Prigonirea Bisericii Ortodoxe stramosesti sub comunism

Prin jertfe nenumarate aduse cu deosebire de tineretul nostru, Dumnezeu a eliberat poporul roman de robia comunista care dura de 45 de ani si care urmarea golirea tineretului de viata crestina si deci de spiritualitatea lui stramoseasca, iar prin aceasta, desfiintarea identitatii lui ca popor aparte, ca sa nu mai vorbim de nimicirea lui ca existenta biologica printr-o tot mai cruda infometare.

In aceasta actiune de nimicire a neamului nostru o atentie speciala se dadea prigonirii Bisericii stramosesti si impiedicarii ei in lot felul, in lucrarea ei deschisa in viata poporului.

Vom enumera cateva forme ale acestei prigoniri.

De fapt, Biserica Ortodoxa stramoseasca a fost supusa de regimul comunist unei prigoniri deosebite. Un reprezentant al Departamentului Cultelor, intrebat odata de mine, pentru ce Biserica Ortodoxa este supusa unor dificultati speciale, nepermitandu-i-se sa-si refaca bisericile ce se minau, in vreme ce cultele neoprotestante isi cladeau, in schimbul valutei straine, case de rugaciune monumentale, acela mi-a raspuns ca credinta crestina reprezinta in randul poporului roman majoritatea ortodoxa si tocmai de aceea ea trebuie desfiintata cu deosebire, pentru a face sa domneasca in statul nostru ateismul.

Formele acestei actiuni de eliminare a credintei: din majoritatea poporului nostru s-a concretizat, cum am spus, in oprirea refacerii si repararii bisericilor ce se ruinau, in demolarea unui mare numar de biserici existente; in supravegherea deosebita a activitatii preotilor, in inchiderea acestora pentru vini inventate, in asa masura incat intre anii 1950-1965 se aflau peste 500 de preoti ortodocsi in inchisori, dintre care unii au fost dusi la canal, ca sa nu mai vorbim de copiii preotilor, mai ales ai celor inchisi, care nu erau admisi in Facultati; erau in schimb suspectati permanent, iar in serviciu mentinuti numai in grade inferioare. La acestea se adauga persecutarea credinciosilor care aveau curajul sa frecventele bisericile.

Dintre preotii aflati in inchisori in anii 1958-1964, eu personal am fost in camera cu cativa care au murit, imbolnaviti de tot felul de tratamente chinuitoare la care fusesera supusi, inclusiv infometarea.

Acestia au fost: dr. Liviu Munteanu, fost rector al Institutului Teologic din Cluj, inchis pentru ca semnase, ca vicar al Episcopiei din Cluj, in locul Episcopului, o adresa catre preoti pentru catehizarea copiilor. Desi ajunsese paralizat dupa o vreme, era silit sa mearga pe picioarele sale pentru a-si rezolva trebuintele trupului, fiind supus si la alte acte chinuitoare care i-au grabit moartea.

Apoi a fost dr. Ilarion Felea, fost rector al Institutului Teologic din Arad, distins autor de scrieri teologice si pr. Lazarov din Dobrogea, aflat in 1959 in cel de-al 14-lea an de inchisoare; acesta se gandea cu emotie ca-si lasase fiul acasa in varsta doar de un an. Niste dureri cumplite de cap i-au adus la un moment dat, dupa trei zile, moartea.

Ieromonahul Daniel (fost Sandu Tudor), mort in urma unor impungeri de catre gardieni, in timp ce era adus de la o baie impreuna cu altii. Inainte de acestia a murit in 1950 pr. Ilie Imbrescu, care dupa ce a fost tinut, ca pedeapsa, cateva zile fara mancare, luand ceva de mancare, a facut ocluzie intestinala.

Biserica Romano-Catolica a canonizat pe unicul ei cleric mort in inchisoare, respectiv pe mgr. Ghica. N-ar fi cazul sa pomeneasca si Biserica noastra pe nenumaratii preoti si pe multi altii, ca si pe toti credinciosii ortodocsi morti in chinuri din inchisori pentru credinta lor?

In inchisori, preotii si monahii ortodocsi n-au stat degeaba, ci au invatat pe oameni acatiste si alte rugaciuni, pe care acestia si le scriau cu gratiile rupte din usi pe sapun si le tineau lectii despre invatatura Crestina. Dar cu toate persecutiile si supravegherile indurate, preotii si monahii au continuat sa-si practice indatoririle lor, savarsind Sfanta Liturghie, precum si botezuri, cununii si inmormantari. Au continuat sa predice cuvantul lui Dumnezeu si n-au auzit niciodata pe vreun preot pomenind in cuvantul sau pe tiran. N-am auzit pe vreun om din inchisoare sau din afara sa fi spus ca vreun preot i-ar fi pricinuit vreun necaz pentru ca i-ar fi tradat cele spuse la Spovedanie. In schimb am cunoscut numerosi preoti

inchisi pentru ca au gazduit cate un om fugit de acasa din pricina pericolului de a fi arestat, sau pentru ca ar fi ajutat in secret pe vreunul dintre luptatorii din munti, multa vreme dupa instalarea regimului comunist.

Netinind seama de tot felul de persecutii suferite, astazi Biserica Ortodoxa este acuzata nu numai de unii conducatori ai greco-catolicilor, ci si de unii scriitori - in intregimea ei - pentru faptul ca unii ierarhi, in unele Pastorale, au adus cuvinte de lauda marelui dusman al Bisericii care cauta orice prilej pentru justificarea opririi oricarei lucrari a acesteia.

Se uita faptul ca acele cuvinte de lauda - doar spuse, dar nu si gandite - erau adresate cu constiinta ca de ele depindea activitatea intregii Biserici de care ei erau in primul rand raspunzatori. Se uita ca, in general, Biserica - cu pretul acelor scurte si rare pomeniri verbale - a putut sa-si continue toata activitatea liturgica si duhovniceasca in vremea celor 45 de ani, cum n-au putut-o face Bisericile din Bulgaria, Albania si, in parte, chiar din Iugoslavia.

Poporul roman a putut ramane astfel, prin Biserica, in continuitate fundamentala a spiritualitatii sale, fapt care n-a fost ajutat de nici un alt sector al activitatii publice din tara noastra (ziaristica, scriitorime, juristi, economisti, universitati, Academie etc). Rarele si putinele vorbe de lauda folosite la adresa tiranului de catre ierarhi in cele doua Pastorale anuale ale lor, au fost niste picaturi in raport cu oceanul de laude revarsat de oamenii tuturor institutiilor la adresa aceluia. Si totusi, cei mai multi din acestia isi continua activitatea necriticati de nimeni, ba chiar continuand sa-si manifeste prin criticile lor fata de Biserica acelasi indiferentism religios.

Un mare ganditor crestin refugiat in Occident, vorbind de curand, de cand Bisericii ruse i s-a redat o anumita libertate, despre laudele aduse de patriarhii si episcopii ce s-au succedat, la adresa lui Stalin si a urmasilor lui, a declarat: "Au spus niste cuvinte in mod silit, dar si-au pastrat credinta si au pastrat continuitatea ei, pe cat s-a putut, in popor". Pe acestia nu-i critica nici ucrainienii carora li s-a redat putinta de a reveni la greco-catolicism. Cu toate acestea, in Rusia au fost daramate zeci de mii de biserici, au fost impuscati mii de preoti, de episcopi, de monahi. La fel a fost oprit in mare masura exercitarea cultului in Bulgaria, in Iugoslavia, si absolut cu totul in Albania.

Nu se manifesta oare prin aceasta critica insistenta la adresa Bisericii Ortodoxe stramosesti aceeasi vointa de golire a poporului nostru de spiritualitatea lui fundamentala, de desfiintare a identitatii lui spirituale? Si nu se lasa oare amagiti de aceasta intentie suspecta impotriva Bisericii stramosesti multi preoti, ba chiar studenti teologi si seminaristi, pentru desfiintarea identitatii noastre spirituale? Nu se ajuta, prin aceasta, unor greco-catolici, ca si sectelor si ateilor, ca sa faramiteze poporul nostru si insasi existenta lui?

Sa stam uniti cu totii: ierarhi, preoti, mireni, tineri si batrani, in apararea credintei, si prin aceasta, a neamului nostru!

Am avut in generatiile trecute intelectuali de mare faima stiintifica, care au stat aproape de Biserica, cum au fost Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Nichifor Crainic, Nae Ionescu; iar in Transilvania, la initiativa profesorilor ortodocsi de la Universitatea din Cluj, Sextil Puscariu, Ioan Lupas, Silviu Dragomir, Silviu Teposu, Victor Papilian, etc. etc, au format Fratia Ortodoxa Romana, spre apararea Bisericii Ortodoxe fata de uniatism.

Am dori sa vedem aparand si in generatia actuala de intelectuali asemenea personalitati sau un mare curent care sa vina alaturi de Biserica stramoseasca, constienti ca ea este forta neconditionata pentru pastrarea identitatii noastre nationale.

parintele Dumitru Staniloae

Situaţia Bisericii Ortodoxe Române după 1945

Amestecul politicului în viaţa Bisericii au fost evident încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Constituţia din 27 martie 1938, prin articolul 8, interzicea preoţilor „de orice rit şi credinţă religioasă, sa puna autoritatea lor spirituală în

slujba propagandei politice, atât în locaşurile destinate cultului, cât şi în afară de ele”1.

1 Vezi Ioan MURARU, Gheorghe IANCU, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare comparativă, ediţia a III-a, Bucureşti, Regia Autonomă „ Monitorul Oficial”, 1995, p. 90 la Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Teologie şi politică…, p. 211, nota 5.

După 23 august 1944, Partidul comunist şi aliaţii lui, grupaţi în noile structuri politice: Frontul Naţional Democrat (FND) şi Blocul Partidelor Democratice (BPD) au acuzat constant că „slujitorii Bisericii ar fi încetat să mai fie „apostoli ai

poporului”, şi prin aceasta Biserica s-ar fi îndepărtat de popor2.

După această dată, Partidul comunist român, ca şi aliaţii lui, considerau că libertatea religioasă poate fi acordată doar „preoţilor progresişti”, nu şi celor „reacţionari”. Cristian Vasile prezintă ca semnificative, în acest sens, Hotărârile luate de către Conferinţa pe ţară a Uniunii Patrioţilor care preciza că: „ Uniunea Patrioţilor susţine cu hotărâre libertatea presei, a întrunirilor, a dreptului de organizare, a libertăţii cultelor religioase, dar este împotriva acordării acestor drepturi

duşmanilor tinerei democraţii române”3.

Imediat după 23 august 1944, Partidul Comunist a încercat să atragă în rândurile Uniunii Patrioţilor mulţi preoţi. Din această formaţiune politică s-a născut Uniunea Preoţilor Democraţi din România (UPDR), special creată spre a se opune

Asociaţiei Generale a Clerului Ortodox Român, organizaţie tradiţională a preoţimii4.

Se remarcă de către cercetători faptul că Securitatea a întreprins permanent, cu toate mijloacele posibile presiuni asupra Bisericii. Multe din cazurile de urmărire a preoţilor apar în dosarele care privesc diferite mişcări de rezistenţă armată. Aceste dosare de obiectiv demonstrează că Biserica era considerată un pericol permanent şi de aceea trebuia supravegheată continuu. Trebuie mentionat faptul ca toţi ierarhii aveau dosare de urmărire.

Situaţia Bisericii Ortodoxe Române era cunoscută noilor structuri politice care au preluat puterea la 6 martie 1945. Dudu

Velicu, înaintează DGSS în anul 1945, un raport privind situaţia Bisericii Ortodoxe Române la acea dată5.

Biserica Ortodoxă, se preciza în notă, este condusă de către Patriarhul Nicodim Munteanu, împreună cu Sfântul Sinod format din ierarhii în funcţie. Sunt menţionate 4 mitropolii şi eparhiile lor sufragane.

În baza legii şi Statutului pentru organizarea Bisericii fiecare ierarh era suveran în eparhia sa şi actele lui puteau fi judecate numai de Sfântul Sinod. Ca atare, Episcopiile se bucurau de o perfectă autonomie care s-a dovedit a fi

dăunătoare în multe cazuri”6.

Încă din anul 1945 au fost verificaţi ierarhii şi potenţialii candidaţi la episcopat. Sinodul BOR, primind un referat din partea autorităţilor de stat, la data de 23 mai 1946, a trecut la pensionarea unor ierarhi, pe motiv de boală, dar în realitate

datorită faptului că nu erau „corespunzători cerinţelor impuse de noul ritm al vremii”7.

Există zvonuri conform cărora unii dintre ierarhi ar fi fost otrăviţi: Grigorie Leu, Irineu Mihălcescu, Andrei Magieru, Sebastian Rusan…

Unii dintre ierarhi au fost menţionaţi în funcţie, fără a fi semnat vreun pact cu puterea, ci au fost realmente toleraţi…. Securitatea strânsese, la acea dată, tot ce putea fi compromiţător, pentru unii dintre ierarhi. Erau ierarhi care au fost urmăriţi special pentru a fi demascaţi, însă preveniţi au reuşit să evite manifestarea deschisă a ostilităţii lor. „Mărturii orale, confirmate de cele scrise, arată că sistemul de informaţii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române era atât de bine pus la punct, încât Securitatea afla în scurt timp orice conspiraţie. Faima neagră a securităţii se pare că era cea mai eficientă

metodă de descurajare”8.

2 Adrian Nicolae PETCU, BOR în timpul Patriarhului Justinian, în Dosarele Istoriei, 11, 2002, p. ; Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Teologie şi politică…, p. 211; Idem, Ascensiunea comunistă şi tentativele de control şi influenţare a Bisericii Ortodoxe Române; 23 august 1944-6 martie 1945, în Studii şi Materiale de Istorie contemporană, vol. II, 2003, …vezi a apărut???

3 ***, România. Viaţa politică în documente 1945, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, p. 285 la Cristian Vasile, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Teologie şi politică…, p. 211.

4 Adrian Nicolae PETCU, BOR în timpul patriarhului Justinian, în Dosarele Istoriei, an VII, 2002, nr. 11 (75), p. 38; Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Teologie şi politică…, p. 213.

5 Vezi nota din anul 1945. Dare de seamă întocmită de „Viator” privind organizarea şi activitatea Bisericii Ortodoxe Române în vol. Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist…, p. 37-42.

6 Vezi nota din anul 1945. Dare de seamă întocmită de „Viator” privind organizarea şi activitatea Bisericii Ortodoxe Române în vol. Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist…, p. 39.

7 George ENACHE, Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă…, p. 111 şi Nicolae HURJUI, Episcopul Grigorie Leu. Omul şi fapta…..p. 249 p mms.

8 George ENACHE, Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă…, p. 112-113.

Clericii care criticau regimul politic nu aveau la ce se aştepta decât la verificări, arestări şi detenţii pe perioade mai scurte sau mai lungi. Arestări masive au avut loc, încă din anul 1945 în toate zonele ţării. Studii şi lucrări recente au scos la lumină faptul că mii de preoţi ortodocşi, ca de altfel şi greco-catolici, romano-catolici sau pastori ai unor biserici

protestante au suportat regimul de detenţie9.

Arestările s-au intensificat în anul 194810. Organele de securitate erau din ce în ce mai iritate la intervenţiile patriarhului Justinian Marina privind eliberarea clericilor arestaţi. La 12 decembrie 1948, patriarhul Justinian cerea tuturor eparhiilor tabele cu clericii arestaţi, ceea ce a dus la întocmirea unei evidenţe înaintată de către patriarhie Ministerului Cultelor.

Ajungând aceste date la Direcţia Generală a Securităţii, aceasta a intreprins investigaţii la nivelul întregii ţări, care s-au soldat cu următoarele constatări: intervenţia patriarhului Justinian „era interpretată ca o victorie politică a Bisericii

Ortodoxe, care primea astfel dreptul de a se amesteca în bunul mers al treburilor statului”11.

Abia în anii 1963 şi 1964 regimul comunist, în contextul schimbărilor interne, dar mai ales a presiunilor internaţionale, a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, inclusiv a preoţilor. Eliberarea deţinuţilor politici a fost stabilită prin decretele nr. 767/1963, nr. 176/1964, decrete care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, şi despre care nu se ştie prea mult în ceea

ce priveşte conţinutul lor12.

Inlaturarea Ierahilor

Încă din primăvara anului 1945, în cercurile bisericeşti, se vorbea de o iminentă epurare a ierarhiei, în special a ierarhilor ardeleni, dintre care primul vizat era mitropolitul Nicolae Bălan, al Ardealului. Nu există însă un document sigur în această privinţă, document care să probeze o intenţie clară a autorităţilor comuniste de a-l înlătura. Fuseseră deja înlăturaţi mitropoltul Bucovinei de sud, Tit Simedrea şi cel al Olteniei, Nifon Criveanu. Fără îndoială, primul ministru Petru Groza, deputat în Adunarea eparhială a Mitropoliei Ardealului, din 1911 şi până la moartea sa petrecută în anul 1958, era un

suport pentru mitropolitul Nicolae Bălan13.

O notă informativă a SSI, semnată de informatorul „Viator”, identificat astăzi cu Dudu Velicu, la 10 august 1945, arăta

faptul că mitropolitul Bălan şi episcopul Aradului, Andrei Magieru, se aflau pe lista ierarhilor epurabili14.

La 15 februarie 1946, un raport politic al sursei „Barbu”, foarte probabil acelaşi Dudu Velicu, propunea vacantarea

tuturor scaunelor cu arhierei în vîrstă de peste 70 de ani15. Între aceştia se număra şi Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, Lucian Triteanu, episcopul Romanului, Cosma Petrovici, episcopul Dunării de Jos, Veniamin Pocitan, vicar la Patriarhie şi Ilarion Băcăuanul, vicar la Roman. Se constată că vacantările ar fi dus la ocuparea scaunelor ierarhice de către arhierei devotaţi noului regim.

9 Vezi ***, Biserica întemniţată. România 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, 461 p.; Gheorghe DRĂGULIN, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan, în BOR, an CIX (1991), nr. 1-3, p. 91-98; Idem, Vieţi şi biserici întemniţate, în BOR, an CX (1992), nr. 1-3, p. 57-58; Nicolae HURJUI, Ortodocşi români victime ale închisorilor comuniste, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 123-134; ***, Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste, Editura Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1996; Dumitru STĂNILOAE, Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoşeşti sub comunism, în Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, anul I (1990), nr. 3, p. 1-3; Vasile MANEA, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ediţia a II-a, revăzută şi îmbunătăţită, Editura Patmos, 2001; Ionel ENE, Silviu Mihai IVAN, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, Editura..., 2001.

10 Vezi ***, Biserica întemniţată. România 1944-1989., Vasile MANEA, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste… Din datele publicate reiese această creştere a arestărilor.

11 ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosaruş nr. 35/1943, f. 213 la Cristian VASILE, Biserica Ortodoxă din România în primul deceniu comunist, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 236.

12 Ion BĂLAN, Regimul concentraţionar din România 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 250. Conform statisticilor oficiale erau condamnate în ianurie 1960 pentru delicte „împotriva securităţii statului” 17.613 persoane. Numărul lor a scăzut în 1962 la 13. 017. În anul 1963 s-a redus la 9.333 cf. Dennis DELETANT, România sub regim comunist,Bucureeşti, 1997, p. 123 şi Ion BĂLAN, Regimul concentraţionar din România 1945-1964, p. 250.

13 Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Teologie şi politică…, p. 58-59.14 ASRI, fond D, dosar 2310, f. 34. Cristian Vasile consideră că nota în conţinut era identică cu însemnarea din 11 august 1945 a lui Dudu

Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice 1945-1947, p. 36. Vezi Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Teologie şi politică…, p. 62.

15 Cristina PĂIUŞAN, Radu CIUCEANU, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-195, vol. I, p. 51.

O campanie calomnioasă s-a organizat, in presă, pentru determinarea retragerii mitropolitului Irineu Mihălcescu din scaunul mitropolitan al Iaşilor. „Tribuna Românească” , în mod constant, prin pana lui Alexandru Olteanu, îl acuza pe

mitropolit de complicitate la furtul unor obiecte din palatul mitropolitan, în perioada anilor 1940-194216.

Legea pentru punerea în retragere a clerului, promulgată la 30 mai 1947, va „rezolva” sfârşitul mitropolitului Irineu Mihălceascu şi al episcopilor: Cosma Petrovici şi Lucian Triteanu.

În articolul 7 al Legii se prevedea că: „Arhiereii-vicari, episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii Bisericii Ortodoxe Române deveniţi improprii funcţiunii lor, din cauza unor invalidităţi fizice sau de altă natură, vor putea fi puşi în retragere la cererea Ministerului Cultelor, în urma avizului conform al unei Comisii speciale, primind o sumă egală cu salariul gradului respectiv, fără altă indemnizaţie, având însă dreptul de îngrijire şi întreţinere într-una din mănăstiri pe tot timpul cât locuiesc în mănăstire. Comisia specială de mai sus va fi alcătuită din delegatul Ministerului Cultelor, ca preşedinte,

care va putea fi şi medic, un magistrat delegat al Ministerului Justiţiei şi un delegat al Sfântului Sinod.”17.

Episcopul de Oradea, delegat al Sinodului în Comisie, nu a putut opri înlăturarea ierarhilor incomozi. El însuşi va fi mai târziu pus în retragere, la 5 octombrie 1950, cu domiciliu forţat la mănăsatirea Cheia. Alături de el, înainte de 1950 şi după acest an, au fost inlaturaţi, prin pensionare următorii ierarhi: Efrem Enăchescu, Arhiepiscop al Chişinăului şi

Mitropolit al Basarabiei; Vasile Lăzărescu, mitropolitul Timişoarei; Visarion Puiu, mitropolit al Transnistriei18; Emilian Antal, locţiitor al Mitropoliei Bucovinei; Partenie Ciopron, episcop al Armatei; Policarp Moruşca, locţiitor de episcop al Maramureşului; Teodor Scorobeţ, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului; Pavel Şerpe, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei

Bucureştilor19.

Până în prezent, nu a fost întocmit un studiu consacrat ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române depuşi din treaptă. Şi nici n-a fost încă redactat un studiu despre ierarhii ortodocşi trimişi în recluziune monastică în anii dictaturii comuniste. Tot astfel n-a fost încă scris un articol despre ierarhii ortodocşi întemniţaţi. Referinţele existente despre ierarhii îndepărtaţi din scaun sunt puţine şi incomplete, aşa încât nici chiar numărul real al acestora nu era cunoscut.

O publicaţie catolică occidentală, din martie 1948, relata că, în Biserica Ortodoxă Română, pana în 1947, şase mitropoliţi şi episcopi fuseseră obligaţi să-şi dea demisia sau se văzuseră pensionaţi din oficiu.

Din publicaţiile şi presa Bisericii Ortodoxe Române postdecembriste, aveam să aflăm, abia în august 1992, că, până la îndepărtarea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei, în octombrie 1950, 15 ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din scaune înaintea lui, potrivit mitropolitului Antonie Plămădeală. Prin urmare, mitropolitul Antonie considera că, până în octombrie 1950, inclusiv cu episcopul Nicolae Popovici, şaisprezece ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din tron. Deşi, o lună mai târziu - septembrie 1992 - acelaşi mitropolit scria că cincisprezece mitropoliţi şi episcopi au fost scoşi din scaune şi trimişi la mănăstiri de autorităţile comuniste. Interesant este că mitropolitul Antonie, intervievat în S.U.A., în 1994, declara : „...pentru că erau contra regimului, contra comunismului... în 1948-1949, noi am pierdut 17 episcopi ortodocşi. Au fost lipsiţi de dreptul scaunelor lor şi obligaţi a se stabili în mănăstiri”.

Preotul cărturar transilvănean, Petru Ciuhandu - întemniţat în 1952 - într-o carte publicată în 1994, scrie că au fost şaisprezece ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, şi anume: 1. Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte în lipsă şi a murit în exil. 2. Episcopul Oradiei, Nicolae Popovici, scos din scaun şi izgonit la Cheia. 3. Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea. 4. Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu. 5. Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu. 6. Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Irineu Mihălcescu. 7. Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici. 8. Episcopul de Roman, Lucian Triteanu. 9. Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. 10. Episcopul de la Râmnicu-Vâlcea, Atanasie Dincă. 11. Episcopul de Huşi, Grigore Leu. 12. Locţiitorul arhiepiscopului Bucovinei, cu sediul la Suceava, Emilian Antal. 13-14. Vicarii patriarhali : Veniamin Pocitan şi Pavel Şerpe. 15. Vicarul de laşi, Valeriu Moglan. 16. Vicarul de Sibiu, Teodor Scorobeţ?. Şi, conchidea părintele Ciuhandu: „Toţi aceştia 16 au fost scoşi din scaune, prin măsuri anticanonice, poliţieneşti şi au murit în diferite mănăstiri, unii în condiţii neelucidate. Astfel, au fost: Patriarhul Nicodim, mitropolitul Irineu Mihălcescu, episcopul Grigore Leu, arhimandritul luliu Scriban, toţi au murit suspect în jurul

16 ACNSAS, fond D, dosar 56, f. 32; Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Teologie şi politică…, p. 214, nota 11.

17 Vezi Monitorul Oficial, anul CXV, Partea I-A, nr. 121, vineri 30 mai 1947, p. 4324 la Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Teologie şi politică…, p. 134.

18 Reabilitat la 25 septembrie 1990.19 Vezi ***, Biserica întemniţată. România 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p. 21-27.

anului 1948, iar mitropolitul Sebastian Rusan, după toate probabilităţile, otrăvit”. De precizat că părintele Ciuhandu nu a trecut în lista sa de 16 ierarhi ortodocşi prigoniţi de dictatura comunistă, pe patriarhul Nicodim şi pe mitropolitul Sebastian Rusan, deşi îi pomeneşte printre ierarhii care au murit în condiţii neelucidate. După cum părintele Ciuhandu n-a trecut, în lista sa de ierarhi prigoniţi, nici pe mitropolitul Banatului, Vasile Lazărescu, pe mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, pe episcopul Partenie Ciopron, pe episcopul Policarp Moruşca, pe episcopul Galaction Gordon, pe episcopul Andrei Magieru şi pe episcopul Valerian Zaharia, toţi victime ale aceleaşi dictaturi comuniste.

Autorul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, preotul profesor Mircea Păcurariu, scrie, în sfârşit, în ediţia a V-a a acesteia din 2000, că, după ce în 1948 s-au desfiinţat câteva eparhii, precum şi posturile de ierarhi vicari, au fost puşi în retragere vreo 20 de ierarhi, dar fără a-i menţiona.

Cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Lublin, la 7 noiembrie 2000, patriarhul Teoctist declara, printre altele, că în perioada comunistă din România peste 20 de ierarh ai Bisericii Ortodoxe Române au fost scoşi din scaunele chiriarhale.

Într-un articol inserat într-un cotidian bucureştean în 2001, găsim menţionaţi cincisprezece ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, dintre care cinci mitropoliti şi zece episcopi. Dar, nici de data aceasta, nu găsim trecut pe patriarhul Nicodim printre ierarhii ortodocşi victime ale opresiunii comuniste, în plus, printre ierarhii ostracizaţi de comunişti, absenţi dintre cei menţionaţi de autorul articolului din cotidianul bucureştean, se cuvine să menţionăm pe mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, pe mitropolitul Ardealului, Nicolae Mladin, pe episcopul locţiitor al Râmnicului, Athanasie Dincă Bârlădeanul, pe episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor, pe episcopul Maramureşului, Sebastian Rusan, pe episcopul Aradului, Andrei Magieru, pe episcopul Eugenie Laiu, locţiitor al episcopului Tomisului, pe episcopul Veniamin Pocitan, vicar-patriarhal, pe arhiereul Valeriu Moglan Botoşăneanul, locţiitor al mitropolitului Moldovei, şi, apoi, locţiitor al episcopului Buzăului, şi pe episcopul Valerian Zaharia al Oradiei.

Unii cercetători ai perioadei comuniste trec în rândul ierarhilor scoşi la pensie din oficiu şi îndepărtaţi din scaun şi pe episcopul Constanţei (Tomisului), Gherontie Nicolau (1867-1949). Episcopul Gherontie se retrăsese însă din scaun la l noiembrie 1942 .

Au fost, însă, şi alţi doi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române - în afara celor douăzeci şi şase pomeniţi mai sus - prigoniţi de comunişti. Mai întâi, este cazul episcopului Antim Nica al Ismailului şi, apoi, al însuşi patriarhului Justinian. Cu precizarea că prigoana suferită - mai ales, de episcopul Antim - este diferită ca durată şi manifestare faţă de a acelora. Vlădica Antim s-a refugiat în România în vara anului 1944, odată cu invadarea Basarabiei de către trupele ruseşti. Abia la 11 septembrie 1947, vlădica Antim era numit locţiitor al scaunului de episcop al Dunării de Jos (Galaţi), unde va sta până în februarie 1950. Din acel an, 1950, şi până în 1973, a fost episcop-vicar patriarhal, iar din 10 iunie 1973 şi până la 16 octombrie 1975, episcop al Dunării de Jos, apoi, la 9 noiembrie 1975, era înscăunat arhiepiscop al Dunării de Jos. Moare în scaun, de boală şi de bătrâneţe. Este singurul ierarh fost în Basarabia care, cu excepţia a trei ani (vara 1944-septembrie 1947), când a fost ţinut fără eparhie, n-a cunoscut prigoana comunistă, în toată amploarea ei, asemenea celorlalţi.

Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani femeile, şi în baza căruia, au fost scoşi din mănăstiri cca 5.000 de monahi şi monahii. Aşadar, patriarhul Justinian a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret abuziv, motiv pentru care a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu forţat timp de şase luni!

Datorită protestului său, patriarhul Justinian nu numai că a fost suspendat temporar din tron şi a gustat din potirul amar al surghiunului la Schitul Dragoslavele, timp de şase luni, dar s-a încercat chiar asasinarea sa acolo prin otrăvire. Căci, din cele ce i-au fost mărturisite de către părintele Arsenie Papacioc, părintele Nicolae Grebenea dezvăluia, în 1992, că patriarhul Justinian a fost şi otrăvit. Preotul Grebenea revela: monahul Arsenie Papacioc, care împreună cu arhimandritul Cleopa spovedeau pe patriarhul Justinian Marina, mi-a spus că acesta le-a arătat picioarele, pe care erau urmele unei otrăviri.

Cert este că patriarhul Justinian se afla în colimatorul Securităţii şi înainte de opoziţia sa faţă de decretul 410 din 1959, după cum o ilustrează cele scrise de însuşi ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, într-un raport din octombrie 1958. În respectivul raport, Alexandru Drăghici scrie că patriarhul Justinian de la preluarea conducerii Bisericii Ortodoxe, a

acţionat sistematic pentru înlăturarea elementelor progresiste şi pentru promovarea elementelor celor mai reacţionare, în special a legionarilor, în rândurile clerului.

De patriarhul Justinian a vrut să scape şi succesorul lui Gheorghiu-Dej. Ceauşescu a încercat de mai multe ori să-l elimine, printr-un accident ori sinucidere, pe Justinian Marina, pentru a instala un om de-al lui ca Patriarh, după cum scrie dl. prof. dr. Paul Teodorescu.

Între anii 1944-1981, adică, în timpul dictaturii comuniste a Anei Pauker, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu - născute toate din totalitarismul de tip sovietic bolşevic şi stalinist - numărul real al ierarhilor Bisericii Ortodoxe îndepărtaţi din scaunele lor, prigoniţi în diverse feluri de braţul lung al Partidului Comunist, Securitatea, trimişi - aproape toţi - în surghiun la mănăstiri şi schituri, unde cei mai mulţi au şi murit, iar câţiva au fost şi otrăviţi, şi doi şi întemniţaţi, se ridică la douăzeci şi opt. Iată cum se şi explică de ce Biserica Ortodoxă Română rămăsese să aibă puţini ierarhi. Bunăoară, în 1976, Biserica Ortodoxă Română avea numai 12 ierarhi titulari şi câţiva ierarhi vicari.

Pe lângă cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, în perioada dictaturii comuniste din România au mai fost prigoniţi şi episcopii ortodocşi de stil vechi, Evloghie şi Pahomie. Ultimii doi au fost şi întemniţaţi. La fel, întemniţat a fost şi ierarhul Galaction Gordon, după trecerea sa la Biserica Ortodoxă de stil vechi. Pe de altă parte, să mai amintim că prigoanei comuniste din România i-a căzut victimă şi mitropolitul rus Nicolae al Rostovului. Pe mitropolitul Nicolae, în vârstă de 80 de ani, l-au găsit trupele române într-un lagăr de concentrare, împreună cu duhovnicul acestuia, protoiereul Ioan Kulîghin, de 60 de ani, spre sfârşitul verii lui 1941 în timp ce intrau în oraşul Rostov de pe Don. În 1943, mitropolitul Nicolae şi duhovnicul său loan de la mănăstirea şi schitul Optina-Pustina - practicant al rugăciunii isihaste - au însoţit trupele române de retragere, stabilindu-se la Mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului Nicodim.

Din cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române prigoniţi de comunişti, în afară de câţiva, toţi ceilalţi au cunoscut recluziunea monastică.

Printre primii ierarhi înlăturaţi din scaun şi trimişi în surghiun la mănăstire a fost arhiepiscopul Chişinăului şi mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu. Ales arhiepiscop şi mitropolit la 12 ianuarie 1944 - după ce, din 1938 şi până atunci, fusese locţiitor la Chişinău, cu numele de Tighineanul - în vara aceluiaşi an, nu şi-a mai putut continua activitatea, din cauza invadării Basarabiei de armatele sovietice şi s-a refugiat la Bucureşti; în anul 1947, arhiereului Efrem i se dădea sarcina slujirii ca spiritual şi îndrumător duhovnicesc al studenţilor teologi din Bucureşti. Cum era, însă, cunoscut pentru lucrările şi predicile sale antibolşevice, fostul mitropolit Efrem a fost trimis în surghiun la Cernica, unde a fost şi stareţ pînă în anul 1952 şi unde a şi trecut la Domnul, la 5 decembrie 1968. Afirmaţiile că mitropolitul Efrem Enăcescu ar fi fost ucis în detenţie de ruşi, sau că moare în detenţie nu se adeveresc.

În anii 1942-1944, locţiitor al episcopului Tomisului a fost arhiereul Eugenie Laiu Suceveanul. Destituit în 1944, este trimis la Mănăstirea Neamţ. Oricum, în 1949 este certificată prezenţa sa acolo. După Vasile Manea, arhiereul Eugeniu Laiu, pentru acţiuni duşmănoase faţă de comunism, a fost arestat în 1949, potrivit informaţiilor provenite de la protopopiatul Tg. Neamţ. Arhiereul Eugenie Laiu trece la Domnul - după părintele Mircea Păcurariu - la 1 aprilie 1967, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Horaiţa, unde a şi fost trimis în surghiun. După Vasile Manea, însă, acelaşi arhiereu a încetat din viaţă la 20 aprilie 1968.

Înscăunat mitropolit al Bucovinei la 25 martie 1941, Tit Simedrea s-a retras din tronul mitropolitan la 31 ianuarie 1945, înţelegând că va fi disponibilizat din oficiu. După retragerea din scaun, i s-a fixat domiciliul la schitul Darvari, din Bucureşti. Din 1959, ierarhul Tit Simedrea a vieţuit la Mănăstirea Cernica, unde a şi adormit în Domnul la 9 decembrie 1971.

Eruditul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu (1939-1948), întrucât predica deschis împotriva regimului sovietic, a fost forţat să se retragă din scaun la 16 august 1947, şi trimis în surghiun la Mănăstirea Neamţ, pentru ca, la 3 aprilie 1948, să sfârşească prin otrăvire sau în condiţii misterioase. Totuşi, părintele profesor dr. Mircea Păcurariu scrie, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române din 1997, că bătrân şi bolnav, mitropolitul Irineu s-a retras din scaun, în august 1947 la Mănăstirea Agapia, unde a şi murit, la 3 aprilie 1948.

Mitropolia Olteniei a fost desfiinţată la 20 aprilie 1945 şi, în aceeaşi zi, era pensionat şi mitropolitul ei, Nifon Criveanu - înscăunat la 21 decembrie 1939 - cu toate că avea doar vârsta de 56 de ani.

Mitropolitul Nifon a trecut la Domnul la 14 iunie 1970, în Bucureşti, la Schitul Maicilor, unde a fost trimis în surghiun, iar mormântul său este în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Pe scaunul Episcopiei Dunării de Jos a urcat, la 25 iunie 1924, episcopul Cosma Petrovici, care a păstorit până în august 1947, când s-a retras din scaun, potrivit părintelui Păcurariu. Însă părintele Păcurariu nu indică motivul retragerii episcopului Cosma şi nici unde s-a retras - în realitate, trimis de comunişti în recluziune monastică - ci doar că a murit la 16 decembrie 1948. De la Vasile Manea aflăm că episcopul Cosma a fost pus în retragere prin decretul 1836/10 septembrie 1947.

Autorităţile comuniste din România postbelică voiau să înlăture, cu orice preţ, pe însuşi patriarhul Nicodim Munteanu (1939 - + 27 febr. 1948), care nu accepta, fireşte, să le fie tovarăş de drum, sau, cum aflăm scris într-o lucrare editată de Consiliul Naţional Român în 1983, la Freiburg - şi prefaţată de dl. Cicerone Ioniţoiu - pentru că a refuzat să devină o unealtă docilă în mâna comuniştilor. Mai mult, patriarhul Nicodim voia să aleagă noi ierarhi, care nu le plăceau, însă, autorităţilor comuniste, ca în cazul arhimandritului Vasile Vasilachi, fost secretar patriarhal, predicator la Catedrala patriarhală şi stareţ al Mănăstirii Antim în timpul patriarhatului său. Mai exact, în 1946, patriarhul Nicodim l-a recomandat pe părintele Vasile Vasilachi să fie arhiereu vicar dar guvernul comunist s-a opus.

În vara anului 1947, patriarhul Nicodim Munteanu este obligat să se retragă la Mănăstirea Neamţ, sub supraveghere permanentă.

Retragerea patriarhului Nicodim la Mănăstirea Neamţ era consemnată şi de publicaţia catolică franceză din martie 1948 - menţionată mai sus - potrivit căreia retragerea patriarhului Nicodim, efectuată după vizita patriarhului Alexei al Moscovei, se datora dezacordului grav dintre întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi guvernul comunist. Acolo, în Mănăstirea Neamţ, la 27 februarie 1948, patriarhul Nicodim şi moare otrăvit, după dl. Cicerone Ioniţoiu sau asasinat, după dl. Sergiu Grossu. Patriarhul Nicodim a fost îngropat în catedrala patriarhală, alături de predecesorul său, Miron Cristea.

Pus în retragere în 1947, prin decretul 1836 din 10 septembrie al acelui an, a fost şi episcopul Lucian Triteanu al Romanului, înscăunat la 10 iunie 1923. Cu toate că, într-o lucrare publicată în 1984, preotul cărturar Scarlat Porcescu avea să scrie următoarele: „La o vârstă înaintată, cu puterile slăbite din cauza unui accident, episcopul Lucian s-a retras din scaun în luna august 1947. El a mai trăit până la 6 septembrie 1953, locuind în casa proprietate personală, situată în apropierea episcopiei, pe care, prin testament, a trecut-o în patrimoniul eparhiei”. De fapt retragerea episcopului Lucian în casa din incinta episcopiei era, în realitate, recluziune monastică impusă de autorităţile comuniste. Mai ales că incinta şi catedrala unei eparhii au statut de mănăstire. S-a mutat la Domnul la 6 septembrie 1953, fiind înmormântat în curtea episcopiei.

Ca locţiitor al episcopului Episcopiei Râmnicului, reînfiinţată la 20 aprilie 1945, a fost ales, la 21 aprilie 1945, arhiereul vicar-patriarhal Athanasie Dincă Bîrlădeanul. Numai că, la 11 martie 1948, arhiereul locţiitor Athanasie este destituit şi trimis la Mănăstirea Neamţ, unde va fi şi profesor la Seminarul monahal înfiinţat acolo de patriarhul Justinian. Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ a început să funcţioneze din luna februarie a anului 1949 doar cu profesori arhierei, şi având ca prim director al său pe episcopul Partenie Ciopron. După desfiinţarea Seminarului monahal de la Neamţ în 1952, arhiereul Athanasie este trimis la Mănăstirea Cernica, unde, potrivit părintelui Păcurariu, moare Ia 6 Ianuarie 1973. Vasile Manea scrie, însă, că arhiereul Athanasie Dincă a murit la Căldăruşani şi chiar în anul în care a fost înlăturat din scaunul episcopal.

Referitor la Mănăstirea Neamţ, se cuvine relevat că, în 1949, se aflau în incinta acesteia cinci ierarhi ortodocşi destituiţi de către autorităţile comuniste: Partenie Ciopron, Emilian Antal, Pavel Şerpe, Eugenie Laiu şi Athanasie Dincă.

Arhiereul Veniamin Pocitan, episcop al Huşilor în anii 1932-1934, cu numele de Bârlădeanul, a fost şi episcop vicar-patriarhal în anii 1935-1948. În 1948 a fost pensionat oficial, pe motiv de vârstă, la 78 de ani. Din Istoria părintelui Păcurariu aflăm că arhiereul Veniamin Pocitan a trecut la Domnul în 1955, fără a se indica şi locul unde a vieţuit de la îndepărtarea sa din scaun şi până în acel an sau unde a fost înmonnântat.

Trimis în recluziune monastică, în perioada respectivă, a fost şi vlădica Partenie Ciopron, care a fost episcopul Armatei din 1937 şi până la 3 august 1948.

Episcopul dr. Partenie Ciopron avea gradul de general de brigadă şi era al treilea ierarh al Armatei române, cu reşedinţa la Alba Iulia. La această dată, conform Legii 177 din 3 august 1948, Episcopia Armatei se desfiinţează, iar episcopul ei, Partenie Ciopron, se şterge din controalele armatei - adică este scos din cadrele active ale acesteia - şi pensionat la 4 august l948?.

În mai 1949, patriarhul Justinian îl aduce pe vlădica Partenie Ciopron ca episcop vicar-patriarhal, în decembrie 1949, însă, Partenie Ciopron este îndepărtat de la Patriarhia română, pe motiv că era autorul unei pastorale din perioada Campaniei de Est, în care amintea că ostaşii luptă impotriva bolşevismului şi pentru apărarea credinţei şi gliei strămoşeşti.

Patriarhul Justinian a trimis pe ierarhii, ale căror eparhii fuseseră desfiinţate în 1948, ca profesori la Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ. Vlădica Partenie Ciopron a fost şi el trimis la Mănăstirea Neamţ în decembrie 1949, ca profesor şi director al respectivului Seminar monahal. Numai că, în toamna anului 1950, ex-episcopul Armatei era trimis la Mănăstirea Sf. loan cel Nou de la Suceava, ca stareţ.

Ca stareţ fiind, în toamna anului 1961, Partenie Ciopron era anchetat din nou, urmând ca pe lângă privaţiunile ce le suportase să i se ridice şi bruma de pensie. Ancheta era condusă de un inspector de la culte pe numele de Ciubotariu care, în interogatoriu, s-a axat pe cele cuprinse în pastorala mai sus-amintită. Răspunsul ierarhului Partenie a fost că acelaşi zel l-a depus şi în Campania de Vest, drept pentru care a fost decorat de mareşalul sovietic Malinovski, iar acest lucru nu l-a făcut cunoscut pentru că nu era cazul. lată, însă că de cele declarate de vlădica Partenie Ciopron avea să fie înştiinţat şi Emil Bodnăraş, fapt care a dus la reabilitarea sa, fiind numit locţiitor al episcopului Romanului şi Huşilor - unde mai fusese, de altfel, numit de la 13 septembrie 1947 şi până la 15 decembrie acelaşi an - iar, de la 4 martie 1962, înscăunat episcop al aceleiaşi eparhii. Aşadar, după un semi-exil de 14 ani la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, vlădica Partenie urcă pe tronul Romanului şi Huşilor, unde va păstori până la 1 ianuarie 1978, când bolnav fiind, s-a retras la Mănăstirea Văratec. La Văratec, s-a şi mutat la Domnul, la 28 iulie 1980, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii.

Episcopia ortodoxă a Maramureşului a fost desfiinţată la 18 septembrie 1948. La 30 noiembrie 1947, fusese sfinţit episcop al acesteia Sebastian Rusan. Trei zile după desfiinţarea episcopiei, adică la 21 septembrie 1948, vlădica Sebastian devine titularul arhiepiscopiei Sucevei şi Maramureşului. Desfiinţată şi Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului, prin hotărârea Adunării Naţionale Bisericeşti din 26 februarie 1950, din dispoziţia autorităţilor comuniste, arhiepiscopul Sebastian Rusan este învestit şi înscăunat mitropolit al Moldovei la 25 martie 1950, al cărei întâistătător rămâne până la moartea sa din 15 septembrie 1956.

In 1992, preotul Nicolae Grebenea - care a fost închis la Aiud, Baia Sprie şi în mina de la Cavnic - dezvăluia presei bisericeşti că, din cele ce i-au fost spuse de părintele Ilie Cleopa, în anul 1975, mitropolitul Sebastian Rusan, ca şi episcopul Aradului, Andrei Magieru, au fost otrăviţi. Iată ce i-ar fi spus părintele Cleopa: „Într-o seară, era la mine Mihail Sadoveanu, marele scriitor. El mi-a zis: Cleopa, fugi la Iaşi, că astă-seară primesc hapul mitropolitul Sebastian (Rusan) şi episcopul de la Arad, Magieru. Am spus: Nu mai pot ajunge, e târziu... Dar el a spus : Nu cu trenul, du-te repede cu maşina mea. Du-te şi spovedeşte-l şi împărtăşeşte-l. Poate îl prinzi viu. Am plecat în grabă. Când am intrat în palatul mitropolitan, mitropolitul era înlemnit pe scaun, cu o mână în sus?. Iar, la întrebarea părintelui N. Grebenea, de ce l-au ucis pe mitropolitul Sebastian Rusan, părintele Cleopa i-a răspuns: Se bucura de trecere, dar vorbea prea deschis. El spunea oamenilor: Nu vă luaţi după ăştia care zic că nu există Dumnezeu: ăştia-s nebuni. Cum să nu existe Dumnezeu Cine le-a făcut pe toate? Mormântul său este în curtea mitropoliei din Iaşi, lângă Biserica Sfântul Gheorghe.

Ca episcop al Aradului, era înscăunat, la 2 februarie 1936, Andrei Magieru. Mărturia preotului Nicolae Grebenea, inserată mai sus, indică, totodată, că şi episcopul Andrei Magieru a fost otrăvit. De asemenea, şi dl. Cicerone loniţoiu scrie că episcopul Andrei Magieru a fost otrăvit la 13.05.1960?. În momentul otrăvirii, Andrei Magieru era episcop în scaun. Mormântul său se află în cripta arhierească de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog.

Arhiereul Emilian Dumitru Antal, fost vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, fost episcop locotenent al Episcopiei Argeşului, şi fost locţiitor - locum tenens - al Mitropoliei Bucovinei, a fost destituit în 1948. A fost exilat la Mănăstirea Neamţ, unde, din februarie 1949, a funcţionat ca profesor le Seminarul monahal. Apoi, acelaşi ierarh a fost trimis la Mănăstirea Cozia, pe care a şi condus-o ca stareţ de la 1 septembrie 1950 pînă la 21 august 1952. La 20 august 1952, arhiereul Emilian Antal a fost schimbat din stăreţia Mănăstirii Cozia şi trimis stareţ la sf. Mănăstire Topliţa din judeţul Harghita, unde a rămas timp de 19 ani, până la adormirea în Domnul, la 15 iunie 1971, fiind şi înmormântat în cimitirul acesteia.

Ierarhul românilor ortodocşi din S.U.A., Policarp Moruşca (1935-1939), a fost reţinut în România de regele Carol al II-lea în 1939, în timpul celei de-a doua călătorii efectuate în ţară. Împiedicat, apoi, de cel de-al doilea război mondial, episcopul Policarp spera, totuşi, să se întoarcă în eparhia sa, după terminarea războiului, dar a fost reţinut în ţară de comunişti.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a numit, pe Policarp Moruşca, locţiitor al episcopului Cetăţii Albe-Izmail la l septembrie 1941- până în ianuarie 1944 apoi, locţiitor al episcopului Maramureşului în decembrie 1945; unde a rămas până la 11 decembrie 1946. Faptul că vlădica Policarp a fost ierarh în Basarabia i-a agravat, desigur, reîntoarcerea în S.U.A., aşa încât noile autorităţi comuniste l-au pensionat în 1948. Vlădica Policarp avea să se mute la Domnul în 1958, fiind îngropat la Mănăstirea Sf. loan Botezătorul din Alba-Iulia, unde i se şi stabilise domiciliu obligatoriu.

Grigorie Leu, episcopul Huşilor (1940-1949), a fost înlăturat din scaun şi pensionat în 1949. Episcopul Leu a fost pus în retragere la 5 februarie 1949, când eparhia sa a fost împărţită între episcopiile de Roman şi Galaţi, şi a murit, în vârstă de 69 de ani, la 1 martie 1949, adică la nici o lună de la destituirea sa. Potrivit d-lui Cicerone Ioniţoiu, episcopul Grigorie Leu a murit otrăvit. Vlădica Leu a fost otrăvit în Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, unde vieţuia şi care era şi sediul Episcopiei Huşilor. Din cartea editată de Consiliul Naţional Român, în 1983, aflăm că moartea misterioasă survenită pe neaşteptate a episcopului de Huşi, Grigore Leu, s-ar fi datorat faptului că el era singurul care cunoştea pe făptaş şi metodele folosite pentru exterminarea Patriarhului Nicodim şi a mitropolitului Irineu Mihălcescu.

Valeriu Moglan Botoşăneanul, fost locţiitor al mitropolitului Moldovei în iunie-decembrie 1939, şi locţiitor al episcopului Buzăului din 5 septembrie 1942 şi până în ianuarie 1944, a fost depus din treaptă în 1949 şi trimis la Mănăstirea Neamţ, unde a şi trecut la Domnul la 14 august 1949.

Episcopia Caransebeşului a fost contopită cu Arhiepiscopia Timişoarei la data de 5 februarie 1949, iar episcopul ei, Veniamin Nistor (24 august 1941-5 februarie 1949), potrivit părintelui Păcurariu, s-a retras la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Realitatea este că episcopul Veniamin Nistor a fost obligat să părăsească imediat eparhia pe care a condus-o timp de 8 ani, retrăgându-se forţat la Alba lulia, în localul fostei reşedinţe a episcopului armatei, episcopie şi aceasta desfiinţată.

În iulie 1947, patriarhul Nicodim îşi alegea ca episcop vicar-patriarhal, cu titlul de Ploieşteanul, pe Pavel Şerpe. Dar, doar după câteva luni, pentru atitudinea sa anticomunistă, autorităţile îl pun în disponibilitate. După destituire, episcopul Pavel Şerpe a fost trimis la Mănăstirea Neamţ, fiind, timp de doi ani, ultimul director al Seminarului monahal - din toamna anului 1950 şi până în vara anului 1952. De la Mănăstirea Neamţ, a fost trimis la Mănăstirea Bistriţa-Neamţ, şi, apoi, la Curtea de Argeş, unde se făceau cursurile de reciclare a preoţilor din toată ţara. Aici, la Mănăstirea Curtea de Argeş, ultimul său loc de recluziune stabilit de autorităţi, episcopul Pavel Şerpe trecea la Domnul, în 1978.

Arhiereul Galaction Gordon, fost episcop vicar al Tomisului şi fost secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost retras forţat din scaun în 1948 şi trimis cu domiciliul forţat în mănăstire. Dar în 1955, arhiereul pensionar Galaction Gordon a anunţat trecerea sa la vechiul calendar, fapt pentru care a fost proclamat, la 5 aprilie 1955, conducătorul Mişcării stiliste, întitulat: Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii dreptslăvitoare de stil vechi cu sediul la Mănăstirea Slătioara din Moldova, construită în 1948. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române avea să-l caterisească pe Galaction în cadrul şedinţei din 14 aprilie 1955. Spre sfârşitul lunii mai 1955, Galaction Gordon este invitat la Bucureşti pentru a primi, chipurile, notificarea legalizării Bisericilor stiliste, dar, în timpul călătoriei, este oprit la Ploieşti de către Miliţie şi Securitate şi supus interogatorului, apoi, mitropolitul este trimis cu domiciliul forţat la Cernica până în primăvara lui 1956. Condamnat la şase luni de închisoare în primăvara anului 1956, în toamna aceluiaşi an, mitropolitul Galaction a fost trimis cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani. Adus la Căldăruşani, mitropolitul Galaction reuşeşte, totuşi, să sfinţească trei episcopi în toamna anului 1956, şi anume, pe părinţii: Glicherie Tănase, Evloghie Oţa şi Metodiu Marinache. Episcopul Evloghie Oţa a fost şi el închis pentru o perioadă. La fel, şi un alt episcop de stil vechi, Pahomie, a fost şi el arestat în nenumărate rânduri.

Din aprilie 1955 şi până la trecerea sa la cele veşnice, în 1959, Galaction Gordon s-a aflat sub atenta supraveghere a Securităţii, iar asupra morţii sale planează şi astăzi suspiciuni, bătrânii călugări şuşotind că lucrurile nu ar fi fost tocmai curate.

Ierarhul Oradiei, Nicolae Popovici (28 iunie 1936-5 octombrie 1950), a fost şi el trimis în surghiun din dispoziţia autorităţilor de stat, la 5 octombrie 1950, la vârsta de numai 47 de ani. Mitropolitul Antonie Plămădeală scria, în 1992, că episcopul Nicolae Popovici după ce în 1940 fusese expulzat de unguri de la Oradea într-un vagon de animale, devenind erou naţional al rezistenţei împotriva Diktatului de la Viena, în 1950, e din nou expulzat din eparhia sa şi mai trăieşte zece ani într-un exil în afara eparhiei. Părintele Păcurariu scrie, în ediţia a V-a a Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, din 2000, că episcopul Nicolae Popovici a fost pensionat, întrucât ceruse dreptul de a se face catehizarea tineretului şi criticase regimul în predicile sale. La rândul său, Vasile Manea, în ediţia a II-a a cărţii sale, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, din 2001, scrie că episcopul Nicolae Popovici, între numeroasele luări de poziţie pentru care a fost prigonit, la 1 ianuarie 1950, la sfârşitul Sfintei Liturghii, în faţa mulţimii de credincioşi aflaţi în catedrală, a condamnat nedreptăţile ce se făceau în ţară: oameni întemniţaţi, deportaţi, împuşcaţi etc. Când i s-a cerut să fie mai prudent, a răspuns: credincioşii aşteaptă îmbărbătare şi mângâiere. Consecinţa atitudinii demne a episcopului Nicolae Popovici a fost depunerea din treaptă şi, apoi, trimis forţat la Mănăstirea Cheia, judeţul Prahova, unde a rămas până la moarte, în 1960 .

Vasile Lăzărescu a fost ales episcop al Episcopiei Timişoarei în iunie 1940. Episcopia avea să fie ridicată la treapta de arhiepiscopie în iunie 1947, iar, în septembrie al aceluiaşi an, la rangul de mitropolie. Ca mitropolit, Vasile Lăzărescu a păstorit pînă la 18 decembrie 1961, cînd a fost pensionat sau pus în retragere de Sf. Sinod, potrivit părintelui Păcurariu. În realitate, însă, mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost îndepărtat din scaun la 18 decembrie 1961 şi trimis în surghiun la Mănăstirea Cernica, unde a trecut la Domnul în 1969

Teodor (Trandafir) Scorobeţ a fost ales arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de Răşinăreanul, în 1946. Dar, în 1948, a fost scos la pensie forţat?şi trimis, desigur, la mănăstire.

Urmaşul episcopului Nicolae Popovici pe tronul Oradiei a fost episcopul Valerian Zaharia (1905-1996), înscăunat la 25 noiembrie 1951. În ianuarie 1997, mitropolitul Antonie Plămădeală declara că Valerian Zaharia intrase chiar ca mare simpatizant al socialismului şi comunismului când a fost ales episcop, dar, după câţiva ani, şi-a mai dat drumul la gură. Motiv pentru care, declara acelaşi mitropolit, episcopul Valerian a fost scos fără milă din scaun şi din Sinod şi-a rămas aşa până aproape la 50 de ani, dat afară. Episcopul Valerian Zaharia este, din cele cunoscute până în prezent, primul ierarh îndepărtat din scaun în timpul dictaturii comunist-ceauşiste.

Al doilea ierarh ortodox îndepărtat din scaun în timpul dictaturii comunist-ceauşiste a fost mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului (1967-1981). La 1 august 1981, mitropolitul Nicolae Mladin a fost nevoit să se retragă din scaun, stabilindu-se la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a şi trecut la Domnul, la l iunie 1986.

Din cele prezentate, rezultă, deci, că autorităţile comuniste au folosit pentru izolarea ierarhilor ortodocşi, depuşi din treaptă, mănăstirile: Căldăruşani, Cernica, Neamţ, Agapia, Cheia, Cozia, Curtea de Argeş, Ciorogârla, Topliţa, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, Sfânţul loan Botezătorul din Alba lulia, Horaiţa, Sâmbăta de Sus, precum şi schiturile: Darvari (Bucureşti), Dragoslavele şi Schitul Maicilor (Bucureşti). Aceste aşezăminte monahale ortodoxe - 13 mănăstiri şi 3 schituri - făceau parte integrantă din spaţiul concentraţionar românesc şi se aflau sub stricta şi directa supraveghere a Securităţii.

Dacă la cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, trecem şi pe mitropolitul Visarion Puiu şi pe episcopul Vasile Leu, rezultă că numărul celor care au suferit prigoana comunistă se ridică la 30. Adică 30 de ierarhi ortodocşi români au fost victimele dictaturii comuniste din România. La care, fireşte, se cuvin adăugaţi şi cei doi ierarhi români ortodocşi de stil vechi, ceea ce dă numărul total de 32.

Concluzii

Indiferent de numărul lor, cert este că toţi aceşti ierarhi prigoniţi de comunişti, unii chiar ucişi prin otrăvire, şi alţii trimişi cu domiciliul forţat în mănăstiri şi schituri - cei mai mulţi dintre ei - reprezentau elita ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care nu a voit să facă nici un compromis cu cei fără de Dumnezeu; într-adevăr, toţi ierarhii depuşi din scaun, trimişi în surghiun la mănăstiri sau schituri, supravegheaţi, prigoniţi, întemniţaţi - doi - şi unii dintre ei şi omorâţi, prin otrăvire, reprezintă obrazul curat al Bisericii Ortodoxe Române în lupta acesteia împotriva ideologiei inumane comuniste.

Literatura religioasa in perioada comunista

Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din România. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti în România era preluat după modelul sovietic, cristalizat în timpul războiului de apărare a patriei. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o socie-tate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul comunist însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de partidul comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar pe măsură ce socialismul se construia, aceasta urma să dispară ca

instituţie, considerată o carie a lumii comuniste.20

Printre numeroasele metode de represiune împotriva Bisericii și a slujitorilor ei, cea mai cunoscută a reprezentat-o detenția. Însă în închisorile comuniste, viaţa religioasă a căpătat un tablou de catacombă. Nenumărate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creştină, atunci când slujitori ai altarului săvârşeau slujbe, încurajându-i şi dându-le încredere colegilor de suferinţă în ajutorul divin. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, temniţa comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală şi apropierea de Hristos, creând modele

pentru creştinismul contemporan.21

Ceea ce se numeşte îndeobşte „literatura închisorilor comuniste” reprezintă unul dintre aspectele cele mai semnificative ale literaturii noastre contemporane şi o experienţă unică în întreaga istorie a creaţiei literare româneşti. De aceea nu-i deloc lesne să scrii despre o astfel de literatură, care trebuie judecată adesea cu măsuri diferite faţă de producţia literară curentă. Ne aflăm, mai exact spus, în faţa unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relaţie între creator şi operă. Spiritul critic trebuie să devină mai maleabil şi mai nuanţat, spre a nu risca posibilele confuzii de planuri sau chiar impietăţile. Aici se amestecă, în proporţii nemăsurabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase, filosofice, politice; judecata trebuie să fie complexă şi să vizeze sinteza adeseori inefabilă a acestor elemente; orice abordare unilaterală sau prea

tehnică este neavenită.22

În ceea ce privește tema noastră, atunci când vorbim de o literatură ca izvorând din închisorile comuniste, din punct de vedere strict tehnic, această literatură poate fi împărțită în două genuri sau tipuri: cel liric și cel epic.

La privirea cea mai generală, literatura de gulag, altminteri extrem de diversă şi numai aparent monotonă, se împarte în poezie şi proză. Mai exact, avem de a face cu așa-numita „poezie carcerală” pe de o parte, iar pe de cealaltă parte cu „genurile biograficului”, memoriile și jurnalul. Această diviziune este una mai degrabă formală, dar are şi implicaţii mai adînci, care ţin de fondul şi dinamica interioară a discursului. Poezia reprezintă creaţia „originară” a închisorilor, elaborată mental în chiar toiul prigoanei, pe cînd proza s-a scris ulterior, retrospectiv, cel mai adesea cu o fatală „detaşare”, dar şi cu un plus de „elaborare” (nu întotdeauna benefică „autenticităţii”). De aceea se poate spune că poezia păstrează într-un chip mai viu intensitatea trăirilor care au generat-o. Ea reprezintă, am zice, răspunsul imediat la încercările şi suferinţele de atunci (întruchipare contemporană a ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”); are astăzi o mare forţă mărturisitoare şi a avut ieri o uriaşă funcţie „purificatoare” şi „salvatoare”. Nu este o exagerare să se spună că poezia aceasta a fost la vremea ei hrană şi cuminecătură, dar şi „răzbunare” imediată a spiritului împotriva celor

ce au căutat să-l pervertească sau să-l sugrume, așa cum vom vedea mai departe.23

Poezia carcerală

Poezia carcerală circumscrie un teritoriu liric limitat şi însumează creaţii ce şi-au câştigat atributul de „literar”, dar şi texte ce n-au depăşit pretenţia de literaritate, conservându-și prin excelenţă valenţa documentară.

Cenzura şi represaliile politice specifice regimului comunist au instituit teroarea şi au avut ca țintă îngrădirea dreptului fundamental uman de exprimare a unui adevăr personalizat şi de consumare a unei libertăţi individualizate. „Condamnatul politic”, torturat şi istovit fizic şi psihic, va evada într-un spaţiu al poeziei, locuit de divin, căci creaţia carcerală comportă în esenţă două dimensiuni: coordonata spirituală punctând relaţia personală şi, în speță, personalizată între poetul

20 Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului communist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 24.

21 Ibidem, p. 32.22 Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 4.

23 Ibidem.

încarcerat şi divinitate, precum şi cea esenţialmente umană, a suferinței autentice – în jocul interdependenţei acestora intervine, oarecum colateral, esteticul (se disting diverse chei de abordare estetică în literatură, în general născute din grade diferite de percepţie, umanul având tendinţe mai puţin vădite către ierarhiile abscons divine, cu o apetenţă sesizabilă mai degrabă către cele văzute şi imaginate şi, în consecinţă, se prefigurează accesibilitatea acestuia – a umanului – în a transpune suferinţa în valenţe literare. Mulţi dintre încarceraţi sesizează – şi pe bună dreptate! – că sunt versificatori, nu poeţi. Aceasta se întâmplă tocmai din cauza apetenţei noastre primare către cheile infernale care i s-au deschis omului religios după cădere). Aceste trei repere ne provoacă la o percepţie ambivalentă: ele sunt identificabile, fără doar şi poate, cu O perspectivă lineară, dar şi cu imaginea unui cerc înlăuntrul căruia se intersectează „universuri compensatorii”, stârnindu-se şi întregindu-se reciproc. Cercul presupune o gamă diversă de trăiri, toate conotate negativ: oprimarea, izolarea, solitudinea, anxietatea, dezolarea; încarceratul şi le apropriază. Elementele care poartă vina instituirii acestor trăiri sunt foamea, frica, bătaia, frigul, ele determinându-se, circumscriindu-se şi înscriindu-se la infinit. Dinspre exterior spre interior, centrul de greutate al cercului carceral e reprezentat de celulă/carceră – suprema izolare. Dar încarceratul, ca subiect de şlefuire a forţelor divine, nu se sustrage valorizării ambivalente a cercului, întrucât de multe ori scapă în duioşii, în reverii – ba contemplative, ba volitive – şi-ntr-o subsumare/înscriere într-o altă lume (subordonare directă a ierarhiilor cereşti), acestea trimiţând mai mult sau mai puţin conştient cercurile circumscrise ca simbol aproape uitat al creştinismului foarte timpuriu, din aceeaşi paradigmă cu peştele desenat de Hristos pe nisipurile Galileii. Tipurile de

carceră sînt multe, însă, în fond, sunt toate închegate sub semnul profetului Iona.24

Pion fără voie, dar conştient de statutul său de marionetă a unei istorii pe care „nu o mai vremuieşte”, condamnatul îşi construieşte o realitate compensatorie: scrisul – străbătut de 2 esenţe: divinul omniprezent, dătător de speranţă, martor al suferinței prizonierului și străinul purtînd marca maleficului, îndărătul acestei embleme ghicindu-se anchetatorul, gardianul, trădătorul, tortura, teroarea, frigul, foamea, aşadar: privaţiunile şi agentul privaţiunii!; la jumătate distanţă – eul suferind, abandonat, al încarceratului. Se insinuează o interacţiune/interferenţă în relaţia călău-victimă, opresor-opresat, nuanţată într-o vedere periferică faţă de axa subordonării directe a osânditului vis-a-vis de cer, aceasta autentificîndu-şi impetuozitatea prin însăşi acţiunea călăului ce-1 transpune în chiar răul care 1-a şlefuit pe Iov în credinţă.

Scrierile carcerale concentrează în organismul lor violenţa. Sensul prim al violenţei este conştientizarea morţii, contemplarea ei – moarte impusă de străin deţinutului, moartea confratelui la care prizonierul e martor. Condamnaţii, literaţi ori ba, sunt obligaţi de circumstanţe să identifice o cale de împăcare a lor cu lumea, cu Dumnezeu. Astfel, există două teme înrudite în creaţiile carcerale: închisoarea ca damnare şi închisoarea ca recuperare a creaţiei spirituale; prizonierul se va abandona graţiei puterii divine. Zidurile celulei se umplu de cuvinte scrijelite, iar deţinutul re-descoperă

magia cuvîntului.25

Agentul uman (în fiecare dintre situaţiile precizate: atât poetul, cât şi credinciosul) îşi clădeşte o relaţie oarecum interdependentă, din perspectiva poeziei de închisoare – nu credem în existenţa poetului pur, căci experienţa poetică pură este la rândul ei un mit; un poet valoros poate fi din prisma credinţei un individ moderat ori extrem de credincios. Excludem cu bună ştiinţă contextul poetului ateu, deoarece închisoarea comunistă l-a obligat pe creatorul mai mult ori mai puţin iniţiat în ale liricii să se apropie de divinitate, chiar dacă înainte de experiența carcerală a ignorat sau şi-a refuzat de-a dreptul acest tip de comunicare de la uman la divin, tocmai pentru că – oricare ar fi structura intrinsecă a respectivului încarcerat - în condiţiile date, Dumnezeu este pentru el unicul sprijin, aceasta neeliminând variantele rugăciunii (confesiunea, revolta, lamentaţia, umilinţa, implorarea); condamnatul instituie o relaţie cu atât mai deschisă şi mai sinceră cu divinul, cu cât loc de subterfugiu şi minciună/ trădare între ei nu încape. Desigur, încarceratul are momentele sale de tăgadă, de frustrare, de decepţie, toate îi sunt îndreptăţite, căci credinţa le presupune şi le încorporează sieşi. Agonia este proprie creştinismului, ea implică luptă interioară, iar spaţiul oprimant al închisorii este pentru subiecţii vărgaţi ce-l populează unul înstăpânit de agonie, îndoială, luptă, dar şi rugăciune. Poezia – rugă – trebuie şi poate să fie, în opinia lui L. Alonso Schokel, „adevărată, sinceră, veridică, precum expresia experienţei religioase. Psalmul revelează omul atins de Dumnezeu şi pe Dumnezeu înlăuntrul omului. Individul comunică şi depune mărturie în faţa divinităţii, într-o relaţie personală”.

Poezia carcerală se situează în multe cazuri într-o asemenea proximitate a divinului, încât ea se transfigurează în rugăciune, ca modalitate directă de comunicare a întemniţatului cu Dumnezeu.

24 Ioana Cistelecan, Antologia poeziei carcerale, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, p. 5-7.25 Ibidem, p. 8.

Prin urmare, echilibrul instituit între rugăciune și poezie este esenţialmente stabil din prisma experienței întemnițatului.26

Literatura carcerală de tip memorialistic

Mulţi dintre cei care au îndurat nenumăratele violenţe şi umilinţe la care au fost supuşi deţinuţii din închisorile regimului comunist au mărturisit dificultatea, chiar imposibilitatea, de a-şi reaminti suferinţele prin care au trecut. Unii au reuşit însă să depăşească barierele psihologice şi şi-au scris amintirile dureroase. A rezultat astfel o bogată literatură, care aduce mărturii teribile despre regimul din închisorile politice din ţările comuniste, cele mai credibile fiind în acest sens operele care pot fi incluse în „genurile biograficului” (jurnale, memorii etc.) Numai după prăbuşirea comunismului a fost posibilă apariţia acestui tip de literatură carcerală, în care experienţa tragică a detenţiei este analizată în toate detaliile ei şi nu doar sugerată (prin elemente care nu puteau trece de anumite bariere), cum se întâmpla în „romanul obsedantului deceniu”. Operele ce intră în această categorie nu urmăresc să-i provoace cititorului o stare de catharsis; prin lectura pe care o întreprinde, acesta îşi manifestă în primul rând dorinţa de a cunoaşte (o istorie a unei epoci şi o istorie a unor oameni). În momentul în care semnează pactul cu autorul, cititorul ştie că acest tip de scrieri necesită o abordare specială, o lectură care să le permită să-şi manifeste caracterul lor specific, care este, înainte de toate, unul documentar. Valoarea lor rezidă în puterea de a reda într-o manieră cât mai verosimilă întâmplările narate. Viaţa în închisorile comuniste este o existenţă la limită (la limita putinţei umane de a îndura), iar intensitatea prin care aceste opere antitotalitare transmit această trăire stă mărturie a dorinţei unei relatări cât mai veridice. Latura literară a acestor scrieri reiese din forţa evocării, din dramatismul faptelor narate şi din sinceritatea tonului. Însuşirea esenţială a scrierilor de tip biografic este autenticitatea. Fireşte, adevărul care li se pretinde este cel din lumea ficţională, iar mărturia memorialistului trebuie să fie una credibilă în sensul de verosimilă, căci adevărul nu poate fi decât relativ într-o scriere subiectivă. Memorialistul trebuie să fie

preocupat, în primul rând, să creeze o iluzie a autenticităţii; de modul în care o face, ţine şi reuşita operei sale.27

Naraţiunea literaturii de tip confesiv este una homodiegetică, în cadrul căreia, cele trei instanţe narative (autor - personaj - narator) coincid. Chiar dacă avem de-a face (în cazul memorialisticii) cu o literatură de tip subiectiv (în centrul discursului situându-se cel care narează), trebuie subliniat faptul că interiorizarea evenimentelor se deschide către un cadru mult mai general, cel al unei istorii pe care subiectul creator o ia în primire drept cadru al istoriei personale. Personajul memorialisticii vine în naraţiune însoţit de evenimente, însoţit de istorie. „De modul în care prezintă faptele istoriei depinde credibilitatea lui ca personaj într-o naraţiune care vrea să pună istoria într-o poveste şi (...) să transforme o viaţă într-un destin.”

Există numeroase similitudini între genurile biograficului și diferențele între jurnalul intim și memorii, de exemplu, sunt greu de stabilit. Atâta timp cât în ambele factorul subiectiv este prioritar, o diferenţă priveşte raportul individ-istorie. În memorii, istoria prevalează asupra persoanei şi este esenţială în trasarea cronologiei destinului individual. Experienţa detenţiei reprezintă efectul unor cauze ce ţin de o amplă istorie. Efectul destăinuirilor nu-şi poate atinge ţinta decât în cazul unui destinatar avizat, care cunoaște întregul cadru istoric. În momentul în care citeşte memoriile, acesta devine un cunoscător al vieţii celui ce se confesează şi al epocii pe care naraţiunea celui din urmă o înglobează şi de care e înglobată, epocă la care nu are acces decât printr-o bună cunoaștere a istoriei şi – nu în ultimul rând – a persoanei care a devenit victima acesteia. De aceea, o deschidere către lumea care-l poartă pe narator este necesară. Întrebarea inevitabilă este – la acest nivel – dacă biografia autorului acestor memorii poate oferi elemente care să deschidă calea spre o înţelegere mai completă a operei. Şi, plecând de la această întrebare, trebuie să fim conştienţi că, în cazul acestui tip de literatură, nu se poate face o separaţie netă între personalitatea creatoare şi personalitatea umană a celui care scrie. Memorialistica de acest tip este produsul unui „eu profund”, care îşi asumă toate datele existenţei autorului, inclusiv pe acelea ale „eului superficial”. Jurnalele intime şi memoriile reprezintă cazuri speciale în cadrul speciilor literare; fiind opere legate într-o bună măsură de existenţa autorului, implicaţia fragmentelor autobiografice este necesară pentru interpretare. Analizarea naturii existenţei care determină actul estetic este indispensabilă în cazul acestor memorii. Opera literară are o autonomie proprie şi, chiar dacă îi respectăm prioritatea în analiză, nu putem ignora faptul că, în discursul literar al memorialisticii pe care o avem în vedere, există numeroase elemente care se raportează la universul exterior al operelor. De aceea, o separaţie netă între omul care scrie şi omul care trăieşte nu este indicată, căci personalitatea

26 Ibidem, p. 17.27 Alexandra-Oana Anca, Literatura carcerală de tip memorialistic. Condiția intelectualului în detenție, Editura Macarie, Târgoviște, 2004, p. 5-

6.

creatoarea preia multe din datele personalităţii umane care se află în spatele actului de creaţie. Preluând aceste date şi

prelucrându-le, eul profund le transformă în literatură, ele cunosc o nouă existenţă în opera de ficţiune.28

Jurnalul intim, biografia, memoriile reprezintă un tip de literatură pe care critica literară română nu a acceptat-o, numele sub care au fost grupate aceste genuri neomologate fiind acela de „literatură de frontieră”. Ceea ce contestatarii îi reproşează acestui tip de creaţie este, în primul rând, o anumită lipsă de literaritate, omiţând faptul că scriitura intimă are o poetică proprie, caracteristică ficţiunii care există în orice naraţiune memorialistică. Povestirea acţionează asupra istoriei reale, care primeşte o nouă existenţă într-o nouă dimensiune, cea a discursului ficţional. Oricât de mare ar fi grija pentru adevăr, memoriile – prin natura lor – nu pot fi pe de-a întregul sincere. O mare importanţă în redactarea acestora o are distanţa în timp, între momentul trăirii şi cel al „retrăirii”, la care se adaugă inevitabilele întrepătrunderi între cele două etape. Oare cum ar fi arătat memoriile de închisoare sub forma unor jurnale completate zilnic în perioada detenţiei? Nu putem şti, ci doar intui răspunsul. Cu mult mai cutremurătoare şi cu o altă organizare. Între cel care îşi scrie memoriile şi trecutul pe care îl surprinde în naraţiunea sa se interpun, de-a lungul timpului, numeroşi factori. Intrarea faptelor în naraţiune se face printr-o stilizare, iar trăirea este transmisă prin intermediul unui discurs care trebuie să se supună normelor literare, unor rigori compoziţionale şi tematice. În momentul în care scriitorul decide să-şi redacteze memoriile, percepţia asupra evenimentelor este condiţionată de scopul pe care acesta îl urmăreşte şi de transformările pe care mediul şi timpul le-au operat asupra imaginii trecutului. Deşi retrospectivă, în naraţiunea de tip memorialistic pătrund elementele prezentului. De aici şi subiectivitatea inerentă scriiturii memorialistice. Prin actul scriptic, lumea trecutului este închisă

într-un discurs ale cărui norme de existenţă sunt cele proprii literaturii.29

Foarte importante sunt motivele care i-au determinat pe cei care au îndurat infernul din închisorile comuniste să transpună în discurs literar experienţa trăită. Prin întâlnirea memorialistului cu istoria, aceasta devine o istorie personală, asumată, pe care cel dintâi o redă fără o grijă deosebită pentru aspectul literar al confesiunii. Dar, de la un anumit grad de expresivitate, nonficţiunea devine o ficţiuna involuntară.

Cauza principal ar fi, în toate memoriile de acest tip, evitarea repetării unei drame, cauză ce aduce în prim-plan importanța destinatarului pentru acest tip de confesiune.

Un alt motiv extrem de important, care se lasă mai mult ghicit, ar fi funcţia terapeutică pe care o au aceste destăinuiri. Scriitura permite o eliberare de dramele trecutului. Prin intermediul confesiunii sale, memorialistul ia un părtaş la suferinţele prin care a trecut, pe cititor.

Iadul închisorilor, reeducării, canalelor, minelor, lagărelor de muncă face parte dintr-un univers carceral pe care comunismul l-a extins la dimensiunile întregii ţări. Dacă teroarea era iniţial îndreptată către reprezentanţii şi susţinătorii fostului regim, cel legionar, selecţia victimelor devine curând arbitrară şi ameninţă grupuri inocente. Teroarea continuă să fie folosită de regimurile totalitare chiar şi când scopurile lor au fost atinse, adevărata ei oroare constă în faptul că domnește asupra unei populații total subjugate.

Victime ale unui regim absurd, intelectualii români care au reuşit să supravieţuiască în închisorile de tip comunist au luptat pentru ca, prin intermediul demersului lor literar, oamenii să devină conştienţi de valoarea libertăţii şi a dreptăţii. Atâta timp cât prin lieratura lor vor reuşi să atragă atenţia asupra ororilor regimurilor care se construiesc pe temeiul urii,

se poate considera că mesajul lor literar şi-a atins ţinta.30

Exponenți ai literaturii izvorâte din inchisorile comuniste

După redobândirea libertăţii de către poporul român în decembrie 1989, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dorind să înlăture consecinţele unor nedreptăţi şi suferinţe din perioada comunistă, a adoptat o seamă de hotărâri, prin care au fost reabilitaţi acei ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi, care au suferit din cauza convingerilor religioase şi a impactului pozitiv, pe care îl aveau asupra vieţii spirituale, culturale şi sociale a credincioşilor. Pe acelaşi temei, martirii credinţei şi eroii neamului, „din toate timpurile şi din toate locurile", sunt pomeniţi permanent, la slujbele bisericeşti de peste an, prin formule consacrate, fiindu-le, totodată, dedicată şi o zi specială, „înălţarea Domnului", trecută în calendarul bisericesc ca „Zi a Eroilor”.

28 Ibidem, p. 7-8.29 Ibidem, p. 9.30 Ibidem, p. 51.

Presa scrisă şi audio-vizuală, precum şi editurile bisericeşti şi laice au evocat frecvent, în ultimii 20 ani, şi au publicat atât scrieri memoriale ale unor clerici şi mireni care au suferit prigoane şi deportări, cât şi cărţi, studii şi articole care prezintă

pătimirile Bisericii şi ale slujitorilor ei în anii regimului totalitar comunist şi ateu.31

Dintre cei care au suferit în inchisorile comuniste, în ceea ce ne interesează subiectul nostru, amintim numele cele mai sonore: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ilie Imbrescu, Daniil Sandu Tudor, Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Valeriu Anania, Iustin Pârvu, Andrei Ciurunga, Ion Caraion, Dimitrie Paciag, Benedict Ghiuș, Lena Constante, Alexandru Mironescu, Vasile Militaru, etc.

Radu Gyr (1905-1975)

Numele său real era Radu Demetrescu.

Poet, prozator, dramaturg, eseist, ziarist, traducător, conferenţiar de estetică literară şi literatură universală, director general al teatrelor şi operelor din România, fondator al primului Teatru Evreiesc „Baraşeum” din Europa, membru al Societăţii scriitorilor români, membru al Asociaţiei publiciştiloi români şi membru fondator al Uniunii scriitorilor Olteni, a fost întemniţat aproape 20 de ani, în 4 etape distincte:

1. Sub domnia lui Carol al II-lea e trimis în lagărele de concentrare/închisorile de la Miercurea Ciuc, Jilava, Vaslui, Râmnicu Sărat (1936-1940), detenție continuată sub guvernul Antonescu (1941-1944), riscând chiar prima sa condamnare la moarte.

2. După o scurtă libertate sub aceeaşi guvernare, e arestat din nou, judecat şi trimis în lagărul de la Sărata din Basarabia, de aici fiind expediat pe front, în Rusia, cu consemnul de a nu se mai întoarce viu. După doi ani, rănit în luptele de la Vigoda-Vinogradov, revine în ţară.

3. Pe 2 octombrie e iarăşi arestat, deşi bolnav, şi judecat cu nouă luni mai tîrziu de către un areopag comunist faţă de care săvârşise crima de a crede în spiritualitatea creştină şi în eternitatea neamului românesc; procesul cu numărul 2 din iunie 1945, intentat „lotului ziariştilor şi scriitorilor de dreapta” aduce lui Radu Gyr doisprezece ani de temniţă grea, ani petrecuţi la Braşov, apoi la Aiud. În 1955 e liberat.

4. Devine nu peste mult timp indezirabil, e calificat „duşman al poporului”; pe 6 decembrie 1958 e arestat şi condamnat la moarte. Pus în lanţuri timp de un an, sfidează moartea. Pe 20 mai 1963 e graţiat.

În 1975 Radu Gyr se stinge din viaţă.32

Nichifor Crainic (1889-1972)

Numele său real este Ion Dobre.

Poet şi teoretician al „gândirismului” ori al „ortodoxismului”, publicist şi activ om politic, profesor universitar al Facultăţii de Teologie din Chişinău şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, membru al Academiei literare România Jună a studenţilor români din Viena, preşedinte al Radiodifuziunii, membru al Academiei Române, ocupând postul rămas vacant după moartea lui Octavian Goga, e arestat la 30 august 1933, acuzat ca fiind asasinul moral al lui I. G. Duca. După trei luni de închisoare e găsit nevinovat, în urma unui proces public. În timpul celui de-al doilea război mondial îşi începe peregrinările prin Transilvania, aflând din ziare că ar fi fost arestat, ziare în care e numit „criminal de război”, „trădător”. E sfătuit confidenţial de către Ministrul de Interne să rămână ascuns. Îi trimite pe cale secretă o scrisoare lui Petru Groza, ajuns vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, rugându-l să-i explice situaţia sa. Acesta îi transmite confidenţial acelaşi sfat: să rămână ascuns, căci ordinele privind „înfierarea” şi arestarea „trădătorilor” nu depindeau de el, ci veneau direct de la Moscova. În iunie 1945, pe când se adăposteşte în comuna Zdrapţi, pe Crişul Alb, lângă Brad, la preotul Ştefi, se emite împotriva sa mandatul de arestare, fiind judecat în lipsă şi condamnat la închisoare pe viaţă în aşa-zisul „lot al ziariştilor”. În martie 1947 pleacă în satul Cerghid, lângă Târnăveni, la preotul Sămărghiţean, fost student de-al său. În data de 24 mai se predă autorităţilor, nu înainte de a-l fi convins pe preot să-1 denunţe, aceasta pentru a-i uşura situaţia. În iunie e trimis la Bucureşti şi reţinut la Ministerul de Interne; apoi e depus la închisoarea Văcărești. I se anulează sentinţa din 1945 şi

31 Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului communist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 4.

32 Ioana Cistelecan, Poezia carcerală, Editura Paralela 45, București, s. a., p.52.

începe rejudecarea procesului care se întrerupe brusc, aparent fără motiv – motivul era, de fapt, căderea Ministrului Justiției, Lucreţiu Pătrăşcanu, „destinat morţii”. Nichifor Crainic e transferat la Aiud, unde e întemniţat fără nici o hotărâre judecătorească, vreme de 15 ani. În martie 1962 e transferat la Bucureşti unde, la cererea Ministrului de Interne, Ion Drăghici, scrie o istorie a mișcării legionare: Cuibul Ucigaşilor, plagiată ulterior de doi oficiali ai vremii. La 24 aprilie 1962 este pus în libertate supravegheată şi condiţionată. Între 1962 și 1968 este redactor la „Glasul Patriei”, revistă editată de Ministerul de Interne, care se adresa exclusiv Exilului românesc. Aici îşi scrie memoriile, autocenzurându-le în speranţa publicării, încercând totodată să publice câteva volume de poezii, fără succes. Devine colaborator la „Glasul Patriei”, rebotezată „Tribuna României”, având circulaţie doar în străinătate.

La 20 august 1972, Nichifor Crainic moare la Casa scriitorilor din Palatul Mogoşoaia şi este înmormântat la cimitirul „Sf.

Vineri” din Bucureşti.33

Ilie Imbrescu (1909-1949)

Născut la 26 aprilie în localitatea Dalboşeţ, județul Caraş, în familia unui preot bănăţean, el fiind preot, de asemeni.

Este autor al volumului Apostrofa unui teolog. Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940; Ilie Imbrescu, Descifrarea unui sens, în „Însemnări sociologice”1940. Ilie Imbrescu a mai publicat articole în: „Cuvânt studenţesc”, „Axa”, „Țara noastră”. O parte mai puţin cunoscută a preotului Ilie Imbrescu este cea a creaţiei literare. Preotului nostru i-a plăcut să scrie poezie în diferite momente de inspiraţie. Multe dintre acestea aveau să fie confiscate de către Securitate din casa preotului profesor Dumitru Stăniloae. După decesul părintelui Imbrescu, soţia a dat poeziile spre păstrare preotului Răduleanu (prieten cu Ilie Imbrescu), care, într-un final, au ajuns la preotul Dumitru Stăniloae.

Creaţia literară a lui Imbrescu poate fi împărţită în mai multe etape istorice. O primă perioadă este 1938-1940, în care a scris poezii la Balcic, în lagărul de la Miercurea- Ciuc (9 noiembrie 1938), la Craiova (21 iulie 1939) sau Cluj, pachetul de poezii numindu-se „Dar din dar. Versuri”, însoţit de pasajul scripturistic: „...din prisosul inimii grăieşte gura omului” (Luca 6, 45), primul capitol având titlul „Întoarcerea masonului”.

A doua etapă, este reprezentată de perioada 1941-1945 şi continuă acest pachet literar cu capitolele: „Tinerețe”, „Copilul meu” şi „Luptă”. În această perioadă, Imbrescu a scris poezie pe când se afla la Mehadica de Crăciunul anului 1941 sau la Bucureşti, cele mai multe fiind din 1941.

Ultima perioadă şi cea mai importantă de altfel este cea din închisoare. Poeziile scrise de Imbrescu au un pronunţat cracter teologic, chiar mistic, exprimând cu profunzime trăirea religioasă a autorului în spatele gratiilor comuniste. Hârtia folosită este fie din scrisorile pe care le primea de la soţie, fie din cele cu lecţii de limba engleză, de doctrină comunistă sau chiar file de caiet, care probabil circulau prin penitenciar. Poeziile sunt scrise la Jilava, la data de 21 iulie 1948, apoi la Aiud, din 2-3 august 1948 până la 24 mai 1949. Din 22 mai 1949 se pare că părintele Imbrescu a început un alt capitol intitulat „Trepte de har”, simţindu-și astfel apropiatul moment al trecerii la cele veşnice. Unele poezii, sunt refăcute, având astfel mai multe date. Parte din aceste poezii au fost publicate în Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, editor Xenia

Mămăligă, Bucureşti, Editua Bonifaciu, 2000.34

Nicolae Steinhardt

Memoriile lui N. Steinhardt îmbracă doar aparent forma unor jurnale, căci ele reprezintă scrieri destinate publicului, redactate deci cu dorința de a fi cât mai convingătoare și durabile. În acest sens, ele nu pot fi „modeste”. Scriind, cel ce „se povestește” dorește să transmită o morală, o lecție de viață, să aducă sub ochii cititorului o existență ale cărei experiențe merită să fie cunoscute.

N. Steinhardt scrie „Jurnalul fericirii” cu gândul de a împărtăşi miracolul care i-a schimbat existenţa, cel al convertirii spirituale şi pentru a vorbi și despre acei eroi neştiuţi care „îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă”. În veacul închisorilor şi al lagărelor, Steinhardt mai are încredere în puterea omului de a disocia binele de rău. De aceea, morala creştină pe care vrea să o transmită Jurnalul său nu este una a

33 Ioana Cistelecan, Antologia poeziei carcerale, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, p. 51-52.34 Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului communist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

București, 2007, p. 360.

resemnării, ci a responsabilităţii şi a implicării. Renaşterea spirituală prin care trece în urma botezului din închisoare îl determină să se privească cu alţi ochi pe sine şi lumea în care trăieşte: „Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate”. Toţi cei care au trecut prin închisorile staliniste cunosc precaritatea fiinţei umane şi sacrificiile a căror victimă este individul care a avut nenorocul de a trăi în tumultuosul secol al XX-lea. Tocmai de aceea, un cult al fiinţei umane este identificabil cu uşurinţă în actul lor creator. Steinhardt este un adevărat spirit renascentist, al cărui act de credinţă se îndreaptă către fiinţa umană: „Omul însuşi e un mister pentru că îl locuieşte divinitatea”. Pentru naratorul „Jurnalului fericirii”, creştinismul este o religie a curajului, care îi insuflă încrederea într-o fiinţă umană care, datorită originii ei divine, are posibilitatea de a se transfigura: „Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească”. Aspirând la o continuă purificare şi, luând ca exemplu propria-i transformare, Steinhardt îşi mărturiseşte neţărmurita încredere în puterea omului de a renaşte şi de a se autodepăşi. Valori nepreţuite pentru autorul „Jurnalului fericirii”, libertatea şi demnitatea sunt esenţiale pentru oricare dintre aceşti memorialişti, care şi-au păstat integritatea într-

o epocă în care depersonalizarea şi nimicirea fiinţei umane era urmărită prin teroare, violenţă fizică şi presiune psihică.35

Steinhardt găseşte fericirea în închisoare, într-un loc care, prin natura lui, se opune acestei posibilități. Această experienţă unică este redată în „Jurnalul Fericirii”, „o carte splendidă, amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică, humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectură şi altele”. Deşi cartea a fost confiscată de Securitate, autorul nu a abandonat munca şi a refăcut-o. Steinhardt va petrece patru ani în închisoare (1960-1964) pentru vina de a fi făcut parte dintr-un grup de intelectuali care – prin intermediul lui Noica – luaseră contact cu cartea lui Cioran - „Ispita de a trăi” - adusă clandestin din Franţa. După arestarea prietenilor, Steinhardt va fi chemat la Securitate, fiind citat ca martor al acuzării. Steinhardt refuză compromisul şi, după numeroase încercări ale autorităţilor de a-l determina să colaboreze (prin torturi şi interminabile anchete), este condamnat.

La 15 martie 1960, în camera 18 de la Jilava evreul Steinhardt este botezat creştin-ortodox de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu pentn ca, două decenii mai târziu, să fie călugărit de Înalt Prea Sfinţitul Teofil Herineanu. Ultimii ani din viaţă îi va petrece la Mănăstirea Rohia, din Maramureş, unde se va stinge în 1989, fără a izbuti să vadă împlinită nădejdea exprimată în perioada încarcerării: „Formulez nădejdea că la ieşirea din închisoare voi găsi o Europă

unificată de partidele creştin-democrate, unde ar putea renaşte vechiul suflu al cavalerismului”.36

Concluzii

De obicei, când vorbim de victimele regimului comunist, ne gândim, în primul rând, la oameni care, într-un fel sau altul, direct sau indirect, i-au opus rezistenţă în plan politic: foşti miniştri ai guvernelor „burgheze”, membri ai partidelor istorice, legionari, participanţi la rezistenţa armată din munţi, ţărani refractari la colectivizare, complotişti, tăinuitori, autori de texte „duşmănoase”, fugari prinşi la graniţă, etc. Mai rar avem în vedere categoria inculpaţilor radical inocenţi,

vinovaţi nu pentru a fi întreprins ceva, ci pentru a nu fi întreprins nimic în ordinea confruntării imediate.37

Ceea ce se numeşte îndeobşte „literatura închisorilor comuniste” reprezintă unul dintre aspectele cele mai semnificative ale literaturii noastre contemporane şi o experienţă unică în întreaga istorie a creaţiei literare româneşti.

„Condamnatul politic”, torturat şi istovit fizic şi psihic, va evada într-un spaţiu al poeziei, locuit de divin, căci creaţia carcerală comportă în esenţă două dimensiuni: coordonata spirituală punctând relaţia personală şi, în speță, personalizată între poetul încarcerat şi divinitate, precum şi cea esenţialmente umană, a suferinței autentice.

Poezia carcerală se situează în multe cazuri într-o asemenea proximitate a divinului, încât ea se transfigurează în rugăciune, ca modalitate directă de comunicare a întemniţatului cu Dumnezeu.

Jurnalul intim, biografia, memoriile reprezintă un tip de literatură pe care critica literară română nu a acceptat-o, numele sub care au fost grupate aceste genuri neomologate fiind acela de „literatură de frontieră”.

Victime ale unui regim absurd, intelectualii români care au reuşit să supravieţuiască în închisorile de tip comunist au luptat pentru ca, prin intermediul demersului lor literar, oamenii să devină conştienţi de valoarea libertăţii şi a dreptăţii.

35 Alexandra-Oana Anca, Op. cit., p. 12-13.36 Ibidem, p. 16.37 Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu și taina Rugului aprins, Editura Humanitas, București, s. a., p. 7.

Atâta timp cât prin lieratura lor vor reuşi să atragă atenţia asupra ororilor regimurilor care se construiesc pe temeiul urii, se poate considera că mesajul lor literar şi-a atins ţinta.

Legea Cultelor 1948

Reglementarea legală comunistă privind regimul general al cultelor, respectiv Decretul nr. 177/1948, până la abrogarea sa prin intrarea în vigoare a Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, a cunoscut doar o singură modificare de fond (şi una de formă, din cauza schimbării unor denumiri şi atribuţii ale instituţiilor statului, prin Decretul nr. 150/1974), nu atât din cauza faptului că ar fi fost un act normativ fără cusur, ci pentru că marja de discreţie oferită statului era atât de largă, încât a asigurat pentru întreaga perioadă comunistă cadrul unor intervenţii arbitrare.

Modificarea de fond la care facem referire este o completare, întrucât, cu ocazia redactării iniţiale a Decretului nr. 177/1948, statul omisese să îşi rezerve drepturi discreţionare în domeniul vieţii monahale, specificând doar în art. 7: Cultele religioase se vor organiza după norme proprii, conform învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor lor, putând organiza potrivit aceloraşi norme, aşezăminte, asociaţiuni, ordine şi congregaţiuni, iar în art. 48 teza finală că: Pentru pregătirea monahilor, cultele pot organiza, cu aprobarea ministerului, seminarii speciale cu baza de gimnaziu unic sau şcoala primară de şapte ani.

Prin Decretul nr. 410/1959 a fost introdus în Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor un articol nou, respectiv art. 7, ce priveşte reglementarea vieţii monahale, în următoarea redactare:

„Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism dacă au împlinit vârsta de 55 ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit“.

Aceste prevederi legale, deşi aparent afectau monahismul organizat de către toate cultele care cunosc acest regim de viaţă consacrată, vizau în fapt exclusiv mănăstirile ortodoxe, întrucât monahismul romano-catolic fusese afectat de către o prevedere normativă distinctă, respectiv H.C.M. nr. 810/1949 privind interzicerea funcţionării pe întreg teritoriul Republicii Populare Române a mai multor formaţiuni şi organizaţiuni, ce formează diferite ordine şi congregaţiuni romano-catolice, iar cel greco-catolic nu mai exista în anul 1959.

Este imposibil pentru cercetător să nu remarce legătura strânsă, aproape copierea de către decretul comunist a Decretului organic pentru regularea schimei monahiceşti al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, promulgat la 6 decembrie 1864. Forma de reglementare, termenii, condiţiile privitoare la existenţa unei vârste minime, diferenţiate între bărbaţi şi femei, pentru a putea intra în monahism, obligaţia de a renunţa la pensia de la stat, controlul rezervat statului în ceea ce priveşte numărul mănăstirilor sunt aproape aceleaşi. La o analiză atentă se poate chiar aprecia că, în unele aspecte, decretul comunist este mai blând chiar decât legislaţia lui Cuza, intenţia fiind însă aceeaşi, anume slăbirea până la desfiinţare a monahismului ortodox.

Nu are rost să insistăm pe caracterul neconstituţional al acestui decret, chiar şi prin raportare la Constituţia în vigoare la acel moment, respectiv cea din anul 1952, care specifica în mod clar în articolul 84 alin. 2: „Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române.“ Măsura libertăţii unui cult era şi este dată de statutul propriu de organizare şi funcţionare, în cazul Bisericii Ortodoxe Române acesta necuprinzând, în plin regim comunist, nici o prevedere restrictivă referitoare la viaţa monahală, decretul comunist venind ca o impunere cu forţa atât pentru conştiinţa individuală, care simte chemare spre o astfel de cale de mântuire, cât şi pentru Biserică, în calitatea ei de instituţie.

Oricum, având în vedere formularea textului decretului, precum şi principiul neretroactivităţii legii, intrarea sa în vigoare ar fi trebuit să nu afecteze persoanele deja intrate în monahism, urmând a fi aplicat doar cu privire la viitoarele călugării. Cu toate acestea, specific ipocriziei comuniste, între prevederea legală şi aplicarea ei a fost o mare diferenţă, efectele fiind imediate şi excesive, apariţia normei legale fiind doar un semnal pentru un şir de abuzuri.

Deşi modificarea legii generale privind cultele ar fi trebuit să antreneze şi o modificare corespunzătoare a statutelor de organizare şi funcţionare ale acestora, Biserica Ortodoxă Română nu a transpus nici un moment aceste prevederi legale în propriul statut, menţinându-se astfel consecventă faţă de canoane, caracterul abuziv al aplicării de către stat a decretului fiind şi mai evident astfel.

De aceea, imediat ce a fost posibil, după căderea regimului comunist, Biserica a făcut repetate demersuri pentru abrogarea Decretului nr. 410/ 1959, prima intervenţie pentru reînfiinţarea mănăstirilor închise abuziv datând din 24 ianuarie 1990, în acelaşi an solicitându-se în mod expres autorităţilor de stat abrogarea acestui act normativ.

Intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, care în articolul 29 alin. 5 enunţa expres principiul autonomiei cultelor religioase, a pus prevederile Decretului nr. 410/1991 într-o evidentă situaţie de neconstituţionalitate, el încetând a mai fi aplicat sau invocat de către autorităţile locale sau centrale.

Deşi H.C.M. nr. 810/1949 privind interzicerea funcţionării pe întreg teritoriul Republicii Populare Române a mai multor formaţiuni şi organizaţiuni, ce formează diferite ordine şi congregaţiuni romano-catolice, a fost abrogat încă din anul 1991 prin Hotărârea de Guvern nr. 831/1991, au trebuit să treacă încă 10 ani până când Decretul nr. 410/ 1959 să fie abrogat expres, prin Legea nr. 178 din 11 aprilie 2002, publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 258 din 17 aprilie 2002.

Expunerea de motive a acestui act normativ reparator începe prin a recunoaşte că la originea acestei legi stau intervenţiile Bisericii Ortodoxe Române, mai precis adresa nr. 3676 din 16 august 2001 a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist către Ministerul Culturii şi Cultelor. Se specifică mai departe că respectarea de către Ministerul Culturii şi Cultelor a prevederilor Decretului nr. 410/1959 ar impune ca această instituţie publică să „autorizeze“ funcţionarea mănăstirilor, ocuparea de către „unii monahi“ a funcţiilor bisericeşti, aspecte privind salarizarea monahilor după criterii străine de organizare internă a cultelor, activităţi care nu numai că nu îşi găsesc corespondent în atribuţiile actuale ale ministerului, dar ar fi şi neconstituţionale.

Adoptarea Legii nr. 178/ 2002 a fost făcută de către Camera Deputaţilor cu unanimitate, iar de către Senat cu 97 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 4 abţineri.

Noua prevedere legală privind cultele, respectiv Legea nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, nu cuprinde nici o prevedere specială privitoare la monahism (cu excepţia precizării din art. 25 că monahii sunt scutiţi de serviciul militar), aspect absolut normal având în vedere că reglementarea vieţii monahale ţine exclusiv de autonomia cultelor şi se realizează prin statutele proprii.

Decretul nr. 410/1959 a produs grave consecinţe pentru desfăşurarea misiunii Bisericii, cât şi în ceea ce priveşte vieţile şi conştiinţele monahilor care au fost alungaţi din mănăstiri. Abrogarea acestei prevederi legale în anul 2002 constituie o măsură necesară reparatorie, dar apreciem că este doar una parţială. Semnalăm că nici unul dintre actele normative reparatorii şi compensatorii care au vizat persoane care au avut de suferit în timpul regimului comunist nu include între cei vizaţi pe cei care au preferat să se ascundă în munţi sau să rămână în mănăstiri fără nici un fel de încadrare legală sau au fost nevoiţi să se angajeze în lume mult sub nivelul pregătirii lor, având de suferit la locurile de muncă sau în societate pentru că au fost monahi şi au continuat să ducă o viaţă ascetică chiar şi după ce au fost nevoiţi să renunţe la haina monahală.

Patriarhul Justinian Marina intre elogiu si denigrare

Citeste mai multe despre Patriarhul Justinian Marina intre elogiu si denigrare de www.revistanoinu.com

Instaurarea regimului comunist în România după 1944 a pus Biserica Ortodoxă Română în faţa unei situaţii fără precedent care aducea în discuţie chiar problema existenţei ei instituţionale. Era pentru prima dată în istoria ei când Biserica din România  a fost nevoită să se confrunte cu politica ideologică materialist-dialectică a unui stat republican ateu, care urmărea anihilarea totală a oricărei forme de manifestare religioasă în societate. În această situaţie delicată, cel căruia i-a revenit responsabilitatea clarificării atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist a fost patriarhul Justinian Marina, ales în înalta funcţie la 6 iunie 1948. Începea o perioadă nouă de mare încercare în viaţa zbuciumată a Ortodoxiei româneşti.  Justinian Marina, numit de către unii în mod denigrator „patriarhul roşu”, era originar din localitatea Suieşti (Vâlcea), născut la 22 februarie 1901 şi primind la botez numele Ioan. A absolvit Seminarul Teologic din Râmnicu – Vâlcea în 1923, după care a fost învăţător în satul Olteanca (Vâlcea), apoi în Băbeni (Vâlcea). În octombrie 1924 a fost hirotonit preot pentru parohia Băbeni, fiind în paralel şi învăţător până în 1930. Între timp, urmează şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, fiind licenţiat în 1929.

    În 1932 a fost detaşat ca preot la catedrala din Râmnic, primind şi sarcina de director al Seminarului Teologic (1932 – 1933), iar în septembrie 1933 a fost transferat la biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu-Vâlcea până în 1945. La 30 iulie 1945 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei cu titulatura „Vasluianul”, fiind tuns în monahism cu numele de Justinian. În această calitate a organizat în acea zonă a ţării asistenţa socială necesară după război.

    În august 1947 mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei este forţat să se retragă din scaun şi Justinian devine locţiitor, apoi titular în fruntea celei de-a doua Mitropolii a Bisericii Ortodoxe Române (noiembrie 1947). În urma decesului bătrânului patriarh Nicodim Munteanu la 27 februarie 1948, mitropolitul Justinian devine locţiitor de patriarh, iar la 24 mai 1948 a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, înscăunat la 6 iunie 1948.

    Având în faţă experienţa rusă, care a adoptat o politică de cooperare a Bisericii cu statul sovietic, noul patriarh s-a pronunţat la început pentru o adaptare a Bisericii Ortodoxe Române la „lumea nouă” adusă de regimul comunist. Care a fost rolul asumat de Biserică în noul context social-politic, dacă acesta a fost îndreptăţit şi dacă Justinian a fost într-adevăr „patriarhul roşu” sunt principalele probleme pe care le vom aborda în expunerea de faţă. Doar îmbinarea vorbelor cu faptele ne permit să înţelegem cine a fost şi ce a urmărit de fapt patriarhul Justinian. Evident nu se poate aprecia la justa dimensiune modul în care a înţeles Biserica să se comporte faţă de statul comunist, dacă nu avem în vedere şi ce a cerut acesta Bisericii Ortodoxe Române.

Poziţia ideologiei comuniste faţă de „chestiunea religioasă” era clar afirmată în fiecare discurs sau expunere sistematică. Principiile marxiste erau clare în această privinţă, iar logica materialistă contura limpede filosofia regimurilor comuniste faţă de om şi viaţă. Doctrina comunistă se pretindea construită pe fundamentele ştiinţei, proclamându-se ca adevărata cunoaştere, ce instituie o lume reală din punct de vedere ontologic, iar religia, „opiu al popoarelor”, nu are ce să caute într-o lume pe care revoluţia o trezeşte la realitate, trebuind să fie arsă de tot. (Georg Lukacs).

    Oferind viziuni radical diferite asupra vieţii, statul comunist şi Biserica se excludeau reciproc din punct de vedere ideologic. Realitatea istorică a cunoscut însă multiple nuanţe, încât politica statală alegea de cele mai multe ori o tactică de subversiune a instituţiei ecleziastice, urmărindu-se anexarea acesteia intereselor partidului comunist cu solicitarea expresă de a sprijini orice demers al acestuia. Eliminarea totală a acestei „minciuni retrograde” din conştiinţa poporului era imposibilă din cauza ataşamentului profund al maselor la Biserica strămoşească.

De aceea, la conducerea Bisericii erau recrutate, de obicei, persoane de încredere, neduşmănoase faţă de regim, iar opozanţii de orice fel erau nevoiţi să se retragă. Justinian Marina era unul dintre cei „de încredere”, socotiţi fideli regimului, deşi trecutul său era unul reacţionar, aşa cum reiese din fişa sa informativă personală elaborată de securitate pe când era mitropolit al Moldovei la 29 martie 1948: „Justinian Marina, desemnat cu conducerea treburilor Patriarhiei în

calitate de locotenent de patriarh (…) este indicat ca având o atitudine antidemocratică şi ca slujitor al elementelor reacţionare, naţional-ţărăniste şi legionare, cu care a stat în permanent contact. Din informaţii recente rezultă că s-a încadrat şi activează intens pe linie democratică, fiind cotat în prezent ca singurul element dintre înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, care se bucură de încrederea actualului regim” (Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist, vol. I, p. 77).

    Această încredere de care se bucura Justinian Marina s-a datorat şi unei întâmplări providenţiale, amintită într-un discurs de mitropolitul Clujului, Î.P.S. Bartolomeu Anania, fost colaborator apropiat al patriarhului. În vara anului 1944, când forţele politice din România pregăteau înlăturarea dictaturii lui Ion Antonescu, s-a pus la cale de către un grup de ţărănişti evadarea din lagărul de la Târgu-Jiu a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful partidului comunist, pentru a participa la actul de la 23 august 1944. Maşina cu care era transportat în clandestinitate fugarul a avut o defecţiune lângă oraşul Râmnicu-Vâlcea şi până la remedierea ei, evadatul a fost adăpostit la preotul Ioan Marina, membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc „Acesta l-a primit şi nu l-a denunţat, dar şi-a propus să exploateze la sânge această ascendenţă morală; şi a  exploatat-o” (Bartolomeu Anania, Atitudini, p. 9 – 13).

    Evident, nu s-a gândit nimeni atunci că liderul comunist va ajunge cel mai puternic om din România şi că preotul Ioan Marina va deveni patriarh, însă relaţiile ulterioare dintre Justinian şi Gheorghe Gheorghiu-Dej vor fi marcate de această primă întâlnire, pe care mitropolitul Bartolomeu o numeşte „cheia pe care Dumnezeu a aruncat-o din cer” Bisericii româneşti şi viitorului patriarh, pe atunci preot văduv, militant în partidul lui Iuliu Maniu. De această oportunitate Justinian a profitat din plin, reuşind să păstreze independenţa Bisericii, pe cât era posibil, în faţa statului ateu şi să negocieze cu acesta orice conjunctură în favoarea ei.

    Sprijinul acordat acţiunilor statului este cel mai contestabil aspect al activităţii patriarhului Justinian şi, de fapt, singura formă de colaborare care interesa statul. Prin pastorale şi discursuri afirma acordul Bisericii cu abolirea Monarhiei, noua Constituţie, colectivizarea agriculturii, îndemnând preoţii şi credincioşii să sprijine chiar realizarea lor. La prima vedere cele menţionate reprezentau motive temeinice, în opinia unora, pentru a acuza Biserica Ortodoxă Română de colaboraţionism obedient cu puterea comunistă. Însă cercetarea atentă a documentelor fostei Securităţi arată distanţa, uneori enormă, care există între ceea ce este prezentat în lucrările oficiale şi confruntarea surdă care s-a manifestat, nu de puţine ori, între patriarh şi autorităţile statului. Justinian a conceput o strategie de supravieţuire a Bisericii, conturată tot mai bine cu fiecare document nou publicat.

    Considerând probabil că Biserica nu dispune de mijloace pentru a se opune în mod deschis statului comunist, Justinian a adoptat politica paradoxală a manifestării unui ataşament declarativ, zgomotos şi fals entuziast faţă de valorile comuniste, care i-a făcut pe liderii regimului să creadă că în privinţa Bisericii lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Această încredere i-a permis patriarhului să dispună de o marjă de manevră de care va încerca să se folosească la maximum, speculând toate oportunităţile lăsate de lipsurile sistemului şi a legislaţiei comuniste.

Conştient că regimul comunist va fi de durată, Justinian elabora astfel o strategie de rezistenţă pe termen lung, urmând logica relaţiilor dintre Biserică şi stat existente dintotdeauna în lumea răsăriteană. „Strategia pe termen scurt, spunea el, presupune confruntare cu un duşman inegal şi, eventual, martiri. E posibil acest lucru. Sunt câteva exemple în Bulgaria şi alte exemple în Rusia, dar eu vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoţii mei să nu fie în puşcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil”. (Atitudini, p. 14)

    Pe de o parte a pretins în faţa autorităţilor statului libertatea Bisericii de a se organiza şi mai cu seamă libertatea credinciosului de a-şi manifesta credinţa, iar pe de altă parte a oferit tot ceea ce se putea oferi până unde învăţătura de credinţă putea fi atinsă: lupta pentru pace, pentru recolte bogate, pentru o viaţă mai bună, laude prin revistele bisericeşti, etc. „Le place foarte mult să-i lăudăm; o să-i lăudăm, nu asta este problema”, spunea patriarhul Justinian, care însă nu a angajat Biserica sub nici o formă în lupta de clasă a partidului, care „contravine principiului iubirii creştine”.

    Toată politica lui a fost de a-i convinge pe liderii comunişti să-şi dea seama că Biserica, prin simpla ei existenţă, reprezintă o forţă, şi în primul rând o forţă morală. Chiar notele informative ale Securităţii mărturiseau că: „Regimul mai are nevoie de Biserică, în fruntea căreia stă el. Este conştient că în spatele său stau 12 000 000 de credincioşi, pe când partidul numără câteva mii de «derbedei» fără importanţă. Din această conştiinţă izvorăsc forţa patriarhului şi curajul său de a înfrunta regimul în orice chestiune”( George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România, p.92).

În această situaţie, Justinian a fost şi un apărător al preoţilor prigoniţi de regimul comunist, aşa cum reiese din numeroasele note informative. Se certa deschis cu inspectorii de la Culte, bazându-se şi pe relaţiile personale pe care le avea cu cei din conducerea partidului. A dat dovadă de mare curaj îndepărtând din conducerea Bisericii preoţi ataşaţi regimului şi luându-şi colaboratori dintre preoţii şi teologii urmăriţi pentru atitudine vădit anticomunistă, precum Benedict Ghiuş, Bartolomeu Anania, Gheorghe Vintilescu şi alţii toţi „preoţi şi funcţionari net reacţionari”(B.O.R. şi regimul comunist, vol. I, p.186-187). Sub discreta sa oblăduire se desfăşurau şi întâlnirile de la mănăstirea Antim, cunoscute sub numele de „Rugul Aprins”, unde preoţi, scriitori şi oameni de cultură, precum Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Benedict Ghiuş, iniţiau o rezistenţă spirituală şi culturală la regimul comunist ateu.

    În politica sa de rezistenţă, patriarhul Justinian şi-a atras de partea sa mai ales ierarhii din Sinod socotiţi de regim drept „reacţionari”: mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, episcopul Nicolae Colan al Clujului, pe care îi sprijinea total în faţa autorităţilor, reuşind să păstreze mută vreme coeziunea Sinodului. A rămas celebru sfatul dat de el incisivului episcop Nicolae Popovici, care critica direct regimul, căruia i-a zis încercând să-i salveze situaţia: „Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu”. Acesta a fost principiul de bază al politicii lui Justinian în relaţia sa cu statul comunist prin care a reuşit menţinerea activă a Bisericii într-o societate care promova ateismul şi materialismul.

    În acest climat de hărţuire permanentă şi prin această strategie pe termen lung, patriarhul Justinian a reuşit să asigure Bisericii o anumită stabilitate, elaborând Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române şi o serie de regulamente care priveau toate aspectele vieţii bisericeşti. Era pentru prima dată când Biserica avea un set complet de reguli care-i întărea autonomia faţă de stat, lucru irealizabil în perioada interbelică din cauza politicianismului extrem de influent în corpul ecleziastic. Folosindu-se de legislaţia comunistă şi mărindu-şi atribuţiile, patriarhul Justinian a încercat să împiedice pe cât era posibil amestecul statului în numirea ierarhilor şi a funcţionarilor Bisericii, aşa cum se întâmpla de multe ori în regimul anterior.

    Învăţământul teologic a cunoscut o dezvoltare calitativă deosebită prin directa sa purtare de grijă, dorind ca preoţii săi să fie bine pregătiţi în confruntarea ideologică cu regimul. Chiar dacă numărul şcolilor teologice a fost limitat, ajungându-se la două Institute de grad universitar (Bucureşti şi Sibiu), precum şi şase Seminarii (Bucureşti, Craiova, Cluj-Napoca, Buzău, Caransebeş şi mănăstirea Neamţ), patriarhul a fost preocupat ca ele să aibă profesori bine pregătiţi, recunoscuţi pe plan mondial, o bază materială solidă, manuale bine editate şi publicaţii de prestigiu, socotite de teologul John Meyendorff cele mai bune care se editează în spaţiul ortodox aflat sub ocupaţie comunistă (Ortodoxie şi putere politică…, p. 109).

    Viaţa monahală a fost unul dintre domeniile care l-au preocupat îndeaproape pe Justinian, întrucât ştia că monahismul a fost dintotdeauna forţa vitală a Bisericii. Prin eforturile sale a crescut numărul mănăstirilor şi a monahilor în plin regim comunist, dar se constată şi ridicarea nivelului de pregătire a acestora în urma absolvirii şcolilor monahale şi chiar a facultăţilor de teologie. Din nefericire, regimul cuprins de îngrijorare a dat o cruntă lovitură monahismului românesc prin Decretul 410 din 1959, prin care se desfiinţau multe mănăstiri şi se reducea drastic numărul monahilor. Tot ce a putut face patriarhul Justinian, a fost să întârzie cu un an aplicarea decretului, înfiinţând ateliere artistice şi meşteşugăreşti în cadrul mănăstirilor, unde călugării munceau în folosul statului. A fost foarte afectat de decizia autorităţilor în privinţa monahismului şi pentru că a avut curajul să protesteze vehement împotriva acestui decret abuziv a fost trimis cu domiciliul forţat la schitul Dragoslavele timp de şase luni. Era prima măsură luată direct împotriva patriarhului de către comunişti, care însemna începutul slăbirii rezistenţei făţişe a Bisericii faţă de statul represiv (Rev. Memoria, nr. 2-3/2006, p.163).

    Un capitol delicat din activitatea de patriarh a lui Justinian a fost revenirea greco-catolicilor din Transilvania la Ortodoxie în 1948. Un mare rol în acest act l-a avut statul comunist care printr-un decret a desfiinţat Biserica Română Unită cu Roma din motive exclusiv politice. Deşi unii l-au acuzat că a contribuit direct la „sugrumarea” acestei Biserici, Justinian n-a avut nici un rol în acest act de anihilare, Biserica Unită urmând să fie oricum desfiinţată, aşa cum s-a întâmplat cu doi ani înainte şi în Polonia şi în Ucraina. Era un plan al regimului comunist ce trebuia îndeplinit în toate ţările bolşevizate, dar la fel de adevărat este că patriarhul Justinian vedea în această acţiune o oportunitate unică de a realiza reîntregirea Bisericii strămoşeşti, negând actele reprobabile şi umilitoare pentru românii ardeleni din 1698 – 1701.

    Această reîntregire bisericească făcea parte din programul său pastoral anunţat chiar în ziua instalării sale ca patriarh, la 6 iunie 1948: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade să le aduc”. Orice patriarh ortodox

în locul său, conştient de misiunea şi de răspunderile lui, ar fi făcut la fel, mai ales că încercări de unire între cele două Biserici au existat şi înainte de acest moment. Prima încercare concretă în acest sens s-a făcut la 1798, pornită din iniţiativa unor protopopi ortodocşi şi uniţi, dar fără rezultat. După realizarea României Mari, în 1919 câţiva fruntaşi ai românilor ardeleni, ortodocşi şi uniţi, i-au propus mitropolitului unit al Blajului Vasile Suciu să devină mitropolitul ortodox al tuturor românilor din Transilvania, realizând şi unitatea bisericească, dar acesta a refuzat fiind influenţat şi pe linie politică. Încercările au continuat în perioada interbelică şi la 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare românească la Alba-Iulia în prezenţa mitropoliţilor Nicolae Bălan de la Sibiu şi Alexandru Nicolescu de la Blaj, când s-a hotărât să se înceapă tratativele în vederea reunificării celor două Biserici româneşti, dar izbucnirea războiului a zădărnicit totul.

    Cunoscând aceste antecedente, patriarhul Justinian şi-a dorit cu orice preţ revenirea la Ortodoxie a românilor uniţi, conştient fiind de importanţa acestui act din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române. De aceea a insistat mult pe lângă ierarhii greco-catolici arestaţi de autorităţi să facă acest pas pregătit îndelung, propunându-i episcopului Iuliu Hossu să devină chiar mitropolit al Moldovei, cu perspectiva de a ajunge patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Refuzul lor a adus întristare patriarhului, iar pentru ei a deschis calea martiriului liber asumat.

Despre acest act de reîntregire a Bisericii, cu directa implicare a statului comunist, patriarhul mărturisea în testamentul său: „Cu genunchii plecaţi, mulţumesc atotputernicului Dumnezeu că mi-a dăruit înţelepciune şi putere să înfăptuiesc unirea sufletească a tuturor românilor prin aducerea fraţilor greco-catolici, în anul 1948, în sânul Bisericii Mame, sub bolta Ortodoxiei româneşti. Las moştenire urmaşilor mei o Biserică românească unificată şi mă rog lui Dumnezeu fierbinte să le lumineze continuu pe căpeteniile ei, ca strâns unite să lucreze fără preget pentru întărirea şi înflorirea Bisericii Ortodoxe Române reîntregite” (Atitudini, p.34).

    O realizare de neînchipuit reuşită de patriarhul Justinian în plin regim comunist a fost prima canonizare a unor sfinţi români în 1955, acţiune pregătită cu 5–6 ani de zile înainte. N-a făcut-o din orgoliu, ci la îndemnul duhovnicului său Cleopa Ilie, care la o spovedanie i-a zis: „În calitate de şef de Biserică, să te îngrijeşti ca sfinţii din neamul tău să capete cinstirea ce li se cuvine, că asta face parte din datoria unui ierarh”. Astfel au fost cinstiţi de atunci în rândul sfinţilor Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului în sec. XIX (11 aprilie), Sf. Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului în sec. XVII (24 aprilie), Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, episcopul Timişoarei în sec. XVII (15 septembrie) şi Sf. Mărturisitori ai Transilvaniei Cuvioşii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Mucenicul Nicolae Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, trăitori în sec. XVIII (21 octombrie). „Ca să-i aduni pe toţi şefii Ortodoxiei la Bucureşti şi să faci, pentru trei sau patru zile, Bucureştiul unei ţări comuniste capitala Ortodoxiei universale, cred că este o faptă demnă de reţinut”, mărturisea despre acest moment mitropolitul Bartolomeu al Clujului (Atitudini, p. 39).

    Rezistenţa făţişă a Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist a slăbit considerabil în jurul anului 1960, când se instaurează şi în corpul eclezial o acceptare resemnată a regimului care nu dădea semne de prăbuşire. Destinderea relativă ce a urmat a contribuit  şi ea la dispariţia confruntărilor ample, mai ales că patriarhul nu mai avea lângă el „stâlpii de sprijin” Nicolae Popovici, Nicolae Bălan şi Sebastian Rusan, care au trecut la cele veşnice, iar în Sinod au venit ierarhi mai ataşaţi regimului ca Valerian Zaharia şi Justin Moisescu. Lipsit de mijloace cu care să facă presiuni asupra puterii ca altădată, Justinian a fost păstrat în scaunul patriarhal, rămânând acelaşi administrator priceput, protector al învăţământului şi purtător de grijă pentru toţi preoţii. Tot lui i se datorează acum reuşita „ieşirii în lume” a Bisericii Ortodoxe Române, după congresul de la Delhi, care a avut un impact deosebit în toate cercurile internaţionale, contribuind astfel din plin la ridicarea prestigiului Bisericii pe care o conducea.

    După o păstorire zbuciumată, patriarhul Justinian a trecut la cele veşnice la 26 martie 1977, lăsând în urmă o moştenire la care toţi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române se vor raporta într-un fel sau altul. A fost înmormântat la biserica Radu-Vodă din Bucureşti, pe care a izbutit s-o salveze prin mari eforturi de urgia comunistă. Se pare că o contribuţie importantă la decesul său a avut-o întâlnirea cu Nicolae Ceauşescu, care-i cerea imperios acordul la demolarea bisericii Enei din Bucureşti, provocându-i o durere sufletească imensă.

    Ceea ce i s-ar putea reproşa patriarhului Justinian în privinţa activităţii şi atitudinii sale ar fi modul deliberat în care a acceptat şi susţinut ceea ce înfăptuiau comuniştii în alte domenii ale societăţii româneşti. Dar, în acelaşi timp, trebuie recunoscut faptul că al treilea patriarh al României a fost o personalitate complexă, care şi-a iubit Biserica pe care a păstorit-o, încercând să o apere printr-o politică de echilibru. Acceptând să facă unele lucruri pe care le considera de mai mică importanţă, cum ar fi pastoralele mobilizatoare, în care oricum nu credea nimeni, el spera să câştige în altă parte, în chestiunile esenţiale ale vieţii bisericeşti.

    Justinian ştia că menirea unei Biserici nu este să lupte cu statul sau cu o orânduire nedreaptă, cum a fost comunismul, căci „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 13, 1). Scopul Bisericii este mântuirea credincioşilor săi, aceasta fiind singura luptă îndreptăţită să o ducă cu arme spirituale, indiferent de orânduirea lumească. Patriarhul Justinian a făcut eforturi imense în acest sens pentru a ţine Biserica la suprafaţă, astfel încât locaşurile de cult să nu fie închise, Liturghia să se săvârşească, oamenii să fie botezaţi, cununaţi şi înmormântaţi creştineşte. Toate acestea într-o republică comunistă în care Biserica a fost singura instituţie care propovăduia o altă învăţătură şi ideologie decât cea materialist- dialectică a statului represiv.

Citeste mai multe despre Patriarhul Justinian Marina intre elogiu si denigrare de www.revistanoinu.com

Istoria Bisericii Ortodoxe in timpul regimului comunist a fost marcată de personalitatea patriarhului Justinian. A avut una dintre cele mai lungi cărmuiri, rezistănd in scaun aproape trei decenii. A fost lăudat şi criticat in egală măsură, fiind văzut atăt drept "omul lui Gheorghiu-Dej", căt şi salvatorul Ortodoxiei.

Patriarhul Justinian

Istoria Bisericii Ortodoxe in timpul regimului comunist a fost marcată de personalitatea patriarhului Justinian. A avut una dintre cele mai lungi cărmuiri, rezistănd in scaun aproape trei decenii. A fost lăudat şi criticat in egală măsură, fiind văzut atăt drept "omul lui Gheorghiu-Dej", căt şi salvatorul Ortodoxiei.

Intre cele două războaie mondiale, funcţia de patriarh fusese una onorifică, ocupantul ei neavănd nici un drept real propriu-zis, ci numai atribuţii in plan simbolic. Miron Cristea, primul numit in scaunul patriarhal, ocupase chiar funcţii politice importante in stat, rolul său fiind şi in acest caz mai mult simbolic. Astfel, după moartea Regelui Ferdinand, in iulie 1927, Patriarhul a fost cooptat in regenţa ce trebuia să vegheze asupra Regelui Mihai I, in vărstă de şase ani. Zece ani mai tărziu, patriarhul a fost şi intăiul premier al noului regim de autoritate monarhică instituit de Regele Carol al II-lea, funcţie ce avea să o deţină pănă la moartea sa, in 1939.

Instituţia patriarhatului a fost introdusă prin noul statut al Bisericii Ortodoxe Romăne, adoptat la inceputul anului 1949. Din acel moment, deţinătorul funcţiei de patriarh dobăndea noi atribuţii, care nu incălcau autonomia episcopatului. De pildă, patriarhul avea dreptul de a controla modalitatea in care se aplică in eparhii hotărările Sfăntului Sinod. Cel dintăi ocupant al scaunului patriarhal care a beneficiat de prevederile noului statut a fost Justinian Marina. După 1989 s-au făcut numeroase aprecieri legate de personalitatea Intăi Stătătorului BOR in primele decenii de comunism. "Patriarhul roşu", salvatorul bisericii, "omul" lui Gheorghiu-Dej care şi-a datorat ascensiunea colaborării cu regimul, o mare personalitate a epocii sale - toate aceste variante s-au vehiculat.

Şeful BOR se născuse in 1901 in comuna Cermegeşti din judeţul Vălcea şi absolvise Facultatea de Teologie din Bucureşti. A fost mai intăi preot in comuna natală, apoi director al Seminarului Sfăntul Nicolae din Rămnicu-Vălcea. Doisprezece ani a slujit ca paroh la Biserica Sfăntul Gheorghe din Rămnicu-Vălcea, pănă in 1945. In această perioadă este localizat unul dintre cele mai cunoscute episoade din biografia sa. Evadat din lagărul de la Tărgu-Jiu in august 1944, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost adăpostit in casa unui preot vălcean - nimeni altul decăt viitorul patriarh. La moartea soţiei, preotul avea să ia calea călugăriei. După 1945 a urcat in ierarhia bisericească, indeplinind funcţiile de Arhiereu Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, locţiitor de Patriarh.

PRAGMATISM. S-a spus adeseori că patriarhul Justinian a făcut multe servicii puterii comuniste, căreia ii datorează astfel cariera. Publicaţiile bisericeşti din anii ’40 ai secolului trecut il menţionează pe preotul Ioan Marina ca fiind una dintre prezenţele cele mai active in urbea vălceană. La iniţiativa lui a apărut prima bancă populară cooperatistă din ţară, numită Banca Populară "Ajutorul" din Rămnicu-Vălcea, al cărei preşedinte a fost chiar preotul Marina. Capitalul social, in valoare de 1,2 milioane lei, a fost subscris de 120 de preoţi vălceni. In anii următori au luat fiinţă bănci populare preoţeşti şi in celelalte judeţe din Oltenia. Instituţia bancară a avut succes. Din profit a achiziţionat cel mai frumos imobil din centrul oraşului, compus din parter şi etaj, cu 26 de camere. Aici s-au amenajat camere pentru un cămin, o sală pentru adunările culturale şi religioase, o bibliotecă, birourile Protoieriei Vălcea, precum şi birourile băncii. Din fondurile colectate incă de la infiinţarea băncii au fost ajutaţi preoţii internaţi in sanatorii şi spitale, soţiile de preoţi suferinde de diverse boli, studenţi teologi, cantine şcolare, cantina bisericilor din oraş, cantina ajutorului legionar şi altele.

Din punct de vedere politic, preotul Marina era apropiat de Partidul Naţional Ţărănesc, iar dintre liderii ţărănişti, de Ion Mihalache. Documentele de arhivă disponibile in ultima vreme arată că acesta din urmă l-ar fi dorit inscăunat ca episcop de Argeş, dar Mihai Antonescu şi-a dat acordul numai pentru cărja episcopală din Bălţi, propunere neacceptată de Mihalache.

Strategii pe termen lung. Bartolomeu Anania, arhiepiscop al Clujului, in amintirile sale despre Patriarhul Justinian, relatează o discuţie referitoare la punctul de vedere al şefului BOR faţă de puterea comunistă şi totodată referitor la misiunea sa: "Orice instituţie mare trebuie să aibă o strategie. Strategiile sunt de două feluri: pe termen scurt şi pe termen lung. Strategia pe termen scurt se bazează pe o presupunere, uneori credinţă, că in curănd vin americanii şi ne scapă de comunişti. Voi, tinerii, aşa găndiţi. Voi sunteţi tineri, credeţi că vin americanii. Eu nu voi incerca să vă sugerez credinţa voastră. Credeţi ce vreţi, dar politica Bisericii o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel puţin, nu vin curănd. Această stăpănire comunistă este de durată, iar strategia bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntare cu un duşman inegal şi, pentru asta, nu este posibil acest lucru. Eu doresc ca pe durata acestei stăpăniri, preoţii mei să nu fie in puşcărie, ci in bisericile lor, ca preoţi, pe căt este posibil. De aceea, o strategie pe termen lung presupune găsirea unui modus vivendi, un dialog cu noua putere şi realizarea a ceea ce se numeşte compromis in orice politică şi in orice diplomaţie."

SOLUŢII DE CRIZĂ. Spiritul practic al Patriarhului Justinian a făcut ca monahismul ortodox să depăşească momentele de criză. Dintre acestea, poate cel mai important a fost deposedarea mănăstirilor de suprafeţele insemnate de pămănt pe care le aveau in proprietate sau folosinţă. A fost ideea Patriarhului Justinian ca aşezămintele monahale să devină centre meşteşugăreşti. "Este absolută nevoie să se infăptuiască viaţa de obşte, transformăndu-se mănăstirile in ateliere, unde să se lucreze covoare, scoarţe romăneşti, stofe frumoase", spunea Inalt Prea Fericitul Patriarh in cuvăntul de deschidere a cursurilor seminarului monahal de la Mănăstirea Văratec in martie 1949. Urmănd indemnul inaltei feţe bisericeşti, călugării şi călugăriţele au organizat in mănăstiri cooperative meşteşugăreşti şi ateliere. De exemplu, la Mănăstirea Ţigăneşti se realizau covoare, stofe, broderii, la Plumbuita - sculptură, tămplărie, turnătorie de clopote. Obiectele realizate in mănăstiri erau preluate de unităţile comerţului de stat spre comercializare ori export.

Apărătorul preoţilor

Justinian nu era un necunoscut la investirea sa cu cea mai inaltă funcţie in biserica ortodoxă. Cărmuitor in vremuri tulburi, inalta faţă bisericească a avut dificila misiune de a conduce corabia bisericii in vremuri tulburi. Din documentele intocmite de fosta Securitate reiese că Justinian Marina, inscăunat ca Patriarh al Romăniei in vara lui 1948, s-a preocupat de soarta preoţilor aflaţi in temniţele comuniste. Fiind sesizat de familii, Patriarhul a adresat o telegramă Episcopiilor, in care cerea să se elaboreze tabele cu toţi preoţii inchişi. "Domnul Minstru Stanciu Stoian işi aminteşte că lucrarea i-a fost adusă de la Patriarhie (listele primite din teritoriu - n.n.) cu o adresă, cuprinzănd rugămintea patriarhului de a se interveni la Ministerul de Interne pentru a se cerceta situaţia celor inchişi", grăieşte documentul. Mai departe, Ministerul Cultelor a dat curs solicitării Patriarhului, inaintănd-o către Ministerul de Interne.

Patriarhul Iustin Moisescu

MOISESCU IUSTIN, patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane

N. 5 martie 1910, in Candesti, jud. Arges

+ 31 iulie 1986, in Bucuresti

Studii:

- 1922-1930 - Seminarul orfanilor de razboi din Campulung-Muscel

- 1930-1934 - Facultatea de Teologiedin Atena

- 1934-1936 - studii de specializare la Facultatea de Teologie romano-catolica din Strasbourg

- 1936-1937 - Facultatea de Teologie din Atena, unde a obtinut doctoratul, in 1937, cu teza: Evagrie din Pont. Viata, scrierile si invatatura (in limba greaca, Atena, 1937, 155 p.), premiata de Academia de Stiinte din Atena

- examene de echivalare la Facultatea de Teologie din Bucuresti

- 1937- 1938 - Profesor de Limba latina la Seminarul "Nifon" din Bucuresti

- 1938 - 1939 - profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii din Varsovia

- 1940 - profesor agregat

-  1942 - profesor titular de Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Cernauti-Suceava

- 1946 - transferat la aceeasi catedra la Facultatea de Teologie din Bucuresti

- 1948 - transferat la Institutul Teologic Universitar

- 1956, 26 februarie - ales arhiepiscop al Sibiului si mitropolit al Ardealului (hirotonit arhiereu la 15 martie, inscaunat 18 martie)

- 1957, 10 ianuarie - ales arhiepiscop al Iasilor si mitropolit al Moldovei si Sucevei(inscaunat 13 ianuarie), pastorind 20 de ani

- 1977, 12 iunie - ales arhiepiscop al Bucurestilor, mitropolit al Ungrovlahiei si patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane (inscaunat 19 iunie 1977), pastorind pana la moarte.

Activitatea pastoral misionara

Ca mitropolit al Moldovei, a desfasurat o activitate prodigioasa:

- Au fost ridicate noi cladiri - adevarate monumente de arhitectura - in incinta Centrului eparhial Iasi, iar catedrala si resedinta au fost refacute

- au fost restaurate numeroase manastiri si biserici - monumente istorice din eparhie

- pe langa cele mai multe s-au pus bazele unor muzee sau colectii muzeale

- s-au construit cladiri noi la Seminarul teologic din manastirea Neamt, iar cele vechi au fost modernizate.

A condus cateva delegatii ortodoxe romane in vizitele facute altor Biserici:

- Anglia (1958)

- Biserica siriana din Malabar (1961)

- S.U.A. (1970)

- Biserica luterana din Danemarca (1971)

- Patriarhia ecumenica (1974)

A facut parte din cateva delegatii sinodale conduse de patriarhul Justinian si a primit numeroase delegatii straine la Iasi sau in cuprinsul Arhiepiscopiei lasilor.

Ca membru in Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (1961-1977), a participat la Adunarile generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1969), Nairobi (1975) si la sesiunile anuale ale Comitetului Central la Paris (1962), Geneva (1966,1973 si 1976), Heraklion Creta (1967), Canterbury (I 969), Addis-Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin (1974) s.a.

A facut parte din Prezidiul Conferintei Bisericilor Europene si din Comitetul Consultativ, participand la Adunarile generale Nyborg IV (1964), Nyborg V (1966), Nyborg VI (1971) si Engelberg (1974), precum si la sesiunile Prezidiului si Comitetului Consultativ.

A condus delegatiile Bisericii Ortodoxe Romane la Conferintele, panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) si Chambesy (1968), la prima Conferinta pregatitoare aSfantului si marelui Sinod panortodox (Chambesy 1971).

Ca patriarh, a condus cateva delegatii sinodale care au vizitat alte Biserici:

- Patriarhia ecumenica (1978)

- Arhiepiscopia misionara ortodoxa romana din Statele Unite si Canada (1979)

- Biserica Ortodoxa Rusa (1980)

- Biserica Ortodoxa Sarba (1981)

- Biserica luterana din Suedia (1981)

- sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva (1981)

- Biserica Ortodoxa Bulgara (1982)

- Biserica reformata din Ungaria (1982)

- Biserica Ortodoxa din Grecia (1984)

A primit vizita unor intaistatatori de Biserici, precum si a numerosi reprezentanti ai altor Biserici si  confesiuni crestine din lumea intreaga in calitate de patriarh.

Activitatea publicistica si editoriala

Ca profesor de teologie a publicat mai multe lucrari de specialitate:

- Sfanta Scriptura si interpretarea ei, in opera Sf. Ioan Hrisostom, in "Candela", an. L-LII, 1939-1941, p. 116-238 (si extras, Cernauti, 1942, 120p.)

- Originalitatea parabolelor Mantuitorului, in "Candela", an. LV-LVI, 1944-1945, p. 60-107 (si extras, Rm. Valcea, 1945, 50 p.)

- Activitatea Sfantului Apostol Pavel in Atena, in "Candela", an. LVII, 1946, p. 45-262 (si extras, Iasi, 1946, 227 p.)

- Ierarhia bisericeasca in epoca apostolica. Anexa: Texte biblice si patristice despre pace si munca, Craiova, 1955, 80 p.

- Simbolica lui Hristu Andrutsos, traducere din greceste, Craiova, 1955, 349 p.

- Sfantul Pavel si viata celor mai de seama comunitati crestine din epoca apostolica, in ST, an. III, 1951, nr. 7-8, p. 398-416

- Temeiurile lucrarii Bisericii pentru apararea pacii, in ST, an. V, 1953, nr. 3-4, p. 247-268.

Ca ierarh a publicat numeroase articole, pastorale, cuvantari, dari de seama, mai ales in revista "Mitropolia Moldovei si Sucevei".

In afara de revista "Mitropolia Moldovei si Sucevei", care a aparut 20 de ani sub directa sa indrumare, Centrul mitropolitan Iasi a editat si alte lucrari, intre care:

- volumul Monumente istorice-bisericesti din Mitropolia Moldovei si Sucevei (1974)

- Psaltirea in versuri a lui Dosoftei, editie critica (1975)

- monografiile: Catedrala Mitropolitana din Iasi (1977), Manastirea Cetatuia (1977)

- brosuri-albume de popularizare a manastirilor din Moldova

- carti de rugaciuni etc.

In calitate de patriarh, a acordat o atentie deosebita activitatii editoriale:

- a initiat marea colectie intitulata Parinti si scriitori bisericesti, proiectata in 90 de volume, precum si colectia Arta crestina in Romania, in 6 volume

- s-a tiparit o noua editie sinodala a Sf. Scripturi (1982)

- o noua editie a Noului Testament (1979)

- manuale pentru invatamantul teologic superior si pentru seminariile teologice, teze de doctorat, carti de cult

- si-au continuat aparitia revistele centrale bisericesti si cele mitropolitane, ca si buletinele,  comunitatilor ortodoxe romane de peste hotare.

Prin bogata sa activitate carturareasca, ecumenica si pastorala, patriarhul Iustin isi inscrie numele in randul ierarhilor de mare prestigiu ai intregii Ortodoxii.

Despre Patriarhul Iustin Moisescu

Literatura:

Reportaje asupra alegerilor sale succesive la Sibiu, Iasi si Bucuresti, in: BOR, an. LXXIV, 1956, nr. 3-4, p. 215-264; BOR, an. LXXV, 1957, nr. 1-2, p. 39-81; MMS, an. XXXIII, 1957, nr. 1-2, p. 3-59; BOR, an. XCV, 1977, nr. 7-8, p. 584-668; GB, an. XXXVI, 1977, nr.6, p. 493-596.

Numerele omagiale ale revistelor bisericesti din martie 1980, cu prilejul implinirii a 70 de ani de viata, din care mentionam studiile:

- Dr. Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului, Patru trepte in cei 60 de ani de patriarhat ortodox roman, vol. "Alte file de calendar de inima romaneasca", Sibiu 1988, p. 44-69 (cuvantare tinuta in Sala Sinodala din Palatul Patriarhal din Bucuresti in ziua de 29 septembrie 1985)

- Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, La 70 de ani de viata ai Prea Fericitului Patriarh Iustin, in BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 3-4, p. 339-363

- Pr. Prof. Dumitru Radu, Prea Fericitul Patriarh Iustin in teologia romaneasca, in Ibidem, p. 364-383

- Pr. Scarlat Porcescu, Coordonate ale arhipastoriei Prea Fericitului Patriarh Iustin in scaunul Mitropoliei Moldovei si Sucevei, in Ibidem, p. 384-403

- Pr. Dumitru Soare, Contributia Prea Fericitului Patriarh Iustin la dezvoltarea relatiilor ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Romane, in Ibidem, p. 404-432

- Preot Al. Armand Munteanu, Bibliografia Prea Fericitului Parinte Patriarh Justin, in MO, an. XXXII, 1980,nr. 3-6, p. 389-401 (alte articole in acelasi numar, p. 265-388)

- Alte articole omagiale in MMS, an. LVI, 1980, nr. 3-5, p. 224-327

- A se vedea si revistele bisericesti din martie 1985, cu articole omagiale scrise cu prilejul implinirii a 75 de ani de viata: BOR, an. CIII, 1985, nr. 3-4, p. 216-323; MO, an. XXXVII, 1985, nr.3-4,p. 161-181

- Necrolog, in BOR, an. CIV, 1986, nr. 7-8,p. 12-72. 

Sursa: Patriarh.ro