doctrina biblica a raiului

INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL FACULTATEA DE TEOLOGIE PENTICOSTALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator:

Lect. univ. drd. EUGEN JUGARU

Absolvent:

MĂCELAR LIVIU-ALIN

BUCUREŞTI 2007

INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL FACULTATEA DE TEOLOGIE PENTICOSTALĂ

DDOOCCTTRRIINNAA BBIIBBLLIICCĂĂ AA RRAAIIUULLUUII

Coordonator:

Lect. univ. drd. EUGEN JUGARU

Absolvent:

MĂCELAR LIVIU-ALIN

, BUCUREŞTI 2007

C U P R I N S C A P I T O L U L I INTRODUCERE

1

1. Aspecte metodice 1 1.1. Definirea, delimitarea şi încadrarea subiectului 1 1.2. Importanţa subiectului 1 1.3. Motivarea opţiunii şi obiectivele lucrării 1 1.3.1. Motivarea obţiunii – respingerea conceptului de Rai în gândirea modernă şi contemporană

1

1.3.2. Obiectivele lucrării 4 1.4. Surse de documentare şi metode de lucru 4 2. Înţelesul termenilor „rai”, „cer”, „ceruri” 5 2.1. Termenul „Rai” 5 2.2. Înţelesul termenilor „Cer”, „ceruri”

7

C A P I T O L U L I I PLANUL INIŢIAL AL LUI DUMNEZEU CU PRIVIRE LA OM – RAIUL EDENIC

9

1. Omul şi soarta lui 9 1.1. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu 1 0 1.2. Natura constitutivă a omului 1 2 1.3. Nemurirea sufletului 1 42. Imaginea Raiului Edenic 1 63. Paradisul pierdut – despărţirea omului de Dumnezeu

2 0

C A P I T O T U L I I I RAIUL CERESC – „LOCUINŢA” LUI DUMNEZEU 2 2 1. O privire sistematică asupra subiectului 2 22. Omniprezenţa lui Dumnezeu 2 43. Mărturia biblică asupra subiectului

2 5

C A P I T O L U L I V IISUS HRISTOS – DOMNUL CERULUI 2 91. Hristos a fost în Cer din eternitate înainte de întrupare 3 02. Hristos a coborât din Cer prin actul chenozei 3 13. Trei declaraţii din Cer care confirmă întruparea şi dumnezeirea lui Iisus 3 24. Expresia „...astăzi vei fi cu Mine în Rai.” 3 35. Învierea lui Hristos 3 4

6. Hristos s-a înălţat la Cer 3 57. Lucrarea de mijlocire a Domnului nostru în Raiul ceresc 3 88. Sanctuarul ceresc şi lucrarea lui Hristos ca Mare Preot 3 9 C A P I T O L U L V RAIUL CERESC – SPERANŢA CELOR NEPRIHĂNIŢI 4 4 1. Împărăţia Cerului 4 4 1.1. Posibilităţile deţinerii vieţii cereşti de pe pământ 4 62. Starea intermediară 4 8 2.1. O bază biblică 4 9 2.1.2. Terminologia biblică 5 0 2.2. O perspectivă comparată 5 13. Bogăţia răscumpăraţilor în Rai: răsplată şi moştenire 5 2 3.1. Răsplătirea 5 3 3.2. Moştenirea 5 54. Ocupaţia răscumpăraţilor în Raiul ceresc 5 7 4.1. Închinarea 5 7 4.2. Slujirea 5 8 4.3. Domnia 5 8 4.4. Părtăşia 5 9 4.4.1. Părtăşia cu sfinţii şi cu îngerii 5 9 4.4.2. O părtăşie neîntreruptă cu Dumnezeu 6 0 4.5. Odihna

6 2

C A P I T O L U L V I REVELAŢIA RAIULUI ÎN APOCALIPSA 6 4 1. Generalităţi 6 4 1.1. Cerul ca locuinţă a lui Dumnezeu 6 4 1.2. Tronuri în Cer 6 4 1.3. Făpturile din jurul Tronului 6 5 1.3.1. Bătrânii. 6 5 1.3.2. Făpturile vii 6 6 1.4. Templul din Cer 6 6 1.5. Activitatea îngerilor în Apocalipsa 6 82. Un Cer nou şi un Pământ nou 6 93. Cetatea sfântă – Noul Ierusalim

7 1

C O N C L U Z I I G E N E R A L E 7 5B I B L I O G R A F I E 7 8

Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului

DOCTRINA BIBLICĂ A RAIULUI

C A P I T O L U L I

INTRODUCERE

1. Aspecte metodice

1.1. Definirea, delimitarea şi încadrarea subiectului. Lucrarea de faţă tratează doctrina

despre Rai din punct de vedere biblico-dogmatic. Având în vedere baza biblică de la care se pleacă în

tratarea acestui subiect, acesta se încadrează în cadrul teologiei biblice, folosindu-se uneori şi studiul

exegetic al unor pasaje biblice. În ceea ce priveşte teologia sistematică, lucrarea se corelează mai ales

cu teologia doctrinară, tratând în prima parte probleme de antropologie, mai apoi în raport cu Hristos

sunt abordate probleme de soteriologie, dar în mod deosebit lucrarea studiază chestiuni care se

încadrează în domeniul eshatologic. Există, însă relaţii şi cu teologia etică, comparată şi apologetică.

1.2. Importanţa subiectului. Raiul ceresc reprezintă într-un fel cheia vieţii creştine. Modul

în care omul căzut poate fructifica lucrarea răscumpărătoare a Domnului Iisus Hristos pentru a fi

mântuit şi a trăi o viaţă nouă în Hristos, îl poate conduce pe acesta înspre calea pierzării sau către

nădejdea creştină – Raiul ceresc. Din această cauză, restaurarea doctrinei biblice despre Rai are o

importanţă covârşitoare în creştinism.

Deformarea doctrinei despre Rai în cursul istoriei de către anumite tradiţii i-au făcut pe

credincioşi să se îndepărteze de adevărul biblic şi să practice în multe privinţe altă religie decât cea

creştină. Precum vom înţelege doctrina despre Rai, va afecta cu desăvârşire modul nostru de viaţă.

Dacă ne vom raporta la Rai doar ca la un concept învechit şi dacă vom lua în braţe ideea existenţei

raiului pe pământ, cu siguranţă vom ajunge la eşec. Cred, de altfel, că pentru a ajunge în Rai, nu este

nevoie să încercăm prin efortul personal să atingem acest scop, ci Acel care ne poate duce acolo este

Însuşi Iisus Hristos. Credinţa în Fiul lui Dumnezeu ne duce în Cer, dar, în acelaşi timp, această

credinţă poate aduce Cerul la noi.

Am optat pentru subiectul acesta, deoarece, pe lângă importanţa doctrinară şi istorică, are o

mare valoare aplicativă, toate problemele actuale ale Bisericii, în general ale mişcării evanghelice

multiconfesionale contemporane şi chiar ale lumii de astăzi impun necesitatea înţelegerii corecte a

învăţăturii biblice despre Rai.

1.3. Motivarea opţiunii şi obiectivele lucrării

1.3.1. Motivarea obţiunii – respingerea conceptului de Rai în gândirea modernă şi

contemporană. Subiectul pe care îl voi prezenta în această lucrare – „Raiul”, este din ce în ce mai

puţin discutat, şi foarte rar se mai întâlnesc oameni care să fie preocupaţi de un subiect atât de

1


important pentru viaţa de credinţă. În general, omenirea se ocupă mai mult de problemele vieţii

pământeşti şi refuză să se gândească la ceea ce este dincolo de lumea aceasta, mai presus de starea

materială a lucrurilor trecătoare. Omul este îndoctrinat cu hedonismul1 postmodern, care reprezintă o

ideologie ateistă, alternativă la Raiul ceresc şi premisă a creării „paradisului” tehnologic.2

În lumea contemporană există o totală ignoranţă faţă de subiectul veşniciei, şi, implicit,

ignoranţă faţă de problema Raiului. Ceea ce a dus la ignorarea acestui subiect a fost cu siguranţă,

înlăturarea lui Dumnezeu din viaţa de zi cu zi a individului. Înlăturându-l pe Dumnezeu s-a ajuns la

starea de moarte spirituală care domină în acest moment miliarde de oameni. Ceea ce trebuie să

înţeleagă omul este faptul că viaţa este prea scurtă pentru a ne mulţumi pe deplin şi faptul că

Dumnezeu a pus în noi şi gândul veşniciei (Ecl. 3:11). Ignorarea Raiului este într-un fel mai puţin

gravă faţă de a nu crede în existenţa lui, aceasta fiind o altă problemă a lumii contemporane. René

Pache, tratează subiectul lumea de dincolo, în cartea cu acelaşi titlu, încercând să arate importanţa

veşniciei, spune: „dacă nu există lumea de dincolo (raiul, s.n.), atunci toate lucrurile acestei vieţi sunt

lipsite de sens”3.

În lumea modernă se regăseşte o puternică opoziţie faţă de adevărurile sfinte ale credinţei

creştine, mai mult decât în timpul apostolilor. Au fost diferite evenimente în istorie care au generat o

asemenea opoziţie. Revoluţia Franceză face parte din această categorie. De aici a luat naştere un

curent al opoziţiei faţă de creştinism, care după părerea unora, a fost „asemenea opoziţiei din zilele

lui Diocleţian”.4 Curând după aceasta, „cel mai mare oponent şi blasfemiator al Creştinismului”5 –

Nietzsche6, spune: „noi l-am ucis pe Dumnezeu, ne mai existând un act mai grandios [...], noi suntem

asasinii lui Dumnezeu”.7 Puţin mai târziu, în Europa, iau naştere odraslele Comunismului, şi scrierile

lui Karl Marx încep să domine inimile goale a milioane de europeni. În scrierile şi discursurile lui cu

privire la religie, Marx respinge cu vehemenţă conceptul despre Rai.8

1 Hedonismul este „ideologizarea plăcerii şi a iubirii de sine excesive, a egocentrismului extrem, acestea au dus la dezvoltarea teoriei că omul este o plăcere în mişcare şi căruia trebuie să-i facă plăcere toate lucrurile, de la cele mai banale până la cele mai perverse, să îl conducă la un extaz al simţurilor elementar. El, omul, merită orice, lui i se cuvine să experieze în fiecare secundă toate deliciile. Orice senzaţie trebuie trăită ca o desfătare maximă, chiar şi cea mai vulgară şi mai neînsemnată.” (Gianina Maria-Cristina Picioruş, Hedonismul Postmodern: Ideologie Ateistă Alternativă la Raiul Ortodox şi Premisă a Creării Paradisului Tehnologic, în http://bastrix.wordpress.com). 2 Gianina Maria-Cristina Picioruş, op. cit. 3 René Pache, Lumea de dincolo, Ghimbav, Braşov, Casa Literaturii Creştine, 1996, p. 10. 4 Wilbur M. Smith, The Biblical Doctrine of Heaven, Chicago-USA, Moody Press, 1968, p. 17. 5 Idem. 6 Nietzsche Friedrich (1844-1900) a fost un german filolog şi filosof, fiul unui preot luteran. Şi-a început studiile universitare în teologie, iar mai apoi interesul său s-a concentrate asupra filologiei şi filosofiei, devenind profesor la Basel, la 26 de ani. Printre operele sale amintim: The Birth of Tragedy (1872), Thus Spake Zarathustra (1883). (Sinclair B. Ferguson & David F. Wright, New Dictionary of Theology, Leicester, England, IVP, 2003, p. 470, 471). 7 Claude Geffré & Jean-Pierre Jossua, Nietzsche and Christianity, Edinburg, T&T Clark LTD. & The Seabury Press, New York, 1981, p. 65-74. 8 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 17.

2

http://bastrix.wordpress.com/2006/12/13/hedonismul-postmodern-ideologie-ateista-alternativa-la-raiul-ortodox-si-premisa-a-crearii-paradisului-tehnologic/

http://bastrix.wordpress.com/2006/12/13/hedonismul-postmodern-ideologie-ateista-alternativa-la-raiul-ortodox-si-premisa-a-crearii-paradisului-tehnologic/


Ştiinţa a avut şi ea un aport la dezvoltarea luptei contra adevărurilor despre existenţa Raiului,

aducând cu sine o mai mare împotrivire, care predomină şi în prezent.

Cât priveşte filosofia, ea nu a acceptat niciodată existenţa Raiului; prin urmare, nu trebuie să

fim surprinşi că în multe lucrări filosofice a fost exclusă în totalitate ideea despre Rai. Iată cu cât

sarcasm şi ireverenţă scrie Dr. Alfred Whitehead: „poţi să îţi imaginezi ceva mai idiot şi mai

îngrozitor decât ideea creştină despre Rai?”9. Astfel, putem să ne dăm seama de verdictul pe care îl

acordă filosofia doctrinei biblice despre Rai.

Nu numai comunismul, filosofia contemporană sau ştiinţa modernă, ci şi teologia liberală nu

a ezitat să se refere la Rai ca la o superstiţie, un mit sau un concept învechit. Dean Inge este unul

dintre teologii liberali care a scris împotriva conceptului biblic despre Rai. Pe lângă aceasta, Dean a

mai abandonat şi alte doctrine fundamentale ale creştinismului. Fiind pe acest „teren” al

liberalismului, nu putem să trecem cu vederea noua şcoală a demitologizării a lui Rudolf Bultman. În

urma încercărilor de demitologizare, Bultman a respins multe din adevărurile Bibliei, şi bineînţeles, a

respins şi conceptul despre Rai.10

Peter Kreeft arată că acest răspuns modern la teologia biblică despre existenţa Raiului

demonstrează marea prăpastie dintre credinţa creştină şi lumea modernă, iar această diferenţă este

între speranţă şi deznădejde, adică diferenţa între două perspective total diferite asupra vieţii.11

„Mulţi oameni spun că nu are nici un sens să trăieşti. Ei îşi spun lor înşişi că moartea este inevitabilă,

că este un eveniment normal a naturii organice. Dar adevărul este că moartea îi sperie,” relatează

David MacLeod.12

Din perspectiva lor, oamenii au probabil o anumită siguranţă în ce priveşte sensul vieţii şi

ameninţarea morţii, dar credincioşii au o temelie sigură când ne referim la sensul vieţii şi destinul

uman, pentru că baza lor este în Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia. Pentru ei „moartea este o uşă spre

Rai, o uşă înspre bucuria şi mulţumirea veşnică.”13 La creştini, „lumea mai presus de lumea aceasta

face diferenţa”, relatează Kreeft. Cerul ne dă sensul vieţii pe pământ pentru că, în ciuda rebeliunii şi

păcatului, aceasta este lumea lui Dumnezeu. Credincioşii privesc moartea cu speranţă deoarece ei au

siguranţa că Raiul ceresc este următoarea lor casă. În Casa Cerească „ne vom da seama de fantastica

diferenţă care există între cele două lumi.”14

Confruntându-ne cu atacurile moderne asupra conceptului creştin de Rai din atâtea direcţii,

9 H. J. Paton, The Modern Predicament, London, 1955, p. 104, apud. Wilbur Smith, op. cit., p. 21. 10 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 23. 11 Peter Kreeft, Every Thing You Ever Wanted to Know about Heaven... But Never Dreamed of Asking, (San Francisco: Ignatius, 1990), p. 17; apud. David J. MacLeod, The Seventh „Last Thing”: The New Heaven and The New Earth (Rev. 21:1-8), în Bibliotheca Sacra 157, oct-dec 2000, p. 439. 12 David J. MacLeod, op. cit., p. 439. 13 Ibidem, p. 439-440. 14 Peter Kreeft, op. cit., p. 17.

3


ce putem să facem noi creştinii? Nu putem face decât un singur lucru – să ne întoarcem la Cuvântul

lui Dumnezeu cu rugăciunea „Cred, ajută necredinţei mele.” Scriptura este unica resursă în zilele

acestea de unde putem să vedem ce este adevărat şi ce nu este cu adevărat real. Din acest motiv

alegem să abordăm acest adevăr şi această realitate – Raiul, din punct de vedere biblic.

1.3.2. Obiectivele lucrării. Primul obiectiv al lucrării l-a reprezentat examinarea planului

iniţial al lui Dumnezeu cu privire la om, accetuând destinul veşnic al omului şi imaginea Raiului

Edenic. Obiectivul următor l-a constituit prezentarea din punct de vedere sistematic şi biblic al

conceptului de Rai (Cer) ca „locuinţă” a lui Dumnezeu.

În continuare am avut ca obiectiv să-L prezint pe Iisus Hristos ca Dumnezeu întrupat, care a

coborât din Cer, a trăit pe pământ ca să ducă la îndeplinire planul Tatălui, iar apoi s-a înălţat la Cer,

îndeplinind acum lucrarea de Mare Preot al noii dispensaţii, şi de unde are să vină iarăşi în vremurile

de pe urmă. Fiindcă Hristos a redeschis calea spre Rai pentru cei mântuiţi, următorul obiectiv va

urmări prezentarea a tot cea ce va însemna Raiului ceresc pentru cei răscumpăraţi, aşa cum găsim

scris în Sfintele Scripturi. Obiectivul final va prezenta revelaţia despre Rai în cartea Apocalipsa, după

care urmează sintetizarea învăţăturilor care reies din lucrarea de faţă.

1.4. Surse de documentare şi metode de lucru

Referinţele biblice din studiul de faţă sunt preluate în general din Versiunea Dumitru

Cornilescu. Unde cerinţele au impus, s-a folosit originalul ebraic (BHS Hebrew Old Testament [4th

ed]) cât şi cel grecesc (BGT – BibleWorks Greek LXX/BNT), de asemenea, s-au folosit versiuni ale

Bibliei în limba engleză (YLT – Young’s Literal Translation 1898, King James Version 1769).

În studiul termenilor s-au folosit dicţionare şi lexicoane ca de exemplu: Baker’s Dictionary

of Theology, Dicţionar Biblic (Stephanus), The New International Dictionary of New Testament

Theology, Dicţionar de Teologie Ortodoxă (Ioan Bria), Theological Dictionary of the New

Testament (Kittel) şi altele. De asemenea, amintim folosirea lucrărilor de teologie sistematică a

unor autori ca: Dumitru Stăniloae, Garret, Chafer, Sf. Ioan Damaschin, Derickson, Erickson,

Grudem, Hodge, Thiessen şi alţii. Un aport mare în documentarea lucrării l-au avut comentariile

biblice printre care le amintim pe cele ale lui Thomas Constable, Adam Clarke, Sf. Chiril al

Alexandriei, Sf. Teofilact al Bulgariei, Ier. Serafim Rose, Leon Morris, William MacDonald,

Matthew Henry, William Barclay etc. În tratarea subiectului s-au mai folosit articole şi studii ale unor

autori din mediu evanghelic şi de asemenea din mediul ortodox. S-au folosit şi cărţi care tratează

subiectul lucrării în mod specific, de un mare folos fiind lucrările lui Wilbur Smith (The Biblical

Doctrine of Heaven) şi René Pache (Lumea de dincolo).

Informaţiile obţinute din sursele de documentare au fost prelucrate astfel încât să corespundă

cu scopul lucrării. Punând în relaţie aspectul informaţional cu cel interdisciplinar pentru a corespunde

4


cu perspectiva teologiei biblice, se va aborda o metodologie de lucru analitică, descriptivă, şi pe

alocuri comparată. Interpretarea şi prelucrarea informaţiei se intenţionează a fi una ce se desfăşoară

sub protecţia criteriilor autenticităţii şi obiectivităţii ştiinţifice din cadrul surselor folosite.

2. Înţelesul termenilor „rai”, „cer”, „ceruri”

În cele ce urmează vom analiza distinct termenii „rai” şi „cer” sau „ceruri”. În general se

recunoaşte că termenii „rai” şi „cer” sunt sinonime, şi bineînţeles că în studiul nostru vom porni de la

această premiză. Diferenţele care există între aceşti doi termeni vor fi scoase în evidenţă în urma

analizei termenilor.

2.1. Termenul „Rai”. Termenul „rai” în limba română provine din slavonescul cu acelaşi

nume. Cuvântul rai este sinonim şi cu paradis, care provine din grecescul παραδεισος (paradeisos)

şi din latinescul paradisus.15 În sensul origininal al limbii greci clasice, acest cuvânt înseamnă

grădină sau parc.16 Grecescul paradeisos este un cuvânt împrumutat din iranianul pardez, care are

înţelesul de grădină împrejmuită cu un zid, grădină sau ogradă circulară.17

Vechiul Testament, în traducerea LXX, acumulează 47 de referinţe ale cuvântului, iar

aproape de fiecare dată este echivalentul ebraicului Gan sau Gannâh (grădină). În Geneza 2 şi 3 se

găsesc 13 pasaje, 4 pasaje în Ezechiel iar 3 în Isaia. În fiecare caz referindu-se la grădina lui

Dumnezeu.18

Conform Geneza 2:8, Paradisul a fost aşezat în Răsărit. Grădina Eden (ebr. Gan Eden –

Grădina Deliciilor) a fost concepută cu o livadă fermecătoare în mijlocul căreia erau aşezaţi pomul

vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dumnezeu se plimba prin grădină, şi a dat-o omului să o

îngrijească. După înfăptuirea primului păcat, ca şi consecinţă, omul a fost dat afară din grădină,

întoarcerea în ea fiind imposibilă pentru că heruvimii o păzeau.19

În iudaismul târziu au fost multe speculaţii privind Paradisul descris în Geneza 2 şi 3. S-a

spus, de exemplu, că a fost făcut înainte de creaţie, sau în a treia zi a creaţiei, şi că după păcătuirea lui

Adam, Paradisul a fost mutat şi ascuns pe un munte înalt sau în Cer, fiind localizat în al treilea cer

(Ap. Mos 37:5 şi Sl. Enoh 8:1).20 Acest Paradis ascuns era locul unde erau duse sufletele patriarhilor,

15 Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, IBM al BOR, 1981, p. 319. 16 Unele mituri de la multe naţiuni vorbesc despre o ţară sau un loc binecuvântat în timpurile de început sau în prezent, unde zeii trăiesc şi unde eroii sau morţii care au avut o viaţă remarcabilă sunt duşi sau merg după moarte. Se crede că ideile Vechiului Testament despre Paradis au fost preluate din miturile culturii mesopotaniene sau iraniene, şi de asemenea din concepţia feniciană. În poporul grecesc paradisul a fost asemănat cu câmpiile Elyziene şi cu Insulele Binecuvântaţilor. (H. Bietenhard, C. Brown, Paradeisos în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Reference Software, variantă electronică. 17 H. Bietenhard, C. Brown, op. cit. 18 Idem. 19 Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Bucureşti, Ştiinţifică, 1999, p. 111. 20 Idem.

5


„a celor aleşi şi a celor drepţi”,21 spunându-se că această idee a apărut odată cu înfiltrarea doctrinei

greceşti a imortalităţii sufletului.22 În timp, imaginaţia religioasă a înfrumuseţat din ce în ce mai mult

conceptul de paradis: acesta are porţi şi ziduri, iar îngerii veghează peste el; lumina străluceşte peste

cei neprihăniţi; pomul vieţii este acolo, şi un râu frumos curgător trece prin el.

Paradisul trecut, cel prezent şi cel viitor erau considerate ca fiind identice.23 Despre paradisul

viitor se credea că în creaţia nouă se va ivi din ascunzişul său, iar Dumnezeu sau Mesia îl va aduce

ca locuinţă a neprihănirii şi a binecuvântării, pe pământul nou, în Palestina, în vecinătatea

Ierusalimului. Învăţaţi de către Dumnezeu, neprihăniţii vor studia Tora în Paradis, şi Dumnezeu îi va

pregăti pentru sărbătoarea mesianică, dar mai înainte de toate vor gusta fructul pomului vieţii.24

În Noul Testament cuvântul paradeisos apare în trei locuri: Luca 23:43; 2 Corinteni 12:4 şi

Apocalipsa 2:7. Vom prezenta cele trei pasaje în care apare cuvântul paradeisos dar nu sub formă

exhaustivă, deoarece textele acestea vor fi comentate într-un capitol ulterior.

În Luca 23:43 termenul se referă la prezentul ascuns şi locuinţa intermediară a neprihăniţilor.

Iisus i-a promis tâlharului părtăşie cu El încă de „astăzi în Paradis (Rai)”, şi i-a oferit iertare şi

binecuvântare. Astfel, starea intermediară a devenit, în esenţă, părtăşie cu Hristos (cf. Fapte 7:58; 2

Cor. 5:8; Fil. 1:23).25

Apostolul Pavel ne spune în 2 Corinteni 12:4 că a avut o experienţă a Duhului în care a fost

răpit în Paradis (în prezentul ascuns), şi acolo a auzit cuvinte „care nu se pot spune”. Formularea este

paralelă cu ceea ce zice el în v. 2; “Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost

răpit pînă în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie)”.

Faptul că Pavel insistă asupra faptului că nu ştie că a fost în trup sau nu, contrastează cu viziunea

curentului gnostic asupra spiritualităţii. Această experienţă anticipă transferul final al credincioşilor la

Cer, sau în Paradis. 26

Cosmologia antică ilustrează trei, cinci, şapte, zece şi alte numere variate de ceruri, cu toate

că numărul de trei este comun acceptat. Sl. Enoh 8 plasează al treilea cer în Paradis, şi Apc. Mos.

37:5 ilustrează faptul că Dumnezeu i-a poruncit lui Mihail să îl ridice pe Adam în Paradis, în al

treilea cer, şi să îl lase să aştepte acolo până în ziua judecăţii. Ideea auzirii unor cuvinte care nu se pot

21 J. D. Douglas, Dicţionar Biblic, Oradea, Cartea Creştină, 1995, p. 971. 22 H. Bietenhard, C. Brown, op. cit. 23 J. D. Douglas, op. cit., p. 971. 24 H. Bietenhard, C. Brown, op. cit. 25 Idem. 26 C. K. Barret notează experienţe paralele în diferite sfere. Eth. Enoh 39:3f; Sl. Enoh 7; 8, 11, 18; 3 Bar. 2:2 descriu vizita multora în ceruri. În scrierea rabinică Hagiga 14b se menţioneză patru oameni care au intrat în paradis. Dar şi în opera lui Plato – Republica, Mitul lui Er arată apariţia sufletului lui Er, care a fost distrus în bătălie, vizitând locul judecăţii şi întoarcându-se cu un raport la umanitate (10, 614-21). Filo vorbeşte de asemenea despre o experienţă extatică în care influenţa divină coboară asupra lui (Migr. Abr. 34f.) şi despre o ridicare la cer (Spec. Leg. 3, 1 f.). (C. K. Barrett, A Commentary on the Second Epistle to the Corinthians, BNTC, Hardcover, Hendrickson Publishers, 1973, p. 308.)

6


spune este găsită şi în religiile de mistere (cf. Apuleius, Metamorphoses 11, 23). Dar Barrett arată că

Pavel nu a fost dependent de ele.27 Acelaşi limbaj este folosit în Filo (Leg.All. 2, 57; Det.Pot.Ins.

175), şi noţiunea unei revelaţii secrete a fost utilizată în iudaismul rabinic şi este găsită, de asemenea,

în Vechiul Testament (Isa. 8:16; Dan. 12:4; cf. Sl. Enoh 17; Apoc. 14:3).28

În Apocalipsa 2:7 Duhul promite bisericii din Efes: “Celui ce va birui, îi voi da să mănînce

din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” Pasajul poate fi comparat cu Test. Lev. 18:11;29

Eth. Enoh 24:4; 25:4f.30 Apocalipsa 21:1f, 14 ne dă o ultimă viziune a pomului vieţii în revelaţia

finală a paradisului în termenii Noului Ierusalim.

În cursul istoriei bisericii multe motive extra-biblice, imagini şi idei au fost absorbite de

conceptul de paradis, fiecare dintre acestea încercând să zugrăvească starea celor binecuvântaţi după

moarte în culori cât mai luminoase.

2.2. Înţelesul termenilor „Cer”, „ceruri”. În traducerea engleză a Bibliei – King James

Version, cuvântul „cer” este găsit de 582 de ori, în 550 de versete diferite.31 Cuvântul ebraic cel mai

des folosit pentru „cer” este shamayim, fiind un substantiv la plural, însemnând „înălţimi” (Gen. 1:1;

2:1).32 Eastons Bible Dictionary mai oferă şi alte sensuri din originalul ebraic, în felul următor: (1)

cuvântul ebraic marom (Ps. 68:18; 93:4; 102:19 etc.), ca echivalent pentru shamayim, „locuri înalte”,

„înălţimi”; (2) ebraicul shahak, atribuit lui „cer” (Deut. 33:26; Iov 37:18; Ps. 18:11), la plural „nori”

(Iov 35:5; 36:28; Ps. 68:34), înseamnă probabil firmamentul; (3) ebr. rakia este în relaţie cu shahak,

care în Vulgata este atribuit pentru „firmamentum” (Geneza 1:6; Deut. 33:26), fiind privit ca o

întindere solidă.33

Cuvântul grecesc pentru „cer” sau „ceruri” este ouranos (acelaşi cuvânt care a inspirat

numele planetei Uranus).34 Cuvântul se referă la „ceva ce este ridicat” sau „ceva foarte înalt”.35

Luând în considerare nuanţele acestui cuvânt în limbile originale ale Vechiului şi Noului Testament,

şi sensul cuvântului în limba română (s.n.) este de necontestat că sensul primar al cuvântului actual

„cer” este „ceva care este sus (mai sus, deasupra)”.36

Termenii ebr. shamayim sau gr. ouranos sunt folosiţi in Sfânta Scriptură cu trei sensuri

diferite. Aceste sensuri diferite se referă mai exact la trei tărâmuri diferite.

27 C. K. Barrett, op. cit., p. 311. 28 H. Bietenhard, C. Brown, op. cit. 29 Testamentul lui Levi 18:9-12: „orice păcat va fi înlăturat [...], şi El Însuşi (Mesia) va deschide porţile Paradisului [...] şi le va da sfinţilor să mănânce din pomul vieţii”. (Mircea Eliade, op. cit., p. 390) 30 R. H. Charles, The Revelation of St. John, International Critical Commentary, vol. I, T & T Clark, 1920, p. 54. 31 John F. MacArthur, The Glory of Heaven, Wheaton, Illinois, Crossway Books, 1996, p. 55. 32 *** Baker’s Dictionary of Theology, Michigan, Baker Book House, Grand Rapids, 1960, p. 264. 33 M.G. Easton M.A., Eastons Bible Dictionary, OR USA, AGES Software Albany, Version 1.0, 1996, p. 497. 34 John F. MacArthur, op. cit., p. 55. 35 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 27. 36 Idem.

7


Primul dintre cele trei este cerul atmosferic. Acesta este cerul care se află imediat deasupra

noastră, sau „troposfera37 – regiunea atmosferică respirabilă care acoperă pământul”.38 Aşa cum

relatează Paul Enns, „din acest cer atmosferic îşi primeşte pământul roua (Deut. 33:13), gheaţa (Iov

38:29), ploaia şi zăpada (Isaia 55:10), vântul (Iov 26:13) şi tunetul (1 Sam. 2:10)”, iar „norii se află în

cerul atmosferic (Ps. 147:8) şi păsările zboară în el (Geneza 1:20)” şi „din moment ce lucrurile

necesare vieţii pe pământ – roua, ploaia, zăpada, vântul – vin din cer, acestea sunt o aducere aminte a

darului plin de îndurare a lui Dumnezeu.”39

Cerurile celeste sau al doilea cer, sunt sfera în care se găsesc stelele, luna, soarele şi

planetele.40 În Scriptură aceste corpuri cereşti sunt menţionate ca fiind aşezate în ceruri. La începutul

creaţiei, în Geneza 1:14 ni se spune că luminătorii sunt pe „întinderea cerului”, iar din Geneza 15:5 şi

Deuteronom 4:19 înţelegem că stelele sunt ale cerului. Autorul cărţii Evrei spune în felul următor:

„Doamne, [...], cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale” (Evrei 1:10). Alte menţionări indirecte se fac în

Isaia 14:12 şi Amos 5:26 cu referire la Venus şi Saturn. În Iov 9:9; 38:31, şi Amos 5:8 se fac referiri

cu privire la un anumite constelaţii ca „Ursa Mare”, „Raliţele”, „Găinuşa” şi Orion.

Al treilea Cer – este locul prezenţei lui Dumnezeu. În al treilea cer a fost răpit apostolul

Pavel, cerul acesta i s-a deschis lui Ştefan în clipa morţii sale (Fapte 5:55-56), şi în cerul acesta vor fi

şi fiii împărăţiei (Mat. 22:30).41 Având în vedere că acest sens al cuvintelor originale ne interesează

în mod special, în această parte a lucrării nu vom aborda subiectul acesta în mod exhaustiv, deoarece

ne vom opri asupra lui într-un studiu aprofundat într-un alt capitol.

Am observat în cele prezentate semnificaţia cuvintelor „rai” şi „cer – ceruri” în sensul lor

primar din limbile ebraică şi greacă. Prin urmare, Raiul Edenic este locul unde a fost introdus primul

om (Gen. 2:8), iar Raiul ceresc este locuinţa lui Dumnezeu. Raiul înseamnă nu numai sfera şi

comuniunea lui Dumnezeu în care se afla omul la începutul erei ci şi participarea la viaţa divină, la

sfîrşitul creaţiei, adică slava veşnică sau împărăţia lui Dumnezeu. După acest înţeles eshatologic,

Paradisul „este echivalent cu « parousia », adică cu prezenţa în persoană a Domnului cel proslăvit

(Mat. 24, 30; 26:34; Ap. 1:7).42

Noţiunea de paradis sau cer cuprinde cei doi termeni ai tensiunii în care se află Biserica în

istorie: pregustarea împărăţiei („a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, cari nu se pot spune, şi pe cari

37 “Pătura de aer care înconjoară pământul, şi pe care o respirăm, este cuprinsă în spaţiul cunoscut sub numele de troposferă, care nu se extinde mai mult de 20 de mile deasupra pământului. Norii sunt la distanţa de 7 mile deasupra pământului. De la 20 la 30 de mile este stratosfera, iar între 30 şi 50 de mile înălţime se găseşte mezosfera. Ionosfera începe de la 50 până la 300 de mile, iar exosfera începe la 200 sau 300 de mile şi poate să se extindă de la 800 la 20 000 de mile.” (Wilbur M. Smith, op. cit., p. 28, 29) 38 John F. MacArthur, op. cit., p. 55. 39 Paul Enns, Manual Teologic, Oradea, Casa Cărţii, 2005, p. 374. 40 John F. MacArthur, op. cit., p. 56. 41 René Pache, op. cit., p. 329. 42 Ioan Bria, op. cit., p. 319.

8


nu-i este îngăduit unui om să le rostească” – 2 Cor. 12:4) şi aşteptarea făgăduinţelor („astăzi vei fi cu

Mine în rai” – Luca 23:43). Raiul reprezintă şi o stare de biruinţă („Celui ce va birui îi voi da să

mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” – Apoc. 2:7) astfel, Biserica se roagă ca

toţi membrii să fie cetăţeni ai raiului.43

C A P I T O L U L I I

PLANUL INIŢIAL AL LUI DUMNEZEU CU PRIVIRE LA OM – RAIUL EDENIC

Domnul este un Dumnezeu al dragostei şi a vieţii. El „a dorit pentru omenire o soartă

minunata de fericire şi părtăşie permanentă cu El”.44 Omul creat după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu, a devenit un suflet viu, nefiind destinat nici morţii şi nici pierzării. Aşa cum s-a spus mai

sus, omul a fost creat să trăiască în fericire şi în părtăşie cu Creatorul, iar dacă vorbim despre moarte

şi pierzare veşnică „este din pricină că o tragedie a avut loc şi s-a produs o răsturnare a planului

iniţial al lui Dumnezeu.”45

René Pache în cartea Lumea de Dincolo, spune în felul următor: „a fi creat după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu implică pentru om faptul de a fi înzestrat cu voinţă şi libertate. Dumnezeul

dragostei vrea să fie iubit cu bucurie şi slujit de bunăvoie de către făptura Sa. El nu obligă pe nimeni

să devină sclavul Lui şi le oferă oamenilor posibilitatea – dacă doresc aceasta – să aleagă o altă cale.

Îngerii, Adam şi Eva, Domnul Iisus Însuşi au fost cu toţii ispitiţi. Dumnezeu nu a vrut să facă din

Eden o închisoare aurită din care le-ar fi fost imposibil să plece. El a lăsat întredeschisă o poartă de

ieşire, în speranţa că omul, avertizat categoric şi cucerit de multele Sale binefaceri, va alege clar să

rămână în ascultare şi comuniune cu Domnul său. Adam şi Eva păcătuiesc deliberat şi fac să se

restrângă asupra lor teribila ameninţare: « veţi muri negreşit » (Gen. 2:7).”46

Chiar dacă omul a căzut, Dumnezeu face dovada că primul Său gând este salvarea tuturor

oamenilor, precum declară El Însuşi: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea

păcătosului...” (Ezechiel 33:11) şi „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie

mântuiţi” (1 Tim. 2:3, 4).

1. Omul şi soarta lui

Pentru a înţelege mai bine ce îl aşteaptă pe om în lumea cealaltă, trebuie să cunoaştem care

este natura lui şi destinaţia sa veşnică. În continuare, vom aborda aceste probleme bazându-ne în 43 Ioan Bria, op. cit., p. 319. 44 René Pache, op. cit., p. 25. 45 Idem. 46 Ibidem, p. 26.

9


principal pe argumentele biblice, încercând să răspundem unor întrebări, ca de exemplu: Ce este

omul? Care este natura omului? Este sufletul omului nemuritor?

Iată cum este reprezentat omul în cultura necreştină: omul ca maşină, ca animal, ca fiinţă

sexuală, ca fiinţă economică, omul ca marionetă a Universului, omul ca fiinţă liberă şi omul ca fiinţă

socială.47 Având în vedere aceste reprezentări greşite ale omului trebuie să arătăm care este concepţia

adevărată despre om şi despre existenţa lui.

1.1. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Concepţia creştină despre om

este că omul este o creatură a lui Dumnezeu, făcută după chipul şi asemănarea Sa. „Acest lucru

înseamnă [...] că omul trebuie văzut nu ca un rezultat al unui proces evolutiv întâmplător, ci ca rodul

unui act conştient şi planificat de Dumnezeu. Aşadar, raţiunea de la baza existenţei omului constă din

intenţia Fiinţei supreme.”48

Pe baza expresiei Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa s-au făcut multe

comentarii, unii fiind de părere că a fost dezbătut prea mult, dar în realitate „conceptul desemnat de

expresia de mai sus este de o importanţă crucială deoarece chipul lui Dumnezeu este cel care face ca

omul să fie om”.49

Unul dintre pasajele cele mai relevante din Scriptură care vorbesc despre chipul lui

Dumnezeu în om este Geneza 1:26, 27: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul nostru,

după asemănarea Noastră” (...) Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui

Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Termenul în ebraică pentru chip este

(tselem)50 iar pentru asemănare este folosit termenul µlx twmd (demuth). Termenul demut apare

în Geneza 5:1. În Noul Testament există două pasaje care vorbesc despre chipul lui Dumnezeu în

legătură cu crearea omului, 1 Corinteni 11:7 („bărbatul [...] este chipul şi slava lui Dumnezeu” –

eikon) şi Iacov 3:9 („...oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu” - homoiosis). Pe

lângă acestea, mai sunt pasaje care vorbesc despre chipul lui Dumnezeu în legătură cu ceea ce devin

credincioşii prin procesul mântuirii, Romani 8:9 spunând în felul următor: „... pe aceia pe care i-a

cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său...”; şi alte

pasaje: 2 Corinteni 3:18, Efeseni 2:23-24 şi Coloseni 3:10. 51

47 Millard J. Erickson, Teologie Creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004, p. 405-412. 48 Ibidem, p. 413. 49 Ibidem, p. 435. 50 Termenul ţelem (chip) este folosit rar în Biblie şi este nesigură etimologia lui iar interpretarea acestei fraze este destul de dificilă. Din cele 17 ocurenţe găsite în Sfânta Scriptură, 10 dintre ele se referă la diverse tipuri de imagini fizice, modele ale unor umflături (1 Sam. 6:5); imagini ale omului (Ezechiel 16:17); sau ale idolilor (Num. 33:52), iar două pasaje în Psalmi compară existenţa umană cu o imagine sau cu o umbră (Ps. 39:7; 73:20). Alte pasaje unde este folosit termenul sunt Geneza 5:3; 9:6 (Gordon J. Wenham, Word Biblical Commentary, Genesis 1-15, vol. 1, Dallas-Texas, Word Books Publisher, 1998 – Genesis 1:26, 27, variantă electronică.) 51 Millard J. Erickson, op. cit., p. 436, 437.

10


În legătură acest concept – chipul lui Dumnezeu în om, s-au făcut multe discuţii, existând

multe comentarii asupra acestei expresii, dar toate acestea pot fi sintetizate în trei teorii principale: (1)

teoria structurală,52 (2) teoria relaţională53 şi (3) teoria funcţională.54

Nu mi-am propus în această prezentare să evaluez fiecare teorie dar se cere a se exprima

câteva concluzii în legătură cu natura chipului lui Dumnezeu în om. Millard Erickson oferă un sprijin

remarcabil în privinţa aceasta şi datorită acestui fapt voi prezenta pe scurt concluziile studiului său

asupra acestui subiect: (1) chipul lui Dumnezeu este universal în rasa umană; (2) chipul lui

Dumnezeu nu a fost pierdut în urma păcatului sau a căderii; (3) nu se indică deloc faptul că ar fi

prezent într-o măsură mai mare într-o anumită persoană decât în alta; (4) chipul nu este corelat cu

nici un factor variabil (relaţii sau stăpânire); (5) în lumina celor precedente, chipul ar trebui imaginat

ca fiind în primul rând structural. Ţine de natura omului, de modul în care a fost făcut. Omul este

după chipul lui Dumnezeu în virtutea faptului că este el este om; (6) chipul se referă la acele

elemente din alcătuirea omului care-i dau posibilitatea să-şi împlinească destinul. Chipul este

52 (1) Teoria structurală. Elementul comun al diverselor variante ale acestei teorii este identificarea chipului cu o anumită caracteristică sau calitate a alcătuirii omului. Unii au considerat chipul lui Dumnezeu ca pe un aspect al structurii noastre fizice, ca de exemplu secta mormonă ( Millard J. Erickson, op. cit., p. 437.) Alte teorii structurale identifică chipul divin din om cu raţiunea şi liberul arbitru, iar unul dintre susţinătorii unei astfel de teorii este Sfântul Ioan Damaschin, care mai spune că expresia „după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil. (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti, I.B.M. al B.O.R., 2005, p. 82.) Origen susţine faptul că „plăsmuirea trupului nu conţine chipul lui Dumnezeu”, ci chipul lui Dumnezeu este primit la creaţie şi se referă la „omul nostru lăuntric, nevăzut şi netrupesc, nestricat şi nemuritor”, iar asemănarea cu El urma să fie primită într-un moment ulterior. (Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, p. 151-155.) Alţi susţinători ai unei teorii structurale sunt Irineu, Martin Luther şi chiar Jean Calvin. Teologia lui Irineu a fost dezvoltată în teologia scolastică medievală, iar „diferenţa dintre chip şi asemănare a fost clarificată, iar efectele căderii au fost identificate. Chipul era similitudinea naturală a omului cu Dumnezeu, puterea de a raţiona şi a voi. Asemănarea era un donum superadditum, un dar divin adăugat la natura umană de bază [...], această asemănare consta din calităţile morale ale lui Dumnezeu... Luther spunea că „nu este cu adevărat o diferenţă între chip şi asemănare”, ci, mai degrabă „este un caz de paralelism” ebraic. Toate aspectele chipului lui Dumnezeu în om „au fost corupte; ceea ce a rămas este o urmă sau o rămăşiţă a chipului” (Millard J. Erickson, op. cit., p. 438, 439.) 53 (2) Teoria relaţională. Teologii moderni concep chipul lui Dumnezeu în om ca experimentarea unei relaţii, relaţia respectivă fiind chipul lui Dumnezeu. Emil Brunner, Karl Barth şi Dietrich Bonhoeffer au acordat o mare atenţie acestei probleme. Dietrich Bonhoeffer susţine că dacă vrem să îl cunoaştem cu adevărat pe om trebuie să începem de la Hristos. În om „Dumnezeu a creat chipul Său pe pământ”, iar aceasta înseamnă că omul „este asemenea Creatorului, este liber”. El susţine că această libertate nu este ceva ce omul are pentru el însuşi, ci „este ceva ce omul are pentru alţii”, „libertatea este o relaţie între două persoane” şi „numai în relaţie cu altul eu sunt liber”. Cu privire la asemănarea cu Dumnezeu, Bonhoeffer spune: „asemănarea, analogia omului cu Dumnezeu, nu este analogia entis ci analogia relationis. Aceasta înseamnă că relaţia între om şi Dumnezeu nu este o parte a omului; nu este o capacitate, o posibilitate, sau o structură a fiinţei, ci este o relaţie dăruită: justitia passiva. Iar în această relaţie primită, libertatea este dăruită” (Dietrich Bonhoeffer, Creation and Temptation, London, SCM Press, 1996, p. 36-38). Karl Barth şi Emil Brunner dezvoltă, în esenţă, aceleaşi idei ca Bonhoeffer. 54 (3) Teoria funcţională. Potrivit acestei teorii chipul nu este ceva prezent în alcătuirea omului, şi nu este experimentarea unei relaţii cu Dumnezeu sau cu semenul, ci constă din ceva ce face omul, este una din funcţiile pe care omul le îndeplineşte, cea mai frecvent menţionată fiind exercitarea stăpânirii asupra creaţiei. (Millard J. Erickson, op. cit, p. 445.) Pe lângă faptul că susţine şi chipul lui Dumnezeu redus la relaţii, Bonhoeffer mai susţine faptul că prin libertatea care Dumnezeu i-a oferit-o omului ca parte a chipului Său, omul stăpâneşte asupra creaţiei, iar chipul lui Dumnezeu este cu adevărat în om doar atunci când acesta exercită această stăpânire. (Dietrich Bonhoeffer, op. cit., p. 36, 37.) Cei care susţin această teorie pun versetul 26 în relaţie directă cu porunca lui Dumnezeu dată omului de a stăpâni peste creaţia Sa (Millard J. Erickson, op. cit, p. 446.)

11


constituit din acele puteri ale personalităţii umane care fac ca omul, asemenea lui Dumnezeu, să fie o

fiinţă capabilă să interacţioneze cu alte persoane, să gândească, să mediteze, şi să voiască liber.55

Cei care îi aparţin lui Dumnezeu ar trebui să se modeleze după Iisus, care este revelarea

completă a chipului lui Dumnezeu, experimentând deplina umanitate atunci când se raportează cum

trebuie la Dumnezeu. Omul este valoros, iar caracterul sacru al vieţii este un principiu foarte

important. Universalitatea chipului în om ne dă demnitatea de a fi oameni, şi de asemenea,

universalitatea înseamnă că toate persoanele sunt sensibile sub o formă sau alta la lucrurile spirituale.

„Fiecare fiinţă umană este creatura lui Dumnezeu, făcută după chipul Său. El ne-a înzestrat pe fiecare

dintre noi cu puterile personalităţii care fac posibile închinarea la Creatorul nostru şi slujirea Lui.

Când folosim aceste puteri în aceste scopuri noi suntem în sensul cel mai deplin ceea ce ne-a destinat

Dumnezeu să fim.”56

1.2. Natura constitutivă a omului. În acest subcapitol vom prezenta pe scurt teoriile cu

privire la alcătuirea omului, iar în cele din urmă vom încerca să găsim un punct de echilibru care să

satisfacă din punct de vedere biblic această problemă. În legătură cu structura umană sau emis, în

general, trei teorii: monismul, dihotomismul şi trihotomismul.

Teoria monistă susţine că omul este indivizibil şi insistă asupra faptului că omul nu trebuie

imaginat ca un întreg compus din părţi sau entităţi separate, ci mai degrabă ca o entitate categorică.

Monismul spune că Biblia nu îl vede pe om ca trup, suflet şi spirit, ci doar ca pe un sine, iar termenii

folosiţi „pentru a distinge unele părţi ale omului trebuie cosideraţi de fapt sinonimi” şi „ideea că o

fiinţă omenească ar putea exista separat de trup este de neconceput.”57

Teoria dihotomică susţine că fiinţa umană este formată din două părţi: partea materială –

trupul, şi partea imaterială – sufletul. Această teorie susţine că „Dumnezeu nu a insuflat în om decât

un singur principiu, un suflet viu, deoarece cuvintele viaţă şi duh din Iov 27:3 sunt folosite cu acelaşi

sens, iar cuvintele suflet şi duh din unele texte biblice, cum ar fi: Geneza 41:8; Psalmul 42:6 şi Matei

20:28, par să fie echivalente.” 58

Teoria trihotomică apără faptul că omul este compus din trei părţi: trup, suflet şi duh (spirit).

După părerea trihotomiştilor „sufletul omului este compus din intelectul, emoţiile şi voinţa acestuia”,

şi „toţi oamenii au un asemenea suflet” iar elementele sufletului pot „sluji fie lui Dumnezeu, fie

păcatului”.59 Cât despre duhul omului, acesta „este o înzestrare mai înaltă a acestuia, care prinde

55 Millard J. Erickson, op. cit, p. 449, 450. 56 Ibidem, p. 453. 57 Ibidem, p. 458. 58 Florin Maghiar, Existenţa vieţii după moarte, teză de licenţă, Bucureşti, ITPB, 1999, p. 12. 59 Wayne Grudem, Teologie Sistematică, Oradea-România, Făclia & Ed. Universităţii Emanuel, 2004, p. 500.

12


viaţă în momentul în care persoana devine creştină”, prin urmare, „spiritul unui om ar fi acea parte

din el care se închină şi îl laudă pe Dumnezeu în modul cel mai direct (Ioan 4:24; Fil. 3:3).”60

Talmudul spune că omul seamănă cu Dumnezeu pentru că a fost înzestrat cu un suflet.

Rabinii atribuie fiinţei omeneşti o natură mistică: „Sufletul omenesc vine din cer, trupul vine din

pământ” (Sifre Deuteronom, paragr. 306, 132a). Ei prezintă trupul ca „învelitoarea sufletului” (Sanh.,

108a), şi situează între suflet şi trup aceeaşi relaţie ca între Dumnezeu şi univers.61 Talmudul susţine

preexistenţa sufletelor. În înţelegerea rabinică „sufletul este forţa spirituală internă care înalţă omul

deasupra existenţei pământene, îi inspiră un ideal şi îl determină să aleagă binele şi să respingă răul.62

Omul este destinat, înainte de toate, pentru viaţă. Dumnezeu l-a făcut din ţărâna pământului şi

i-a suflat în nări „suflare de viaţă” şi astfel el a devenit un suflet viu (sau o fiinţă vie); apoi El sădeşte

în mijlocul grădinii Edenului pomul vieţii care îi va permite, într-o zi să trăiască veşnic (Gen. 2:7, 9;

3:22).63

Pasajul din Geneza 2:7 distinge în fiinţa omului: (1) trupul provenit din ţărâna pământului;

(2) suflarea de viaţă pe care i-a dat-o Dumnezeu; (3) sufletul viu sau ceea ce devine el după aceea.

Cu referire la termenii „suflet” şi „duh” este de menţionat că aceştia nu sunt uşor de deosebit

în Biblie. Iată câteva sensuri ale cuvântului suflet (ebr. nefeş, gr. psyche): (a) Suflare de viaţă,

principiul vital (Gen. 2:7; 9:4, 5; Lev. 17:15; Luca 21:26); (b) „Un suflet” înseamnă o persoană (Ex.

1:5; 12:4; Lev. 4:2); (c) Sediul sentimentelor (Gen. 34:3; Ps. 42:2, 5; Luca 2:35; Mat. 26:38); (d)

Sufletul este echivalent cu duhul (după unele pasaje), (Ecl. 12:7; Ps. 16:10; Luca 1:46-47; Mat.

10:28; Fapte 7:59; Evrei 12:23; Ap. 6:9-10).

Apostolul Petru vorbeşte despre suflet ca fiind partea spirituală a fiinţei noastre pe care

Dumnezeu o sfinţeşte şi o mântuieşte pentru eternitate: „veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre,

mântuirea sufletelor voastre” (1 Pet. 1:9, 22), dar tot Petru declară că duhurile celor nelegiuţi se află

acum în închisoare (1 Petru 3:19).64

Wayne Grudem relatează următoarele: „Înainte de a întreba dacă Scriptura consideră sufletul

sau duhul ca părţi disticte în om, trebuie să spunem de la început că accentul Scripturii cade pe

unitatea totală a omului, care a fost creat de Dumnezeu [...]. Adam ne este prezentat ca o persoană

60 Wayne Grudem, op. cit., p. 500. 61 În Talmud se spune că „sufletul este desemnat prin cinci nume: nefeş, ruah, neşama, iehida şi haiya. Nefeş este sângele [...], ruah este ceea ce urcă şi coboară [...], neşama este înclinarea [...], haiya este numit aşa pentru că supravieţuieşte atunci când toate membrele au sucombat. Iehida, « unica », arată că toate membrele sunt dispuse în perechi, doar sufletul este unic în corp.” Ruah şi neşema par să fi fost utilizate, indiferent care, pentru a desemna psihicul fiinţei omeneşti; aceşti termeni erau aplicaţi exclusiv acestei fiinţe. „Este ceea ce are nemuritor, suflul pe care Dumnezeu i l-a suflat.” (A. Cohen, Talmudul, Bucureşti, Hasefer, 1999, p. 138, 139) 62 Ibidem, p. 139. 63 René Pache, op. cit., p. 15. 64 Ibidem, p. 20.

13


unificată, înzestrată cu trup şi suflet care trăiesc şi acţionează inseparabil” şi „fiecare acţiune

reprezintă o activitate a întregii persoane, implicând în aceeaşi măsură atât trupul cât şi sufletul.”65

După câte observăm, este foarte greu să stabilim o distincţie netă între suflet şi duh, dar este

foarte bine să înţelegem şi să reţinem învăţătura generală şi perfect de clară a Bibliei, şi anume, că o

parte a fiinţei noastre este spirituală, destinată să-l cunoască pe Dumnezeu şi să supravieţuiască

morţii fizice. Dumnezeu mărturiseşte clar despre existenţa sufletului după moarte, iar acest aspect nu

poate fi cunoscut decât prin mărturia Scripturii. Scriptura afirmă că sufletul poate funcţiona oarecum

independent de procesul nostru obişnuit de gândire (1 Cor. 4:14; Rom. 8:16), şi, de asemenea,

sufletul, atunci când intervine moartea, este capabil să continue să acţioneze conştient şi să se

relaţioneze la Dumnezeu fără a avea nevoie de trup (Luca 23:43; Fapte 7:59; Fil. 1:23; 2 Cor. 5:8;

Ap. 6:9, 10; 20:4). Scriptura ne concepe ca pe o entitate în care trupul sufletul şi duhul acţionează

împreună ca o singură persoană, dar va veni o vreme între moartea noastră şi ziua revenirii lui

Hristos când duhul sau sufletul nostru va exista temporar separat de trupul nostru fizic.66

1.3. Nemurirea sufletului. Subiectul despre nemurirea sufletului are o importanţă deosebită.

Dacă am susţine că viaţa omului se termină la mormânt şi sufletul omului ar înceta să existe atunci

când trupul uman intră în starea de descompunere, aceasta ar însemna că tema acestei lucrări nu ar

mai intra deloc în discuţie. Existenţa Raiului, ca loc unde vor merge cei neprihăniţi, presupune

existenţa sufletului uman după moarte. Iar fiindcă partea spirituală a omului dăinuieşte în viaţa de

dincolo aceasta necesită a fi un loc în care aceste suflete să fie primite, acest loc fiind ori Raiul ori

Iadul.

Prin nemurirea sufletului nu se înţelege că acesta există din veşnicie, aşa cum se crede în

unele cercuri teologice sau filosofice. Sufletul este nemuritor din momentul în care este creat de

Dumnezeu. Cât priveşte originea sufletului, Sfânta Scriptură recunoaşte că a fost dat de Dumnezeu

prin creaţie: „atunci Domnul Dumnezeu [...], a făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-

a făcut omul fiinţă vie” (Gen. 2:7). Potrivit concepţiei ortodoxe, „sufletul se dă atunci când se

formează trupul şi este în stare de a-l primi, adică la concepţie.”67 Grigore de Nazians spune că deşi

sufletul nu este preexistent, el este totuşi veşnic (aidios), înţelegând prin veşnic „ceea ce derivă în

mod sigur dintr-un principiu, însă nu are sfârşit.”68

Fiindcă nu ne preocupă în mod special problema originii sufletului, vom vorbi mai departe

despre nemurirea sufletului.

65 Wayne Grudem, op. cit., p. 501. 66 Ibidem, p. 512. 67 Vasile Doru, Un capitol de teologie biblică: Antropologia, în Orizonturi Teologice, Oradea, Universitatea din Oradea, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Anul II, nr. 4, oct.-dec. 2001, p. 194. 68 Remus Rus, Concepţia despre om în marile religii, teză de doctorat în teologie, în Glasul Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XXXVII, nr. 7-8, iulie-august 1978, p. 781.

14


Filosofii greci credeau şi ei în nemurirea sufletului, chiar dacă nu în acelaşi fel ca şi creştinii.

Filosoful Platon (427-348 a.Chr.) în opera sa Phaidon ne dă câteva argumente importante pentru

nemurirea sufletului.69 Primul dintre acestea este argumentul dedus din succesiunea contrariilor.70

Al doilea argument platonic pentru nemurirea sufletului este argumentul nemuririi dedus din

alcătuirea calitativă a sufletului.71 Argumentul dedus din principiul contradicţiei este cel de al treilea

argument al lui Platon.72

De asemenea, rabinii credeau în nemurirea sufletului. Conform mărturiei Talmudului,

sufletul omului supravieţuieşte dincolo de mormânt. Eshatologia talmudică este bazată în totalitate pe

acest fapt al existenţei sufletului după moarte. În afară de saduchei, care nu credeau într-o viaţă

viitoare, iudeii şi-au format doctrina lor cu privire la înviere, viaţa viitoare, răsplată şi judecată,

bazându-se pe faptul că sufletul omului continuă să fiinţeze în cele veşnice.73

Precum relatează Athanase Negoiţă, din cele ce înţelegem din cărţile Sfintei Scripturi,

„vedem că sufletul a fost creat de Dumnezeu să locuiască în corpul omului, dar şi în afară de el, după

încetarea omului din viaţă.”74 „Este drept că lucrul acesta nu este spus cu limpezimea din Noul

Testament. [...] Moise nu spune direct că omul a fost creat pentru o viaţă nemuritoare, dar aceasta

reiese în mod logic din cuvintele sale prin care ne încredinţează că omul a fost creat după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu.75 Mai ajungem la încredinţarea că omul a fost creat nemuritor şi din

ameninţarea divină faţă de om, că va muri dacă va mânca din pomul oprit. Dacă omul n-ar fi călcat

această poruncă divină, ar fi rămas străin de moarte.”76

În expunerea sa despre nemurirea sufletului în Vechiul Testament, Athanase Negoiţă se

foloseşte de câteva exemple care demonstrează lucrul acesta. În primul rând se aminteşte istorisirea

despre Enoh când se spune că „Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, căci l-a luat

Dumnezeu” (Gen. 5:24). În Geneza 25:8 ni se spune că Avraam a fost îngropat şi a fost adăugat la 69 Ioan I. Rămureanu, Concepţia platonică despre suflet, în Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, seria a II-a, anul XXXIX, nr. 5, sept-oct 1987, Bucureşti, p. 31-36. 70 Acest argument cuprinde două momente: (1) momentul întâi ne arată că, dacă devenirea nu ar fi constituită dintr-un ciclu de schimbări naturale a contrariilor (gr. antapodosis) şi dacă acestea nu ar putea renaşte de la moarte la viaţă, s-ar ajunge la sfârşit ca toate lucrurile „să se prăbuşească în moartea generală”, ceea ce vedem în realitatea că nu se întâmplă; (2) al doilea moment este întemeiat pe teoria reminiscenţei sau aducerii aminte. Ceea ce vede sufletul prin simţuri este numai lumea perceptibilă şi vizibilă, pe când, „prin el însuşi, este în stare să vadă şi o altă lume, neperceptibilă, însă inteligibilă”. Corpul este pentru suflet o închisoare din care caută să se elibereze cu ajutorul filosofiei. După Platon, ştiinţa persoanei nu este decât aducere aminte. (Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 32) 71 Spre deosebire de trup, sufletul “prin asemănarea cu Esenţele pure care sunt întotdeuana identice cu sine, are un singur element şi ceea ce este simplu nu se descompune.” “El este divin, nemuritor, inteligibil, unic prin natura esenţei sale, nedestructibil, totdeauna identic în sine şi în relaţiile sale” (Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 33). 72 “Din moment ce moartea este potrivnicul sufletului, sufletul nu va primi niciodată ceea ce este potrivnic vieţii pe care el o aduce trupului. Deci, sufletul este nemuritor, iar ceea ce este nemuritor este indestructibil.” (Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 35) 73 A. Cohen, op. cit., p. 139, 456-501. 74 Athanase Negoiţă, Teologia Biblică a Vechiului Testament, ediţia a II-a, Bucureşti, Sophia, 2004, p. 136. 75 Carl Henry consideră, de asemenea, că nemurirea omului face parte din elementele chipului divin. (Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. 2, Oradea, Cartea Creştină, 1994, p. 155.) 76 Athanase Negoiţă, op. cit., p. 136, 137.

15


poporul său, explicându-se că sufletul lui Avraam s-a adăugat la cele ale strămoşilor lui. Mai departe

ne este prezentat evenimentul consultării sufletelor morţilor de către Saul (1 Sam. 28:8-25). Se

continuă cu relatarea experienţei lui Ilie când a fost ridicat la cer (2 Regi 2:11). Alt argument care

pledează pentru nemurirea sufletului este doctrina despre şeol a iudeilor. Un text important care

exprimă aceeaşi idee este Eclesiast 12:7: „Ţărâna se întoarce în pământ, cum a fost, dar sufletul se

reîntoarce înapoi la Dumnezeu, care l-a dat.”77

Iisus Hristos Însuşi, ca să arate nemurirea sufletelor în controversa cu saducheii, care nu

credeau în această doctrină, se foloseşte de Exod 3:6 unde Domnul spune: „Eu sunt Dumnezeul lui

Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Hristos arată că atât Avraam, Isaac şi Iacov,

„după moartea trupurilor lor, au trebuit să existe după suflet, căci Dumnezeu a spus că: « El nu este

un Dumnezeu al morţilor, ci al celor vii » (Mat. 21:32).”78 Iisus mai învaţă că oamenii buni sau răi,

după moarte, vor intra într-o lume în care sunt pe deplin conştienţi (Luca 16:19-31). Conceptul de

nemurire a fost aplicat de către Hristos şi de către Apostolul Pavel cu referire la trupurile care vor fi

primite la învierea din morţi, la sfârşitul vremurilor (1 Cor. 15:53).79

Pentru a exprima mai desluşit ideea nemuririi René Pache oferă următorul tablou80:

Omul primeşte: la naştere în sufletul său o existenţă fără sfârşit la naşterea din nou în duhul său viaţa veşnică la înviere în trupul său nemurirea

Din cele prezentate despre existenţa veşnică a sufletului putem să concludem, cu toată

convingerea şi hotărârea, bazaţi în mod deosebit pe Sfintele Scripturi, că omul creat după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu este destinat să aibă o existenţă fără sfârşit. Având această convingere,

respingem orice doctrină falsă a anihilării sufletului (precum susţin adventiştii sau martorii lui

Iehova), orice învăţătură străină de Scriptură care neagă viaţa de dincolo, care neagă existenţa Iadului

sau a Raiului. După moarte sufletul omului îşi va dobândi „meritele” care şi le-a acumulat în timp ce

exista pe pământ, sufletele celor drepţi vor intra în părtăşie cu divinitatea, iar cei nelegiuţi vor lua

drumul văii umbrelor morţii, în locul pregătit maleficului.

2. Imaginea Raiului Edenic

Relatarea din Geneza 2 şi 3 ne prezintă imaginea Raiului Edenic81, acolo unde primul om

împreună cu prima femeie au fost aşezaţi ca să trăiască într-o relaţie de iubire cu Creatorul lor. Când 77 Athanase Negoiţă, op. cit., p. 137-139. 78 Ibidem, p. 139. 79 *** Dicţionar Biblic, vol. 2, Bucureşti, Stephanus, 1996, p. 431. 80 René Pache, op. cit., p. 23. 81 Sumerianul edin însemna stepă sau deşert. Înţelesul ebraic al cuvântului Eden este: bucurie, desfătare. Septuaginta, foloseşte pentru grădină cuvântul grecesc paradeisos, de origine iraniană, desemnând iniţial un parc îngrădit, dar primind treptat sensul de rai, grădină a bucuriei. (Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Bucureşti, Christiana, 2002, p. 24.)

16


vorbim despre acest subiect al grădinii Edenului, observăm că este un subiect subtil şi tainic, şi, în

acelaşi timp, este „cheia necesară înţelegerii întregii învăţături creştineşti”, precum relatează

Ieromonah Seraphim Rose.82 Raiul, aşa cum se ştie, „nu este doar ceva ce a existat înainte de cădere,

el există chiar şi acum, [...], şi este, de asemenea (într-o formă oarecum diferită), ţelul întregii noastre

vieţi pământeşti – fericita stare la care ne străduim a ne reîntoarce, cu care ne vom desfăta în toată

plinătatea (dacă ne vom afla printre cei mântuiţi) la sfârşitul lumii acesteia căzute.”83

După părerea unor comentatori, naraţiunea din Geneza 2 şi 3 coincide cu unele evidenţe din

literatura Mesopotamiană, ca de exemplu în epopeea lui Ghilgameş sau în Atrahasis, aceasta din

urmă fiind o compoziţie care este aproape de relatarea din Geneza 1-11.84

În cercurile liberale este un mod obişnuit de a considera că relatarea din Geneza 2 şi 3 este

doar un mit asemănător cu alte mituri din Orientul Apropiat, aşa cum consideră şi Hermann

Gunkel.85 T. Stordalen spune că naraţiunea despre Eden este cu adevărat simbolică, şi mai mult,

numele proprii au şi ele o valoare simbolică. El spune că „în text se găsesc cuvinte polisemantice şi

omonime folosite în ordine pentru a crea un text unde sunt în joc diferite înţelesuri.”86 Aşadar, după

înţelegerea teologilor liberali naraţiunea biblică este inspirată din surse necredibile, care sunt doar

mituri, şi în cele din urmă istoria biblică despre Eden şi creaţie ar fi doar un mit.

Philip Eveson, în Cartea Originilor, sintetizează câteva aspecte în legătură cu imaginea

Grădinii lui Dumnezeu. Grădina este: un loc real, un loc pregătit, un loc excepţional şi încântător, un

loc al activităţii, un loc plin de viaţă, un loc al temerii de Dumnezeu, un loc sfânt şi nu în ultimul

rând, un loc profetic.87

Un loc real. În cursa în care s-au avântat teologii, filosofii şi filologii pentru a afla care au

fost contururile geografiei miraculoase a Grădinii au existat numeroase ramificaţii, ale căror trasee şi

ocolişuri au făcut obiectul unor explorări nesfârşite. Cât priveşte locul unde era aşezată Grădina, după

spusele lui William MacDonald aceasta era înspre est, adică estul Palestinei, punctul de referinţă

pentru toate direcţiile din Biblie. Era situată în regiunea Mesopotamiei, lângă fluviile Hidechel

(Tigru) şi Eufrat.88 Echivalentul din zilele noastre al Râului Pison este nesigură. Comentatorii au

sugerat că a fost Indus sau Ganges, un râu în Arabia, sau un râu al Mesopotamiei. Ţara Havila ar

putea să fie în sud-vestul Arabiei (cf. 25:18). Râul Ghihon poate fi Nilul întrucât ţara Cuş în Vechiul

Testament de obicei descrie Etiopia de azi (cf. Gen. 10:6-8; Num. 12:1; 2 Sam. 18:19-33; 2 Regi

82 Ieromonah Seraphim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, Bucureşti, Sophia, 2001, p. 110. 83 Idem. 84 T. Stordalen, Echoes of Eden, Leuven-Belgium, Peeters, 2000, p. 201, 202. 85 Hermann Gunkel & L. Harnack, vol. 4, Die Religion in Geschichte und Gegenwart, Tubingen, Mohr, 1930, p. 381-390, apud. T. Stordalen, op. cit., p. 205. 86 T. Stordalen, op. cit., p. 205, 217. 87 Philip Eveson, Cartea Originilor: Geneza explicată pe înţelesul tuturor, Oradea, Făclia, 2005, p. 51-59. 88 William MacDonald, Comentariul Biblic al Credinciosului - Vechiul Testament, Bielefeld, Germania, CLV, 2002, p. 34.

17


19:9; 2 Cron. 14:9-15; Is. 37:9; Ier. 13:23; 38-38).89 Tigru şi Eufrat sunt acum în Babilonia. Edenul

mai apare ca fiind Ţara Promisă (Is. 51:3; Ez. 36:35; Ioel 2:3; Zah. 14:8; Ap. 22:1-2).90 Pe baza

informaţiilor pe care le avem, am putea presupune că Edenul a fost situat undeva în regiunea

Mesopotamiei.91

Un loc pregătit. În Geneza capitolul 2, „Dumnezeu este descris ca un grădinar care pregăteşte

o suprafaţă întinsă de pământ pentru a servi ca loc de înviorare şi relaxare: « Domnul Dumnezeu a

sădit o grădină » (Gen. 2:8).”92 Ea este numită „grădina Domnului” (Gen. 13:10; Is. 51:3 şi Ez.

28:13). Dumnezeu a folosit acest loc pentru a crea o grădină care să ofere omului o ocupaţie

solicitantă şi în acelaşi timp bine întemeiată. Dumnezeu a pregătit locul acesta pentru ca primii

oameni să trăiască în comuniune cu El. În dragostea Sa, Domnul Însuşi a oferit omului posibilitatea

să locuiască într-un loc pregătit special pentru el. Fiindcă a fost un loc pregătit de Dumnezeu, acesta

nu a fost un loc oarecare, pentru că ceea ce pregăteşte Domnul, sau ceea ce crează El este desăvârşit.

Un loc excepţional şi încântător. În Grădină, apa şi hrana se găseau din abundenţă. În 2:6

apare termenul „abur” (ebr. daeÞ) care s-ar mai putea traduce prin izvor, sau nor.93 Aşadar, acest

izvor ar putea fi sursa râului care „ieşea din Eden şi uda grădina” şi se împărţea apoi în patru braţe

(2:10-14).94 Cu atâta abundenţă de apă, în grădină au răsărit „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi

buni la mâncare” (2:9). Domnul îi asigură lui Adam că nu va duce lipsă de hrană când îi spune: „Poţi

să mănânci după plăcere din orice pom din grădină...” (2:16), primind de la Dumnezeu toate lucrurile

din belşug, ne având lipsă de nici un bine.95 Totodată însă, „El nu este un Dumnezeu caracterizat de

monotonie deoarece creaţia Lui era plăcută la privit, frumoasă, într-o multitudine de culori.” 96

Grădina Eden era un loc unde omului îi făcea plăcere să trăiască, tocmai această idee sugerând-o şi

numele „Eden” – plăcere, desfătare. Ori de câte ori este menţionat în Sfânta Scriptură, Edenul

semnifică un loc încântător, mai ales în contrast cu zonele aride, deşertice. Domnul îi spune lui Israel

că „ca face pustia ca un Rai, şi pământul ca o grădină a Domnului” (Is. 51:3; Ioel 2:3).97

Un loc al activităţii. Omului i s-a dat o sarcină specifică: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi

l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (2:15). Aşa cum spune John Phillips,

Adam „era atât grădinarul cât şi paznicul”, iar Dumnezeu i-a dat „un sentiment de responsabilitate, o

ocupaţie plăcută, dar şi de răspundere, ceva important şi care merita să fie făcut.”98 Primul om avea

89 J. Daniel Hays, The Cushites: A Black Nation in the Bible, în Bibliotheca Sacra 153:612, oct.- dec. 1996, p. 396-409. 90 Thomas L. Constable, Notes on Genesis, Sonic Light, 2004, p. 37, variantă electronică. 91 Philip Eveson, op. cit., p. 51. 92 Ibidem, p. 52. 93 ***Septuaginta 1 – Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iaşi, Polirom, 2004, p. 56. 94 Philip Eveson, op. cit., p. 53. 95 John Philips, Comentariu asupra Genezei, Bucureşti, Stephanus, p. 35, 36. 96 Philip Eveson, op. cit., p. 53. 97 Idem. 98 John Philips, op. cit., p. 36.

18


din partea lui Dumnezeu o poruncă: ,,Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi

stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”

(Gen. 1:28).

Un loc plin de viaţă. Eveson relatează: „Grădina pulsa de viaţă. Era străbătută de acel râu

binefăcător, iar vegetaţia luxuriantă o făcea extraordinară. Mai presus de toate acestea însă, era pomul

vieţii în mijlocul grădinii.”99 Ceea ce atrage de la început atenţia în textul din Geneza este tocmai

existenţa a doi pomi care se aflau în grădină: pomul cunoştinţei binelui şi răului şi bineînţeles pomul

vieţii. Iată ce ne prezintă Ioan Sorin Usca despre pomul vieţii: „În multe tradiţii religioase este

consemnată existenţa arborelui lumii, ce îşi are rădăcinile în ţinuturile subpământene, iar vârful său

atinge cerul. Pomul acesta aşezat în centrul lumii, uneşte cele trei zone cosmice – cerul, pământul şi

străfundurile. El este o imago mundi, un simbol al înnoirii permanente, al regenerării cosmice, şi,

deci, al fertilităţii universale, al realităţii absolute şi al imortalităţii. În tradiţiile indice şi iraniene,

strămoşul mitic s-a hrănit cu fructele sale iar datorită lui a căpătat nemurirea. În Ezechiel 31 şi Daniel

4:7-9 arborele vieţii poartă întreg universul şi hrăneşte toate creaturile. Datorită unei vechi tradiţii

iudaice, care apropia arborele vieţii de crearea lui Adam şi mântuirea mesianică, autorii creştini au

văzut în arborele vieţii prefigurarea crucii. Astfel lignum sau arbor vitae devine un simbol important

a două teme creştine esenţiale – Paradisul şi Crucea. Anumite credinţe, cu mare răspândire şi

audienţă în popor, au făcut să se ivească convingerea provenienţei crucii pe care a fost răstignit Iisus

din lemnul arborelui vieţii.”100

În concluzie, pomul vieţii este simbolul vieţii101, acesta se găsea în mijlocul Raiului ca o

răsplată102, acest pom vorbeşte în mod deosebit despre plinătatea viaţii, despre viaţa lui Dumnezeu,

iar aşa cum spune Eveson „grădina era plină de viaţa lui Dumnezeu, întrucât lui Dumnezeu îi făcea

plăcere să se afle acolo.”103

Un loc al temerii de Dumnezeu. Pe lângă pomul vieţii care se afla în Grădină, este consemnat

pomul cunoştinţei binelui şi răului (Gen. 2:9, 17). Pomul cunoştinţei este real şi la fel de important ca

şi pomul vieţii. Adam şi Eva au primit o poruncă din partea lui Dumnezeu: „Poţi să mănânci după

plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în

ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2:16-17). Pomul cunoştinţei, după cum spune

Thomas Constable, ar putea „să se refere la abilitatea omului de a decide pentru sine ce este bine şi ce

nu este bine.”104 De fapt, pomul acesta nu conţinea vreo substanţă otrăvitoare, care să îl omoare pe

99 Philip Eveson, op. cit., p. 54. 100 Ioan Sorin Usca, op. cit., p. 26, 27. 101 Philip Eveson, op. cit., p. 54. 102 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre facerea Lumii, 5-7, apud. Ieromonah Seraphim Rose, op. cit., p. 117. 103 Philip Eveson, op. cit., p. 55. 104 Thomas L. Constable, Notes on Genesis, op. cit., p. 37.

19


om după ce ar fi mâncat din el. Moartea la care se referă porunca urma să afecteze în primul rând

sufletul omului – moartea spirituală, moartea fizică intervenind mai târziu, tot datorită căderii în

păcat. Dumnezeu dorea ca omul să trăiască în voia Lui, şi fiindcă nu l-a făcut o maşinărie, i-a dat

posibilitatea să aleagă să-l asculte sau nu. Alegerea a făcut-o omul, ispitit fiind de diavolul a mâncat

din acest pom interzis, dovedind prin neascultare că nu mai este vrednic de binecuvântările

Paradisului, şi mai mult, nu mai putea să aibă părtăşie cu Creatorul său.

Un loc sfânt. Edenul era Raiul pe pământ şi se asemăna cu un sanctuar. Thomas Constable

notează unele asemănări105 între grădina Edenului şi cortul întâlnirii (Exod 25-27). Aceste locuri

„reflectă gloria prezenţei lui Dumnezeu”106 în tot ceea ce exprimă ele.

Un loc profetic. Într-un mod interesant, cartea Apocalipsa se sfârşeste cu aceeaşi imagine cu

care începe cartea Genezei: grădina lui Dumnezeu aşezată într-o nouă creaţie, iar pentru ca legătura

să fie completă, Ioan foloseşte expresia „Domnul Dumnezeu” în Apocalipsa 21:22 şi 22:5, 6.107

Cartea Apocalipsa este străbătută de răsunetul cuvintelor Domnului Hristos:,,Celui ce va birui, îi voi

da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Ap. 2:7). Mai târziu, Ioan face o

descriere amplă a grădinii-oraş, el văzând „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” şi pe Dumnezeu

locuind în mijlocul poporului său (Ap. 21:3), şi mai mult râul vieţii şi pomul vieţii se găsesc în Raiul

ceresc.108 Bineînţeles că acest al doilea rai depăşeşte cu mult splendoarea celui dintâi, însă imaginea

Raiului ceresc va fi discutată într-un capitol ulterior.

În linii mari, aceasta este imaginea Grădinii Eden – Raiul de pe pământ, acolo unde primul

om a fost aşezat ca să trăiască în relaţie sfântă cu Creatorul Său. Domnul a oferit toate acestea din

dragoste pentru om, iar datorită acestor binecuvântări omul avea un ajutor în lupta alegerii pe care la

un moment dat trebuia să o facă. Omul a căzut, Raiul nu i-a mai fost accesibil, a pierdut fericirea

veşnică şi adevăratul sens al vieţii, pe Dumnezeu. Ce s-a făcut cu grădina Eden nu se va şti probabil

niciodată, dar cu siguranţă ştim că Mântuitorul va restaura starea căzută a omului şi pe cei care cred

în El, îi va primi în Raiul ceresc, în prezenţa glorioasă a Domnului.

3. Paradisul pierdut – despărţirea omului de Dumnezeu

Omul a căzut iar inima lui Dumnezeu este întristată. Păcatul a intrat în viaţa omului şi

Dumnezeul sfânt se îndepărtează de omul păcătos. O relaţie desăvârşită este ruptă, dar o alta ia

naştere – omul intră în relaţie cu diavolul. Fericirea şi viaţa veşnică este pierdută pe când întristatea şi

105 Aceste asemănări se referă în general la: prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu, omul într-o relaţie directă cu Domnul, pietrele scumpe şi aurul, heruvimii etc. 106 John H. Sailhamer, The Expositor's Bible Commentary: Genesis-Numbers. Vol. 2, Grand Rapids, Zondervan Publishing House, 1990, p. 43, apud. Dr. Thomas L. Constable, op. cit., p. 37. 107 Philip Eveson, op. cit., p. 57. 108 Ibidem, p. 58-59.

20


moartea se nasc pe pământ. Ascultarea de voia Domnului a fost încălcată, şi din pricina aceasta

neascultarea face primii paşi. Paradis pierdut – aceasta este consecinţa căderii în păcat.

Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nefiind destinat nici morţii şi nici

pierzării, ar fi putut trăi pentru eternitate împreună cu Creatorul.109 Chiar în ziua căderii Dumnezeu îi

spune omului că va muri şi va trebui să îşi câştige existenţa prin multă trudă (Gen. 3:19). Apostolul

Pavel confirmă aceste cuvinte când scrie: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în

lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că

toţi au păcătuit...” (Rom. 5:12). Moartea „devine împăratul spaimelor şi ultimul cuvânt ale celor mai

frumoase cariere terestre sună ca un dangăt de clopot sinistru: « ...apoi a murit »” (Gen. 5:5, 8, 11).110

Iată dar calea aleasă de Adam şi Eva; „din pricina ei întreaga noastră fire s-a schimbat. Orice

om este liber – la fel ca Adam – dar noi ne-am născut deja în păcate. Chiar copiii mici sunt plini de

tot felul de lucruri rele. Cu toate acestea, adevăratul rău nu-şi intră în drepturi până ce omul nu alege

în mod conştient să fie rău. Iar aceasta este alegerea maturităţii”, relatează teologul Serephim

Rose.111

Căderea omului implică o serie multiplă de probleme importante, dar care nu vor fi dezbătute

în lucrarea de faţă.

În capitolul de faţă, în prima parte, am prezentat conceptul creştin despre om, am răspuns pe

cât posibil la unele întrebări foarte importante, care trebuiau lămurite deoarece ceea ce urmează să

prezint în continuare are legătură directă cu subiectele discutate. Dacă omul nu există şi printr-o

natură spirituală atunci cu siguranţă că nu există o viaţă spirituală, dincolo de lumea aceasta, sau dacă

sufletul omului nu este creat să existe veşnic atunci nu mai este necesar să vorbim despre viaţa

veşnică sau pierzarea veşnică. Dar fiindcă aceste chestiuni sunt pe cât se poate de reale, voi continua

să prezint perspectiva biblică asupra existenţei unui loc unde vor locui cei neprihăniţi şi unde

„locuieşte” Dumnezeu împreună cu oştile cereşti.

109 René Pache, op. cit., p. 25. 110 Ibidem, p. 26. 111 Serephim Rose, op. cit., p. 114.

21


C A P I T O T U L I I I

RAIUL CERESC – „LOCUINŢA” LUI DUMNEZEU

1. O privire sistematică asupra subiectului

Se ridică deseori o întrebare inevitabilă: „dacă Dumnezeu este omniprezent, cum poate

Scriptura să spună că cerul este locuinţa Sa?” sau „cum poate o Fiinţă omniprezentă să spună că

poate locui undeva?”

Iată ce relatează teologul ortodox Dumitru Stăniloae: „Dumnezeu e mai presus de spaţiu,

întrucât spaţiul mărgineşte. Dar în acelaşi timp e prezent în tot spaţiul, fără ca părţile spaţiului să

înscrie în El părţi corespunzătoare. Dumnezeu e mai presus de spaţiu, cum e mai presus de timp,

fiind mai presus de un când sau de un unde, precum e mai presus de orice cum, pentru că toate

acestea L-ar limita, L-ar determina, L-ar defini. El e mai presus de acestea, căci e mai presus de orice

sistem de referinţe, ca supraexistent, sau apofatic.”112

În acelaşi timp Dumnezeu Însuşi spune: „Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă

este vecinică şi al cărui Nume este sfânt: « Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie...»” (Is. 57:15),

şi Iisus Hristos mărturiseşte: „...şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:16). De

aici reiese ideea că Dumnezeu locuieşte undeva, într-un anumit loc.

Este adevărat că Dumnezeu nu este limitat de timp sau de spaţiu, fiind prezent pretutindeni în

acest Univers, dar tot aşa este pe deplin adevărat ceea ce relatează Scriptura despre existenţa unui

anumit loc – cerul (raiul ceresc) sau cerurile, unde Domnul îşi are scaunul Său de domnie, unde

îngerii cu serafimii şi heruvimii îi aduc slavă, unde sfinţii vor trăi pentru eternitate în prezenţa Lui.

Bineînţeles, că aceste idei sunt paradoxale şi la prima vedere s-ar contrazice, dar în cele ce urmează

vom privi înspre aceste lucruri mai îndeaproape, încercând să aducem puţină lumină. Însă, oricât

vom încerca să lămurim unele aspecte ale acestor chestiuni, vor rămâne altele care întrec înţelegerea

noastră limitată, pe care le vom cunoaşte atunci când această cunoaştere „în parte” se va sfârşi.

Al treilea cer, cel despre care Pavel vorbeşte în 2 Corinteni 12, este cerul unde Dumnezeu

locuieşte împreună cu îngerii şi cu sfinţii care au murit.

Solomon, când a dedicat Templul în Ierusalim, s-a rugat, „Iată că cerurile şi cerurile cerurilor

nu pot să Te cuprindă: cu atât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Regi 8:27). Este cu

siguranţă adevărat că „cerurile şi cerurile cerurilor” nu pot să îl cuprindă pe Dumnezeu. El este

omniprezent. Nu este tărâm unde prezenţa Sa să nu fie găsită. Psalmistul, înalţă omniprezenţa lui

112 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, IBM al BOR, 1996, p. 139.

22


Dumnezeu, spunând: „Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor,

iată-Te şi acolo” (Ps. 139:9).113

John MacArthur prezintă următoarele: „A spune că locuinţa lui Dumnezeu este în ceruri nu

este a spune că El este conţinut acolo. Dar este în mod unic casa Sa, centrul Său de operare (s.n. de

unde acţionează), postul Său de comandă. Este locul unde tronul Său există. Acolo este cea mai

perfectă închinare adusă Lui. În acest sens spunem că cerul este locuinţa lui Dumnezeu.”114

În teologia ortodoxă acest concept este prezentat astfel: „Se numeşte aşadar loc al lui

Dumnezeu acela care participă mai mult la energia şi la harul Lui. Pentru aceasta cerul este tronul

Lui, în cer sunt îngerii, care fac voia Lui şi care îl slăvesc pururea, în cer este locul Lui de odihnă, iar

pământul este aşternut picioarelor Lui, căci pe pământ a petrecut, în trup, cu oamenii. Sfântul Lui

trup este numit picior al lui Dumnezeu. Şi Biserica se numeşte loc al lui Dumnezeu, căci am afierosit

acest loc spre slăvirea Lui ca pe un loc sfinţit, în care ne facem rugăciunile noastre către El. De

asemenea, se numesc locuri ale lui Dumnezeu şi locurile în care ni s-a făcut cunoscută energia Lui fie

prin corp, fie fără corp. Trebuie să se ştie că Dumnezeirea este neîmpărţită, deoarece este în

întregime pretutindeni şi nu este împărţită parte cu parte în chipul celor corporale, ci este în întregime

în toate şi în întregime mai presus de toate. Numai Dumnezeu poate să lucreze în acelaşi timp

pretutindeni, îngerul, prin iuţeala firii şi prin faptul că este gata, adică grabnic de a se muta, lucrează

în diferite locuri. Dumnezeirea, însă, pentru că este pretutindeni şi mai presus de toate, lucrează

simultan în diferite moduri printr-o energie unică şi simplă.”115

În lucrarea Credinţa Ortodoxă se pune următoarea întrebare: „Dacă Dumnezeu este peste tot

locul, de ce se spune în Sfânta Scriptură că El este în ceruri sau în Biserică?”116 Răspunsul este

următorul: „Dumnezeu este peste tot locul; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este

pentru că prezenţa Lui e mai vădită fiinţelor spirituale, şi cerul închipuieşte sfinţenia; dacă se

vorbeşte de prezenţa Lui deosebită în Biserică, este pentru că mai ales în Biserică împărtăşeşte El,

prin Sfintele Taine, harul Său Sfinţitor.”117

Lewis Sperry Chafer, în Systematic Theology (vol. IV), prezintă acest concept în următoarele

cuvinte: „Cerul este locuinţa lui Dumnezeu şi a poporului Său. Cerul este casa lui Hristos, a Duhului

Sfânt, a Bisericii celor întâi născuţi, şi a „duhurilor celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi” (Evrei 12:22-

24). ...Când credincioşii mor, ei merg fără întârziere să fie cu Hristos (2 Cor. 5:8; Fil. 1:23) şi de

113 John MacArthur, op. cit., p. 56. 114 Idem. 115 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 32-33. 116 *** Credinţa Ortodoxă, Iaşi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2006, p. 53. 117 Ibidem, p. 53.

23


aceea ei îşi primesc locuinţa în această sferă. În acelaşi fel, toţi credincioşii care trăiesc vor fi duşi în

acest loc al gloriei la venirea Domnului...”118

O întrebare obişnuită printre teologii creştini a fost dacă binecuvântarea veşnică a

răscumpăraţilor va implica doar o stare a existenţei sau a conştiinţei, ori o stare şi un loc al

existenţei.119 Conner Walter Thomas este de părere că cerul ca stare este mai important decât a fi un

loc.120 Miley defineşte „loc” ca „locuinţă materială”,121 şi Erickson identifică cerul ca „un loc al

gloriei măreţe.”122 Erickson mai relatează: „trebuie să ţinem cont de faptul că cerul este un alt tărâm,

o altă dimensiune a realităţii, astfel că este greu de ştiut care dintre caracteristicile lumii i se aplică şi

lumii viitoare şi ce înseamnă termenul loc atunci când este vorba de eshaton. Este probabil mai sigur

să se spună că deşi cerul este un loc şi o stare, el este în primul rând o stare.”123 Augustus Strong

spune că datorită faptului că Hristos s-a înăţat la Cer în trup putem deduce că cerul este un loc.124 tot

prin acest fel de argumentaţie, Erickson susţine existenţa cerului ca loc, doar că el se referă în mod

special la trupurile înviate ale celor credincioşi.125

Concluzionăm prin ceea ce spune Stanley Derickson: „Cerul în realitate este mai mult decât

un loc, este veşnicie, veşnicie cu Domnul şi Mântuitorul nostru, este eternitate cu toţi sfinţii din toate

timpurile, şi este eternitate plină de pace.”126

2. Omniprezenţa lui Dumnezeu

Aşa cum se preciza la începutul acestui capitol, între conceptul de locuinţă a lui Dumnezeu şi

omniprezenţa Sa există un aparent paradox. Dacă am spune că Dumnezeu are doar un loc unde

vieţuieşte, l-am limita pe Dumnezeu şi nu am mai spune că El este prezent în acelaşi timp peste tot.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale lui Dumnezeu este omniprezenţa. Omniprezenţa

Domnului nu Îl limitează în timp şi spaţiu iar în acelaşi timp nu exclude existenţa unui loc mai

deosebit unde Dumnezeu Îşi are tronul Său, unde îngerii îi aduc închinare, unde se strigă neîncetat

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul”, şi nu în ultimul rând, locul unde sunt şi vor fi primiţi credincioşii

Domnului.

118 Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology, vol. IV, Dallas-Texas, Dallas Seminary Press, 1971, p. 436-438. 119 James Leo Garrett, Jr., Systematic Theology – Biblical, Historical and Evangelical, vol. 2, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Company, 1995, p. 815. 120 Conner Walter Thomas, The Gospel of Redemption, p. 344-348, apud. James Leo Garrett, op. cit., p. 815. 121 John Miley, Systematic Theology, vol. 2, p. 472, apud. James Leo Garrett, op. cit., p. 815. 122 Millard Erickson, op. cit., p. 1057. 123 Ibidem, p. 1059. 124 Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology, p. 1032, apud. James Leo Garrett, op. cit., p. 815. 125 Millard Erickson, op. cit., p. 1059. 126 Stanley L. Derickson, Derickson’s Notes on Theology, Albany - OR USA, Books For The Ages, AGES Software, Version 1.0, 1997, p. 1366.

24


Omniprezenţa lui Dumnezeu poate fi definită astfel: „Acest termen înseamnă că Dumnezeu

este prezent în orice loc în acelaşi timp. Omniprezenţa lui Dumnezeu înseamnă existenţa lui

Dumnezeu pretutindeni, nu printr-o extensie a unor părţi ale Sale, ci prin esenţa fiinţei Sale.”127

Hodge observă: „teologii sunt obişnuiţi să distingă trei moduri ale prezenţei în spaţiu. (1) Trupurile,

care sunt circumscriptibile. Ele sunt limitate de spaţiu. (2) Spiritele sunt în spaţiu în mod definitv. Ele

nu sunt pretutindeni, dar sunt numai undeva. (3) Dumnezeu umple spaţiul. Cu alte cuvinte, limitările

spaţiului nu au referinţe pentru El. El nu este absent dintr-o parte a spaţiului, nici mai prezent într-o

parte sau în alta. Nu trebuie înţeles ca fiind o extensie sau o difuziune. Extensia este o caracteristică a

materiei, şi nu poate fi aplicată lui Dumnezeu.”128

„Omniprezenţa nu înseamnă că apropierea prezenţei Lui nu variază,” relatează Charles

Ryrie.129 Conform lui Ryrie, prezenţa lui Dumnezeu pe tron (Ap. 4:2), în cortul întâlnirii, în templul

lui Solomon (2 Cr. 7:2), sau în cel credincios (Gal. 2:20) diferă de prezenţa Lui în iazul de foc (Ap.

14:10). Deşi în iazul de foc oamenii vor fi separaţi de prezenţa feţei lui Dumnezeu (2 Tes. 1:9), ei nu

vor fi niciodată separaţi de prezenţa Celui care este omniprezent (Ap. 14:10). Prezenţa comuniunii va

lipsi (căci El îşi va întoarce faţa de la cei răi aflaţi în lacul cu foc) aşa cum există ea atunci când

Domnul locuieşte în cei credincioşi.130

3. Mărturia biblică asupra subiectului

Conceptul „cerul ca locuinţă a lui Dumnezeu” este găsit în toată Scriptura. În Vechiul

Testament, pentru exemplu, Isaia 57:15 spune: „Pentru că aşa zice Cel măreţ şi Cel înălţat, Cel care

locuieşte în eternitate şi al cărui Nume este Sfânt: « Eu locuiesc în loc înalt şi sfânt... »”131 Deci,

Dumnezeu Însuşi declară că are o locuinţă.132 Isaia 63:15 identifică acest loc: ,,Priveşte din cer şi

vezi, din locuinţa Ta cea sfântă şi slăvită...” Psalmul 33:13-14 spune: „Domnul priveşte din înălţimea

cerurilor, şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii

pământului.”

În Vechiul Testament, „Yahweh este zugrăvit ca fiind Cel care tronează în cer (Ps. 2:4), Lui i

se atribuie un palat (Ps. 11:4), are reşedinţa în cer (1 Regi 8:39) sau în Templu unde Dumnezeu

127 Aaron Merritt Hills, Fundamental Christian Theology, vol. I, California, HDM, 1993-2003, p. 164. 128 Charles Hodge, Systematic Theology, vol. I, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing CO., 1940, p. 383. 129 Charles C. Ryrie, Teologie Elementară, Făgăraş, România, Ed. Agape, 1998, p. 36. 130 Ibidem, p. 36. 131 S-a folosit versiunea în limba română a Bibliei GBV (Traducerea Literară Nouă, Bucureşti 2001). Versiunea Dumitru Cornilescu traduce textul original din Isaia 57:15 astfel: „Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este vecinică şi al cărui Nume este sfânt. ,Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie...” GBV traduce în loc de „în sfinţenie” (VDC) cu „(loc) sfânt”, fiind în acord cu textul original. Printre traducerile engleze mai traduc în acest fel King James Version şi Young’s Literal Translation. 132 John MacArthur, op. cit., p. 57.

25


spune că se află încontinuu prezent pe Caporet (Ex. 2:3; Num. 7:89).”133 Tronarea în cer nu exclude

prezenţa sa în alt loc. După concepţia Vechiului Testament Domnul „apare ca Acel ce tronează în cer

şi în acelaşi timp el se află peste tot pământul prezent. ...Tronarea lui Dumnezeu în cer indică puterea

Sa nemărginită peste toată lumea, slava Sa peste tot ce este pământesc şi omenesc.”134

Aceeaşi idee a cerului ca locuinţă a lui Dumnezeu străbate şi Noul Testament. Pentru prima

dată acest concept apare în Predica lui Iisus de pe Munte. El spune: „Tot aşa să lumineze şi lumina

voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care

este în ceruri” (Mat. 5:16). El i-a atenţionat pe cei înclinaţi spre a face jurăminte ca să nu jure pe cer,

pentru că „este scaunul de domnie al lui Dumnezeu” (Mat. 5:34). Hristos şi-a instruit ascultătorii să-şi

iubească duşmanii, ca să fie „fii ai Tatălui care este în ceruri” (Mat. 5:45). Matei 6:1 spune: „Luaţi

seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri,

nu veţi avea răsplată dela Tatăl vostru care este în ceruri.” Mai apoi, Domnul şi-a instruit ucenicii să

se roage în felul următor: „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” (Mat. 6:9). Aproape de sfârşitul predicii

Sale, Iisus spune: „deci, dacă voi, cari sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai

mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Mat. 7:11). Şi, „nu

orişicine-Mi zice: ,,Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci celce face voia Tatălui Meu

care este în ceruri” (Mat. 7:21).135

Aceeaşi expresie răsună din nou şi din nou în predicile şi lucrarea privată a lui Iisus Hristos.

În Matei 10:32-33 El spune: „Deaceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi

mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea

oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 12:50 spune:

„...oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela-mi este frate, soră şi mamă.” Iisus i-a spus

lui Petru: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul

acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri” (Mat. 16:17). El îi compară pe credincioşi cu copiii şi îi

avertizează împotriva defăimării lor: „Feriţi-vă să defăimaţi pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că

îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 18:9-10). El adaugă: „Tot

aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (Mat. 18:14).

Hristos se referă la Dumnezeu ca „Tatăl meu ceresc”.136

Acest concept al cerului ca locuinţă a lui Dumnezeu este implicit găsit în Noul Testament

atunci când se vorbeşte despre divinitatea lui Hristos.137 El este descris ca „pâinea lui Dumnezeu...

care s-a coborât din ceruri” (Ioan 6:33). Divinitatea lui Iisus este afirmată implicit prin următoarele: 133 Athanase Negoiţă, op. cit., p. 44. 134 Idem. 135 Martyn Lloyd-Jones, Studii asupra Predicii de pe Munte, Oradea, Cartea Creştină, 2003, p. 194, 287, 330, 410, 557. 136 John MacArthur, op. cit., p. 57-58. 137 Ibidem, p. 58.

26


„Eu am coborât din ceruri, nu ca să fac voia mea, ci să fac voia Celui ce m-a trimis.” El Însuşi

spune: „Eu sunt pâinea vieţii care s-a pogorât din ceruri” (Ioan 6:41). De mai multe ori în Ioan 6

Iisus face aceste afirmaţii despre Sine Însuşi (vv. 50-51, 58).138 Aceste expresii sunt corect înţelese

de ascultătorii lui Iisus drept afirmaţii puternice că El este Dumnezeu.139 Hristos vorbeşte despre cer

ca fiind casa lui eternă, în trecut, prezent şi în viitor.140

În scrierile rabinice şamaim a devenit un substitut pentru Iahweh Însuşi.141 Numele lui

Dumnezeu a fost înlocuit cu cerul de către popor, de frică să nu i-a în deşert Numele Domnului. În

timpul perioadei intertestamentale (400 de ani între evenimentele Vechiului Testament şi cele ale

Noului Testament), poporul evreu a dezvoltat o frică superstiţioasă pentru folosirea Numelui lui

Dumnezeu. Poporul credea Numele de Legământ al lui Dumnezeu (Yahweh sau Iehovah) ca fiind

prea sfânt pentru a fi rostit de buzele omului. În cele din urmă, poporul a început să folosească alţi

termeni în locul Numelui lui Dumnezeu, şi „cerul” a devenit un substitut comun.142 Folosirea

termenului „cer” este mai mult decât un substitut pentru Dumnezeu. În timpul Noului Testament

această practică a fost aşa de înrădăcinată încât poporul evreu înţelegea referirile la „cer” în cele mai

multe cazuri ca referindu-se la Dumnezeu Însuşi.143

În loc de jurământul pe Numele lui Dumnezeu, ca de exemplu, ei jurau pe cer. Şi deoarece

„cerul” a fost cu totul un substitut pentru Dumnezeu Însuşi, Iisus scoate în evidenţă că jurământul pe

cer este de fapt încălcarea poruncii care spune să nu se ia Numele Domnului în deşert. Astfel, în

Matei 23:22 El spune: „şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Celce

şade pe el.” Cuvântul cer s-a folosit cu referire la Dumnezeu Însuşi.144

Această folosire este comună în Noul Testament. Evanghelistul Luca face referire la

„Împărăţia lui Dumnezeu,” dar, Matei scrie pentru cititorii evrei numind-o „Împărăţia cerurilor” (cf.

Luca 8:10; Mat. 13:11).145 Un alt exemplu al folosirii termenului cer ca eufemism pentru Dumnezeu

este în Luca 15:18, unde fiul pierdut se reexaminează cu privire la ceea ce i-a făcut tatălui său, căruia

îi spune: „...am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta”. Aceasta însemnă, cu siguranţă, că el a

păcătuit împotriva lui Dumnezeu. 146

Cu toate că cerul este folosit de cele mai multe ori în locul numelui lui Dumnezeu, nu trebuie

să concludem că Scriptura intenţionează să egalizeze cerul cu Dumnezeu Însuşi. Aceşti termeni nu

138 Gerhard Friedrich, Theological Dictionary of the New Testament, vol. V, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1991, p. 527. 139 John MacArthur, op. cit., p. 58. 140 Stanley L. Derickson, op. cit., p. 1370. 141 Gerhard Friedrich, op. cit., p. 521. 142 John MacArthur, op. cit., p. 59. 143 Gerhard Friedrich, op. cit., p. 522. 144 John MacArthur, op. cit., p. 59. 145 Gerhard Friedrich, op. cit., p. 521. 146 Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, vol. 4 şi 5, Korntal, Germania, Lumina lumii, 1999, p. 662.

27


sunt sinonime. Dumnezeu transcede cerurile. Cerul, în cele din urmă, este un loc – locul unde

Dumnezeu trăieşte (locuieşte), locul unde cei aleşi vor locui cu El pentru eternitate.147

Dumnezeu este omniprezent, cerurile cerurilor nu pot să Îl cuprindă, El transcede cerurile,

este etern şi nemărginit, nu este limitat de timpul şi spaţiul nostru pământesc, dar totuşi El locuieşte

în locuri înalte, de unde priveşte spre fiii oamenilor, şi mai mult decât a privi spre fiii oamenilor, El

locuieşte în inimile celor care Îl cred şi Îl primesc.

Cerul nu este restrâns la un singur loc marcat de unele hotare care pot fi văzute sau măsurate.

Cerul transcede limitele timpului şi spaţiului. Este ceea ce Scriptura spune atunci când vorbeşte

despre Cel „a cărui locuinţă este veşnică” (Is. 57:15). Locuinţa Lui – cerul – nu este subiectul

limitărilor normale, a dimensiunilor finite. Nu avem nevoie să facem speculaţii despre cum poate fi

acesta; este suficient să notăm că este aşa cum ni-l descrie Sfânta Scriptură. Este un loc real unde

oameni cu trupuri schimbate vor locui în prezenţa lui Dumnezeu pentru eternitate; şi acesta este de

asemenea un tărâm care depăşeşte conceptul nostru finit despre ce fel de „loc” este.148

147 John MacArthur, op. cit., p. 59. 148 Ibidem, p. 60.

28


C A P I T O L U L I V

IISUS HRISTOS – DOMNUL CERULUI

Încă de la începutul creştinismului multe învăţături greşite despre Iisus Hristos au pătruns în

rândul credincioşilor. Primele semne ale ereziilor hristologice au apărut în secolul I prin docetism (gr.

dokein - a apărea, 1 Ioan 4:2-3). Docestismul spune că Hristos a apărut în faţa oamenilor ca o fiinţă

umană (Iisus), dar nu a fost nicidecum o fiinţă divin-umană. Ei negau astfel umanitatea lui Iisus.149 O

altă grupare eretică erau ebioniţii care respingeau divinitatea lui Iisus. Ei se trăgeau dintre evrei şi

spuneau că Iisus s-a născut din Maria ca om normal dar poseda daruri supranaturale. Hristos,

Logosul divin s-a coborât peste omul Iisus la botez, de aceea Iisus a putut să facă minuni. Însă chiar

înainte de a muri pe cruce partea divină din Iisus s-a retras, de aceea Iisus a rostit „Dumnezeul Meu

Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit”.150 Dintre cele mai puternice erezii a fost arianismul151 (au

mai fost încă două mari erezii şi anume adopţionismul şi sabelianismul sau modalismul). Arie sau

Arius (250-336) a învăţat că Fiul lui Dumnezeu a fost o creatură perfectă, un fel de semi-zeu

subordonat Tatălui. Ideea de bază este că Dumnezeu nu îşi poate împărţi Fiinţa Lui cu nimeni, numai

El este etern, restul e creat. Când a creat Dumnezeu lumea nu a creat-o direct pentru că atunci ar fi

intrat în contact cu ea, de aceea s-a folosit de un intermediar. Logosul este agentul personal a lui

Dumnezeu. Arius declara că acest Logos a avut un început şi „a existat un timp în care el nu a

existat”. Textul de pornire al învăţăturii ariene a fost Coloseni 1:15 unde s-ar indica faptul că Fiul

este o creatură.152

Moştenitorii moderni şi contemporani ai ereziei lui Arie sunt binecunoscuţii Martori ai lui

Iehova. Aceştia au preluat aproape în totalitate gândirea lui Arie, arătând în credinţa lor ignoranţă faţă

de adevăratele afirmaţii ale Scripturii, încercând să-i îndepărteze pe creştini cât mai mult de teologia

biblică.

Nu îmi propun în această lucrare să combat aceste erezii, nefiind obiectul studiului lucrării.

Însă, doresc să afirm credinţa adevăraţilor creştini „într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu 149 Emil Bartoş, Istoria Gândirii Creştine, curs universitar, ITPB, 2005, p. 16. 150 Idem. 151 Împăratul Constantin a anunţat primul Conciliu ecumenic al Bisericii în anul 325 la Niceea, în Asia Mică. Cele două tabere au fost reprezentate de Arie şi de Atanasie. Atanasie (296-373) a fost episcop de Antiohia. Acesta a susţinut divinitatea lui Iisus Hristos pornind, nu de la persoana lui Iisus, ci de la lucrarea Lui. Atanasie se întreba: „Cum e posibil să crezi în mântuire, în răscumpărare, dacă Cel ce te răscumpără, nu este Dumnezeu-om. De aceea Atanasie vede în întruparea Fiului rezolvarea problemei: „Dumnezeu a devenit om ca noi să putem deveni fii de Dumnezeu”. Conciliul de la Niceea şi apoi cel de la Constantinopol (381) au decis că Fiul este de-o-fiinţă cu tatăl. Termenul grecesc cheie al acestei afirmaţii este homoousios. Termenul rival, folosit de Arie, a fost homoiousios (de fiinţă asemănătoare). Conciliul clarifică astfel identitatea lui Iisus Hristos care nu este doar de fiinţă asemănătoare cu Tatăl, ci de aceeaşi fiinţă sau substanţă cu Tatăl. (Emil Bartoş, op. cit., p. 17) 152 Valeriu Andreiescu, Istoria creştinismului, curs universitar, ITPB, 2003, p. 160-161.

29


adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi

oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria

Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a

îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui...”153

1. Hristos a fost în Cer din eternitate înainte de întrupare

În al doilea articol din Crezul Creştin se spune: „cred într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui

Dumnezeu, Unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.” Prin aceste cuvinte „se

arată că Fiul este mai înainte de orice timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp.”154 Evanghelistul Ioan îşi

începe Evanghelia cu următoarele cuvinte: „La început era Cuvântul” (1:1), arătând că atunci când s-

a pus începutul timpului şi a lumii, Cuvântul era mai dinainte. Ca atare, „El e Dumnezeu, nu e

făptură, căci numai Dumnezeu e veşnic...”155

Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul său asupra Evangheliei lui Ioan, relatează

următoarele: „Început în timp nu se poate cugeta pentru Unul-Născut, fiindcă este înainte de vreme şi

are existenţa dinainte de veci şi, pe lângă acestea, firea dumnezeiască nu atinge sfârşitul. Deci fiindcă

Fiul e mai vechi şi decât veacurile înseşi, e liber de calitatea de-a fi fost născut în timp. Era din şi

pentru totdeauna, fiind în Tatăl ca izvor, după însăşi spusa Lui: „Eu am ieşit şi am venit din Tatăl”

(Ioan 16: 28).”156

Sfântul Ioan Damaschin susţine acest adevăr în următoarele: „Căci n-a fost cândva Tatăl,

când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea

numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar

deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a

deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie.”157

Conceptul acesta este cu siguranţă acceptat şi de către teologii din mediul evanghelic. Astfel,

William W. Menzies şi Stanley M. Horton, în cartea Doctrine Biblice, exprimă acest adevăr: „Iisus

Hristos este Fiul etern a lui Dumnezeu. Ioan 1:18 exprimă divinitatea Sa într-un mod foarte explicit:

« Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela l-a

făcut cunoscut » …Ioan identifică Cuvântul ca fiind de la început cu Tatăl, o afirmaţie clară a

153 *** Credinţa Ortodoxă, p. 46. 154 Ibidem, p. 82. 155 Idem. 156 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Scrieri partea a patra, Bucureşti, IBM al BOR, 2000, p. 15, 16, variantă electronică. 157 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Apologeticum, 2004, p. 19, variantă electronică.

30


coexistenţei Fiului cu Tatăl din eternitate. …Divinitatea lui Hristos include coexistenţa Sa în timp şi

veşnicie cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.”158

Trandafir Sandru ne arată câteva evidenţe biblice cât priveşte preexistenţa lui Iisus Hristos în

ceruri. Domnul Iisus Însuşi spune: „Adevărat, Adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască

Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:58). În rugăciunea Sa de Mare Preot, Iisus Hristos se adresează Tatălui

vorbind despre gloria care a avut-o mai înainte de întemeierea lumii (Ioan 17:5). Apostolul Petru

afirmă: „El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor

pentru voi” (1 Pet. 1:20). Mai mult, Ioan Botezătorul face următoare afirmaţie: „După mine vine un

om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine” (Ioan 1:30). Apostolul Pavel în 1 Corinteni 8:6

ne arată că „nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile..., şi un singur

Domn: Iisus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”159

Pe lângă evidenţele noutestamentale despre preexitenţa lui Hristos, Sandru mai prezintă

mărturii vechitestamentale. În profeţia lui Mica ni se spune că din Betleem va ieşi „Cel ce va stăpâni

peste Israel” a cărui „obârşie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2).

Mai mult de atât, Trandafir Sandru vede o manifestare a preexistenţei Fiului în teofaniile din Vechiul

Testament.160

În această preexistenţă Domnul Iisus Hristos a fost prezent la creaţie (Ioan 1:1-3). El este

Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul (Evr. 13:8; Ap. 1:8; 22:13), bucurându-se de adoraţie, închinare

(Evr. 1:2-6) şi de glorie (Ioan 1:14).161

2. Hristos a coborât din Cer prin actul chenozei

Fiindcă am adus în discuţie unele articole din Crezul creştin care vorbesc despre Iisus

Hristos, aş dori mai departe să amintesc o altă afirmaţie despre Domnul nostru: „S-a pogorât din cer

şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.”

În prima parte a acestui capitol am arătat că Iisus Hristos există din veşnicie în cer cu Tatăl şi

cu Duhul Sfânt. La vremea potrivită Hristos a coborât din cer şi s-a întrupat prin Duhul Sfânt pentru

ca să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu de mântuire cu privire la omenire.162

158 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, Doctrine Biblice: O perspectivă penticostală, Oradea, Life Publishers România, 1999, p. 67, 68. 159 Trandafir Sandru, Doctrinele Biblice ale Bisericii, Bucureşti, ITPB, 1994, p. 109-110. 160 Ibidem, p. 10, 11. 161 Trandafir Sandru, op. cit., p. 111. 162 Chafer notează câteva scopuri pentru care a avut loc întruparea: ca să restabilească legătura dintre Dumnezeu şi om, şi dintre om şi Dumnezeu, ca să poată fi un Mare Preot iertător şi credincios, ca să distrugă lucrările celui rău, ca să fie Stăpân peste noua creaţie, ca să stea pe tronul lui David, şi ca să poată fi Salvatorul nostru. (Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology, vol. 1, Dallas, Texas, Dallas Seminary Press, 1971, p. 355.)

31


Creştinismul istoric „susţine credinţa că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa natura

umană şi a devenit om – Dumnezeu întrupat”163, astfel, „Fiul etern a lui Dumnezeu, păstrându-şi

toate atributele divine, Şi-a asumat un comportament volitiv uman, atunci când a luat asupra Sa

atributele esenţiale ale naturii umane.”164 Prin urmare, Dumnezeu-Fiul a venit pe Pământ prin

preluarea, adăugarea unei naturi umane. Unirea dintre natura divină şi umană într-o persoană – a lui

Iisus Hristos – se numeşte unire hipostatică.165 Acest adevăr este un mister divin, revelat în Sfânta

Scriptură.

În Ioan 3:13 Hristos foloseşte următoarea afirmaţie: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel

ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer.” În acest verset Iisus a explicat de ce poate

vorbi cu autoritate despre lucrurile cereşti. Nici un învăţător nu s-a ridicat la cer iar apoi să se întoarcă

să vorbească despre cele cereşti. Este evident că Iisus s-a referit la prezenţa Lui personală în ceruri.

Aici, Iisus se proclamă a fi Fiul Omului (Dan. 7:13-14) care a coborât din cer pentru a-L descoperi de

Dumnezeu omenirii (cf. Ioan 1:51).166

Mântuitorul, în discursul Său din Ioan capitolul 6 despre pâinea vieţii, se referă la Sine ca

fiind pâinea ce s-a pogorât din cer (Ioan 6:33-58). Este interesant de notat că termenul grecesc tradus

cu „s-a coborât” (gr. kataba,j) este acelaşi folosit de LXX în Exod 16 unde se spune despre mana care

s-a coborât din cer.167 Hristos este pâinea care S-a pogorât din cer, fiind superior manei pe care au

mâncat-o israeliţii în pustiu. El este „Pâinea lui Dumnezeu, care dă viaţă veşnică tuturor celor ce se

hrănesc din El.”168 Declarând acelaşi adevăr, Domnul afirmă: „Eu sunt de sus, …Eu nu sunt din

lumea aceasta” (Ioan 8:23), şi în acelaşi discurs El spune: „Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu” (8:42

şi 13:3).

Intrarea lui Hristos în lumea umană a fost prin Duhul Sfânt, care L-a conceput pe Mesia în

pântecele Fecioarei Maria, iar apoi a fost născut în ieslea din Betleem.169

3. Trei declaraţii din Cer care confirmă întruparea şi dumnezeirea lui Iisus

Toate cele trei Evanghelii sinoptice consemnează faptul că la ieşirea lui Hristos din apa

Iordanului, când a fost botezat, „cerurile s-au deschis” asupra Lui, şi o voce s-a auzit din cer spunând:

„Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3:16-17; Mc. 1:10-11; Luca

3:21-22). După o revelaţie viziuală urmează una auzibilă (v. 17). Vocea diin ceruri nu poate fi alta

163 Norman Geisler şi Peter Bocchino, Temelii de Neclintit, Timişoara, Impact Media, 2005, p. 297. 164 James Oliver Buswell, Jr., A Systematic Theology of the Christian Religion, vol. 2, Grand Rapids, Michigan, Zondervan, 1962, p. 54, apud. în Norman Geisler şi Peter Bocchino, op. cit., p. 297. 165 Norman Geisler şi Peter Bocchino, op. cit., p. 300. 166 Thomas L. Constable, Notes on John, Sonic Light, 2002, p. 56, variantă electronică. 167 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 79. 168 William MacDonald, Comentariul Biblic al Credinciosului – Noul Testament, Bielefeld, CLV, 2004, p. 334. 169 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 80.

32


decât vocea lui Dumnezeu. Au trecut 400 de ani de la ultima revelaţie profetică şi Dumnezeu

vorbeşte. El vorbeşte din ceruri către om încă odată confirmând că Iisus este Mesia, cel promis în

Vechiul Testament.170

A doua ocazie când este confirmată din cer dumnezeirea lui Iisus, de asemenea, este amintită

de cele trei Evanghelii sinoptice. Evangheliştii declară că o voce a fost auzită din nor mărturisind

încă odată că Iisus este Fiul lui Dumnezeu (Mat. 17:5, Mc. 9:2; Luca 9:35). Termenul cer nu apare în

cele trei referinţe amintite, dar Apostolul Petru declară: „Şi noi înşine am auzit acest glas venind din

cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.”171

Cea de a treia declaraţie divină venită din cer este înregistrată în cea de a patra Evanghelie:

„« Tată, proslăveşte Numele Tău! » Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: « L-am proslăvit, şi-L voi

mai proslăvi! »” (Ioan 12:28). Glorificarea lui Dumnezeu s-a făcut prin viaţa lui Iisus, prin minunile

şi învăţăturile Sale, prin toate exemplele de sfinţenie şi bunătate. Vocea de sus anunţă că glorificarea

Numelui lui Dumnezeu va mai avea loc prin moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos. Înţelepciunea

şi puterea Sa, dreptatea şi sfinţenia Sa, adevărul şi bunătatea Sa, au fost măreţ glorificate. Tatăl şi-a

exprimat plăcerea în Fiul Său, Cel care va fi implinit planul divin.172

4. Expresia „...astăzi vei fi cu Mine în Rai.”

Unul dintre cei doi tâlhari de pe cruce, răstignit împreună cu Iisus, primeşte vestea bună a

Împărăţiei în ultima clipă a vieţii sale. Pătruns de harul divin el i se adresează Mântuitorului:

,,Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” (Luca 23:42). Iisus îi răspunde

întâiului Său rod printr-o afirmaţie zguduitoare: ,,Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”

(Luca 23:43).

Asupra acestei afirmaţii s-au făcut multe comentarii, mai ales de acei care neagă existenţa

unei vieţi după moarte.173 Martorii lui Iehova sunt renumiţi pentru încercarea lor zadarnică de a

schimba sensul expresiei din limba originală.174 Secta iehovistă propune următoarea traducere:

„Adevărat îţi spun astăzi: vei fi (s.n. cândva mai târziu) cu Mine în Paradis”.175 Această traducere

contrazice concepţia biblică despre existenţa vieţii după moarte.

Charles R. Erdman scrie despre acest verset: „Pasajul acesta ne dezvăluie adevărul potrivit

căruia mântuirea depinde de pocăinţă si credinţă... Este o dovadă în plus că mântuirea nu depinde şi

nu este condiţionată de săvârşirea unor fapte bune... De asemenea, se poate observa că sufletul nu 170 Thomas L. Constable, Notes on Matthew, Sonic Light, 2002, p. 51, 52, variantă electronică. 171 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 80. 172 Matthew Henry, Commentary on the Whole Bible, Matthew – John, vol. 8, Albany, OR, AGES Software, Version 1.0, 1999, p. 2392. 173 *** Ce ne învaţă în realitate Biblia?, Pennsylvania, WTBTS, 2005, p. 58. 174 *** Să aducem argumente din Scripturi, Pennsylvania, WTBTS, 1989, p. 241-243. 175 *** Sfintele Scripturi – Traducerea Lumii Noi, Pennsylvania, WTBTS, 2006, Luca 23:43.

33


doarme. Trupul poate adormi, dar persoana este conştientă după moarte. Din nou, vedem clar din

acest text că nu există nici un « purgatoriu » după moarte. Din viaţa de păcat şi fapte ruşinoase, tâl-

harul pocăit a trecut imediat într-o stare de binecuvântare. Din nou se poate vedea că mântuirea nu se

aplică automat tuturor. Au existat doi tâlhari, dar numai unul a fost mântuit. ...Se remarcă faptul că

esenţa bucuriei din viaţa de dincolo de mormânt constă din părtăşia personală cu Hristos. Miezul

făgăduinţei oferite tâlharului a fost acesta: « Vei fi cu Mine. » Aceasta este fericita noastră nădejde şi

asigurare, că a pleca din viaţa actuală « înseamnă a fi cu Cristos », ceea ce este « cu mult mai bine

».”176

Iisus Hristos îl asigură „astăzi” (gr. sh,meron) pe criminal că primeşte iertare regească şi

astăzi, după moartea lor, vor fi împreună în Paradis. John Nolland spune: „având în vedere

înţelegerea Hadesului din vremea aceea, paradisul ar fi putut fi înţeles ca locul fericit de odihnă a

celor care vor avea parte de marea zi a învierii (sânul lui Avraam, Luca 16:19-31).”177

Thomas Constable notează următoarele: „Când Iisus a suferit pe cruce, El a experimentat

separarea de Tatăl, care este moartea spirituală. Cuprins şi de moartea fizică trupul Său a fost pus în

mormânt trei zile. Duhul Său a mers în Paradis, adică în prezenţa Tatălui unde duhurile celor

neprihăniţi aşteaptă după reunirea cu trupurile lor, la înviere. Când Iisus a înviat, Tatăl a reunit duhul

Său cu trupul său nemuritor.”178

Paradisul „este (1) un loc al fericirii, paradisul lui Dumnezeu (Ap. 2:7), făcând aluzie la

Eden, în care erau primii noştri părinţi când erau inocenţi. În al doilea Adam noi primim tot ce am

pierdut în primul Adam, şi mai mult, primim un paradis ceresc în locul unuia pământesc; (2) este a fi

cu Hristos. Aceasta este fericirea raiului, a-L vedea pe Hristos, a rămâne cu El, a împărtăşi gloria Sa

(Ioan 17:24); (3) paradisul vine imediat după moarte: „astăzi vei fi cu Mine”, nu mâine. Sufletele

celor credincioşi, după ce se despart de povara cărnii, imediat sunt în fericire şi binecuvântare;

duhurile celor drepţi sunt făcute deîndată perfecte. Lazăr a plecat dintre cei vii, dar a fost imediat

mângăiat; plecarea lui Pavel ar fi însemnat: a fi cu Hristos (Fil. 1:23),” relatează comentatorul creştin

Matthew Henry.179

5. Învierea lui Hristos

Când vorbim despre înviere în creştinism nu ne referim doar la o reanimare sau resuscitare, ci

învierea implică transformare (1 Cor. 15:52) şi glorificare (Fapte 2:32-33; 5:30-31). În sensul său

176 Charles R. Erdman, The Gospel of Luke, Philadelphia, The Westminster Press, 1921, apud. William MacDonald, Comentariu la Noul Testament, p. 284. 177 John Nolland, Word Biblical Commentary, Luke 18:35-24:53, vol. 35c, Dallas, Texas, Word Books Publisher, 1998, Luca 23:43, variantă electronică. 178 Thomas L. Constable, Notes on Luke, Sonic Light, 2002, p. 261, variantă electronică. 179 Matthew Henry, op. cit., p. 1826.

34


deplin, învierea reprezintă ridicarea persoanelor din moarte la o viaţă nouă şi veşnică în prezenţa lui

Dumnezeu. Este un eveniment ce duce spre o nouă stare.180 Prin înviere, cei credincioşi vor primi un

trup transformat, astfel încât să fie un vehicol adecvat pentru viaţa diferită din lumea viitoare, în raiul

promis.181

În Sfânta Scriptură se vorbeşte despre mai multe tipuri de înviere (învieri ocazionale pe

pământ, cea a credincioşilor, cea universală, în trup sau spirituală etc.), dar toate acestea sunt

relaţionate într-un fel sau altul la învierea lui Hristos.

Una dintre cele mai importante lucrări care s-au săvârşit prin învierea lui Hristos a fost unirea

cu El. Toţi cei care cred în Hristos sunt uniţi în El. Unirea cu Hristosul înviat a credincioşilor implică

şi “a şedea împreună cu El în locurile cereşti, în Hristos” (Ef. 2:5).182 Credincioşii sunt văzuţi ca

incluşi în Hristos, şi astfel, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Hristos, a făcut-o ca şi reprezentant al

unei noi umanităţi. Accentul cade aici pe uniunea intimă dintre credincioşi şi Hristos, creştinii

bucurându-se de beneficiile învierii Sale.183

Învierea lui Hristos este “punctul de plecare pentru credinţa creştină în învierea

credincioşilor, atât a celor « adormiţi », cât şi a celor ce vor fi în viaţă la venirea lui Hristos. Hristos

reprezintă, de fapt, « primul rod », asigurând prin învierea Lui pe cea a poporului Său şi implicând,

totodată, învierea trupească a credincioşilor,”184 care vor locui pentru eternitate împreună cu Domnul

înviat. În discuţiile din 1 Corinteni 15 sau Efeseni, Pavel vorbeşte doar despre promisiunea învierii

făcută celor credincioşi, dar învierea lui Hristos e stâns legată şi de învierea escatologică, universală a

omenirii, lucru proclamat explicit de primii creştini.185

6. Hristos s-a înălţat la Cer

Înălţarea Domnului la cer, fără îndoială, are legătură directă cu subiectul despre Cer. De

modul cum interpretăm însemnătatea deplină a înălţării va depinde într-o mare parte însăşi concepţia

despre cer, care poate fi privit ca o stare sau un loc.

Vom arăta prima dată toate datele din Noul Testament pe care le deţinem pentru acest mare

eveniment, care se găsesc în Evanghelii, în Fapte, în multe dintre Epistolele pauline, în scrierile lui

Petru, date mai extinse în cartea Evrei, şi câteva referiri preluate în Apocalipsa.

Domnul nostru Însuşi în mai multe rânduri a prezis faptul că se va înălţa iarăşi la Tatăl Său,

acolo de unde a venit. O mare parte dintre aceste preziceri se găsesc în cea de a patra Evanghelie, dar 180 H. J. Harris, Resurrection, în New Dictionary of Theology, Leicester, IVP, 1991, p. 581. 181 J. D. Douglas, op. cit., p. 705. 182 Carmen Calujac, Realitatea Învierii în Creştinism, teză de licenţă, Bucureşti, ITPB, 2003, p. 14. 183 Andrew T. Lincoln, Word Biblical Commentary, Ephesians, vol. 42, Dallas, TX, Word Books Publisher, 1998, Efeseni 2:5, variantă electronică. 184 Carmen Calujac, op. cit., p. 17. 185 Idem.

35


evenimentul în sine nu este înregistrat de către Apostolul Ioan. La concluzia discursului Său despre

pâinea care s-a coborât din ceruri, El pune întrebarea: „Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se

unde era mai înainte?...” (Ioan 6:62). Cu o frazeologie diferită dar cu aceeaşi conotaţie, El le spune

fariseilor: „Mai sunt cu voi puţină vreme, şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimes” (Ioan 7:33). În Joia

din Săptămâna Mare, Domnul nostru nu numai că a declarat că merge să ne pregătească un loc (Ioan

14:2) dar din nou foloseşte propoziţia „Eu mă duc la Tatăl” (Ioan 14:12, 28). În timpul aceleaşi zi de

Joi, seara, împreună cu apostolii, Domnul cuprins de întristare le spune ucenicilor că merge la Cel ce

L-a trimis (Ioan 16:5, 10, 17), iar apoi la final le spune mai detaliat: „Am ieşit de la Tatăl, şi am venit

în lume; acum las lumea, şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).186

Ultima afirmaţie a lui Hristos cu privire la înălţarea Sa este găsită după înviere în cuvintele

Sale adresate Mariei Magdalena: „« Nu mă ţinea », i-a zis Iisus; « căci încă nu M-am suit la Tatăl

Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi

Dumnezeul vostru »” (Ioan 20:17).187 Acest pasaj este de obicei interpretat în două feluri. Unii sunt

de părere că Domnul Iisus a informat-o pe Maria Magdalena că în dimineaţa aceea El se va ridica la

cer, şi de aceea nu poate întârzia pentru un act de închinare care ea ar fi vrut să i-L ofere. Această

interpretare este însoţită de ideea că Domnul s-a înălţat la cer mai devreme, nu la patruzeci de zile de

la înviere, când Iisus a avut ultima comuniune cu apostolii Săi.188 Cea de a doua interpretare ne

spune că Domnul nu a intenţionat să îi spună Mariei că va pleca la cer în dimineaţa aceea. Iisus i-ar fi

spus Mariei, cu alte cuvinte: „Nu pierde timpul acum cu Mine, nu voi pleca imediat la cer, şi vei mai

avea diferite oportunităţi să mă vezi iarăşi: dar, du-te acum şi spune ucenicilor că Eu sunt gata să mă

sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru. Încurajează-i.”189

În Evanghelia după Marcu este amintită înălţarea lui Iisus, în mod special, în cuvintele de

încheiere a Evangheliei (Mc. 16:19). Chiar dacă aceste cuvinte de concluzie ale Evangheliei după

Marcu ar fi recunoscute ca o adăugare mai târzie, şi ceilalţi evanghelişti nu ar insista asupra acestui

eveniment, am putea spune că înălţarea Domnului este arătată ca un eveniment istoric numai în

scrierile lui Luca, cu martori direcţi – apostolii.190

Doctorul Luca conclude Evanghelia sa cu cuvintele: „Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de

ei, şi a fost înălţat la cer” (Luca 24:51). Evenimentele de la sfârşitul Evangheliei după Luca sunt

preluate la începutul celei de a doua lucrări ale evanghelistului – Faptele Apostolilor, unde citim:

„După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din 186 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 81, 82. 187 W. B. Godbey, Commentary on the New Testament – Gospel Harmony, part 2, vol. 7, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 1.0, 1997, p. 360f, 361. 188 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 82. 189 Adam Clarke, Clarke’s Commentary NT, John-Acts, vol. 5B, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997, p. 331f, 332. 190 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 83.

36


ochii lor” (Fapte 1:9). De două ori în acelaşi capitol Luca face referire la acest eveniment istoric. În

prima afirmaţie, el vorbeşte despre „ziua în care (Iisus) S-a înălţat la cer” (1:2). Iar apoi relatează

cuvintele îngerilor care au confirmat înălţarea lui Iisus: „Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din

mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (1:11).191

Apostolul Pavel, în Epistolele sale, vorbeşte despre „Stăpânul lor şi al vostru este în cer” (Ef.

6:9; Col. 4:1), iar mai apoi le scrie specific celor din Efes despre Hristos, astfel: „Cel ce S-a pogorât,

este acelaşi cu cel ce s-a suit mai pe sus de toate cerurile” (Ef. 4:10).192 Aproape de sfârşitul vieţii, în

scrisorile către Timotei, într-un imn teologic al tainei evlaviei, după referirea la întrupare, Pavel

atrage atenţia la Hristos ca fiind Domnul „înălţat în slavă” (1 Tim. 3:16). După cum spune Wilbur

Smith, „fiecare afirmaţie a apostolului în care vorbeşte despre premărirea sau şederea lui Hristos la

dreapta Tatălui, implică cu siguranţă înălţarea.”193 În cartea Evrei se găsesc numeroase referinţe în

legătură cu înălţarea Lui Iisus şi cu privire la lucrarea Sa din cer, dar asupra acestora mă voi opri

când vom vorbi despre lucrarea din ceruri a Domnului Înălţat.

Apostolul Petru, în întâia sa Epistolă sobornicească, ni-L prezintă pe Hristos ca Unul care

„care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi

puterile” (1 Pet. 3:22). Ne este dată deplina mărturie a învierii Sale dintre cei morţi şi a lucrării Sale

împlinite pe acest pământ. Hristos s-a ridicat la dreapta Tatălui, acolo în locul plin slavă, onoare şi

putere. Domnul a primit autoritatea deplină asupra îngerilor, stăpânirilor şi puterilor.194

Cuvântul grecesc tradus prin „înălţare” în Noul Testament este anabaino. În Theological

Dictionary of the New Testament, Schneider spune: „înţelesul de bază este spaţial, « a se urca din

adâncimi spre înălţimi. » Este folosit pentru a urca la bordul unei bărci, a urca pe cal, sau a urca un

munte.”195 Cuvântul s-a folosit frecvent când se vorbea despre urcarea la Ierusalim sau la Templu.196

În traducerea septuagintală termenul este folosit atunci când se vorbeşte despre: ridicarea norului de

deasupra cortului (Ex. 40:36, 37); ridicarea slavei Domnului (Ez. 9:3; 11:23), reîntoarcerea lui

Dumnezeu în cer (Gen. 17:22; 35:14).197

Cuvântul anabaino este cuvântul găsit şi în discuţia lui Iisus cu Maria Magdalena: „Mă sui la

Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17). O construcţie cu acest cuvânt se găseşte în consemnările lui

Marcu cu privire la înălţare şi în trei locuri în Fapte 1, tradus cu „s-a înălţat” (Mc. 16:19; Fapte 1:2,

191 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 83. 192 Adam Clarke, Clarke’s Commentary NT, Romans-Colossians, vol. 6A, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997, p. 1030f, 1031. 193 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 83. 194 Adam Clarke, Clarke’s Commentary NT, 1 Thessalonians-Revelation, vol. 6B, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997, p. 766, 767. 195 Johannes Schneider, în Theological Dictionary of the New Testament, vol. I, ed. Gerhard Kittel, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1993, p. 519. 196 Idem. 197 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 84.

37


11, 22). Apostolul Pavel, în pasajul din scrisoarea către Efeseni privitor la înălţarea lui Hristos,

foloseşte acelaşi termen (4:8-10). Când apostolul Petru îl prezintă pe Hristos care „s-a înălţat la cer”

(1 Pet. 3:22), el foloseşte un cuvânt care nu se mai găseşte nicăieri în Noul Testament, poreuomai.

Evanghelistul Luca face o afirmaţie interesantă: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în

cer” (Luca 9:51). Cuvântul de aici este analepsis. Când acelaşi autor ne vorbeşte la începutul

Faptelor despre faptul că Iisus a „fost înălţat” (Fapte 1:9), el foloseşte acelaşi cuvânt care este găsit

în Septuaginta atunci când ni se relatează ridicarea lui Ilie la cer, epairo (2 Regi 2:11).198

O problemă delicată se ridică atunci când vorbim despre înălţarea lui Hristos, şi anume, s-a

înălţat în trup sau în duh. Luând în considerare toate referinţele biblice amintite despre înălţare,

etimologia cuvântului anabaino, şi pasajele biblice în care este dovedită învierea în trup a lui Hristos

(Mat. 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20, 21), putem să susţinem că Domnul Iisus s-a înălţat la cer în

trup glorificat, nu în duh.

T.V. Moore arată câteva motive pentru care Hristos a trebuit să se înalţe la cer.199 Unul dintre

acestea sună în felul următor: „Ca să arate că cerul este mai mult un loc decât o stare, şi că El este

Mântuitorul trupurilor dar şi a sufletelor, a fost nevoie să se ridice la cer în trupul său uman, şi să

intre în oraşul ceresc ca Marele nostru Domn, să ia în posesie numele noastre, şi să ne dea asigurarea

că atât trupurile cât şi sufletele noastre vor fi salvate; şi de asemenea, să asigure pentru viitor o

înviere în glorie a tuturor celor care au adormit în Hristos.”200

Printre motivele înălţării lui Iisus, pe care le aminteşte Moore, două dintre ele vor fi în

continuare subiectul studiul nostru: lucrarea lui Hristos ca Mare Preot şi de Mijlocitor.

7. Lucrarea de mijlocire a Domnului nostru în Raiul ceresc

Cele mai profunde afirmaţii despre lucrarea prezentă a lui Hristos din ceruri se găsesc în

Epistola către Evrei, în mod deosebit în capitolele 8-10. Textele acestea din Evrei, referitoare la

înălţarea Domnului, ne amintesc că El „a străbătut cerurile” (4:14) sau „a intrat în cer” (9:24), acestea

fiind completate de o altă afirmaţie, El a fost „înălţat mai presus de ceruri” (7:26). De trei ori în

198 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 84, 85. 199 Motivele înălţării lui Iisus Hristos, pe care le prezintă Moore, sunt următoarele: (1) primul motiv este găsit în lucrarea lui Hristos ca Mare Preot, care este incompletă fără înălţarea Sa; (2) pentru revendicarea oficiului Său de Mediator; (3) să dovedească măreţia Sa divină ca Dumnezeu-om, Fiul etern; (4) al patrulea motiv este pus în legătură cu lucrarea Duhului Sfânt; (5) să facă intermedierea între noi şi Dumnezeu; (6) să pregătească un loc pentru credincioşi; (7) ca să fie un exemplu pentru noi, în ce priveşte intrarea în odihnă după terminarea alergării pe pământ; şi (8) pentru faptul că Regele Regilor trebuie să stea la dreapta Tatălui. (T. V. Moore, The Last Days of Jesus, Carlisle, Pennsylvania, The Banner of Truth Trust, 1981, p. 186-197) 200 T. V. Moore, op. cit., p. 195-196.

38


epistolă ni se spune că atunci când Hristos s-a înălţat El s-a aşezat la dreapta Tatălui201 (8:1; 10:12;

12:2), un statut „încununat cu slavă şi cu cinste” (2:9).

Precum aminteam, una dintre lucrările măreţe ale lui Hristos din cer, este lucrarea de

mijlocire. Sfânta Scriptură consemnează diferite cazuri când Iisus a mijlocit pentru ucenicii Săi în

timp ce se afla pe pământ. Cel mai semnificativ caz este rugăciunea Lui de Mare Preot pentru ucenici

(Ioan 17).202 Aşa cum spune Erickson, „ceea ce a făcut Iisus pentru ucenicii Săi în timp ce se afla pe

pământ, continuă să facă pentru toţi credincioşii în perioada şederii Sale în cer cu Tatăl.”203

În Evrei 9:24 ni se spune: „...a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi,

înaintea lui Dumnezeu;” şi în 7:25 se spune că „trăieşte pururea ca să mijlocească”204 pentru noi, iar

Pavel în Romani 8:34 ne arată că Iisus a înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.

Această lucrare este un har măreţ pentru credinciosul păcătos, fricos, care poate să vină la altar,

pentru că acolo este Unul înaintea tronului care mijloceşte pentru el prin „sângele stropirii, care

vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” („...dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe

Iisus Hristos, Cel neprihănit,” 1 Ioan 2:1).205 Acesta este unul dintre obiectivele acestei mijlociri. Un

al doilea obiectiv, care este notat de Erickson, este cel de justificare. Iisus Îi prezintă Tatălui dreptatea

Sa spre justificarea noastră.206

8. Sanctuarul ceresc şi lucrarea lui Hristos ca Mare Preot

Capitolele 7, 8, 9 şi 10 ale Epistolei către Evrei conţin explicaţii lungi şi detaliate ale modului

în care preoţia lui Hristos este mai bună decât cea a lui Aaron, legământul Său nou este mai bun

decât cel vechi al lui Aaron, sanctuarul Său este mai bun decât cel construit de Moise, iar jertfa Sa

unică pentru păcate este infinit mai bună decât jertfele nesfârşite ale iudaismului din vechime.

Ceea ce vreau să evidenţiez în continuare nu se referă în mod specific la lucrarea lui Hristos

de Mare Preot ci la faptul că această lucrare măreaţă a fost săvârşită în sanctuarul ceresc, în cer, acolo

unde Dumnezeu locuieşte.

201 T. V. Moore este de părere că expresia „a sta la dreapta lui Dumnezeu” nu trebuie înţeleasă literal, „pentru că Dumnezeu nu are o mână stângă sau una dreaptă”. „A sta la dreapta lui Dumnezeu înseamnă a deţine un loc al celei mai mari siguranţe şi autorităţi. În ce priveşte Persoana lui Iisus, înseamnă că El are cea mai mare măreţie şi glorie atât în cer cât şi pe pământ. (T. V. Moore, op. cit., p. 196.) 202 Millard Erickson, op. cit., p. 667. 203 Ibidem, p. 668. 204 Cuvântul „mijloceşte” este traducerea grecescului entugchano, iar acesta vorbeşte despre o intervenţie care este mai mult decât o simplă mijlocire. Scriitorul vorbeşte aici de prezenta mijlocire a lui Mesia pentru cei credincioşi, care este bazată pe sacrificiul lui Însuşi oferit pentru eliberarea din păcat a celor ce cred. Kennet S. Wuest vede în lucrarea lui Hristos două dimensiuni ale salvării, materială – mântuirea trupului (la înviere), spirituală – a sufletului şi duhului. (Kenneth S. Wuest, Hebrew’s in the Greek New Testament, Wuest’s Word Studies, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1947, p. 137, 138.) 205 T. V. Moore, op. cit., p. 192. 206 Millard Erickson, op. cit., p. 668.

39


Scriitorul Epistolei către Evrei face o comparaţie între sanctuarul pământesc arătat lui

Moise207 şi sanctuarul ceresc în care Hristos a intrat.

Un lucru deosebit de important este că în Locul Preasfânt, Dumnezeu a binevoit să locuiască

într-un mod în care nu a mai locuit niciodată în vreun alt templu, altar sau cort înălţat de om. Atunci

când Cortul lui Moise a fost înălţat „norul a acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut

cortul”. Moise nu putea să intre în cort, pentru că norul stătea deasupra lui, şi „slava Domnului

umplea cortul” (Exod 40:34-35). În mod similar, când s-au încheiat lucrările la Templul lui Solomon,

„preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului” (2 Cr.

7:2). Dumnezeu Însuşi s-a aşezat „între heruvimi deasupra chivotului”, în Locul Preasfânt (2 Sam.

6:2).208

Relaţia dintre sanctuarul pământesc şi cel ceresc, unde Domnul este „slujitor în Locul

Preasfânt” (8:2), este arătată prin folosirea elaborată a trei cuvinte, găsite într-o singură frază, unde ni

se spune despre cortul pământesc că „este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite

de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: « Ia seama », i s-a zis, « să faci totul după chipul

care ţi-a fost arătat pe munte » (Evrei 8:5, cu referire la Exod 25:40). Cuvântul tradus prin „chipul”

arătat pe munte, este gr. tupos, un termen cu sensul original de a reprezenta sau a urma o copie, o

imagine (ca un copil părinţii săi), o figură, şi în unele cazuri, a urma un exemplu. Alte pasaje unde

este folosit cuvântul sunt: Fapte 7:44 şi 23:25; 1 Petru 3:21; 5:3.209 Termenul tradus „chip” în 9:24

este o construcţie a cuvântului antitupos. Cuvântul tradus cu „umbra” este grecescul skia, care

înseamnă „conturul întunecat făcut de un obiect care contrastează cu reprezentarea completă, produsă

cu ajutorul culorilor şi sunetelor”.210 Alte ocazii unde este folosit termenul: Marcu 4:32; Luca 1:79;

Mat. 4:16. Şi ultimul cuvânt, „chipul” lucrurilor cereşti este gr. hupodeigma, care „nu este numai o

imagine care este făcută pentru imitare, ci este modelul care este oferit pentru imitare” (a se vedea de

207 William Barclay, în comentariul său asupra cărţii Evrei, face o descriere a sanctuarului pământesc, pe care o vom prezenta în cele ce urmează. El spune astfel: „O descriere detaliată a cortului găsim Exod 25-31 şi 35-40. Dumnezeu îi spune lui Moise: « Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor » (Exod 25:8). ...Cortul era împărţit în două părţi. Prima parte – Locul Sfânt şi partea interioară – Sfânta Sfintelor. Perdeaua care era atârnată în faţa Locului Sfânt era pusă pe 5 stâlpi de aramă şi făcută din pânză împodobită cu fire albastre, purpurii şi stacojii. Locul Sfânt conţinea trei lucruri. (i) Sfeşnicul de aur... (ii) Masa pentru punerea înainte... (iii) Altarul tămâierii... În faţa Sfintei Sfintelor era a doua perdea, care era făcută cu măiestrie din fir de in, şi din fir albastru, purpuriu şi stacojiu, şi pe care erau făcuţi heruvimi. În Sfânta Sfintelor Marele Preot intra o singură dată pe an, în Ziua Ispăşirii, şi numai după o pregătire foarte minuţioasă. În interiorul Sfintei Sfintelor era Chivotul Legământului, care avea în el trei lucruri, cupa de aur cu mana, toiagul lui Aaron care a înflorit, şi tablele legii. Era făcut din lemn de salcâm iar apoi poleit cu aur... Capacul său era numit Capacul Ispăşirii. Pe Capacul Ispăşirii erau doi heruvimi din aur masiv cu aripile deschise deasupra Chivotului. Este locul unde Dumnezeu se prezenta, aşa cum a spus: « Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel » (Exod 25:22),” (William Barclay, The Letter to the Hebrews, Revised Edition, DSBS, Philadelphia, The Westminster Press, 1976, p. 95-96.) 208 David Gooding, Epistola către Evrei-O împărăţie ce nu poate fi clătinată, Cluj Napoca, Logos, 2006, p. 174. 209 H. Müller, tuvpo" în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Reference Software. 210 Brooke Westcott, The Epistle to the Hebrews, London, 1892, p. 242, apud. în Wilbur M. Smith, op. cit., p. 89.

40


asemenea 4:11 şi 9:23).211

În cele ce urmează voi analiza trei pasaje din Evrei care vorbesc despre „sfera” în care

Domnul a intrat în lucrarea Sa de Mare Preot.

Primul dintre aceste pasaje ne relatează faptul că Domnul „a intrat pentru totdeauna în Locul

Prea Sfânt” (9:8, 12). În ce priveşte felul acestui loc au fost puse foarte multe întrebări; dar în ce mă

priveşte, cred că acest loc înseamnă cerul cerurilor, unde Dumnezeu locuieşte. Acest fapt este

demonstrat de v. 24, care spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână

omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze

acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”, unde „locaş de închinare”, „cer” şi „înaintea lui

Dumnezeu” trebuie luate ca sinonime. În acest Loc Sfânt avem acces prin sângele lui Iisus (10:19).

Iată ce spune teologul puritan John Owen cu privire la acest pasaj: „Domnul Hristos a intrat

în ceruri, locul unde este prezentă gloria lui Dumnezeu; se aseamănă cu un templu, un loc sfânt, un

loc al închinării sfinte. El a spus că este un Mare Preot al bisericii, Evrei 9:24... El a intrat în cer, care

este prefigurat de cortul dintâi; care era un loc al închinării sacre şi solemne. De asemenea, mai este

spus că El a intrat „prin perdeaua dinlăuntru” (Evrei 6:19, 20; 10:19, 20); care era în calea intrării în

Locul Prea Sfânt, şi în cortul întâlnirii dar şi în Templu. Cerul nu este numai un palat, un tron (Mat.

5:34); ci este un templu, unde Dumnezeu locuieşte, nu numai în glorie şi putere, dar şi în har şi milă.

Este locul închinării ritualice şi solemne. În Apocalipsa 7:15, 17 ni se spune că un mare număr de

sfinţi, care au trecut prin necazul cel mare, sunt « înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I

slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul

Lui » şi « Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, (şi) îi va duce la

izvoarele apelor vieţii. » ...În acest templu, acest sanctuar, Domnul Iisus Hristos continuă glorios să

slujească înaintea tronului harului... Ca Mare Preot a intrat în Locul Sfânt pentru a sluji pentru

biserică înaintea lui Dumnezeu, înaintea chivotului şi a capacului ispăşirii, care sunt modele ale

tronului harului; deci, Marele nostru Preot mijloceşte pentru noi în adevărata prezenţă a lui

Dumnezeu. El nu a intrat în Locul Sfânt numai ca să locuiască în glorie, dar şi să facă o lucrare

deosebită, şi să dea lui Dumnezeu toată gloria, cinstea şi închinarea, care El o primeşte de la

biserică.”212

O altă frază folosită pentru acelaşi loc este găsită în 6:19, 20 sau 10:20, unde ni se spune că

Iisus a intrat pentru noi dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului ca înainte mergător. F. F. Bruce

sumarizează foarte bine înţelesul acestui pasaj:

„Este uşor de dedus că perdeaua, la care autorul epistolei se gândea, este perdeaua dinlăuntru 211 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 89. 212 John Owen, Christologia, Albany, OR, The Ages Digital Library Collections, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997, p. 341, 342.

41


care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt, a doua perdea din 9:3, prin care Iisus a trecut ca înainte

mergător al poporului Său (6:19f). Aceste cuvinte conţin o aluzie explicită la ruperea perdelei din

Templu de sus până jos în momentul morţii lui Iisus (Mc. 15:38; Mat. 27:51; Luca 23:45). Perdeaua

care a fost ruptă în două este desigur perdeaua dinlăuntru, şi ruperea sa este înregistrată nu numai ca

o prevestire naturală, ci şi ca un eveniment cu semnificaţie teologică: în moartea lui Hristos,

înţelegem că Dumnezeu Însuşi ne este descoperit şi calea prin care putem să avem acces la El este

deschisă. ...Prin jertfa Sa, calea către apropierea de Dumnezeu a fost deschisă. Perdeaua care, dintr-

un punct de vedere, l-a ţinut pe om departe de Dumnezeu, poate fi gândită acum dintr-un alt punct de

vedere: îl aduce pe om împreună cu Dumnezeu; aceeaşi perdea, într-o parte, era în contact cu gloria

lui Dumnezeu iar în cealaltă parte era în contact cu nevoile omului. Aşadar, în Domnul nostru divin

şi uman suntem aduşi împreună; El este adevăratul „mijlocitor” sau arbitru care poate să-şi pună

mâna peste amândouă naturi pentru că El împărtăşeşte cele două naturi. Şi prin moartea Sa, perdeaua

trupului Său a fost ruptă în bucăţi şi prin noua cale consacrată omul poate să vină la Dumnezeu.”213

Ultimul text pe care îl vom lua în considerare este: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al

bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini,

adică nu este din zidirea aceasta” (9:11). Adevărul acestui pasaj este introdus în capitolul precedent

când scriitorul, după ce ne spune că Hristos ca Mare Preot stă la dreapta tronului măririi în ceruri;

adăugând că El a devenit slujitor al Locului preasfânt al cortului adevărat, pe care Dumnezeu l-a

ridicat, nu omul (8:1, 2).

Cu privire la acest cort părerile sunt împărţite. Unii insistă că este biserica, cum ar fi primii

părinţi greci. Alţii sunt de părere că acest cort a fost natura umană a lui Hristos, Owen fiind unul care

o prezintă aceată idee foarte elaborat. Franz Delitzsch are dreptate atunci când identifică acest cort

ceresc cu cerul însuşi, dar ne atenţionează că „în acelaşi timp nu putem să transferăm cu exactitate

sensul literal al limitărilor şi părţilor modelului pământesc la cortul ceresc”.214 Adevăratul cort, „în

care Marele nostru Preot slujeşte acum, este cel original, esenţial, şi singurul model perfect; nu este o

lucrare a mâinii omeneşti; nu este construit din materiale perisabile, ci este o lucrare supraomenească

a lui Dumnezeu Însuşi, produsul direct al unei acţiuni divine.”215

În final, trebuie să amintim că Acel care s-a înălţat la cer în glorie nu a fost numai Fiul lui

Dumnezeu ci şi Omul Iisus Hristos. El S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu unde este întronat Omul

născut de fecioara Maria şi de asemenea Fiul lui Dumnezeu. Credincioşii recunosc că înălţarea este

ultimul ţel al umanităţii. Noi suntem participanţi cu El, membri ai trupului Său, identificaţi nu numai 213 F. F. Bruce, The Epistle to the Hebrews, NICNT, Grand Rapids-Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Co, 1964, p. 246, 247. 214 Franz Delitzsch, Commentary on the Epistle to the Hebrews, Edinburgh, 1870, II, 34, apud. în Wilbur M. Smith, op. cit., p. 93. 215 Idem.

42


în moartea şi învierea Sa, ci şi uniţi cu El în înălţarea Sa.

Desigur, Hristos S-a înălţat la cer, în casa Tatălui din ceruri, dar tot aşa va coborî iarăşi la a

doua Sa venire. Apostolul Petru, în a doua sa predică din Fapte, vorbeşte despre cel „pe care cerul

trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21). La fel,

Apostolul Pavel, în a prima sa epistolă către Tesaloniceni, reaminteşte noilor convertiţi la creştinism

că „Hristos Însuşi va coborî din cer”, sau cu alte cuvinte, creştinii Îl aşteaptă pe Iisus care are să vină

din ceruri (1 Tes. 4:16; 1:10).

În acest capitol am arătat că Iisus Hristos este Domnul Cerului, al Raiului. El Însuşi ne învaţă

că de acolo a coborât pentru întrupare, ca să ducă la îndeplinirea voia Celui Preaînalt. Precum se

amintea, Hristos a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer, acolo unde El mijloceşte pentru poporul Său –

Biserica, şi îndeplineşte slujba glorioasă de Mare Preot.

Dacă prin primul om ni s-a oprit calea către Dumnezeu, acum, prin al doilea Adam ni s-a

deschis o poartă către Tatăl nostru, care este Hristos Însuşi. Adam a păcătuit de bună voie şi a adus

asupra umanităţii păcatul şi asuprirea diavolului, fiind izgonit din Raiul Edenic; dar Domnul Iisus

Hristos de bună voie a luat pedeapsa păcatului, a suferit moartea şi S-a adus pe Sine jertfă pentru noi,

iar prin El putem să intrăm acum în posesia Raiului ceresc, care este mai glorios decât cel dintâi. În

mod spiritual, heruvimii, care interziceau accesul în splendoarea Raiului, au fost înlăturaţi; şi, în

acelaşi mod, perdeaua din lăuntru care despărţea pe om de prezenţa lui Dumnezeu a fost ruptă, lăsând

cale liberă spre Dumnezeu prin Hristos.

43


C A P I T O L U L V

RAIUL CERESC – SPERANŢA CELOR NEPRIHĂNIŢI

1. Împărăţia Cerului

Profetul şi înainte mergătorul lui Hristos, Ioan Botezătorul, îşi începe lucrarea sa

propovăduind un mesaj de pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu. Mesajul său răsuna în felul următor:

„Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 3:2). De asemenea, Marele Domn şi

Mântuitor Iisus Hristos îşi începe lucrarea Sa în felul următor: „Iisus a început să propovăduiască, şi

să zică: ,,Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 4:17). Aşadar, conceptul acesta

introdus de Ioan Botezătorul şi apoi continuat de Iisus Hristos, este de o importanţă deosebită

deoarece este în centrul propovăduirii celor doi.

Evanghelistul Matei foloseşte termenul de „Împărăţie a cerurilor” în loc de expresia

„Împărăţia lui Dumnezeu”, folosită de ceilalţi autori ai Evangheliilor. Cu siguranţă că el nu o evită pe

aceasta din urmă (12:28; 21:31) şi nu există o diferenţă de esenţă între cele două denumiri.216 Matei

Îl prezintă pe Domnul Iisus ca pe „fiul lui David, fiul lui Avram”, şi „Împărat al iudeilor” (2:2).217

Mântuitorul străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia

Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. Ce se înţelege prin Împărăţie

în expresia „Evanghelia Împărăţiei”? În conotaţia sa cea mai largă, „expresia « Împărăţia cerurilor »,

« Împărăţia lui Dumnezeu », sau pur şi simplu « Împărăţia » (când contextul arată clar că ceea ce se

are în vedere este Împărăţia cerurilor sau a lui Dumnezeu) indică domnia, conducerea sau

suveranitatea lui Dumnezeu recunoscută în inimile oamenilor, operativă în vieţile celor care sunt ai

Lui şi ajutând la realizarea mântuirii lor depline, la constituirea lor în Biserică şi în cele din urmă la

răscumpărarea universului”, explică William Hendriksen.218

În general, se acceptă cele patru semnificaţii ale Împărăţiei, amintite de William Hendriksen,

pe care le voi dezvolta în cele ce urmează.

Împărăţia lui Dumnezeu indică:

a. Domnia, stăpânirea sau suveranitatea recunoscută a lui Dumnezeu prin Hristos. Iisus

Hristos este Împăratul, Stăpânul cerului şi al pământului, El nu mântuieşte suflete care nu doresc să

intre sub domnia Sa, harul lui Hristos lucrează la inima celor care doresc să intre sub autoritatea voii

216 Diferenţele între cele două expresii sunt de ordin lingvistic. Evanghelia după Matei foloseşte mai mult „Împărăţia cerurilor” pentru că este scrisă de un evreu pentru evrei, folosind un limbaj semitic şi aproape de gândirea iudaică. Probabil că în vorbirea Sa Hristos a folosit acest limbaj semitic. Expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” este folosită mai mult de ceilalţi evanghelişti într-un context grec. (George Ladd, Jesus and the Kingdom, New York, 1964, p. 106, apud. în Wilbur M. Smith, op. cit., p. 131.) 217 William Hendriksen, Evanghelia după Matei, Oradea, Reformatio, 2006, p. 80. 218 Ibidem, p. 226.

44


divine.219 Probabil acesta este sensul din Luca 17:21, „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”, şi din

Matei 6:10, „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”.

b. Mântuire deplină, adică toate binecuvântările spirituale şi materiale – anume, binecuvântări

pentru suflet şi trup – care rezultă în urma faptului că Dumnezeu este Împărat în inimile noastre,

recunoscut şi ascultat ca atare.220 Acesta este sensul, conform contextului, lui Marcu 10:25, 26: „Mai

lesne este... decât să intre un om bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Ucenicii... au zis: «Cine poate

atunci să fie mântuit?»”

c. Biserica: comunitatea oamenilor în a căror inimi Dumnezeu este recunoscut ca Împărat.

Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica, atunci când sunt luate cu acest sens, sunt aproape echivalente.

Acesta este sensul din Matei 16:18,19: „Şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea... îţi voi da cheile

Împărăţiei cerurilor.”

d. Universul răscumpărat: cerul nou şi pământul nou cu toată slava lor; ceva care

încă urmează să vină: realizarea finală a puterii mântuitoare a lui Dumnezeu. Astfel în

Matei 25:34 apare: „... moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită...”.221

În învăţătura Sa, Iisus arăta caracterul duhovnicesc şi eshatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu,

„accentuând faptul că aceasta nu este o împărăţie delimitată de timp şi spaţiu, ci o lume nouă, care nu

este supusă delimitărilor temporale sau de alt fel ale acestei lumi; o nouă stare a lucrurilor, o nouă

calitate a vieţii, care nu provine din încercările oamenilor, ci din intervenţia lui Dumnezeu în lume.

Această intervenţie care se realizează prin lucrarea lui Hristos, constituie o tăietură adâncă în istoria

omenirii în general şi în viaţa fiecărui om în particular. Pentru că viaţa cea nouă, pe care Hristos nu

numai o propovăduieşte, ci o şi împlineşte prin minunile Sale, prezintă următoarele caracteristici: în

locul urii domneşte iubirea, în locul îndoielii credinţa, în locul incertitudinii despre viitor – nădejdea;

astfel se crează o nouă legătură a omului cu Dumnezeu şi cu omul.”222

Ioannis Karavidopoulos mai spune următoarele: „Împărăţia [...] reprezintă două dimensiuni

fundamentale: a prezentului şi a viitorului. ...Interpretarea corectă, aşadar, a propovăduirii lui Iisus,

constă în sublinierea, pe de o parte, a dimensiunii istorice de acum a lumii noi a lui Dumnezeu, care

constituie deja pentru oameni o realitate nouă, realitate pe care omul o trăieşte în Biserică, şi, pe de

altă parte, în sublinirea dimensiunii viitoare, a aşteptării împlinirii viitoare a lucrării înnoitoare a lui

Dumnezeu.”223

Aceste sensuri nu sunt separate şi neînrudite. Ele izvorăsc toate din ideea centrală a domniei

219 Adam Clarke, Clarke’s Commentary The New Testament, Matthew through Luke, vol. 5, Albany, OR USA, ADLC, AGES Software, Version 1.0, 1997, p. 54, 55. 220 William Hendriksen, op. cit., p. 227. 221 Idem. 222 Ioannis Karavidopoulos, Cometariu la Evanghelia după Marcu, Bucureşti, Bizantină, 2001, p. 57. 223 Ibidem, p. 58.

45


lui Dumnezeu, a supremaţiei Lui în sfera puterii mântuitoare. Împărăţia sau domnia (cuvântul

grecesc are ambele sensuri) cerurilor este ca o sămânţă de muştar care se dezvoltă treptat; de aici,

coexistenţa prezentului cu viitorul (Mat. 4:26-29). Ea este prezentă (Mat. 5:3; 12:28; 19:14; Mc.

10:15; 12:34; Luca 7:28; 17:20,21; Ioan 3:3-5; 18:36). Ea este viitoare (Mat. 7:21, 22; 25:34; 26:29).

Iisus a vorbit despre lucrarea de mântuire ca despre Împărăţia sau domnia cerului pentru a indica

originea, caracterul şi scopul supranatural al mântuirii noastre. Mântuirea noastră începe în ceruri şi

ar trebui să contribuie la gloria Tatălui nostru din ceruri. De aceea, folosind acest termen, Cristos a

apărat adevărul, atât de preţios pentru toţi credincioşii că orice lucru are ca scop glorificarea lui

Dumnezeu.224

1.1. Posibilităţile deţinerii vieţii cereşti de pe pământ. „Nu putem intra în Cer dacă nu a

intrat Cerul în noi!”, relatează un anonim. Este un sens important în care Cerul transcede

dimensiunile normale ale spaţiului şi timpului. În acord cu Biblia, o formă tainică a Împărăţiei lui

Dumnezeu – conţinând toate elementele Cerului însuşi – este sfera spirituală în care creştinii trăiesc

acum. Împărăţia lui Dumnezeu copleşeşte şi începe să guverneze viaţa fiecăruia care crede în Hristos.

În mod spiritual, creştinii devin o parte a cerului cu drepturi depline de cetăţeni ai cerului aici şi

acum în viaţa aceasta.225

Este exact ceea ce Pavel vrea să spună când scrie că „cetăţenia noastră este în ceruri” (Fil.

3:20). Acest verset vorbeşte despre sensul poziţional prin care noi credem că suntem deja în

Împărăţia lui Dumnezeu. Cetăţenia noastră din ceruri şi destinul veşnic sunt mult mai importante

decât scurta noastră călătorie pe acest pământ (Gal. 4:26; Evrei 11:10). Toţi credincioşii trebuie să

înveţe să trăiască pe pământ gândindu-se că sunt străini şi călători pe acesta (Evrei 11:13; 1 Pet.

2:11).226 Mai mult, la arătarea viitoare a Împărăţiei cerului, Domnul va veni să ne salveze din răul

lumii acesteia prezente, şi să ne ia cu El în casa Sa de sus (Ioan 14:1-2). Perspectiva venirii Domnului

ar trebui să ne motiveze să trăim ca cetăţeni ai cerului acum când trăim pe acest pământ (1 Ioan 3:2-

3).227

În Efeseni 1:3 apostolul Pavel spune că Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu tot felul de

binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” Efeseni 2:5-6 în acelaşi mod spune:

„...măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi

mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos

Iisus.” Este de notat că în aceste două versete, verbele folosite sunt la aorist activ: sunezwopoi,hsen

(ne-a adus la viaţă), sunh,geiren (ne-a înviat) şi suneka,qisen (ne-a pus să şedem împreună).

224 William Hendriksen, op. cit., p. 227. 225 John MacArthur, op. cit., p. 60. 226 John A. Witmer, The Man with Two Countries, în Bibliotheca Sacra 133:532, Oct.-Dec. 1976, p. 338-349. 227 Thomas L. Constable, Notes on Philippians, Sonic Light, 2004, p. 52, 53, variantă electronică.

46


Dumnezeu i-a aşezat pe credincioşi cu Hristos în locurile cereşti. Aceasta lucrare este făcută explicită

în Coloseni 3:1-3. Credincioşii sunt sfătuiţi să caute ta; a[nw, „lucrurile de sus,” pentru că Hristos este

sus şi viaţa credincioşilor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. În Coloseni 3:1 locul ceresc este

strâns legat de realitatea învierii. „A fi înviat împreună cu Hristos este a fi în locurile cereşti, unde

este Hristos. Viaţa învierii este viaţa cerească, iar de la începutul unirii cu Hristos, în învierea Sa,

credincioşii participă la viaţa tărâmului ceresc,” comentează Andrew Lincoln.228

Pavel vorbeşte despre o realitate deja realizată. Noi nu suntem încă cu trup în cer. Dar

pozitional noi suntem aşezaţi împreună cu Hristos în locurile cereşti. Datorită uniunii noastre

spirituale cu El, noi am intrat deja în locurile cereşti. Noi deja suntem în posesia vieţii veşnice, iar

bogăţiile spirituale ale cerului sunt deja ale noastre prin Iisus Hristos.229

Hristos Însuşi a predicat că Împărăţia cerurilor este la îndemâna noastră (Mat. 4:17). Mai

mult, El le-a spus celor care L-au întrebat despre cum vor putea cunoaşte că Împărăţia vizibilă va

veni: „…Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: « Uite-o

aici! », sau: « Uite-o acolo! » Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca

17:20-21).

Într-un extraordinar pasaj din cartea The Glory of Heaven, John MacArthur prezintă

următoarele în legătură cu pasajul de mai sus: „Cerul este acolo unde există: sfinţenia, părtăşia cu

Dumnezeu, bucuria, pacea, iubirea, şi toate virtuţile realizate în curăţie. Dar, noi experimentăm toate

aceste lucruri – parţial – chiar acum. Duhul Sfânt produce în noi roadele dragostei, bucuriei, păcii,

răbdării, bunătăţii, facerii de bine, credincioşiei, blândeţii şi a înfrânării poftelor (Gal. 5:22-23).

Acestea sunt particularităţi care caracterizează cerul. Mai mult de atât, noi avem viaţa lui Dumnezeu

în noi şi domnia Domnului asupra noastră. Noi cunoaştem bucuria, pacea, bunătatea şi

binecuvântarea. Am devenit parte a unei noi familii, am devenit copii ai unei noi comunităţi. Am

părăsit împărăţia întunericului pentru a intra în Împărăţia luminii. Am fost mult timp sub stăpânirea

lui Satan iar acum suntem sub autoritatea lui Dumnezeu, în Hristos. A doua epistolă către Corinteni

5:17 spune: « Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată

că toate lucrurile s-au făcut noi. » Noi suntem făpturi noi. Aceasta înseamnă ceea ce a zis Hristos că

< Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru >.”230

Iisus Hristos nu a negat realitatea literală, vizibilă, pământească a Împărăţiei. Foarte multe

profeţii ale Vechiului şi Noului Testament afirmă, de asemenea, că o împărăţie va exista într-o zi. De

asemenea, Hristos a arătat în învăţătura Sa că Cerul este un loc real. El ne-a învăţat foarte simplu că

228 Andrew T. Lincoln, op. cit., Efeseni 2:5-6. 229 John MacArthur, op. cit., p. 61. 230 Idem.

47


Cerul transcede toate limitările timpului şi spaţiului. A atras atenţia fariseilor asupra unui aspect

important a Împărăţiei cerului că ea este disponibilă exact aici şi acum.231

Când Iisus a predicat, El a chemat oamenii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13:24).

În alte rânduri El a vorbit despre moştenirea vieţii veşnice (Mc. 10:30). Într-o împrejurare un tânăr

bogat l-a întrebat pe Iisus: „Ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?” (Luca 18:18). Când tânărul a

renunţat la a mai crede în El, Iisus a zis: „Cu cât greu vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu!”

(Luca 18:24). Şi ucenicii, şocaţi de ceea ce au auzit, l-au întrbat: „atunci cine poate fi mântuit?” (v.

26). Când o persoană crede în Hristos, aceasta este salvată, moşteneşte viaţa veşnică, şi intră în

Împărăţia lui Dumnezeu. Credincioşii vin sub domnia lui Dumnezeu, încă nu în mod fizic în ceruri,

dar în mod spiritual în locurile cereşti.

Credincioşii născuţi din Dumnezeu, prin Iisus Hristos, încă nu deţin viaţa cer în mod fizic,

dar au cetăţenia spirituală în ceruri. Aceştia vor intra, la revenirea lui Domnului, din toate punctele de

vedere în casa cerească, când trupurile lor fi înviate în glorie şi vor fi uniţi cu cerul pentru eternitate.

„Împărăţia lui Dumnezeu este dobândirea perfecţiunii, a îndumnezeirii, a frumuseţii şi integralităţii

spiritului, şi nu o răsplată,”232 pentru că prin har am fost mântuiţi. Având în vedere aceste adevăruri

trebuie să fim preocupaţi, în orice moment al vieţii, de lucrurile cereşti.

2. Starea intermediară

„Moartea este faptul cel mai profund şi mai semnificativ al vieţii, care îl ridică pe ultimul

muritor deasupra cotidianităţii şi platitudinii. Numai ea pune în profunzimea ei problema sensului

vieţii. Într-adevăr, aceasta nu are sens decât pentru că moartea există. Sensul fiind legat de sfârşit,

dacă infinitatea rea ar fi domnit în lumea noastră, viaţa ar fi fost absurdă. Şi este curios că oamenii

care încearcă pe bună dreptate o spaimă în faţa morţii şi care văd în ea ultimul rău, sunt totuşi nevoiţi

să recunoască legătura sa cu dobândirea definitivă a sensului. Astfel, deşi este paroxismul fricii şi al

răului, moartea se dovedeşte a fi singura ieşire ce permite trecerea din timpul rău la veşnicie; viaţa

nemuritoare fiind accesibilă doar prin ea. Prin urmare, în ea îşi pune omul ultima speranţă. Acesta

este paradoxul său cel mai prodigios”, notează Berdjaev Nikolaj Aleksandroviç.233

Am început cu acest citat deoarece subiectul ce urmează a fi discutat are legătură directă cu

ceea ce urmează a fi dincolo de moarte. Moartea este necruţătoare, fie bogat, fie sărac, creştin sau

necreştin, tânăr sau bătrân, bolnav sau sănătos, toţi sunt „datori” cu moartea. Însă, inevitabil, se

ridică o întrebare: ce se întâmplă după moarte? Scriptura ne vorbeşte că după moarte sufletul omului

continuă să trăiască într-o stare conştientă. Având în vedere aceste lucruri, aducem în discuţie starea 231 John MacArthur, op. cit., p. 62. 232 Berdjaev Nikolaj Aleksandroviç, Despre Menirea Omului, Oradea, Aion, 2004, p. 379. 233 Ibidem, p. 331.

48


intermediară, care este definită ca însemnând sfera sau condiţia în care sufletele există între moartea

fizică şi înviere.234

Sensul vieţii, despre care vorbea Berdjaev, nu este găsit cu siguranţă pe acest pământ.

Încercările omului de a căuta adevărata fericire nu vor fi niciodată satisfăcute pe deplin aici pe

pământul acesta. În partea precedentă a capitolului am vorbit despre faptul că adevăraţii creştini

trăiesc o parte din splendorile cerului aici pe pământ, dar deocamdată, calea spre deplina fericire şi

împlinire nu o găsim decât trecând prin evenimentul morţii. Această prezentare a stării intermediare,

nu va viza foarte mult starea celor care nu sunt vrednici de fericirea veşnică, ci mă voi opri în mod

deosebit asupra condiţiei sufletelor între moarte şi înviere a celor credincioşi care au murit.

2.1. O bază biblică. Biblia spune puţin despre această stare intermediară, pentru că

învăţătura ei se focalizează nu pe ceea ce este temporar şi trecător, ci mai degrabă, pe întorcerea lui

Iisus şi noua eră eternă care va începe. Vom vedea că este dificil să formăm o idee adecvată care să

caracterizeze întru totul starea intermediară.

Sunt câteva pasaje existente în Scriptură care învaţă că aceasta este o stare a unei existenţe

conştiente atât pentru neprihăniţi cât şi pentru cei nelegiuiţi, pentru cei neprihăniţi, o stare de bucurie;

pentru cei nelegiuţi, o stare de chin. Aceasta reiese clar din istoria bogatului şi săracului Lazăr,

prezentată de Hristos în Luca 16. Săracul Lazăr a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar bogatul a

fost dus în chin, în flăcările iadului. Apostolul Pavel notează acest aspect în 2 Corinteni 5:8 şi

Filipeni 1:23, accentuând faptul că starea credincioşilor de după moarte este mai de valoare decât

viaţa prezentă, pentru că acolo ei sunt „acasă la Domnul”. Iar pe cruce, Hristos îi spune tâlharului

„astăzi vei fi cu mine în Paradis” (Luca 23:43). Pentru credincioşi a fi în starea intermediară este a fi

împreună cu Hristos în Paradis. Precum s-a mai amintit, Pavel face referire, în 2 Corinteni 12:2-4, la

faptul că a fost răpit în al treilea cer, în Paradis, Paradisul fiind identificat cu însuşi Cerul. Iar în

Apocalipsa 14:13 este făcută una dintre cele mai clare afirmaţii cu privire la starea intermediară:

„« Ferice de acum încolo de morţii, care mor în Domnul! » - « Da », zice Duhul; « ei se vor odihni de

ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează! »”235

Starea intermediară pentru cei credincioşi este o stare a odihnei şi fericirii. Aceasta nu

înseamnă că viaţa de acolo va fi caracterizată de trândăvie şi inactivitate. Departe de aşa ceva. În

primul rând, „odihnă”, în limbajul Scripturii, poartă cu ea ideea de mulţumire pentru muncă, sau

bucurie după realizarea unui lucru. Activitatea sfinţilor nu este trudnică sau laborioasă, în sensul că

este obositoare şi plictisitoare. În lumea aceasta omul, în condiţia sa decăzută, este sub sentinţa

câştigării pâinii prin sudoarea feţei (Gen. 3:19). Mai mult, munca sa este canalizată greşit, monotonă,

234 Loraine Boettner, Immortality, Philadelphia, Pennsylvania, P&RPC, 1956, p. 91. 235 Ibidem, p. 92.

49


repetată şi fără rost. Dar acolo, toate formele acestea neplăcute dispar, şi este dată o nouă direcţie, cu

motive noi, care vor fi o bucurie să fie trăite. Viaţa cerească ne duce „în faţa tronului lui Dumnezeu,

unde îi vom sluji zi şi noapte în templul Său” (Ap. 7:15).236 După moarte „sufletele credincioşilor

sunt făcute perfecte în sfinţenie, şi imediat după aceasta intră în glorie; şi trupurile lor aşteaptă în

morminte până la înviere”,237 când credincioşii îşi vor primi trupurile glorificate pentru a se bucura

nu numai de mântuirea sufletelor ci şi a trupurilor.

Cât despre sfinţii de la neprihănitul Abel înainte, care au trecut prin viaţa aceasta, ei trăiesc în

mod glorios în starea intermediară în splendoarea transcendentă a Paradisului.238 Acest lucru este

demonstrat de unele pasaje din Scriptură care ne spun că Avraam, Isaac şi Iacov sunt în ceruri (Mat.

8:11). Cei buni sunt purtaţi „în sânul lui Avraam”. Moise şi Ilie au apărut în glorie pe Muntele

schimbării la faţă, vorbind cu Hristos. În Epistola către Evrei este spus: „Ci v-aţi apropiat de muntele

Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în

sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu,

Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul

legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei

12:22-24).239

2.1.2. Terminologia biblică. În Vechiul Testament cuvântul ebraic folosit pentru a desemna

locul sufletelor după moarte este Şeol sau Locuinţa morţilor, iar în Noul Testament echivalentul lui

este Hades.240 În legătură cu sensul real al acestor cuvinte s-au făcut multe comentarii şi chiar astăzi

rămâne o considerabilă diferenţă între opiniile particulare ale teologilor liberali şi conservatori.

Semnificaţia termenului Şeol oscilează între conceptul de mormânt, de lume subterană la cel

de stare de moarte.241 Conform unor pasaje, Şeolul era imaginat ca fiind sub suprafaţa pământului

(Ez. 31:15, 17; Ps. 86:13), un loc al prafului (Iov 17:16), al întunericului (Iov 20:21), al liniştei (Ps.

94:17) şi al uitării (Ps. 88:12). În unele pasaje, Şeol are un aspect represiv (Ps. 49:13-14) şi destinarea

prematură pentru Şeol este o formă de judecată. Domnul este arătat ca fiind prezent în Şeol (Ps.

139:8) şi este în stare să izbăvească pe cei de acolo (Ps. 16:10).242

În perioada dinaintea venirii lui Hristos, iudeii erau înclinaţi să distingă în Locuinţa morţilor

două locuri: unul rezervat celor răi, păcătoşilor pierduţi, care erau chinuiţi din momentul plecării lor

236 Loraine Boettner, op. cit., p. 92, 93. 237 Charles DD. Hodge, Systematic Theology, vol. III, Grand Rapids, Michigan, CCEL, 2005, p. 516. 238 Loraine Boettner, op. cit., p. 93. 239 Charles Hodge, op. cit., p. 520. 240 J. D. Douglas, op. cit., p. 1245. 241 În tot Orinentul Apropiat din antichitate, precum şi în alte părţi, cei morţi erau imaginaţi ca existând într-un ţinut subteran, cunoscut în babiloniană sub numele de aralu şi în ugarită ieres, „pământ”. Dar în timp ce aceste ţinuturi erau conduse de zeii lor proprii, domnitorul din Şeol era Iahve (J. D. Douglas, op. cit., p. 1245). 242 Idem.

50


din lumea aceasta, iar celălalt loc era pus la dispoziţia celor fericiţi, numit „Rai” sau „sânul lui

Avraam”. Iisus Însuşi a întrebuinţat cele două expresii şi a confirmat această învăţătură. El ni-i

prezintă pe Lazăr şi pe bogatul nemilostiv într-o situaţie total diferită, fiind separaţi de o prăpastie

veşnică. De altă parte, în Luca 23:43, El îi dă tâlharului asigurarea că vor fi în Rai în aceeaşi zi.243

După părerea multor teologi, Iisus Hristos s-ar fi pogorât în Hades (1 Pet. 3:18-20 şi altele),

în locul unde erau duşi cei sfinţi, iar în locul unde cei răi erau chinuiţi nu s-a produs nici o schimbare.

Precum spune René Pache, Iisus s-a coborât printre morţii fericiţi, iar după trei zile „Dumnezeu L-a

înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fapte 2:24).

Hristos i-ar fi eliberat pe morţii credincioşi şi i-a dus cu Sine în Cer.244 Cu privire la eventuala

coborâre a lui Hristos în Hades s-au iscat multe controverse, pe care nu le vom discuta. Însă, ceea ce

este important este că Domnul a biruit moartea şi porţile Locuinţei Morţilor, iar cei care mor în

Hristos se duc în părtăşie cu El.

2.2. O perspectivă comparată. În gândirea ortodoxă, sufletul omului din momentul în care

părăseşte trupul, îşi continuă existenţa şi nu este trimis imediat într-un loc anume, ci petrece un timp

de 40 de zile făcând diverse lucruri245, iar după cea de-a 40 zi i se decide locul unde va fi dus.246

Conform gândirii ortodoxe, după cele 40 de zile, omul este trimis în sânul lui Avram sau rai (Luca

16:22). Gândirea ortodoxă nu susţine existenţa unui loc intermediar, în care să aibă loc curăţirea

morală.247

Creştinii care au murit cu păcate mici nemărturisite sau cei care nu au adus roadele pocăinţei

pentru păcatele pe care le-au mărturisit, sunt curăţaţi de aceste păcate fie prin judecata morţii, cu frica

ei, fie după moarte, când sunt siliţi să rămână în iad (dar nu pururea). Ei sunt curăţiţi doar prin

rugăciunile şi Liturghiile Bisericii şi prin faptele bune săvârşite pentru ei de către credincioşi. În

perioada intermediară nu există foc curăţitor pentru păcătoşi nici în iad (căci focul veşnic va începe

numai după Judecata de Apoi), nici un al treilea loc, cum ar fi „purgatoriul”. 248

În gândirea catolică, sufletul după moarte, trăieşte în afara trupului şi imediat după moartea

fizică este hotărâtă calea pe care o va urma. Imediat după moartea fizică sufletul „se hotărăşte de

bună voie să se îndrepte grabnic fie spre rai, fie spre iad, fie spre purgatoriu potrivit cu meritele

lui”.249

243 René Pache, op. cit., p. 55. 244 Idem. 245 Din aceste 40 de zile, 3 zile umblă în preajma trupului său, apoi între ziua 3 şi ziua a 9-a, sufletul este dus pentru a-L adora pe Dumnezeu, trecând prin vămi, care sunt mici judecăţi. Apoi din ziua a 9-a până în ziua a 40-a este dus în iad pentru a vedea suferinţa celor de acolo. 246 Costion Nicolescu, Sufletul între rai şi iad, Bucureşti, Vremea, 2003, p. 19. 247 Vasile Dumitru Călugăru, Carte de învăţătura creştină ortodoxă, Bucureşti, IBM al BOR, 1978, p. 71. 248 Ieromonah Serafim Rose, Sufletul după moarte, Iaşi, Tehnopress, 2003, p. 206. 249 Millard J. Erickson, op. cit., p. 1014.

51


După această hotărâre a locului spre care să meargă, cei care se simt păcătoşi merg spre iad

unde îşi dau seama că sunt pierduţi fără nici o cale de întoarcere, cei care sunt într-o stare perfectă de

har şi penitenţă merg direct şi imediat în rai. Cei care cu toate că se află într-o stare de har, nu sunt

perfecţi din punct de vedere spiritual, aceştia merg în purgatoriu.250 Până la Judecata de apoi mai

există limbus infantium (pentru copilaşii care mor nebotezaţi) şi limbus patrium (locuinţa sfinţilor

care au murit înainte de Hristos; acum fiind gol).251

Purgatoriul252 este văzut ca şi o stare de pedeapsă temporară pentru cei care, păsărind în harul

lui Dumnezeu viaţa aceasta, nu sunt în întregime liberi de păcate scuzabile sau nu au dat încă o

deplină satisfacţie pentru fărădelegile lor. Pentru a fi scăpate cât mai repede de chinuri, sufletele pot

fi ajutate prin mijlocirea „jertfei din cadru mesei, a rugăciunilor şi a pomenilor”.253

Despre purgatoriu Jean Calvin spunea că „aruncă un oprobiu insuportabil asupra îndurării lui

Dumnezeu, răstoarnă şi nimiceşte credinţa noastră”.254 Contrar gândirii catolice şi celei ortodoxe,

Calvin nu crede în posibilitatea curăţirii sufletului după moartea fizică. El consideră un act pios a-i

ajuta pe cei morţi, dar, spune referitor la rugăciunile pentru morţi: „cererile noastre ar trebui supuse

testului Cuvântului lui Dumnezeu.”255

De notat este gândirea adventistă şi a martorilor lui Iehova, care este diferită de toate

gândirile neo-protestante cât şi de cele tradiţionale, susţinând teoria adormirii sau anihilării sufletului

conform căreia după moartea fizică sufletul nu mai există256, deci nu ar exista o stare

intermediară.257

Locul intermediar al credincioşilor nu înseamnă răsplată finală, ci un repaus binecuvântat

până la înviere, când îşi vor primi trupurile glorificate. Starea intermediară, atât cea a celor

credincioşi cât şi cea a celor necredincioşi, este o stare perfect conştientă, atât cu privire la trecut cât

şi la prezent. După moarte nu se mai poate schimba nimic. Ziua Judecăţii va determina pentru cei

mântuiţi recompensa ce li se va da iar pentru cei nemântuiţi gradul osândei.258

3. Bogăţia răscumpăraţilor în Rai: răsplată şi moştenire

250 Donald Attwater, A catholic dictionary, The MacMillan Company, 1958, p. 413. 251 Millard J. Erickson, op. cit., p. 1014 252 Toma d`Aquino crede că purgatoriul e legat de iad, deoarece este un loc de suferinţă, pe când Pohle crede că este legat de rai deoarece cei care sunt în purgatoriu sigur vor intra în rai, variind doar durata necesară curăţirii lor (Ioan Tamaş, Mic Dicţionar Creştin Catolic, Iaşi, Sapientia, 2001, p. 200). 253 Millard J. Erickson, op. cit., p. 1015. 254 Jean Calvin, Învăţătura Religiei Creştine, vol. 1, Oradea, Cartea Creştină, 2003, p. 800. 255 Ibidem, p. 807. 256 Paul Dan, Adevărul despre Mişcarea Adventistă, Bucureşti, Alfa-Omega, 2002, p. 140 257 ***O scurtă expunere a principiilor Comunităţii Evanghelice a Adventiştilor de ziua a şaptea, Cartea Românească, p. 69. 258 Trandafir Sandru, op. cit., p. 232.

52


În viaţa aceasta pământească, multe bogăţii le revin oamenilor prin moştenire sau ca rezultat

al muncii lor laborioase, dar în Noul Testament, bogăţia credincioşilor în viaţa care va veni este

făcută de cunoscut în câteva pasaje ca o răsplată pentru slujirea creştină aici pe pământ, iar în alte

pasaje, ca o moştenire cinstită, care înseamnă un dar. Domnul Însuşi se referă la aceste două aspecte

cu privire la viaţa bogată din slavă. Voi prezenta în primul rând subiectul răsplătirii, reamintindu-ne

de principiul fundamental din Scriptură care spune că „vrednic este lucrătorul de plata lui” (1 Tim.

5:18).

3.1. Răsplătirea. În cele ce urmează voi prezenta câteva dintre pasajele unde Domnul

vorbeşte despre o răsplată în viaţa viitoare. Primul dintre acestea vorbeşte despre fericirea ca

răsplată,259 pe care o vor primi cei care vor fi respinşi, persecutaţi şi vorbiţi de rău: „Ferice de cei

prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din

pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate

împotriva voastră!” (Mat. 5:10-11, şi Luca 6.23).

Al doilea pasaj care vorbeşte despre o răsplată cerească se găseşte în Matei 10:41-42: „Cine

primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui prooroc; şi cine primeşte pe un om

neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. Şi oricine va da de

băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că

nu-şi va pierde răsplata.” O altă referinţă care arată ideea răsplătirii, este în Luca 6:35: „Voi însă,

iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi

răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt.” La sfârşitul lucrării Sale, Iisus Hristos face

o ultimă referinţă directă la răsplătire: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe

scaunul de domnie al măririi Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, cari M-aţi urmat, veţi şedea şi voi

pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi ori

şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru

Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa veşnică.” (Mat. 19:28-29; de asemenea Mc. 10:29-

30; Luca 18:29-30).

259 Berdjaev Aleksandroviç relatează următoarele despre fericirea cerească: „Ideea paradisului este fondată pe postulatul conform căruia dobândirea perfecţiunii este însoţită de beatitudine, desăvârşiţii, drepţii, sfinţii fiind în acelaşi timp fericiţii, viaţa în Dumnezeu fiind o fericire. Însă ideea beatitudinii drepţilor este sursa eudemonismului. Eudemonismul pământesc sugerează că omul este născut în vederea fericirii. Eudemonismul ceresc crede că omul este creat pentru beatitudine. El consideră că răul, suferinţa sunt rezultatul păcatului, că înainte de cădere, beatitudinea domnea în paradis, că fericitul este dreptul supus Domnului, sfântul, şi că în noul paradis, care îl aşteaptă, el va regăsi beatitudinea. [...] În viaţa lumii viitoare, clipele de bucurie şi chiar beatitudineane sunt acordate ca ieşire în afara acestei lumi şi comuniune cu lumea libertăţii ce nu cunoaşte greutatea şi grija, însă nici o fericire stabilă şi durabilă nu este posibilă aici. ...În definitiv, beatitudinea edenică pare a fi blamabilă în lumea noastră păcătoasă... Beatitudinea edenică, de care ne împărtăşim în puţine momente din viaţă, corespunde dobândirii integralităţii, plenitudinii, perfecţiunii asemănătoare celei a lui Dumnezeu. [...] Pentru conştiinţa creştină, beatitudinea paradisiacă corespunde Împărăţiei lui Hristos şi este inconceptibilă în afara Lui.” (Berdjaev Nikolaj Aleksandroviç, op. cit., p. 379, 380, 381.)

53


Hristos îşi prezintă mai pe larg învăţătura despre răsplată în patru dintre cele mai cunoscute

pilde ale Sale: parabola ispravnicului necredincios (Luca 12:41-47); parabola minelor (Luca 19:11-

28); parabola lucrătorilor viei (Mat. 20:1-16); şi în faimoasa pildă a talanţilor (Mat. 25:14-30).

Răsplata despre care se vorbeşte în aceste pilde este răsplata viitoare la a doua venire a lui Hristos. În

prima dintre ele găsim expresia „stăpânul robului aceluia va veni,” în cea de a doua, „până mă voi

întoarce”, iar în cea de a patra, „După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors.”260

Iisus „le-a promis ucenicilor Lui o răsplătire (Mc. 9:41; 10:29; Mat. 5:3-12), atât de mult

legată de renunţarea la sine şi suferinţa pentru Evanghelie, încât să prevină formarea unei atitudini de

mercenar. El a anihilat conceptul fariseic al serviciului meritoriu (Luca 17:10) şi a descurajat dorinţa

obţinerii unei răsplătiri omeneşti (Mat. 6:1), întrucât Tatăl reprezintă cea mai bună răsplată a

ucenicului, Iisus arată că răsplata este inseparabilă de Sine însuşi şi de Dumnezeu, iar apostolii s-au

străduit să stabilească o completă dependenţă a supunerii şi a credinţei omului de mila şi harul Lui

(Rom. 4:4; 6:23). Faptele sunt, desigur, importante şi, ca atare, şi răsplata, însă doar ca un indice al

credinţei vii (Iac. 2:14-16; Ioan 6:28), nu ca o bază de revendicare înaintea lui Dumnezeu. Răsplata

mântuirii în Cristos începe în timp (2 Cor. 5:5) iar împlinirea ei este căutată după judecată (răsplătirea

şi pedeapsa finală), când cei cu care s-a încheiat legământul intră în deplina bucurie a prezenţei lui

Dumnezeu, care este răsplata lor permanentă (Ap. 21:3).”261

Sfânta Scriptură ne învaţă că vor fi şi anumite grade de răsplătire pentru credincioşi. Pavel îi

încurajează pe corinteni să fie atenţi cum zidesc biserica pe temelia aşezată deja – Iisus Cristos: „Iar

dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân şi trestie, lucrarea

fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face de cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul

va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în

picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îsi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi

mântuit, dar ca prin foc” (1 Cor. 3:12-15).262

În acelaşi mod, Pavel spune despre creştini că „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului

de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va

fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5:10), făcând iarăşi aluzie la gradele de răsplătire pentru ceea ce

am făcut în viaţa aceasta. La fel şi în pilda talanţilor, celui care a câştigat cu zece talanţi mai mult, i s-

a spus „Primeşte cârmuirea a zece cetăţi”, celui care a câştigat cu cinci talanţi mai mult, i s-a spus:

„Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi” (Luca 19:17, 19). Multe alte pasaje asemănătoare învaţă sau

sugerează că, la judecata finală, fiecăruia i se va răsplăti după faptele sale.263 Chiar dacă răsplătirile

260 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 173. 261 J. D. Douglas, op. cit., p. 1110. 262 Wayne Grudem, op. cit., p. 1187. 263 Millard J. Erickson, op. cit., p. 1061.

54


vor fi diferite, fericirea deplină o vor primi toţi cei care vor avea parte de răsplătiri.264

Richard Shalom Yates într-un studiu asupra textului Apocalipsa 7:15-17, notează şapte

răsplătiri ale sfinţilor care vin din necazul cel mare: „(1) Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de

domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. (2) Cel ce şade pe scaunul de

domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui. (3) Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; (4) nu-i va

mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. (5) Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de

domnie, va fi Păstorul lor, (6) îi va duce la izvoarele apelor vieţii, (7) şi Dumnezeu va şterge orice

lacrimă din ochii lor.”265 Cu siguranţă că de aceste răsplătiri vor avea parte toţi cei mântuiţi prin Iisus

Hristos.

Dumnezeu a promis răsplătire pentru cei care Îl iubesc. Noi suntem bogaţi în Hristos pentru

că El a devenit sărac de dragul nostru (2 Cor. 8:9). Darurile primite sunt daruri reale care pot fi

împărţite pentru îmbogăţirea altora: o bogăţie a harului divin, a bunătăţii, gloriei, sau moştenirii în

general, toate acestea sunt nelimitate în contrast cu limitările bogăţiei materiale (Rom. 2:4; 6:10;

9:23; 11:33; Efes. 1:7, 18; 2:7; 3:8; Fil. 4:19; 1 Cor. 3:21-22).266

3.2. Moştenirea. Iisus Hristos nu numai că a vorbit despre o răsplată pe care o vor primi prin

har toţi cei care îi vor fi credincioşi, dar în învăţătura Sa mai apare conceptul de moştenire în relaţie

cu viitorul credincioşilor. Fiindcă în această lucrare atenţia mea se concentrează asupra Raiului

ceresc, nu este necesar să comentez versetul din Predica de pe Munte, care spune că cei blânzi vor

moşteni pământul (Mat. 5:5). Voi evidenţia moştenirea despre care vorbeşte Hristos în următorul

verset: „Atunci Împăratul va zice celor dela dreapta Lui: « Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de

moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii »” (Mat. 25:34).

Dar care este sensul acestei moşteniri despre care vorbeşte Biblia?

Cuvântul grecesc klhronomia, tradus prin „moştenire”, şi în formele sale verbale „a moşteni”,

apare de 285 de ori în Septuaginta, şi joacă un rol important în conceptul relaţiei dintre Dumnezeu şi

Israel. Este folosit cu referire la o posesie, moştenire, ca în Numeri 24:18; 27:7; Deuteronom 3:20.

Palestina este numită o moştenire a Domnului (Ier. 2:7). Deseori, Dumnezeu spune că El este

moştenirea sau partea leviţilor (Num. 18:20; Ios. 13:14). Ideea că Israel este o moştenire a Domnului

este extinsă în tot Vechiul Testament, începând cu Deuteronom 3:29 până la profeţi, Ieremia 12:7f şi

Mica 7:14.267

264 Thiessen aminteşte existenţa unor cununi: cununa care nu se poate veşteji (1 Cor. 9:25), cununa dreptăţii (2 Tim. 4:8), cununa vieţii (Iac. 1:12; Ap. 2:10), cununa slavei (1 Pet. 5:4) şi cununa de bucurie sau de slavă (1 Tes. 2:19; Fil. 4:1). (Henry C. Thiessen, Prelegeri de Teologie Sistematică, Societatea Română Misionară, 1986, p. 451). 265 Richard Shalom Yates, The Rewards of the Tribulation Saints, în Bibliotheca Sacra 163, July-September 2006, p. 322-334. 266 Allen Guenther, Possessions: Biblical Study of the Principle of Reward and Retribution, p. 31, www.atla.com 267 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 179.

55


Wilbur Smith notează o definiţie a moştenirii prezentată de Westcott: „Sensul biblic

dominant al moştenirii este posedarea în mod legitim al unui titlu sau a altui lucru care nu este fructul

efortului personal. Moştenitorul intră în posesia unei moştenirii care corespunde cu poziţia lui... Un

moştenitor este unul care are autoritate să facă dreptate şi să administreze o posesie sau o moştenire.

Principiul că « moştenirea este prin naştere nu prin dar » are o împlinire spirituală. Când Dumnezeu

dă o moştenire este pentru că acel la care îi este dată rămâne în harul Său în această relaţie de fiu şi

Tată, care în acest sens este un dar.”268

În Epistola către Efeseni, în primul capitol, Apostolul Pavel aduce în prim plan faptul că

Duhul Sfânt „este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu,

spre lauda slavei Lui” (Ef. 1:14). Acest verset este o reaccentuare a versetului 11: „În El (s.n. în

Hristos) am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face

toate după sfatul voiei Sale.” La sfârşitul aceleaşi Epistole (5:5), Apostolul îi enumeră pe cei

nelegiuiţi care nu au „parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. În Coloseni 1:12

Pavel mai declară că Tatăl nostru ne-a învrednicit să avem parte „de moştenirea sfinţilor, în lumină”,

şi într-o frază mai elaborată el spune: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca

pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului

Hristos” (Col. 3:23, 24).

Alte referinţe pauline cu privire la conceptul de moştenire se găsesc în Fapte 20:32 „(El) vă

poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi”; în Galateni 3:29 vorbeşte despre moştenirea „prin

făgăduinţă”; în Romani 8:16-17 se găseşte o explicaţie mai detaliată: „Însuşi Duhul adevereşte

împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi

moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu

adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Iată cum comentează Sfântul

Teofilact al Bulgariei aceste versete: „De vreme ce nu toţi fiii ajung moştenitori, Pavel arată aici că

noi, Creştinii, suntem şi fii, şi moştenitori. Şi – fiindcă, pe de altă parte, nu toţi moştenitorii

moştenesc lucruri mari – Pavel arată că noi, Creştinii, moştenim lucruri mari, adică pe Dumnezeu

Însuşi. Iar fiindcă nu este cu putinţă ca moştenitorii să nu moştenească împreună cu fiul întâi născut,

Pavel zice că noi, Creştinii, împreună moştenim cu Hristos, cu unul născut Fiu al lui Dumnezeu. [...]

Şi Dumnezeu face aceasta, adică răsplăteşte doar celor ce s-au ostenit, pentru ca aceia ce au primit

darurile să nu se ruşineze că le-au luat fără osteneală.”269

Epistola către Evrei conţine multe referinţe cu privire la această temă – moştenirea sfinţilor.

Prima referire este în primul capitol (1:2) unde ni se spune despre Hristos că este moştenitorul tuturor

268 B. F. Westcott, op. cit., p. 168, apud. în Wilbur M. Smith, op. cit., p. 179. 269 Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, Bucureşti, Cartea Ortodoxă & Sofia, 2005, p. 134, 135.

56


lucrurilor. În 6:12 şi 17 autorul epistolei către Evrei vorbeşte despre „moştenitorii făgăduinţei”, pe ale

căror urme trebuie să călcăm. Mai târziu, spre finalul cărţii, ni se spune atât de minunat: „El (este)

mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile

făptuite supt legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost

făgăduită” (9:15).

Un singur pasaj voi mai evidenţia, 1 Petru 1:3-5: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl

Domnului nostru Iisus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea

lui Iisus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu

se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin

credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Petru îi sfătuieşte pe cititori

să se închine lui Dumnezeu pentru că ne-a dat un scop viu. „Scopul nemuritor rămâne în învierea lui

Iisus Hristos. Pentru că El trăieşte, şi noi trăim. Naşterea noastră din nou ne dă viaţa învierii Sale. În

consecinţă speranţa noastră trăieşte cu noi şi este parte la noua viaţă în Hristos.”270

Cum israeliţii au aşteptat moştenirea lor, Ţara promisă, şi noi creştinii o aşteptăm pe a

noastră, dar în alt sens. „Moştenirea noastră nu este subiectul unei distrugeri, pângăririi din afară sau

putrezirii pe dinăuntru. Nimeni nu o poate distruge sau să o strice... Ce este ea exact? Moştenirea

noastră este Iisus Hristos Însuşi şi binecuvântările pe care ni le-a promis (1 Ioan 3:2; Col. 3:4; Ef.

1:14; Rom. 8:11, 18-23). Nu toţi creştinii vor obţine acelaşi grad de moştenire (conf. 2 Tim. 2:12;

Mat. 25:14-30; şi altele), dar fiecare creştin va obţine o moştenire. Cerul va fi partea tuturor, dar

răsplata va fi variată (1 Cor. 3:14-15; 2 Cor. 5:10; 2 Ioan 8). Ideea slujirii lui Hristos cu credincioşie

pentru a primi o răsplată este neplăcută pentru unii creştini din cauză că unele servicii le pot face din

motive egoiste. Deşi egoismul nu este singurul motiv posibil. Creştinii care Îl slujesc pe Hristos cu

credincioşie acum, El va putea să le încredinţeze o lucrare importantă în Împărăţia lui care va veni. Ei

trebuie să slujească acum şi în viitor pentru a-L glorifica pe Domnul. Viaţa prezentă este o perioadă

de instruire destinată să ne pregătească pentru slujirea viitoare în Împărăţia mileniului şi în veşnica

Împărăţie cerească (Luca 16:1-13; 19:11-27; Rom. 8:16-18).271

4. Ocupaţia răscumpăraţilor în Raiul ceresc

Biblia ne oferă date despre ceea ce vor face răscumpăraţii în Raiul lui Dumnezeu. Voi

surprinde următoarele aspecte: închinarea, slujirea, domnia, părtăşia şi odihna.

4.1. Închinarea. Probabil că prima activitate măreaţă şi continuă a răscumpăraţilor va fi

închinarea în faţa Domnului Dumnezeu. Pentru a ilustra această închinare sfântă şi adevărată, voi cita

270 Thomas L. Constable, Notes on 1 Peter, Sonic Light, 2004, p. 8, variantă electronică. 271 Ibidem, p. 9.

57


câteva versete extraordinare din Apocalipsa 19: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de

gloată multă, care zicea: « Aliluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea

şi puterea! Pentrucă judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte... » Şi au zis a doua oară: « Aliluia!..

Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor! » Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii

s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis:

« Amin! Aliluia! » Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas, care zicea: « Lăudaţi pe Dumnezeul

nostru, toţi robii Lui, voi cari vă temeţi de El, mici şi mari! » Şi am auzit, ca un glas de gloată multă,

ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: « Aliluia! Domnul,

Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I

dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire,

strălucitor, şi curat. »” (19:1-8).

Alte pasaje care vorbesc despre închinarea în cer a celor mântuiţi şi a celorlalte făpturi din

jurul tronului sunt: Apocalipsa 7:10; 11:16-18; 15:2-4.

4.2. Slujirea. O expresie care este folosită cu privire la activitatea celor mântuiţi răsună în

felul următor: „robii Lui Îi vor sluji” (Ap. 22:3). Termenul doulos, tradus prin „rob”, este folosit de

apostolul Pavel când vorbeşte despre relaţia credincioşilor cu Iisus Hristos (Ef. 6:6; Fil. 1:1; Col.

4:12) şi de către ceilalţi apostoli, de exemplu 2 Pet. 1:1; Iac. 1:1; Iuda 1.272 Slujirea celor credincioşi

pe lângă Miel va fi preoţească. De aceea, textul grec nu foloseşte aici termenul diakonia, ci acel de

latreia, folosit în textul biblic în legătură cu cortul, biserica, sau templul. Nimeni nu va putea

întrerupe sau tulbura această slujire, ea „va fi expresia sentimentelor noastre de dragoste pentru Miel;

ea va fi desăvârşită şi fără lipsă, ca o jertfă adusă lui Dumnezeului desăvârşit, prin slujitori făcuţi

desăvârşiţi prin lucrarea desăvârşită a lui Hristos în ei.”273

4.3. Domnia. În capitolul 22 din cartea Apocalipsa, apostolul Ioan ne relatează următoarele:

„Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (v. 5). Constable comentează acest verset: „Slujitorii lui Hristos vor

domni împreună cu El pentru veşnicie, nu numai în împărăţia milenară (20:4, 6). Aceasta este

îndeplinirea dorinţei şi poruncii divine ca omul să domnească peste creaţia Sa (Gen. 1:26). Este

exclus orice gând că această domnie va avea tentă opresativă asupra cuiva. Credincioşia noastră în

viaţa aceasta ne pregăteşte pentru o slujire măreaţă în ceruri.”274

Jonh Alexander spune că domnia credincioşilor implică în primul rând o supunere de bună

voie şi veselă, iar în al doilea rând, eventual, chemarea lui Hristos să domnească peste naţiunile

venite la cunoştinţa Sa şi vindecate mai înainte prin frunzele pomului vieţii.275

272 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 193. 273 John H. Alexander, Apocalipsa verset cu verset, Făgăraş, Agape, 1993, p. 391. 274 Thomas L. Constable, Notes on Revelation, Sonic Light, 2003, p. 209, variantă electronică. 275 John H. Alexander, op. cit., p. 392.

58


Alte pasaje, care vorbesc despre această autoritate a celor răscumpăraţi, se găsesc în pildele

eshatologice ale lui Iisus, care deja au mai fost amintite, pilda minelor şi pilda talanţilor. Textul din

Matei 19:28 vorbeşte despre cele doisprezece tronuri de judecată pe care vor sta cei doisprezece

apostoli pentru a judeca pe poporul Israel.

4.4. Părtăşia. În legătură cu părtăşia din cer se pot pune o serie de întrebări: Îi vom

recunoaşte pe cei iubiţi? Ne vom aminti de relaţiile de pe acest pământ? Ce fel de relaţii vom avea în

ceruri? Vom avea o dragoste de familie şi părtăşie în Cer? Va fi părtăşia noastră din cer altfel decât

cea de pe pământ? În cele ce urmează voi încerca să ofer răspunsuri bazate pe Sfânta Scriptură.

4.4.1. Părtăşia cu sfinţii şi cu îngerii. O întrebare foarte des întâlnită este: „Voi fi căsătorit

cu aceeaşi soţie sau soţ în cer?” Mulţi îşi spun: „Nu vreau să pierd părtăşia cu soţia sau soţul meu; nu

imi imaginez să merg în cer fără să fiu căsătorit cu ea sau el.”

Biblia dă un răspuns specific pentru multe din felul acesta de întrebări: „Iată ce vreau să spun,

fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum

n-ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce

cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea;

căci chipul (gr. sch/ma - schema) lumii acesteia trece” (1 Cor. 7:29-31). Apostolul enumeră o serie de

lucruri care vor trece: căsătoria, lacrimile, bucuria pământească, stăpânirea. Toate shema ale acestei

lumi vor trece. Shema se referă la forma şi obiceiurile vieţii. Despre cei căsătoriţi Pavel nu spune să

fie indiferenţi faţă de persoana alăturată. Prin căsătoria lor ei trebuie să aducă slavă lui Dumnezeu.

Dar acest pasaj arată caracterul temporar al căsătoriei.276

Iată ce relatează Iisus Hristos Însuşi despre acest subiect: „... la înviere, nici nu se vor însura,

nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mat. 22:30). Cu alte cuvinte, îngerii

nu procrează. Toate motivele căsătoriei vor dispărea. „Aici pe pământ bărbatul are nevoie de un

ajutor, femeia are nevoie de un protector, şi Dumnezeu i-a destinat să dea naştere la copii. În cer,

bărbatul nu va mai avea nevoie de un ajutor pentru că el va fi perfect. Femeia nu va mai avea nevoie

de un protector pentru că va fi perfectă. Şi populaţia cerului va fi fixă. În concluzie, o căsătorie nu va

mai fi necesară în Cer”, relatează John MacArthur.277

În cer ne vom bucura de relaţii veşnice care vor fi mult mai perfecte decât orice relaţie de pe

pământ. Vom avea părtăşie desăvârşită cu fiecare persoană care va fi acolo. Dacă pe pământ o relaţie

perfectă este atât de binecuvântată, cu atât mai mult în cer, unde va fi nespus de glorios când ne vom

bucura de fiecare relaţie cu orice om care va fi acolo, iar aceasta pentru veşnicie.278

276 John MacArthur, op. cit., p. 135. 277 Ibidem, p. 137. 278 Ibidem, p. 138.

59


„Ne vom cunoaşte unii pe alţii? Şi ne vom întâlni cu prietenii credincioşi şi cu familia în

cer?” Acestea sunt alte întrebări care necesită un răspuns.

Precum spune James Montgomery Boice, „dacă nu ne-am putea recunoaşte prietenii şi

familia, atunci cerul şi-ar pierde inevitabil o mare parte din atracţia lui. ...Dar Cuvântul lui Dumnezeu

ne spune clar că ne vom recunoaşte unii pe alţii... Ne vom recunoaşte părinţii şi copiii, prietenii şi

rudele, precum şi pe toţi cei care au murit în Hristos înaintea noastră.”279

John MacArthur ne spune un adevăr măreţ: „În cer vom fi reuniţi nu numai cu familiile

noastre sau numai cu cei pe care îi iubim acum, ci şi cu poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. În

Rai toţi vom fi o familie iubitoare. Imensitatea acestei familii nu va conta în imensitatea perfectă a

Cerului.”280

Alături de părtăşia sfântă care o vom avea unii cu alţii în cer, este părtăşia cu îngerii, care este

descrisă de Thomas Boston astfel: „Sfinţii vor avea tovărăşie cu toţi sfinţii îngeri. O tovărăşie

nenumărabilă de îngeri îi va însoţi în starea lor glorificată. Fericiţi au fost păstorii care au auzit

cântecul oştirii cereşti când Hristos s-a născut, dar mult mai fericiţi vor fi acei care vor cânta cu vocea

lor alături de ei în corurile sfinţilor şi a îngerilor în cer, când El va fi glorificat în tot ce va fi acolo!

...Câtă bucurie va fi în ultima noastră casă...! [...] Îngerii vor putea fi văzuţi de ochii sfinţilor şi vor

avea capacitatea să converseze cu ei, ...această comunicare nu va fi niciodată întreruptă.”281

4.4.2. O părtăşie neîntreruptă cu Dumnezeu. Părtăşia cu sfinţii şi cu îngerii din cer are

importanţa ei, dar mai presus de părtăşia cu fiinţele create din ceruri, vom avea parte de o părtăşie

neîntreruptă cu Creatorul nostru, cu Dumnezeu Însuşi.

Apostolul iubirii, Ioan, prima sa Epistolă şi-o începe astfel: „...şi vă vestim viaţa veşnică,

viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; - deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi

vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus

Hristos” (1 Ioan 1:3). Când devenim copii ai lui Dumnezeu intrăm într-o părtăşie spirituală cu El.

Viaţa Lui devine a noastră. Voia Lui devine voia noastră, şi scopul Lui scopul nostru. Chiar dacă

păcatul întârzie umblarea noastră cu Hristos pe pământ, partea profundă a sufletului nostru regenerat

279 James Montgomery aduce din Sfânta Scriptură câteva argumente în favoarea acestui subiect: (1) expresia folosită în Vechiul Testament: „a fost adăugat la poporul său” (Gen. 25:8, 17; 35:29; 49:33; Num. 20:24; 27:12-13). Expresia aceasta trebuie să se refere la moartea propriu-zisă, în urma căreia Avraam şi ceilalţi s-au alăturat la cei care plecaseră înaintea lor. (2) De asemenea, se mai adaugă cuvintele lui David: „...Eu mă voi duce la el, dar el nu se va mai întoarce la mine” (2 Sam. 12:22-23). David a crezut că într-o zi, după ce va muri, îl va revedea pe copil în Cer. (3) În Noul Testament se precizează evenimentul de pe Muntele Schimbării la faţă, când s-au arătat Moise şi Ilie. (4) Relatarea lui Iisus despre Lazăr şi bogat spune acelaşi lucru (Luca 16:23). (5) Într-o împrejurare Iisus face referire la o mare reuniune când alături de evreii credincioşi vor lua parte şi neamurile, şi „vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov” (Mat. 8:11). (James Montgomery Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine, Oradea, Institutul Biblic „Emanuel”, 2000, p. 676-678.) 280 John MacArthur, op. cit., p. 140. 281 Thomas Boston, The Kingdom of Heaven, în John MacArthur, op. cit., p. 213.

60


este unit cu Dumnezeul vieţii şi în părtăşie cu Hristos cel viu. Cu alte cuvinte, „mântuirea ne aduce în

comuniune cu Dumnezeu, putem să vorbim şi să comunicăm cu El.”282

Dar această comuniune nu este completă, aşa cum spune Pavel: „Acum, vedem ca într-o

oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi

cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13:12). El vorbeşte despre relaţia

noastră cu Dumnezeu, care în Cer va fi perfectă, neîmpiedicată de nimic, liberă de orice păcat şi de

întuneric.

Acest lucru era în inima lui Iisus atunci când s-a rugat pentru ucenici şi pentru cei ce vor

crede în El. Spre sfârşitul misiunii Sale pe pământ, Domnul Iisus se roagă: „Tată, vreau ca acolo

unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă,

pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). El doreşte să

fim cu El, dar aceasta nu este totul. El se mai roagă pentru toţi credincioşii: „Mă rog ca toţi să fie

una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi” (v. 21). El doreşte pentru noi

cea mai perfectă părtăşie cu El, la fel ca unitatea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acesta este un

concept care nu poate fi înţeles de către mintea noastră limitată.

Este de remarcat mesajul lui Iisus din aceeaşi Evanghelie: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi

credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi

aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc,

Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (14:1-3). MacArthur ne

spune că este important a merge şi a locui în cer, dar mai presus de toate noi mergem acolo pentru o

Persoană, Iisus Hristos, iar „prezenţa lui Hristos este ceea ce face cerul să fie cer.”283

Un alt verset care arată adevărata părtăşie care va fi în cer între om şi Dumnezeu este găsit în

Apocalipsa 21:3: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi

Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” Acest verset vorbeşte „despre sălăşluirea

definitivă şi veşnică a lui Dumnezeu cu oamenii; despre adunarea într-o singură comunitate a întregii

familii a lui Dumnezeu;”284 şi, de asemenea în prezenţa lui „nu vor mai fi lacrimi, doliu, strigăt şi

durere, din moment ce primele, adică tot ce a fost neplăcut până acum, au trecut.”285

Sfinţii vor avea unica şansă în Cer să Îl vadă pe Dumnezeu faţă în faţă. Acest lucru nu este

posibil pe acest pământ, pentru că Dumnezeu a spus: „...nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”

(Exod 33:20, de asemenea Hab. 1:13; Ioan 1:18; 1 Ioan 4:12; 1 Tim. 6:16). Atâta timp cât suntem

stricaţi de păcat noi nu Îl vom putea vedea pe Dumnezeu. Adam Îl vedea pe Dumnezeu faţă în faţă,

282 John MacArthur, op. cit., p. 141. 283 John MacArthur, op. cit., p. 142. 284 Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsă, Bucureşti, Bizantină, 2004, p. 308, 309. 285 Ibidem, p. 309.

61


dar din cauza păcatului a pierdut această oportunitate. Hristos s-a făcut om ca să ne facă din nou

accesibilă calea spre Tatăl, astfel, prin Hristos, noi Îl vom vedea pe Dumnezeu, atunci când vom fi ca

El. În Cer vom trăi liberi faţă de păcat, ni se va descoperi gloria lui Dumnezeu în plinătatea ei.

Apocalipsa înregistrează această promisiune minunată pentru cei mântuiţi (22:4): „Ei vor

vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.” Iisus Însuşi spune că acei curaţi cu inima vor

vedea pe Dumnezeu (Mat. 5:5). Credincioşii nu vor experimenta o prezenţă mistică a lui Dumnezeu,

ci vor avea libertatea de a privi fără sfială în ochii Marelui Judecător. Ioan ilustrează plinătatea

experienţelor de care vor avea parte creştinii adevăraţi datorită mântuirii ce le-a fost oferită prin

Hristos.286

4.5. Odihna. Cartea Evrei explică un concept găsit pe paginile sfintelor Scripturi – intrarea în

odihnă. Aşadar, în capitolul 4:8-11 ni se spune: „Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi

Dumnezeu după aceea de o altă zi. Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui

Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit

Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu

cadă în aceeaş pildă de neascultare.” Unii israeliţi au intrat în Canaan, împreună cu Iosua. Dar nici

măcar aceştia nu s-au bucurat de odihna finală pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei care Îl

iubesc, deoarece în Canaan au fost confruntaţi cu păcate, boală, întristare, suferinţă şi moarte.

Scriitorul recurge la un alt termen din limba greacă pentru a reda cuvântul odihnă (sabbatismos), care

este înrudit cu termenul Sabbath. E o referire la odihna eternă de care vor beneficia toţi cei ce au fost

răscumpăraţi prin sângele scump al lui Cristos. Această ţinere a „sabatului” nu va înceta niciodată.287

Orice om care intră în odihna lui Dumnezeu se bucură de o încetare a lucrului, după cum a

procedat şi Dumnezeu în ziua a şaptea. După ce am fost mântuiţi, „ne mistuim prin truda noastră

izvorâtă din dragoste pentru Cel ce ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi. Faptele bune pe care le

săvârşim sunt roadă a Duhului Sfânt, Care locuieşte în noi. Adesea obosim în slujirea noastră pentru

El, dar nu ne saturăm niciodată de a-L sluji pe El. În odihna eternă a lui Dumnezeu, vom înceta de a

mai face muncile noastre de aici de pe pământ. Asta nu înseamnă că vom fi inactivi în cer.

Dimpotrivă, noi ne vom închina şi-L vom sluji şi acolo, dar nu o vom mai face în condiţii de trudă

sau epuizare, de strâmtorare, prigoană sau suferinţă.”288

Închei acest capitol despre Speranţa celor mântuiţi – Raiul ceresc, spunând că imi doresc ca

tot mai mulţi oameni să fie mântuiţi şi să primească această speranţă. Speranţa aceasta este minunată,

pentru că acolo ne vom întâlni cu Domnul. Împărăţia lui Cerului ne-a fost descoperită prin Hristos,

286 G. R. Beasley-Murray, The Book of Revelation, NCBC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Co. & Marshal, Morgan and Scott Publ. LTD., London, 1974, p. 333. 287 William MacDonald, op. cit., p. 1010, 1011. 288 Ibidem, p. 1011.

62


iar cei care au intrat în ea trăiesc deja o parte din bucuriile cerului, şi simt că Cerul întreg este alături

de ei în această călătorie spre limanurile sfinte.

Aşa cum s-a mai spus: „nu putem intra în Cer dacă nu a intrat Cerul în noi.” Creştinii

adevăraţi se pot bucura de această oportunitate, ei ştiu că sunt cetăţeni ai cerului. Am relatat la un

moment dat cuvintele lui Berdajev care spun „că moartea se dovedeşte a fi singura ieşire” ce ne

permite trecerea spre veşnicie, dar afirm cu toată convingerea că nu este singura. Având în vedere că

trăim vremurile din urmă ne aşteptăm mai mult ca oricând ca Hristos să revină. Milioane de creştini

vor intra în cer după ce vor muri, dar când Hristos va veni, El îi va lua pe toţi sfinţii cu El în Cer.

Acei dintre noi, care vor trăi în acea zi măreaţă, vor merge acolo fără să moară, „pentru că vor fi

schimbaţi într-o clipă şi vom fi luaţi pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh, care ne va duce direct

în Cer.”289

Un alt adevăr este că vom moşteni Cerul împreună cu toţi sfinţii şi ne vom primi răsplata

pentru credincioşia arătată faţă de Domnul Hristos. În mod sigur, Cerul nu este un loc al plictiselii,

precum se gândesc unii. În Cer, sfinţii vor avea diferite activităţi. Închinarea, slujirea, domnia,

părtăşia, şi odihna vor fi principalele ocupaţii ale răscumpăraţilor în Cer. Toate acestea vor fi făcute

în prezenţa Creatorului şi închinate Lui. Părtăşia sfinţilor va fi cu îngerii, dar mai mult de atât va fi cu

Însuşi Domnul, pe care Îl vor vedea faţă în faţă, care după părerea personală este cel mai măreţ scop

al unui creştin autentic.

289 John R. Rice, Bible Facts about Heaven – Sweet Home of the Lord Jesus and Departed Saints, Murfreesboro, Tennesee, Sword of The Lord Publishers, 1940, p. 48.

63


C A P I T O L U L V I

REVELAŢIA RAIULUI ÎN APOCALIPSA

1. Generalităţi

Dintre toate cărţile din Sfânta Scriptură, Apocalipsa ne oferă o descriere mai detaliată a ceea

ce este Cerul, şi a ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo. Apostolul Ioan a avut privilegiul să i se

descopere adevăruri minunate despre ceea ce se va întâmpla la sfârşitul vremurilor, dar mai presus de

acestea, a avut ocazia să vadă o parte din ceea ce înseamnă Cerul. Ceea ce ne descrie apostolul Ioan

despre Cer, cu siguranţă nu exprimă în totalitate ceea ce este acolo, pentru că Cerul este mult mai

mult, şi multe „lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au

suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Cor. 2:9). Ceea ce îi

descoperă Hristos lui Ioan ne face să dorim a fi acolo, în prezenţa binecuvântată a Împăratului

Împăraţilor. Cât priveşte revelaţia despre Rai în Apocalipsa se ridică multe întrebări, dar la care cu

siguranţă nu voi putea răspunde în această lucrare. Ceea ce voi prezenta va fi în acord cu principiul:

„unde vorbeşte Biblia vorbim şi noi, iar unde tace Biblia tăcem şi noi...”

Dacă omitem referinţele din Evanghelia după Matei cu privire la „Împărăţia cerurilor”, putem

spune că Apocalipsa lui Ioan înregistrează cele mai multe referinţe ale termenului „cer”, aproximativ

54. În Apocalipsa termenul „cer” nu numai că este folosit pentru a spune că acolo este locuinţa lui

Dumnezeu, dar ni se spun câteva lucruri şi despre ceea ce se întâmplă şi ce se va întâmpla acolo.

1.1. Cerul ca locuinţă a lui Dumnezeu. În profeţia apocaliptică Ioan foloseşte un titlu în

dreptul lui Dumnezeu, şi anume, Dumnezeul cerului (11:13). Acest titlul adresat Domnului mai este

folosit şi de profetul Daniel (2:18, 19). Din pricina durerilor şi necazurilor, oamenii Îl huleau pe

„Dumnezeul cerului” (Ap. 16:11). În capitolul 4, Ioan are o viziune în care vede o uşă „deschisă în

cer” (v. 1) iar mai apoi el vede scaunul de domnie pe care tronează Dumnezeu (vv. 2-5). Când este

anunţată distrugerea Babilonului, Cerul este chemat la bucurie, pentru că Dumnezeu este Acel care a

distrus cetatea Babilon (18:5, 20).

1.2. Tronuri în Cer. În Apocalipsa ni se vorbeşte nu numai despre tronul lui Dumnezeu şi al

lui Hristos, ci şi despre tronurile lui Satan (2:13; 13:2), şi a al fiarei (13:2; 16:10). Tronul, în relaţie cu

64


Dumnezeu, este menţionat de 36 de ori, de la primul capitol (1:4) şi până la prima propoziţie din

ultimul capitol (22:1).290

Conceptul de „tron al lui Dumnezeu” nu este nou în Apocalipsa. Psalmistul face următoarea

afirmaţie: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al Împărăţiei Tale

este un toiag de dreptate” (Ps. 45:6); iar lui Isaia Domnul îi vorbeşte astfel: „Cerul este scaunul Meu

de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele!” (Is. 66:1 citat în Fapte 7:49; 1 Regi 8:27).

Lui Ezechiel i se arată slava lui Dumnezeu la râul Chebar, iar în descrierea pe care o face, este făcută

o afirmaţie cu privire la un scaun de domnie: „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva

ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un

chip de om, care şedea pe el” (Ez. 1:26); cu siguranţă că Acel ce stătea pe acest chip de scaun de

domnie era Însuşi Dumnezeu. Este important de menţionat faptul că Însuşi Iisus Hristos în Predica de

pe Munte spune despre Cer că „este scaunul de domnie al lui Dumnezeu” (Mat. 5:34), iar mai târziu

spune despre El Însuşi: „...Fiul omului va sta pe scaunul de domnie al măririi Sale” (Mat. 19:28;

25:31; şi Luca 1:32). Precum s-a mai amintit, autorul Epistolei către Evrei ne spune despre Hristos,

marele nostru Preot, că „S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1;

12:2).

Sunt multe ocazii când Scriptura vorbeşte despre evenimente când Cerul s-a deschis, ca de

exemplu în Ezechiel 1, şi în timpul botezului Domnului (Mc. 1:10). Amintim aici afirmaţia

Domnului Iisus: „veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste

Fiul omului” (Ioan 1:51). În capitolul 4 al Apocalipsei, Apostolul Ioan este invitat să privească

tronul, dar nu să şi zugrăvească pe Acela care stătea pe el. Fără îndoială că Acela era Însuşi

Dumnezeu, „singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia...”

„Scena din acest capitol ne depăşeşte. Totul aici este grandios, infinit, minunat. ...Toate aceste făpturi

cereşti se vor uni într-un extraordinar concert de laude Creatorului. [...] Iată de ce această scenă e

plină de contraste: pe de o parte mânia (exprimată în tunete), pe de alta lauda de care vorbeşte

sfârşitul capitolului. Toţi se unesc pentru a glorifica pe Iahve-Elohim, El-Şadai, „Domnul Dumnezeu,

Cel Atotputernic... Cele patru făpturi vii laudă sfinţenia Celui Preaînalt. Cei douăzeci şi patru de mai-

bătrâni îşi aruncă cununile înaintea tronului. Toate făpturile cereşti se închină Domnului care a făcut

toate şi care e singur vrednic să primească gloria, cinstea şi puterea (cf. 1 Cor. 8:6; Col. l:16).” 291

1.3. Făpturile din jurul Tronului

290 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 204. 291 John H. Alexander, op. cit., p. 136.

65


1.3.1. Bătrânii. Tot în capitolul 4 al Apocalipsei ni se spune că în jurul tronului lui

Dumnezeu se găsesc un număr de douăzeci şi patru de bătrâni, fiecare dintre ei având un tron, erau

îmbrăcaţi în haine albe iar pe cap aveau cununi de aur (4:4).

Richard Brooks este de părere că acei 24 de bătrâni amintiţi de Ioan „au rolul simbolic de

reprezentanţi ai întregii biserici a lui Dumnezeu, atât în perioada vechiului cât şi a noului

legământ”,292 argumentându-şi poziţia prin faptul că în Vechiul Testament sunt menţionate 12 triburi

ale lui Israel iar în Noul Testament avem de a face cu 12 apostoli. Pe de altă parte, Seiss spune că nu

sunt îngeri, ci fiinţe umane, nu sunt nici patriarhii, evrei sau apostoli, deoarece ei ar fi din orice trip,

limbă, popor sau naţiune (5:9), nu sunt nici fiinţe nedecăzute, ci sunt fiinţe răscumpărate, pentru că

dădeau slavă lui Hristos pentru că răscumpărarea adusă omenirii. „Ei nu sunt nici duhuri fără trupuri

ale sfinţilor, dar sunt subiecte glorificate ale harului; pentru că sunt întronaţi, încoronaţi, îmbrăcaţi în

alb, fiind o fructificare a binecuvântării şi onorii care sunt oricând rezervate până după înviere şi

răpire.”293

Cu siguranţă că nu se ştie sigur pe cine reprezintă cei 24 de bătrâni, dar putem spune că sunt

sfinţi care au fost răscumpăraţi şi răsplătiţi, deoarece au fost întronaţi, încununaţi şi îmbrăcaţi în haine

albe. Aceştia au onoarea de a sta pe tronuri alături de Dumnezeu, şi să i se închine marelui Stăpân

(5:5-9; 7:11, 13; 11:16; 19:4).

1.3.2. Făpturile vii. „Împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe

dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia

are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii

avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinlăuntru” (Ap. 4:6-8), aşa ne sunt

relatate cele patru făpturi vii. Comparând cu Ezechiel 1:5-10, putem spune că sunt câteva deosebiri,

dar profetul ne arată că heruvimii văzuţi de el sunt făpturile vii pe care le văzuse în prima lui

viziune.294 Activitatea lor este de a aduce închinare zi şi noapte Dumnezeului cel Atotputernic (v. 8).

1.4. Templul din Cer. Menţiunile făcute în Apocalipsa în legătură cu templul din cer sunt

extrem de importante. Trebuie neapărat să notăm că termenul folosit aici pentru templu nu este

hieron, ci în fiecare caz este folosit termenul naos.295

Precum s-a mai arătat, sanctuarul ceresc este adevăratul sanctuar (Evrei 9:24). El aparţine

poporului unui nou legământ (Evrei 6:19-20), iar faptul că Iisus Cristos, Marele Preot, este în acest

sanctuar înseamnă că, deşi noi suntem încă pe pământ, noi participăm deja la închinare (10:19;

12:22). Ce este acest templu? Scriitorul ne oferă un indiciu când spune că sanctuarul ceresc a fost 292 Richard Brooks, Vrednic este Mielul să primească Slava-Apocalipsa, Oradea, Făclia, 2003, p. 55, 56. 293 J. A. Seiss, The Apocalypse, Lectures on the Book of Revelation, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, 1977, p. 103, 104. 294 Henry Alford, The Greek Testament, London: 1877, IV, p. 599, apud. în Wilbur Smith, op. cit., p. 207.295 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 208, 209.

66


curăţat (9:23), adică, a fost făcut apt pentru folosire (Num. 7:1). Adunarea întâilor născuţi (Evrei

12:23), adică, biserica triumfătoare, este templul ceresc.296

După cum spune Douglas, „Templul ceresc din Apocalipsa face parte din marea schemă de

spiritualizare întreprinsă de autorul cărţii Evrei. Lui Ioan, pe Patmos i-au fost arătate două temple,

unul în Cer şi altul pe pământ. Acesta din urmă este avut în vedere în 11:1. Biserica hărţuită în lupta

ei este descrisă ca şi Templul din Ierusalim, sau, mai precis, ca sanctuarul Templului din

Ierusalim.”297

Iisus i se adresează bisericii din Filadelfia în felul următor: „Pe cel ce va birui, îl voi face un

stâlp în Templul Dumnezeului Meu.” Dumnezeu „îi va face pe cei biruitori stâlpi în templul spiritual

al lui Dumnezeu, Noul Ierusalim (21:22; cf. Gal. 2:9; 1 Cor. 3:16-17; 2 Cor. 6:16; Ef. 2:19-22; 1 Pet.

2:4-10).”298 Constable face referire la stâlpii pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Solomon să îi facă în

Templu. Cei doi stâlpi se numeau Iachin şi Boaz, însemnând „statornicie”, respectiv „putere”.

Aşadar, a fi stâlp în Templul lui Dumnezeu înseamnă a fi în siguranţă lângă Domnul pentru veşnicie,

într-o poziţie de statornicie şi putere ca regi în Împărăţia cerului.299

Un verset care nu trebuie neglijat este cel din capitolul 11:19: „Şi Templul lui Dumnezeu,

care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.” Chivotul

legământului a fost în Sfânta Sfintelor, locul unde nici o persoană de rând nu a intrat niciodată, doar

marele preot odată pe an. Acest verset înseamnă că acum gloria lui Dumnezeu este pe cale să fie pe

deplin manifestată. Referirea la Chivotul legământului „este o amintire a deosebitului legământ al lui

Dumnezeu încheiat cu oamenii. Vechiul Legământ a fost cu Israelul, dar noul Legământ este făcut cu

orice naţiune care Îl iubeşte şi Îl crede pe Iisus.”300

Noul Ierusalim nu are nici un templu (21:22). Într-un document cum este Apocalipsa care

urmează îndeaproape imaginile şi motivele tradiţionale iudaice, ideea unui Ierusalim fără un Templu

este desigur o noutate. Afirmaţia lui Ioan că „nu a văzut nici un templu în cetate” a fost luată în

sensul că întreaga cetate era un templu; se observă că forma cetăţii este cubică (21:16), la fel ca şi

Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon (1 Regi 6:20). Dar Ioan nu afirmă aşa ceva. El afirmă clar

că Dumnezeu şi Mielul sunt Templul cetăţii. Ceea ce vrea să spună el este că în locul templului avem

pe Dumnezeu şi Fiul Său.301

Apostolul Ioan, la începutul cărţii, „anunţă în mod dramatic că templul din Cer este deschis şi

conţinutul lui poate fi văzut de ochii omeneşti (11:19). În cele din urmă el sugerează că locuinţa 296 J. D. Douglas, op. cit., p. 1266. 297 J. D. Douglas, op. cit., p. 1266. 298 Thomas L. Constable, Notes on Revelation, op. cit., p. 44. 299 Arlen L. Chitwood, Judgment Seat of Christ, Norman, Okla., The Lamp Broadcast, 1986, apud. în Thomas L. Constable, op. cit., p. 44. 300 William Barclay, The Revelation of John, vol. 2, DSBS, Philadelphia, The Westminster Press, 1976, p. 73. 301 J. D. Douglas, op. cit., p. 1267.

67


divină este de fapt Dumnezeu Însuşi (21:3). În fine, el spune clar că templul este Domnul Dumnezeul

Atotputernic şi Mielul. „Barierele care separă pe om de Dumnezeu sunt îndepărtate una câte una

până când nu mai rămâne nici un lucru care să-L ascundă pe Dumnezeu de poporul Său: « Slujitorii

Lui vor vedea faţa Lui » (22:3). Acesta este privilegiul glorios al tuturor celor care intră în noul

Ierusalim.”302

1.5. Activitatea îngerilor în Apocalipsa. În cartea revelaţiei apocaliptice, îngerii joacă un rol

important în evenimentele care sunt înregistrate de către apostolul Ioan. Îngerii apar cu o frecvenţă

mare, mai mult decât în orice carte din Biblie. În Apocalipsa „nimic nu se întâmplă fără mijlocirea

îngerilor: vedeniile despre prezent şi viitor sunt date de Hristos profetului prin îngerul Său (1:1).”303

Acest înger în 17:7 îl încurajează pe Ioan spunându-i secretul femeii, iar mai apoi este cel care îl

conduce pe Ioan pentru a vizita Cetatea sfântă. Ioan mai aminteşte despre acest înger în capitolul 22,

care îi spune: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate” (v. 6).

Îngerii execută voia lui Dumnezeu şi duc la îndeplinire hotărârile Celui Atotputernic.304

Amintim în acest sens pe cei şapte îngeri care primesc trâmbiţele şi pe cei şapte cărora le-au fost date

cele şapte cupe. Primii şapte îngeri „care stau înaintea lui Dumnezeu” (8:2) au primit şapte trâmbiţe

ca să sune din ele cu scopul de a anunţa revărsarea mâniei lui Dumnezeu (capitolele 8, 9 şi 11:15). A

doua serie de şapte îngeri primesc poruncă din Templul lui Dumnezeu, din Cer, să reverse peste

pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (cap. 16). Aceşti îngeri au fost văzuţi de Ioan

ieşind din „Templul chivotului mărturiei” (15:5, 6). Finalul acestei acţiuni a îngerilor este confirmată

tot din Templul ceresc: „din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: « S-a

isprăvit! »” (16:17). Alţi trei îngeri îi sunt arătaţi lui Ioan în capitolul 14. Primul dintre aceştia „zbura

prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică” (vv. 6, 7), scopul acestuia era să vestească această

Evanghelie locuitorilor pământului. Cel de-al doilea a vestit căderea cetăţii Babilon (v. 8), iar ultimul

îi avertizează pe cei care vor primi semnul fiarei că vor cădea sub focul mâniei lui Dumnezeu (vv. 9,

10).

Oricare ar fi activitatea acestor îngeri, trebuie notat că această activitate este condusă de

Dumnezeul Universului. Judecata lui Dumnezeu va fi revărsată peste fiii neascultării, dar cei care Îl

vor primi pe Domnul vor fi scutiţi de încercările care au să vină peste lumea întreagă. O mulţime de

îngeri sunt surprinşi într-un moment deosebit, aceştia ziceau cu glas tare: „vrednic este Mielul, care a

fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (5:12), dar

302 J. D. Douglas, op. cit., p. 1267. 303 Savvas Agouridis, op. cit., p. 70. 304 În primele capitole ale cărţii sunt menţionate şapte biserici din Asia, cărora le este transmis un mesaj din partea lui Hristos. Cât priveşte îngerii celor şapte biserici nu se pot spune multe lucruri, deoarece părerile comentatorilor sunt împărţite cu privire la ce sunt ei cu adevărat. Putem spune doar că „aceştia ar putea reprezenta partea cerească a bisericilor”( Savvas Agouridis, op. cit., p. 70).

68


în acelaşi timp răsună şi pentru noi ca un îndemn la a-L preamări pe El: „A Celui ce şade pe scaunul

de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (5:13). Aşadar, Cel

care merită toată închinarea noastră, prin tot ceea ce facem, este Cel ce şade pe tronul din Cer şi

Mielul – Iisus Hristos.

Biblia începe prin a-L prezenta pe Dumnezeu ca şi Creatorul cerului şi al pământului. Noul

Testament Îl scoate în evidenţă pe Unul care a coborât din Cer pentru a instaura Împărăţia cerurilor şi

să ne dea promisiunea unei vieţi veşnice în Cer împreună cu El. Ultima carte a Noului Testament, pe

de o parte descrie rebeliunea finală împotriva lui Hristos a oamenilor, a lui Satan, a îngerilor lui, şi a

lui antihrist; iar de de altă parte, arată Cerul şi locuitorii lui ca având o cunoaştere mai dinainte a ceea

ce se va întâmpla pe pământ, şi putere supranaturală: pentru a determina timpul şi limitele acestor

revolte, pentru a anunţa şi executa judecata lui Dumnezeu, şi, să participe la nimicirea finală a

puterilor ridicate împotriva Lui. În tot ce se întâmplă în cartea Apocalipsa este simţită pe deplin

realitatea deseori pronunţată că toată puterea şi autoritatea i-a fost dată lui Hristos şi El singur poate

să supună toate lucrurile şi să aducă pe acei care au fost răscumpăraţi în casa lor eternă, care este

locuinţa lui Dumnezeu.305

2. Un Cer nou şi un Pământ nou

Este foarte greu să ne formăm o părere destul de stabilă în ce priveşte acest subiect, „un cer

nou şi un pământ nou”, din cauză că Biblia nu oferă foarte multe detalii despre ce înseamnă acest

fenomen în adevărata lui esenţă, iar părerile teologilor diferă de la caz la caz.

Profetul Isaia în 65:17 şi 66:22 relatează cuvintele Domnului, care spun astfel: „Eu fac ceruri

noi şi un pământ nou”. Această expresie este foarte mult legată de ceea ce spune Ioan în Apocalipsa

21:1: „Apoi am văzut un cer nou306 şi un pământ nou; pentrucă cerul dintâi şi pământul dintâi

pieriseră.” Trebuie să spunem neapărat că pământul şi cerul nou „nu vor apărea până după bătălia de

la Armaghedon, împărăţia milenară a lui Hristos, distrugerea finală a lui Satan şi până după judecata

de la marele tron alb.”307

Cheia înţelegerii versetului de mai sus este cuvântul folosit de Ioan pentru „nou.” Când Ioan

spune „nou”, gr. kaino.n, el vrea să transmită că va fi un univers complet nou, făcut din materiale

noi,308 şi nu că va fi o restaurare sau reînoire a ceea ce este vechi, adică a pământului şi cerului

305 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 220. 306 Trebuie notat că acest „cer nou” nu trebuie confundat cu „Cerul Cerurilor”, locuinţa lui Dumnezeu. Acesta din urmă există în perfecţiune fizică şi morală şi nu are nevoie de schimbare (Walter Scott, Exposition of the Revelation of Jesus Christ, Westwood, New Jersey, Fleming H. Revell Company, p. 417). 307 Walter Scott, op. cit., p. 225. 308 David J. MacLeod, op. cit., p. 441.

69


prezent.309 Sfinţii Părinţi considerau şi ei că „înnoirea celor ce s-au învechit nu înseamnă nimicirea şi

îndepărtarea lor, ci izbăvirea de învechirea şi zbârcitura lor.”310 Această teorie a unui pământ

complet nou şi a unui cer complet nou este argumentată cu succes de teologii penticostali Menzies şi

Horton.

Iată ce spune apostolul Petru: „Cerurile vor trece cu trosnet; trupurile cereşti se vor topi de

mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el va arde... Cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti

se vor topi de căldura focului” (2 Petru 3:10, 12).311

Termenul „nou” folosit pentru a descrie pământul nou este folosit atunci când se vorbeşte

despre natura noastră nouă, ca o creaţie nouă (2 Cor. 5:17; Gal. 6:15; Ef. 4:24). Cu toate acestea, noi

ne păstrăm identitatea, fiind aceleaşi persoane. Totuşi, acest cuvânt este folosit mai des cu privire la

ceva cu totul nou, cum ar fi burdufuri noi (Mat. 9:17; Mc. 2:22), un petic nou de haină (Mc. 2:21).

Este folosit şi cu privire la lucruri necunoscute până atunci, inexistente anterior, despre care nu s-a

mai auzit, cum ar fi un nume nou (Ap. 2:17) şi un nou legământ, care este un legământ cu totul diferit

de cel vechi. Acesta mai este folosit cu privire la Noul Ierusalim care există deja în cer (Gal. 4:26), şi

va coborî de acolo pe noul pământ. Este clar că nu e vorba despre Ierusalimul actual renovat, ci de

unul nou, care se va coborî pe minunatul pământ nou.312

Cuvântul „pieriseră” din 21:1 (gr. avph/lqan) este folosit de asemenea pentru a descrie trecerea

dintr-o stare în alta. Dar este folosit şi cu privire la vindecarea de lepră (Mc. 1:42) sau cu privire la

trecerea unei nenorociri, al cărui loc urmează să fie luat de altele (Ap. 9:12). Apoi, deoarece focul

este folosit frecvent în Biblie când se vorbeşte despre curăţare şi purificare, se poate interpreta că

cerurile şi pământul vor fi pur şi simplu renovate, reînnoite şi restaurate la o stare mai bună trecându-

le prin foc. Dar focul este folosit şi pentru a arde complet ceva.313

Indiferent cum va face Dumnezeu ca pământul şi cerurile vechi să piară, dispariţia

pământului şi a cerurilor de acum, va face loc creaţiei unui cer nou şi a unui pământ nou, unde nu va

mai fi nici soare, nici lună. Credincioşii vor avea deja trupuri noi, nemuritoare şi nesupuse putrezirii, 309 Cei care susţin restaurarea sau reînoirea pământului şi cerului actual îşi construiesc teoria pe următoarele argumente: (1) argumentul exegetic; (2) argumentul teologic; (3) argumentul hristologic; (4) argumentul soteorologic şi antropologic; şi (5) argumentul ştiinţific. (David J. MacLeod, op. cit., p. 441.) Alţi autori care susţin teoria reînoirii sau restaurării pământului şi cerului sunt Peter Lewis (Peter Lewis, The Glory of Christ, Chicago, Moody Press, 1997, p. 471-473), sau Wayne Grudem (Wayne Grudem, op. cit., p. 1201-1207). 310 Arh. Averchie Tauşev şi Serafim Rose, Apocalipsa în Învăţătura Sfinţilor Părinţi, ICOS, 2000, p. 229. 311 Cuvântul din 2 Petru 3:10 tradus „trece” (gr. pareleu,sontai) uneori înseamnă „a trece pe lângă”, „a se trece, a muri” ori „a trece prin”. Dar acesta mai înseamnă şi „a trece, a înceta”, „a ajunge la sfârşit”, „a dispărea”. Acesta pare să fie sensul său clar în Matei 5:18; 24:35; Marcu 13:31; Luca 16:17; 21:33 .Cuvântul tradus „topi” (gr. luqh,setai) uneori înseamnă „a dezlega”, „a desface”, „a sparge” (a rupe legăturile sau sigiliile). Dar acesta este folosit şi pentru a descrie naufragiul unei corăbii şi distrugerea acesteia („să se rupă”, Fapte 27:41), dărâmarea unei clădiri, nimicirea lucrărilor diavolului (1 Ioan 3:8) şi abolirea legilor. Alte utilizări includ înţelesurile: „a anula, a aboli”, „a sfârşi”, „a termina cu”. Apoi, un alt cuvânt th,ketai, din 2 Petru 3:12 înseamnă „topit” şi confirmă faptul că stelele, pământul şi planetele vor fi distruse. (William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 278). 312 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 278, 279. 313 Ibidem, p. 279.

70


aşa că distrugerea universului prezent nu îi va afecta.314

Ioan, în viziunea sa de pe insula Patmos, ne oferă detalii despre pământul cel nou, detalii care

ne arată că acesta va fi într-adevăr diferit de pământul prezent. În noua creaţie, o nouă atmosferă va

înconjura noul pământ, iar marea nu va mai exista.315 Nu se spune nimic despre mărimea pământului

şi nici despre cum va arăta, dar ni se spune foarte clar că oraşul cel sfânt – Noul Ierusalim se va

coborî din Cer de la Dumnezeu, pregătit ca o mireasă de Însuşi Domnul Iisus Hristos. În acest oraş

vor locui cei neprihăniţi împreună cu Atotputernicul Dumnezeu.

3. Cetatea sfântă – Noul Ierusalim

Un aspect desosebit de important al viziunii lui Ioan este imaginea coborârii Cetăţii sfinte,

Noul Ierusalim, din Cer de la Dumnezeu (v. 2). Cu privire la această viziune a Noului Ierusalim şi

Miresei Mielului sunt două interpretări. (1) Prima dintre acestea spune că „Noul Ierusalim nu este

material, luat în sens literal, ci simbolizează Soţia Mielului – Biserica, în toată plinătatea ei. Ea este

îmbrăcată în neprihănire, şi vedem frumuseţea ei în termenii pământeşti, folosiţi în mod simbolic.

Această interpretare argumentează că Împărăţia lui Dumnezeu nu este materială ci spirituală...”316 (2)

Cea de a doua interpretare consideră că afirmaţiile despre Noul Ierusalim trebuie luate în mod literal.

„Mireasa Mielului este în interiorul cetăţii pentru că ea a fost ridicată de pe pământ. Acest Oraş este

împlinirea promisiunii lui Iisus din Ioan 14:1-3, când promite că merge să pregătească un loc pentru

credincioşi, nu o stare a existenţei.”317 Părerea personală este că Noul Ierusalim va fi un loc real,

unde sfinţii vor locui în prezenţa Domnului pentru eternitate, dar aceasta nu exclude şi valoarea

simbolică acordată Noului Ierusalim.

Ideea unui oraş al lui Dumnezeu este observată la Avraam, aşa cum arată autorul cărţii Evrei

în 11:10: „Căci el (Avraam) aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este

Dumnezeu”; iar în 12:22 vorbeşte despre apropierea sfinţilor „de muntele Sionului, de cetatea

Dumnezeului cel viu, Ierusalimul ceresc...” Ezechiel are o viziune cu un munte care semăna cu o

cetate zidită (40:2), iar în 48:35 el spune că numele cetăţii va fi „Domnul este aici”. De asemenea,

Isaia 4:3-4, Ioel 3:17 şi Ieremia 31:40 ar putea fi referinţe cu privire la restaurarea Ierusalimului.318

Dimensiunile Oraşului Sfânt sunt notate în v. 16. Astfel, Noul Ierusalim are formă cubică,

asemănător cu Locul Preasfânt din Cortul întâlnirii şi Templu (1 Regi 6:20. Lăţimea, lungimea şi

înălţimea având fiecare aproximativ 2 220 km (folosind stadia [stade], unitatea de măsură grecească

egală cu 185 m), aproape 12 000 de stadii. Ioan vrea să arate că oraşul ceresc este perfect şi sfânt 314 Ibidem, p. 280. 315 David J. MacLeod, op. cit., p. 441. 316 Parnell C. Coward, Revelation - Systematically Studied, Cleveland, Tennessee, Pathway Press, 1974, p. 271. 317 Idem. 318 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 244.

71


asemenea Locului Preasfânt şi este locul unde Dumnezeu locuieşte în perfectă părtăşie cu poporul

Lui. Imensitatea oraşului depăşeşte imaginaţia noastră, dar ideea principală este că în acest oraş va fi

loc pentru toţi acei care au crezut, care cred şi vor crede în Domnul Dumnezeu.319

Prima menţionare a „sfintei cetăţi” – Noul Ierusalim în Apocalipsa 21:2-3, ne face de

cunoscut că Dumnezeu va locui împreună cu cei răscumpăraţi din omenire. În acest fel, „scopul lui

Dumnezeu, atât pentru Israel cât şi pentru Biserică va fi în sfârşit îndeplinit integral (Gen. 17:7; Exod

19:5-6; Lev. 11:45; 2 Sam. 7:14; 2 Cor. 6:16, 18; Gal. 3:29; 1 Pet. 2:5, 9-10). Efectele păcatului nu

vor mai fi cunoscute şi simţite niciodată. Credincioşii vor experimenta moştenirea deplină şi

împlinirea finală a tot ceea ce a fost obţinut pentru ei la Calvar prin moartea lui Isus şi vărsarea

sângelui Său”, relatează Horton.320 Aşadar, nu vor mai fi nici lacrimi şi nici moarte, căci moartea

este plata păcatului (Rom. 6:23), şi noi avem promisiunea că Dumnezeu „va nimici moartea pe

vecie” (Is. 25:8), şi „moartea va fi înghiţită de biruinţă” (1 Cor. 15:54). Atunci nu va mai exista

separarea produsă de moartea venită în lume prin primul om, nici nu va mai exista nimic care să

cauzeze durere, întristare sau vinovăţie. Nimic nu va tulbura părtăşia pe care o vom avea cu Domnul,

şi unii cu alţii, pentru că diavolul cu demonii vor fi îndepărtaţi pentru veşnicie.

Faptul că îngerul i-a promis lui Ioan că îi va arăta Mireasa (Apoc. 21:9), înseamnă pur şi

simplu că el era mai preocupat de locuitorii cetăţii decât de cetate în sine. Biblia identifică adesea o

cetate cu locuitorii ei. (Matei 23:37, Isus a plâns pentru Ierusalim, dar se gândea la locuitorii

acestuia.) Aşadar, Ioan, în viziunea lui, a văzut o cetate reală, locuinţa celor mântuiţi. Ioan a văzut

cetatea plină de slava lui Dumnezeu, şi din aceasta radia o slavă cu mult mai mare decât slava văzută

de Moise pe Muntele Sinai, sau decât cea manifestată în Sfânta Sfintelor din Cortul întâlnirii şi

Templu.321

Cât priveşte zidul cetăţii, acesta va avea doisprezece temelii pe care vor fi scrise cele

doisprezece nume ale apostolilor, aceştia reprezentând Biserica lui Hristos (21:14). Zidul ne atrage

atenţia asupra siguranţei eterne pe care aceasta o oferă tuturor locuitorilor ei.322 Zidul, de asemenea,

atrage atenţia asupra faptului că această cetate este reală, având dimensiuni fizice. Pe porţile sale sunt

înscrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, însă acestea sunt deschise, astfel încât

oricine poate intra şi ieşi liber. Prin urmare, nu există nici un zid între Israel şi Biserică. Cele

douăsprezece temelii având scrise pe ele numele celor doisprezece apostoli, şi porţile având numele

celor douăsprezece seminţii ale lui Israel „arată că cetatea este locuinţa finală şi sediul central atât

319 Canon Leon Morris, The Revelation of St. John, TNTC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing CO., 1975, p. 250, 251. 320 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 281, 282. 321 Ibidem, p. 282. 322 G. R. Beasley-Murray, The Book of Revelation, NCBC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publ. CO. & Marshal, Morgan & Scott Publ. Ltd., London, 1992, p. 320.

72


pentru Israel cât şi pentru Biserică, ambele alcătuind împreună poporul răscumpărat al lui

Dumnezeu.”323

În interiorul zidurilor ei, cetatea este din aur curat, transparent ca sticla (21:18). Aici Ioan

descoperă că limbajul uman este nepotrivit pentru a descrie ce a văzut. În lumea noastră nu există aur

transparent ca sticla. Biblia pare să ne spună că în noua creaţie vor exista substanţe noi, mult mai

frumoase decât tot ce cunoaştem sau ne putem noi imagina acum.

Cred că farmecul acestei descriei, este dat şi aspectele exterioare şi interioare ale cetăţii, dar

mai presus de toate acestea farmecul cetăţii este dat de faptul că întreaga cetare este umplută de

prezenţa şi slava lui Dumnezeu. În Noul Ierusalim nu va exista templu, pentru că acesta va fi

reşedinţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt (21:22). Manifestarea supremă a gloriei Shekinah va fi

în acest măreţ oraş. Tatăl şi Fiul vor fi prezenţi personal, într-un mod special în Noul Ierusalim, şi

tronul lui Dumnezeu va fi acolo.324 În mod spiritual, toţi credincioşii vor fi locuiţi de Duhul Sfânt, şi

vor continua să fie împreună „un Templu sfânt în Domnul... un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”

(Ef. 2:21-22).

Hristos Însuşi, Mielul lui Dumnezeu, va fi „făclia” ei, sursa şi transmiţătorul luminii şi

energiei, aşa încât nu va mai fi nevoie de soare sau lună. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne va transmite

lumina şi energia divină direct prin Hristos. În Cetate va exista Pomul vieţii la care vor avea acces

neprihăniţii lui Dumnezeu, şi ale cărui frunze slujesc la „vindecarea” (sănătatea, bunăstarea)

„neamurilor”, adică a tuturor credincioşilor indiferent de origine, deoarece ei vor umbla în lumina

Domnului (Apoc. 22:2).325 Precum comentează Horton, „nu numai că nu va fi boală sau durere, dar

noi vom cunoaşte într-o măsură deplină ce înseamnă să-L avem pe Domnul ca Păstor al nostru,

deoarece nu ne va lipsi nimic din ceea ce ne trebuie. El ne va asigura o plinătate a vieţii, puterii şi

bucuriei (cf. Ps. 16:11).”326

Blestemul va dispărea, „va fi îndepărtat de la locuitorii acestei sfinte cetăţi şi cei care s-au

făcut vrednici de a-i deveni locuitori vor vedea pe Dumnezeu faţă în faţă”,327 şi vor sta în faţa

tronului din care ieşea „un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul” (22:1). Închinarea noastră înaintea

Domnului va fi inspirată, extraordinară şi neîmpiedicată de nimic. Prin Duhul Sfânt, noi avem acum

o arvună, am gustat deja din această experienţă. Dar ce vom experimenta atunci va depăşi tot ce ne

putem noi imagina în prezent. Îl vom vedea pe Domnul, şi Numele Lui va fi scris nu numai pe

fruntea noastră (Ap. 22:4), ci şi în inimile noastre, identificându-ne pentru totdeauna ca fiind ai

323 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 283. 324 G. R. Beasley-Murray, op. cit., p. 327. 325 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 283. 326 Ibidem., p. 283. 327 Averchie Tauşev şi Serafim Rose, op. cit., p. 242.

73


Lui.328

Dumnezeu, în dragostea Sa, ne aminteşte de necesitatea distrugerii universului material

actual, astfel încât acesta să poată fi înlocuit cu cerul nou şi cu pământul nou. „Scopul lui Dumnezeu

nu este doar să ne satisfacă curiozitatea despre viitorul luminos şi etern, ci vrea să ne împărtăşească

lucruri noi. El ne invită să ne bucurăm de râurile de apă vie (Ioan 4:14; 7:37-39). El vrea să stăm

aproape de Iisus. Cei care nu stau aproape de Iisus, cei care se leapădă de El din cauza fricii, a

necredinţei, a poftelor sau a mândriei egoiste, vor pierde totul, vor sfârşi în iazul de foc.”329

Dumnezeu ne-a făcut pe noi, credincioşii, moştenitori împreună cu Hristos (Rom. 8:16-17)

moştenitorul tuturor lucrurilor (Evrei 1:2). În consecinţă, cei care cred în Iisus şi ascultă de El vor

moşteni şi ei toate lucrurile. Putem fi siguri că aceasta include lucruri noi şi oportunităţi minunate,

absolut noi pe care Dumnezeul nostru veşnic şi Hristosul Său le-au pregătit pentru noi. De fapt,

limbajul folosit de Noul Testament despre ceea ce va urma poate fi în cazul cel mai fericit o

reflectare palidă a bogăţiilor şi slavei pe care le descrie.330

În concluzie, noi ştim că Noul Ierusalim va fi un loc de o frumuseţe şi strălucire de nedescris

(Ap. 21:23; 22:5). Acolo va exista o cunoaştere desăvârşită (1 Cor. 13:12). Acesta va fi un loc al

activităţilor interesante, dar, mai presus de toate, va fi un loc în care ne vom odihni de toată truda,

osteneala şi frământarea (Ap. 14:13; 21:4). Totuşi, această odihnă nu va însemna inactivitate, pentru

că acolo va fi o slujire semnificativă (Ap. 7:15; 22:3). Va fi o bucurie nemaipomenită (Ap. 21:4). Va

fi o părtăşie minunată (Ioan 14:3; Evrei 12:22-23). Nu vor mai fi dureri, întristare, sau singurătate.

Această stare va fi permanentă, fără să existe vreodată pericolul de-a fi întreruptă, fiindcă păcatul va

fi nimicit pentru veşnicie, de către Biruitorul slavei!

328 Ibidem, p. 243. 329 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 283. 330 Idem.

74


C O N C L U Z I I G E N E R A L E

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a aşezat în grădina Eden, unde

urma să trăiască într-o relaţie de dragoste cu Creatorul Său. Acesta a fost planul iniţial al lui

Dumnezeu cu privire la primul om, Adam. Prezenţa lui Dumnezeu, harul suprem şi dragostea lui

Dumnezeu erau suficiente pentru Adam şi Eva ca să-i determine să trăiască în ascultare faţă de

Domnul. Dar, o turnură a evenimentelor schimbă automat cursul istoriei omenirii. Adam şi Eva au

păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi schimbând astfel planul iniţial al Domnului cu privire la creaţia

Sa. Dacă până în momentul păcătuirii Adam şi Eva trăiau în pace, în dragoste, într-o părtăşie

desăvârşită cu Dumnezeu, şi nu duceau lipsă de nici un bine, acum, după căderea în păcat toate

acestea dispar, omul este despărţit de Dumnezeu. Grădina Eden era o grădină a desfătărilor, precum

arată şi semnificaţia cuvântului, acolo se afla pomul vieţii, pomul cunoştinţei, şi bineînţeles exista un

peisaj impresionat, dar valoarea grădinii nu era dată neapărat de aceste lucruri, ci era dată de faptul că

Domnul îşi făcea făcută prezenţa acolo. Aşadar, ceea ce a pierdut mai valoros Adam şi Eva este

însăşi părtăşia cu Creatorul.

Dar oare mai există o speranţă pentru omul căzut? Cu siguranţă că mai există o speranţă.

Această speranţă o oferă Însuşi Dumnezeu. Tatăl din ceruri a privit spre omul păcătos şi în harul Său

L-a trimis pe Fiul Său din Cer pe pământ ca să restabilească relaţia care era la început între om şi

Dumnezeu. Noua dispensaţie, mântuită prin Hristos, nu va mai intra într-un paradis pământesc ci va

intra în Paradisul ceresc, ale cărui porţi au fost deschise de Însuşi Domnul pentru cei răscumpăraţi.

Despre Raiul ceresc am vorbit în lucrarea aceastan din punct de vedere biblic şi sistematic.

În primul rând, Raiul ceresc este locuinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este omniprezent dar în

acelaşi timp Cerul este în mod unic casa Sa, centrul său de operare, este locul unde tronul Său există,

acolo îi este adusă forma închinării perfecte, adusă de sfinţii îngeri şi de cei răscumpăraţi. În teologia

creştină, Raiul ceresc este locul unde prezenţa lui Dumnezeu este deplină. Cerul este casa lui Hristos,

a Duhului Sfânt şi a duhurilor celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi. Cerul nu este restrâns la un singur

loc marcat de unele hotare care pot fi văzute sau măsurate. Cerul transcede limitele timpului şi

spaţiului.

În al doilea rând, Raiul ceresc este casa lui Iisus Hristos. El este Domnul Cerului. Fiindcă

Iisus Hristos este Dumnezeu, El este veşnic, pentru că Dumnezeu este veşnic. Astfel, Hristos este din

eternitate Domn al Cerului. Prin actul chenozei Domnul a coborât din Cer, a luat chip de om, a trăit

pe pământ pentru a duce la bun sfârşit planul de restaurare a omenirii căzute, prin jertfa sfântă de la

Golgota. A murit, dar nu a rămas în mormânt, pentru că a înviat iar apoi s-a înălţat la Cer. În

75


Ierusalimul ceresc Hristos îndeplineşte slujba de Mare Preot al răscumpărării noastre. Domnul

Cerului mijloceşte pentru cei răscumpăraţi în sanctuarul ceresc şi se înfăţişează pentru cei mântuiţi în

faţa lui Dumnezeu. Mântuirea nu înseamnă numai iertarea păcatelor ci şi intrarea celor mântuiţi în

Raiul ceresc, în prezenţa lui Dumnezeu.

Fiindcă am amintit despre cei mântuiţi, Raiul ceresc este adevărata lor speranţă. Mai mult,

Cerul este destinaţia noastră finală. Iisus Hristos a vestit Împărăţia lui Dumnezeu ca fiind prezentă

încă de pe acest pământ. Cei care cred în Hristos intră în realitatea prezentă a acestei Împărăţii a

cerului. Astfel, copii lui Dumnezeu trăiesc o parte din bucuriile Cerului încă de pe acest pământ.

Acesta este un sens important prin care Cerul transcede dimensiunile normale ale spaţiului şi

timpului, este o formă tainică a Împărăţiei lui Dumnezeu conţinând toate elementele Cerului însuşi,

este sfera spirituală în care trăiesc creştinii acum. Este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel când

scrie: „cetăţenia noastră este în ceruri” (Fil. 3:20). Această cetăţenie fiind mai importantă decât

cetăţenia temporară de pe acest pământ. Cerul este acolo unde există: sfinţenia, părtăşia cu

Dumnezeu, bucuria, pacea, iubirea, şi toate virtuţile realizate în curăţie. Noi experimentăm toate

aceste lucruri – parţial – chiar acum. Duhul Sfânt produce în noi roadele dragostei, bucuriei, păcii,

răbdării, bunătăţii, facerii de bine, credincioşiei, blândeţii şi a înfrânării poftelor (Gal. 5:22-23).

Credincioşii născuţi din Dumnezeu încă nu deţin viaţa în cer în mod fizic, dar au cetăţenia

spirituală în ceruri. Aceştia vor intra, la revenirea lui Domnului, din toate punctele de vedere în casa

cerească, când trupurile lor fi înviate în glorie şi vor fi uniţi cu cerul pentru eternitate. „Împărăţia lui

Dumnezeu este dobândirea perfecţiunii, a îndumnezeirii, a frumuseţii şi integralităţii spiritului, şi nu

o răsplată,”331 pentru că prin har am fost mântuiţi. Având în vedere aceste adevăruri trebuie să fim

preocupaţi în orice moment al vieţii de lucrurile cereşti.

Cât despre răsplată şi moştenire, Dumnezeu a promis răsplătire pentru cei care îl iubesc. Noi

suntem bogaţi în Hristos pentru că El a devenit sărac de dragul nostru. Răsplata care o vom primi va

fi o dovadă a credincioşiei noastre. Moştenirea credincioşilor este Iisus Hristos Însuşi şi

binecuvântările pe care le-a promis. Cerul va fi moştenirea tuturor. În casa cerească vom avea cu

siguranţă activitate deplină. Vom aduce închinare Dumnezeului nostru, îi vom sluji cu credincioşie

pentru eternitate, vom domni împreună cu Domnul cerului şi mai mult de atât odihna şi părtăşia

perfectă nu va lipsi. Părtăşia va fi cu sfinţii din Cer, cu îngerii, dar adevărata părtăşie va fi cu

Împăratul Împăraţilor. Ceea ce va face ca fericirea să fie deplină, este părtăşia cu Dumnezeu Însuşi,

pentru că „ei vor vedea faţa Lui”. Aceasta a dorit şi încă doreşte Hristos pentru omenire, să se

întâlnească cu Dumnezeu, să intre din nou în relaţie cu Creatorul unui Cer nou şi a unui Pământ nou.

Aşadar, ajungem la ultima carte a Bibliei – Apocalipsa, în care ne este prezentată o revelaţie 331 Berdjaev Nikolaj Aleksandroviç, op. cit., p. 379.

76


mai complexă despre ceea ce înseamnă cu adevărat Cerul. Cerul ne este prezentat ca locuinţa lui

Dumnezeu, unde se găseşte tronul divin, în jurul căruia făpturile vii, cei douăzeci şi patru de bătrâni

şi o mulţime de îngeri se închină Dumnezeului Cerului. Cei răscumpăraţi vor fi stâlpi în Templul lui

Dumnezeu pentru că vor fi în siguranţă lângă Domnul pentru veşnicie ca regi în Împărăţia cerului.

Este important de precizat revelaţia Noului Ierusalim sau Cetatea Sfântă în care vor locui cei

neprihăniţi împreună cu Domnul lor. Noul Ierusalim este un loc real, este Cerul, unde sfinţii vor

locui în prezenţa Domnului pentru eternitate. În Noul Ierusalim nu va exista templu, pentru că acesta

va fi reşedinţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt (21:22). Manifestarea supremă a gloriei Shekinah

va fi în acest măreţ oraş. Tatăl şi Fiul vor fi prezenţi personal, într-un mod special în Noul Ierusalim,

şi tronul lui Dumnezeu va fi acolo. În mod spiritual, toţi credincioşii vor fi locuiţi de Duhul Sfânt, şi

vor continua să fie împreună „un Templu sfânt în Domnul... un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”

(Ef. 2:21-22). În Ierusalimul ceresc nu vor mai fi dureri, întristare, sau singurătate. Această stare va fi

permanentă, fără să existe vreodată pericolul de-a fi întreruptă, fiindcă păcatul va fi nimicit pentru

veşnicie, de către Biruitorul slavei.

Dar, cum se ajunge acolo? Pentru că singura cale prin care oamenii pot fi mântuiţi este Iisus

Hristos, tot aşa singura cale prin care se ajunge în Cer este Domnul Iisus. Acceptându-l pe Hristos în

viaţa lor, credincioşii au fost născuţi din nou prin Duhul Sfânt, trăind astfel o viaţă nouă în Hristos şi

au siguranţa că într-o vor intra în Raiul ceresc, în viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu. Nu putem

intra în Cer dacă nu a intrat Cerul în noi. În concluzie, pentru a intra în Cer pentru eternitate trebuie

să devenim încă de pe acest pământ cetăţeni ai Cerului.

Mulţi oameni se amăgesc că vor intra în Cer chiar dacă au trăit o viaţă nelegiuită, sau cred că

vor intra acolo prin puterile personale, dar Scriptura spune foarte clar: „nimic întinat nu va intra în ea,

nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Ap.

21:27).

Cerul în realitate este mai mult decât un loc, este veşnicie, veşnicie cu Domnul şi Mântuitorul

nostru, este eternitate cu toţi sfinţii din toate timpurile, şi este eternitate plină de pace.

Toate acestea ne îndeamnă la a trăi o viaţă sfântă, fără să urmărim obţinerea unei răsplătiri

pământeşti. Biserica lui Hristos trebuie să fie în permanenţă cu privirele aţintite spre răsplătirea

cerească. Dacă o lume întreagă trăieşte în nepăsare faţă de realitatea cerească, credincioşii vor trăi în

acord cu voia divină, aşteptând fericita intrare pe porţile Paradisului ceresc. Iubirea lui Dumnezeu,

harul suprem şi prezenţa Lui în viaţa noastră ne vor ajuta pe calea aceasta înspre Canaanul ceresc.

77

B I B L I O G R A F I E

Agouridis, Savvas, Comentariu la Apocalipsă, Bucureşti, Bizantină, 2004.

Aleksandroviç, Berdjaev Nikolaj, Despre Menirea Omului, Oradea, Aion, 2004.

Alexander, John H., Apocalipsa verset cu verset, Făgăraş, Agape, 1993.

Andreiescu, Valeriu, Istoria creştinismului, curs universitar, ITPB, 2003.

Attwater, Donald, A catholic dictionary, The MacMillan Company, 1958.

Barclay, William, The Letter to the Hebrews, Revised Edition, DSBS, Philadelphia, The Westminster Press, 1976.

Barclay, William, The Revelation of John, vol. 2, DSBS, Philadelphia, The Westminster Press, 1976.

Barrett, C. K., A Commentary on the Second Epistle to the Corinthians, Black’s New Testament Commentary, Hardcover, Hendrickson Publishers, 1973.

Bartoş, Emil, Istoria Gândirii Creştine, curs universitar, ITPB, 2005.

Beasley-Murray, G. R., The Book of Revelation, NCBC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publ. CO. & Marshal, Morgan & Scott Publ. Ltd., London, 1992.

Bietenhard, H., C. Brown, Paradeisos în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Reference Software.

Boettner, Loraine, Immortality, Philadelphia, Pennsylvania, P&RPC, 1956.

Boice, James Montgomery, Fundamente ale Credinţei Creştine, Oradea, Institutul Biblic „Emanuel”, 2000.

Bonhoeffer, Dietrich, Creation and Temptation, London, SCM Press, 1996.

Bria, Ioan, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, IBM al BOR, 1981.

Brooks, Richard, Vrednic este Mielul să primească Slava-Apocalipsa, Oradea, Făclia, 2003.

Bruce, F. F., The Epistle to the Hebrews, NICNT, Grand Rapids-Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Co, 1964.

Calujac, Carmen, Realitatea Învierii în Creştinism, teză de licenţă, Bucureşti, ITPB, 2003.

Calvin, Jean, Învăţătura Religiei Creştine, vol. 1, Oradea, Cartea Creştină, 2003.

Călugăru, Vasile Dumitru, Carte de învăţătura creştină ortodoxă, Bucureşti, IBM al BOR, 1978.

Chafer, Lewis Sperry, Systematic Theology, vol. 1, Dallas, Texas, Dallas Seminary Press, 1971.

_________, Systematic Theology, vol. IV, Dallas-Texas, Dallas Seminary Press, 1971

Charles, R. H., The Revelation of St. John, International Critical Commentary, vol. I, T & T Clark, 1920.

Clarke, Adam, Clarke’s Commentary NT, 1 Thessalonians-Revelation, vol. 6B, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997.

_________, Clarke’s Commentary NT, John-Acts, vol. 5B, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997.

_________, Clarke’s Commentary NT, Romans-Colossians, vol. 6A, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997.

_________, Clarke’s Commentary The New Testament, Matthew through Luke, vol. 5, Albany, OR USA, ADLC, AGES Software, Version 1.0, 1997.

Cohen, A., Talmudul, Bucureşti, Hasefer, 1999.

Constable, Thomas L., Notes on 1 Peter, Sonic Light, 2004, variantă electronică.

_________, Notes on Genesis, Sonic Light, 2004, variantă electronică.

_________, Notes on John, Sonic Light, 2002, variantă electronică.

_________, Notes on Luke, Sonic Light, 2002, variantă electronică.

_________, Notes on Matthew, Sonic Light, 2002, variantă electronică.

_________, Notes on Philippians, Sonic Light, 2004, variantă electronică.

_________, Notes on Revelation, Sonic Light, 2003, variantă electronică.

Coward, Parnell C., Revelation - Systematically Studied, Cleveland, Tennessee, Pathway Press, 1974.

Damaschin, Sfântul Ioan Dogmatica, Bucureşti, Apologeticum, 2004, variantă electronică.

_________, Sfântul Ioan, Dogmatica, Bucureşti, IBM al BOR, 2005.

Dan, Paul, Adevărul despre Mişcarea Adventistă, Bucureşti, Alfa-Omega, 2002.

Derickson, Stanley L., Derickson’s Notes on Theology, Albany - OR USA, Books For The Ages, AGES Software, Version 1.0, 1997.

Doru, Vasile, Un capitol de teologie biblică: Antropologia, în Orizonturi Teologice, Oradea, Universitatea din Oradea, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Anul II, nr. 4, oct.-dec. 2001.

Douglas, J. D., Dicţionar Biblic, Oradea, Cartea Creştină, 1995.

Easton, M.G., M.A., Eastons Bible Dictionary, OR USA, AGES Software Albany, Version 1.0, 1996.

Eliade, Mircea, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Bucureşti, Ştiinţifică, 1999.

Enns, Paul, Manual Teologic, Oradea, Casa Cărţii, 2005.

Erickson, Millard J., Teologie Creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004.

Eveson, Philip, Cartea Originilor: Geneza explicată pe înţelesul tuturor, Oradea, Făclia, 2005.

Ferguson, Sinclair B. & David F. Wright, New Dictionary of Theology, Leicester, England, IVP, 2003.

Friedrich, Gerhard, Theological Dictionary of the New Testament, vol. V, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1991.

Garrett, James Leo, Jr., Systematic Theology – Biblical, Historical and Evangelical, vol. 2, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Company, 1995.

Geffré, Claude & Jean-Pierre Jossua, Nietzsche and Christianity, Edinburg, T&T Clark LTD. & The Seabury Press, New York, 1981.

Geisler, Norman şi Peter Bocchino, Temelii de Neclintit, Timişoara, Impact Media, 2005.

Godbey, W. B., Commentary on the New Testament – Gospel Harmony, part 2, vol. 7, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 1.0, 1997.

Gooding, David, Epistola către Evrei-O împărăţie ce nu poate fi clătinată, Cluj Napoca, Logos, 2006.

Grudem, Wayne, Teologie Sistematică, Oradea-România, Făclia & Ed. Universităţii Emanuel, 2004.

Guenther, Allen, Possessions: Biblical Study of the Principle of Reward and Retribution, www.atla.com

Harris, H. J., Resurrection, în New Dictionary of Theology, Leicester, IVP, 1991.

Hays, J. Daniel, The Cushites: A Black Nation in the Bible, în Bibliotheca Sacra 153:612, oct.- dec. 1996.

Hendriksen, William, Evanghelia după Matei, Oradea, Reformatio, 2006.

Henry, Carl F. H., Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. 2, Oradea, Cartea Creştină, 1994.

Henry, Matthew, Commentary on the Whole Bible, Matthew – John, vol. 8, Albany, OR, AGES Software, Version 1.0, 1999.

Hills, Aaron Merritt, Fundamental Christian Theology, vol. I, California, HDM, 1993-2003.

Hodge, Charles, Systematic Theology, vol. I, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing CO., 1940.

_________, Systematic Theology, vol. III, Grand Rapids, Michigan, CCEL, 2005.

Karavidopoulos, Ioannis, Cometariu la Evanghelia după Marcu, Bucureşti, Bizantină, 2001.

Lewis, Peter, The Glory of Christ, Chicago, Moody Press, 1997.

Lincoln, Andrew T., Word Biblical Commentary, Ephesians, vol. 42, Dallas, TX, Word Books Publisher, 1998, variantă electronică.

Lloyd-Jones, Martyn, Studii asupra Predicii de pe Munte, Oradea, Cartea Creştină, 2003.

MacArthur, John F., The Glory of Heaven, Wheaton, Illinois, Crossway Books, 1996.

MacDonald, William, Comentariul Biblic al Credinciosului – Noul Testament, Bielefeld, CLV, 2004.

_________, Comentariul biblic al credinciosului – Vechiul Testament, Bielefeld-Germania, CLV, 2002.

MacLeod, David J., The Seventh „Last Thing”: The New Heaven and The New Earth (Rev. 21:1-8), în Bibliotheca Sacra 157, oct-dec 2000.

Maghiar, Florin, Existenţa vieţii după moarte, teză de licenţă, Bucureşti, ITPB, 1999.

Maier, Gerhard, Evanghelia după Luca, vol. 4 şi 5, Korntal, Germania, Lumina lumii, 1999, p. 662.

Menzies, William W. şi Stanley M. Horton, Doctrine Biblice: O perspectivă penticostală, Oradea, Life Publishers România, 1999.

Moore, T. V., The Last Days of Jesus, Carlisle, Pennsylvania, The Banner of Truth Trust, 1981.

Morris, Canon Leon, The Revelation of St. John, TNTC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing CO., 1975.

Müller, H., tuvpo" în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Reference Software.

Negoiţă, Athanase, Teologia Biblică a Vechiului Testament, ediţia a II-a, Bucureşti, Sophia, 2004..

Nicolescu, Costion, Sufletul între rai şi iad, Bucureşti, Vremea, 2003.

Nolland, John, Word Biblical Commentary, Luke 18:35-24:53, vol. 35c, Dallas, Texas, Word Books Publisher, 1998, variantă electronică.

Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, Iaşi, Ed. Polirom, 2006.

Owen, John, Christologia, Albany, OR, The Ages Digital Library Collections, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997.

Pache, René, Lumea de dincolo, Ghimbav-Braşov, Casa Literaturii Creştine, 1996.

Philips, John, Comentariu asupra Genezei, Bucureşti, Stephanus.

Picioruş, Gianina Maria-Cristina, Hedonismul Postmodern: Ideologie Ateista Alternativă la Raiul Ortodox şi Premisă a Creării Paradisului Tehnologic, în http://bastrix.wordpress.com).

Rămureanu, Ioan I., Concepţia platonică despre suflet, în Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, seria a II-a, anul XXXIX, nr. 5, sept-oct 1987, Bucureşti.

Rice, John R., Bible Facts about Heaven – Swet Home of the Lord Jesus and Departed Saints, Murfreesboro, Tennesee, Sword of The Lord Publishers, 1940.

Rose, Ieromonah Serafim, Sufletul după moarte, Iaşi, Tehnopress, 2003.

_________, Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, Bucureşti, Sophia, 2001.

Rus, Remus, Concepţia despre om în marile religii, teză de doctorat în teologie, în Glasul Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XXXVII, nr. 7-8, iulie-august 1978.

Ryrie, Charles C., Teologie Elementară, Făgăraş, România, Ed. Agape, 1998.

Sandru, Trandafir, Doctrinele Biblice ale Bisericii, Bucureşti, ITPB, 1994.

Schneider, Johannes, în Theological Dictionary of the New Testament, vol. I, ed. Gerhard Kittel, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1993.

Scott, Walter, Exposition of the Revelation of Jesus Christ, Westwood, New Jersey, Fleming H. Revell Company.

Seche, Luiza şi Mircea, Dicţionar de sinonime, Litera Internaţional, 2002, variantă electronică.

Seiss, J. A., The Apocalypse, Lectures on the Book of Revelation, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, 1977.

Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, Bucureşti, Cartea Ortodoxă & Sofia, 2005.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Scrieri partea a patra, Bucureşti, IBM al BOR, 2000, variantă electronică.

Smith, Wilbur M., The Biblical Doctrine of Heaven, Chicago-USA, Moody Press, 1968.

Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, IBM al BOR, 1996, p. 139.

Stordalen, T., Echoes of Eden, Leuven-Belgium, Peeters, 2000.

Tamaş, Ioan, Mic Dicţionar Creştin Catolic, Iaşi, Sapientia, 2001.

Tauşev, Averchie şi Serafim Rose, Apocalipsa în Învăţătura Sfinţilor Părinţi, ICOS, 2000.

Thiessen, Henry C., Prelegeri de Teologie Sistematică, Societatea Română Misionară, 1986.

Usca, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Bucureşti, Christiana, 2002.

Wenham, Gordon J., Word Biblical Commentary, Genesis 1-15, vol. 1, Dallas-Texas, Word Books Publisher, 1998, variantă electronică.

Witmer, John A., The Man with Two Countries, în Bibliotheca Sacra 133:532, Oct.-Dec. 1976.

Wuest, Kenneth S., Hebrew’s in the Greek New Testament, Wuest’s Word Studies, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1947.

Yates, Richard Shalom, The Rewards of the Tribulation Saints, în Bibliotheca Sacra 163, July-September 2006.

*** Baker’s Dictionary of Theology, Michigan, Baker Book House, Grand Rapids, 1960.

*** Ce ne învaţă în realitate Biblia?, Pennsylvania, Watch Tower Bible and Tract Society, 2005.

*** Credinţa Ortodoxă, Iaşi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2006.

*** Dicţionar Biblic, vol. 2, Bucureşti, Stephanus, 1996.

*** O scurtă expunere a principiilor comunităţii Evanghelice a Adventiştilor de ziua a şaptea, Cartea Românească.

*** Să aducem argumente din Scripturi, Pennsylvania, WTBTS, 1989.

*** Sfintele Scripturi – Traducerea lumii noi, Pennsylvania, WTBTS, 2006.

*** Septuaginta 1 – Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iaşi, Polirom, 2004.

Adnotări:

DSBS – The Daily Study Bible Series.

IBM al BOR – Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

ITPB – Institutul Teologic Penticostal Bucureşti

HDM - Holiness Data Ministry

WTBTS – Watch Tower Bible and Tract Society

IVP – Inter Varsity Press

P&RPC – The Presbyterian and Reformed Publishing Co.

CCEL – Christian Classics Ethereal Library

NCBC – New Century Bible Commentary

ADLC – The Ages Digital Library Commentary

NICNT – The New International Commentary on the New Testament

TNTC – The Tyndale New Testament Commentaries

NCBC – The New Century Bible Commentary

Test. Lev. – Testamentul lui Levi

Apc. Mos. – Apocalipsa lui Moise

BNTC – Black’s New Testament Commentary

doctrina biblica a raiului

Documents