romanitatea românilorRomânii în sursele medievale  timpurii.

 

1. Documentele  istorice scrise din primul mileniu al erei creştine, care îi menţionează pe  români, sunt relativ puţine, dar sunt suplinite de numeroasele descoperiri  arheologice efectuate pe teritoriul actual al României.

 

2. Dintre  acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor al VII-lea – al XI-lea,  din cadrul culturilor arheologice Ipoteşti-Cândeşti şi Dridu, diverse vase,  unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind  descoperite în aşezări precum Brateiu (judeţul Sibiu), Poian (judeţul Covasna),  Alba Iulia sau Izvoru (judeţul Giurgiu). Acestea dovedesc continuitatea de  locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.

 

3. Începând din secolul al VII-lea,  autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un  popor romanic distinct constituit.

 

4. Printre acestea s-au numărat tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al  VII-lea, lucrarea Despre administrarea  imperiului, a împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul  (secolul al X-lea), corespondenţa împăratului bizantinVasile al II-lea  Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-lea). Alţi autori bizantini, armeni,  arabi, germani etc. au scris despre prezenţa românilor pe acest teritoriu.

 

5. Din secolele  al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise despre strămoşii noştri sunt din ce în  ce mai numeroase, ei fiind numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români .

Preocupări ale cronicarilor şi  învăţaţilor din secolele al XV-lea – al XVIII-lea privind originea românilor.

 

1. Din  secolul al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa, călători străini  sau cronicari români, au manifestat un interes deosebit faţă de trecutul  poporului român. Nicolaus Olahus sau Grigore Ureche, în secolul al XVI-lea,  Miron Costin, un secol mai târziu, au afirmat originea latină a românilor şi  unitatea lor de neam.

 

2. În  secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, cărturari precum  Dimitrie Cantemir sau membrii Şcolii Ardelene (Samuil  Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu), au pus în evidenţă  originea latină a limbii române şi continuitatea românilor în spaţiul  nord-dunărean.

Romanitatea românilor în viziunea  istoricilor din secolele al XVIII-lea – al XX-lea.

  o La  sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea au fost formulate o 

serie de teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei româneşti, care porneau de la contestarea  continuităţii de locuire a populaţiei autohtone la nordul Dunării.  

o Disputa  în jurul continuităţii românilor s-a desfăşurat din motive politice, într-o  perioadă în care românii transilvăneni şi-au intensificat lupta pentru  obţinerea de drepturi naţionale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât şi  în timpul regimului dualist austro-ungar (după 1867).

o Teoria imigraţionistă, care îi prezenta pe români ca fiind un  popor format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat la nord de fluviu abia  prin secolul al XIII-lea, a fost susţinută, spre sfârşitul secolului al  XVIII-lea, de Franz Josef Sulzer, Christian Engel sau de I. C. Eder.  

o Aceasta a fost combătută de fruntaşii Şcolii Ardelene, care, în dorinţa  lor de a demonstra vechimea şi continuitatea de locuire a românilor, au pus  accent pe caracterul exclusiv latin al românilor.  

o În  secolul al XIX-lea, Robert Roesler, a dezvoltat teoria imigraţionistă, în  lucrarea intitulată Studii româneşti (Viena,  1871).De aceea, teoria  imigraţionistă se mai numeşte şi teorie  roesleriană.  

o Faţă  de teoria roesleriană au luat poziţie, între alţii, istoricii B. P. Hasdeu şi  A. D. Xenopol, în secolul al XIX-lea, conturându-se, pe baze ştiinţifice, teoria continuităţii românilor în  spaţiul carpato-danubiano-pontic.  

o În  secolul al XX-lea, ca şi în cele precedente, au fost elaborate lucrări  ştiinţifice, care au demonstrat vechimea şi continuitatea românilor pe  teritoriul de la nord şi de la sud de Dunăre. Dintre acestea, se remarcă  lucrarea istoricului Gheorghe I. Brătianu, O  enigmă şi un miracol istoric: poporul român.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat  apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale 

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi  (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.).

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.

Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.

În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor despre originea romană a poporului român, aducând argumente istorice şi etnografice.

3. Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra

În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine slavă.

Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.

Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol. Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul mediu.

Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.

Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.

Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii cucerite de romani.

Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).

Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria imigraţionistă în secolul XX Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia maghiară această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei.

Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.

În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece în propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori.

5. Teoria imigraţionistă astăzi

Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene. Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.

Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe din această lecţie!Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului român

Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit românilor şi prezentării originii acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii greco-romane. Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a vedea

locurile pe care le stăpânea altă dată Imperiul roman şi au descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din foştii colonişti romani. Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi argumente lingvistice culese din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru important, că românii înşişi se consideră descendenţi ai romanilor aduşi de Traian în Dacia.

Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului otoman. Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii romane a poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor.

Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri de originea lor romană şi că, prin anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt foarte importante pentru cercetătorii de astăzi deoarece unii istorici care au contestat romanitatea românilor au argumentat opinia lor şi prin faptul că în perioada medievală limba de cultură şi limba documentelor de cancelarie a fost slavona. Ei au susţinut astfel că românii la vremea respectivă nu se puteau considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial acceptaseră cultura slavonă. Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau conştiinţa romanităţii lor înainte de apariţia culturii scrise în limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la formarea poporului român. Cel mai cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în Transilvania, familia sa fiind însă de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi catolici ai Ungarie (a fost arhiepiscop de Strigonium). Cea mai importantă lucrare a sa este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat originea latină a românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei ţări medievale.

Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare specială originii românilor, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. El afirmă, ca şi Ureche, originea romană a locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a românilor din părţile ungureşti (Transilvania), dar argumentaţia sa este mult mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Costin aduce argumente lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii românilor, recurgând chiar la comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi românilor.

Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea alfabetului chirilic pentru scrierea limbii române în evul mediu şi epoca modernă.

De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost, pentru români, limba slavonă? De ce limba română s-a scris în evul mediu şi în epoca modernă cu litere chirilice? Explicaţia este foarte simplă şi ţine de organizarea bisericii medievale. Iniţial ierarhii bisericilor creştine au acceptat doar câteva limbi pentru traducerea textului biblic, considerate limbi sacre. Abia în 1517, germanul Martin Luther, iniţiatorul Reformei, propunea traducerea textelor religioase şi a liturghiei în limbile vorbite de popor. Astfel, în Europa, catolicii au folosit limba latină, iar ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi liturgice. Limba slavonă a fost acceptată ca limbă de cult în secolul IX deoarece

Patriarhul de la Constantinopol dorea evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă nu era tradusă liturghia în limba lor. În spaţiul românesc creştinismul este atestat încă din secolul IV, când limba de cultură era latina. În secolele IX-XIV teritoriul românesc era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, episcopilor de la sudul Dunării, din Bulgaria, de aceea limba bisericii româneşti a devenit slavona inclusiv în Transilvania. După întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, limba oficială a cancelariei a fost tot slavona, care era singura limbă de cultură din spaţiul românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna este acceptată ca limbă de cult (în 1688 a fost tradusă pentru prima dată integral Biblia în limba română). Când au început să apară documente în limba română, în secolul XVI, constatăm că acestea erau scrise cu alfabet chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea limbii slavone. Alfabetul chirilic s-a folosit în mod curent în spaţiul românesc până în 1860, când oamenii de cultură români au impus, atât în Transilvania cât şi în România, utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu structura limbii române.

Pentru a înţelege această lecţie, este util să cunoaştem şi …Statutul Transilvaniei şi al românilor din Transilvania în evul mediu şi epoca modernă

I. Statutul Transilvaniei

- În secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi a făcut parte din Ungaria până în 1541, fiind provincie autonomă, numită voievodat, condusă de un voievod maghiar şi Dietă .

- În 1541-1688 a fost stat vasal Imperiului Otoman, condus de un principe maghiar şi Dietă.

- În 1699 a fost ocupată de austrieci şi organizată ca provincie autonomă a Imperiului habsburgic (Austria). Împăratul austriac (toţi împăraţii erau din familia de Habsburg) şi-a luat titlul de principe al Transilvaniei.

- În1867, Imperiul habsburgic şi-a schimbat numele şi organizarea politică, devenind Austro-Ungaria

Austro-Ungaria s-a realizat prin împărţirea Imperiului habsburgic în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Transilvania a fost anexata la Ungaria, desfiinţându-i-se astfel autonomia.

II. Statutul românilor din Transilvania

În secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni privilegiate nobilii (maghiari), saşii şi secuii, care alcătuiau o adunare a stărilor numită Dietă. Românii, deşi erau populaţia majoritară, nu aveau drepturi politice, iar limba română şi religia ortodoxă nu erau recunoscute oficial. Populaţia românească era alcătuită în marea majoritate din ţărani dependenţi. Românii nu aveau o elită care să-i reprezinte.

Schimbări în statutul românilor din Transilvania în timpul împăraţilor habsburgi (1699-1867)

În timpul împăraţilor habsburgi, românii din Transilvania primesc anumite drepturi economice, politice şi culturale. Ei îşi creează o elită, care să-i reprezinte şi să lupte pentru drepturile lor.

- În 1701: se creează biserica greco-catolică. Preoţii greco-catolici obţin anumite privilegii şi alcătuiesc prima comunitate de intelectuali români din Transilvania. Aceştia luptă pentru drepturile politice ale tuturor românilor. Episcopul greco-catolic este singurul român care are dreptul să facă parte din Dietă. Episcopul Inochentie Micu Klein (1728-1751) începe lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania. El scrie numeroase petiţii către instituţiile administrative din Transilvania sau către cele din Viena, cerând anularea legilor care îi discriminau pe români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. Cel mai important document scris de el este memoriul numit Supplex Libellus (1744), înaintat împărătesei Maria Tereza. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, lupta pentru drepturile românilor este reluată de mişcare culturală numită Şcoala Ardeleană.

Apariţia teoriei imigraţioniste este o consecinţă a luptei românilor pentru drepturi în Transilvania.

- 1764: românii primesc dreptul de a face parte din armata austriacă, în regimentele de graniţă.

- 1781: împăratul Iosif al II-lea recunoaşte oficial şi biserica ortodoxă.

- 1854: împăratul Franz Joseph desfiinţează iobăgia şi îi împroprietăreşte pe ţărani; astfel toţi românii ajung să fie liberi şi să aibă o mică proprietate.

Statutul românilor în Austro-Ungaria

În 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea imperiului în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Singurele instituţii comune erau ministerele de război, de finanţe şi de externe. Împăratul avea puteri simbolice. Popoarele din imperiu, cu excepţia austriecilor şi maghiarilor, erau nemulţumite de noua organizare deoarece toate instituţiile lor autonome au fost suprimate. Limba oficială era germana pentru teritoriile administrate de la Viena şi maghiara pentru teritoriile administrate de la Budapesta. Împăratul a hotărât să recurgă la această nouă organizaţie a statului pentru a avea un aliat, maghiarii, în lupta împotriva mişcărilor de eliberare naţională ale diverselor popoare din imperiu. Decizia a fost luată ca urmare a înfrângerii suferite în războiul cu Prusia şi Italia din 1866.

Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a făcut parte din provincia Ungaria. Românii au protestat faţă de suprimarea autonomiei şi alipirea la Ungaria. Legile statului maghiar au recunoscut totuşi următoarele drepturi ale românilor: învăţământ primar şi secundar în limba maternă, folosirea limbii materne în administraţie, libertatea religioasă, dreptul de vot cenzitar. Treptat s-au dat legi care intensificau maghiarizarea şcolii şi administraţiei. Românii au fost nemulţumiţi de faptul că toţi locuitorii erau consideraţi ca făcând parte din naţiunea maghiară, că pentru a vota, censul era foarte ridicat, că limba maghiară era obiect de studiu obligatoriu în şcoală, că nu exista o universitate românească. Românii au luptat pentru drepturile lor prin intermediul Partidului Naţional Român (creat în 1869), a asociaţiei culturale Asta şi a diverselor ziare şi reviste.

Ideile principale ale lecţieiRomanitatea românilor în viziunea istoricilor

Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format prin amestecul dacilor, romanilor şi slavilor, la nord şi la sud de Dunăre, în secolele II î. Hr. – IX d. Hr.

Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de cronicari străini (de ex. Anonymus), de cărturarii umanişti occidentali sau români (Poggio Bracciolini, Grigore Ureche, Miron Costin).

Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca modernă când a fost elaborată teoria imigraţionistă de către istoricul austriac Robert Schulzer, în secolul XVIII, reluată de Robert Roesler, în secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în secolul XX. Teoria imigraţionistă contestă originea romană a poporului român şi formarea sa în teritoriul de la nordul Dunării. O cauză care a dus la elaborarea acestei teorii a fost lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice.

Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin argumente istorice, arheologice şi lingvistice. Principalii istorici care au combătut această teorie au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene (în secolul XVIII), A. D. Xenopol (în secolul XIX), Vasile Pârvan, Gh. Brătianu (în secolul XX).

Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea românilor): - exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, - retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III, - aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, - prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I nu poate fi atestată.

Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin romanitatea românilor): - toponimele şi hidronimele de origine daco-romană; - uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite în sec. IV-VIII; - mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali; - structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său este de origine latină.

Întrebări recapitulative1. Menţionaţi câte doi istorici care susţin teoria imigraţionistă şi doi care o combat şi prezentaţi argumentele lor.

2. Precizaţi câte o cauză care a dus la elaborarea teoriei imigraţioniste în secolul XVIII şi la reluarea ei în secolele XIX şi respectiv XX.

EseuriVarianta 1

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în viziunea istoricilor, având în vedere:

- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;

- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;

- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;

- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Varianta 2

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor, având în vedere:

- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;

- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;

- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.