Scara Raiului Duminica Sfântului Ioan Scărarul

de Florin Caragiu2007-03-17

Introducere

Duminica a IV-a din Postul Mare este dedicată Sf. Ioan Scărarul, originar din Palestina, egumen al Mânăstirii Sinai. Scrierea lui „Scara Raiului” scrisă în jurul anului 579 este cea mai importantă prezentare a tradiţiei ascetice răsăritene. Lucrarea este alcătuită din treizeci de capitole, acestea fiind prezentate sub forma unei scări. Numărul celor treizeci de trepte este ales spre a simboliza anii de viaţă pământească a lui Iisus Hristos.

Scara Raiului. Despre simbolismul Scării în creştinism

Sf. Ioan aseamănă virtuţile scării lui Iacov, căci „legându-se una de alta, urcă pe cel ce le voieşte la cer”, iar patimile necuvioase le aseamănă lanţului căzut de pe Apostolul Petru la atingerea îngerului, căci „se nasc una pe alta şi se strâng una pe alta” (Cuv. IX). Scara este un simbol important în tradiţiile spirituale ale lumii. În creştinism capătă o importanţă aparte cu referire la Întruparea lui Hristos şi îndumnezeirea omului prin unire cu El. Reprezentarea scării de la pământ la cer are două axe paralele verticale între care sunt prinse transversal treptele scării.

În creştinism cele două axe de la pământ la cer ce susţin treptele scării simbolizează firea dumnezeiască şi firea omenească a lui Iisus Hristos. Bineînţeles că ele sunt întrepătrunse, dar ideea în reprezentarea scării este că Hristos „acoperă” distanţa de la pământ la cer, simbol al distanţei între creat şi necreat, atât ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” născut din veşnicie şi deofiinţă cu Tatăl, Atotţiitor şi Atotprezent, Creator şi Susţinător şi Desăvârşitor al lumii prin lucrarea dumnezeiască, cât şi ca „Om adevărat” sau Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, în sufletul şi trupul căruia sălăşluieşte plinătatea dumnezeirii prin împreună-lucrarea omenească primitoare a harului. Păşirea alternativă cu picioarele pe trepte este după Sf. Teofan Zăvorâtul simbol al faptului că acest urcuş sau

proces de înduhovnicire este străbătut atât cu sufletul cât şi cu trupul, de către omul întreg.

Dacă aşa cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, contemporan al Sfântului Ioan Scărarul, „Hristos este fiinţa virtuţilor”, urcuşul duhovnicesc este întemeiat şi susţinut pe fiecare treaptă atât de dumnezeirea cât şi de omenitatea Lui Iisus Hristos. El este după Scriptură Singurul Mijlocitor, în sensul că este Dumnezeu şi Om într-o singură Persoană. Şi astfel uneşte în Sine, în propriul Ipostas şi nu printr-o relaţie de mijlocire exterioară sau prin har ca la sfinţi, firea dumnezeiască şi pe cea omenească întrepătrunse. Întreaga tradiţie patristică mărturiseşte despre urcuşul duhovnicesc ca o împletire între Pogorârea Dumnezeiască şi răspunsul liber al omului în tinderea sa de realizare după chipul lui Dumnezeu şi elevare la înălţimea tainelor cereşti.

Urcuşul scării este o „aventură” dumnezeiască a omului. Pe de altă parte faptul că scara are un sfârşit în iubire arată că în iubirea desăvârşită voinţa omului ajunge în libertatea Duhului, la „lărgimea” unirii desăvârşite cu voia lui Dumnezeu. În vârful Scării este reprezentat în fresce Hristos, ceea ce arată că rostul suirii este apropierea de Dumnezeu în Hristos, cei ce urcă privesc astfel nu la trepte ca la scopuri în sine ci la Cel care li se descoperă ca Ţinta dincolo de trepte, atrăgându-i în taina dumnezeiască.

Însăşi ideea de scară între pământ şi cer arată că încă de pe prima treaptă se depăşeşte condiţia actuală a omului despărţit de Dumnezeu şi însăşi firea, că primul pas spre renaştere presupune deja ajutorul lui Dumnezeu căci „fără Mine nu puteţi face nimic”. Scara mai este indicare şi a vieţii puse în ordine, într-o rânduială duhovnicească, fără de care, ne spune Sf. Teofan Zăvorâtul, nu se poate începe cu adevărat urcuşul spiritual, dată fiind alunecarea foarte uşoară în patimi mai evidente sau mai subţiri în omul ce duce o viaţă risipită, neadunată.

Nu întâmplător prima treaptă ne cere, aşa cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul, „să părăsim pământul, adică îndepărtarea de faptele păcătoase, de simţirile şi aşezările [dispoziţiile] sufleteşti pătimaşe, îndepărtare care se săvârşeşte în pocăinţă atunci când, lepădând şi deplângând tot ce nu este bun, oamenii iau hotărârea cea bună de a plăcea numai lui Dumnezeu” („Pregătirea pentru Spovedanie şi pentru Sfânta Împărtăşanie - Predici la Triod”).

Este importantă încă de la primul pas privirea spre capătul Scării, conştiinţa relaţiei personale cu Dumnezeu, căci după cum observă Pr. John Mack, un comentator contemporan al Sf. Ioan (Cale către cer, O tâlcuire pentru cei din lume a Scării Sf. Ioan Scărarul, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002), încă de la prima treaptă, „fără motivaţia iubirii şi a adevăratei căutări a plăcerii în Dumnezeu nu vom putea îndura nevoinţa”.

Întemeierea în Hristos ca Dumnezeu şi Om a treptelor arată de asemeni interdependenţa lor, faptul că oglindesc dinamismul unui ansamblu organic al vieţii umane. Căderea de pe orice treaptă înseamnă căderea din întemeierea pe Hristos în care virtuţile îşi află împlinirea ca „părtăşie la firea Dumnezeiască”. Vedem în reprezentarea Scării de la Suceviţa spre exemplu că se poate cădea şi de pe ultima treaptă, nu întâmplător aleasă ca treapta iubirii, căci, după cum spune acelaşi Sf. Maxim, „Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!”.

În descrierea sa, Sf. Ioan survolează virtuţile de asimilat sau patimile de depăşit prin întoarcerea lucrării de la orientarea contrară firii la tinderea către depăşirea firii în con-lucrare cu Dumnezeu. Sunt discernute nuanţat relaţiile şi influenţele complexe dintre ele din câmpul vieţii omeneşti, amănuntele unei relaţionări complexe între cele ale firii, cele împotriva firii sau supuse influenţelor demonice şi cele mai presus de fire sau dumnezeieşti.

Treptele Scării. Iubirea şi savoarea Absolutului

Capitolele sau treptele scrierii Sf. Ioan tratează în ordine: lepădarea de viaţa deşartă, despătimirea, înstrăinarea, ascultarea, pocăinţa, pomenirea morţii, plânsul de bucurie făcător, blândeţea, ţinerea de minte a răului, clevetire, multa vorbire şi tăcerea, minciună, lenea sufletească, pântecele atotlăudat şi tiran, curăţie şi neprihănire, iubirea de arginţi şi neagonisire, împietrire (nesimţire) sau moartea sufletului înainte de moartea trupului, somn şi rugăciune, priveghere, frica laşă sau nebărbătească, slava deşartă, mândrie, blândeţe, simplitate şi nerăutate, preaînalta smerită cugetare, deosebirea gândurilor, sfinţita liniştire, rugăciunea, nepătimirea, iubirea.

„Faptul că Sf. Ioan pune deoparte iubirea ca expresia cea mai înaltă a spiritualităţii”, spune Pr. John Mack (op. cit., p. 101), este cu adevărat semnificativ. Noi, cei care am fost crescuţi în spiritul occidental, am fost înclinaţi să luăm realizările intelectuale sau acţiunile sociale drept progres duhovnicesc. Nici unul dintre acestea nu se împotriveşte vieţii duhovniceşti, dar nici nu reprezintă culmea acesteia. Cel care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu este iubire, la fel cum Dumnezeu este iubire”.

Iubirea desăvârşită spune Pr. John, înseamnă mai mult decât iubirea ca parte din noi, iubirea care tuturor ni se întâmplă din când în când, iubirea trăită discontinuu ca o însuşire sau ca un act de voinţă în relaţiile cu ceilalţi. În unirea cu Dumnezeu omul întreg devine iubire. La capătul Scării, în taina şi totodată lumina divină, arată Pr. John, omul înţelege cu adevărat semnificaţia parabolei: „Noi iubim deoarece El ne-a iubit mai întâi pe noi”. Urcând pe Scară omul află tămăduirea şi creşterea spirituală prin pătrunderea sa tot mai mare de lucrarea şi lumina lui Dumnezeu.

„Patimile în sens ascetic”, arată Olivier Clement şi Jacques Serr, „sunt denaturarea acestui elan de adoraţie care constituie natura profundă a omului. Dacă acest elan nu-şi găseşte în Dumnezeu împlinirea, el va pustii realităţile contingente, idolatrizându-le şi urându-le simultan, căci el aşteaptă din acestea revelaţia absolutului, pe care ele nu pot să i-o aducă (în mod durabil, cel puţin, căci totul are savoarea absolutului, dar pentru a fi mântuit, nu pentru a mântui)” (Jacques Serr, Olivier Clement, La prière du coeur, Spiritualité orientale, no 6 bis, Abbaye de Bellefontaine, 1977, trad. Fr. Grigore, M-rea Sf. Ioan Botezătorul, http://www.nistea.com/trad_pocainta_ro.htm).

În simbolismul Scării intră ideea de accedere treptată, după puterea de asimilare a omului, la măsura dumnezeiască. Faptul că distanţa infinită între creat şi necreat este împărţită într-un număr finit de trepte indică faptul că fiecare dintre aceste trepte are o dimensiune infinită, care nu se epuizează prin depăşirea ei. Depăşirea unei trepte înseamnă astfel nu abolirea ei ci asimilarea ei duhovnicească. Pe de altă parte, urcuşul are un sens în măsura în care nu este plafonat de către nici o treaptă luată ca scop în sine, ci urcându-le pe toate îşi află sensul doar în atingerea ţintei care este iubirea.

Nu distanţa relativă faţă de ceilalţi oameni dă motivaţia şi elanul urcuşului, ci Chipul lui Dumnezeu Întrupat contemplat în capătul Scării. Este interesant de pus în relaţie Scara lui Iacov, cu un capăt pe pământ şi altul în cer, pe care îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau, cu lupta cu Îngerul a aceluiaşi Iacov. În urcuşul pe scara virtuţilor, omul se deprinde cu măsurile dumnezeieşti, se măsoară cu Dumnezeu într-o luptă care în acelaşi timp e o depăşire de sine şi o ascensiune în unire cu Dumnezeu, o rănire de dragostea Lui şi o cucerire a bincuvântării Lui.

Scara şi Icoana

În descrierea practicii isihaste Părintele Ghelasie Gheorghe prezintă într-un loc Icoana lui Hristos ca Scară între cer şi pământ, chip al unirii împlinite între Dumnezeu şi om prin Jertfa şi Învierea lui Hristos. După Părintele de la Frăsinei, „Conştiinţa Icoanei lui Hristos, a Numelui lui Hristos, a Trupului lui Hristos, dă minţii şi întregii fiinţe orientarea gestului sacru faţă de Hristos, Scara vieţii noastre”. Asociată cu icoana, scara apare ca locul unei epifanii a lui Dumnezeu care se pogoară El până la om şi aşteaptă deschiderea sa spre a-l ridica pe treptele tainei dumnezeieşti. Icoana privită ca scară înfăţişează parcursul de la chip la asemănare în urcuşul duhovnicesc.

Într-o zugrăvire poetică, Părintele Ghelasie arată că urcuşul pe scara virtuţilor presupune o deschidere faţă de lucrarea lui Dumnezeu, o participare la taina înfierii dumnezeieşti în Hristos: „Nu îndrăzni să priveşti în Sus,/ Nu îndrăzni să ridici Mintea la Cer,/ Vezi pe Hristos Cel ce Coboară/ Pe Pământ ca o Scară,/ Stai cu Capul plecat,/ Stai cu Mintea în metanie,/ Pune Mâinile la Piept/ Şi prinde te de Scară,/ Ce are Piciorul ei pe Inima ta.// Scara Hristos Leagă Cerul de Pământ.// El coboară pe Scară,/ Inima ta este prea strâmtă,/ Nu poate Intra în ea,/ Stă în dreptul Pieptului tău/ Ca o Icoană atârnată de Gât.// O, Icoană a Lui Hristos,/ Lipită de Pieptul meu,/ Inima mea începe să audă/ Taina Ta de Fiu al Lui Dumnezeu./ Aude cum Tu Te Rogi Tatălui/ Şi aceasta trezeşte şi în mine/ Dorul de Rugăciune// O, Icoană Scara Lui Hristos,/ O, Iubirea Lui Dumnezeu,/ Te Port ca pe o Comoară de mare preţ/ Şi aştept până când Inima mea să poată/ Să se Deschidă ca un Chivot Raclă/ În care să Te Primesc/ Şi să nu te mai pierd vreodată”. Urcuşul pe fiecare treaptă este de fapt suire până în locul pogorârii lui Dumnezeu care ne atrage la Sine şi împreună-călătoreşte cu noi.

Metanoia şi Cultura

Urcuşul pe Scară cere aşadar de la primul pas reorientarea minţii sau atenţiei spirituale spre capătul de sus al Scării, urmând ca pe măsura elevării şi apropierii de Dumnezeu, conştiinţa să se umple tot mai mult de lumina Lui. „Pocăinţa sau schimbarea minţii”, ne spun Olivier Clement şi Jacques Serr, „are un sens profund personal şi ontologic, mai mult decât moral. Metanoia vine de la méta, care marchează o întoarcere, o revenire, şi de la noéô, care semnifică înţelegerea realului, individuală şi colectivă. (...) Conştiinţa detaşată de inimă nu încetează să proiecteze asupra creaţiei lui Dumnezeu, ontologic bună (...) ceea ce duhovnicii numesc o pânză de păianjen, un vis, un miraj, făcându-se astfel părtaşă artificiilor tatălui minciunii”.

Cultura este expresie a oglindirii în conştiinţă a dramei existenţei şi totodată a capacităţii participative şi creatoare dăruite omului. Atât procesul de conştientizare cât şi exercitarea creativităţii se desfăşoară în câmpul libertăţii şi al comunicării omului cu Dumnezeu şi celelalte făpturi. Cultura este originar o cultivare a pământului firii spre a lucra darurile şi a da prin Cel „ce face să crească” un rod „bun de mâncare”, care să ajute la întreţinerea vieţii, atât trupeşte cât şi sufleteşte, spiritual. Ceea ce cultivă omul, aceea va consuma şi îi va influenţa alcătuirea şi funcţionalitatea. În procesul asimilării, atât modul cultivării cât şi al consumului îşi au rolul şi responsabilitatea. De aceea, participarea la o cultură autentică în sens creştin nu este izolată de eliberarea treptată din complexul patimilor şi redobândirea capacităţii de liturghisire a darului dumnezeiesc.

Cedând ispitei despărţirii de Dumnezeu spre a fi „ca nişte dumnezei dar fără Dumnezeu”, afirmă aceiaşi cugetători francezi, „omul va deveni micul zeu al lui însuşi şi al lumii, el va fi rege fără a avea nevoie să fie preot şi să ofere lumea în euharistie. Ci îşi va oferi lumea sieşi! În civilizaţia noastră care se avântă la

stăpânirea lumii, dar după cuvântul lui Michel Serres ignoră stăpânirea stăpânirii, câtă nevoie avem de oameni care acceptă să fie întru smerenie preoţi ai lumii!"

Aşa cum o infimă alterare a constantelor universale în lumea fizică ar face după calculele ştiinţifice imposibilă existenţa vieţii, tot aşa alterarea „constantelor” vieţii spirituale care sunt virtuţile face cu neputinţă viaţa duhovnicească.

Astfel, deprinderea tuturor virtuţilor şi înrădăcinarea lor în iubire creează condiţiile împărtăşirii întru cunoştinţă de Viaţa Trupului lui Hristos.