timpului, o continuă sursă de lectură informativă, convenabilă oricărei vârste, prin diversita-tea temelor expuse de cărturarii vremii (ziarişti, scriitori, astronomi, medici, preoţi, istorici).

Primul calendar l-a tipărit în tipografia proprie, din Scheii Braşovului, Petcu Şoanul, dascălul, cu litere chi-rilice, circulând în variante româneşti şi greceşti, şi cu-prindea ştiri diverse. Cronicarul ecleziastic transilvă-nean, protopopul Radu Tempe, mărturiseşte: „1731. Au 12 N. Iorga, Istoria presei româneşti, p. 39. 13 Ibidem, p. 41. 14 Ibidem, p. 42.

Page 17: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

17

început a face tipografie Petcu Şoanul, dascălul, lucru care el nu văzuse nicăieri şi au tipărit nişte calenda-re”15, urmat, în secolul al XIX-lea, de alte publicaţii cu acelaşi titlu (Calendar), scrise cu alfabet chirlic, fiind tipărite în ţinuturile româneşti, dar şi la Buda, Cernăuţi (1814), Viena (1794, calendar alcătuit de Paul Iorgovici), Chişinău (cu caractere slave, Calendarul Basarabiei)16.

Cu timpul, s-a renunţat la titulatura comună şi a fost dirijat conţinutul spre o anumită tematică: Calenda-rul astronomicesc, Calendar antic, Calendarul babelor, Calendarul basmelor, Calendarul nostru (în multe vari-ante), Calendarul Partidului Naţional-Liberal (şi ale altor partide), Calendar pentru toţi românii, Calendarul plu-garului etc., lista acestora fiind mare. Victor Vişinescu evidenţia faptul că „aceste lecturi de presă erau dintre cele mai căutate în secolul trecut (al XIX-lea, n.n.), că sub textele atât de diverse apăreau nume de zia-rişti-editori, scriitori-editori, cărturari-editori de prestigiu, de la I. H. Rădulescu, la C. Negruzzi, de la aceştia la I.L. Caragiale, B.P. Hasdeu, Al. Macedonski, M. Eminescu (...)”17.

Albumele şi almanahurile au constituit o altă struc-tură a presei, cărora cărturarii, prin talentul lor, le-au dat individualitate, acestea purtând titlul generic sau cu de-finirea tematică. În Dicţionarul presei româneşti sunt înregistrate circa 1000 de calendare şi almanahuri (p. 25 ş.u.).

15 Apud Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Bucureşti,

Editura Victor, 2000, p. 24. 16 Ibidem, p. 26; vezi şi Georgeta Răduică, Nicolin Răduică,

Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995, pp. 86-115.

17 Victor Vişinescu, Op. cit., p. 27.

Page 18: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 19: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

19

III. Tipăriturile

Tiparul cu litere mobile îşi găseşte originea în Chi-na încă din secolul al XI-lea, iar întreaga istorie o aflăm expusă de Albert Flocon (în Universul cărţilor, 1976, p. 74) şi de Horia Matei (în Tiparul, ES, 1964, p. 61).

Este neîndoielnic faptul că folosirea literelor mobile din lut ars, lemn şi apoi din metal s-a răspândit apoi în Japonia sau Coreea.

În Europa, după câteva secole, Johan Genfleisch Gutenberg a realizat, la Strasbourg şi Mainz, între 1438 şi 1450, tiparul cu litere mobile, metalice, izolate în ma-triţe. Elisabeth Geck arată, în Gutenberg şi arta tiparului (Editura Minerva, Buc., 1974, p. 85), că abia în 1884 va inventa linotipul Ottmar Mergenthaler, tehnica de cules fiind prima dată folosită de ziarul New York Tribune, pen-tru ca abia în 1946 să se inventeze culegerea prin fo-tografiere, imprimeriei trebuindu-i timp până la intrarea în domeniul public.

O altă problemă, a suportului şi a hârtiei adecvate tiparului, a fost cercetată de Aurel Dâmboiu (în De la piatră la hârtie, ES, Buc., 1964), arătând faptul că aceasta a fost inventată de chinezul Tzai Lun (în sec. I d. Hr.), după care a pătruns în Europa (secolul al XI-lea), mai ales în marile ateliere din Italia şi Germania (secolul al XIV-lea), producţia fiind mereu în creştere. Gutenberg şi colaboratorii săi au realizat şi cerneala tipografică.

Difuzarea presei s-a făcut prin mesageri particulari, curieri ai marilor oraşe (vezi cazul Veneţiei), prin com-

Page 20: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

20

panii comerciale şi se ajunge la o anumită organizare de stat (secolul al XV-lea): în Franţa şi în Anglia prin 1444, în Germania prin 1504. Constantin Antip (în Isto-ria presei române, Buc., 1974, p. 13) arăta că împăra-tul Germaniei a dat poşta în antrepriză lui Johann von Taxis, creând astfel un monopol ce va dăinui secole. Prin apelarea la poştă s-a găsit soluţia optimă pentru aprovizionarea şi difuzarea producţiei atelierelor tipo-grafice. Avantajul a fost reciproc – informare şi organi-zare socială pentru unii, profit comercial pentru alţii.

La noi, în Ţara Românească, călugărul sârb Macarie, care a învăţat meşteşugul de tipograf la Vene-ţia, de unde despotul Gheorghe Cernoevic a cumpărat, în 1493, o tipografie cu litere chirilice, instalând-o la Cetinje (Muntenegru), a tipărit aici un Octoih (1494), o Psaltire cu tâlc (1495) şi un Molitvelnic (1493-1495), după care călugărul şi mulţi clerici pleacă, siliţi de veni-rea turcilor (1496), aflându-l după 1500 în Ţara Româ-nească, unde a tipărit cărţi slavoneşti între anii 1508 şi 1512: Liturghier (Rânduiala dumnezeieştii slujbe şi în ea a diaconilor), din 1508, la porunca domnitorului Radu cel Mare în 1510, apare un Octoih slavon, al cărui epilog este identic cu prologul celui tipărit în 1494, diferind doar datele: în 1512 tipăreşte Tetraevangheliarul slavon, ca-re conţine textele celor patru evanghelii, cu indicaţii marginale despre folosirea lor. Tipăriturile Mitropolitului Macarie au constituit baza unor viitoare ediţii, fiind izvo-rul unor traduceri ulterioare în româneşte.

La acea vreme, s-a tipărit în slavonă, formă înnoită şi diversificată a slavei vechi, fiind limba de cultură în Ţările Române, în timp ce în Transilvania a fost reintro-dusă latina în secolul al XI-lea, ca limbă a cultului cato-lic, iar apoi şi a cancelariei voievodale ori a celor oră-

Page 21: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

21

şeneşti. Alfabetul şi limba latină medievală s-au extins în secolul al XIII-lea şi în Ţările Române, prin coloniştii saşi şi unguri, dar şi prin clericii catolici, mai ales datori-tă atracţiei poporului pentru biserică.

Limba populară, româna, a început să fie utilizată în scris, stând mărturie celebra Scrisoare a boierului Neacşu din Câmpulung (Muscel), adresată judelui Bra-şovului Hans Benkner, la 1521, în care îl avertiza pe acesta cu privire la o eventuală invazie turcească. Cla-ritatea exprimării şi puţinele cuvinte introductive de ori-gine slavonă, care demonstrează mai mult faptul că acestea erau nişte formule de politeţe, folosite între persoane de un anumit rang, conduc la concluzia că, deşi nu sunt prea multe documente scrise în limba ro-mână, totuşi, limba română se folosea de cel puţin un secol în scris. După Scrisoarea lui Neacşu, numărul scrisorilor redactate în limba română, după acest an, în Ţările Române şi Transilvania creşte. Scrisoarea, care conţinea informaţii politice (despre mişcarea turcilor la Dunăre), are, la început, câteva formule de politeţe şi câteva cuvinte de legătură în limba slavonă (I=şi, za=despre, ot=din).

În scrisoarea oficială, adresată din Câmpulung (Moldova) în 1595 către „giupânul birăul de Bistriţa şi la pârgarii domnietale şi la pârcălabul”, slavona este pă-răsită în întregime18.

Activitatea de tipărire în slavonă a fost reluată du-pă aproximativ trei decenii, Dimitrie Liubavici tipărind la Târgovişte un Molitvelnic (carte de rugăciuni şi slujbe ocazionale) în 1544, şi Apostolul în 1547, iar în Moldo-va, Filip Moldoveanul tipăreşte un Tetraevanghel

18 Cf. Istoria literaturii române, I, Bucureşti, Editura Academiei,

1964, p. 296.

Page 22: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

22

(1546), tot el semnând şi gravurile. La Braşov, Oprea şi ucenicul său, Coresi, tipăresc un Octoih, în 1557. Din 1559, Coresi (? – c. 1588) s-a stabilit definitiv la Bra-şov, unde va tipări: Întrebare creştinească (1559), pri-ma carte românească tipărită şi care reprezintă un compromis între catehismul luteran şi cel ortodox; Tetraevangheliarul românesc (1561) împreună cu dia-cul Tudor.

Este posibil ca textul acestei ediţii să fi fost folosit şi în tipăriturile de mai târziu: Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi Biblia de la Bucureşti (1688). O altă carte, Lucrul sfinţilor apostoli (1565 sau 1566-1567), s-a păstrat în exemplare incomplete.

O carte discutată este cea care cuprinde Tâlcul evangheliilor şi Molitvelnicul, considerată un succes al calvinismului, căruia i se datorează şi introducerea lim-bii române în biserică, apărută în 1567-1568, la Teiuş sau Aiud, iar textele acesteia sunt traduceri şi compilaţii din lucrări calvine şi ortodoxe.

În 1570, Coresi tipăreşte două cărţi fundamentale pentru cultul ortodox: Psaltirea românească (se pare o stilizare a Psaltirii Şcheiene) şi Liturghierul românesc (prima carte de rit tipărită în româneşte).

În 157 apare Psaltirea slavo-română, cu texte bi-lingve; reprezintă ultima carte românească şi este o culme a activităţii sale: Carte ce se cheamă evanghelie cu învăţătură, 1581, în care fiecare evanghelie este urmată de o „învăţătură”19.

19 Cf. Dicţionarul literaturii române de la origini până în prezent,

Bucureşti, Editura Academiei, 1979, p. 217; vezi şi Istoria literaturii române, I, pp. 250-258.

Page 23: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

23

IV. Manuscrise în slavonă

Cel mai vechi manuscris slavon datat din Ţările Române, ce ni s-a păstrat, este Tetraevanghelul din 1404-1405, iar Grigore Ţamblac (cca. 1364-1420) a compus predici slavone şi textul hagiografic-istoric Mu-cenicia sfântului Ioan cel Nou, probabil în 1402, cu ocazia aducerii moaştelor acestuia de la Cetatea Albă, la Suceava. Scrierea este o pagină de cronică a Mol-dovei, domnitor fiind Alexandru cel Bun (1400-1432). În Ţara Românească, Filoftei, logofăt al lui Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (1386-1418), în a do-ua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea, a compus imnuri religioase, se pa-re, după 1400, numite Pripeale, difuzate în manuscrise slavo-române şi ruse din secolele XV-XVII, în tipărituri slavone (începând din 1536) şi române (din 1703)20.

Scrisoarea lui Grigore Ţamblac, păstrată în mai multe manuscrise, cel mai vechi fiind copiat de Gravriil Uric, în 1439, a fost continuată şi adăugită prin 1531-1534 de către Teodosie, egumenul Mănăstirii Neamţu, ulterior tradusă şi simplificată în româneşte de mitropolitul Varlaam, în a sa celebră Carte românească de învăţătură (1643). Tot în Moldova, din însărcinarea lui Ştefan cel Mare, domnul ţării,între 1457 şi 1504, di-

20 Cf. Istoria literaturii române. Studii, coord. şt. Zoe

Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, Editura Academiei, p. 49. Detalii despre Filotei în Dicţionarul literaturii, p. 356.

Page 24: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

24

ecii, sub îndrumarea logofătului Tăutul, au redactat, din 1475 şi până în timpul lui Bogdan al III-lea, Letopiseţul de când s-a început ţara Moldovei (1504-1517), aceştia apelând, pentru perioada anterioară (începând de la Dragoş voievod, 1351-1353), la tradiţia orală şi la unele însemnări analitice. Letopiseţul se opreşte la 1507 şi are dedicată cea mai mare parte domniei lui Ştefan cel Mare. Este continuat de Letopiseţul de la Putna, I (1507-1518) şi II (1518-1526) şi de Cronica mol-do-polonă, tradusă şi redactată (până la 1564) de un polonez (poate solul Nicolae Brzeski). Letopiseţul Mol-dovei s-a mai păstrat şi în alte două prelucrări străine: Cronica moldo-germană, cu titlul în latină (1457-1499), copiată în 1502, şi în Cronica moldo-rusă, în care este expusă istoria Moldovei până la 1504 şi o legendă cap-tivantă despre originea latină a poporului român.

În Ţara Românească, Neagoe Basarab, devenit el însuşi domn (1512-1521), un iluminist al vremii, putea compune şi antologa (probabil, secondat de un copist) o operă atât de complexă: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, „operă literară de o înaltă valoare artistică şi, în acelaşi timp, o adevărată enciclopedie moral-politică, filosofică şi pedagogică, sinteză a gândirii şi a experienţei româneşti din veacul de mijloc...”21, în opinia lui G. Mihăilă.

Viaţa patriarhului Nifon, scriere istorico-hagiogra-fică şi compusă de Gavril Protul, curând după 1517, şi rămasă numai în traducerea românească din secolul al XVII-lea (şi în prelucrări neogreceşti), este de fapt o cronică a Ţării Româneşti între anii 1504 şi 1520, con-ţinând domniile lui Radu cel Mare (septembrie 1495 – 21 G. Mihăilă, Începuturile şi conştiinţa de sine a literaturii române

vechi, în vol. colectiv Istoria literaturii române, p. 52.

Page 25: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

25

aprilie 1508); Mihnea cel Rău (fiul lui Vlad Ţepeş, apri-lie 1508 – octombrie 1509); Mircea (fiul lui Mihnea cel Rău, octombrie 1509 – februarie 1510); Vlad cel Tânăr (Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, februarie 1510 – ianua-rie 1512): Neagoe Basarab (fiul lui Pârvu Craiovescu, ianuarie 1512 – septembrie 1521). Această scriere, în mare parte, a fost inclusă în Istoria ţării Româneşti (se-colul al XVII-lea), a cărei redactare a început în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreru-peri), fiul lui Radu cel Mare, fiind continuată, cu întreru-peri, până aproape de domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601). S-a păstrat doar traducerea românească, textul slavon original a dispărut.

În Transilvania, Nicolaus Olahus (Nicolae Valahul sau Românul, 10 ianuarie 1493 – 17 ianuarie 1568), ne-a lăsat trei opere istorico-geografice, Hungaria (1536) fiind cea mai preţioasă, în care sunt descrise toate provinciile vechii Dacii: Ţara Românească, Mol-dova, Transilvania, Ţara Someşului, Ţara Crişurilor şi Ţara Timişului. Este primul român care vorbeşte de originea romană, de unitatea limbii şi a poporului ro-mân: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii... Limba lor şi a celorlalţi români a fost cândva romană, ca unii ce sunt colonii de romani... Românii se spune că sunt colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte comune cu limba română. Monede romane se găsesc multe în acest loc şi ele constituie un neîndoielnic semn al ve-chimii stăpânirii romane prin părţile acestea”22.

Olahus este, aşadar, un precursor al lui Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir şi al corifeilor Şcolii Ardelene, care au adus

22 Apud ibidem, p. 55.

Page 26: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

26

noi argumente pentru întărirea ideii originii latine, a uni-tăţii limbii şi a poporului român.

În Moldova, etapa istoriografiei române în limba slavonă se încheie cu Cronica Moldovei, care continua Letopiseţul..., scrisă de călugării: Macarie, pentru pe-rioada 1504-1542, din însărcinarea domnului Petru Rareş (ianuarie 1527 – octombrie 1538; februarie 1541 – septembrie 1546); Eftimie, pentru perioada 1542- 1551, la porunca domnului Alexandru Lăpuşneanu (septembrie 1552 – noiembrie 1561, martie 1564 – martie 1568); Azarie, pentru perioada 1551-1574, la porunca lui Petru Şchiopul (ianuarie 1578 – noiembrie 1579; septembrie 1582 – august 1591).

În Ţara Românească, tema susţinută, conform că-reia Cronica domniei lui Mihai Viteazul (septembrie 1593 – septembrie 1600) a fost scrisă în româneşte de către marele logofăt Teodosie Rudeanu, pare plauzibi-lă, ulterior textul fiind prelucrat şi amplificat cu ştiri des-pre Buzeşti, astfel intrând în Istoria ţării Româneşti la mijlocul secolului al XVII-lea.

Un alt moment important în evoluţia istoriografiei româneşti este apariţia Cronicii universale a lui Mihail Moxa (datată septembrie 1620), care „ocupă un loc de seamă în evoluţia culturii şi literaturii române în primul secol de afirmare a acestora în limba naţională. (...) Departe de a constitui un moment izolat în evoluţia is-toriografiei, ea se înscrie într-o lungă serie a scrierilor de istorie naţională şi universală, mai întâi în slavonă – limba de cultură medievală în Ţările Române, aseme-nea latinei în Europa occidentală şi centrală, iar apoi în română, în latină şi în alte limbi de cultură ale noilor epoci (neogreaca, polona)”23.

23 G. Mihăilă, în Mihail Moxa, Cronica universală, Bucureşti, Editura

Page 27: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

27

În Transilvania, Simion Ştefan, prelat bisericesc, a susţinut şi a prefaţat traducerea Noului Testament (Alba Iulia, 1648). Predoslovia cătră cetitori conţine câteva „idei de bază naţional-culturale, în acord cu cele ale con-temporanilor din celelalte provincii şi prefigurând unele concepte militante ale generaţiilor viitoare: unitatea tutu-ror românilor..., valoarea cuvintelor cu largă circulaţie, înţelese de întregul popor, şi necesitatea îmbogăţirii ei cu neologisme preluate din marile limbi de cultură”24.

Acestor ctitori ai limbii române literare le aparţine şi primul cronicar în limba română, Grigore Ureche (cca. 1590-1647), cel care a urmărit istoria Moldovei de la începuturi până la 1592 (Letopiseţul Ţării Moldovei), utilizând letopiseţe moldoveneşti în slavonă, care mer-geau „până la domnia lui Pătru vodă Şchiopul (sep-tembrie 1582 – august 1591) şi s-au stinsu”, completându-le cu ştiri din izvoare străine25.

Grigore Ureche este primul cărturar român care a susţinut originea latină a poporului şi a limbii române, recurgând la exemple lexicale: „De la râmleni, cele ce zicem latini: pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găi-nă, ei zic galina; muierea, mulier; fămeia, femina ( de fapt familia); părinte, pater (de fapt, parens,-tis); al nos-tru, noster, şi altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti prea amăruntul, toate cuvintele le-am în-ţelege ş.a.m.d.”.

De asemenea, consacră pagini memorabile unor evenimente istorice şi personalităţi: „Fost-au acest Ştefan

Minerva, 1989, p. 53.

24 G. Mihăilă, Începuturile şi conştiinţa de sine a literaturii române vechi, în vol. Istoria literaturii române. Studii, Bucureşti, Editura Academiei, 1979, p. 66.

25 Vezi ibidem, p. 65.

Page 28: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

28

vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabă a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Amintrelea era un om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie, în-suşi se vârâia ca, văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia”.

În această perioadă, Ţara Românească nu a avut un cărturar de talia lui Ureche, însă a existat un anonim care a tradus şi a îmbinat textele istoriografice existen-te şi, prevăzându-le cu o scurtă introducere referitoare la întemeierea ţării, a alcătuit Istoria Ţării Româneşti, dominată fiind domnia lui Matei Basarab (septembrie 1632 – martie 1654). G. Mihăilă, referitor la acest ano-nim, se întreba: „Să fie acesta Udrişte Năsturel, cum s-a presupus şi pentru traducerea Vieţii lui Nifon şi a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab, sau cineva din preajmă – iată o întrebare la care deocamdată nu s-a putut da un răspuns definitiv”26.

O mare personalitate a secolului al XVII-lea, mitro-politul Dosoftei (1624-1693), originar dintr-o familie aromână, cu o solidă cultură, prin Psaltirea în versuri (tipărită la Uniev, în 1673), precum şi prin transpunerea poetică a Psalmilor, a fost considerat drept primul mare poet român, lăsându-ne versuri remarcabile pe alocuri, unele pătrunse în folclor şi prefigurând poezia lui Budai-Deleanu, Vasile Alecsandri, M. Eminescu şi T. Arghezi: „Cântaţi Domnului în strune, / În cobuz de viersuri bune, / Şi din ferecate surle / Viersul de psalomi să urle, / Cu bucin de corn de buor / Să răsune până-n nuor.” (Psalmul 97).

26 Ibidem, p. 65.

Page 29: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

29

Aşadar, după secole învolburate, care au curmat dur începuturile culturii latine în Dacia, românii, „rămaşi în aria culturală bizantino-slavă, au creat ei înşişi o lite-ratură originală în slavonă, iar atunci când au avut condiţii prielnice, şi în latină sau în italiană, ori chiar în polonă. Marele suflu al Renaşterii şi al Reformei a adus, odată cu tiparul, introducerea în cultură şi în lite-ratură a limbii naţionale, în care, începând de la mijlo-cul secolului al XVI-lea, înregistrăm o evoluţie mereu ascendentă, de la traduceri şi prefeţe programatice, la mari opere istoriografice-narative, ai cărei reprezentanţi de talie europeană sunt Grigore Ureche, anonimii mun-teni, autori ai Letopiseţului Cantacuzinesc şi Cronicii Bălenilor, şi Miron Costin”27, care este şi creatorul poe-ziei lirice şi de meditaţie filosofică, împreună cu Dosoftei. Creaţiile lirice ale lui Dosoftei şi Miron Costin succedă dedicaţiilor slavone versificate „la stemă” (cu-prinse în Molitvelnic slavon, Câmpulung, 1643) ale lui Udrişte Năsturel (c. 1596 – c. 1658) şi româneşti, ale mitropolitului Varlam (? – 1657), cuprinse în Cazania sa (1643), intitulată Carte românească de învăţătură, dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti, şi la svinţi mari, inaugurându-se un viguros curent de pro-pagare a cărţii româneşti. Cazania era adresată către „toată semenţiia românească, pretutinderea ce să află pravoslavnici într-această limbă” şi apreciată prin dis-tinsa realizare artistică, un incontestabil „dar limbii ro-mâneşti”, fiind copiată şi retipărită în toate provinciile româneşti, de mai multe ori.

În concluzie, putem afirma că secolul al XVII-lea a fost marcat de o seamă de cărturari care au scris şi ti-

27 Ibidem, p. 71.

Page 30: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

30

părit lucrări religioase şi laice valoroase; acestea au contribuit la îmbogăţirea culturii şi la dezvoltarea stilului beletristic, fiind citabile în cadrul istoriei literaturii româ-ne. Izbânda limbii naţionale în cultura şi literatura ro-mână s-a datorat traducerilor şi scrierilor în limba ro-mână, care s-au amplificat în secolul al XVII-lea şi s-au diversificat: scrieri religioase, istoriografice, literare, ju-ridice, politice ş.a.

Page 31: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

31

V. Presa românească în secolul al XIX-lea

Oamenii au simţit dintotdeauna nevoia de a se in-

forma, iar mijloacele de documentare în toate domenii-le vieţii publice au fost diferite – orale şi scrise. René de Livois arăta, într-o lucrare destinată presei franceze, că originile acestor mijloace sunt foarte îndepărtate: „Trei-sprezece secole înaintea erei noastre, egiptenii aveau la dispoziţia lor papirusuri de informare, guvernamenta-le sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”28.

În general,ştirile se difuzau oral la greci, pe când la romani era bine o activitate bine structurată: „Astfel po-porul roman dispunea pentru informaţia sa de un jurnal oficial (Acta publica), de un cotidian detaliat (Acta diur-na), de un organ guvernamental (Acta senatus), de un jurnal religios (Acta maxima)”29.

Dintre aceste mijloace de informare, Acta diurna se citeau la Roma şi în provincii şi, „Fără să punem în vreun fel oarecare începuturile presei pe teritoriul patri-ei noastre în legătură cu astfel de substituenţi ai ei, re-ţinem doar faptul că ecouri ale acestor îndepărtate pre-cursoare ale ziarelor moderne trebuie să fi ajuns, prin

28 René de Livois, Histoire de la presse française, I, Des origines à 1881, p. 1 (II, De 1881 à nos jours), Editions Spes-Lausanne, 1965; apud Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 12. 29 Ibidem, vol. I, p. 3. Vezi şi G. Gerota, Ziarele în activitate, în

Aspecte din civilizaţia clasică, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1943, pp. 112-118.

Page 32: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

32

oamenii care veneau de la Roma sau din alte părţi ale lumii romane, până în Dacia”30. Este adevărat că nu avem ştiri asupra legăturilor noastre prin presă cu res-tul lumii, însă, mult mai târziu, datorită faptelor de arme ale lui Mihai-Viteazul, apar în avvisile din străinătate veşti referitoare la campaniile duse împotriva turcilor31. La câţiva ani după tragica moarte a voievodului român, o gazetă din Europa, tipărită şi dată în vânzare în 1609 de Johann Carolus, tipograf din Strasbourg, anunţa citi-torii că le va oferi ştiri asupra evenimentelor din Ger-mania (de Sus şi de Jos), Franţa, Italia, Scoţia, Anglia, Spania, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia, Moldo-va, Turcia etc.32.

Deşi este greu de precizat acum contribuţia româ-nilor la redactarea ştirilor din gazetă, Dan Simonescu admitea, cel puţin pentru epoca lui Mihai-Viteazul, că „Românii au cunoscut şi au dat prilej, încă din secolul al XVI-lea, să se dezvolte în Europa acest gen de peri-odic”33.

Al. Andriescu considera sigur „faptul că se luau ştiri din sursă directă din ţările noastre încă de la tipărirea primelor gazete în Europa”34, iar în secolul al XVII-lea creşte numărul cititorilor gazetelor străine în Transilva-nia, cât şi în Ţările Române, datorită domnilor care erau interesaţi de evenimentele europene ale vremii.

Nicolae Iorga, în Istoria presei româneşti, relevă atenţia acordată în ţările româneşti de cărturari, ci- 30 Al. Andriescu, Op. cit., pp. 12-13. 31 Cf. Dan Simonescu, Periodicele pe teritoriul patriei noastre

înainte de 1829, în Revista bibliotecilor, nr. I, 1967, p. 40. 32 Georges Weill, Le Journal. Origines, évolution et role de la

presse périodique, Paris, 1934, p. 21. 33 Dan Simonescu, Op. cit., p. 3, cf. Dinu Dumitrescu, Mihai

Viteazul, primul corespondent de presă român?, în Ramuri (Craiova), 3, nr. 12, din 15 noiembrie 1966, p. 17.

34 Al. Andriescu, Op. cit., p. 14.

Page 33: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

33

tând, în primul rând, cronicarii: Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce şi Stolnicul Constantin Cantacuzino (pp. 7-8).

Începând cu Constantin Brâncoveanu, care citea „calendare politice” italieneşti, continuând cu Nicolae şi Constantin Mavrocordat, care se referă, într-o scrisoa-re din 25 noiembrie 1740, la ştirile „date de gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena şi din Mantova”, tre-când apoi la condicele de socoteli foarte exacte ale unor domnitori ca Grigore-vodă Callimachi, şi mai ales Grigore Alexandru Ghica, în care sunt prevăzute sume-le exacte alocate cumpărării „gazeturilor”, ştirile aduna-te de Iorga referitoare la interesul cu care era urmărită presa europeană la curţile domnitorilor de la Bucureşti şi Iaşi sunt tot mai numeroase (pp. 9-12)35.

Grigore Alexandru Ghica, pentru a-şi procura anumite periodice, aloca bani din vistieria domnească, după o însemnare din 1777: Gazeta de Altona, Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra, Gasette d'Ultrecht, Gasette des Deux ponts, Wiener Zeitung, Gazeta de Aachen (p. 13).

Tot după N. Iorga reproducem plângerea lui Barbu Ştirbei din 1798: „Mulţi de aci din boieri şi negustori au scris pentru gazeturi, au şi dat bani şi nu au mai venit” (p. 19).

În Transilvania, la sfârşitul secolului al XVIII-lea apar mai multe periodice în limba germană şi maghia-ră, iar la Iaşi, Courrier de Moldavie este considerat pri-mul ziar tipărit în 1790 pe pământ românesc de Dan Simonescu36. 35 Apud Al. Andriescu, Op. cit., p. 14. 36 Dan Simonescu, art. cit., p. 40, şi studiul Primul ziar tipărit pe

Page 34: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

34

Interes prezintă şi cărturarii români din Sibiu care, deşi în condiţii vitrege, s-au străduit să scoată foi peri-odice în limba română: Gazeta românească pentru ţă-rănime (1789), cu titlul exact în limba germană: Ziarul valah pentru ţărani, ziar cunoscut numai din cererea de aprobare redactată în limba germană, conform lui D. Popovici37, Foaie românească pentru economie (1790) şi Vestiri filosofeşti şi moraliceşti (1791), numele lui Ioan Piuariu Molnar legându-se de ultimele două per-soane38.

În schimb, Fama Lipschii apare în 1827 la Leipzig, pentru scurtă vreme, sub redacţia lui I.M.C. Rosetti din Valahia şi Anast. I. Lascăr din Moldova39.

Despre calendarele româneşti, începând cu cel al lui Petru Şoanul, din 1733, şi despre almanahuri am punctat mai înainte. În redactarea acestor calendare şi almanahuri s-au remarcat Paul Iorgovici, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, la care se adaugă cu-legerile periodice: Chrestomaticul românesc (1820) al lui Teodor Racoce şi Biblioteca românească a lui Zaharia Carcalechi (182I), prima revistă lunară apărută în limba română.

În Ţara Românească, cărturarul luminat Dinicu Golescu întemeiază, în 1821, o societate secretă, con-tinuată, în 1827, de Soţietatea literală românească, din

pământul ţării noastre, în Studii şi materiale de istorie medie, I, 1956, pp. 343-351.

37 D. Popovici, Studii literare, I, Literatura română în epoca „luminilor”, Cluj, Editura Dacia, 1972, p. 277.

38 Cf. Iona Bianu, Introducere la Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice româneşti, Bucureşti, 1913, pp. VII-X.

39 Marina Cristescu, Primul ziar românesc: „Fama Lipschii”, în Gazeta literară, nr. 5, febr. 1966.

Page 35: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

35

care făcea parte şi Ion Heliade Rădulescu, care-şi pro-punea, printre altele, şi „fundarea de jurnale scrise în limba naţională”40. În fapt, tot Dinicu Golescu a fost cel care a încurajat apariţia, la Leipzig, în 1827, a ziarului românesc Fama Lipschii şi tot el se va sili să obţină aprobarea oficialităţilor pentru Curierul românesc al lui Ion Heliade Rădulescu, deşi guvernele de la Bucureşti şi Iaşi, instalate după încetarea guvernării fanariote (1823), nu aveau autorizaţia să aprobe apariţia ziarelor în limba română.

Dorinţa profundă a populaţiei româneşti de a avea o presă în limba română a învins acest obstacol, prin apariţia ziarului Fama Lipschii pentru Daţia, la aceasta contribuind şi evoluţia firească a societăţii româneşti.

În această conjunctură politică şi culturală apare la Bucureşti primul ziar în limba română, Curierul ro-mânesc, cu existenţă îndelungată şi „cu rol important în trezirea conştiinţei naţionale a românilor”41. Ziarul apare la 8 aprilie 1929, săptămânal sau bisăptămânal: 8 aprilie 1829 – 16 decembrie 1834; 3 febr. 1836 – 8 noiembrie 1939; 1 ianuarie 1840 – 1 august 1841 şi 8 decembrie 1841 – 19 aprilie 1848 şi 29. noiembrie – 17 decembrie 1859, sub redacţia lui I. Eliad. Începând cu 3 ianuarie 1830, ziarul îşi adaugă subtitlul Gazeta administrativă, comercială şi literară; de la 7 ianuarie 1830, cuvântul literară este înlocuit prin cuvântul politi-că. Între 1830 şi 1847, editează următoarele suplimen-te: Adaos literar la Curierul românesc, Gazeta Teatru-lui Naţional, Muzeu naţional, Curier de ambe sexe.

40 Georges Bangesco, Les Golesco, Paris, 1921, apud Al.

Andriescu, Op. cit., p. 17. 41 Ion Hangiu, Op. cit., p. 101.

Page 36: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

36

După ce Dinicu Golescu obţinuse (în decembrie 1828) aprobarea pentru editarea unui ziar în limba ro-mână, în concordanţă cu programul Societăţii Literare, Ion Heliade Rădulescu tipăreşte, la începutul anului 1829, o Înştiinţare, în care conturează scopul şi conţi-nutul ziarului proiectat: „Într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutări;... aici liniştitul literat şi filozof aduce şi pune în cumpănă faptele şi în-tâmplările lumii” (citat din articol, n.n.). Tot în Înştiinţare, care precede primul număr al gazetei viitoare, se de-plânge situaţia anterioară, când la noi nu exista „acest vestitor de obşte, de atâţia ani cunoscut de neapărată trebuinţă în luminata Evropă”, pe de altă parte, elogia-ză folosul presei în limba naţională: „simţim şi această bucurie de a ne făli în mâinile noastre cu gazeta patrii noastre şi scrisă chiar în limba noastră. Acum poate cineva vedea pe simţitorul român curgându-i lacrămi de bucurie, văzând în toate casele bătrâni, tineri, băr-baţi, femei, învăţaţi şi mai de rând, îndeletnicindu-se şi petrecând cu gazeta în mână şi înmulţindu-şi ideile având cunoştinţă şi ţiind un şir de întâmplările lumii”42.

Din Înştiinţare mai aflăm că ziarul, denumit Curie-rul Bucureştilor, urma să cuprindă: „1. O culegere de cele mai folosite şi interesante lucruri din gazeturile Evropii. 2. Însemnări pentru creşterea şi sporirea litera-turii româneşti. 3. Înştiinţări pentru cele mai folositoare articole ale negoţului. 4. Cele din lăuntru şi sloboade săvârşiţi ale statului nostru, precum şi judecăţi însem-nate, sfaturi şi hotărâri ale Divanului pentru îmbunătăţi-rea patriei: voinţi ale Divanului pentru publicarea a vre-unei pricini ş.c.l.”.

42 Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice

româneşti, Bucureşti, 1913, p. 176.

Page 37: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

37

Primul număr al Curierului românesc se deschide cu Istoria pe scurt a gazetei, în care reia ideea impor-tanţei gazetei în viaţa popoarelor civilizate: „Destul este să vedem aceasta şi să începem încai cei care zicem că suntem floarea neamului a ne fi ruşine să fim mai jos decât pleava celorlalte neamuri”.

Rubricile ziarului se intitulează: Ştiri din năuntru, Ştiri din afară, Înştiinţări, Literatură, Varietăţi. Se vor publica articole şi note cuprinzând noţiuni elementare de istorie, geografie, economie, comerţ, industrie şi administraţie. I. Heliade Rădulescu este autorul artico-lelor de îndrumare, al notelor critice şi conducătorul efectiv al Curierului românesc.

Între 1830 şi 1832, la rubrica Literatură, sunt publi-cate articole de îndrumare, note, recenzii, iar între 1833 şi 1834, sunt publicate o serie de articole intitulate Pen-tru poezie, pentru stil. Tot în paginile ziarului debutează Iancu Văcărescu (Plecarea, 1829), Vasile Cârlova (Păstorul întristat, 1829; Ruinurile Târgoviştii, 1830), Grigore Alexandrescu (Miezul nopţei, 1832), Ion Catina şi alţi poeţi ai generaţiei de la 1848; însuşi Heliade, semnând Eliad sau I. Eliadi, după 1840 Heliade, publi-că poezii, articole de critică literară sau prelucrează texte din literatura franceză, crezând în aportul acesto-ra la dezvoltarea limbii şi literaturii române. Prefaţând Asupra traducţiei lui Omer (1837) de C. Aristia, Heliade foloseşte, pentru prima dată, sintagma de „critică litera-ră”, preocupat fiind de îmbogăţirea literaturii române cu opere pertinente din literatura universală. În acest sens, publică în numărul 4/1843 Chemare către folos, facere de bine şi glorie, iar în 1846 apelul Început de Bibliotecă universală.

Biblioteca universală urma să cuprindă „cei mai remarcabili autori antici şi moderni, ale căror scrieri au

Page 38: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

38

contribuit spre împlinirea faptei cei mari a civilizaţiunii, spre formarea minţii, spre perfecţia omului”43. Heliade era convins că „limba se îmbogăţeşte prin traduceri şi se întinde în toate laturile orizontului ştiinţei şi, făcându-se capabilă a exprima orice cugetare, va de-veni limba viitorului României şi se va înfăţişa splendi-dă şi radioasă literaturii naţionale”.

Heliade a semnat articole de cultură, cu extinsă circulaţie în Muntenia, Moldova şi Transilvania, cu refe-rire la limba literară şi la rolul culturii în activitatea de progres social şi de realizare a autonomiei.

Împotriva celor care susţineau că limba română este o limbă slavă, în Repede aruncătură de ochi asu-pra limbei şi începutului românilor (nr. 87 din 1832) susţine, cu argumente convingătoare, ideea latinităţii limbii române. Interesante sunt şi scrisorile lui Heliade adresate lui Costache Negruzzi (1836) şi Petrache Poenaru (1839), precum şi articolele despre istoria pa-triei şi organizarea statului, scrise de S. Marcovici şi Grigore Pleşoianu. Tot Heliade a cultivat memoria unor cărturari sau scriitori români, tipărindu-le scrierile lor sau articole închinate vieţii şi operei (Paul Iorgovici, D. Ţichindeal, N. Văcărescu, Gh. Lazăr).

De asemenea, din 1829 apar în Curierul românesc poezii de Lamartine, prima parte din Don Quijote de la Mancha de Cervantes, după versiunea franceză a lui Florian, fabule de J.-P. Viennet şi A. Karr, fragmente din scrisorile lui E. Bulwer-Lytton, Al. Dumas, Mme de Genlis, W. Scott, toate traduse de Heliade44.

Între 1 noiembrie 1835 şi decembrie 1836, cu în-trerupere de trei luni (ianuarie, februarie, martie 1836), 43 Datele sunt preluate din Ion Hangiu, Op. cit., pp. 101-102. 44 Cf. Dicţionarul literaturii române, lucr. cit., p. 255.

Page 39: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

39

Heliade tipăreşte revista Gazeta Teatrului Naţional, din care au apărut 13 numere şi care a fost iniţiată de membrii Societăţii Filarmonice pentru a sprijini teatrul şi literatura dramatică în limba română. Deşi repertoriul teatral a cuprins câteva traduceri, „articolele şi cronicile dramatice din G.T.N. constituie primele manifestări im-portante ale criticii teatrale româneşti. La rubrica de cri-tică, Heliade publică un amplu comentariu (Serafimul şi Heruvimul şi Visul) la două din poeziile sale”45.

Apariţia revistei culturale Muzeu naţional, Gazetă literară şi industrială ca supliment al Curierului româ-nesc, de la 5 februarie 1836, condusă tot de Heliade, (săptămânal între febr. 1836 şi aprilie 1837, apoi lunar), a avut scopul de a contribui „la mişcarea pentru răs-pândirea culturii şi a cunoştinţelor ştiinţifice, pentru cul-tivarea unei limbi literare unitare şi pentru susţinerea învăţământului naţional”46. Revista nu a publicat litera-tură propriu-zisă. Între aprilie şi martie 1838, revista a apărut sub redacţia lui Aron Florian.

Muzeu naţional publică articole şi note cuprinzând îndrumări practice din diferite domenii: agricultură, me-dicină, igienă, educaţie, învăţământ, cuvântări rostite de P. Poenaru, T. Maiorescu şi S. Marcovici.

În Curierul românesc din 12 martie 1837, Heliade anunţă: „Ca să nu se precurme însă publicarea a oare-care cunoştinţe de literatură, economie şi industrie, se întocmeşte o gazetă, în locul aceleia a Teatrului, sub titlul de Curier pentru amândouă sexele, care va ieşi de două ori pe an; o dată pentru bărbaţi şi o dată pentru femei”. Curier de ambe sexe, revistă literară şi cultura-

45 Ibidem, p. 387. 46 Ibidem, p. 600.

Page 40: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

40

lă, apare la Bucureşti între anii 1837 şi 1847, fiind re-dactată şi editată de Heliade-Rădulescu. Curier de ambe sexe îşi propune să cuprindă, pentru bărbaţi, ar-ticole de literatură şi industrie şi „oarecari povestiri”, iar pentru femei, „povestiri plăcute şi morale”, articole asu-pra „credinţei, economiei şi bunei ţineri a casei, asupra credinţei copiilor, asupra grădinilor, asupra îmbrăcă-mintei”. Articolul-program mai preciza: „Va avea din când în când şi gravuri de mode atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, însemnări de mobile deosebite, de ca-se, de grădini şi alte asemenea”47. Revista continuă programul iluminist al Curierului românesc, ca înaintaş al presei literare româneşti.

În revistă publică Heliade balada Sburătorul, Că-derea dracilor, Ingratul, cântul I din Michaida, D. Bolintineanu (O fată tânără pe patul morţii, Mihnea şi baba), Iancu Văcărescu, C. Aristia, iar dintre poeţii moldoveni: Gh. Asachi, V. Alecsandri (poezii populare), Al. Donici. Costache Negruzzi tipăreşte poemul Apro-dul Purice, nuvelele Zoe şi O alergare de cai ş.a. Tot aici publică Heliade articolul său Critica literară şi stu-diul Paralelism între limba română şi italiană, de ase-menea, retipăreşte scrisorile sale către C. Negruzzi şi P. Poenaru, precum şi apelul pentru o Bibliotecă uni-versală de traduceri.

Fie prin traduceri, fie prin succinte biografii, sunt în atenţia lui Heliade şi câţiva mari poeţi clasici : Hesiod, Pindar, Sappho, Eschil, Sofocle, Euripide, precum şi Dante, Tasso, Ariosto, însă traduce şi pasaje din George Sand, E. Bulwer-Lytton, E. Legouve, M. Aycard48.

47 Cf. Ioan Hangiu, Op. cit., p. 99. 48 Cf. Dicţionarul literaturii române, p. 252.

Page 41: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

41

Adaos literar la Curierul românesc apare la Bucu-reşti, lunar, între 3 ianuarie 1830 şi decembrie 1831, ca supliment, sub redacţia lui I. Heliade-Rădulescu, în in-tenţia acestuia revista „se va întinde asupra literaturii româneşti, asupra lămuririi şi desăvârşirii limbii, şi prin urmare va cuprinde multe bucăţi şi poezii ce vor sluji de pildă spre desăvârşirea stilului şi a gustului”. Revista trebuie să publice o istorie concentrată a ţării, traduceri şi articole de popularizare a ştiinţelor şi meşteşugurilor. În cei doi ani s-au publicat Meditaţiile lui Lamartine (traduse de Heliade), Nopţile lui Young (traduse de Simion Marcovici), precum şi prelucrări după povestirile lui Marmontel, Bărbatul cel bun şi femeia cea bună şi Regulile sau gramatica poeziei, prelucrare după Lévizac şi Moyssant49.

În Moldova, proprietar şi redactor fiind Gh. Asachi, apare la Iaşi Albina românească. Gazetă politi-co-literară, bisăptămânal (1 iunie 1829 – 3 ianuarie 1835; 3 ianuarie 1837 – 2 ianuarie 1850). După Courrier de Moldavie, tipărit la Iaşi în limba franceză, Albina românească este primul ziar în limba română din Moldova, care, alături de Curierul românesc (redac-tat la Bucureşti) şi de Gazeta de Transilvania (redactată la Braşov de G. Bariţiu), este temelia presei periodice româneşti.

La 17 aprilie 1829, Gh. Asachi publică o Înştiinţare, în care relevă importanţa unui ziar în viaţa modernă a unui popor: „Nu se află astăzi în lumea politică neam, deşi mai mic la număr ca românii, carele întru alte ale sale folositoare instituţii, să nu aibă în limba naţiei un jurnal periodic”. Albina românească îşi propune să pu-blice „politiceşti şi interesante novitale din toate ţările 49 Cf. Ion Hangiu, Op. cit., p. 21.

Page 42: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

42

lumei, buletine de la teatrul războiului, culegeri istorice, literale, morale, filologice, acele despre folositoare aflări, şi mai ales adese se vor împărtăşi din vrednici scriitori povăţuiri despre economia câmpului, despre care, pentru toate timpurile anului, se vor însemna regule după sistema practică în ţările politicite, atât despre mai buna lucrare a pământului, a pometelor, a viilor, a stupilor, a viermilor de mătasă, a velniţelor, a pădurilor, cât şi povăţuirii pentru ferirea şi vindecarea epizotiei (boalei)”50.

Referindu-se la apariţia gazetei în limba română, această „binefacere a culturii”, Eugen Lovinescu con-stata: „Spiritul public era pregătit şi-o aştepta. De n-ar fi fost Asachi şi Eliade s-ar fi ivit poate alţi iniţiatori. Istoria ţine însă seamă numai de fapte şi nu de posibilităţi: meritul lui Asachi rămâne neştirbit, el a tradus în faptă o nevoie simţită”51.

Atât Heliade, cât şi Asachi erau conştienţi că dau curs unei dorinţe foarte vechi a românilor, prin tipărirea celor două ziare în limba română: Curierul românesc şi Albina românească şi o afirmă în înştiinţări.

Gh. Asachi, în Înainte cuvântare, arăta: „Dorinţa celor ce demult poftesc înfiinţarea unui mijloc înlesni-toriu prin carele să poată naţia noastră cunoaşte şi înaintirile mintei omineşti, precum şi cursul întâmplărilor lumei de care tot omul atârnă, astăzi să plineşte prin publicaţia acestei gazete”52. „Dorinţa aceasta era a lui Molnar, Iorgovici, Micu, Şincai şi Maior, a lui Ionică

50 Apud ibidem, p. 31. 51 Eugen Lovinescu, Gh. Asachi. Viaţa şi opera sa, Editura „Casei

şcoalelor”, 1927, p. 159. 52 Înainte cuvântare, Albina românească, nr. 1, din 1 iunie 1829, p.

1.

Page 43: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

43

Tăutu din Moldova, a lui Dinicu Golescu şi I.M.C. Rosetti, a tuturor acelora care trebuiau să se informeze din gazetele străine, cu umilinţa în suflet, asupra unor fapte care se petreceau pe pământul ţării lor, sau de care era legată propria lor patrie.”53

În paginile gazetei, de-a lungul timpului, au apărut poezii cu caracter educativ, moralizator, cultivate de Gh. Săulescu, D. Gusti, Gh. Sion; s-au publicat fabule, compuse de Gh. Asachi, Al. Donici, G. Sion ş.a., nuve-listică de inspiraţie şi teatru, cronici şi recenzii literare semnate de Gh. Săulescu, T. Codrescu sau A. Galice. Au mai colaborat, alături de Asachi, cu versuri şi proză: Iancu Văcărescu, C. Stamati, T. Stamati, C. Aristia, I. Heliade Rădulescu, Al. Hrisoverghi, N. Dimachi, V. Pogor, I. Poni, Gr. Alexandrescu, Cezar Bolliac, D. Ralet, N. Istrati, C. D. Aricescu, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Al. Pelimon, Gh. Nicoleanu, E. Winterhalder ş.a.54.

În Albina românească au apărut puţine traduceri (din Tasso, Hugo, Silvio Pellico ş.a.), prioritatea având-o operele scriitorilor autohtoni. Informaţiile politi-ce sunt preluate din gazetele străine (ruseşti, austriece) şi, mai rar, din cele franceze sau engleze, urmărindu-se mersul politicii europene, se discută des-coperirile ştiinţifice, istoria unor popoare sau se dau informaţii geografice. Participarea la crearea stilului publicist a fost unul din marile câştiguri morale ale Albi-nei româneşti.

Alăuta românească, revistă literară, a apărut ca supliment al ziarului Albina românească la Iaşi, fiind

53 Al. Andriescu, Op. cit., pp. 20-21. 54 Cf. Dicţionarul literaturii române, p. 12.

Page 44: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

44

cunoscute opt numere între 14 martie 1837 şi februarie 1838, ultimul număr purtând data de 2 februarie 1838, iar în seria a doua, începută la 1 iulie 1838, au apărut cinci numere (la 1 şi la 15 ale lunii), avându-l ca redac-tor pe Mihail Kogălniceanu. După modelul Curierului de ambe sexe al lui Heliade, Kogălniceanu a încercat să transforme revista într-un mijloc de informare a cititori-lor asupra „producturilor duhului cele mai nouă şi mai interesante” din literatura europeană a vremii, totodată, să stimuleze şi creaţia literară originală, pe baza istoriei şi a tradiţiilor populare, creaţie pusă în slujba idealului redeşteptării naţionale. Kogălniceanu, ca redactor al suplimentului literar (în partea a doua), anticipează pro-gramul revistei Dacia literară (1840): „Alăuta, scrie Kogălniceanu, va cuprinde numai articole de literatură a limbei noastre şi altor străine, care unii din ai noştri tineri literatori au binevoit a giurui de a ni le împărtăşi”. În numărul 2, enunţă ideea necesităţii cunoaşterii te-meinice a trecutului, a obiceiurilor şi a tradiţiilor din care „va trebui să înflorească o literatură originală”, pătrunsă de „duhul naţional”. Cu tot efortul lui Kogălniceanu, al lui Negruzzi şi al altor tineri scriitori, Alăuta românească „se desprinde cu greu de sub tirania gustului evoluat al cititorului epocii, care cerea în primul rând traduceri uşoare, cu un vădit colorit de anecdotă” (N. Cartojan)55.

Alăuta românească publică traduceri din Burger şi Schiller (M. Kogălniceanu), Martial (Gh. Asachi), proză din Magasin... (M. Kogălniceanu), versuri (Gh. Asachi, M. Cuciureanu), biografii (C. Negruzzi, Daniil Scavinski), articolul filologic pe marginea Catehismului lui Neofit Scriban (M. Kogălniceanu), unde propune în-locuirea alfabetului chirilic cu cel latin.

55 Apud Ion Hangiu, Op. cit., p. 28.

Page 45: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

45

Revista este suprimată de Mihail Sturdza, din cau-za publicării părţii a doua din Filosofia visului, care fă-cea aluzie la Kotzebue, consul ţarist.

Gazeta de Transilvania, primul ziar politic şi cultu-ral al românilor din Transilvania, apare la Braşov, săp-tămânal (12 martie 1838 – 30 decembrie 1842, 2 iulie 1858 – 30 decembrie 1860, 13 octombrie 1918 – 1 ia-nuarie 1954), bisăptămânal ( 4 ianuarie 1843 – 17 mar-tie 1849, 1 decembrie 1849 – 1 iulie 1858, 7 ianuarie 1861 – 30 decembrie 1879), de trei ori pe săptămână (1 ianuarie 1880 – 1 aprilie 1884), zilnic (4 aprilie 1884 – 26 septembrie 1917), primul redactor fiind Gh. Bariţiu.

De la 3 ianuarie 1849, apare cu titlul Gazeta tran-silvană, iar de la 1 decembrie 1849, Gazeta Transilva-niei. Ziarul a avut o existenţă de peste o sută de ani şi s-a situat, de la început, pe poziţii democratice şi ilumi-niste de ocrotire a intereselor naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania.

În articolul-program din primul număr al ziarului, Gh. Bariţiu preciza importanţa unui ziar în viaţa socială şi culturală a poporului: „Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştin-ţelor, împărtăşirea ideilor la toate clasele de oameni, atrag astăzi toate naţiile, toate stăpânirile cele înţelepte şi părinteşti; mijloacele la acestea sunt cărţile, literatu-ra, scrierile periodice lăţite şi propovăduite la toţi”. O foaie politică în limba naţională a românilor, spune Bariţiu, aduce mari foloase, căci „renaşterea unei naţii pe o cale mai uşoară şi mai scurtă nu este astfel cu pu-tinţă decât prin însuşi lucrarea şi îmbogăţirea literaturii sale”56. Se militează pentru traduceri din alte literaturi şi

56 Apud ibidem, p. 52.

Page 46: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

46

culegerea folclorului în opera de cultivare a limbii şi de dezvoltare a creaţiei literare. O activitate susţinută de recunoaştere a egalităţii în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare, pentru înlăturarea privilegiilor feudale şi pentru unirea tuturor românilor într-un stat naţional a desfăşurat zia-rul în perioada pregătirii revoluţiei de la 1848, motiv pentru care este suspendat în martie 1849. Bariţiu re-fuză în februarie 1850 să retracteze afirmaţiile despre revoluţia de la 1848, astfel este înlocuit cu Iacob Mureşianu, care temperează nuanţa articolelor.

Rubricile Gazetei de Transilvania se intitulează în 1852: Monarhia austriacă, Depeşi telegrafice, Ţara ro-mânească, Moldova, Cronica străină şi Foiletonul. Principalii colaboratori ai gazetei au fost: Andrei Mureşeanu, Timotei Cipariu, Ion Maiorescu, Damaschin Bojincă, Al. Papiu-Ilarian, August Treboniu Laurian, I. H.-Rădulescu, C. Negruzzi, I. Slavici, Ion Pop Reteganul, G. Bogdan-Duică. După 1900, ziarul are un caracter preponderent informativ57. De menţio-nat este că gazeta, de la începutul anului 1852, se va tipări cu litere latine, ortografia adoptată fiind aceea a lui Timotei Cipariu, criticată de Titu Maiorescu în artico-lul său Limba română în jurnalele din Austria (1868), după care se va renunţa la greoaia ortografie cipariană.

Ziarul fondat de Bariţiu a fost organul de presă esenţial al vieţii intelectuale din Transilvania, care a mili-tat pentru o cultură naţională şi populară, cu o origine autohtonă, apropiindu-se, astfel, de curentul de la Dacia literară, dar deosebindu-se prin susţinerea ideilor ilumi-

57 Ibidem.

Page 47: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

47

niste şi prin cultul pentru cultura germană, pe cea fran-ceză considerând-o prea revoluţionară. După 1870, „alături de alte publicaţii periodice (Telegraful român, Al-bina Carpaţilor, Observatorul, Tribuna), Gazeta de Transilvania a sprijinit, mai ales prin intervenţiile publicis-te ale lui G. Bariţiu, I. Mureşianu şi mai târziu, ale lui G. Bogdan-Duică, orientarea spre realismul popular, speci-fică literaturii din Transilvania”58.

Foaie literară apare la Braşov, săptămânal (1 ia-nuarie – 24 iunie 1838, în total 26 numere), avându-l redactor pe G. Bariţiu şi editor pe I. Gött, ca supliment al Gazetei de Transilvania. Cei doi îşi propun să edite-ze o „publicaţie literară”, care să dovedească „cum că limba românească este destoinică de a se putea de-plini, regula ca şi oricare alta: şi încă cu atât mai mult, cu cât are izvoare mai bogate, pe maica şi surorile sa-le, de unde să se poată ajutora”. G. Bariţiu publică, în primul număr, editorialul De la redacţie şi articolul Tra-ducere, reluând, în primul articol, ideile din Înştiinţare literară, iar în al doilea elogiază rostul traducerilor în dezvoltarea limbii: „Meritul traducătorilor buni este ma-re, îmbogăţirea limbii prin traduceri de treabă şi desco-perirea vistieriilor din literatura altor popoare, acestea sunt meriturile lor”59. El încurajează „a se culege odată cântecele osienilor şi a barzilor româneşti”.

Tot ca supliment al Gazetei de Transilvania apare la Braşov, Foaie pentru minte, inimă şi literatură (2 iulie 1838 – 24 februarie 1865, cu întreruperi), care continuă Foaie literară, avându-i ca redactori pe Bariţiu (1838-1849) şi pe Iacob Murăşianu (1850-1865), iar ca editor pe I. Gött. În paginile ei sunt dezbătute, în spirit iluminist, probleme legate de emanciparea culturală şi 58 Dicţionarul literaturii române, p. 384. 59 Cf. Ion Hangiu, Op. cit., p. 144.

Page 48: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

48

politică a poporului român, de afirmarea individualităţii prin limbă şi cultură, de organizare a teatrului şi a învă-ţământului românesc; publicaţia încurajează literatura originală, stimulează culegerea folclorului, realizează o legătură mai strânsă între scriitorii români de pe întreg cuprinsul ţării60, îndeplinindu-şi, astfel, un rol important în dezvoltarea culturii româneşti.

Expatriatul, publicaţie democratică, apare la Braşov, bisăptămânal (25 martie-10 iunie 1849), când erau sus-pendate Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură, deoarece Gh. Bariţiu a refuzat să re-nunţe la ideile revoluţionare exprimate cu prilejul eveni-mentelor de la 1848-1849. Redactor şi editor este Cezar Bolliac în spiritul romantic al epocii: „Astăzi este o singu-ră luptă în toată Europa: este lupta între Libertate şi Ti-ranie, între populi şi dinastii. Dinastiile se strâng şi îşi dau mâna din toate părţile spre a-şi propti tronurile, ce se surpă, şi toată speranţa ce le-a mai rămas este neîn-ţelegerea şi învrăjbirea popoarelor între dânsele”. Bolliac susţine cerinţa înţelegerii tuturor revoluţionarilor în lupta împotriva despotismului şi anarhiei. Constantin Bacalbaşa, vorbind despre începuturile presei româ-neşti, în lucrarea sa Ziaristica română din zilele noastre, afirma: „când ţările române au putut avea ziare naţiona-le, acestea n-au fost numai gazete politice. (...) Presa română de orice culoare politică, dar mai ales presa cu-rentelor democratice a fost o presă aprig naţionalistă”61.

Cezar Bolliac a reprodus, în limbile română şi ma-ghiară, Proclamaţia de la Izlaz din Foaie pentru minte, 60 Dicţionarul literaturii române, p. 384 ş.u. 61 Apud Sultana Craia, Presă şi societate la români. O istorie a

mentalităţilor în periodicele româneşti, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2006, p. 12, citat din C-tin Bacalbaşa, Ziaristica română din zilele noastre, anexă a Istoriei presei româneşti, autor N. Iorga.

Page 49: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

49

inimă şi literatură. În ziar s-a scris cu caractere semichirilice.

Al. Andriescu62, cercetând limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, ajunge la următoarele concluzii asupra dezvoltării stilului publicistic în limba română literară din perioada 1829-1860:

a) Până la 1840, „stilul publicistic apare puţin dife-renţiat de celelalte stiluri ale limbii. Din cauza conţinutu-lui foarte variat, presa este, la începuturile ei, un exce-lent mijloc de difuzare a terminologiei ştiinţifice, tehnice, administrative şi politice în cercurile cele mai largi ale cititorilor şi contribuie, în acelaşi timp, la fixarea normelor unice ale limbii române literare. Se văd progrese eviden-te în adaptarea neologismelor şi eliminarea treptată a unor fonetisme şi particularităţi gramaticale vechi şi regi-onale, cu toate că se mai întâlnesc numeroase oscilaţii. Se fixează o parte din terminologia tehnică folosită în presă şi, de asemenea, se înmulţesc formulările gazetă-reşti specifice ştirilor interne şi externe.

b) Înmulţirea speciilor gazetăreşti, între anii 1840-1860, apariţia articolelor de fond, a foiletoanelor, a reportajelor şi a cronicilor, alături de articolele de po-pularizare a ştiinţei, în descreştere în această perioadă, abandonarea tonului oficial contribuie la adâncirea de-osebirilor dintre stilul publicistic şi celelalte. Pe lângă mijloacele dezvoltate în cadrul stilului publicistic, în această perioadă creşte şi numărul elementelor îm-prumutate din alte stiluri. (…)

c) Diferenţierea stilului publicistic întregeşte limba română literară cu aspect nou, important. Stilul publicis-tic (…) exercită o influenţă tot mai sensibilă asupra acestora, restituind împrumuturile cu valori noi, îmbinări recunoscute înainte”63. 62 Al. Andriescu, Op. cit., pp. 121-122. 63 Ibidem.

Page 50: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 51: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

51

VI. Dacia literară – moment remarcabil în evoluţia publicisticii

româneşti

Dacia literară, publicaţie periodică apărută la Iaşi, în 1840, trimestrial (ianuarie-iunie 1840), este prima revistă literară în adevărata accepţie a sintagmei, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. „Cu toate că pe co-perta tomului I (care însumează cele trei numere apă-rute) figurează ca date limită ianuarie-iunie, în realitate, revista a apărut la 19 martie 1840 şi a fost interzisă la 23 august, acelaşi an”64.

Deşi, se pare, s-a revenit asupra suspendării, re-dactorul a considerat inoportună continuarea publicării revistei, scoţând-o, în 1859, în a doua ediţie, cu carac-tere latine.

În Introducţie, Kogălniceanu aduce un omagiu edi-tării unor „foi periodice”, considerate ca publicaţii de răspândire a ideilor de progres social şi cultural, de propagare a cunoştinţelor ştiinţifice, dar crede că erau dominate de politică (înţelegând politica oficială a gu-vernului) şi aveau o pronunţată „coloră locală”, de ace-ea simţea nevoia unui organ de presă pentru toată lu-mea, „o foaie românească”, ce „s-ar îndeletnici cu pro-ducţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”65.

64 Dicţionarul literaturii române, p. 257. 65 Ibidem.

Page 52: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

52

Redactorul fixează obiectivele şi principiile călăuzi-toare ale Daciei literare: I. „o foaie care, părăsind politi-ca, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională”; 2. o foaie care să publice „lucrări din orice parte a Daciei, cu condiţia ca ele să fie bune”; 3. o critică nepărtinitoa-re a operelor, criticându-se „cartea, iar nu persoana”. În viziunea lui Kogălniceanu, Dacia literară avea drept „ţăl... realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Dacă în 1837 Heliade-Rădulescu îndemna să se scrie cât de mult, imitaţia devenise, în 1840, „o manie primejdioasă”, deoarece „omoară... duhul naţional”, iar „traducţiile nu fac o literatură”. Se impunea, deci, crearea unei litera-turi originale66. În consecinţă, Kogălniceanu le sugera scriitorilor să se inspire, în operele lor, din istoria popo-rului, din tradiţiile şi obiceiurile neamului românesc, din frumuseţile patriei – destule şi variate. „Istoria noastră, scrie Kogălniceanu, are destule fapte eroice, frumoase-le noastre ţări sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Foaia noastră va primi cât se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele”. Dacia literară trebuia să devină „un repertoriu general al literaturei româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, mun-teni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”.

Ideile expuse în Introducţie aparţin unei generaţii, reprezentând orientarea şi spiritul angajat al celor mai ilustrative personalităţi ale culturii şi literaturii româneşti

66 Ion Hangiu, Op. cit., p. 107.

Page 53: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

53

din epocă, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, care sunt sinteza idealurilor unei generaţii. În Dacia literară au apărut pentru prima dată nuvela Alexandru Lăpuşneanul, povestirea O alergare de cai şi studiul Cântece populare a Moldaviei, de Costache Negruzzi, Buchetiera de la Florenţa, de Vasile Alecsandri, Anul 1840, de Gr. Alexandrescu, eseul Nou chip de a face curte, de Mihail Kogălniceanu, şi o traducere a aceluiaşi autor, poezii de Gh. Asachi şi Costache Stamati, fabule de Al. Donici şi articolele lui I. Heliade-Rădulescu: Des-pre autori, Pseudonime şi Despre satiră.

În perspectivă istorică, Dacia literară, apreciată ca manifestare reprezentativă a vremii, ca revistă, „reflec-tă preocupările intelectuale şi sensibilitatea unei epoci, simbolizând o unitate etnică, lingvistică, teritorială. Adoptând denumirea care evoca o străveche unitate, revista milita implicit pentru realizarea independenţei, pentru unitatea culturală şi naţională a vechii Dacii”67.

Dacia literară, revistă literară românească de vază, a pus bazele unei direcţii naţionale, a sistematizat şi, parţial, a concretizat, pentru prima dată, orientarea că-tre o critică obiectivă, fantezia ideologiei literare avan-sate şi valoarea beletristicii cuprinse în paginile sale, înrâurind hotărâtor progresul de mai târziu al culturii româneşti.

Programul Daciei literare este continuat de Arhiva românească, Propăşirea, România literară, Revista română, precum şi de alte publicaţii care se adaptează curentului istorico-popular al specificului naţional în lite-ratura română.

67 Dicţionarul literaturii române, p. 258.

Page 54: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

54

Arhiva românească, foaie retrospectivă şi trimes-trială, este prima colecţie de documente istorice şi lite-rare tipărite şi apare la Iaşi (1840: vol. I, fascicola I; 1841: vol. I, fascicola II; 1845: vol. II), iar în anii 1860 şi 1862 apare ediţia a doua, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. Referindu-se la poema Zlatna a poetului german Martin Opitz, care proslăvea unitatea limbii şi a poporului român, M. Kogălniceanu atenţiona asupra folosului cunoaşterii limbii şi a istoriei poporului român: „Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpe-tenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre... Întrebaţi dar istoria, şi veţi şti ce suntem, de unde venim şi unde mergem”68. În revistă sunt publicate fragmente din cro-nicile lui Gh. Şincai (Istoria românilor şi a mai multor neamuri, 1840; Prologul lui Ştefan cel Mare şi Despre necrologul lui Ştefan cel Mare, 1841), traduce docu-mente referitoare la istoria Moldovei, recenzează car-tea lui August Treboniu Laurian şi alte lucrări de istorie şi filologie.

Propăşirea, foaie ştiinţifică şi literară, apare la Iaşi (9 ianuarie – 29 octombrie 1844, în total 42 de nume-re), sub redacţia lui M. Kogălniceanu69. Redactori mai sunt: V. Alecsandri, Ion Ghica şi Panaiotă Balş, foşti colaboratori ai Daciei literare, urmărind trezirea „unui interes mai viu pentru ştiinţă şi naţiune” şi este organi-zată pe trei „secţii”: 1. Ştiinţe exacte, 2. Ştiinţe morale şi politice, 3. Literatura românească, fiecare „secţie” având redactorul ei. Propăşirea este prima revistă lite-rară din Moldova cu caracter enciclopedic, tratând pro-bleme de artă, lingvistică, viaţă socială, învăţământ,

68 Cf. I. Hangiu, Op. cit., p. 46. 69 Cf. ibidem, p. 46 şi 249.

Page 55: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

55

drept, administraţie, istorie, economie, industrie, co-merţ, ştiinţe în general, medicină, agricultură, geografie ş.a., reunind colaboratori din Moldova, Ţara Româ-nească şi Transilvania. Sunt publicate poezii ale lui V. Alecsandri, A. Donici, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, A. Mureşanu, I. Văcărescu, de aseme-nea, proză: V. Alecsandri, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, I. Ghica, C. Negruzzi, C. C. Aristia ş.a. Se publică şi traducerea poeziei Satira către mintea mea a lui Antioh Cantemir. În octombrie este arestat M. Kogălniceanu şi revista este suprimată sub pretextul publicării povestirii Toderică, de Negruzzi, şi el surghiu-nit la moşia sa. Ca şi Dacia literară, Propăşirea repre-zintă „un moment luminos în dezvoltarea conştiinţei de sine a unui popor vitregit de istorie” (Paul Cornea)70.

România literară, foaie periodică, sub direcţia lui Vasile Alecsandri, apare la Iaşi, săptămânal (între 1 ia-nuarie şi 3 decembrie 1855). Revista continuă progra-mul Daciei literare şi al Propăşirii. După aceste două reviste, România literară este, alături de Steaua Dunării (1855-1860) şi de Revista română (1861-1863) a lui Al. Odobescu, cea mai importantă revistă care militează pentru originalitate, spirit critic şi progres. Îndemnând să publice „numai articole originale de literatură”, noua publicaţie deschide, în acelaşi timp, coloanele sale şti-inţelor pozitive şi celor mai bune traduceri „atingătoare de descoperirile folositoare a veacului nostru”. Publică articole despre istoria patriei şi economie politică, „romanuri originale”, descrieri de călătorie, poezii popu-lare şi „tot ce este menit a răspândi lumini, a aduce plăcere cititorilor şi a dezvolta limba românească cu un

70 Apud ibidem, p. 250.

Page 56: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

56

chip măsurat şi înţelept”71. Colaborează scriitori moldo-veni şi munteni: N. Bălcescu, C. Negruzzi, Al. I. Odobescu, D. Bolintineanu, Alecu Cantacuzino, V. Alecsandri, Alecu Russo, Dimitrie Ralet ş.a.

Revista română. Pentru ştiinţe, litere şi arte, apare la Bucureşti lunar (aprilie 1861 – noiembrie 1863, în total, 24 numere, trei volume), al cărei director este Al. I. Odobescu şi care are ca redactori pe G. Creţeanu, Radu Ionescu, D. Berindei, I. I. Fălcoianu, P. Iatropol, Pană Buescu, C. Aninoşanu, A. Gianni, Gr. I. Lahovari, N. Gr. Racoviţă. Periodic cu profil enciclopedic, Revista română îşi propune să răspândească în public „cultura ideilor şi gustul artelor, noţiuni despre toate ramurile ştiinţei: literatura, istoria, jurisprudenţă, filozofia, artele, ştiinţele exacte şi naturale” şi să deştepte în inimile ti-nerimii române „o nobilă emulaţiune” întemeiată pe idei şi pe cunoştinţe serioase, în scopul dezvoltării spiritua-le şi formării opiniei care, împreună, vor „aduce ţara noastră la o adevărată civilizaţie”.

Publică, îndeosebi, studii de astronomie, geologie, medicină, economie, sociologie, drept, istorie, arheolo-gie, filologie etc., semnate de redactorii publicaţiei şi de alţi colaboratori. Aici îşi tipăreşte Odobescu observaţiile şi descoperirile cu caracter istoric şi filologic făcute în călătoria documentară la mănăstirile din judeţul Vâlcea (Despre unele manuscripte şi cărţi tipărite, aflate în mănăstirea Bistriţa, districtul Vâlcea, în România) prin-tre care Psaltirea slavo-română din 1577 a diaconului Coresi şi almanahul astrologic Foletul novel (Foletul novel şi calendarele lui Constantin Brâncoveanu), pre-cum şi eseul istoric Câteva ore la Snagov, lucrare ori-

71 Ion Hangiu, Op. cit., p. 298.

Page 57: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

57

ginală în bibliografia românească de specialitate, „un amestec de proză descriptivă şi istorică, de erudiţie şi umor” (T. Vianu), precum şi note istorice. Aici publică Odobescu lucrarea lui N. Bălcescu: Românii supt Mihai Voievod Viteazul. Tot aici publică V. Alecsandri, Al. Donici şi sunt republicaţi V. Cârlova, A. Russo ş.a.72.

Steaua Dunării, jurnal politic, literar şi comercial, apare la Iaşi, de trei ori pe săptămână (1 octombrie 1855 – 3 martie 1856; 22 mai – 11 septembrie 1856; 1 noiembrie 1858 – 5 noiembrie 1860), redactori: M. Kogălniceanu (1856-1860), V. Alecsandri ş. a. Între 14 decembrie 1856 şi 1 mai 1858 apare şi o ediţie în limba franceză (L`Etoile du Danube). De la 2 ianuarie 1859, Steaua Dunării fuzionează cu Zimbrul şi Vulturul, apă-rând în continuare cu titlul Steaua Dunării. Zimbrul şi Vulturul73.

Ziarul urmăreşte, după cum spunea Kogălniceanu în numărul din 1856, să menţină poporul român „într-o conştiinţă lămurită şi continuă” despre „politica naţiona-lă”, sintetizată în sintagmele: „Autonomia principatelor” şi „Unirea principatelor”, Steaua Dunării fiind jurnalul Unirii, iar Unirea, unicul fel în situaţia de „a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate”. Ca ziar literar, se alătură opiniilor şi tendinţelor României litera-re (1855) prin aspiraţiile: „literatura românească să se adape la izvoarele naţionalităţii, adică la istoria, mora-vurile şi credinţele ţării noastre. Vom combate dar din toate puterile noastre direcţia falsă ce o parte din scrii-torii de astăzi încearcă a da limbii şi literaturii... Supuind scrierile noastre la apreciaţia altora, şi aceasta fără res-

72 Ibidem, p. 282. 73 Ibidem, p. 326.

Page 58: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

58

tricţie, vom judeca şi noi scrierile altora; căci critica s-a făcut neapărat mai ales în timpul de faţă”. Înfierând „ig-noranţa şi mediocritatea ascunse sub cuvinte răsună-toare”, Steaua Dunării participă la crearea spiritului cri-tic, evidenţiat în programul Daciei literare (1840).

În jurnal sunt publicate versuri, proză, articole şi recenzii, la rubricile „ştiinţe şi arte”, „literatură”, „biblio-grafie”. Colaborează: V. Alecsandri (Hora Unirei, 1856), Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Alecu Russo ş.a.74.

Tot în această perioadă apare la Bucureşti primul cotidian românesc: România – Gazetă politică, indus-trială, comercială şi literară (2 decembrie – 31 decem-brie 1838), avându-i ca redactori pe F. Aaron şi G. Hill. Din înştiinţarea de la 20 decembrie 1837 aflăm că „omul este curios din natura sa, voieşte să cunoască întâmplările lumii... doreşte să cunoască orice aflare şi născocire”; „dar omul este şi nerăbdător”; „numai o ga-zetă cotidiană care să ese în toate zilele, poate să mul-ţumească curiozitatea şi nerăbdarea”. Despre acest ziar, N. Iorga scria că „face onoare epocii în care a apărut”, deoarece are convingerea că „o astfel de ga-zetă a ajuns a fi o trebuinţă”.

Conducătorii ziarului expun în Înştiinţare programul ce reieşea din subtitlul cotidianului şi „cheamă şi roagă pe oricare român, literat cu râvnă ca, prin articolele po-trivite cu planul său, să binevoiască a lua parte la uşu-rarea oştenilor sale”. În raport cu partea literară, infor-maţiile politice, industriale şi comerciale sunt preponde-rente. Apar, totuşi, „analizuri” de cărţi noi apărute, spec-tacole de teatru şi „tot ce se coprind în sfera întinsă a literaturii”. Colaboratori: V. Alecsandri, C. Negruzzi, Gr.

74 Cf. ibidem, p. 326.

Page 59: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

59

Alexandrescu, M. Kogălniceanu, St. Stoica, P. Poenaru. Peste timp, atât Gh. Bulgăr, cât şi Vasile Netea au rele-vat contribuţia primului cotidian românesc, România, la dezvoltarea stilului publicistic75.

Tot la Bucureşti apare România – Jurnal politic, comercial şi literar, bisăptămânal (2 aprilie – 25 octom-brie 1857), cumulând 48 de numere, cu o întrerupere între 6 august şi 10 septembrie, deoarece publicase articolul Presa străină despre Principate. Este o revistă unionistă, redactată de un comitet, printre membrii acesteia numărându-se G. Sion şi C. Bolliac. În Româ-nia sunt publicate versuri şi articole de propagandă po-litică: C. Bolliac, La România, G. Baronzi, Deputatul, G. Creţeanu, Imn în onoarea Unirii, N.T. Orăşanu, Româ-nia, Curcubeul ş.a.76.

La Iaşi, sub redacţia lui B.P. Hasdeu apare Româ-nia. Foaia de istorie română, săptămânal (18 noiembrie 1858 – 26 ianuarie 1859), apare în 8 numere. Hasdeu propune un program cu reale interese enciclopedice: articole de istorie, filosofie, ştiinţe naturale, arheologie, literatură naţională, literatură străină. Programul se limi-tează la articole de politică unionistă, note închinate poeziei populare, etnografiei, precum şi la câteva sce-ne din Istoria modernă a patrioţilor români, cu care de-butase în ziarul Zimbrul şi vulturul77.

O evaluare retrospectivă a presei apărute între anii 1829 şi 1860 relevă faptul că, după ce fusese făcut în- 75 Gh. Bulgăr, O contribuţie la dezvoltarea stilului publicistic,

„România”, primul nostru cotidian (7 ianuarie-31 decembrie 1838), în LL, 1960, vol. IV; Vasile Netea, „România”, primul cotidian al poporului român. Extras din Studii. Revistă de istorie, 1966, tom 19.

76 Cf. Ion Hangiu, Op. cit., p. 292. 77 Ibidem, p. 292.

Page 60: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

60

ceputul presei în limba română, idealul a stat sub sem-nul afirmării conştiinţei naţionale şi al idealului unirii, s-a militat pentru şcoala în limba română, pentru o literatu-ră cu specific naţional şi pentru un teatru naţional, în-treaga activitate a presei scrise urmărind culturalizarea poporului român.

După ani, Mihail Kogălniceanu, întreprinzând o apreciere retrospectivă a presei româneşti, ajunge la unele consideraţii captivante: „În zilele noastre spiritul a ajuns a fi o putere atât de mare şi câteodată chiar mai grozavă decât oricare alta. Spiritul acesta se manifestă prin opinia publică, iar din organele cele mai principale ale opiniei publice, presa în general şi presa periodică sau jurnalismul în special. Presa este ehul prelungit al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulţimei răsună până la marginile lumei civilizate. Prin presă tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descoperă în vreo parte a lumei civilizate, se răspândeşte în toată întinde-rea globului şi se face proprietate omenirei întregi. Nu nedrept s-a zis că presa, şi mai ales presa periodică, gioacă în domeniul inteligenţei rolul ce l-a avut maşina de aburi, aplicată la drumurile de fier, gioacă în lumea materială, ea lucrează a uni popoarele prin legătura puternică a ideilor... ea... pregăteşte aşa triumful frater-nităţii universale care într-o zi viitoare are a face din tot neamul omenesc o singură familie mare”78.

Constatăm că M. Kogălniceanu apreciază mult presa, anticipând, totodată, unele aspiraţii ale acesteia,

78 Mihail Kogălniceanu, apud Gh. Bulgăr, Despre limba şi stilul

primelor periodice româneşti, în Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1958, pp. 76-77.

Page 61: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

61

care se vor manifesta intens peste ani. Tot el, privind retrospectiv presa românească, discuta, în 1855, des-pre „Drumul inteligenţei odată deschis de Curier şi de Albina”, după care au apărut „noi campioni” ai culturii şi ai naţionalităţii, citând: Foaia duminecii, Gazeta de Transilvania, Muzeul Naţional, Curiosul, România – „cea dintâi gazetă zilnică” – Pământeanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul românesc, Alăuta românească, Foaia sătească, Osiris, Dacia literară, Ar-hiva, Spicuitorul, Dunărea79 etc.

Enumerarea lui Kogălniceanu reliefează publicaţii-le româneşti apărute în circa două decenii şi jumătate, perioadă în care presa iese repede din naivitate şi se impune cu întreaga forţă a unei vioiciuni adolescentine. Este de evidenţiat nivelul limbajului publicistic în aceas-tă perioadă, când se militează şi pentru „litere latineşti care ar sta mai bine pe toaleta noastră”80 şi se stimu-lează corectitudinea, simplitatea, unitatea „în cuget şi simţiri”, dar şi evitarea oricăror excese.

În această perioadă se intensifică şi se diversifică publicaţiile, încep să se delimiteze genurile publicistice, apar rubricile fixe, tiparul se perfecţionează şi putem vorbi, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, de „profesionalizarea” situaţiei jurnalistului şi de apariţia presei moderne în România.

79 M. Kogălniceanu, Op. cit., p. 78. 80 Vezi Gh. Bulgăr, St. cit., p. 84.

Page 62: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 63: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

63

VII. Publicistica paşoptistă

În această primă etapă a presei în limba română s-au impus câteva publicaţii care vor conta mult pentru destinul presei, cât şi pentru întreaga compoziţie a cul-turii naţionale. Este vorba de Dacia literară (1840) şi Propăşirea (1844) în Moldova, legate de Mihail Kogălniceanu, de Gazeta de Transilvania (1838) din Braşov, redactată de Gh. Bariţiu, şi de Magazin istoric pentru Dacia (1845), operă a lui N. Bălcescu şi August Treboniu Laurian (Bucureşti).

Revoluţia de la 1848, care a cuprins multe ţări eu-ropene, s-a bucurat de o presă perseverentă în Ţările Române. Astfel, apar în perioada revoluţiei în ţară: Pruncul român (12 iunie – 11 septembrie 1848), ziar politic şi literar (Bucureşti), sub redacţia lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder, care militează pentru apărarea „in-dependenţei naţionale” în articole ca Trăiască România liberă (nr. 1), Către fraţii din Moldova (nr. 2), Revoluţia şi reacţia (nr. 22), succedate de versuri scrise de C. D. Aricescu (Ruga libertăţii, Marşul libertăţii), G. Cretzeanu (Odă la patrie), A. Pelimon (Păstorului) şi I. Catina. Ion Ionescu publică în nr. 38 articolul Emanciparea clăcaşi-lor. Alţi colaboratori: D. Ghica, Gh. Bacaloglu; Popolul suveran (Poporul suveran), gazetă politică şi literară, care apare la Bucureşti (19 iunie – 11 septembrie 1848), redactor responsabil fiind Dimitrie Bolintineanu. Pe frontispiciul primului număr sunt cuvintele: „Liberta-te, Egalitate, Fraternitate” şi dictonul „Vox populi, vox

Page 64: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

64

Dei” şi şi-a propus să sprijine „drepturile poporului ro-mân”, să se exprime „în contra tiraniei” şi a amestecului puterilor străine în problemele interne ale ţării şi să nu tacă „nici împotriva poporului, când acesta va abuza de libertatea de care se bucură”. Redactori şi colaboratori: D. Bolintineanu, C. Bolliac, N. Bălcescu, Gr. Alexandrescu, Al. Zanne şi P. Teulescu. Gazeta apără principiile Proclamaţiei de la Izlaz şi publică versuri pa-triotice (Dimitrie Bolintineanu). Alături de Pruncul ro-mân, Naţionalul (1848) şi Expatriatul, Poporul suveran sprijină, pe plan intern, „împroprietărirea ţăranilor, desfi-inţarea monopolului tipografic, libertatea presei, unirea ţărilor române”. Alţi colaboratori: G. Bacaloglu; Monito-rul român (19 iunie 1848), care apare, la ideea lui I. Heliade-Rădulescu, ca oficios al guvernului provizoriu; Constituţionalul (iulie 1848); România (6 august – 10 septembrie 1848), săptămânal cu deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, sub redacţia lui G. Baronzi.

După revoluţie, revoluţionarii aflaţi în exil scot pu-blicaţii: România viitoare, revistă de propagandă scoa-să de exilaţi români şi care apare la Paris, un singur număr (20 septembrie 1850), sub redacţia unui comi-tet: N. Bălcescu, D. Brătianu, C. G. Florescu, N. Golescu, Şt. Golescu, C. Bălcescu, G. Magheru, C.A. Rosetti, I. Voinescu şi B. Mălinescu. Revista publică manifestul Popolului român, redactat, probabil, de N. Bălcescu, în care afirmă: „Ceasul sculării populilor şi al biruinţei va sosi. Fraţilor români! Niciodată încrederea în viitorul României, una mare şi nedespărţită, nu a ie-şit din inima noastră... Misia românului, ce a luat de deviză dreptate, frăţie, este aceea de a se afla el mai întâi în câmpul de bătaie, în avangarda luptelor demo-craţiei în contra tiraniei”. Nicolae Bălcescu semnează

Page 65: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

65

articolul Mersul revoluţiei în istoria românilor, în care afirmă: „Unirea Munteniei cu Moldova e un lucru câşti-gat de toată lumea. Deci România noastră va exista”. Poemul Cântarea României (fără semnătură) apare în revistă; de asemenea: V. Alecsandri (Cântec haidu-cesc), G. Creţeanu (Pompierii români), D. Brătianu (Cronica politică), D. Bolintineanu (La o paseră călătoa-re); Republica română (Paris, 1851 şi apoi Bruxelles, 1853), editată de I. Brătianu şi C. A. Rosetti; Junimea română, revistă democratică, pentru apărarea principii-lor Revoluţiei de la 1848 (Paris, mai – iunie 1851, lunar, în total 2 numere), sub redacţia lui G. Cretzianu, Al. Odobescu ş.a. Revista invită pe „junii democraţi din Transilvania, Bucovina şi Banat” să colaboreze, pentru ca revista să fie „un adevărat organ al republicii româ-nilor”81.

Ţelurile publicaţiei sunt: „unitatea naţională, suve-ranitatea naţională, egalitatea în drepturi a tuturor cetă-ţenilor”. Încredinţaţi fiind că „fericirea noastră nu va veni niciodată de la capetele încoronate” şi „ajutorul nostru nu va veni niciodată de la străini”, redactorii susţin: „La noi este toată puterea, noi înşine nu vom fi tari până nu vom fi odată uniţi”, revista urmând să publice articole de artă, literatură, istorie, politică, morală pentru forma-rea „literaturii naţionale”82.

Trebuie reţinut că în Proclamaţia de la Iaşi (martie 1848) se cere „ridicarea cenzurei” (punctul 34), că în Punturile naţiunii române transilvane, însuşite de Ma-rea Adunare de la Blaj, se specifica la punctul 7: „Naţi-unea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi de 81 Datele referitoare la publicistica paşoptistă şi post-paşoptistă au

fost luate din I. Hangiu, Op. cit., pp. 251, 243, 300, 180. 82 Apud ibidem, p. 181.

Page 66: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

66

a tipări fără nici o cenzură” sau că în vestita Proclama-ţie din Ţara Românească (din iunie 1848), la punctul 8 se solicita explicit „libertatea absolută a tiparului”.

De altfel, în Decretul cu numărul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848, primul act de stat oficial, se recunoaşte libertatea presei: „Potrivit voinţei poporului, cenzura este desfiinţată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a vorbi, de a scrie şi tipări slobod”. După Revoluţia de la 1848, urmează perioada febrilă în care toate personalităţile cultivate ale vremii au depus eforturi deosebite în vederea realizării dezideratului: unirea celor două state româneşti – Ţara Românească şi Moldova, o contribuţie însemnată având şi presa. Cauza a fost ser-vită de publicaţii ca: România literară, Iaşi, 1 ianuarie – 3 decembrie 1855, condusă de V. Alecsandri, în care Mihail Kogălniceanu publică articolul Jurnalismul româ-nesc; Steaua Dunării (1853-1856 şi 1858, Iaşi), sub conducerea lui M. Kogălniceanu; Românul (9 august 1857 – iulie 1864, cu reapariţii până în 1905), sub direc-ţia lui C.A. Rosetti (1857-1863; 1884-1885), ziar care a intrat în polemică cu M. Eminescu, poetul-publicist. A avut colaboratori pe: Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu sau Cezar Bolliac.

Activitatea susţinută pentru obţinerea libertăţii pre-sei a fost validată de Alexandru Ioan Cuza care, prin Legea presei, promulgată în martie 1862, lege care ho-tărăşte libertatea oricărui cetăţean de a-şi exprima idei-le prin presă, fără cenzură (articolele 26 şi 27) şi recu-noaşte oricui dreptul de a fonda un ziar, iar Constituţia din iulie 1866, art. 5, consfinţea: „Românii se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor”, iar în artico-lul 24 se preciza că „nici un ziar sau publicaţiune nu va fi suspendat sau suprimat”.

Page 67: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

67

B. P. Hasdeu, un titan al culturii româneşti, în arti-colul Ziarele în România (publicat în Satyrul, 1866, nr. 9/3 aprilie, p. 1-2), enunţa următoarele: „Voind cineva a scri istoria literaturii române moderne, ceea ce nimene n-a voit până acuma, ar fi silit a o împărţi în trei ramure de o întindere foarte inegală: opere originale, traducţiuni şi ziare”. Considerând că operele originale „sunt atât de puţine”, traducţiunile sunt „mai numeroa-se”, în schimb, „partea cea mai ponderoasă a literaturii române sunt ziarele. Ziarele nu sunt nici opere origina-le, nici traducţiuni, ci o specie de condică, în care un om, numit publicist, înscrie în ordinea zilelor, dar fără ordine de materie, tot ce aude, tot ce vede, tot ce i se pare că a văzut sau a auzit şi, în fine, tot ce-i vine în cap! Această ramură de literatură e cea mai răspândită şi cea mai gustată în România”. Dacă pentru „a scri o operă originală, un om, fie măcar şi un român, are tre-buinţă de învăţătură, de spirit, de meditaţiuni, de răbda-re”, pentru un traducător este nevoie „de a cunoaşte cu perfecţie limba sa proprie şi limba străină, din care tra-duce”, însă pentru „a fi ziarist sau, cum se zice, publi-cist, românul nu are zor de nimic, nici chiar de gramati-că! Tot ce-i trebuie sunt ochi, sunt urechi, urechi cu cât mai mari cu atât mai bine, şi o căpăţână în înţelesul material al cuvântului, adică un organ comun tuturor animalelor, şi din interiorul căruia se operează, într-un mod confuz, oarecari asociaţiuni de idei. (...) A fi ziarist este a fi acelaşi om în cursul unei singure zile...”83.

Hasdeu conştientizează aportul presei în activita-tea de informare şi de culturalizare a poporului, deoa- 83 Apud George Ivaşcu, Din istoria teoriei şi a criticii literare

româneşti, 1812-1866, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1967, pp. 683-684.

Page 68: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

68

rece publicistul vorbeşte totdeauna „în numele ţării în-tregi, zicându-se a fi expresia cea mai completă a naţi-unii”, pentru că „posedă mandatul de reprezentant al tuturor acelora ce nu-l cunosc, nici nu l-au văzut, nici n-au vorbit cu dânsul, nici n-au auzit poate de numele lui” şi, mai încolo: „A fi ziarist este a fi acelaşi om în cur-sul unei singure zile; căci cuvântul ziar se trage din cu-vântul zi. Dindată însă ce a trecut o noapte la mijloc, ziaristul îşi schimbă faţa: ceea ce ieri a fost alb, devine negru; da se preface în nu, marele Cuza se transformă în tiranul Cuza, ilustrul Kogălniceanu se transfigurează în trădătorul Kogălniceanu. O noapte la mijloc, nu mai mult!”84.

84 Ibidem.

Page 69: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

69

VIII. Ziaristica după Unirea Principatelor

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn,

întreaga putere politică şi economică s-a concentrat la Bucureşti, capitala României, unde au început să apa-ră şi cele mai multe şi mai influente ziare. În Bucureşti se publicau circa 75% din periodicele româneşti85, deoarece domnul, fiind adeptul unei reale libertăţi a presei, a creat condiţii optime exprimării în toate do-meniile publicisticii.

Publicaţiile politice existente sau nou apărute se împart în două categorii: unele oglindesc idei progresis-te, altele susţin ideile conservatoare. Printre cele care susţin acţiunile politice ale domnului se numără Dâm-boviţa, Buciumul şi Ţăranul român, parţial Românul, iar printre cele care se împotriveau înnoirilor se numără Conservatorul progresist, Unirea şi Proprietarul român.

Dâmboviţa. Foaie politică şi literară apare la Bucu-reşti, bisăptămânal (11 octombrie 1858 – 14 octombrie 1859; 17 octombrie 1859 – 19 octombrie 1860; 10 mai 1864 – martie 1865). Între 1860 şi 1862, în locul Dâm-boviţei apar Independenţa şi Uniunea Română. Printre redactorii responsabili se numără şi D. Bolintineanu. Ivi-tă în perioada luptei pentru unire, îşi propunea să spriji-

85 Dan Berindei, Dezvoltarea presei bucureştene în perioada

formării şi organizării statului naţional român (1856-1864), Studii, nr. 3, 1962, pp. 669-670.

Page 70: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

70

ne „naţia şi ideile progresiste” în raport cu „trebuinţele ţării”. Publică articole politice D. Bolintineanu, I. Ghica ş.a., se publică studiul lui N. Bălcescu: Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri, precum şi versuri şi traduceri.

D. Bolintineanu editează Dâmboviţa la 22 martie 1870 (un singur număr), care continua Dâmboviţa din 1858-1865 şi susţinea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, contestând orice „înrâurire exclusivă de la o singură putere oricare a fi”.

Buciumul. Ziar politic, literar şi comercial. Apare la Bucureşti, în continuarea ziarului cu acelaşi nume (Bu-ciumul, 1857), bisăptămânal (15 decembrie 1862 – 1 august 1863), zilnic (2 august 1863 – 10 ianuarie 1864), apoi de trei ori pe săptămână (13 ianuarie – de-cembrie 1864), director fiind Cezar Bolliac. Buciumul publică articole de istorie şi filologie, documente istori-ce şi versuri de Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu şi B. P. Hasdeu. În Buciumnul din 3 ianuarie 1863, directorul cere Ministe-rului Instrucţiunii să ia măsuri în vederea elaborării unei gramatici şi a unui dicţionar, totodată, să pună capăt „anarhiei şi arbitrarului în scrierea limbii române”86.

Ţeranul român. Jurnal politic, economic, literar şi comercial. Apare la Bucureşti, săptămânal (12 noiem-brie 1861 – 6 mai 1862 şi 6 septembrie 1862 – 17 mar-tie 1863), redactor fiind Ion Ionescu (de la Brad). În ar-ticolul Calea noastră, redactorul anunţă că ziarul se va ocupa „cu disenţiuni asupra principiilor ce trebuie să dea impulsiune la toate ramurile activităţii sociale şi de la care atârnă toată înflorirea morală şi naţională a ro-mânilor” (nr. 1/1861). 86 Cf. I. Hangiu, Op. cit., p. 62.

Page 71: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

71

Rubricile ziarului se intitulează: Partea politică, Cronica internă, Ştiri din afară, Partea economică, Bule-tinul comercial, Buletinul agricol, Fapte diverse şi Partea literară, care conţine cronici dramatice, versuri şi proză, recenzii de cărţi, articole diverse, având colaboratori pe N. Filimon, V. Alecsandri, C. Negruzzi, G. Sion, D. Bolintineanu, P. Ispirescu, C. A. Rosetti, P. S. Aurelian, I.C. Massim ş.a. Ţeranul român publică o dare de sea-mă asupra Adunării generale a Astrei (nr. 26 / 1862)87.

Conservatorul progresist. Organ politic, comercial şi literar. Apare la Bucureşti (29 decembrie 1859 – ia-nuarie 1861), avându-l ca director şi redactor respon-sabil pe C. N. Brăiloiu (1859-1860), apoi pe S. Marcovici (1860-1861), fuzionând cu Timpul în 1861, în locul lor apărând Unirea.

Unirea, alături de Conservatorul progresist, ziare conservatoare, este un jurnal politic, comercial, literar şi apare la Bucureşti de trei ori pe săptămână (16 febr. – 21 iunie 1861), apoi bisăptămânal (24 iunie 1861 – 15 iunie 1862), prim-redactor fiind G. R. Bossueceanu. Are ca motto: „Unirea face tăria”, „Unirea poate face orice voieşte / Fiindcă într-însa forţa domneşte” şi promovea-ză idei conservatoare.

Rubricile ziarului se intitulează: Buletin politic din-năuntru, Cronica străină, Adunarea naţională, Depeşi telegrafice, Varietăţi şi Foiletonul. Sunt publicate articole politice, versuri şi proză, întâlnindu-l, printre alţii, şi pe G. Baronzi.

Proprietarul român. Jurnal politic, literar şi comerci-al. Apare la Bucureşti, bisăptămânal (23 decembrie 1860 – 19 aprilie 1862), I.C. Cumpănăşescu fiind re-dactor responsabil. Ziarul continuă Curierul românesc,

87 Cf. ibidem, p. 353.

Page 72: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

72

articolul-program fiind semnat de I. Heliade-Rădulescu. Heliade publică satira Proces general între două hordii şi naţia sau spoiţii cu roşu şi spoiţii cu alb, adresată libe-ralilor C.A. Rosetti (Musiu Rapace) şi I.C. Brătianu (Mu-siu Bimbirică). Ziarul militează pentru o literatură origi-nală şi traduceri din cele mai valoroase opere din litera-tura universală.

În afara presei politice, ia amploare publicistica cul-turală, ştiinţifică, economică etc., apărând reviste litera-re, istorice, culturale: Revista Română pentru sciinţe, litere şi arte (1861), condusă de Al. Odobescu, Foiţa de istorie şi literatură (1860) a lui B. P. Hasdeu, Ilustraţiu-nea (1860-1861) lui Al. Zane, Revista Carpaţilor (1860-1861), dirijată de poetul George Sion; reviste şti-inţifice: Agronomia (1859-1861), Natura (1856-1865), redactată de Iuliu Baraş, Medicul român (1859-1861); reviste economice: Analele economice (1860-1864) şi Analele statistice (1860-1869) ale lui Dionisie Pop Marţian; publicaţii juridice: Dreptul (1862); publicaţii mili-tare: România militară (1864) ş.a.88.

De asemenea, apare presa umoristică, reprezenta-tă de publicaţii ca Nichipercea (1859), condusă de M.T. Orăşanu şi Aghiuţă (3 noiembrie 1863 – 17 mai 1864) a lui Hasdeu.

În Bucureşti au apărut gazete în diferite limbi străi-ne: franceză (La Roumanie, 1860, La voix de la Roumanie, 1861, condusă de filo-românul Ulysse de Marsillac); germană (Deutsche Zeitung, 1859, Bukarester Allgemeine Deutsche Zeitung, 1864); unga-ră (Bukuresti Magzar Kozlony – 1860); idiş (Timpul de vorbit, 1859, bilingv – româneşte şi idiş) ş.a. 88 Cf. Const. Antip, Contribuţii la istoria presei române, Bucureşti,

1964, p. 36.

Page 73: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

73

IX. Presa în ultimele decenii ale se-colului al XIX-lea

Cele două grupări politice ale moşierimii şi bur-

gheziei – partidul conservator şi partidul liberal – îşi înfi-inţează o presă proprie. Opiniile conservatoare îşi află ecoul în gazete ca Timpul (1876-1884), Epoca (1885), Conservatorul (1900) ş.a.; ideile liberale sunt cunoscu-te prin Românul, ziar politic, comercial, literar, care a apărut la 9 august 1857 şi s-a menţinut, cu unele in-termitenţe, până în anul 1903, L'Indépendance roumaine (1879), Voinţa naţională (1884), Democraţia (1880) şi altele.

Timpul. Cotidian al Partidului Conservator, apare la Bucureşti de patru ori pe săptămână (15 martie – 15 mai 1876), zilnic (16 mai 1876 – 17 martie 1884; 13 noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900; 2 martie 1923 – 23 iunie 1924). De la 10 noiembrie 1876, apare cu subtitlul Ziar politic, comercial, industrial şi literar, su-primat la 27 ianuarie 1877; între 13 noiembrie 1889 şi 3 ianuarie 1891 apare cu subtitlul Ziar cotidian. Ca ur-mare a fuzionării Partidului Conservator cu Partidul Liberal-Sincer, în 1884 Timpul şi Binele public se con-topesc într-un singur ziar, cu titlul România (1884-1892). M. Eminescu a fost redactor-şef între 1880 şi 1883 şi redactor între anii 1877 şi 1880, iar I. Slavici a fost redactor în 1877. Titu Maiorescu a făcut

Page 74: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

74

parte din conducerea ziarului (sfârşitul anului 1876 şi începutul anului 1877). M. Eminescu enunţă ideea „că munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi fericirii” şi „că cei ce protestează că bunurile morale şi materia-le se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin articole de gazetă sunt nişte şarlatani care amăgesc poporul în interesul lor şi spre risipa buneistări?” (nr. 265/1877). Sub titlul simbolic Icoane vechi şi icoane nouă, Eminescu publică, în Timpul, şa-se articole: 1. Actualitatea (279/1877), 2. Paralele economice (nr. 280/1877), 3. Bătrâni şi tineri (nr. 281/1877), 4. Ilustraţii administrative (nr. 285/1877), 5. Din abecedarul economic (nr. 287/1877), 6. Frază şi adevăr. Poetul-ziarist susţine că progresul se poate realiza numai prin respectarea adevărului, iar munca – şi nu frazeologia – trebuie să stea la baza unui stat şi cultura adevărată trebuie încurajată – şi nu semidoc-tismul. În articolul Frază şi adevăr afirmă: „Materia vie-ţii de stat e munca, scopul muncii bunul trai – averea”, iar în articolul Studii asupra situaţiei este şi mai cate-goric: „Nu există libertate culturală fără muncă. Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără, fără să ştie, între paraziţii societăţii omeneşti, între aceia cari trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi demoralizarea popolului lor” (nr. 38/1880).

În Timpul publică I.L. Caragiale, I. Slavici, I. Crean-gă, Al. Macedonski, Al. Odobescu, N. Iorga, V. Alecsandri ş.a., însă apar aici şi traduceri din literatura universală ori poezii ale lui Eminescu, preluate din alte publicaţii. „Eminescu înscrie în coloanele Timpului pagi-na cea mai însufleţită de patriotism sincer din istoria zia-

Page 75: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

75

risticii româneşti, neegalată, poate, decât de N. Iorga în Semănătorul (1901-1910) şi în Neamul românesc”89.

În articolul La descoperirea statuei lui Ştefan (18 iunie 1883), Eminescu scria: „...Tu, ale cărui raze ajung la noi ca şi acelea ale unui soare ce demult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă de mii de ani prin univers după stingerea lui”, imagine care îşi va afla lo-cul în La steaua (1886): „...de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre”.

În Timpul din 25 martie 1879, Eminescu scria: „Îi mulţumim din toată inima de onoarea ce ni se face şi sperăm că niciodată nu-şi va schimba această opinie, ceea ce pentru noi ar fi cauza unei mari mâhniri”, idee pe care o întâlnim în Scrisoarea II: „Dacă port cu uşu-rinţă şi cu zâmbet a lor ură / Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură”.

Epoca. Cotidian politic. Apare la Bucureşti (seria I: 16 noiembrie 1885 – 14 iunie 1889; seria a II-a: 2 no-iembrie 1895 – 22 noiembrie 1916), Iaşi (seria a III-a: 18 septembrie – 1 decembrie 1918) şi din nou la Bucu-reşti (seria a IV-a: 2 decembrie 1918 – 19 august 1923; seria a V-a: 5 febr. 1926 – 15 iulie 1938). Director poli-tic: Gr. Peucescu (1885-1889), N. Gr. Filipescu (1895-1916), iar printre redactori: Barbu Delavrancea, Al. Vlahuţă, Anton Bacalbaşa. Epoca este, la început, un organ antiguvernamental.

Între 1902 şi 1903 N. Iorga colaborează cu articole de critică socială şi politică, reunite ulterior în volumul 89 I. Hangiu, Op. cit., p. 336, de unde au fost extrase şi datele

referitoare la ziarul Timpul; vezi şi G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, cap. Eminescu gazetar, Bucureşti, EPL, 1966, pp. 256-281.

Page 76: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

76

Cuvinte adevărate. Tot la Epoca îşi începe activitatea de critic literar Eugen Lovinescu, iar Octavian Goga semnează articole care cheamă la unitatea naţională.

Epoca a militat pentru intrarea României în război alături de Franţa şi împotriva dualismului austro-ungar.

Conservatorul. Ziar cotidian, Bucureşti (15 decem-brie 1900 – 15 noiembrie 1914). Provine din fuzionarea ziarelor Timpul (1876-1924) şi Constituţionalul (1889- 1900), cotidian politic şi literar. C.C. Bacalbaşa a fost redactor-şef (1912-1914).

Poziţia liberală a fost susţinută de ziarele de mai jos.

Voinţa naţională. Ziar naţional-liberal. Apare la Bu-cureşti (10 iulie 1884 – 13 aprilie 1914). Redactori: Gh. Cantacuzino (1884-1887), B. Şt. Delavrancea (1888- 1894); secretar de redacţie: Al. G. Djuvara. N. Iorga arăta că participarea lui Delavrancea la ziar înseamnă „o totală prefacere în ceea ce priveşte tonul: toate splendorile stilului acestui mare artist al formei cheltuite de acum înainte... pentru a crea, dacă nu o mare popu-laritate... cel puţin pentru a trezi un interes în jurul unor polemici purtate cu toată energia”90. Printre colabora-tori: I. Slavici, Al. Macedonski, I.L. Caragiale, A. D. Xenopol, A. Vlahuţă, D. A. Sturdza, I. Ghica ş.a.

Democraţia. Ziar naţional liberal. Cotidianul apare la Bucureşti (14 martie 1888 – 11 martie 1890), sub conducerea unui comitet. În articolul Lupta ce începem (în nr. 1/1888), nesemnat, dar aparţinând lui Delavrancea, se precizează scopul ziarului. Alte edito-riale, nesemnate, ale lui Delavrancea: Ciocoii şi revolvelul (nr. 3/1888), Retragerea noastră de la putere

90 N. Iorga, Op. cit., p. 56 ş.u.

Page 77: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

77

(nr. 9/1888), cu referiri la trecerea Partidului Liberal în opoziţie după 12 ani de guvernare brătienistă, Răscoa-la ţăranilor, Junimiştii şi ţăranii (nr. 17/1888), Dispreţui-torii neamului (nr. 212/1888)91 ş.a.

Pe lângă ziarele aparţinând partidelor politice, că-rora le promovează ideologia şi interesele politice, apar şi ziare independente: Universul (1884) şi Adevărul (1888), sub direcţia lui Al. Beldiman.

Universul. Cotidian de informaţii politice şi cultura-le, cu pagină literară. Apare la Bucureşti (24 august 1884 – 5 noiembrie 1916; 31 noiembrie 1918 – 20 iulie 1953). Universul înscrie în frontispiciul primului număr deviza: „Dreptate pentru toţi – Toţi pentru dreptate”. Printre colaboratori: B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, I. L. Caragiale, M. Sadoveanu, N. Iorga, I. Pillat, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Elena Farago, C. Bacalbaşa, I. Al. Brătescu-Voineşti.

Universul publică articole de politică internă şi ex-ternă, ştiri din întreaga lume, reportaje parlamentare şi judiciare, foiletoane, cronici literare dramatice, plastice şi muzicale, recenzii şi note bibliografice, versuri, schi-ţe, povestiri, umor, „curiozităţi” geografice şi istorice, relatări de călătorie, articole de astronomie şi medicină, rubrici de modă, jocuri distractive ş.a.92.

Adevărul. Ziar democratic cu foileton literar şi su-plimente literare. Apare la Iaşi, săptămânal (15 decem-brie 1871 – 5 aprilie 1872), apoi la Bucureşti, zilnic (15 august 1888 – 21 noiembrie 1916; 3 ianuarie 1919 – 30 decembrie 1937; 12 aprilie 1946 – 31 martie 1951). Edi-tează suplimentele: Adevărul literar, Adevărul ilustrat, Adevărul de joi, Belgia Orientului, Pentru copii, Litere şi 91 I. Hangiu, Op. cit., p. 110. 92 Ibidem, p. 356.

Page 78: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

78

arte şi Almanahul ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”. Adevărul este, după Universul, ziarul cu cea mai înde-lungată existenţă.

Înfiinţat la Iaşi de Al. V. Beldiman, săptămânal, es-te interzis după trei luni, reapare la Bucureşti, scos de acelaşi, după 16 ani, dar ajutat de Gr. Ventura şi de fiul acestuia, Constantin Ventura. Printre colaboratori: C. Stere, G. Ibrăileanu, B. Fundoianu, I. Vinea, Şerban Cioculescu, Camil Petrescu, M. Sadoveanu, E. Lovinescu, T. Arghezi ş.a.

Începând din septembrie 1892, ziarul publică, în numărul de duminică, o pagină literară redactată de Traian Demetrescu. La pagina literară colaborează C. Stere, G. Ibrăileanu, Laura Vampa, Eugen Vaian.

După 1860, se constată o evoluţie a limbajului presei române, prin răspândirea unor norme unice, fo-netice şi gramaticale. Elementele lexicale şi regionale sunt în descreştere şi se impun variantele literare, fapt ce contribuie la realizarea unităţii limbii literare. Sporesc în această perioadă elementele lexicale franceze şi la-tine, derivatele în -iune (condiţiuni, aplicaţiune, relaţi-uni), numeroase substantive şi adjective primesc un -e la sfârşit, întocmai ca în italiană (autore, profesore, im-peratore), precum şi frecvenţa sufixului adverbial din italiană -mente (absolutamente).

„Alunecările puriste sau cosmopolite, în adaptarea fonetică şi morfologică a neologismelor, s-au lovit de rezistenţa foarte hotărâtă a marilor scriitori din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în frunte cu Eminescu şi Caragiale”93.

Mihai Eminescu, în articolul Bătrânii şi tinerii (Tim-pul, 14 decembrie 1877), nedumerit de invazia unor 93 Al. Andriescu, Op. cit., p. 148.

Page 79: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

79

elemente în limbă, replica: „Neam de neamul lor trăit în ţară, nepricepând altă limbă decât cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vor-beşte cu temei şi sănătos, ei, auzind ţiunile şi ţionile, imperatorele şi redaptorele, admisibilele şi propriamen-tele, au gândit în gândul lor: De, frate, noi om fi fost proşti... ia auzi-i că nu ştim nici măcar româneşte”.

Problemele stilului publicistic au constituit pentru Eminescu un motiv de critică, pentru că unele subiecte „le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtie în limba păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa – numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau d. Y a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie ne-apărat adevărat, şi să se potrivească, pentru că a ieşit dintr-o minunată morişcă de creier”. Ideea luată repede e servită de „dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file”, dar bogat în termeni şi construcţii străine altfel decât în graiul obştesc (Timpul, 21.XII.1877)94.

Deşi Eminescu era convins că presa este un im-portant instrument de propagare a ideilor, consideră subminează unitatea şi „vrednicia” limbii vechi a popo-rului: „Abstracţiunile le vin (ziariştilor) foarte bine la în-demână, căci prin mijlocul lor poţi scrie coale întregi fără să spui nimic. Să nu ne înşelăm. Beţia de cuvinte din gazetele româneşti e numai întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine... În sfârşit presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze, care cu făţărnicie

94 Cf. Gh. Bulgăr, Eminescu despre problemele limbii române

literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963, p. 68.

Page 80: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

80

omenească îmbracă interese străine de interesul ade-vărat al poporului” (Timpul, 23.XII.1877)95.

Eminescu considera că exista un tezaur lingvistic popular român destul de bogat, de aceea ziariştii trebu-ie să folosească o limbă corespunzătoare cerinţelor fireşti ale cititorilor şi nu vorbe cosmopolite, termeni străini neînţeleşi de cititori. „Din aceste critici documen-tate se desprind atât relaţiile strânse dintre fond şi ex-presie, dintre gândire şi limbă, cât şi unele concluzii mai generale, formulate fără nici un înconjur”96.

Un alt scriitor, care satirizează, în articole, folosirea unor termeni purişti, latini şi italieni, neadaptaţi fonetic, de către unii ziarişti, este I.L. Caragiale. Aceşti ziarişti au fost numiţi de Eminescu „redactorii lui iniorinte, permaninte, iustiţie, şi ai altor cabazuri (scamatorii) lingvistice”. Împotriva direcţiilor puriste, Caragiale ia ati-tudine şi în piesa O noapte furtunoasă, satirizând lim-bajul gazetarului Rică Venturiano, „studinte în drept şi publicist”, care, în Vocea patriotului naţionale îşi dez-voltă argumentele pentru a chiarifica problema sufra-giului universale.

Un alt cărturar al timpului, Delavrancea, „va cultiva, în presa vremii, către sfârşitul secolului, o retorică ele-gantă, mai studiată şi mai elaborată, din care nu vor lipsi însă violenţele de limbaj...”97.

Frazeologia retorică, caracteristică limbajului publi-cistic în această perioadă, fără a fi izolată de progresul literaturii, îşi are izvoarele în presa paşoptistă. În pe-rioada 1860-1900, dispunând de „un lexis mai variat, în care intră, alături de termeni noi, cuvinte populare, cu- 95 Ibidem, p. 68 ş.u. 96 Ibidem, p. 70. 97 Al. Andriescu, Op. cit., p. 154.

Page 81: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

81

vinte regionale, arhaisme, termeni argotici şi chiar une-le elemente de jargon, stilul publicistic se diferenţiază tranşant de stilul ştiinţific şi de stilul administrativ, care folosesc izvoare lexicale mult mai limitate. Această bo-găţie lexicală apropie stilul publicistic de cel beletristic, de care se deosebeşte însă prin utilizarea mai largă a neologismelor şi prin modul în care solicită, în imagini şi îmbinări frazeologice specifice, întregul material lexi-cal folosit”98.

98 Ibidem, p. 193.

Page 82: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 83: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

83

X. Publicaţii satirice şi umoristice

În perioada 1860-1900 apar publicaţii satirice şi umoristice: Satyrul lui Hasdeu (1866), Ghimpele lui G. Dem. Teodorescu (1866-1879), Moftul român al lui I.L. Caragiale (1893), Moş Teacă al lui Anton Bacalbaşa (1895).

Satyrul. Publicaţie umoristică care apare la Bucu-reşti, săptămânal (6 febr. – 5 iunie 1866), în total 16 numere. În Profesiune de credinţă, redactorii, cu pseu-donime din onomastica chineză, arată că, în descrierea „societăţii române”, să fie „câteodată, poate, prea in-dulgenţi, dar prea aspri nicicând”. Colaboratorii lui Hasdeu (N. Nicoleanu, I. C. Fundescu, Şt. Vellescu) fac uz de arma satirei în cadrul rubricilor: Cronica dra-matică, Foiletonul satirului; B. P. Hasdeu, la rubrica Foi-letonul satirului, publică studiul Cele mai vechi poezii satirice în limba română (nr. 10), referindu-se la Viaţa lumii de Miron Costin şi la Stihuri împotriva zavistiei, urmate de articolele N. Milescu-Spătaru (nr. 12, 13, 14) şi Nicu Mavrocordat (nr. 16).

Cronica dramatică conţine însemnări despre Tea-trul Naţional, versuri inedite de Al. Depărăţeanu, D. Bolintineanu ş.a.

Ghimpele. Revistă umoristă antidinastică şi apare la Bucureşti, săptămânal (29 mai 1866 – 11 ianuarie 1870; 25 ianuarie 1870 – mai 1879). Folcloristul G. Dem. Teodorescu face din revistă o publicaţie atrăgă-toare, publicând versuri şi combătând falsa originalitate

Page 84: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

84

în literatură. Din comitetul redacţional a făcut parte şi I.L. Caragiale (decembrie 1874 – ianuarie 1876). Duiliu Zamfirescu semnează poezia Domnişoarei Niculescu Aman (nr. 14/1877).

Moftul român. Revistă spiritistă naţională. Organ bihebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană şi apare la Bucureşti, (seria I: 24 ianua-rie – 23 iunie 1893, în total 41 de numere), apoi săp-tămânal (seria a II-a: 1 aprilie – 18 noiembrie 1901, în total 31 de numere); seria a III-a: 12 – 28 mai 1902, în total 3 numere. Director a fost I.L. Caragiale, până la 20 mai 1893 şi la seria a II-a a fost prim-redactor. Mof-tul român se înregimentează în publicistica româneas-că cu schiţele, portretele şi parodiile lui Caragiale, cu articolele pline de însufleţire ale lui Bacalbaşa şi cu cronicile rimate şi anecdotele lui G. Ranetti. Din galeria de portrete ale „moftangiilor” lui Caragiale: Moftangiul, Moftangioaica, Moftangiul în ştiinţă, Şcoala română (republicate cu titlul modificat: Românul, Românca, Savantul, Un pedagog de şcoală nouă). Caragiale mai publică schiţele: Arendaşul român, Poruncă domneas-că, Politică înaltă, Moşii, schiţe dezvoltate ulterior în Lanţul slăbiciunilor, Infamie. În 1902, Caragiale editea-ză Calendarul „Moftul român”, unde-şi republică unele pamflete din prima serie a Moftului român. Printre cola-boratori: I. Petrovici, Al. Brătescu-Voineşti, Al. Cazaban. Majoritatea caricaturilor din Moftul român aparţin lui C. Jiquidi. Publică poezii I. Petrovici, D. Teleor, Al. Brătescu-Voineşti ş.a.

Moş Teacă. Jurnal civil şi cazon. Apare la Bucu-reşti, săptămânal (26 martie 1895 – 18 martie 1901), director Anton Bacalbaşa (1895-1900). Este o publica-ţie umoristică şi satirică, în descendenţa primei serii a

Page 85: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

85

Moftului român şi îşi propune să reprezinte pe „omul care în baza celor trei fire de sârmă galbenă se crede atotştiutor, atotfăcător, atotputernic şi nu admite alte păreri decât pe ale lui” (Primul atac, nr. 1/1985). În ru-brica Pagina literară, articolele, notele, cronicile rimate şi epigramele apar, în marea lor majoritate, fără sem-nătură ori sunt semnate cu pseudonime. Ca şi Moftul român, jurnalul critică poezia nouă, simbolistă, promo-vată de Al. Macedonski în Literatorul.

În Poem decadent cu citaţii macabre din Al. Macabronski, semnat Ion Theo (nr. 34 / 1897), aluziile sunt la adresa ziarului (Liga ortodoxă), în care debuta-se Tudor Arghezi. În articolul Ce fac literaţii români? (nr. 265 / 1900), Tarascon îi ironizează pe Haşdeu, Maiorescu, Gherea, Caragiale, Coşbuc şi pe alţi scrii-tori români. De asemenea, sunt satirizaţi N. Iorga, Cincinat Pavelescu şi polemizează cu ziarele România jună şi Voinţă naţională.

Nichipercea. Cu înaltă voie. Este publicaţia satirică românească cea mai însemnată şi cu cea mai mare durată (23 iulie 1859 – mai 1879), având pe Orăşanu, cu cea mai mare parte din textele publicate, care-i aparţin. Interzisă de cenzură de mai multe ori, apare sub forma unor broşuri intitulate: Coarnele lui Nichipercea, Coada lui Nichipercea, Adio la Nichipercea (1860), iar în 1861: Ochii dracului, Arţagul dracului, Codiţa dracu-lui, Ghearele dracului. Interzisă din nou în 1864, reapa-re cu titlurile succesive: Cicala, Sarsailă şi Ghimpele (apud Hangiu, !bidem, p. 212 şi 220).

Page 86: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 87: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

87

XI. Reviste ştiinţifice şi literare

Oamenii de ştiinţă şi scriitorii s-au grupat în jurul unor reviste ştiinţifice şi literare cum ar fi: Columna lui Traian (1870), Revista nouă (1888), Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare (1889), Viaţa (1893-1896), Vatra (1894-1896) şi altele.

Columna lui Traian. Publicaţie ştiinţifică şi literară: continuă revista Traian (16 aprilie 1862 – 2 martie 1870). Apare la Bucureşti, bisăptămânal (2 martie – 25 septembrie 1870), săptămânal (26 septembrie 1870 – 14 septembrie 1872), bilunar (15 septembrie 1872 – 30 mai 1873), apoi lunar (1 iunie 1873 – mai 1875; ianua-rie 1876 – decembrie 1877; ianuarie 1882 – decembrie 1883). Director: B. P. Haşdeu. De la 19 octombrie 1870, apare cu subtitlul Politica, istoria, ştiinţele eco-nomice, jurisprudenţa, medicina, ştiinţele naturale, po-ezie, literatura poporană, bibliografia etc., din ianuarie 1876 e modificat în Revista mensuală pentru istorie, lingvistică şi psihologie poporană. În primii ani predo-mină articolele cu caracter politic. Toată activitatea de filolog, istoric, folcloric şi etnolog a lui B.P. Hasdeu se oglindeşte în Columna lui Traian.

Aici îşi publică Hasdeu teoria circulaţiei cuvintelor, notele satirice la adresa „Junimii”, comedia Trei crai de la răsărit (sub titlul Orthonerozia), recenziile lucrătorilor lingvistului Baudouin de Courtenay şi cercetările con-sacrate elementului autohton în limba română, studii de folclor etc.

Columna lui Traian este o revistă de înaltă ţinută ştiinţifică, printre colaboratori numărându-se G. Dem.

Page 88: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

88

Teodorescu, A. D. Xenopol, A. Papadopol-Calimah, Alexandru I. Odobescu, Mozes Gaster.

Revista nouă apare la Bucureşti (15 decembrie 1887 – septembrie 1895, cu întreruperi), director fiind B. P. Hasdeu. Revista este finanţată de Victor Bilciurescu. În articolul Un cuvânt înainte se arăta că revista va îmbrăţişa „tot ce merge la inima şi la mintea poporului, tot ce se poate spune astfel încât lumea să înţeleagă şi să guste tot ce se învaţă plăcând şi place învăţând”99, deci o revistă cu caracter enciclopedic. Profilul revistei este dat de domeniile abordate: literatu-ră originală, folclor şi folcloristică, istoria literaturii ro-mâne, filologie şi lingvistică, istorie politică, teatrul naţi-onal, iar în plan secundar: arheologia, geologia, ştiinţe-le fizice şi chimice.

Cu versuri colaborează: B. P. Hasdeu, A. Vlahuţă, Th. D. Speranţia, V. Bilciurescu, N. G. Rădulescu-Niger, H. G. Lecca, Veronica Micle, N. Iorga ş.a.

Proză publică Delavrancea, Iorga, Vlahuţă, Hasdeu, Ion Ghica, Bassarabescu. Cronica dramatică este susţinută de D. D. Racoviţă, I. C. Bacalbaşa, G. Ionescu-Gion. Se publică povestiri, basme, legende, prelucrate de Petre Ispirescu, Simion Florea Marian, Pericle Papahagi ş.a. Aureliu Candrea se ocupă de Po-reclele la români (nr.8 / 1895), Lazăr Şăineanu, de I. H. Rădulescu, ca grămătic.

Radu Rosetti şi G. Ionescu-Gion tratează subiecte din istoria politică a românilor, dar sunt publicate şi te-me din domeniul ştiinţelor geologice, chimice şi al ar-heologiei.

Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi apare la Iaşi, de şase ori pe an (iulie-august 1899 – iu-

99 Ibidem.

Page 89: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

89

lie-august 1916), apoi, cu întreruperi, până în anul 1940. Director a fost A. D. Xenopol (1891-1903; 1906-1908), apoi Teodor T. Burada (1908-1915). La înfiinţare, societatea avea două secţii: literară şi ştiinţifi-că; fiind structurată după modelul „Junimii”, organizea-ză şedinţe de comunicări şi conferinţe în aula Universi-tăţii din Iaşi, cu scopul de a contribui la „cultura ştiinţifi-că”, la „deşteptarea gustului ştiinţific” şi la „răspândirea luminilor în ţara noastră”.

În programul revistei sunt prevăzute categoriile de lucrări care vor fi publicate: „memorii şi note care vor cuprinde rezultatele căpătate de cercetările făcute de către înşişi membrii Societăţii sau de către persoane străine ei”, şi „dări de seamă de lucrări apărute în alte publicaţiuni din ţară şi străinătate”.

A. D. Xenopol, sprijinit de N. Beldiceanu, dirijează revista spre ştiinţe umaniste. Între anii 1891 şi 1916 colaborează la revistă scriitori de mare prestigiu: Al. I. Odobescu, I. Slavici, N. Iorga, G. Bacovia, N. Beldiceanu, Demostene Botez, Ov. Densusianu, C. Hogaş, Al. Vlahuţă ş.a. C. Botez traduce din literatura germană, iar Mozes Gaster publică studii de folclor lite-rar, iar Paul Zarifopol debutează cu o recenzie la car-tea Deux manières d'écrire l'histoire. Critique de Bossuet, d'Augustin Thierry et Fustel de Coulanges (în nr. 9-10/ 1897).

Au mai colaborat: Ion Bogdan, Gh. Ghibănescu, Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, G. Paşcu, H. Mihăescu, Augustin Scriban, H, Tiktin, Al. Philippide, M. Stajanu, I. Tanoviceanu, Gh. Savul, Lucian Blaga.

Viaţa. Revistă săptămânală ilustrată. Apare la Bu-cureşti (28 noiembrie – 30 decembrie 1893; 18 sep-tembrie 1894 – 17 iunie 1895; 27 septembrie – 24 de-

Page 90: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

90

cembrie 1895; 1 – 22 ianuarie 1896), director fiind Al. Vlahuţă (1893-1896) şi dr. Alecu Urechilă (1893-1894). Revista anticipează programul Semănătorului (1901-1910). În articolul-program, Două vorbe, nesem-nat, dar aparţinând lui Al. Vlahuţă, se deplânge orienta-rea presei spre ştirile politice şi polemicile sterile, dar se neglijează viaţa culturală a ţării, de aceea îşi propu-ne să urmărească „de aproape mersul cultural, mani-festarea spiritului românesc în ştiinţă, în artă, în refor-me” şi să ţină la curent publicul cu „partea de seriozita-te şi partea de ridicol”.

Încurajându-se tinerele talente, Al. Vlahuţă scria: „Poate că e un talent care mijeşte în nesiguranţa primi-lor paşi. O privire simpatică, o vorbă bună, o mână care să-l sprijine poate să-l încurajeze, să-l ridice şi într-o bună zi să vedem că începătorul de azi e un scriitor cu care ne fălim”, remarcându-l pe Şt. O. Iosif, care debu-tase în Revista şcolii din Craiova.

Vlahuţă ia apărarea lui Coşbuc în articolul Proce-sul Lazu-Coşbuc, primul acuzându-l că Baladele şi idi-lele nu sunt originale.

Revista are meritul de a-l fi identificat şi încurajat pe Şt. O. Iosif, de fi publicat amintiri despre M. Eminescu.

Vatra. Foaia ilustrată pentru familie. Este o publi-caţie culturală şi literară de orientare tradiţionalistă, în viziunea Daciei literare şi a Tribunei (1884-1903), de-vansând programul Semănătorului (1902-1910). Apare la Bucureşti, bilunar (1 ianuarie 1894 – august 1896, în total 44 numere), directori fiind Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale şi George Coşbuc.

Cei trei fondatori, prin articolul-program Vorbă de acasă, urmăreau să contribuie discret la unificarea spi-

Page 91: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

91

rituală a culturii naţionale: „Aşa cum în dezvoltarea lim-bii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al popo-rului am putut să ajungem la stabilitate şi unitate, numai dacă vom ţine, în toate lucrările noastre, seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea şi de a simţi, de firea lui, care e pretutindeni aceeaşi” (nr. 1 / 1894).

Directorii nu-şi propun să îndrume pe „literaţii prin critica severă spre o mai mănoasă lucrare” şi nici să se adreseze „celor aleşi”, ci să facă din revistă, prin con-tribuţii liberale, „un organ pentru toţi românii, un mijloc pentru propagarea aceluiaşi gust şi aceluiaşi fel de a simţi şi de a gândi în toate părţile poporului românesc”. Redacţia dorea să dea românilor „o lectură nu numai variată şi interesantă, ci, totodată, românească”. Deci se milita pentru o cultură naţională, prin îmbinarea lite-raturii cu viaţa, cu sufletul şi aspiraţiile poporului. Slavici şi Coşbuc aveau experienţa de la Tribuna, iar Caragiale, pe acea gazetărească de la Timpul (1876-1924) şi Moftul român.

În afară de cei trei scriitori, mai colaborează: N. Iorga, căruia i se încredinţează Cronica literară, Traian Demetrescu, V. D. Păun ş.a.

Se tipăresc texte din literatura universală (Balzac, Ibsen, Cehov, Gogol, Dickens, Maupassant, Turgheniev, Poe, Hugo, Dostoievski, Twain ş.a.).

Dacă revista este favorabilă literaturii universale, este defavorabilă literaturii noi, „decadente”. Em. Florescu, în articolul Literatura de astăzi (nr. 6 / 1895), arăta că literatura nouă este „dominată de nervozitate, goană după lucruri şi o nemăsurată pornire spre mon-struozităţi şi infinit”. Mai colaborează lingvistul Sextil Puşcariu şi folcloristul Simion Florea Marian.

Şi în Transilvania, cu toată rigiditatea cenzurii, s-a

Page 92: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

92

extins reţeaua presei în limba română. În plan politic, ziarul Concordia, apărut la Pesta, bisăptămânal (3 au-gust 1861 – 25 decembrie 1870), jurnal politic şi literar, publică, în general, versuri semnate de Iosif Vulcan, Ion Papiu, C. D. Aricescu, Vasile Mureşianu ş.a. Majori-tatea textelor literare sunt republicări din alte gazete contemporane. Ath. M. Marinescu publică folclor cules din Transilvania şi din Banat.

În plan literar, s-au mai afirmat Amicul şcoalei (1860-1865) şi Umoristul (1863), devenit în 1865 Gura satului.

Amicul şcoalei. Scriptură pedagogică pentru învă-ţători, educatori şi toţi bărbaţii de şcoală. Apare la Sibiu, trimestrial (ianuarie 1860 – 30 decembrie 1860), săp-tămânal (7 ianuarie 1861 – 10 ianuarie 1864), bilunar (11 ianuarie 1864 – 31 decembrie 1865), avându-l ca redactor pe Visarion Roman. Hotărât să contribuie la „înaintarea educaţiunei şi instrucţiunei tinerimii româ-ne”, Amicul şcoalei publică articole de pedagogie, ver-suri, proză, despre limbă, cronici şi recenzii de cărţi şi susţine scrierea cu litere latine. Printre colaboratori se numără Aron Densuşianu şi Iosif Vulcan, care susţin ideea consolidării şcolii româneşti. În nr. 8 / 1861, se enunţă înfiinţarea Astrei, iar în nr. 13 / 1861, se publică statutele acesteia. Alţi colaboratori: Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, I. Heliade-Rădulescu, Al. Donici, T. Cipariu, Gr. Grandea, G. Creţeanu, I. G. Sbiera, C. Bălăcescu.

Umoristul. Foaie glumeaţă. Apare la Pesta de trei ori pe lună (seria I: 1 octombrie 1863 – 5 decembrie 1866), apoi la Arad (seria a II-a: 1 ianuarie – 2 aprilie 1901). Până la 22 decembrie 1864 Iosif Vulcan a fost conducătorul primar care, în două poezii-program (În loc de prevorbire, nr. 1 / 1863; Programa mea, nr. 1 / 1865), îşi propune „combaterea şarlataniei, a bigotis-

Page 93: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

93

mului, a ciocoismului” şi a tuturor „celor vrednici de sa-tiră”.

Revista militează pentru unificarea ortografiei prin introducerea scrierii cu litere latine şi abandonarea al-fabetului chirilic (Aferim buche betranu, de G. Tăutu, nr. 36 / 1866), critică exagerările etimologiste şi italieniste, promovează tinerele talente. Ca modalităţi de transmi-tere a mesajului: satira, parodia, anecdota, epistola, replicile în doi peri, caricatura, notiţa critică, comedia în versuri (Un candidat pentru Dieta din Pesta în mijlocul alegătorilor săi, nr. 32 / 1865) etc. A fost tratată reforma agrară a lui Al. I. Cuza (1864), starea învăţământului în Transilvania ş.a.

Idealul revistei a fost continuat de Gura satului, re-vistă satirică, apărută la Pesta (5 ianuarie 1867 – febr. 1871) şi Arad (7 martie 1871 – 30 septembrie 1879), seria a II-a: 12 ianuarie 1901 – 25 aprilie 1903, săptă-mânal la Pesta şi lunar la Arad.

În revistă publică I. Pop-Reteganul (literatură po-pulară culeasă), Grigore Alexandrescu, Al. Depărăţeanu, G. Baronzi, Al. Macedonski, I. Creangă (proză).

După 1860, revista Familia, scoasă de Iosif Vulcan, a fost una dintre cele mai importante publicaţii româneşti din Transilvania.

Familia. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilus-traţiuni. Apare de trei ori pe lună, la Pesta (seria 1: 5 iunie 1865 – 17 aprilie 1880) şi Oradea (27 aprilie 1880 – 31 decembrie 1906; redactor responsabil, proprietar şi editor: Iosif Vulcan); apoi lunar la Oradea (1926-1929, 1934-1943) şi Bucureşti (1944-1945).

Deşi nu anunţă un program, Iosif Vulcan, într-o scrisoare adresată lui G. Bariţiu, datată 9 aprilie 1865,

Page 94: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

94

precizează scopul revistei: „Această foaie va aduce portretele bărbaţilor mai vestiţi cu bibliografiile lor, poe-zii şi novele originale şi traduceri de la poeţii şi literaţii cei mai renumiţi ai Europei, mai departe dizertaţiuni scrise în stil uşor despre istorie, limbă, estetică etc. etc.”. Aici publică D. Bolintineanu, V. Alecsandri, I. Heliade-Rădulescu, B.P. Hasdeu şi M. Eminescu (1866), lui Vulcan revenindu-i meritul de a-i fi descope-rit talentul poetic, precum şi lui George Coşbuc (1882).

Familia a fost citită şi de elevii din Cernăuţi, unde se află şi tânărul Eminovici, cel care în 1866 trimite re-vistei poezia De-aş avea, care va fi publicată în nr. 6 / 1866, însoţită, în subsolul paginii, de următoarea notă: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre aces-tui june de 16 ani, care, cu primele sale încercări poeti-ce trimise nouă, ne-a surprins plăcut”. Tot Vulcan îi schimbă sufixul numelui (ovici / escu), iar timp de trei ani i se publică 12 poezii: De-aş avea..., O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii, Ce-ţi dorescu eu ţie, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupţi, Amicul F.I., iar în 1883, înainte de a se îmbolnăvi, poetul îi în-credinţează lui Vulcan şapte poezii, între care: S-a dus amorul..., Pe lângă plopii fără soţ..., Şi dacă..., Din noaptea... . Deci Eminescu îşi începe şi încheie activi-tatea poetică la Familia.

În revistă au fost abordate o diversitate de dome-nii: istorie, filologie, artă, filosofie, pedagogie, ştiinţele naturii, medicină, geografie etc. La început, enciclope-dismul revistei s-a dovedit util, însă, după 1880, au apărut publicaţii cu o arie de probleme mai restrânsă şi cu posibilităţi de aprofundare a subiectelor tratate (Ori-entul latin, Tribuna, Luceafărul).

Page 95: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

95

Alături de Vulcan, au colaborat la rubricile de cultu-ră generală ale revistei, în cursul timpului, cărturari şi publicişti din toate provinciile româneşti: G. Bariţiu, T. Cipariu, Al. Papiu-Ilarian, Aron Densuşianu, G. Sion, B. P. Hasdeu, N. Iorga, Iosif Blaga, I. G. Sbiera, G. I. Ionescu-Gion, N. Petra-Petrescu, Nicolae Densuşianu, At. M. Marinescu.

Revista a publicat literatură populară culeasă de pe întreg cuprinsul românesc (At. T. Marinescu, S. Fl. Marian, G. Dem. Teodorescu, P. Ispirescu, D. Stăncescu, A. Bârsescu, J. Urban Jarnik, Elena Niculiţă-Voronca ş.a.).

S-au purtat discuţii în revistă în jurul limbii literare şi al sistemului ortografic, al unificării limbii, pe baza graiului viu al poporului, ca o treaptă către unificarea culturală şi naţională. În rubricile destinate cultivării lim-bii (Salon, Conversare cu cetitoarele, Să ne curăţăm limba), s-au discutat problemele ortografice, ezitân-du-se, la început, între exigenţele etimologiste ale lui T. Cipariu şi sistemul ortografic propus de Titu Maiorescu care, după 1880, s-a impus, cu unele rezerve însă.

Vulcan, un om cu veleităţi literare, a acordat un inte-res deosebit beletristicii, astfel reuşind să obţină colabo-rarea lui G. Bariţiu, T. Cipariu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, A. Densuşianu, G. Coşbuc, M. Eminescu, I. Slavici, Miron Pompiliu, I. Al. Lapedatu, V. A, Urechia, Gh. Sion, I. Negruzzi, Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă ş.a. Beletristica din revistă are un caracter eterogen, în linia orientării generale a lui Iosif Vulcan, coloanele acesteia fiind deschise tuturor orientărilor. De asemenea, o contribuţie meritorie are revista şi în domeniul criticii literare (I. Vulcan, Il. Chendi, S. Puşcariu, B. P. Hasdeu, I. Scurtu, N. Iorga ş.a.).

Page 96: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

96

Pe lângă literatura dramatică, un loc bine determi-nat l-a ocupat literatura străină, traducându-se din litera-tura antică (Sappho, Anacreon, Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu ş.a.), din literatura italiană (Dante, Petrarca ş.a.), ger-mană (Lessing, Goethe, Schiller, A. Schopenhauer ş.a.), rusă (Puşkin, Cehov), poloneză, din literaturile nordice, din literatura engleză şi americană ş.a. Literatura fran-ceză, care reprezenta în anii 1860-1870 o tendinţă pro-gresistă şi revoluţionară, a constituit o sursă continuă de tălmăcire a scriitorilor francezi din diferite timpuri: de la clasici la romancierii naturalişti.

„Familia a ilustrat (...) poziţia pe care uneori a de-păşit-o lupta memorabilă a românilor transilvăneni pe tărâm politic şi cultural pentru realizarea idealurilor na-ţionale. Ea a fost aproape o jumătate de veac, aşa cum scria I. Vulcan în Încheierea din ultimul număr apărut, o oglindă fidelă a evoluţiei noastre intelectuale”100.

Au apărut câteva publicaţii care au luat poziţie îm-potriva absolutismului: Albina, condusă de Vicenţiu Babeş (1866-1876), şi Federaţiunea lui Alexandru Roman (1868-1876). Aceste publicaţii au militat pentru apărarea „intereselor întregului popor român”, împotri-va nedreptăţii sociale şi a absolutismului „îmbrăcat în zdrenţe constituţionale...”101.

Interesele categoriilor largi ale populaţiei s-au re-flectat şi într-o serie de alte publicaţii ca: Luminatorul (1880-1894) din Timişoara, Tribuna poporului (1896) din Arad, Libertatea (1902) din Orăştie şi alte jurnale româneşti care apăreau la Lugoj, Sălişte şi în alte loca-lităţi transilvănene.

100 Dicţionarul literaturii române, p. 348. 101 Cf. Const. Antip, Op. cit., p. 43.

Page 97: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

97

Dar, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, o expunere puternică a intereselor românilor din Transil-vania s-a realizat prin cotidianul românesc din Transil-vania, Tribuna, în fruntea căreia s-a aflat scriitorul Ioan Slavici. Nu este întâmplător că mesajul Tribunei a dus la condamnările pronunţate împotriva redactorilor şi colaboratorilor, totalizând 17 ani de temniţă şi peste 40.000 de coroane amendă102.

Tribuna. Cotidian politic şi literar al românilor din Transilvania. Apare la Sibiu (14 aprilie 1884 – 5 de-cembrie 1893; 4 ianuarie 1894 – 29 aprilie 1903). Di-rector şi redactor responsabil: Ioan Slavici (1884-1886). George Coşbuc a fost redactorul publica-ţiei între anii 1886 şi 1889. Un grup de negustori inte-lectuali din Sibiu a pregătit un organ de presă care să reprezinte „curentele populare” şi să fie „un centru de lucrare literară”, ziarul însemnând, după opinia lui I. Breazu, „triumful Convorbirilor literare în Transilvania”, graţie lui I. Slavici, care venea cu experienţa de la Tim-pul, şi a lui G. Coşbuc, care se afirmă ca poet original în paginile ziarului. Rubricile ziarului nu se deosebesc de cele ale majorităţii ziarelor din România: Revista po-litică, Corespondenţa particulară a Tribunei, Foaia Tri-bunei. Tribuna militează pentru o literatură inspirată din realităţile naţionale, pentru folosirea unei limbi literare şi respectarea normelor ortografiei fonetice stabilite de Academia Română în perioada 1880-1891. Dacă, pâ-nă în 1890, Tribuna a fost alături de junimişti, după această dată se apropie de cercurile liberale din Ro-mânia. 102 Ibidem, p. 43; vezi şi V. Cherestegiu, (...), Din istoria

Transilvaniei, vol. II, Ed. Academiei, 1961, p. 449-452, unde sunt referinţele privitoare la presa din Transilvania.

Page 98: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

98

I. Slavici, relevând contribuţia ziarului la realizarea unităţii naţionale, în articolul Tribuna şi tribuniştii, arăta: „Prin originea noastră, prin destoiniciile noastre particu-lare şi prin poziţia noastră geografică, noi, românii, deşi risipiţi în mai multe state, avem aceleaşi interese şi suntem meniţi a purta împreună aceeaşi grea şi fru-moasă sarcină în Orientul Europei”, iar „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare”. Tribuna, fiind o gazetă care, financiar, depindea de numărul abonaţilor, pentru că nu dispunea de subvenţii, a iniţiat şi o Bibliotecă po-pulară, alcătuită din broşuri (46 între 1884 – 1887 şi în 1890) în care se republicau scrierile literare, precum şi un calendar (Calendarul poporului), mai multe supli-mente dedicate sărbătorilor tradiţionale (în anii 1896 şi 1897) şi un supliment literar (Tribuna literară, între 1900 şi 1902). Tribuna „a apărut într-o perioadă când burghezia română din Transilvania se reorganiza în cadrul Partidului naţional român, căutând mijloace noi de acţiune”103. Pentru acest deziderat, I. Slavici şi I. Bechnitz au pus bazele programului de acţiune, fun-damentat pe două principii: „realizarea unităţii culturale a tuturor românilor şi necesitatea de a se strânge relaţi-ile cu principalele mişcări politice din România”.

Tribuna a fost, alături de Telegraful român, una din primele gazete care au adoptat ortografia fonetică pro-pusă de Titu Maiorescu şi au combătut etimologismul sau purismul.

S-a stimulat literatura inspirată din realităţile satului transilvănean şi s-au publicat operele celor mai de seamă scriitori români (C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu, I.L. Caragiale), făcând astfel o educaţie ar-tistică. Din literatura străină (germană, franceză, rusă

103 Dicţionarul literaturii române, p. 861.

Page 99: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

99

ş.a.) s-a realizat traducerea celor mai valoroase opere literare, astfel făcându-se cunoscute unele scrieri uni-versale.

Telegraful român. Ziar de informaţii sociale, politice şi culturale, apare la Sibiu, bisăptămânal (3 ianuarie 1853 – 30 decembrie 1857; 4 ianuarie 1862 – 30 de-cembrie 1872), săptămânal (2 ianuarie 1858 – 30 de-cembrie 1861), bilunar (4 ianuarie 1873 – continuă). În-tre anii 1853 şi 1859, ziarul este tipărit cu alfabet chirilic, iar după 1860, cu litere latine şi cu ortografie neinfluen-ţată de etimologism. Apare şi după 1900.

Ziarul apare din iniţiativa mitropolitului Andrei Şaguna, ca publicaţie oficială a Mitropoliei ortodoxe a Ardealului. Telegraful român a îndeplinit „un important rol în viaţa culturală a românilor ardeleni de până la unirea cu România din 1918”104. În articolele politice sunt susţinute, cu argumente istorice şi lingvistice, drepturile naţionale ale românilor din Transilvania, con-testate de unii istorici austro-ungari. În opinia Dicţiona-rului literaturii române..., Telegraful român „nu poate fi socotit o publicaţie periodică de literatură. Totuşi, în pa-ginile gazetei s-a tipărit foarte mult folclor literar, de asemenea, a apărut multă literatură aparţinând scriitori-lor transilvăneni şi din Principate, precum şi traduceri din literatura altor popoare” (p. 843). Colaboratori sau scriitori republicaţi: C. Negruzzi, V. Alecsandri, C. Bolliac, D. Bolintineanu, I. Creangă, I. Slavici, Al. Vlahuţă, Al. Macedonski, Il. Chendi ş.a.

În Telegraful român au debutat Zaharia Boiu (cu poezia Salutare la Telegraful român), Visarion Roman, Al. Macedonski, căruia îi apărea la 8 decembrie 1870

104 Dicţionarul literaturii române, p. 843.

Page 100: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

100

poezia Dorinţa poetului, trimisă la Viena, şi Ilarie Chendi, acesta publicând la 14 iulie 1892 nuvela Emi, semnată X105.

Contemporanul. Revistă ştiinţifică şi literară. Tribu-nă de răspândire a concepţiei ştiinţifice despre lume în România, de afirmare a esteticii şi a criticii ştiinţifice în literatura română, apărută la Iaşi între 1 iulie 1881 şi mai 1891, întâi bilunar, iar din iunie 1886 lunar, sub în-grijirea lui Ioan Nădejde, în casa căruia se afla şi sediul cercului de publicişti şi oameni de cultură. În programul revistei se formula, ca prim scop, „a face cunoscut pu-blicului român cum priveşte ştiinţa contemporană lu-mea”. Redactorii revistei aveau preocuparea constantă de a discuta teoriile ştiinţifice moderne şi de a lupta „în contra producţiunilor ştiinţifice greşite”.

La început, profilul revistei a fost nepolitic, ci pre-cumpănitor ştiinţific şi cultural, mai puţin social. Alături de C. D. Gherea şi de soţii Nădejde, au mai colaborat: V. GH. Morţun, C. Mille, Th. Speranţa, dr. M. Gaster, A. Bacalbaşa şi alţii, apărând chiar nume surpriză: I. Creangă, folcloristul transilvănean Ion Pop-Reteganul, Al. Macedonski, pentru scurtă vreme, atacat, ulterior, pe diverse teme de revistă.

Rubricile permanente: Cronica ştiinţifică şi Noutăţi ştiinţifice ţineau continuu pe cititori la curent în acest domeniu. Sofia Nădejde spunea despre cei de la revis-ta ieşeană, cu privire la ce îşi propuseseră ei, în 1881, să abordeze în primul rând: „Se spera, şi pe drept cu-vânt, că cultivându-se mai întâi spiritele, acestea vor deveni mai receptive şi pentru ideile sociale mai înainta-

105 Ibidem, p. 843.

Page 101: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

101

te106. În revistă s-au publicat articole şi studii care „au înrâurit, (…) direct şi indirect, prin ecoul produs de ele, modul de a vedea, a analiza şi înţelege societatea şi raporturile omului cu societatea, au determinat, incon-testabil, în cercuri foarte largi din opinia publică româ-nească, schimbări de atitudini, nuanţări şi concepţii, ori-entări noi, disponibilităţi noi, capacităţi apreciative noi – în domeniul vieţii sociale ca şi în acele ale artei şi litera-turii”107.

În domeniul literaturii, redactorii revistei (I. Nădejde Sofia Nădejde, C. Mille) sunt adepţii direcţiei „naturalis-te”. I. Nădejde, la bilanţul făcut după doi ani de existen-ţă a revistei, afirma că „naturalismul în literatură în-seamnă întronarea adevărului în locul viselor”.

Tot în coloanele revistei se desfăşoară, în ideea „criticii ştiinţifice”, polemica dintre Gherea şi Maiorescu, începută de primul în 1886, prin articolul Către d-nul Maiorescu, urmat, în 1887, de articolele Critica criticii, Schiţe critice şi de studiile Trei comedii ale lui I. L. Caragiale, Pesimistul de la Soleni, Decepţionismul în literatura română, Eminescu, unele urmând a fi intro-duse în volumul Studii critice.

Nu a fost ignorată creaţia folclorică şi informaţia etnografică. Se traduc şi se comentează lucrările lui P. Lafargue, H. Spencer şi Ch. Letourneau, dar şi tradu-ceri din literatura rusă. Sunt republicate poezii ale lui Eminescu, prefaţate de un elogiu al lui I. Nădejde.

Constituind un moment de agitaţie ideologică, Contemporanul a deschis un alt orizont gândirii ştiinţifi-ce româneşti. 106 Apud G.C. Nicolescu, Curentul literar de la Contemporanul, p.

119. 107 Ibidem, p. 148.

Page 102: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 103: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

103

XI. Reviste literare

Convorbiri literare, revistă de literatură apărută la Iaşi, pe 1 martie 1867, bilunar (1 martie 1867 – 15 mar-tie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885) şi la Bucureşti, lunar (aprilie 1885 şi, cu întreruperi, până în 1944). Între 1867 şi 1895 Iacob Negruzzi a fost redac-torul răspunzător, după care a cedat conducerea unui comitet de redacţie.

Convorbiri literare este legată de societatea „Juni-mea”, fiind în bună măsură, purtătoarea de cuvânt a acesteia, deoarece revista a apărut cu contribuţia bă-nească a membrilor societăţii. Titu Maiorescu a fost cel care a contribuit, în mare măsură, la definitivarea profi-lului publicaţiei (mai ales după 1893). Tot Maiorescu, cu excepţia unui paragraf, este cel care a redactat şi pro-gramul revistei, apărut sub semnătura lui Iacob Negruzzi. Oglindind cu credinţă scopurile Junimii, pro-gramul revistei recomandă eliberarea literaturii de aservirea de până atunci, stăruind cu hotărâre pentru separarea domeniilor activităţii spirituale. Pentru prima dată la noi, criteriul estetic este promovat în stabilirea valorii literaturii ca artă de sine stătătoare, motivându-se, astfel, importanţa criticii literare. Pro-gramul revistei insistă asupra literaturii actuale, pe care o evalua în funcţie de valoarea artistică, şi manifestă rezervă faţă de literatura anilor 1840-1860, fără nega-rea acestei perioade.

Criteriul estetic a fost susţinut în perioada polemicii cu C. D. Gherea.

Page 104: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

104

Spirtul critic defineşte revista, care îşi propune „a reproduce şi a răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiu-nilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critici severe operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor lite-rare, în special a celor din Iaşi, şi de a servi ca punct de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”. Ideile programatice ale revistei nu erau noi, acestea fuseseră formulate în revistele anterioare: Dacia literară, Propă-şirea, România literară, şi Steaua Dunării (1855-1860).

Totodată, membrii Junimii discută problema stabili-rii unei ortografii fonetice a limbii române, ca instrument al culturii şi al publicării unei antologii de poezii pentru „juna generaţiune”. Deja Titu Maiorescu, în lucrarea Despre scrierea limbei române (1866), stabilise princi-pii de ortografie, argumentând că poporul modern, pe lângă forma de stat naţională, trebuie să aibă „o litera-tură şi o limbă naţională”, iar după limbă „se îndreaptă şi scrierea”. Poporul român, „pătruns de adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel moment (…) scrierea sau, exprimată prin elementele ei, literile tre-buie să fie luate tot de la romani”108.

În revistă, după articolul-program, Maiorescu îşi pu-blică studiul Despre poezia română (nr. 1-5, 7-8, 1867), cu scopul feririi literaturii române de „mediocrităţi, care fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi”. Acordându-se o importanţă deosebită poeziei populare, Maiorescu publică recenzia colecţiei de Poezii populare adunate şi îndreptate de V. Alecsandri (nr.22/1868 ş.u.), iar I. Negruzzi îi solicită poetului colaborarea cu „o gale-rie dramatică de tipuri contimporane”.

108 Titu Maiorescu, Critice, Bucureşti, Editura pentru literatură,

1966, p. 205 ş.u.

Page 105: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

105

În Limba română în jurnalele din Austria (nr. 7 din 1868 ş.u.), Titu Maiorescu atrage atenţia jurnaliştilor transilvăneni şi bucovineni că „o cauză naţională apă-rată cu o limbă stricată este, pe câmpul literar, o cauză pierdută”. El excerptează peste 120 de exemple de „greşeli neiertate în contra limbei române…, construcţii false de cuvinte, stil greoi antiromân şi mai întâi de toa-te o monstruoasă germanizare în expresii”.

G. Bariţiu ripostează în Transilvania împotriva lui Maiorescu, iar acesta îi răspunde în Observaţiuni po-lemice (nr.12 / 1868 ş.u.): „Critica a fost şi va rămâne o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor … Înfiin-ţarea noii reviste Convorbiri literare, cu o tendinţă criti-că mai pronunţată, ne pare a împlini un gol lăsat în mi-ca noastră mişcare literară”.

În articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română (nr. 19 / 1868), Titu Maiorescu realizează o cri-tică generală, punctând cercetările critice publicate în revistă: de la cele asupra lucrărilor mai însemnate „prin care s-a caracterizat cultura română în timpul din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei populare, asupra etimologismului d-lui Cipariu şi Lepturarului d-lui Pumnul, asupra dreptului public al românilor după şcoala Barnuţiu şi asupra limbei române în jurnalele de Austria”109, la critica instituţiilor moderne introduse în timpul lui Cuza.

În alt studiu, Direcţia nouă în poezia şi proza ro-mână (nr. 6/1871 ş.u.), Maiorescu citează, în prima parte, după Alecsandri pe Eminescu, „om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antite-ze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate,

109 Ibidem, p. 75.

Page 106: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

106

(…) dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu”110.

Direcţia nouă în proză este reprezentată de Al. Odobescu, I. Slavici, A. D. Xenopol, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P. P. Carp şi T. Rosetti.

B. P. Hasdeu consideră programul Convorbiri lite-rare ca antinaţional şi cosmopolit în Columna lui Traian. La cinci ani de la apariţia revistei, Iacob Negruzzi pre-ciza: „La acuzarea că foaia noastră nu este naţională ci cosmopolită (acest cuvânt cu înţeles de antipatriotic), noi am răspuns prin articole originale, prin nuvele şi piese scoase din viaţa românilor, prin poezii originale, din autori naţionali, prin critice şi studii făcute în neatâr-nare de scriitorii străini”. Doctrina conservatoare a lui Maiorescu se întemeia pe „evoluţionismul organicist” al lui Buckle, armonizat realităţilor naţionale, tradiţiei şi limbii poporului. Eminescu, într-un articol scris în pe-rioada vieneză, dar apărut postum în Convorbiri literare (nr. 4 / 1903), împărtăşea opiniile maioresciene: „Prin-cipiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este, după cât ştim noi, naţionalitatea în marginile ade-vărului”111.

La şase decenii de existenţă a revistei, Liviu Rebreanu afirma: „Stâlpii Convorbirilor literare sunt în-şişi stâlpii literaturii române” (1927), adică Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, ale căror opere de frunte apar în revistă şi înalţă literatura română pe culmi de glorie.

În ceea ce priveşte polemica Gherea-Maiorescu, ultimul îi răspunde prin articolul Contraziceri? (1892).

110 Ibidem, p. 90. 111 Dicţionarul literaturii române, p. 356.

Page 107: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

107

În Convorbiri literare sunt publicate traduceri de opere din literatura antică şi modernă, de la clasicism până la romantism şi parnasianism.

În revistă este elogiată poezia optimistă a lui Coşbuc şi N. Iorga semnează prima sinteză critică a operei lui Creangă, pe care îl consideră „cel mai origi-nal şi mai românesc dintre prozatorii români”. De ase-menea, se afirmă noile talente (debuturi sau colabora-tori): Al. Vlahuţă, M. Dragomirescu, V. Voiculescu, I. Pillat, M. Ralea, D. Zamfirescu ş.a.

Au apărut în revistă şi numeroase lucrări de filoso-fie, logică, morală, istorie, psihologie, medicină şi zoo-logie, lucrări de metafizică materialistă, ca acelea ale lui Vasile Conta, iar Titu Maiorescu scrie despre doctri-na schopenhaueriană. Prin studiile şi lucrările funda-mentale de istorie a României, s-au remarcat I. Bogdan, A. D. Xenopol şi D. Onciul.

Iacob Negruzzi era considerat drept regizorul re-vistei Convorbiri literare: „Cât va exista o istorie a litera-turii, el va figura ca animatorul, organizatorul glorioasei reviste, care a înmănunchiat în paginile sale numele lui Eminescu, V. Alecsandri, T. Maiorescu, I. Creangă, A. D. Xenopol, I. L. Caragiale”112.

După primul război mondial, sfera de preocupări a Convorbirilor literare se lărgeşte de la antropografie, arheologie, artă, critică, estetică, filozofie, folclor, până la matematică, medicină, morală, muzeografie, nu-mismatică, pedagogie, educaţie, învăţământ ş.a. În domeniul filozofiei, istoriei, artei ş.a. colaborează: Lucian Blaga (Intelectualismul în filosofie, nr. 2/1916), Mircea Florian (Începuturile filosofice ale lui Titu

112 Cf. I. Hangiu, Op. cit., p. 88.

Page 108: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

108

Maiorescu, nr. 1-5 / 1937), Al. Tzigara-Samurcaş (Ra-porturile dintre artă şi literatură cu privire specială la români, nr.3 / 1926), Paul Zarifopol (Arta şi publicul, fe-bruarie 1926)113.

Literatorul. Prima revistă literară simbolistă româ-nească. Apare la Bucureşti, cu mari întreruperi, de la 20 ianuarie 1880 până la 12 octombrie 1918, sub di-recţia lui Alexandru Macedonski. La început apare săp-tămânal (20 ianuarie – 18 octombrie 1880), lunar (26 octombrie 1880 – 17 martie 1885 şi, cu întreruperi, pâ-nă în februarie 1895), apoi bilunar, lunar, săptămânal (29 iunie 1918 – martie 1919), cu subtitlul Organ al grupării intelectuale. Printre redactori, de-a lungul tim-pului: Th. M. Stoenescu, M. Demetriade, Al. Obedeanu, Carol Scrob, I. S. Spartali şi Cincinat Pavelescu (prim-redactor, 1892-1893).

Literatorul se delimitează de alte grupări literare, revendicându-şi o descendenţă paşoptistă din care re-zultă interesul pentru poezia socială, orientarea roman-tică, dar şi clasicistă, năzuinţa sincronizării cu literatura europeană. Revistă gândită de Macedonski drept pu-blicaţie antijunimistă, împotriva artei pentru artă, de un-de susţinerea, la început, a „poeziei sociale”, totuşi de-butează cu un program destul de rezervat şi cu un ţel de artă care, în general, nu contrazice obiectivele lite-rare junimiste.

În articolul Fond şi formă, Macedonski vede „idee” şi „formă” – cerinţele obligatorii de existenţă a literaturii ca artă. Literatorul, emblema „literaturii înalte”, se adre-sează „oamenilor de gust”. Se combate ateismul juni-mist, opunându-i ataşamentul faţă de religie, nedezvol-

113 Ibidem.

Page 109: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

109

tat teoretic sau literar în revistă, este acuzată Junimea de „germanism” şi „pesimism schopenhauerian”, în schimb, susţine ideea apartenenţei noastre la lumea şi spiritualitatea latină, care a găsit mulţi adepţi minori.

Din 1899, Literatorul înfăptuieşte unirea tradiţiei cu modernismul, caracteristică temperamentului poetic macedonskian, contribuind, astfel, la eliberarea liricii de „epigonismul eminescian” şi la deschiderea către sim-bolism şi instrumentalism, teoretizate de Macedonski în paginile revistei.

În virtutea spiritului naţional, în atenţia mentorului este reabilitarea liricii de influenţă franceză (D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, Al. Sihleanu, Al. Depărăţeanu) şi chiar colaborarea unor scriitori fran-cezi: St. Métayer, L. Chardon, Fr. Nizet.

În critică, Macedonski va contesta poziţia lui Maiorescu, care dă verdictul de la înălţimea „unei sim-ple slăbiciuni sau bunăvoinţe”. Acceptabilă teoretic ră-mâne însă susţinerea unei critici analitice, opunându-se astfel curentului general. Atacurile sunt îndreptate nu numai asupra lui Maiorescu şi Junimii, dar şi a lui M. Eminescu şi V. Alecsandri care, în 1882, primise premiul „Năsturel Herescu” al Academiei. În general, revista are o poziţie negativistă faţă de toţi scriitorii de seamă ai vremii: B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, C. Mille, G. Coşbuc (acuzat de plagiat).

Articolele lui Macedonski, Poezia viitorului (1892), În pragul secolului (1899), ca şi Noul curent literar (1899) al lui Şt. Petică au fost considerate actul de naş-tere al simbolismului în literatura română, însă Macedonski înţelege simbolismul mai mult ca un neo-romantism, ca „abstragere din viaţa reală, reîntoarcere şi urcare către frumos”, „triumf al fanteziei şi cugetării”. Teoretizările lui Macedonski despre poezie devansea-

Page 110: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

110

ză cele mai noi experienţe din domeniul lirismului. El anticipă, într-o modalitate mai simplă, experienţele in-strumentaliste ale lui René Ghil, „apropiind arta versuri-lor de arta muzicii şi alfabetul de scara muzicală”. În 1892 el proclama unirea simbolismului cu instrumenta-lismul drept „ultimul cuvânt al geniului omenesc”114. Apologia simbolismului o continuă în 1899 (cu articolul În pragul secolului), izbânzile simboliste („muzică”, „imagine”, „culoare”) sunt semnificaţiile adevăratei poe-zii. O altă idee proferată este teoria senzualistă a cu-noaşterii poetice (Simţurile în poezie, 1895), dar şi teo-ria experienţelor sinestezice („audiţia colorată”). Ideea înnoirii în lirică, revistei revenindu-i rolul de deschizător de drumuri, o susţine şi poetul Ştefan Petică (Noul cu-rent literar, 1899; Poezia nouă, 1900).

Expunerile teoretice macedonskiene, curajoase pentru vremea aceea, nu au dus la rezultate pe măsu-ră în practica poetică, de oarecare succes bucurându-se experienţele instrumentaliste. În primii ani de activitate ai revistei, poezia tradiţionalistă pri-mează, cultivă motivele romantismului macabru şi byronian, erotica sentimentală, facilă, pastelul tradiţio-nal şi poezia copilăriei, satira în tradiţie paşoptistă.

Poezia Literatorului nu este lipsită de accente so-ciale, deoarece „arta trebuie să aibă reflexele ei asupra societăţii şi epocii”, să spună „mai sincer” şi „fără în-conjur, multe adevăruri sociale şi literare”.

La Literatorul au colaborat scriitorii din generaţia tânără: Traian Demetrescu, Şt. Petică, Cincinat Pavelescu, Al. T. Stamatiad, Duiliu Zamfirescu, I. Peltz, G. Bacovia T. Vianu, Ion Barbu, Victor Eftimiu.

114 Dicţionarul literaturii române, p. 510; vezi şi Dicţionar al presei

literare româneşti, p. 190-192.

Page 111: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

111

Curentul creat de revistă va fi susţinut şi continuat de revistele Linia dreaptă, Viaţa nouă (1905-1925), Ac-tualitatea (1898-1899), Biblioteca familiei, Liga literară, Revista literară, Revista modernă (1897-1898).

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, preface-rile economice şi social-politice au condus la extinde-rea reţelei presei, la specializarea şi modernizarea zia-relor. Apar publicaţii economice, juridice, ştiinţifice, lite-rare, militare, sportive, ilustrate, foi destinate diferitelor categorii de cititori: ţărani, femei, copii etc., ziare în limbi străine: franceză, germană, maghiară: Economis-tul român (1893-1894) şi cu ediţie în limba franceză; Bukarester Tagblatt (1880); Bukaresti Hirado (1892)115.

Presa românească a fost de-a lungul întregului secol al XIX-lea, de la Heliade şi Asachi la Eminescu şi Caragiale, o reală şcoală de cultivare a limbii române literare, de culturalizare a poporului român şi de trezire a spiritului naţional. Prin presa şi publicistica timpului au fost răspândite ideile progresiste la modă, au fost eliminate stângăciile de redactare şi au fost promovaţi scriitori de valoare şi lideri de opinie, care au contribuit la evoluţia societăţii româneşti. Setea de informaţie a publicului, existentă încă din cele mai vechi timpuri, s-a propagat vertiginos, mai ales de-a lungul secolului al XIX-lea, iar minţile luminate ale vremii au considerat o datorie morală şi civică în a se alinia la curentele pro-gresiste ale civilizaţiilor europene cu tradiţie culturală, socială şi civică bogată.

115 Cf. Const. Antip, Op. cit., p. 44.

Page 112: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 113: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

113

XII. Bibliografie

1. Albert, Pierre, Histoire de la presse, Paris, Presses Universitaires de France, 1989.

2. Andriescu, Al., Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979.

3. Antip, Const., Contribuţii la istoria presei române, Bucu-reşti, 1964.

4. Antip, Const., Istoria presei române, Bucureşti, 1974. 5. Bengesco, Georges, Les Golesco, Paris, 1921. 6. Berindei, Dan, Dezvoltarea presei bucureştene în pe-

rioada formării şi organizării statului naţional ro-mân (1856-1964), Studii, nr. 3, 1962, p.669

7. Bianu, Ioan, Introducere la Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice româneşti (zia-re, gazete, reviste) (1820-1906).

8. Bulgăr, Gh., Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti, în Contribuţii la istoria limbii române li-terare în secolul al XIX-lea, vol. II, Editura Aca-demia, 1958, p. 75-113.

9. Bulgăr, Gh., Eminescu despre problemele limbii româ-ne literare, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1963.

10. ***, Cartea românească de învăţătură, Editura Acade-miei, 1960.

11. Călinescu, G., Viaţa lui Mihai Eminescu, 1966, Editura pentru literatură.

12. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pâ-nă în prezent, Editura Minerva, Ediţia a II-a, Bu-cureşti, 1986.

13. Chendi, Ilarie, Începuturile ziaristicii noastre, 1990. 14. Cheresteşiu, V., Bodea, C., Surdu, B., Mureşean, C.,

Nuţu, C., Egyed, A., Curtisăpeanu, V., Din istoria Transilvaniei, vol. II, Editura Academia, 1961.

Page 114: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

114

15. Coman, Mihai, Mass media în România post-comunistă, Polirom, 2003.

16. Coman, Mihai (coordonator), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I., Ediţia a II-a, revăzută, Polirom, 2005.

17. Coman, Mihai (coordonator), Manual de jurnalism. Ge-nurile jurnalistice, vol. II, Ediţia a II-a, revăzută, Polirom, 2006.

18. Cristescu, Marina, Primul ziar românesc: „Foaia Lipschii”, în Gazeta literară, nr. 5, februarie 1966.

19. Dâmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, Editura ştiinţifică, Buc., 1964.

20. Păcurariu, Dim. (coordonator), Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente, Editura Uni-vers, Bucureşti, 1979.

21. ***, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.

22. ***, Dicţionarul limbii române române pentru elevi, Edi-tura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

23. Dubief, Eugène, Le journalisme, Paris, Hachette, f.a. 24. Dumitrescu, Dinu, Mihai Viteazul, primul corespondent

de presă român?, în Ramuri (Craiova), 3, nr. 12, din 15 noiembrie, 1966.

25. Flocon, Albert, Universul cărţilor, traducere de Radu Berceanu, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bu-cureşti, 1976.

26. Geck, Elisabeth, Gutenberg şi arta tiparului, Editura Şti-inţifică, Bucureşti, 1989.

27. Hodoş, Nerva, Ionescu, Al. Sadi, Publicaţiunile periodi-ce româneşti, Bucureşti, 1913.

28. Gerota, G., Ziarele în actualitate, în Aspecte din civiliza-ţia clasică, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1943.

29. Giobannini, Giovani, De la silex la siliciu, Editura ştiinţi-fică, Bucureşti, 1989.

30. Hangiu, Ion, Dicţionar al presei literare româneşti, Bu-cureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

31. Hodoş, Nerva, Ionescu, Al. Sadi, Publicaţiunile periodi-ce româneşti, Bucureşti, 1913.

Page 115: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

115

32. Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti, Muzeul Litera-turii Române, Bucureşti, 1999.

33. Istoria literaturii române, I, Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780), Editura Aca-demiei, Bucureşti, 1979.

34. Ivaşcu, George, Din istoria teoriei şi a criticii literare ro-mâneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucu-reşti, 1967.

35. Jeanneney, Jean-Noël, O istorie a mijloacelor de co-municare: De la origini şi până astăzi, traducere de Mihaela Calcan şi Bogdan Ghiu, Editura Insti-tutul European, Iaşi, 1997.

36. Levois, René de, Histoire de la presse française, I, Des origines à 1881, II, De 1881 à nos jours, Editions Spès-Lausanne, 1965.

37. Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi. Viaţa şi opera sa, Editu-ra „Casei şcoalelor”, 1927.

38. Lupaş, Ioan, Contribuţii la istoria ziaristicii româneşti ar-delene, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1926.

39. Maiorescu, Titu, Critice, 1966, Editura pentru literatură. 40. Matei, Horia, Tiparul, Editura ştiinţifică, 1964. 41. Netea, Vasile, „România”, primul cotidian al poporului

român, extras din Studii. Revistă de istorie, 1966, tom. 19.

42. Nicolescu, G. C., Curentul literar de la Contemporanul, Editura Tineretului, [1966].

43. Petcu, Marian, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Editura Polirom, Bucureşti, 1999.

44. Petcu, Marian, Istoria presei române (antologie), Tritonic, 2002.

45. Petcu, Marian, O istorie ilustrată a publicităţii româneşti, Tritonic, 2002.

46. Petcu, Marian, Istoria jurnalismului şi a publicităţii în România, Cuvânt înainte de Mihai Coman, Polirom, 2007.

47. Popescu, Cristian Florin, Dicţionar explicativ de Jurna-lism. Relaţii Publice şi Publicitate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002.

Page 116: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

116

48. Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. (Redac-tarea textului jurnalistic. Genurile redacţionale), Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.

49. Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism, II, Teh-nicile colectării informaţiei. Jurnalism specializat. Elementele de etică jurnalistică şi legislaţie a presei, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.

50. Popovici, D., Studii literare, I, Literatura română în epo-ca „luminilor”, ediţie îngrijită de I. Em. Petrescu, Editura Dacia, Cluj, 1972.

51. Preda, Sorin, Jurnalismul cultural şi de opinie, Polirom, 2006.

52. Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolae, Dicţionarul pre-sei româneşti, 1731-1918, Editura Ştiinţifică, Bu-cureşti, 1995.

53. Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolae, Scrieri, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.

54. Simonescu, Dan, Primul ziar tipărit pe pământul ţării noastre, în Studii şi materiale de istorie medie, I, 1956, pp. 343-351.

55. Ursu, N. A., Formarea terminologiei ştiinţifice româ-neşti, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1963, pp. 9-10 şi pp. 139-300.

56. Vişinescu, Victor, O istorie a presei româneşti, Cuvânt înainte de acad. Dan Berindei, Editura Victor, Bucureşti, 2000.

57. Weill, Georges, Le journal, origines, évolution et role de la presse périodique, Paris, La renaissance, 1934.

Page 117: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii
Page 118: CNicolescu Scurta Incursiune in istoria publicisticii

Director: Mircea Trifu Fondator: dr. T.A. Codreanu

Tehnoredactare computerizată: Maria Goje

Tiparul executat la Casa Cărţii de Ştiinţă 400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor nr. 6-8

Tel./fax: 0264-431920 www.casacartii.ro; e-mail: [email protected]