10/2003

SATYRICON 2003

Petroniu (Titus Petronius Niger), Satyricon, Ediţie nouă revizuită. Traducere,

postfaţă şi note de Eugen Cizek. Paideia (Colecţia cărţilor de seamă), Bucureşti, 2003.

Mulţi dintre noi ne amintim bine o lansare de carte, din primăvara anului 1995:

prima ediţie integrală a Satyricon-ului lui Petroniu, într-o seară literară încheiată, în sala

Jean Georgescu a Cinematecii, cu Il Satyricon al lui Fellini. În cazul lui Petroniu,

sintagma „ediţie integrală” înseamnă deopotrivă mai mult şi mai puţin decît în mod

obişnuit. Cel mai adesea, editările fragmentare (sau doar incomplete) sînt explicabile prin

dimensiunile excesive ale unei opere, prin interesul scăzut pe care îl poate trezi la un

moment dat sau prin disconfortul de orice fel (politic, moral etc.) pe care îl poate

provoca. Prima traducere în română a Satyricon-ului datează din 1923: I. M. Marinescu l-

a tălmăcit aproape în întregime, în colecţia „Clasicii antici” (Cultura Naţională), îngrijită

de Vasile Pârvan. Mult mai tîrziu, în 1967, a apărut traducerea prof. Eugen Cizek, în

„Biblioteca pentru toţi”; după alte aproape trei decenii apărea, în fine, prima ediţie

integrală, „necenzurată nici de autor, nici de alţii”. Paragraful de cîteva rînduri care

precedă volumul proaspăt apărut la Editura Paideia limpezeşte relaţia dintre cele trei

ediţii semnate Eugen Cizek: cea din 1995 se întemeia, în mare parte, pe cea cenzurată (cu

pasaje netraduse, redate doar în latină), din 1967, de pe vremea cînd autorul traducerii era

încă foarte tînăr; cea din 2003 se întemeiază pe ediţia din 1995, de la Editura Univers,

fiind rezultatul unei revizuiri simţitoare, la nivelul vocabularului şi al notelor (mult

simplificate, prin scurtare sau chiar suprimare).

Pe de altă parte, în cazul lui Petroniu parcă nu este supărătoare precizarea că prin

„ediţie integrală” se înţelege editarea fragmentelor păstrate pînă în vremea noastră.

Romanul acesta, de mari dimensiuni, pare să fi fost destul de puţin cunoscut în

Antichitate şi, în consecinţă, puţin copiat pentru plăcerea lecturii şi pentru generaţiile

următoare. În Evul Mediu era cunoscut mai ales din Florilegia – care cuprindeau,

probabil, o mică parte din fragmentele transmise pînă acum; aceasta a fost starea textului

pînă la descoperirea manuscrisului fundamental al Satyricon-ului: Codex Traguriensis,

găsit la Trau (Trogir), în Dalmaţia, în 1663. Romanul avusese parte de succes şi mai

înainte, aşa cum o arată editio princeps, datînd încă din primul secol al tiparului (c. 1482,

Milano) şi editio Tornaesiana, lărgită (1575, Lyon); adevăratul succes însă este adus de

acest Codex Traguriensis, care cuprindea fragmente din cărţile a XV-a şi a XVI-a: nevoia

de a le completa a devenit atît de aprigă încît a provocat un fals de proporţii, materializat

într-o „ediţie” din 1694, publicată la Rotterdam de un ofiţer francez.

Cum arată în prezent Satyricon-ul, după toate descoperirile şi după înlăturarea

falsurilor? Este o colecţie de fragmente (din cărţile XIV-XVI), despre care nimeni nu

poate spune ce proporţie reprezintă din întregul roman. Dimensiunile romanului nu sînt

nici pe departe misterul major cu care ne confruntăm în acest caz. Numele autorului, dacă

ne limităm la ceea ce ansamblul specialiştilor acceptă fără îndoieli, rămîne doar

Petronius, fără praenomen şi fără cognomen. Ultimele două ediţii româneşti, de altfel,

reflectă o modificare de poziţie a autorului lor: ediţie din 1995 indică pe pagina de titlu,

între paranteze, Gaius Petronius Arbiter, în vreme ce în 2003 între paranteze se află Titus

Petronius Niger (dificultăţile de catalogare au fost rezolvate de „Descrierea CIP a

Bibliotecii Naţionale”, care înregistrează sec, pe pagina alăturată: Petronius Arbiter,

Caius). Cel dintîi este numele sugerat de un pasaj din Analele lui Tacit, care se referă la

un Petronius (cu un prenume incert, poate Gaius), favorit al lui Nero, numit elegantiae

arbiter; cel de-al doilea este numele unui consul din anul 62 d.H., pe care Kenneth Rose

(1971) şi alţi savanţi îl consideră autorul probabil al romanului. Data la care a fost

compus Satyricon-ul este şi ea nesigură, oscilînd între începutul secolului al doilea şi

perioada 61-66 d.H. (către care înclină autorul ediţiei din 2003).

Dincolo de toate aceste incertitudini, rămîne o certitudine: calitatea acestor pagini.

O lume de megalomani semianalfabeţi, o lume a aventurilor de tot felul, o parodie a

romanelor de dragoste, în care umorul este cînd gros, cînd subţire, cu personaje bine

conturate – prin nume, prin faptă şi prin vorbă. Mai presus de toate, limbajul Satyricon-

ului este o încîntare continuă, cu treceri rapide de la stilul înalt (poetic sau filozofic) la cel

colocvial, cu spectaculoase căderi în limbajul agramat şi semidoct. Seria traducerilor

româneşti din Petroniu pare să fi ajuns la un bun capăt.