ROMÂNIA DE LA COMUNISM LA DEMOCRAŢIE

EVOLUŢIA PARTIDELOR POLITICE ŞI A GUVERNĂRILOR DIN 1989 PÂNĂ AZI

Cunoaşterea şi înţelegerea funcţionării sistemului politic postcomunist românesc este absolut

necesară pentru toţi cei interesaţi de forţele care au influenţat si consolidat democraţiile de astăzi,

prefigurându-le, într-o mare măsură, pe cele de mâine, precum şi pentru viitorii specialişti în

domeniul studiilor europene şi nu numai.

Se poate afirma că România este o democraţie? La nivel procedural România poate fi

considerată o democraţie în mod indiscutabil. Guvernele sunt rezultatul unor alegeri libere, testul

alternanţei politice a fost trecut de mai multe ori, minorităţile etnice sunt reprezentate în

Parlament, oamenii au libertatea de a se asoacia în partide politice şi alte organizaţii, presa este

liberă. În ceea ce priveşte democraţia substanţială, diagnosticul devine mai rafinat. Indiscutabil,

practicile democratice au câştigat teren în unele privinţe: oamenii nu mai sunt şantajaţi să voteze

un anume partid, dar depind de unii lideri de opinie şi se pliază dorinţelor acestora. Să nu mai

vorbim despre corupţie, care a ajuns să domine până şi presa.1

Anul 1989 a însemnat sfârşitul regimurilor comuniste din Europa răsăriteană. Reformele

anunţate de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică au avut efect în toată Europa comunistă,

unde puterea politică a fost preluată pe pe cale paşnică de “eşalonul II”. Excepţia de la regulă a

fost situaţia din România, unde conducerea comunistă a fost îndepărtată pe cale violentă,

deoarece întreaga putere era deţinută de familia Ceauşescu, care, cu ajutorul Securităţii,

înlăturase orice opoziţie în interiorul sau în afara partidului(Partidul Comunist Român). Revolta,

care a devenit „o prăpastie deasupra căreia societatea românească s-a trezit suspendată mare

parte din tranziţie, un handicap suplimentar faţă de ceilalţi vecini central europeni“2, a început la

Timişoara în 16 decemebrie 1989 şi a continuat la Bucureşti în 22 decembrie. Dictatorul a fost

reţinut la Târgovişte, iar în ziua de Crăciun cuplul Ceauşescu a fost executat. Puterea a fost

preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, avându-l ca preşedinte pe Ion Iliescu. În seara

zilei de 22 decembrie Consiliul FSN transmite Comunicatul în 10 puncte la televiziune, din care

extrem de semnificative pentru tranziţia către un stat democratic, pluripartidist sunt: abandonarea

1Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p.292Ibidem., p.26

1

rolului conducător al unui singur partid; separarea puterilor în stat; respectarea drepturilor şi

libertăţior cetăţenilor şi a minorităţilor naţionale; întreaga politică externă să servească prieteniei,

păcii în lume şi integrarea într-o Europă unită.3

Pentru evoluţia spre statul de drept, la 31 decembrie 1989 s-a autorizat funcţionarea

partidelor politice, fiind reactivate partidele istorice: Partidul Naţional Liberal (PNL), Partidul

Naţional Ţărănesc, ce devine Creştin şi Democrat (PNŢCD), Partidul Social Democrat (PSD),

dar şi structuri politice noi, precum Frontul Salvării Naţionale (FSN), PUNR etc. FSN, structură

specific revoluţionară, şi-a asumat rolul de conducere şi, membrii acestuia, beneficiind de

sprijinul deschis al Armatei şi al Securităţii(ulterior dizolvată), folosind deopotrivă aura

disidenţei, dar şi relaţiile cu liderii comunişti, au reuşit să intre în direct pe postul naţional de

televiziune şi să îl declare pe Ceauşescu un criminal şi PCR responsabil de relele României.

Numele lui Iliescu aflat la conducerea FSN nu a fost o surpriză. Chiar Radio Europa Liberă îl

declarase drept „singura alternativă viabilă a partidului în faţa lui Ceauşescu”.4

La 11 martie 1990 a fost redactată “Proclamaţia de la Timişoara” ce avea drept scop

eliminarea elementelor comuniste din viaţa politică. De exemplu, Articolul 8 din Proclamaţie

interzicea activiştilor de partid şi securiştilor să activeze timp de 5 ani în viaţa politică. Din

păcate, dar aşa cum era de aşteptat, FSN şi Ion Iliescu au respins Proclamaţia. 5

PRIMELE SINCOPE ÎN EVOLUŢIA CĂTRE DEMOCRAŢIE

Ce sunt partidele postcomuniste? Există ele în România?Acestea sunt întrebări la care am

încercat să găsesc răspunsuri în această parte a lucrării. Spre deosebire de partidele similare din

ţările central şi est-europene, PCR a dispărut în întregime într-o singură zi, 22 decembrie 1989 şi

chiar dacă regimurile de până în 1996 pot fi considerate ca fiind postcomuniste (a căror cultură

politică a fost mai aproape de regimul comunist decât de regimurile anticomuniste din Europa

Centrală după 1989), sunt greu de identificat legături directe între PCR şi succesorii săi. 6

3 Alexandru Barnea, Eugen Palade, Vasile Aurel Manea, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Corint, 2007, p.874 Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 375 Zoe Petre, Manual Istorie clasa a XII-a, Editura Corint, Bucureşti,2008, p. 1066 Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 34

2

La 6 februarie 1990, FSN s-a transformat în partid politic şi a fost contestat vehement de

PNL şi PNŢCD, membrii săi fiind foşti lideri comunişti, puternic îndoctrinaţi şi poate nu

suficient de pregătiţi să democratizeze România. În ciuda acestui fapt, la 20 mai 1990 alegerile

parlamentare şi prezidenţiale s-au încheiat cu Victoria FSN (66%), şi Ion Iliescu (85%).

Avantajele instituţionale de care se bucura FSN au dus la obţinerea celei mai mari majorităţi pe

care a câştigat-o vreunul dintre partidele de guvernământ din estul Europei. Victoria unui partid

format în mare parte din “foşti” care aveau o educaţie politică şi experienţă administrativă

formate în era comunistă a demonstrat faptul că marea majoritate a românilor prferau mai de

grabă continuitatea decât schimbarea.7 “Câştigătorii alegerilor au învins totuşi o opoziţie slabă:

pe de-o parte oponenţii recenţi ai lui Ceauşescu, intelectuali formaţi în regimul comunist, fără un

proiect politic, o ideologie clară sau obiective limpezi, şi pe de alta foştii membri ai partidelor

istorice, supravieţuitori ai regimului.”8 Chiar dacă o parte din România era sceptică cu privire la

FSN, se poate considera că Ion Iliescu ştia cel mai bine cât de delicată era situaţia României şi

lui i-a fost încredinţată misiunea de a da startul tranziţiei ţării către o democraţie liberală şi o

economie de piaţă. “El a demonstrat nu numai autoritate, ci şi încredere în sine, bucurându-se de

un important sprijin din partea populaţiei, a cărei dorinţă era de a avea o viaţă paşnică şi

îmbelşugată, lipsită de conflicte. Or, Ion Iliescu era întocmai reprezentantul acestiu ideal

pământesc şi mediocru.”9 Totuşi, după aflarea rezultatelor, capitala a cunoscut şi evenimente

violente, ca urmare a atacării de către manifestanţi a Televiziunii şi Ministerului de Interne. Mai

mult decât atât, la 15-18 iunie 1990, a avut loc riposta minerilor din Valea Jiului care au devastat

sediile PNL, PNŢCD şi au molestat cetăţenii din Piaţa Universităţii. 10 Se poate afirma că, în

fond, nu doar caracterul său moderat, ferm, de “bun” activist l-au transformat pe Iliescu în cea

mai populară figură politică din România de după 1989, ci preferinţa românilor pentru liderii

comunişti în pofida celor actuali consideraţi inferiori din toate punctele de vedere. 11 Astfel, în

România, tranziţia de la comunism la democraţie a fost caracterizată în principal prin lipsa unei

rupturi decisive cu trecutul, în ciuda celei mai violente schimbări de regim.

7 Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti, Editura All Educaţional, 1999, p. 1598 Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 399 Ibidem., p. 12210 Ioan Scurtu, Manual Istorie clasa XII-a, Bucureşti, Editura Economică, 2008, p. 10211 Zoe Petre, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Corint, 2008, p. 106

3

Unul din momentele fundamentale ale existenţei oricărui stat de drept îl reprezintă

adoptarea Legii Fundamentale. Astfel, la 21 noiembrie 1991, Parlamentul adoptă Constituţia, iar

la 8 decembrie 1991, poporul o aprobă prin referendum(un alt element defitoriu pentru tranziţia

către democraţie, poprului recunoscându-i-se dreptul de a-şi decide soarta), fiind votată de 77%

dintre participanţi. Printre prevederile noii Constituţii, semnificative pentru analiza din această

lucrare, ar fi: garantarea separaţiei puterilor în stat; autorităţile publice ale statul român vor fi

parlamentul, preşedintele, guvernul, administraţia publică şi autoritatea judecătorească;

pluripartidismul. Ca orice Constituţie democratică, aceasta stabilea drepturile şi libertăţile

fundamentale, precum: libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la libera circulaţie, în

ţară şi în străinătate, libertatea gândirii, opiniilor şi credinţelor religioase, dreptul persoanei de a

avea acces la orice informaţie de interes public, dreptul de vot, dreptul de a fi ales în Parlamentul

European.12

Se poate afirma că toate aceste valori, împreună cu un sistem pluripartidist corespund

unui stat democratic. Pe de-o parte, aceste valori se bazează pe demnitatea omului, libera

dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic. Statul de drept are menirea de

a garanta, în prezent şi în viitor, interesele fundamentale ale ţării, coeziunea şi independenţa

statală, justiţia, democraţia. Pe de altă parte, pluripartidismul asigură libertatea de opţiune,

egalitatea şanselor, dar şi libertatea de iniţiativă.

GUVERNE POSTDECEMBRISTE

Principalele probleme cu care s-au confruntat guvernele de după 1990 au fost cele legate

de democratizarea reală a societăţii, restructurarea economiei şi crearea economiei de piaţă.

După alegerile din mai 1990 guvernul condus de Petre Roman a insistat de restructurarea

şi privatizarea industriei, pe reforme care să favorizeze trecerea la economia de piaţă,

liberalizarea preţurilor etc. După mineriada din septembrie 1991, premierul Petre Roman a fost

înlocuit cu Teodor Stolojan. Rezultă, deci, o tranziţie politică marcată de conflicte între guvern şi

opziţie şi o nouă revoltă, de data aceasta a minerilor, prin care a fost înlăturat primul ministru. 13

12 Felicia Adăscăliţei, Liviu Lazăr, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Corvin, 2007, p.14513 Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti, Editura All Educaţional, 1999, p. 159

4

Coabitarea dintre preşedintele Iliescu şi premierul Roman nu a funcţionat, ceea ce a dus la

destrămarea FSN şi la apariţia unui nou partid Frontul Democrat de Salvare Naţională(FDSN).

Renunţând însă la candidatura lui Iliescu pentru preşedinţie şi evaluând greşit popularitatea lui,

FSN nu a reuşit să păstreze electoratul partidului.14 Astfel, la alegerile parlamentare din

septembrie 1992, victorios a ieşit FDSN, iar Ion Iliescu a câştigat din nou preşedinţia cu 61% din

voturi. FDSN îşi va schimba ulterior numele în Partidul Democraţiei Sociale din România

(PDSR-1993), gruparea Petre Roman FSN se va uni cu Partidul Democrat, iar din 1995 va

deveni USD datorită fuziunii cu PSD. Noul guvern condus de Nicolae Văcăroiu a adoptat o serie

de legi care au pus bazele noii economii: legea fondului funciar (restabilea dreptul la proprietate

al ţărănimii), legea privatizării etc.

Cea de-a doua forţă politică conturată în această perioadă a fost Convenţia Democrată

(PNŢCD+PNL+PSD+UDMR ), care a reunit forţe politice de dreapta, între care PNŢCD, PNL,

ulterior PD etc. Se poate afirma că constituirea opoziţiei a fost dificilă. Pe de-o parte, „partidele

istorice” au acţionat separat, iar pe de altă parte a existat o reacţie de respingere din partea

populaţiei, care îţi formase o imagine negativă despre aceste partide. S-au vehiculat lozinci

precum „vin moşierii”, „nu ne vindem ţara!”- aluzie la retrocedarea proprietăţilor funciare şi la

procesul de privatizare cu ajutorul investitorilor străini. Printr-o crtică dură la adresa guvernării

PDSR, acuzată ca fiind „neocomunistă”, dar şi printr-un program electoral care răspundea

speranţelor şi aşteptărilor poporului confruntat cu problemele tranziţiei, Convenţia Democrată a

obţinut la alegerile din 1996 un număr semnificativ de voturi împreună cu PD şi UDMR, cu care

au şi format guvernul. Alegerile prezidenţiale au fost câştigade de Emil Constaninescu cu 54%

din voturi.15 Astfel s-a realizat prin alegeri o schimbare paşnică a puterii politice, România bifând

totodată o altă caracteristică a statului democratic, alternanţa la guvernare. Acesta a fost

momentul în care lupta pentru putere dintre partidele ce îşi aveau rădăcinile în trecutul comunist

şi partidele care încearcă să înlăture influenţa comunistă din viaţa politică şi din instituţii a fost

14 Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 5315 Ioan Scurtu, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Gimnasium, 2007, p.105

5

câştigată de cei din urmă.16 Totodată, alternanţa la guvernare a însemnat şi „dezvolatrea unui

tipar stabil de interacţiuni între eleitele politice concurente, dar şi între aceste elite şi alegători.”17

Venită pe un val de speranţe, guvernarea CDR a demarat programe de privatizări şi a

iniţiat reforme în învăţământ şi în administraţia publică. Lipsa de coeziune a partenerilor de

coaliţie a condus la mai multe schimbări de prim-miniştri-Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur

Isărescu.18 Liderul PNL-Valeriu Stoica- considera că victoria CDR din 1996 a fost „o surpriză

chiar pentru alianţa CDR”, şi că „PNŢCD a pedalat prea mult spre aspectul neocomunist al

PDSR” . Astfel „în anul 2000 şansa CDR era politica liberală şi nu cea ţărănistă”, considerând că

“premierii Convenţiei Democrate nu au avut doctrine clare de dreapta, ci doar ambiţii de

putere.”19 Victoria partidelor anticomuniste a fost prea târzie şi incompletă pentru a schimba în

mod radical direcţia şi ritmul tranziţiei imprimate de partidele postcomuniste. Anticomuniştii nu

au câştigat o majoriate absolută şi au trebuit să se alieze cu un partid postcomunist, PD, lipsindu-

le atât experienţa la guvernare cât şi oamenii suficient pregătiţi să înlocuiască puterile

supravieţuitoare ale comunismului.20 Ele aveau “o experienţă democratică mult prea redusă

pentru a dezvolta partide puternice.”21 Totuşi, a fost nevoie de patru ani de guvernare coruptă şi

incompetentă a FDSN şi a aliaţilor săi pentru ca majoritatea românilor să fie pregătiţi să accepte

o viaţă fără Iliescu în fruntea statului.22

Ca aspecte positive ale guvernării CDR sunt de menţionat Tratatul cu Ucraina din 1997 şi

începerea tratativelor de aderare la Uniunea Europeană (februarie 2000).

În noiembrie 2000, alegerile parlamentare au fost câştigate de PDSR cu 36% din voturi,

iar Ion Iliescu a obţinut ultimul său mandat de preşedinte. În timpul guvernului condus de Adrian

16 Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti, Editura All Educaţional, 1999, p. 32517 Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien(coord.), traducere de Magda Muntean, Aurelian Muntean, Cum se consolidează democraţia, Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p. 12618 Ioan Scurtu, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Gimnasium, 2007, p.10519 Valeriu Stoica, Provocări Liberale, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p.920 Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, pp. 59-6021Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien(coord.), traducere de Magda Muntean, Aurelian Muntean, Cum se consolidează democraţia, Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p. 13422 Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti, Editura All Educaţional, 1999, p. 161

6

Năstase, economia a cunoscut o redresare, s-a realizat integrarea în NATO (2004) şi s-au încheiat

negocierile cu UE.

În noiembrie 2004 a avut loc cea mai echilibrată campanie electorală, câştigată de Alianţa

DA (PNL+PD, ulterior + UNMD+PUR). Preşedinte a fost ales Traian Băsescu şi premier Călin

Popescu Tăriceanu. În timpul acestei guvernări, la 1 ianuarie 2007, România aderă la UE, un pas

înainte pe calea democratizării. Din 2008, premier a fost Emil Boc (PDL), în timpul guvernării

căruia au fost făcute brusc schimbări radicale, precum ridicarea TVA la 24% sau scăderea

salariilor profesorilor cu 25%.23 Populaţia era revoltată, însă a primit ceea ce a cerut, pâine şi

circ. Alegerile parlamentare din 2012 au fost câştigade de USL (PSD+PNL) şi premier a devenit

Victor Ponta. Din noiembrie 2014, noul preşedinte al României este Klaus Iohannis.

Este important de menţionat faptul că România, ca şi alte state est-europene a considerat

că tranziţia postcomunistă este mai de grabă treaba Occidentului decât a noastră. Începutul a fost

frumos. Ajutoarele primite prin programele PHARE sau TACIS, creditele primite de la FMI şi

Banca Mondială, păreau să arate că Vestul îşi lua foarte în serios rolul de integrator al estului.

Însă, în momentul în care Occidentul se va retrage din Europa de est (cel puţin la nivel

economic), noul obiectiv era ca estul să supravieţuiască cum poate. Deci, fiecare ţară

excomunistă va ajunge acolo unde trebuie prin propriile forţe.24 În consecinţă, de-a lungul celor

25 de ani care au trecut de la căderea comunismului, partidele care s-au aflat la guvernare, dar şi

preşedinţii pe care i-a ales România, au încercat să dovedească, deşi mai mult cu vorbe decât

prin fapte, că modalităţile lor sunt cele mai potrivite pentru a facilita tranziţia ţării (sub toate

aspectele sale, social, politic, economic) către democraţia revendicată cu sânge în acel decembrie

1989. Însă, interesele personale au cântărit mai mult decât intersele cetăţenilor pentru fiecare ales

în parte, astfel că dificultăţile economice, pierderea locurilor de muncă, scăderea nivelului de

trai, incertitudinile legate de viaţa de zi cu zi au fost asociate cu o scădere a încrederii în noile

instituţii democratice şi în actorii politici.

Rămâne totuşi o serie de întrebări ale căror răspunsuri le va scoate la lumină doar trecerea

timpului: De ce atâta traseism politic? De ce neîncrederea tot mai mare în partidele politice şi în

23 Ioan Scurtu, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Economică, 2007, p.10424 Vladimir Pasti, România în tranziţie-căderea în viitor, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, p.10

7

liderii politici, de ce atâta corupţie? De ce interesele persoanle ale conducerii primează în faţa

intereselor ţării? Este tranziţia către democraţie încheiată în România?

În concluzie, se poate afirma că după Revoluţia din 1989, România a renăscut şi a

încercat să revină treptat la un regim democratic fundamentat pe Constituţia din 1991. Acest fapt

s-a dovedit a fi un proces dificil, marcat de crize, decalaje de dezvoltare şi tensiuni. Însă,

pornind de la teza că tranziţia este “finisabilă o dată ce anumite obiective ale transformării au

fost atinse“25, cazul României este unul în care, cel puţin din punct de vedere politic, procesul de

tranziţie către democraţie s-a încheiat.

Tranziţia postcomunistă este procesul prin care instituţiile formale ale regimului comunist

sunt înlocuite cu alte instituţii formale, cu noi dogme şi norme oficiale, care sunt cele ale

democraţiei liberale şi ale economiei de piaţă. Aceasta nu implică o lichidare toatală a moştenirii

comuniste, lucru cu neputinţă de realizat în 10 sau 15 ani.26 Linz şi Stepan definesc democraţiile

consolidate drept acele democraţii în care niciun actor politic important nu mai contestă regulile

principale ale jocului( the only game in town-democracy), adică alegerile democratice.27Astfel, la

25 de ani de la căderea comunismului România este o democraţie consolidată (conform acestei

definiţii), iar tranziţia ei s-a încheiat din punct de vedere politic, chiar dacă a fost una lungă şi

dureroasă. Astfel, “regulile formale ale democraţiei, prin impactul lor asupra sistemelor de

partid, afectează atât acceptarea noilor regimuri, cât şi guvernabilitatea sistemului.”28 Reforma

instituţională continuă şi astăzi, după integrarea în UE, paşi importanţi pe drumul democraţiei

fiind necesari de parcurs, pentru ca “marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca

efectiv şi probabil cel mai talentat din Europa răsăriteană, să îşi asigure acea poziţie onorbilă pe

care nu a fost încă în stare să o atingă.”29

Bibliografie25 Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 20926Ibidem., p. 21027 Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien(coord.), traducere de Magda Muntean, Aurelian Muntean, Cum se consolidează democraţia, Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p.52 28 Ibidem., p. 10029 Vasile Boari, Natalia Vlas, Radu Murea, România după douăzeci de ani, Volumul I, Bucureşti, Editura Institutului European, 2010, pp. 243-244

8

A. Corpus de texte:

ADĂSCĂLIŢEI, Felicia; LAZĂR, Liviu: Manual Istorie clasa a XII-a, , Editura Corvin,

Bucureşti, 2007

BARNEA, Alexandru; PALADE, Eugen; MANEA Vasile Aurel: Manual Istorie clasa a XII-a,

Editura Corint, Bucureşti, 2007

BOARI, Vasile; VLAS, Natalia; MUREA, Radu: România după douăzeci de ani, Volumul I,

Editura Institutului European, Bucureşti, 2010

DIAMOND, Larry; PLATTNER, Marc F.; CHU, Yun-han; TIEN, Hung-mao (coord.), traducere

de Magda Muntean, Aurelian Muntean: Cum se consolidează democraţia, Editura Polirom,

Bucureşti, 2004

GALLAGHER, Tom, traducere de Simona Ceauşu: Democraţie şi naţionalism în

România.1989-1998, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1999

PASTI, Vladimir: România în tranziţie-căderea în viitor , Editura Nemira, Bucureşti, 1995

PETRE, Zoe: Manual Istorie clasa a XII-a, Editura Corint, Bucureşti,2008,

PIPPIDI, Mungiu Alina: Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2002

SCURTU, Ioan: Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Economică, 2007

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE LITERE

Departamentul de Studii Culturale

9

ROMÂNIA DE LA COMUNISM LA DEMOCRAŢIE– STUDIU DE CAZ:EVOLUŢIA PARTIDELOR POLITICE ŞI A

GUVERNĂRILOR DIN 1989 PÂNĂ ASTĂZI–

Coordonator,Lect. univ. dr. Miroslav Taşcu-Stavre

Studentă, ISPAS SIMONA MARIA

Studii Europene Anul II-grupa 2

BucureştiIanuarie 2015

10