sergiu nicolaescu a fost răsfăţatul cinematografiei româneşti din comunism

7/25/2019 SErgiu Nicolaescu a Fost Răsfăţatul Cinematografiei Româneşti Din Comunism

http://slidepdf.com/reader/full/sergiu-nicolaescu-a-fost-rasfatatul-cinematografiei-romanesti-din-comunism 1/33

ergiu Nicolaescu a fost răsfăţatul cinematografiei româneşti din comunism. A fostun alintat al Revoluţiei, în care s-a implicat ca şi când s-ar fi aflat pe un platou defilmare. În România postdecembristă, a reuşit să-şi construiască un titlu de gloriedin cariera sa susţinută prin compromisuri şi intoxicări ideologice. A fost unsupravieţuitor.

Pe 9 noiembrie 1989, Sergiu Nicolaescu era în Berlin, în faţa porţii Brandenburg.Plecase în Germania să facă un film, iar acum se vedea martorul căderii ZiduluiBerlinului, cel mai cunoscut simbol al Războiului Rece şi al divizării Europei. Erachiar în grupul primilor demonstranţi care au fisurat frontiera internă a Germaniei.Memorabil moment. De ţinut minte.

După câteva zile, Nicolaescu arată că învăţase lecţia Berlinului: e în birou la VasileMilea, ministrul Apărării, să negocieze pentru alţi militari figuranţi care ar fi urmat

să fie distribuiţi în „Coroana de foc“, alt film. „Cu unitatea militară pe care am săţi-o dau poţi să cucereşti Bucureştiul în două ore“, i-ar fi spus Milea lângă geam, curadio-ul pornit, la un whisky. Cei doi fuseseră colegi în ’47, la Şcoala de Ofiţeri deMarină, dar timpul îi despărţise, aleseseră cariere diferite. La fel se întâmplase şi cuun alt coleg, Victor Athanasie Stănculescu. În fine, se pare că Milea îi spune lui

Nicolaescu despre o unitate militară din Prahova, comandată de Ion Nicolescu.Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“.



Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi ValiIvan

„Vrei să ajungi ministru?“ În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, Nicolaescu erala Ploieşti, la UM 01065, la căpitanul Nicolescu. Era încă întuneric, nu răsărisesoarele. „Domnule căpitan, vrei să ajungi ministru?“, îl întreabă regizorul şi-i ceredouă TAB-uri înarmate, cu care să secere deodată balconul CC, unde urma să seorganizeze ultimul miting comunist oficial. Ca-n filme. Militarul îl refuză, dar tot îidă o puşcă cu lunetă şi grenade de exerciţiu (care nu rănesc, dar produc un zgomot

puternic). În aceeaşi dimineaţă, Nicolaescu se întoarce în Capitală, via Buftea, deunde ia câteva staţii emisie-recepţie. Pe la 10.00, ajunge în Piaţa Palatului. Se mişcăfără probleme printre cordoanele forţelor de ordine şi plasează o bobină magnetică



pe dispozitivul tronsonului principal al cablurilor de transmisie a sunetului în piaţă.Sergiu Nicolaescu spune că el e responsabil pentru bruiajul din piaţă care a generatzgomotul asurzitor. Şi tot el ar fi detonat şi grenadele. Exploziile i-au întreruptdiscursul lui Ceauşescu, oamenii s-au speriat, au fugit, au început să strige şi aşa aînceput Revoluţia în Bucureşti. Evenimentele sunt reconstituite pe baza mărturiilorfostului cineast, adesea reinterpretate în autobiografii şi interviuri. Aparte de oricemistificări conjuncturale, însă, un lucru e sigur: Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre

personajele principale ale Revoluţiei, nefiresc de instruit şi de scrupulos, deautoritar şi de stăpân pe sine în momentele tensionate din decembrie ’89. Oricum,

pentru Sergiu Nicolaescu, Revoluţia a rămas cel mai important reper biografic.Regizorul a scris câteva cărţi cu acest subiect: „Un senator acuză“, „Cartearevoluţiei române decembrie ’89“, „Lupta pentru putere. Decembrie 1989“,„Revoluţie. Începutul adevărului“ şi „Mămăliga a explodat“. Citiţi şi: Dumitru

Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului

personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare aformulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu carecenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.

Dimineaţa, înainte de Revoluţie Generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan, fostul şefde cabinet al ultimului şef al Securităţii, Iulian Vlad, spune că, în dimineaţa zilei de22 decembrie 1989, la ora 06.30, Sergiu Niccolaescu se afla într -un soi de cercetarea zonelor din Pieţele Romană, Universităţii şi Unirii din Bucureşti. Înştiinţat deacţiunea regizorului, Vlad ar fi răspuns enigmatic: „Da, orice comandant înainte de

bătălie recunoaşte terenul“. Câteva ore mai târziu, după fuga dictatorului cu

elicopterul de pe clădirea Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român(PCR), Nicolaescu este tot în Piaţa Romană, de data asta luat pe sus de militariicar e se retrăgeau în unităţi, la ordinul lui Stănculescu, noul ministru al Apărării, pusîn funcţie după sinuciderea lui Vasile Milea. Nicolaescu îi roagă pe militari să-l lase

şi pe el la Televiziune, iar militarii încuviinţează cu entuziasmul unui şofer de taxi.Din coloană se desprind trei TAB-uri pentru acest scurt ocol. Pe unul dintre TAB-

uri se aflau binecunoscuţii Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. „Eu am fost pe primulTAB, iar ei erau pe al treilea. Numai că eu am oprit TAB-ul la mine acasă ca să-mi

pun cravata. Eu am ieşit pe post cu cravată“, îşi va aminti Sergiu Nicolaescu. Nici

cravata aceasta nu e întâmplătoare: regizorul spune că acesta a fost motivul pentrucare a fost confundat de unii jurnalişti străini cu Corneliu Mănescu şi, astfel, în presa străină a apărut informaţia potrivit căreia fostul ministru de Externe ar fi preluat puterea.

„Un milion de români să fie aici!“ În fine, odată ajuns la Televiziune, Nicolaescuintră în Studioul 4, de unde aduce un omagiu eroismului şi sacrificiuluitimişorenilor şi face un apel către Armată şi către Ministerul de Interne, cerând săfie alături de popor. Imaginea asta a rămas bine întipărită în memoriaromânilor: „Fac apel în primul rând la muncitorime. Rog muncitorii din

fabrici să întrerupă lucrul. Dacă nu întrerupeţi lucrul imediat, dacă nu veniţiaici, în fosta piaţă Stalin, dacă nu veniţi aici, la Televiziune, să vă alăturaţi



nouă, să ştiţi că ceea ce vedeţi acum ar rămâne un foc de paie. Şi eu nu vreau

să rămână un foc de paie. Vreau să veniţi aici milioane. Bucureştiul are douămilioane... un milion să fie aici! Vă rog mult!... Veniţi în stradă români! Veniţiaici la Televiziune“, spune Nicolaescu.

Nicolaescu spune că, totuşi, nu-i plăcea compania din Studioul 4. Iar „actoruluisâsâit, cu nasul lung“, îi găsea numai defecte, de-aia nici nu-l distribuise în filmelesale. Astfel, susţine regizorul, aflat în căutarea unui „lider adevărat“, l-ar fi trimis

pe Mihai Bujor să-l preia cu maşina de-acasă pe Ion Iliescu, mai priceput şi adecvatmomentului. La ora 14.35, Ion Iliescu intră în Televiziune. Ştia care e situaţia însediul TVR, se interesase prin telefon cu o oră înainte, arată istoricul ConstantinCorneanu în volumul „Victorie însângerată. Decembrie 1989“. Citiţi şi: Adrian

Păunescu putea să rămână disident şi în cele mai rafinate parade de servilism în faţalui Ceauşescu. Era, paradoxal, cel mai puternic comunist român antisistem. N-avea

funcţii, dar domina. Ştia să fie, simultan, portavocea ceauşismului şi a libertăţii. Nimeni n-a putut presimţi de unde vine şi ce aduce de fapt magnetismul irezistibilal lui Adrian Păunescu. Era un iluzionist absolut.

„Pierdem Revoluţia!“ În haosul de pe holurile Televiziunii, lumea aproape cătrecuse cu vederea anunţul crainicului Petre Popescu. „Comandantul Nicolescu din

Ploieşti este imperios rugat să se îndrepte spre Bucureşti, cu ostaşii săi, şi să pună brasarde tricolore la mână“. Se întâmpla pe la ora 14.00. E anunţul care oferă maimult sens întrebării: „Căpitane, vrei să fii ministru?“. Pentru asta-l pregătise

Nicolaescu pe căpitan. Peste câteva minute, militarul primeşte telefon: „N-ai

plecat? N-ai auzit anunţul de la televizor? Pierdem Revoluţia. Vezi că aflu când pleci şi te aştept la Săftica“. Era Nicolaescu. Dar Nicolescu nu poate pleca dinunitate fără aprobarea superiorilor, mai ales că noul ministru al Apărării îi ţinea pesoldaţi sub consemn în cazărmi. Ordinul de mobilizare va veni la ora 21.15, când

pe străzile din Capitală începuseră să se audă focuri de armă şi cuvântul „terorişti“.Vom reveni.



De ce îi dă un cot lui Iliescu Dupăcâteva discursuri televizate, mai coerente sau mai puţin pregătite din avans, grupulrestrâns de emanaţi ai Revoluţiei pleacă spre ministerul lui Stănculescu, unde ajungla ora 16.00. Nicolaescu însă se întoarce în sediul CC, unde Ilie Verdeţ şiConstantin Dăscălescu, doi dintre oamenii de bază ai dictatorului NicolaeCeauşescu în anii ’70 şi ’80, îşi încropeau guverne. Se pare că din „guvernulVerdeţ“ ar fi făcut parte şi Iliescu. Până la 17.00, Iliescu ajunge şi el la CC. Urcă în

balcon şi vrea să vorbească mulţimii. Începe în stilul său caracteristic: „Dragitovarăşi“. Mulţimea îi răspunde: „Fără comunişti!“. Nicolaescu îi dă un cottovărăşesc lui Iliescu, preia microfonul şi linişteşte revoluţionarii cu acestevorbe: „Sunt eu, Sergiu Nicolaescu!“. Acum, Iliescu le poate vorbi. La puţin timpdupă intervenţiile „emanaţilor“, încep să se-audă focuri de armă. Nicolaescu e dinnou operativ: îi dispersează pe cei refugiaţi în sediul CC cu aceste cuvinte: „Fugiţi,

că sediul e minat“. Cu vorbele acestea, cineastul reuşeşte, indirect, să facă selecţiade cadre a grupului revoluţionarilor. Astfel, la 18.30, se vor refugia în sediulTeleviziunii doar o parte dintre cei care vorbiseră de la balconul CC. La ora 23.25,Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale va fi citită de către Ion Iliescuîn direct. Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şiglume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-auumor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Cei cinci morţi Din Prahova, căpitanul Ion Nicolescu pornise deja spre Capitală cuo coloană de TAB-uri, tancuri şi maşini blindate de 9 kilometri. În total, 1.400 de

militari în termen şi 214 cadre, potrivit comandantului. În comuna Săftica, pe DN1,aştepta Sergiu Nicolaescu. „Dacă veneai când te-am chemat eu, te făceam ministrulApărării“, îi zice regizorul. Ministrul era acum Nicolae Militaru. Cei doirevoluţionari cu nume paronimice sunt însă martorii implicaţi ai unui tragiceveniment în urma căruia au murit cinci oameni: la podul Otopeni, militarii au

deschis focul către patru maşini Dacia care veneau dinspre Bucureşti.

Cu autoritatea sa de regizor naţional şi cu îndrăzneala celui care-şi cunoaşte exactsarcinile, Sergiu Nicolaescu a continuat să împartă ordine şi misiuni în sediul TVR.Ca o ironie a istoriei, după toate momentele în care reuşise să-şi păstreze sângelerece, după tot haosul şi toate zbaterile pentru a câştiga şi păstra puterea, Sergiu



Nicolaescu a fost cel care a montat filmarea cu execuţia Ceauşeştilor, aflaţi într -ogarnizoană din Târgovişte.



Când va pleca Sergiu Nicolaescu?

Sergiu Nicolaescu a fost omul însărcinat de Parlamentul României, în anul 1990, sădezlege misterele Revoluţiei. Regizorul a condus Comisia Senatorială „Decembrie1989“ în perioada 1990-1992, iar în următorii patru ani a rămas vicepreşedinteleforului. A avut la dispoziţie resurse uriaşe pentru a elucida poate cea mai apăsătoareenigmă a istoriei contemporane. Până în prezent, Dosarul Revoluţiei nu a ajuns pemasa niciunui judecător. În schimb, Sergiu Nicolaescu a susţinut mereu că ştie

precis să răspundă la această întrebare-cheie: „Cine-a tras în noi“. A făcut-o în presă şi în cărţile sale. Şi încă un lucru a omis să spună: cine-a tras în cei cincioameni care se aventuraseră în afara Bucureştiului în timpul Revoluţiei? NiciRapoartele Comisiei Senatoriale, nici volumele sale nu oferă un răspuns.

Totuşi, pe Sergiu Nicolaescu nu l-a împiedicat nimic să-şi facă un titlu de glorie din

participarea sa la Revoluţie. Când reporterii tineri îi chestionau acţiunile, îi repezeamimând un aer părintesc: „Nu te băga, copile, în aşa ceva! Nu te cunosc, dar ăsta esfatul pe care ţi-l dau. Ţine-l minte!“. În 2004, cineastul a fost numit de către IonIliescu membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române, coordonatde fostul preşedinte.



Senator timp de 12 ani



De fapt, Sergiu Nicolaescu a fost un personaj aproape ubicuu în viaţa publică dinRomânia. Până în 2012, a obţinut 6 mandate de senator, candidând din partea FSN,PDSR şi PSD. Românii au trecut cu vederea urâtul din biografia sa, i-au uitat

compromisurile din trecut şi l-au votat. Ca şi în cazurile lui Corneliu Vadim Tudorşi Adrian Păunescu, nostalgia a fost cea care a tranşat dilema României

postcomuniste: ce se întâmplă cu personajele sale amestecate, care au făcut



compromisuri serioase, dar care au rămas charismatice. În anii ’90 şi, oricât derevoltător ar fi, încă şi în anii 2000, învăţătorii şi profesorii organizau excursii lacinematograf, pentru a-i educa pe cei mici cu „Mihai Viteazul“ şi cu „Dacii“. IarSergiu Nicolaescu a profitat perfect de nedumeririle României postcomuniste

pentru a-şi continua proiectele cinematografice şi pentru a-şi împodobi propriastatuie, la construcţia căreia a lucrat, parcă, dintotdeauna. Adesea, filmele sale şi-au

găsit din nou utilitatea socială. De pildă, în 1994, Nicolaescu a lansat „Oglinda.Începutul adevărului“, o pledoarie deschisă în favoarea controversatului mareşalIon Antonescu şi împotriva regelui Mihai. Criticii de film spun că valoarea

peliculei de două serii este una pur propagandistică, iar contextul oferă şi oexplicaţie: preşedintele Ion Iliescu îl percepea drept un potenţial rival pe regeleMihai, drept care-l trata cu ostilitate. Oricum, Sergiu Nicolaescu a continuat să fieregizor, scenarist şi actor, iar ideile sale patriotarde şi naţionaliste şi-au găsit mereuun public fidel în România. În plus, filmele sale au găsit mereu finanţare din partea

statului, adesea în defavoarea proiectelor depuse de cineaştii tineri, faţă de care Nicolaescu s-a plasat în război.

Citiţi şi: Mai întâi, Corneliu Vadim Tudor a fost poetul de curte al cupluluiCeauşescu. După Revoluţie, a devenit un maestru al insultei şi un prea înzestrat

promotor al urii şi al intoleranţei. Aceasta este biografia celui mai veninos om politic din istoria postdecembristă aRomâniei.



Eroul propriei măreţii



Sergiu Nicolaescu nu şi-a reevaluat niciodată trecutul. S-a mândrit deopotrivă cucertificatul de revoluţionar şi cu producţiile sale girate de comunişti. N-a fostniciodată incomodat de astfel de paradoxuri din biografia sa. Prefera să le respingăcu o tr ufie insultătoare pentru cei care n-au învăţat istorie din filmelelui.

Pentru cei care, de fapt, n-au învăţat nimic din filmele lui. FOTO: Secvenţe dinultimul său film, Lupul (2013)

Totuşi, românii l-au iubit pe Sergiu Nicolaescu. L-au iubit ca pe un erou care leamintea de tinereţile lor gri şi care le oferea suficiente argumente pentru propriamăreţie. Scenele regizate de el au intrat în folclorul urban, iar replicile şi

personajele sale au devenit parte din identitatea colectivă. Există mai mulţi români

care cunosc replica „Un fleac, m-au ciuruit“ decât cei care, într -adevăr, au văzutfilmul „Cu mâinile curate“. Sergiu Nicolaescu a primit mai multe premii pentru



întreaga carieră. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“, în gradde Cavaler. A fost făcut cetăţean de onoare al municipiului Târgu-Jiu, iarcinematograful din localitate i-a împrumutat numele. Românii s-au identificat cu

Sergiu Nicolaescu deşi n-aveau niciun motiv s-o facă. Era suma tuturor calităţilor pe care mulţi nu le-au avut în comunism. Pe 3 ianuarie 2013, regizorul a închisochii pentru ultima oară. A fost ultimul film la care participa şi, poate , cel mai

autentic dintre toate. Pe străzile din Capitală, în ziare şi pe ecranele televizoarelor,spectacolul funest a durat zile întregi. Oamenii îşi exprimau regretul pentrudispariţia cineastului, dar, mai ales, îşi deplângeau propria măreţie, pe care Sergiu

Nicolaescu o închipuise pentru ei în atâtea filme. Atât de mult şi-au dorit să serecunoască în personalitatea fostului cineast, încât au crezut că li se cuvine să seîmpotrivească public incinerării sale, preferată de familie. Preferau o înhumarecreştinească, erau siguri că aşa şi-ar fi dorit Nicolaescu, doar le semăna perfect. Daraceşti oameni nu l-au pierdut niciodată pe marele cineast. Sergiu Nicolaescu n-a

plecat, de fapt, niciodată. A rămas, precum titlul unui film pe care l-a regizat în2008, un supravieţuitor. Şi va pleca doar odată cu generaţia aceasta care îl iubeştenecondiţionat. Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni careau urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultatela fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost ominciună. În 2013, Sergiu Nicolaescu a avut funeralii naţionale, la care a participat



şi Ion Iliescu



Termenul exact al acestor filme, îmi pare rău că-l pronunţ aici, este «sexi». Sergiu

Nicolaescu, la 23 mai 1968, în faţa Comisiei Ideologice a CC al PCR.

„Poate Mihai Viteazul să iubească sau nu?“

Sergiu Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930, la Târgu Jiu, într -o familie dearomâni. Numele său din certificatul de naştere e Nicola, după tatăl machedon dinIugoslavia. „Nu se ocupa de mine deloc, era mereu plecat, ca inspector -şef dedrumuri şi poduri în Transilvania şi Banat. Nu-mi aduc aminte să fi mâncatvreodată împreună cu tata“, povesteşte Sergiu Nicolaescu într -un interviu acordat în2011 revistei „Kamikaze“. În faţa reporterilor, cineastul îşi idealizează copilăriaadăugându-i, precum în filmele de mai târziu, o mulţime de scene neverosimile:

„Odată, când aveam 5 ani, Ford-ul nostru era pe butuci, m-am urcat în el şi, nu ştiucum, am reuşit să pornesc motorul. Am ajuns direct în Jiu. Tata s-a ocupat de mineîn ce priveşte maşinile. M-a învăţat să conduc. La 9 ani şofam. La 13 ani, am făcut8 din 3 pe un certificat privind vârsta şi am luat permisul de conducere, pemotociclete şi maşini. Motociclete conduceam de la opt ani. [...] Am trăit bine tottimpul, până când l-au arestat pe tata“. Se întâmpla pe 5 ianuarie 1947, când Sergiu

Nicolaescu era în şcoala militară.

A tras după nemţi în război Mama regizorului, născută Sevastiţa Cambrea, provenea dintr-o familie cu 4 copii: comisarul de poliţie Gheorghe Cambrea, arestat

în 1952 şi condamnat la 15 ani de puşcărie (n.r. – Nicolaescu spune că bărbatul i-afost model pentru personajul căpitanul Moldovan), Gela Cambrea, secretară a IuiIon Gheorghe Maurer în 1945, şi Nicolae Cambrea, comandantul Diviziei „TudorVladimirescu“, formată din foşti prizonieri de război în URSS, care au făcut pactulcu regimul comunist, încălcând astfel jurământul faţă de ţară şi rege. NicolaeCambrea este unul dintre militarii care au supus Armata Română în faţa

bolşevicilor din ţară: a fost făcut general de brigadă de Stalin şi a fost unul dintreapropiaţii Anei Pauker. Sergiu Nicolaescu susţine că, în septembrie ’44, a trăitasediul Timişoarei de lângă generalul roşu. Avea 14 ani şi spune că a tras şi el îndirecţia inamicului, dar nu ştie dacă a nimerit sau nu vreun neamţ.



Gazdă pentru Maurer şi Dej

D

upă absolvirea liceului, Nicolaescu s-a angajat muncitor pentru a-şi asigura dosarulde admitere la Universitatea Politehnică din Bucureşti, pe care-a absolvit-o în 1952.A lucrat la Uzina Mecanică Sadu, apoi a fost transferat la IOR, sectorul de

armament, serviciul tehnic, unde proiecta binocluri şi lunete pentru arme. În ’54, s -a angajat însă inginer la Studioul „Alexandru Sahia“. „La studio vedeam filmeamericane care nu erau pe piaţă. Maurer şi Gheorghiu-Dej



locuiau aproape şi veneau sâmbătă noapteaspre duminică să vadă filme, iar eu organizam treaba asta“, spunea Nicolaescureporterilor „Kamikaze“.

La început au fost „Dacii“ Ca director tehnic la „Sahia“, Nicolaescu şi-a cultivat

pasiunea pentru cinematografie. Mai întâi, construia aparate de filmat sub apă. „Laun moment dat, am deţinut chiar recordul Mării Negre la scufundări marine“, îşiaminteşte. Prima dată şi-a pus semnătura pe filmul „Scoicile n-au vorbit niciodată“,în calitate de operator, însă avea să cunoască succesul mulţi ani mai târziu, cufilmul „Memoria trandafirului“, cumpărat de Columbia Film, la Cannes, în 1964,cu 20.000 de dolari. Tranzacţia aceasta va fi rampa de lansare a lui Sergiu

Nicolaescu, al cărui succes îl va ridica şi în ochii occidentalilor, şi, mai ales, înochii liderilor comunişti români. Regizorul spune că ar fi cunoscut, în acest context,doi evrei români, Henry Deutschmeister şi Paul Heilmann, iar primul i-ar fi cerut săregizeze un film

românesc.



Acasă, în România, află de la Paul Cornea, directorul de la Buftea, că toate filmeleistorice cu teme importante erau deja programate pentru următorii cinci ani. Încincinalul cinematografic nu era inclus însă personajul colectiv „Dacii“, a cărui

premieră are loc la 31 mai 1967. Acesta e filmul care-i asigură lui Sergiu Nicolaescu o carieră fulminantă în comunism. Îl va ajuta şi relaţia personală cu IonGheorghe Maurer, dar mai ales faptul că va respecta întocmai canonul istoriograficdin epocă şi va face din producţiile sale vârful epopeii naţionale cinematografice,fetişizate până la absurd de Nicolae Ceauşescu. Nu era deloc constrâns de scenariul

scris de Titus Popovici, membru al CC. Filmul costase 20 de milioane de lei şi va fivăzut de 7 milioane de români. O investiţie. De fapt, ideea epopeii naţionale încinematografe, iniţiată cu filmul „Dacii“, a fost o reconsiderare: o lansase istoricul

Nicolae Iorga la începutul secolului, iar dovada este producţia „Războiul deindependenţă“, primul film de lungmetraj din acel proiect şi debutul colaborăriidintre studiourile cinematografice şi Armata Română, arată cercetătoarea Lavinia

Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“. Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic alRevoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 deminute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionari lor

din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul deconfortabil. Urmăriţi filmul documentar „Epopeea naţională cinematografică“,

realizat de istoricul Bogdan-Alexandru Jitea

Sergiu Nicolaescu este un caz şcoală despre cum se nasc prestigii în Româniacomunistă şi despre cum funcţionează canonul istoriografic. Filmele sale dincomunism sunt produsul compromisului cu puterea, au un caracter în principal

politic şi, sub pretextul promovării eroismului poporului român, legitimează artistic propaganda oficială. Istoria deserveşte discursul politic prin capacitatea de

legitimare specifică, iar filmul este o armă ideologică extrem de eficientă. Broşurile



de partid şi articolele din „Scânteia“ nu vor avea niciodată impactul unei poveşticredibile, mai ales dacă e vorba de miturile unei pretinse istorii naţionale.

Deocamdată, un singur exemplu: sintagma „cu mâinile curate“ este preluată din plenara CC al PCR din aprilie 1968, când Ceauşescu l-a reabilitat pe LucreţiuPătrăşcanu. „S-a pretins atunci de la tribună că trebuie să continuăm comunismulcu mâinile curate, nu cum o făcuse Dej, cu mâinile pline de sânge. Ceauşescu eraastfel înfăţişat ca liderul care avea mâinile curate“, explică istoricul Stelian Tănase.

De ce erau politice filmele? Istoricul Bogdan Alexandru Jitea, autorul

documentarului „Epopeea naţională cinematografică“, descrie, în articolul „Istorie, politică şi film în regimul comunist“, mecanismele politice care au făcut ca filmulde propagandă să monopolizeze producţia cinematografică românească. Epopeealui Ceauşescu e numită ca atare prima oară în mai 1965, într -un interviu pe care

scriitorul-ideolog Mihnea Gheorghiu, preşedinte al Consiliului Cinematografiei, îlacordă revistei americane „Variety“: „Avem în perspectivă realizarea unei serii defilme despre principalele aspecte ale vieţii din România de azi, precum şicompletarea ciclului de filme istorice, menite să înfăptuiască, până la sfârşitulacestui deceniu, o autentică epopee cinematografică naţională destinată educaţieitinerilor“. Tot Jitea arată că, la Congresul al IX-lea al PCR din iulie 1965, se

prefigurase şi tematica seriei de filme: „momentul formării poporului român,luptele conduse de marii voievozi, lupta eroică a clasei muncitoare şi a partiduluisău pentru eliberarea patriei şi a poporului, pentru socialism“, potrivit indicaţiilorCongresului. De altfel, trei ani mai târziu, la 23 mai 1968, Comisia ideologică a CC

al PCR prezintă, într -un raport, intenţia clară de a utiliza filmul istoric în sensuldifuzării tezelor ideologice ale naţional-comunismului. „De aici decurge principalasarcină a artei cinematografice, rolul ei deosebit de important în formarea omuluinou, constructor al socialismului şi comunismului, a omului chemat să făureascăsocietatea cea mai dreaptă, în care umanismul să se poată manifeesta din ce în cemai larg şi în forme tot mai desăvârşite. Filmul este o armă ideologică de o mareeficacitate, cu posibilităţi multiple de a sprijini politica partidului în toate acţiunilesale, legate de dezvoltarea multilaterală a societăţii noastre socialiste.

Şi discuţiile din şedinţa Comisiei ideologice, publicate în volumul lui CristianTudor Popescu, „Filmul surd în România mută“, sunt revelatorii. Astfel, în cadrulşedinţei, Ceauşescu propune un control ideologic mai ferm asupra producţiei şifinanţării. Sergiu Nicolaescu îi oferă soluţia comercială: filmele ar fi mai vandabiledacă ar conţine scene erotice. Redăm un dialog halucinant: „Termenul exact alacestor filme, îmi pare rău că-l pronunţ aici, este «sexi», adică filme în caresenzualitatea este prezentată într -un mod foarte deschis. [...] Trebuie să fac un filmde mare importanţă naţională, ca «Mihai Viteazul». În orice caz, am nevoie ca acest

om să iubească, să aibă nişte sentimente. Poate Mihai Viteazul să iubească saunu?“. George Macovescu: „Dacă scormonim aceste instincte, aceasta înseamnă că

ne ducem înapoi spre cavernă“. Nicolae Ceauşescu: „Şi eu sunt sensibil ca şidumneavoastră şi vreau să vă spun cum simt eu. Eu sunt de acord că Mihai



Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi! Să redăm şidragostea lui, dar, dacă aceasta n-a avut un caracter dominant în activitatea lui saudacă aceasta este mai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic“. Deşi nu reuşeştesă-i înduplece pe liderii comunişti cu erotismul lui Mihai Viteazul, Sergiu Nicolae-

scu obţine, totuşi, ceva: simplifică sistemul de aprobare a scenariilor, acuzând că 70de tovarăşi trebuie să citească un scenariu pentru ca acesta să fie aprobat.

Oricum, deciziile luate în această şedinţă vor fi întărite de întâlnirile succesive alecineaştilor cu liderul comunist, din martie 1971 şi aprilie 1974, ambele avându -l pe

Sergiu Nicolaescu ca personaj central, în calitatea sa de secretar al organizaţiei de partid a Asociaţiei Cineaştilor, arată Bogdan Alexandru Jitea. Astfel, sereorganizează din temelii cadrul instituţional al cinematografiei prin înfiinţareaCentraliei „Româniafilm“ şi a celor patru case de producţie. Începe producţiafilmelor de serie, pe baza planurilor tematice încropite în laboratoarele ideologice

ale regimului. Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică înînchisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi -a

încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiunicarcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi înPartidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

De ce nu l-a

jucat



Nicolaescu pe Mihai Viteazul În memoriile sale, Dumitru Popescu „Dumnezeu“scrie că Sergiu Nicolaescu şi-a dorit rolul principal din filmul „Mihai Viteazul“.

Nemulţumit de alegerea lui Amza Pellea, ar fi ameninţat cu reclamaţii la NicolaeCeauşescu însuşi. Între 1968 şi 1971, Dumitru Popescu a fost secretar alComitetului Central. „Mi-am adus, însă, aminte, de o şarjă similară, în care seangajase în urmă cu ani, întâmplător tocmai când fusesem adus la CC să preiaudomeniul lui Paul Niculescu-Mizil. Venise atunci într -un suflet Titus Popovici şi,uitând chiar să-mi ureze succes, se năpustise asupra mea, implorându-mă să nu-l las

pe Sergiu Nicolaescu să-şi adjudece rolul principal din Mihai Viteazul. [...] Eram

obişnuit să iau taurul de coarne şi m-am dus ţintă la Ceauşescu. […] Ceauşescu aizbucnit în râs, înainte de a duce eu la capăt relatarea cazului. De altfel, se vedea cănu-l iau pe nepregătite, că în mare e avizat. Râdea cu poftă, cum rar mi-a fost dat

să-l văd. «Nepotul lui Maurer», făcea el, aproape încântat. A scuturat apoi din cap:«Să-şi vadă de regie. Rolul să-l facă un actor»“. Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost

satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programatorice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. Învreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură,Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

Cum ne-a convins autorul

Od ată ideologizată, producţia cinematografică poate fi utilizată în scopul formăriiomului nou. Metoda lui Sergiu Nicolaescu a rămas, din acest punct de vedere, ceamai eficientă, pentru că regizorul a înţeles cum să traducă, pe înţelesul tuturor,discursul oficial al partidului – aceasta era marota Secţiei de Propagandă a CC.

Istoricul Adrian Cioflâncă spune, în articolul „Sergiu Nicolaescu, Mareşalul şilegionarii“, că regizorul reprezenta, în lumea cinematografiei, tipul de naţionalismsincretic: combina elementele istoriografiei romantice cu istoria de lemn comunist

şi cu neo-naţionalismul postcomunist. Practic, Nicolaescu a fost omul care a reuşitsă adapteze cel mai bine discursul lui Nicolae Ceauşescu şi textele partidului înreplicile personajelor sale, de la Mihai Viteazul la Mircea cel Bătrân. Când sevorbea despre otomani, străini invadatori, trimiterea era, de fapt, la ruşi. Iar toţivoievozii şi eroii României trimiteau, de fapt, la personalitatea dictatorului român.Cultul personalităţii, asta era miza. Iar pentru a transmite acest fel de mesaj,

regizorul falsifica grosier istoria potrivit nevoilor oficiale. Dar nu falsificareaistoriei este problematică – până la urmă, cine îl poate acuza pe Sergio Leone că şi-a plasat eroii din „The Good, The Bad and The Ugly“ în roluri de ofiţeri ai armateiConfederate?

Rezultatul e un pic mai subtil? Angelo Mitchievici spune, în „Explorări încomunismul românesc“, că, prin filmele de acest gen, e construită „o imagine aliderului curăţată de orice reziduu de îndoială, de orice impuritate; reţinut, ca într -o

picătură de chihlimbar, în gestul său exemplar, el va spune aceeaşi poezie indiferentde auditoriu, indiferent de secol, indiferent de împrejurare“. Astfel, nu e deloc o



coincidenţă că replicile lui Burebista sau ale lui Mihai Viteazul seamănă perfect cuun discurs al lui Ceauşescu. În concluzie, că voievozii noştri îşi depăşesc timpul

prin ideile pe care le susţin pe ecran. Călin Hentea, istoric al propagandei, scrie, în„Enciclopedia propagandei româneşti“, că Sergiu Nicolaescu n-a fost un

propagandist în sensul clasic al termenului. „În schimb, viziunea despre patriotismşi naţionalism a lui Sergiu Nicolaescu s-a întâlnit cu cea a lui Nicolae Ceauşescu şia curentului protocronist“, susţine Călin Hentea.

O altă explicaţie a succesului lui Nicolaescu, mai omenească, ţine de realitatearomânească în care, pentru public, filmele lui Nicolaescu erau, de fapt, o rază delumină. După Tezele din iulie, în 1971, Ceauşescu a închis robinetul filmelor dinrăsărit, astfel că, în locul lui Tarkovski, Mihalkov, Klimov sau Polanski, româniiaveau de ales doar filme inexpresive, cu propagandă ieftină. Citiţi şi: Ministru de

Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea

Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.



De altfel, Nicolaescu urmărea să impună, î



n România, un model autohton al lui James Bond. Personajul trebuia să îndulceascăimaginea populaţiei faţă de agenţii speciali şi secreţi ai comuniştilor, asemenearespectului americanilor, britanicilor sau francezilor faţă de figurile legendare aleserviciilor naţionale, susţine generalul Aurel Rogojan. Pe vremea când Hollywood-

ul era acuzat că repezintă cel mai bun agent de propagandă al sistemului capitalist,Sergiu Nicolaescu era riposta comunistă. Era exact ca Adrian Păunescu pentrumişcarea flower power. Cu toate astea, oamenii ieşeau fericiţi de la cinematograf:urmăriseră un film de Hollywood făcut la Buftea. Dar toate mistificările acestea aumodelat mentalul colectiv al multor generaţii.

În 1970, apare volumul „Didactica filmului şcolar“, din care aflăm că filmulînsoţeşte experimental lecţiile de istorie susţinute la clasele IV-VIII. Se vorbea înspecial despre diferenţele structrale dintre regimul socialist şi monarhie. Procesul eînsă complex şi gradual. Programul continuă şi în perioada 1971-1975, iar

comuniştii raportează rezultate excelente. După vizionarea oricărui film, elevii erauobligaţi să răspundă unui set de întrebări, pentru a se stabili şi gradul de eficienţă alacţiunii. Astfel, potrivit Virginiei Creţu, în volumul „Educaţia elevilor prin film şi

pentru film“, întrebările întâlnite erau: „Ce procese esenţiale au avut loc în Dacia,după cucerirea ei de către romani? Descrieţi-le pe larg, referindu-vă şi la cele aflatedin filmele «Dacii», «Columna», «Columna lui Traian»“. Printre răspunsurile

frecvente, se afla „lupta de clasă“. Concluziile Virginiei Creţu sunt îmbucurătoaredoar pentru partid: în perioada 1971-1973, elevii au reţinut în proporţie de 70%aportul pozitiv adus în istoria ţării de către PCR, situând, la polul opus, fascismul.

Dar arta cinematografică socialistă nu presupunea creaţie în scopul artistic în sine,

ci în scopul rentabilizării maxime a profitului financiar şi a educaţiei ideologice.Carevasăzică, aceasta e o victorie. Citiţi şi:Cornel Burtică a reuşit să cadă în

picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi dela vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândităîn comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a -şi firegretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

Bogdan Alexandru Jitea spune că, odată cu retragerea lui Maurer din prim-planul

vieţii politice, în 1974, şi odată cu îndepărtarea treptată a scenaristului Titus

Popovici, cariera lui Nicolaescu începe să fie presărată cu producţiicinematografice mediocre din ce în ce mai ideologizate. Şi CTP e de acord că „Zilefierbinţi“, din 1975, e „probabil cel mai intens omagiu adus în cinemaul românescdictaturii comuniste unipersonale“. Astfel, compromisurile lui Nicolaescu îltransformă în exponentul principal al castei privilegiate de cineaşti, în opoziţie cumişcarea reformistă de la începului anilor ’80, reprezentată de Mircea Daneliuc,Alexandru Tatos şi Stere Gulea, care-l au drept model pe nonconformistul Lucian

Pintilie.

Sergiu Nicolaescu chiar a făcut anticameră la Ceauşescu, în 1981, pentru a expune

un „fenomen de anti- patriotism“, în persoana lui Lucian Pintilie şi a lui AlexaVisarion. Marele regizor îi trimisese dictatorului o scrisoare prin care-l anunţa că



vrea să-i prezinte „personal o serie de probleme de mare importanţă pentruexistenţa şi dezvoltarea cinematografiei naţionale“.

Până la urmă, creaţia lui Nicolaescu s-a împletit perfect cu politica naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Dincolo de divertisment, rolul acestor filme propagandistice a

rămas unul toxic. Ultima mare producţie din comunism a lui Sergiu Nicolaescueste „Mircea“, după un scenariu de Titus Popovici. Istoricul Cristian Vasile aratăcă, la începutul anului 1990, filmului i-a fost modificat însă finalul, adică dialoguldintre Mircea cel Bătrân şi sultanul Mehmed, pentru a se înscrie astfel în noulcontext al epocii.

Dacă doriţi să revedeţi filmele „Dacii“ şi „Mihai VIteazul“:

sergiu nicolaescu a fost răsfăţatul cinematografiei româneşti din comunism

Documents