1

Monica Mureşan

Femeie la poarta raiului de sticlă

- poem dramatizat -

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Acest volum a apărut cu sprijinul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi al partenerului său, Editura Nouă. Concepţia copertei: Horia Gârbea Culegere şi tehnoredactare: Adriana Niculae Toate drepturile rezervate autorului. Tiparul executat la AZERO. ISBN 978-973-8987-86-9

Editura Nouă, Bucureşti – 2005 www.EdituraNoua.ro

3

Monica Mureşan

Femeie la poarta raiului

de sticlă

- poem dramatizat -

Editura Nouă

4

5

PREFAŢĂ

Monica Mureşan, între

ritualitate

şi ambiguitate tragică

Poezia Monicăi Mureşan nu reţine, nu

redimensionează, nu potenţează reputatele şi

tradiţionalele distincţii ale poeziei feminine.

Sentimentalismul şi melancolia, confesiunea ca

rugăciune, delicateţea şi graţia nu sunt neapărat

cenzurate, cât redefinite şi redirecţionate ca semnificaţie

spre conturarea şi manifestarea unei puternice prezenţe

în lume. “Slăbiciunile” feminităţii se reconvertesc în arme

ale afirmării identităţii. Lirismul subiacent al confesiunii

se concentrează în mici nuclee epice. Vocea sa se aude

mai puternic dacă se însoţeşte de o anumită gestualitate

firească şi chiar de o programatică ritualitate teatrală. Eul

poetic îşi asumă un “rol”, plânge uşor, reţinut, dar

lacrimile sunt adevărate. Există şi o implicare lucidă,

asumată în capcanele vieţii şi o sublimare morală a

evenimentelor destinului, o tentaţie de a contura o “carte

de auto-învăţătură”, care nu este niciodată respectată iar

slăbiciunile, înfrângerile, erorile sunt repetate cu

inocenţă şi bunăcredinţă.

6

Vorbind tipologic, Monica Mureşan scrie o poezie

a cotidianului bituminos, cu bucuria că actele şi faptele,

aparent inerţiale, se circumscriu unor “modele” sigure,

arhetipale. În continuarea acestor distincţii gestuale se

aşează, foarte bine marcat în text, conştientizarea actului

poetic – lucru rar în creaţia feminină –, reflexivitatea care

controlează foarte de aproape evoluţia şi specificul

auctorial.

Exegeţii au remarcat şi subliniat “filosofia” şi

“introspecţia rece” şi chiar convergenţa pragmatică a

proiecţiilor imaginare şi a divagaţiilor onirice.

Farmecul discret al poeziei se generează din

convingerea că există o magie a cotidianului, un mister al

existenţei repetitive care o pune în acord cu mentalitatea

colectivă, oscilantă între ritualitate şi ambiguitate.

Banalitatea, plictisul, lacrimile postmoderne survolează

universul bacovian, pentru a deveni temă de observaţie şi

cercetare introdusă pe calculator. Ironia, detaşarea,

inteligenţa scot tema banalităţii, plictisului şi disoluţiei

eului din contextul tragic lacrimogen şi-o proiectează

într-o zonă misterioasă, suprarealistă, ca în tablourile lui

de Chirico.

Monica Mureşan propune o scriitură foarte

densă, lucidă, coerentă, de un anumit tip de realism,

generat de o simpatică frenezie, de un fel de energie a

epuizării, fără să facă rabat de la credibilitate. De la

7

cosmosul în formă de bibliotecă al lui Borges, ajungem la

o referinţă miniaturală, la existenţa ca anticariat:“…De ce

să nu recunosc, m-am/plictisit să tot descopăr noutăţi

în/lucrurile vechi./De ce să nu recunoască,/şi ele s-au

plictisit/să mă ţină minte,/amestecate şi purtate

alandala,/ca ziua cu noaptea boţite de eclipsă,/deşi ele

ştiu: îmi plac/foarte mult lucrurile, în ce altceva/să mă

recunosc şi prin ce?”.

Ceea ce înnobilează, într-un fel, şi

particularizează poezia Monicăi Mureşan este o formulă

discretă, de religiozitate prin care se motivează o poezie

de interogaţii periculoase şi răspunsuri imprevizibile. Ar

fi de imaginat că poeta vede poeme la televizor şi chiar

scrie poveşti despre poeme cuminţi ori năbădăioase.

Autoreflexivitatea scripturală, semn al acordului

cu lumea postmodernistă, vine însă dintr-o coerenţă

interioară, în care trăirea pare imposibilă în afara

cuvintelor. Poeta gândeşte şi elaborează versuri pe teme

conceptuale – uzura semantică, pericolele

polisemantismului, ambiguitatea tragică (sau tragismul

ambiguităţii) –, deci converteşte în poezie chiar

referinţele critice de abordare a universurilor lirice

imaginare. Autoarea a ajuns la înţelepciunea lucrurilor

mărunte şi în viziunea ei sapienţială sacralizează un

mărunt interior omenesc în timp ce desacralizează marile

energii ale universului, într-un joc de o naivitate vinovată.

8

O poezie a banalităţii cotidiene, a frustrărilor ironice şi a

jocurilor existenţiale minore a scris, cu subliniată

amprentă personală, numai Petre Stoica şi, numai

tangenţial, Mircea Ivănescu. Cu toate nuanţările de

rigoare, într-o asemenea tipologie s-ar putea înscrie şi

poezia Monicăi Mureşan, cu puţine aderenţe la

paradigma feminităţii lirice, căreia nu-i sunt proprii

asemenea dezvoltări narative - iată această Cincizecime:

“Am luat ouă./Am luat vopsele turceşti de la “Butik”./Am

luat cu împrumut/coşul de răchită/al Danielei.//Ulei şi

oţet aveam în casă.//Am respectat instrucţiunile de pe

ambalaj/dar culorile n-au ieşit pe niciun ou/deşi le-am

tot vopsit cale de/treizecişinouă de zile./În acest timp/le

ţineam în coşul de răchită/şi plângeam/sperând/să se

întâmple o minune…(…)… Într-a patruzecea zi/eram deja

datoare/în tot cartierul – mulţi s-au oferit/să-mi dea

sfaturi şi vopsele/ouă şi mănuşi de cauciuc/sare şi

ulei/dar inutil,/ouăle tot nu se colorau./(…)/Atunci m-am

înţepat în toartă/şi ele au început să se

coloreze./(…)/Acum mă întreb la cine mai am vreo

datorie/şi vine a cincizecea zi.”

Conceptul poetic personal se sprijină, cu măsură

şi gust, pe vizualitate, pe o percepţie imaginală a lumii.

Auditivul lipseşte şi chiar nu apare nicio idee de

conexiune muzicală – dar se sugerează, în legătură cu

religiozitatea tangenţială, înfiorările produse de muzica

9

sferelor. Ca atare, ochiul – cu insurgenţele sale mistice –

se aşează în centrul lumii conştientizate iar privirea

instrumentează formele şi dimensiunile. Discursul arid,

demetaforizat deconstruieşte o lume a concretului

invadator, ca un suport moral împotriva tăcerii şi

singurătăţii.

La vârsta maturităţii depline, după numai cinci

volume publicate (dintre care patru de versuri), Monica

Mureşan se prezintă cu o voce distinctă, cu profundă

rezoluţie personalizată în contextul liricii feminine –

foarte valoroase – de astăzi.

Aureliu Goci

10

I.

Merg aproape de mine departe de mine.

Cineva m-a condamnat la viaţa asta

şi o duc mai bine de când am dreptul

la o singură sinucidere

în cazul în care accept şi că am dreptul

la o singură viaţă,

nici a celui din dreapta,

nici a celui din stânga.

Accept acest manej deşi aud că

unii au mai multe vieţi

şi nu e vina mea

dacă asta pare o aluzie

la nişte pisici.

Eu nu am… aşa că merg

departe de mine

cu ce mi s-a dat şi mă simt ca acasă

în această viaţă în doi

de care uiţi, aproape, după ce

te obişnuieşti.

……………………………………………

11

Cum începi să trăieşti

ai impresia că ai mai trăit

o dată totul, dar când uiţi, ce te faci,

şi atunci ai impresia

că ai mai uitat o dată, totul?

Te loveşti.

Dai ţipând într-un chip îndurerat.

Apoi fulgeră.

Bucuria ţâşneşte

ca sângele şi auzi:

- Doamne, ce mă iubesc eu!

Pleci acasă pe patru cărări,

că atâtea găseşti,

ajungi, dar ea, marea iubire, adică,

nu mai locuieşte

cu tine,

a luat-o pesemne tunetul

şi huleşti:

- Doamne, ce m-ai supărat!

12

O lumină orbitoare

alunecă rece

pe tine

şi iar auzi:

- Doamne, cât se moare în zilele noastre!

II.

… priveam cum înghesuită în capodul

pe care ar fi trebuit să-l schimbi de mult

priveşti idiot sau cum spun unii, timid,

imaginea ta oblică, răsturnată

cântând:

- Suntem o carte de joc -, ne ironizăm

reciproc, trăgând alte şi alte bucăţi

de carton

uite cât de mult semeni

cu mine,

abia acum, că te-am întors,

am putut

să văd !

13

- Uite cât de mult.

Odată, de sărbători, îmi terminasem

apele,

văile, munţii,

nici bani ascunşi

de mine însămi nu mai descoperisem

în vreun colţ secret al memoriei

dar era ziua lui

şi atunci în lipsă de idealuri

şi inspiraţie m-am dus la magazin

şi m-am rugat

să mă ambaleze frumos la pachet,

în femeie!

Am sunat la uşă.

M-a luat în braţe

şoptindu-mi

că sunt cel mai frumos cadou

pe care i l-a făcut viaţa.

Pe când mă topeam

am mai apucat

14

să-i urez:

- La Mulţi Ani, Moartea mea!

III.

În acel spaţiu de fibre de sticlă din care

creştea

pădurea de mărgele

trăia femeia paralelă.

Se mai îngrăşase de-a lungul poveştii

chiar dacă mânca numai

din cele necunoscute

pe nume…

avea un chip în care

cânta

foarte bine tristeţea:

- Vino să-ţi dau reţeta Timpului !

strigase peste gardul existenţei.

- De ce mă pândeşti când îmi fac nevoile,

respectă-mi intimitatea !,

i-am reproşat.

- Dar eu nu văd nimic -, a răspuns,

de parcă se lăuda.

15

Şi ne-am rătăcit împreună, deşi

n-ar fi trebuit.

IV.

O auzeam de foarte departe

strigând perpendicular.

- Mai vino, mai treci pe aici !

- … ţi-am aruncat un iaurt, îţi place ?

- Cred că da, însă nu ştiu să-l mănânc,

aici ne hrănim cu ace…

Se îndepărtase.

Am rămas un timp

cu ochii închişi

încercând s-o adulmec.

Aş fi vrut să-i spun

că şi eu sunt paralelă

în comparaţie cu alţii

şi că m-am îngrăşat de când

îmi injectez doza de timp

în vena destinului

16

dar a trebuit să mă ridic

şi să plec - sunt

o doamnă şi aşa ceva

nu se face.

Păcat. Măcar dacă ar fi mirosit…

V.

Încă o aud învăţându-mă:

- Bărbatul meu e bolnav de viaţă,

eu – de moarte,

dumneata - de timp.

Unii oameni ne rup mărgelele.

Eu de atunci nu mai ştiu

să mănânc.

Aici ne dau timp prin ace.

Trei ace pe zi. Vrei, uite, mă înţep

aici şi-ţi dau

câteva picături din Timpul meu

dar o să devii paralelă…

Şi mai am bucurii şi amintiri,

ia-le, că eu nu ştiu cum se folosesc,

şi vise ce nu-mi aparţin

17

n-am răbdare

oricum nu ştiu ce să fac cu ele…

- Dacă devii paralelă, la ce-ţi mai

trebuie?! - am ţipat.

- Păi, le dai şi tu mai departe,

ca orice şirag

de mărgele rupte, pe care

nu le mai porţi…

VI.

Mă privesc zâmbind idiot sau cum mai

spun alţii, timid, cum semăn cu mine.

Şi întorc ultima carte.

De o parte şi de alta a liniei, oblic,

două chipuri de inimă roşie

încep ultimul joc:

18

- Am flori şi peşti din care cresc cuvinte.

Cuvintele au viitor, florile şi peştii – nu.

Mai am muguri şi aripi cu şnur

de care mă agăţ.

Când evadez nu mă vede nimeni,

sunt expertă, contemplu viitorul

dintr-un ochi de peşte.

‘De ce nu scrie nimeni despre tine!?’ ,

întreabă uneori un cap de Joker fanat

şi continuă să-mi vorbească

până îi răspund:

‘mă agăţ cu disperare de nişte

mătănii care atârnă din cer’.

Brusc îmi dau seama că nimeni nu mai

vede,

ne-a rămas numai mirosul,

până şi culorile au dispărut,

19

uzate

şi începe trecutul.

VII.

Când ai plecat mi-ai spus

că numai cu o parte

din tine pleci, că e târziu

dar inima ta

rămâne cu mine.

- Inima rămâne aici!, ai decis.

Te-am petrecut cu lumină

era flacăra Învierii,

doar asta găsisem la îndemână,

candela roşie

din noaptea de Paşti.

- Luminează, luminează-mă, şopteai

de pe treptele negre.

- Ssst, să nu trezim vecinii!

- Nu mai reparaţi şi voi întrerupătoarele

de pe casa scării?

- Coboară dragă cu grijă şi taci, ce vrei,

mai trebuie bani şi de acoperiş ! …

20

dar tu nu erai atent,

ce treabă aveau astea cu bezna?

- Uite că am ajuns. Stai, să te mângâi.

Îţi las inima în grijă.

Oricum eu de ea

am nevoie doar lângă tine…

VIII.

Am urcat.

Lumînarea era veselă că avea iar viaţă.

Mângâia mobilele, pereţii,

un detaliu din peisajul veneţian.

Nu mă gândeam la nimic.

Îmi era bine, aşteptam să vină somnul.

21

Ţineam încă suportul roşu cu ambele

mâini.

Obrajii îmi ardeau iritaţi de la barba ta.

Să-mi pun o compresă? Dar mi-e lene!

Mă alintam când, deodată,

am văzut ceva rotindu-se în aer.

Era o bucată de carne din care picurau

granate grele şi calde:

o inimă se rotea în jurul meu.

Până să mă feresc, intrase deja în piept,

mi se lipise de inimă.

Îmi era frică.

Am vrut să te sun, să văd dacă mai trăieşti

apoi mi-am spus că tu ai vrut aşa

iar acum probabil dormi…

La ce bun să te mai trezesc!

22

IX.

În acele clipe am înţeles cum este

să priveşti prin ochii celuilalt,

cu o inimă străină.

Câtă diferenţă ! …

Încercam să conving corpul străin

să iasă afară.

Dimineaţa m-au găsit într-o baltă roşie

de ceară ce ajunsese la parter:

le-am explicat vecinilor

că doar inima cealaltă a murit,

inima altcuiva, eu sunt bine.

Mă gândeam: ce fac când te vei

întoarce şi ce-ţi dau în loc?

Sau poate nici nu o să observi

şi nu va mai trebui să explic

că orice inimă de ceară

se topeşte !

23

- Ba da, ba da, o să-şi dea

seama! -, auzeam o voce interioară.

Atunci am topit ceara să-ţi fac

altă inimă…

X.

Modelez o inimă

iar iluzia îmi înroşeşte

unghiile

şi ochii mi se umplu de sânge

muşc asperităţile marginilor

cum îţi rotunjisem cu dinţii

unghia ruptă din carne, la mare.

Inima îmi înroşeşte gura

iar buzele

prind contur de inimă.

24

Iluzia se transformă

într-o bucată de carne

ce ia forma

unei inimi sângerânde

lăsând să cadă stropi mari

cât mărgelele mele de granate…

Între noi şi iluzie se stingea o flacără

roşie

de mătase

şi inima ta s-a lipit iarăşi de mine

dar de data asta mă obişnuisem.

25

XI.

Tăcea, dreaptă cum stă pădurea în miezul

verii.

Doar în pleoapă i se zbătea o pasăre

lovindu-se de lumina neîncepută.

El gravita în jurul ei nechezând:

- Vreau să te sărut de la degetul cel mic

până la creştet! Taci, că eu ştiu ce zic,

sunt golan bătrân de treflă

şi tu ai sânii ăia mari şi roz,

mi-ai căzut cu tronc, ce să fac?

Încerca să-l avertizeze, dar cum, odată ce

nimeni

nu învăţase până atunci limbajul cerului

şi al pădurii…

Tăcea, dreaptă şi nedumerită

cum de nişte simple

cuvinte pot murdări întreaga lume.

Ascunse în privire, nişte lacrimi

nepricepute

priveau şi ele stând mărturie.

26

Îl lăsă aşadar să scoată alte şi alte

cuvinte

din joben.

Privea cum din ele creşteau

jivine ce, potrivit

celui mai blând scenariu, urmau

să-l otrăvească, în curând.

- Ce scamatorie!-, îl mai auzi.

Începu să plângă, odată cu ploaia…

XII.

Dacă plouă, spune aşa:

Lacrima, dacă ai plâns-o,

arunc-o

să nu o hrăneşti cu tine

că nu se mai satură!

27

Când nu se mai topesc troienele, spune:

Doamne, caută prin cer

o primăvară

şi dă-ne-o nouă

drept desăvârşire

a pământului din noi!

Atunci triluri nesfârşite

înfloresc în Şipotul Cerurilor

iar ploile vor da slavă din nou

şi ne vom scălda în bucuria soarelui

primită ca binecuvântare.

Aşa să ne ajuţi, Doamne,

ca puterea Ta

să ne întărească

şi să iubim fiecare

viaţa celuilalt,

viaţă cu viaţă!

28

Aşa-i că atunci pare orice clipă

mai uşoară

iar mărgăritarul lacrimei – o mare bucurie

din Raiul pământului?

XIII.

Tu vorbeşti ca un peşte.

Îţi dau apă, dintr-un simţământ umanitar.

Cineva spune: gaaata, de-acum, s-a înecat!

Şi începi să pluteşti în jurul meu,

cometă ce a fost odinioară un delfin.

De fapt, de la ce a pornit totul:

cred că ne iubiserăm

dar fără experienţă fiind,

am evadat în viitor.

Umblă vorba că acolo poţi începe o viaţă

nouă

şi găseşti a doua tinereţe.

29

XIV.

Astăzi m-am hotărât să mă fac prinţesă

în traducere originală.

Unii se fac că plouă, alţii – parlamentari

sau târfe. Treaba lor.

Eu mă fac prinţesă

stau în bucătărie

şi mă transform

într-o versiune “originală”.

Acum sunt o prinţesită

şi casa mea

e prima reşedinţă neo-medievală

din Dudeştii mileniului trei.

Ceva mai sus este o cruce de piatră

dar ea va apărea mai târziu,

lângă Nerva Traian.

Trebuie să menţionez

că sunt fără prihană.

30

Că realitatea e cea mai crudă în mai,

apoi – mai coaptă (apoi mai…

iunie?!)

Desigur, o să îmbătrânesc

şi atunci rolul nu se mai potriveşte

iar prinţul va lua măsuri

de maximă securitate

vor fi vremuri grele şi ne vom contrazice

(oricum, azi nimeni nu se mai bate

cu turcii

şi nimeni nu învinge,

azi nu mai e timp

şi învingi fără să lupţi pentru că

eşti născut învingător!).

Deocamdată sunt unsă cu toate alifiile

m-am miruit, ca o salată mi-s.

Dar prinţul întârzie, el stă peste program

la război

sau la vreun turnir…

Ştiţi, în această epocă medievală

31

este foarte simplu: îţi iei

brocarturi de la Veneţia

şi intri în istorie ca-n brânză

pe când în secolul douăzecişiunu

te duci la serviciu şi intri în şomaj.

Eu prefer să intru în bucătărie

şi să mă fac prinţesă aici, lângă

Crucea de Piatră.

Au mai vrut şi altele

să fie prinţese dar au greşit

când piesa, când secolul.

În orice caz, viaţa rămâne

cel mai frumos subiect,

nu credeţi? – nici eu…

32

XV.

Te ascult şi-mi pun ceva pe mine, un capod

pe care trebuia de mult să-l schimb:

- Acoperă-te, frumuseţea te face aşa

goală…

şi te văd toţi, nu suport! - strigi.

Trag din pachetul de joc o nouă carte:

dama îndoliată.

- De-acuma gata cu gelozia !-, te liniştesc.

- Te văd toţi, nu suport. Şi-apoi am şi eu prestigiul

meu de treflă!

Ochii ăştia te fac aşa gol!

Şi ascund cartea, să nu mă vadă.

33

XVI.

Se îmbrăca în capod,

se uita la culorile aproape şterse,

le mângâia,

mângâindu-se, pipăindu-se

într-un mod idiot de inocent.

Dar ele, plictisite de atâta purtat

şi de atâta sentimentalism,

se combinau cu detergentul

apoi se lipeau lasciv de cer,

luate de vânt.

XVII.

- Nu-i nimic, bune şi nişte nuanţe!, oftă…

Ştii, primim odată cu naşterea

primul mărţişor

şi-l vom purta până la capătul

drumului,

în împletirea zilelor cu nopţile.

34

Ursitoarele ne lasă câte un mărţişor

de soartă.

Dacă am privi cu atenţie în ochiul lui,

am putea cunoaşte singuri trecutul,

prezentul şi viitorul – un singur

şnur,

înnodat cu un singur

gest

o dată pentru totdeauna cu nod

dublu

care nu se va desface, deşi va însângera

multe nopţi albe.

35

XVIII.

Zâmbea din nou, cu acel aer tâmp şi fericit

venind din lumea restaurată de fulger:

După ce devii natură moartă

cu greu reconstitui mângâierile.

În împreunarea mâinilor

sufletul capătă aripi de pasăre

şi-l pierzi -

de aceea ţi se dă voie

să uiţi

atunci curge timpul

din tine,

nesfârşită binecuvântare.

36

XIX.

Dintr-o dată apăru din nou pieziş.

- Uite, îţi dau mărgelele mele -, am îmbunat-o, şi

spune-i bărbatului tău să nu ţi le mai rupă.

- Eu nu pot vorbi cu el pentru că

nu înţelege chestiile astea femeieşti

şi îi este frică, el nici nu se mai uită la

mine… pe el nu am cum să-l ajut, pe tine – da!

Mai treci pe aici, poate facem un negoţ,

un schimb…

XX.

Am luat ouă.

Am luat vopsele turceşti de la “Butik”.

Am luat cu împrumut

coşul de răchită

al Danielei.

Ulei şi oţet aveam în casă.

Am respectat instrucţiunile

de pe ambalaj

37

dar culorile n-au ieşit pe niciun ou

deşi le-am tot vopsit cale de

treizecişinouă de zile.

În acest timp

le ţineam în coşul de răchită

şi plângeam

sperând

să se întâmple o minune…

XXI.

A patruzecea zi

eram datoare

în tot cartierul:

mulţi s-au oferit

să-mi dea sfaturi şi vopsele

ouă şi mănuşi de cauciuc

sare şi ulei

dar inutil,

ouăle tot nu se colorau.

Le-am pus în coşul Danielei

38

dar abia îl mai puteam urni din loc,

era ca o piatră de hotar

şi eu - gata să renunţ.

Atunci m-am înţepat în toartă

şi ele au început să se coloreze.

Prietenii mi-au spus: felicitări

şi mulţumiri,

ideea cu ouăle a fost bună, ce ziceai

că ţi-e frică de culori?

XXII.

Acum mă întreb la cine mai am

vreo datorie

şi vine a cincizecea zi.

Încă nu am înapoiat coşul.

Mă uit la el: acum zece zile am pus

înăuntru un bilet de mulţumire.

Îl recitesc.

39

Cuvintele se colorează de la sine.

Urmează alte cuvinte

pe care nu le-am scris eu

dar se colorează singure - ele

ne cunosc bine

şi aşteaptă răbdătoare

să le înţelegem,

să le credem,

ele se cunosc mai bine decât noi

şi aşteaptă să fie descoperite

… se colorează

şi eu întind tuturor coşul plin

de cuvinte noi şi vii:

- Ia te uită, de unde le-aţi luat?! …

- De aici, de la noi!

XXIII.

Un pas ar mai fi rămas să fac

şi părea a fi atât de aproape,

tristă, cu mărgelele ei rupte

pe care le însămânţase

40

printre bălării,

pe neştiute…

Trăia în acel spaţiu de sticlă

unde creştea pădurea

de mărgele

hrănindu-se

cu stropi de timp

în acel capod veştejit,

plin de petele

unor culori plictisite

pe care le mângâia, îngânând veşnic

un cântec neterminat:

Merg aproape de mine

departe de mine... când începi

să uiţi

ai impresia

că ai mai uitat o dată

dar când începi să trăieşti,

ei, şi atunci

ai impresia

41

că ai mai trăit o dată?

Sau e doar un vis din muzeul clipei?!

XXIV.

Se făcea că împlinisem cincizecişipatru

de ani şi nu primisem cadou decât

o oglindă.

Fericită şi tristă, ezitam, între acceptarea

reflexivă şi resemnarea activă:

în fond, marele secret ale timpului

este oglinda

ce-i arată fiecăruia după cum îi este

datul.

Nu mă putea convinge nimeni

să o dezvelesc,

ştiam că mă ademeneşte într-o călătorie

în neunde.

O logică elementară te familiarizează

cu lucrurile

42

pe care le cunoşti

şi care te ştiu

dar adesea ele te părăsesc,

nu te ajută să te reîntorci.

Or, era ziua mea de naştere şi nu voiam

să o petrec în captivitatea

necunoscutului

ba chiar speram să primesc

şi alte cadouri.

XXV.

Bătuseră clopotele la poarta sufletului

şi inima auzea ca prima oară

ursitoarele

în ajunul Crăciunului.

- Ce-ar fi, îmi zic, dacă tai câteva

din deceniile astea şi să pun capăt

inflaţiei de sentimente şi resentimente

ce-mi îngreunează anii?! – şi privesc

pe furiş chipul din ceaţa de argint.

- Nu, protestează acesta, nu ai dreptul

să întorci timpul din drum:

43

asta nu vi s-a dat, ci vi s-a luat…

Luminos era chipul,

ba strălucea într-atâta,

încât îl vedeam alături de el

şi pe celălalt,

Întunecatul!

XXVI.

Ştiam ce se petrece

cu cei care au privit în oglindă:

ei au dispărut, particule subtile,

în acel necunoscut sau noncreat.

Nisipul mişcător al gândului începu

să modeleze formele tainei.

Adevărul e adânc, te poţi scufunda în el,

dar dacă nu ai grijă, te îneacă.

Şi mă hotărăsc să prefac

fiecare secundă în sărbătoare,

să celebrez în acea clipă

44

când stau deschise Porţile Cerului

toate minutele, orele, zilele, anii,

deceniile trecute de la naştere,

ca sărbătoare permanentă,

învingând timpul

pentru că una este să ai peste

cincizeci de ani

de una singură

şi alta e să-i împarţi cu ceilalţi!

XXVII.

- Oh, nu!, strigă atunci

chipul strălucitor,

una era o cifră mai fragedă

(acolo, câţiva ani!)

dar cum să port eu în cârcă

toate cadourile astea de milioane

de clipe, mii şi mii de momente,

ce, eu nu sunt Moş Crăciun!

- Ha, ha, ha, bonne anniversaire! , se auzi

45

glasul dogit al celui negru, să nu-i dai

nimic lui, dă-mi-i mie, domniţă,

duduiiţăăă, prinţesă!

- Ha, ha, ha, à la votre! strig

şi-i fac cadou

aniversările.

Ai văzut, timpul nu e decât

o simplă

loterie?!

… Şi plecăm, fiecare pe drumul lui,

cu rostul lui, el – bucuros

că l-am scutit de cărat,

eu – cu nerăbdarea începutului.

În urma noastră, al treilea chip geme

împovărat de aşa procopseală:

trecutul…

46

XXVIII.

Un pas ar mai fi rămas să fi făcut

şi totuşi eram departe, peste gardul

de fibre de sticlă din mărgele

însămânţate, de care i se loveau

cu zgomot cuvintele:

Dacă îţi priveşti chipul

ţinând oglinda în lumină

ca pe ouă,

ai să observi

în straturile ei

acea forţă ascunsă

a ridurilor

de parcă un fir nevăzut

îţi dă dreptul

de a nu fi tu bancnota

falsă,

ci fiinţă vie întipărită.

47

XXIX.

Vorbeşti cu tine:

mă privesc în oglindă -

văd mai bine cu dioptriile ei.

Din cauza clipei,

a trebuit să-mi

dau întregul timp

la argintat –

nu mai înţeleg imaginile

de mult!

Firul de argint

al ridurilor

s-a înnegrit…

48

XXX.

… De ce să nu recunosc, m-am

plictisit să descopăr noutăţi

în lucrurile vechi.

De ce să nu recunoască,

şi ele s-au plictisit

să mă ţină minte,

amestecate şi purtate alandala,

ca ziua cu noaptea boţite de eclipsă,

deşi ele ştiu: îmi plac

foarte mult lucrurile, în ce altceva

să mă recunosc şi prin ce?

49

XXXI.

Se pare că de aceea

amestec ilustrate cu felicitări,

reţete cu ferparuri,

dăruindu-le zilnic

autograful privirii…

deşi niciodată nu strică

încă o lentilă de contact cu

Universul.

Când se opreşte muzica,

o să mai auzi

o vreme

ce-ar mai fi avut de spus.

………………………………………………

Din când în când Memoria învie

îndărătul unei priviri cu lumină scurtă.

50

XXXII.

Adesea, uit să schimb apa zilelor.

Când visul trage cortina grea a

nopţii

aripile tăiate cresc prudent

pe dinăuntru

tot acolo şi zbor

într-o dimineaţă am uitat să mă

trezesc

iar paşii celorlalţi

au întârziat

se zice că atunci am înviat

deşi eu ştiu bine că nu …

de la o vreme plouă

şi apar umbre în alb.

51

XXXIII.

Am plecat

lăsând lucrurile să rămână aşa.

Mi-am luat rămas-bun

de la imaginea transparentă,

mi-am spus că e în siguranţă,

atât de înaltă e această protecţie;

îi simţeam deja efectul…

Nimeni nu a deschis Poarta Raiului

cu şperaclul.

52

Atunci

faţa

aceea

se

făcu

ţăndări

ne mai pu tând

accepta

părerea

Memoriei.

-----