Universitatea „TITU MAIORESCU”

FACULTATEA DE DREPT

- REFERAT - - Filosofia dreptului - -conf. univ. dr. Carmen Palacean -

STUDENT: Coman Maria – Emanuela

Anul II, Grupa 102

Republica lui Platon – utopie sau proiect socialist ?

Platon (n. cca. 427 î.Hr. – d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.

Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori (dintre care doar una, a şaptea, pare a fi autentică). Platon a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai multi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal.

Platonismul este o latură permanentă spiritului european, iar scrierile platonice trăiesc şi astăzi prin frumuseţea neîntrecută a formei antice şi a avântului poetic. Având în vedere natura socială a omului, cât şi necesitatea unei înţelegeri contractualiste între oameni în societate, Platon argumentează că dreptatea este în interesul statului ideal.

Prima carte din opera „Republica” se consideră că face parte din categoria dialogurilor de tinereţe ale lui Platon, iar cărţile II-X fac parte din dialogurile de maturitate. „Republica” îmbrăţişează aproape toată filozofia sa, de la etică la politică şi la metafizică: ea este originea majorităţii problematicilor filozofice din aceste domenii.

În „Republica” lui Platon, ţelul întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel este virtutea, cu tripla ei semnificaţie, ale căror subiecte vor fi trei clase sociale separate. Statul ideal al lui Platon este statul în care domnește dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuții rațiunii (înțelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuții părții pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestrați cu posibilitatea practicării virtuții corespunzătoare părții apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înțelepții, militarii, respectiv agricultorii și meșteșugarii. Coexistenţa armonioasă şi colaborarea acestor clase realizează dreptatea în forma ei concretă şi prin ea se desăvârşeşte adevărata cetate.

O altă condiție a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor activități care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor. Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părți ale sufletului: clasa meșteșugarilor (demiurgii) corespunde părții apetente, clasa războinicilor (apărătorii) corespunde părții pasionale, clasa conducătorilor (filosofii sau înțelepții) corespunde părții raționale.

De asemenea, pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a copiilor lor, Platon recomandă educaţia în comun a copiilor. După ce se nasc, copiii sunt predaţi în creşe comune, unde toate mamele hrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, orice legătură personală dintre mamă şi copil se întrerupe. Astfel, copiii se deprind cu gândul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţi, iar aceştia îi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor. Educaţi în comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun mai bine vieţii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi părinţi decât cetatea.

În cadrul cetăţii, comunismul aristocratic era ilustrat prin faptul că luptătorii şi conducătorii nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei), ci totul va fi la comun, pentru a nu fi ispitiţi de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuţilor lor. De asemenea, în statul ideal imaginat de Platon, femeile aveau aceleaşi drepturi şi obligaţii, ca şi bărbaţii.

Astfel, în „Republica” lui Platon, era instalată o aristicraţie a raţiunii, înţeleasă de unii exegeţi drept teocraţie laică, deşi statul raţiunii şi a contemplării Ideilor lui Platon avea şi un sens religios. Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hranesc pe apărători şi conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.

Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul „Republica” nu este un proiect politic, ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăţilor și virtuților sufletului, precum și proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptății ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă.

Cu toate acestea, doctrina lui Platon despre drept are o deosebită importanţă în istoria dreptului, reprezentativă pentru o tendinţă permanentă a spiritului uman, ea este strămoşul multor doctrine revoluţionare în care este dominantă aspiraţia către un ideal.

Analizând diverse comentarii la „Republica” lui Platon, am concluzionat că această operă ilustrează o utopie.

Lucrarea lui Valentin Mureşan, „Comentariu la Republica lui Platon” reprezintă o primă tentativă – în context filosofic românesc – de a oferi o analiză paragraf cu paragraf a acestei opere clasice. În prefaţa lucrării sale, Valentin Mureşan afirma: „Oricât ar părea de curios, Republica lui Platon e, astăzi, una dintre cele mai citite şi mai comentate cărţi. Pe unii îi va mira acest lucru, dată fiind

vechimea ei; pe Platon nu l-ar fi mirat, probabil, deoarece el credea că adevărurile filosofice sunt adevăruri eterne, nealterate de conjucturile istoriei. Cei mai mulţi sunt tentaţi să citească acest dialog în cheie politică, racordându-l la pasionalele dispute politice şi politologice contemporane. Comentarii influente (K. Popper) l-au plasat pe Platon printre precursorii totalitarismului sovietic şi i-au adresat critici devastatoare; altele (L. Strauss) au privit acest dialog drept un avertisment la orice fel de totalitarism. Tipul acesta de lectură nu a fost întâmplător asociat cu conflictele ideologice ale Războiului Rece, aerul propagandistic pe care-l degajă fiind greu de camuflat.”

Titlul dialogului, „Politeia”, e un derivat al cuvântului „polis” (cetate, stat) şi înseamnă, în funcţie de context, contribuţie, regim politic, orânduire politică (sistemul instituţiilor polis-ului şi modul lor de funcţionare), viaţa politică a unei comunităţi, dar şi drept de cetate, cetăţenie, adică prerogativele politice ale unei persoane respectabile. Latinii au tradus bine termenul, căci „Res publica” înseamnă tocmai „treburile publice”.

Platon căuta „angajamentul social sănătos, armonios, virtuos sau drept” care asigura cetăţenilor săi cel mai bun mod de viaţă. De altfel, subtitlul dialogului, adăugat mai târziu, „peri dikaiou”, adică „despre drept” sau „despre dreptate”, sugerează exact tema centrală a lucrării: natura dreptăţii în sensul larg al cuvântului, ca atribut al „politeiei” (sens politic), dar şi al sufletului uman (sens etic).

Valentin Mureşan sugera că lectura „Republicii” trebuia făcută având în minte reprezentarea cadrului fizic şi socio-politic în care îşi plasează Platon acţiunea dialogului: „polis”-ul grecesc, în particular, cetatea Atenei. Cetatea din vremea lui Platon nu era o simplă comunitate urbană închisă între ziduri de apărare; nici un bastion înălţat pe o colină; ea era un ansamblu social şi geografic vast, format dintr-o aşezare centrală, fortificată sau nu, care era sediul religios şi politic al cetăţii, respectiv dintr-un teritoriu, o zonă rurală, formată din câmpuri cultivabile, păduri, mine, alte aşezări, forturi militare, şi care, uneori, era foarte vastă. Din punct de vedre politic, cetatea grecească era o entitate independentă şi suverană.

În România, poate cea mai prizată formă de interpretare se revendică tacit de la tradiţia alegorică şi literară a neoplatonicilor: textele lui Platon sunt aluzive, plurisemantice, existând un înţeles ascuns în spatele suprafeţei limbajului, înţeles pe care interpretul e chemat să-l descopere; dialogurile sunt „piese de teatru filosofice” în care esenţial e dialogul, conversaţia uzuală, nu argumentarea.

Valentin Mureşan, susţinător al tradiţionalismului, împărtăşeşte ideea că e bine sa acceptăm distincţia dintre ceea ce e spus efectiv în text (said) şi ceea ce e indicat sau sugerat de text (shown); că trebuie, apoi, să trecem dincolo de ceea ce e spus. Însă, el nu e deloc convins că această pătrundere dincolo de spus presupune necesarmente interpretarea dialogurilor platoniciene ca altceva decât ca tratate sau eseuri filosofice, anume ca opere literare.

El nu crede că forma literar-dialogată e esenţială la Platon, după cum nu e esenţial niciun ezoterism la depăşirea căreia nu ne-ar putea ajuta decât un mod de reflecţie critico-literar. De asemenea, el afirma că dialogurile platoniciene avansează teorii filosofice şi nu sunt doar vehicule abil meşteşugite lingvistic

pentru răspândirea unei anumite înţelepciuni de viaţă, uenori mascată de un limbaj voit înşelător, introdus din raţiuni politice.

B. Russel, într-o lucrare din 1920 despre practica şi teoria bolşevismului, vede paralelisme stricte între ceea ce au realizat bolşevicii în URSS şi „statul ideal” din „Republica”. Aceeasi „interpretare comunistă” a „Republicii” are însă precursori iluştri: Nietzsche şi Comte.

K. Popper lărgeşte oarecum perspectiva, în cadrul aceluiaşi pattern interpretativ, totuşi. El crede că „cetatea ideală” a lui Platon e modelul oricărui totalitarism politic.

Tot sens politic are interpretarea „cetăţii ideale” ca utopie social-politică, deschizând linia marilor utopii are Renaşterii (Morus, Campanella).

După G. Vlastos, „Republica” ar fi o lucrare de filosofia dreptului sau filosofie politică sau filosofie morală.

După R. Waterfield, scopul „Republicii” e esenţialmente moral: „să ofere un anume gen de teorie unificată în care sunt adunate la un loc toate elementele care fac viaţa să fie una bună, într-o viziune a unităţii eterne, ordinii şi stabilităţii.”

Însă, Valentin Mureşan, împreună cu Proclos, susţin ca tema dialogului e dreptatea şi orânduirea politică cea mai bună deoarece ele sunt, de fapt, unul şi acelaşi lucru.

„Republica” nu este esenţialmente un dialog politic, ci unul metafizico-moral. Numai intr-un sens indirect el poate fi privit ca un dialog politic. Tema sa centrală e tema Formei, în particular, a Formei Dreptăţii, iar subiectul cel mai amplu discutat e strategia metodologică.

Scopul lui Platon nu ar fi acela de a lansa o nouă utopie la îndemâna tiranilor binevoitori, nici de a critica pieziş democraţia Atenei, ci, pur şi simplu, de a aplica filozofia sa la înţelegerea un concept politico-moral cardinal în dezbaterile de şcoală şi publice ale vremii.

În studiul său despre metodele de interpretare a textelor lui Platon, Jacob Howland numeşte „dialogal-dramatică” abordarea exemplificată de autori precum Hans-Georg Gadamer, Jacob Klein şi mai ales Leo Strauss, autori influenţaţi de elctura atentă a textelor platoniciene făcută de Martin Heidegger. Aceleaşi interpretări iau în serios cercetarea a ceea ce se bănuieşte ca voia să spună într-adevăr Platon; ele sunt interesate de momentele de ambiguitate, paradox şi ironie din dialogurile platoniciene, dând atenţie dimensiunii dramatice a acestei lucrări. Teza lor e că dialogurile platoniciene indică (show) ceea ce nu poate fi spus în mod adecvat. Ele devin un mediu de reflecţie filosofică pus la îndemâna cititorilor, iar forma dialogală e răspunsul conştient la faptul că nici un discurs nu poate epuiza conţinutul a ceea ce e indicat.

În lucrarea sa „Politica”, Aristotel, vedea „Republica” drept o lucrare politică, un proiect ideal de îmbunătăţire a ordinii sociale, plecând de la situaţia conştientă.

Utopia, în sensul cel mai larg al termenului, se referă la tentativa umană de a crea o societate perfectă, care nu există (încă).

Ţinutul Utopiei a fost descoperit de Sir Thomar More în 1516, în cartea sa care i-a dat numele şi a descris-o întâia oară. Era un loc imaginar, ce-i drept, şi de

aceea inutil de căutat, dar un loc care se afla chinuitor de aproape, la limita dintre posibil şi real.

Utopia este, deopotrivă, un loc care nu există nicăieri şi un loc unde domneşte binele. A trăi într-o lume fericită, dar imposibilă: iată esenţa utopiei. În aceeaşi accepţie, utopia se împărtăşeşte din avantajele pe care le are visul. A nega acest lucru înseamnă a pierde din vedere una din cele mai puternice surse ale atracţiei pe care o exercită.

Este arhicunoscut faptul că în „Republica”, Platon a creat utopia arhetipală. Utopia are limitele ei, temporale şi spatiale, precum şi conceptuale.

„Republica” se apropie de îndeplinirea tuturor cerinţelor unei utopii: prezentarea unei societăţi ideale în toate detaliile vieţii sale private şi publice. „Republica” este in cea mai mare parte o portretizare a principiilor statului ideal si nu o exemplificare a acestor principii în acţiune, în instituţii concrete si feluri de viaţă. „Republica”, orice ar reprezenta ea, nu este, evident, un tablou utopic grăitor. Platon nu este interesat de societatea perfectă sau dreaptă, ci de individul bun sau drept.

Se bănuieşte uneori că utopia este o fugă de realitate, oferind posibilitatea de a visa, optimist, cu ochii deshişi.

Bibliografie:

1. Valentin Mureşan – Comentariu la Republica lui Platon, Editura Paideia, Bucureşti, 2006

2. Ioan Radulian – Filosofia dreptului (curs universitar), Editura Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza”, Bucureşti

3. Nicolae Culic – Filosofie, Editura Renaissance, Bucureşti, 20104. Krishan Kumar – Utopianismul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998

Am vazut ca lalallll „andrei”1, „andrei”2 „noica”3 „andrei”4 andrei5

1 Andrei Cornea, interpretare la Platon, Republica, Bucuresti, editura stiintifica, 2000, p. 1032 Ibidem ( acelasi autor, aceeasi opera, aceeasi pagina)3 Noica

4 Andrei Cornea, op.cit., p. 2015 Idem, p. 202