reorganizarea societatilor prin fuziune- licenta 3
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE,
JURIDICE
ŞI ADMINISTRATIVE
LUCRARE DE LICENŢĂ
Conducător ştiinţific, Absolvent,
Conf. Univ. Dr. IONEL DIDEA Popa Constantin Adrian
Piteşti – 2007 –
1
UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE,
JURIDICE
ŞI ADMINISTRATIVE
REORGANIZAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE PRIN FUZIUNE
Conducător ştiinţific, Absolvent,
Conf. Univ. Dr. IONEL DIDEA Popa Constantin Adrian
Piteşti 2
– 2007 –
3
CUPRINS
Capitolul I. REORGANIZAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE -
NOŢIUNI GENERALE...............................................................................5
1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice........................................5
1.1. Sediul materiei......................................................................................51.2. Definiţia reorganizării..........................................................................51.3. Necesitatea reorganizării persoanelor juridice.....................................61.4. Competenta de a decide reorganizarea.................................................6
2. Formele de reorganizare a persoanei juridice.........................................7
2.1. Enumerarea formelor reorganizării......................................................7
3. Efectele reorganizării................................................................................7
3.1. Prezentare generală a efectelor reorganizării.......................................73.2. Caracterizarea efectelor reorganizării persoanei juridice.....................8
4. Reorganizarea societăţii comerciale ca persoană juridică....................10
4.1. Introducere..........................................................................................104.2. Noţiunea, elementele specifice şi caracteristicile societăţilor comerciale.................................................................................................144.3. Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale..........................174.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.................................23
Capitolul II. NOŢIUNEA ŞI FORMELE FUZIUNII CA FORMĂ
DE REORGANIZAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE.....................27
1. Reglementarea fuziunii societăţii comerciale........................................27
1.1. Scurt istoric........................................................................................271.2. Cadrul legal........................................................................................29
4
2. Definiţia fuziunii societăţii comerciale...................................................31
2.1. Caracteristici ale fuziuni societăţii comerciale...................................31
3. Formele fuziunii......................................................................................33
Capitolul III. ETAPELE ŞI PROCEDURA FUZIUNII.........................38
1. Aprobarea fuziunii..................................................................................38
1.1. Hotărârea asociaţilor...........................................................................38
2. Proiectul de fuziune................................................................................39
2.1. Condiţiile financiare ale fuziunii........................................................452.2. Intervenţia instanţei judecătoreşti.......................................................492.3. Opoziţia creditorilor sociali................................................................53
3. Condiţiile de formă şi de publicitate ale fuziunii..................................55
3.1. Actul adiţional modificator................................................................553.2. Hotărârea de fuziune..........................................................................563.3. Declaraţia societăţii care încetează de a exista în urma fuziunii despre modul cum a hotărât să stingă pasivul său.....................................563.4. Certificatul constatator că s-a efectuat depunerea datoriilor sociale 563.5. Acordul tuturor creditorilor................................................................57
4. Finalizarea fuziunii.................................................................................58
4.1. Înregistrarea fuziunii în registrul comerţului......................................58
5. Fuziunea în practică recentă..................................................................60
Capitolul IV. EFECTELE FUZIUNII......................................................65
1. Enumerarea efectelor..............................................................................65
2. Analiza efectelor......................................................................................66
5
Capitolul V. CONCLUZII.........................................................................70
BIBLIOGRAFIE........................................................................................72
1. Manuale, cursuri, tratate........................................................................72
2. Studii, articole, note, comentarii.............................................................73
3. Acte normative.........................................................................................73
6
Capitolul I
REORGANIZAREA
SOCIETĂŢII COMERCIALE – NOŢIUNI
GENERALE
1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice
1.1. Sediul materiei
Reglementarea generală a reorganizării persoanei juridice se găseşte
cuprinsă în art. 41 – 44 şi art. 46 – 50 din Decretul nr. 31/1954.
Reglementări speciale privind reorganizarea anumitor persoane
juridice se găsesc în:
- Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, art. 153 şi 174 – 175
- Legea privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură, art. 66-68
1.2. Definiţia reorganizării
Legea civilă nu foloseşte şi nici nu defineşte reorganizarea persoanei
juridice, doctrina fiind cea care a formulat definiţia reorganizării persoanei
juridice pe baza dispoziţiilor cuprinse în Decretul nr. 31/1954. Există mai
multe opinii cu privire la definiţia reorganizării, astfel s-a arătat că
7
„reorganizarea este un proces de contopire sau divizare în care sunt
antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care iau astfel
fiinţă, în cadrul acestui proces se produc uncie modificări care afectează
pe toate persoanele juridice participante“1.
Într-o altă opinie „reorganizarea este operaţiunea juridică ce
cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care produce efecte
creatoare, modificatoare ori de încetare a lor“2.
1.3. Necesitatea reorganizării persoanelor juridice
Necesitatea reorganizării persoanelor juridice este impusă în
general de nevoile economico-sociale, aflate într-o continuă mişcare,
astfel dinamica vieţii se reflectă, pe plan juridic, şi în ceea ce înseamnă
reorganizarea persoanei juridice. După Revoluţia din decembrie 1989,
reorganizarea persoanelor juridice a fost un instrument important de
implementare a Reformei pe plan instituţional.
1.4. Competenta de a decide reorganizarea
Deoarece Legea civilă nu reglementează competenţa de a dispune
reorganizarea, în doctrină se admite că devin aplicabile pe baza
principiului simetriei juridice – dispoziţiile legale care reglementează
înfiinţarea persoanei juridice. Pentru societăţile comerciale există unele
dispoziţii specifice cum ar fi art. 174 alin. 1,2 din Legea nr. 31/1990
potrivit căruia „fuziunea mai multor societăţi se hotărăşte de fiecare
societate în parte“3.
1 C. Stătescu, Drept Civil, 1970, pp. 436 – 437. 2 Gh. Beleiu, Drept Civil Român, p. 402. 3 Gh. Beleiu, Drept Civil Român, p. 403
8
2. Formele de reorganizare a persoanei juridice
2.1. Enumerarea formelor reorganizării
Formele reorganizării sunt enunţate în art. 40 – 42 din Decretul
nr. 31/1954. Din cele trei articole rezultă că reorganizarea cunoaşte două
forme:
- comasarea
- divizarea
La rândul ei, comasarea se realizează în una din următoarele două
forme:
- absorbţie
- fuziune
Divizarea se realizează la rândul ei în una din următoarele două
forme:
- divizare totală
- divizare parţială
3. Efectele reorganizării
3.1. Prezentare generală a efectelor reorganizării
Pe baza dispoziţiilor legale care le reglementează efectele de drept
civil ale reorganizării persoanei juridice sunt următoarele:
- efectul creator şi cel extinctiv
- efectul translativ
- efectul răspunderii
- transmiterea contractelor
9
- data producerii efectelor reorganizării
3.2. Caracterizarea efectelor reorganizării persoanei juridice
a) Efectul creator şi efectul extinctiv produse de reorganizare
Efectul creator al reorganizării înseamnă înfiinţarea persoanei
juridice ca urmare a operaţiunii juridice care este reorganizarea. Având în
vedere formele reorganizării putem spune că fuziunea produce
întotdeauna efectul creator, absorbţia nu produce niciodată efect creator.
Divizarea fie că este parţială sau totală poate produce efect creator.
Efectul extinctiv al reorganizării înseamnă încetarea fiinţei
persoanei juridice, în cadrul formelor reorganizării efectul extinctiv se
prezintă astfel: comasarea produce întotdeauna efect extinctiv pentru că
în cazul fuziunii îşi încetează fiinţa toate persoanele juridice fuzionate,
iar în cazul absorbţiei încetează persoana juridică absorbită, în ceea ce
priveşte divizarea întâlnim două situaţii după cum aceasta este totală sau
parţială astfel divizarea totală produce întotdeauna încetarea persoanei
juridice iar divizarea parţială nu produce niciodată efectul extinctiv.
b) Efectul translativ (felul transmiterii)
În cazul comasării operează o transmisiune universală, adică o
totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale, fapt rezultat din dispoziţiile
ostile.
În cadrul absorbţiei persoana juridică dobândeşte drepturile şi este
ţinută de obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe.
În cazul divizării operează o transmisiune cu titlu universal;
acesta este felul transmisiunii atât în caz de divizare totală, cât şi de
divizare parţială. Prin urmare dacă în caz de comasare are loc o
10
transmisiune universală, în caz de divizare operează o transmisiune cu
titlu universal.
c) Întinderea răspunderii persoanei juridice dobânditoare
În privinţa întinderii răspunderii există o distincţie în ceea ce
priveşte comasarea şi divizarea.
În caz de comasare – indiferent că e vorba de absorbţie sau
fuziune – persoana juridică dobânditoare preluând o universalitate,
răspunde pentru toate obligaţiile preluate, indiferent de raportul concret
dintre drepturi şi obligaţii.
În caz de divizare (totală sau parţială) principiul este acela al
răspunderii proporţionale. Principiul răspunderii proporţionale are
caracter supletiv de regulă, dar el poate fi şi imperativ în cazul
organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti.
d) Transmiterea contractelor în caz de reorganizare
În cazul comasării, contractele se transmit ca elemente ale
patrimoniului supus transmisiunii universale.
În cazul divizării principiul aplicabil este acela al transmiterii
contractului nefracţionat (executarea contractului urmând a se face de o
singură persoană juridică dobânditoare). Prin excepţie, când natura
contractului permite, poate avea loc şi o transmitere fracţionată a unui
contract.
e) Data producerii efectelor reorganizării
În privinţa datei producerii efectelor reorganizării se face o
distincţie: pentru persoanele juridice supuse înregistrării efectele
11
reorganizării nu se produc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, decât prin
înregistrare şi de la data efectuării acestei formalităţi.
Pentru persoanele nesupuse înregistrării, efectele reorganizării,
atât între părţi, cât şi faţă de terţi se produc numai de la data aprobării, de
către organele competente, a documentelor întocmite în acest scop.
Există şi soluţii derogatorii de la aceste soluţii generale prevăzute
în art. 49 din Decretul nr. 31/1954 şi anume – art. 174, 175 din Legea
31/1990 şi art. 67 şi 68 din Legea 36/1991.
4. Reorganizarea societăţii comerciale ca persoană juridică
4.1. Introducere
Societatea comercială, ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului,
îşi datorează apariţia unor cauze economice şi sociale1.
Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile
economice şi sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că
energiile individuale oricât de mari ar fi ele, nu mai erau îndestulătoare
pentru satisfacerea acestor nevoi. O acţiune individuală, indiferent de
mărimea resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorului, numai
putea face faţă realizării unor activităţi economice de amploare. În aceste
condiţii s-a născut ideea cooperării intre mai mulţi întreprinzători, care să
realizeze împreună aceste activităţi. Această idee şi-a găsit expresia, pe
planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică
asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor
1 M. De Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial. Les societes commerciales, deuxieme volume, Edition Montchrestien, Paris, 1983, p. 6-10
12
resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii
beneficiilor rezultate.
Pentru a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a
fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit
personalitate juridică.
Folosindu-se această cucerire a minţii omeneşti, la început au
apărut colectivităţi restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în
comun bunurile şi priceperea lor, în vederea realizării unei afaceri. Mai
târziu prin perfecţionarea tehnicii juridice au apărut colectivităţi mult mai
mari, cu sute sau chiar mii de persoane, necunoscute între ele, care, prin
capitalurile lor, contribuiau la realizarea unor afaceri în toate domeniile
de activitate.
Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat
instrument juridic de drenare a resurselor umane şi financiare pentru
realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese
personale ale întreprinzătorului.
Germenii instituţiei juridice a societăţii au apărut încă din
perioada antichităţii, în dreptul roman, societatea era de mai multe feluri1:
societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale asociaţiilor (societas
omnium bonorum), societatea care avea ca obiect un singur lucru
(societas unis rei) şi societatea care al cărei obiect îl formau veniturile
(societas questus). Ceea ce trebuie remarcat este că, indiferent de forma
sa, societatea este lipsită de personalitate juridică2. Bunurile care formau
fondul social erau considerate că aparţin asociaţilor în proprietate, iar nu
societăţii, ca patrimoniu distinct al acesteia.
1 I.L. Georgescu, Drept Comercial Român. Societăţile comerciale, Editura Socec, Bucureşti, 1948, p. 14 şi urm. 2 C. Tomulescu, Drept Privat Român, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p. 292.
13
Societatea comercială cu principalele ei atribute caracteristice
apare în evul mediu, începând din secolul XII-lea, în republicile Genova,
Florenţa şi Veneţia, comerţul maritim şi terestru cunosc o mare înflorire.
Dezvoltarea comerţului a declanşat o mare nevoie de credite. Dar,
clericii, militarii şi nobilii, deţinători de mari capitaluri, nu puteau să
acorde împrumuturi cu dobândă comercianţilor, datorită interdicţiei
impuse de dreptul canonic, respectiv incompatibilităţii cu rangul nobil
sau militar.
Pentru a eluda aceste oprelişti, comercianţii au folosit contractul
de commenda. În temeiul acestui contract, o persoană (sau mai multe
persoane) denumită commendator, încredinţează unui comerciant numit
tractor, o sumă de bani ori o cantitate de mărfuri pentru a face comerţ în
alte ţări, urmând ca beneficiile să se împartă între ele. Prin folosirea
acestui contract, creditorul devine asociat al comerciantului, în scopul
protejării terţilor, sumele de bani şi bunurile puse în comun de către
asociaţi constituiau un patrimoniu distinct şi care are drept titular
persoana juridică, recunoscută ca atare de autorităţi.
În secolul al XVII-lea apar primele societăţi pe acţiuni, înfiinţarea
acestor societăţi este legată de expansiunile coloniale ale unor ţări
maritime, ca Olanda, Anglia, şi Franţa: Compania Olandeză Indiile
Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale (1621),
Compania Insulelor Americii (1626). Pentru prima dată, contribuţia la
formarea patrimoniului a primit numele de „acţiuni“, în sfârşit, riscurile
asociaţilor erau limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului
companiei.
Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor
comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El conţinea
dispoziţii privind formele de societate existente în activitatea
14
comercială1: societatea în numele colectiv, societatea în comandită,
societatea anonimă. Aceste forme de societate au fost preluate de
reglementările din alte ţări, ca Italia, Olanda, Belgia, Spania etc. Ele au
fost consacrate şi de Codul comercial român din 1887, prin intermediul
Codului comercial italian din 1882, care i-a servit drept model.
În cursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, societăţile comerciale
au cunoscut o mare dezvoltare, adaptându-se la cerinţele economice şi
sociale.
În România regimul juridic al societăţilor comerciale a fost
reglementat de Codul comercial, în Titlul VIII (art. 77 – 269), intitulat
„Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale“, întrucât
reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul comercial era, în
mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care
face obiectul Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Ca urmare a acestui fapt, dispoziţiile din Codul comercial privind
societăţile comerciale au fost abrogate, cu excepţia dispoziţiilor privind
asociaţia în participaţiune (art. 251 – 256) şi a celor referitoare la
asociaţia de asigurare mutuală (art. 257 – 163).
Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 reprezintă, în
prezent, reglementarea generală privind societăţile comerciale. Ea
cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum
şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială.
Există, însă, şi reglementări speciale. Astfel, societăţile
comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea nr.
15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale. Apoi, societăţile comerciale din
anumite domenii de activitate sunt reglementate prin legi speciale; în
domeniul bancar sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 58/1998 privind 1 M. Jeantin, Droit de societes, Montchrestien, 1994, pp. 4 – 10.
15
activitatea bancară; în activitatea de asigurare sunt aplicabile dispoziţiile
Legii nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
societăţii comerciale din domeniul asigurărilor; asociaţiile cu scop
lucrativ fără personalitate juridică şi asociaţiile familiale sunt
reglementate de Decretul-Lege nr. 54/1990.
Toate aceste noi reglementări se completează cu prevederile
Codului comercial, Codul civil, Codul muncii etc.
4.2. Noţiunea, elementele specifice şi caracteristicile societăţilor
comerciale
4.2.1. Noţiune
Art. 1491 C. civ. dispune: „Societatea este un contract prin care
două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu
scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva“. Sensul acestei dispoziţii
apare şi mai clar daca avem în vedere şi dispoziţiile art. 1492 C. civ., care
prevăd că „Orice societate trebuie să aibă ca obiect un ce ilicit şi să fie
contractată spre folosul comun al părţilor. Fiecare membru al societăţii
trebuie să pună ceva în comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa“.
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane
constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate
juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri,
pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
beneficiilor rezultate1.
4.2.2. Elemente specifice ale contractului de societate
Din definiţia dată societăţii comerciale a rezultat că, prin
încheierea contractului de societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere
1 Stanciu D. Cărpenaru, Drept Civil Român, Editura ALL, 1998.
16
şi anume: în privinţa aporturilor, în privinţa intenţiei de a exercita în
comun o activitate comercială, precum şi împărţirea beneficiilor. Aceste
trei chestiuni constituie elemente specifice contractului de societate
comercială.
Aportul asociaţilor reprezintă obligaţia pe care şi-o asumă fiecare
asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială.
Aportul poate fi orice bun cu valoare economică al asociatului, care
reprezintă interes pentru activitatea societăţii. El poate fi în numerar, în
natură sau în industrie şi constituie o obligaţie pentru orice asociat.
Aporturile formează capitalul social al societăţii şi totodată, ele
constituie elemente ale patrimoniului societăţii.
Prin capital social se înţelege expresia valorică a totalităţii
aporturilor asociaţiilor care participă la constituirea societăţii.
Patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
Intenţia asociaţiilor de a colabora în desfăşurarea activităţii
comerciale este cel de-al doilea element al contractului de societate.
Această intenţie presupune o colaborare intensă, suportarea tuturor
riscurilor activităţii comerciale.
Realizarea şi împărţirea beneficiilor reprezintă al treilea element,
fiind de fapt scopul societăţii. Cota-parte din beneficii ce se plăteşte
fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend.
4.2.3. Formele şi clasificarea societăţilor comerciale
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială
îmbracă una din următoarele forme juridice: societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în
comandită pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată.
17
Această enumerare făcută de lege are un caracter limitativ, însă nu
exclude constituirea unei societăţi în formele prevăzute de alte
reglementări legale, cum ar fi societatea în participaţie, reglementată de
Codul comercial, asociaţia cu scop lucrativ, fără personalitate juridică şi
asociaţia familială, reglementate de Decretul-Lege nr. 54/1990.
Societăţile comerciale pot face obiectul unor clasificări în funcţie
de mai multe criterii.
În funcţie de natura societăţii, societăţile comerciale se împart în
societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de
persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor
personale ale asociaţilor.
Fac parte din această categorie societatea în numele colectiv şi
societatea în comandită simplă.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de
asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes
calităţile personale ale asociaţilor. Prototipul societăţii de capitaluri este
societatea pe acţiuni, în ceea ce priveşte fuziunea, diferenţa dintre
societăţile de capitaluri şi societăţile de persoane se manifestă în privinţa
cvorumului cerut pentru societăţile de persoane, iar pentru cele de
capitaluri votul unui număr de acţionari reprezentând jumătate din
capitalul social.
În funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor există societăţi în
care asociaţii au răspundere limitată.
După structura capitalului social şi modul de împărţire al acestuia,
societăţile comerciale se clasifică în două categorii: societăţi în care
capitalul social se divide în părţi de interes şi societăţi în care capitalul se
împarte în acţiuni.
18
În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilităţii de a emite titluri
de valoare, societăţile comerciale pot fi clasificate în societăţi care au
dreptul să emită titluri de valoare şi societăţi cărora li se interzic
asemenea acte cum ar fi societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă, societatea cu răspundere limitată.
4.3. Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale
Legea nr. 31/1990, în forma modificată şi completată prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 32/1997, cuprinde, în Titlul II, reguli generale
privind constituirea societăţilor comerciale.
Aceste reguli se referă la actele constitutive si la personalitatea
juridică a societăţii comerciale.
4.3.1. Actele constitutive ale societăţii comerciale
Voinţa asociaţilor privind constituirea societăţii comerciale
trebuie să se materializeze în condiţiile legii.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea în numele colectiv
sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar
societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată
se constituie prin contract de societate şi statut ce pot forma un înscris
unic denumit act constitutiv.
Contractul de societate pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească
anumite condiţii de fond şi de formă.
Condiţiile de fond sunt cele prevăzute de art. 948 C. civ. Şi
anume consimţământul valabil al părţilor; capacitatea părţilor – 18 ani;
obiectul contractului activitatea comercială a societăţii; cauza
contractului – împărţirea beneficiilor. Nerespectarea acestor condiţii duce
la nulitatea contractului.
19
În ce priveşte condiţiile de formă, acestea se referă la încheierea
contractului de societatea în formă autentică şi se semnează de toţi
asociaţii, iar în caz de subscripţie, de fondatori. Nerespectarea acestor
condiţii atrage nulitatea contractului de societate (art. 56 lit. a din Legea
nr. 31/1990).
Ca act constitutiv, contractul de societate trebuie să cuprindă
anumite clauze care să stabilească relaţiile dintre asociaţi. Aceste clauze
trebuie să se refere la identificarea părţilor, la identificarea viitoarei
societăţi comerciale, la caracteristicile societăţii, la conducerea şi
gestiunea societăţii, la drepturile şi obligaţiile asociaţilor, la dizolvarea şi
lichidarea societăţii comerciale.
Statutul societăţii trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de
fond şi de formă ca şi contractul. El trebuie să cuprindă anumite clauze
ce nu le repetă pe cele ale contractului de societate, ci le dezvoltă pe cele
cu privire la organizare, conducere şi funcţionare.
4.3.2. Formalităţile necesare constituirii societăţii comerciale
Pentru a deveni o persoană juridică, o societate trebuie să îndepli-
nească anumite formalităţi impuse de lege şi anume: întocmirea actelor
constitutive şi înmatricularea societăţii.
Prima formalitate implică redactarea şi autentificarea înscrisurilor
actelor constitutive. Redactarea înscrisurilor se face de către un
specialist: notar public, avocat sau de consilierul juridic ori
reprezentantul legal al persoanei juridice. Autentificarea înscrisurilor
constitutive se realizează de către notarii publici. La autentificare, legea
impune prezenţa tuturor asociaţilor, personal sau prin mandatar cu
procură specială în formă autentică.
20
Ca urmare a îndeplinirii primei formalităţi societatea comercială
dobândeşte anticipat o capacitate de folosinţă restrânsă.
A doua formalitate se referă la înmatricularea societăţii
comerciale în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea
sediul societatea.
Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă datele necesare
înmatriculării, care, în esenţă, sunt elemente cuprinse în actul constructiv
(art. 14 din Legea nr. 26/1990), precum şi anexele cererii.
Termenul pentru solicitarea înmatriculării este de 15 zile de la
data autentificării actului constructiv.
În anumite cazuri legea cere anumite-avize sau acte de autorizare.
Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se
înregistrează în registrul comerţului se exercită, de către justiţie prin
judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului, în cazul în care
cerinţele legale privind constituirea societăţii sunt îndeplinite, judecătorul
va da o încheiere prin care va autoriza constituirea societăţii şi va dispune
înmatricularea ei în registrul comerţului, înmatricularea societăţii se face
în termen de 24 de ore de la data la care încheierea a devenit irevocabilă.
Pe data înmatriculării societatea devine persoană juridică.
Potrivit legii, o dată cu efectuarea înmatriculării, încheierea
judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Monitorul Oficial al
României, spre publicare, pe cheltuiala părţilor, precum şi administraţiei
financiare în raza căreia se află sediul societăţii, pentru evidenţa fiscală.
4.3.3. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
21
Din momentul în care s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de
lege societatea comercială dobândeşte personalitate juridică, adică are o
organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop
determinat.
Ca orice subiect de drept, societatea comercială trebuie să se
identifice în mod obligatoriu prin trei elemente: firma, sediul şi
naţionalitatea.
Datorită dobândirii personalităţii juridice societatea comercială
are capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea de a avea drepturi
şi obligaţii, capacitate ce este circumscrisă de scopul pentru care
societatea a fost înfiinţată.
Capacitatea de exerciţiu presupune aptitudinea de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice.
Personalitatea juridică dă dreptul societăţii de a participa în nume
propriu la raporturile juridice, de a răspunde pentru obligaţiile sociale şi
de a sta injustiţie, ca reclamantă sau pârâtă.
Regulile care guvernează funcţionarea societăţilor comerciale
sunt prevăzute în Titlul III al Legii nr. 31/1990.
Ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o
existenţă organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa
societăţii se manifestă prin organele sale.
Aceste organe sunt: adunarea generală – organ de deliberare,
organul executiv – administratorul sau administratorii societăţii, organul
de control – cenzorii societăţii.
4.3.4. Adunarea generală
22
Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al
societăţii comerciale. Ea este formată din totalitatea asociaţiilor societăţii.
Potrivit legii, ea exprimă voinţa socială, care decide în toate problemele
esenţiale ale activităţii societăţii1. Deşi Legea nr. 31/1990 reglementează
adunarea generală numai în cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni şi cu răspundere limitată, deciziile la celelalte societăţi se vor lua
tot pe baza regulilor prevăzute pentru adunarea generală.
Adunarea generală este de trei feluri:
a) adunarea generală ordinară ce se întruneşte cel puţin o dată pe
an, în cel mult trei luni de la data încheierii exerciţiului financiar.
Adunarea generală poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme
înscrise pe ordinea de zi: bilanţul contabil, fixarea dividendului cuvenit
asociaţilor. Luarea deciziilor în adunarea generală ordinară are la bază
principiul majorităţii; de regulă majoritatea în capital şi nu în număr (art.
112, 187 din Legea nr. 31/1990).
b) adunarea extraordinară ce se întruneşte ori de câte ori este
nevoie a se lua o hotărâre în probleme care reclamă,modificarea actelor
constitutive ale societăţii, inclusiv în cazul fuziunii sau divizării, întrucât
vizează probleme importante pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum
şi majoritate sunt mai riguroase decât în cazul adunării generale ordinare
(art. 114, 115, 187 din Legea nr. 31/1990).
c) adunarea specială ce priveşte societatea pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni şi cuprinde anumite categorii de acţionari. Legea nr.
31/1990 are în vedere adunarea specială a titularilor de acţiuni
preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot şi adunarea specială a
deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită categorie, în legătură cu care se
hotărăşte modificarea drepturilor şi obligaţiilor privind acţiunile lor.
1 I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 361 şi urm.
23
Adunarea generală se convoacă de către administratori şi de către
asociaţi, iar hotărârile acesteia trebuie publicate în condiţiile legii.
4.3.5. Administratorii societăţii
Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de
adunarea generală este adusă la îndeplinire prin actele de executare ale
persoanelor anume investite, care realizează administrarea societăţii.
Legea nr. 31/1990 conţine reglementări diferite de forma juridică
a societăţii.
În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii era asigurată
de unul sau mai mulţi administratori, în societatea comandită simplă
administrarea societăţii se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi.
În privinţa societăţii pe acţiuni, aceasta poate fi administrată de o
singură persoană sau de un consiliu de administraţie.
Calitatea de administrator o poate avea atât o persoană fizică, cât
şi o persoană juridică1; aceasta din urmă trebuie să desemneze un
reprezentant permanent, persoană fizică.
Pentru a fi numit administrator, persoana care este desemnată
trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi anume: să aibă capacitate de
exerciţiu deplină, să fie o persoană onorabilă. Administrator poate fi un
cetăţean român sau străin şi poate fi sau nu asociat în respectiva societate.
Administratorii au stabilite prin lege o serie de obligaţii, unele
dintre ele privind şi fuziunea societăţilor comerciale: întocmirea
proiectului de fuziune, depunerea acestuia la oficiul registrului
comerţului, informarea asociaţilor cu privire la condiţiile şi consecinţele
operaţiunii, obligaţia de a întocmi bilanţul contabil etc.
1 V. Găină, Curs de Drept Comercial, 1999.
24
Funcţia de administrator încetează prin revocare, renunţare,
moartea sau incapacitatea administratorului.
În activitatea lor de gestionare a societăţii comerciale
administratorii pot răspunde civil sau penal, după caz.
4.3.6. Cenzorii societăţii
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea
asigurării unui control asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor.
Un atare control se manifestă diferit.
În societăţile de persoane, controlul se exercită de toţi asociaţii, cu
excepţia celor care au calitatea de administratori.
În societăţile de capitaluri, controlul este încredinţat unor
persoane anume investite, denumite cenzori ai societăţii.
Societatea de acţiuni sau în comandită pe acţiuni va avea trei
cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă în actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare. Numărul acestora trebuie să fie întotdeauna impar.
În societatea cu răspundere limitată numirea unuia sau mai multor
cenzori este facultativă cu condiţia ca numărul asociaţilor să nu
depăşească de 15, altfel numirea unui cenzor este obligatorie.
4.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale
Orice societatea va sfârşi prin a dispărea, deoarece urmează
acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi
moare1.
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor
operaţii care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalităţii
1 S.D. Cărpenaru, Drept Comercial Român, Bucureşti, 1998.
25
juridice, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale.
4.4.1. Dizolvarea societăţilor comerciale
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care
declanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii, în această fază
personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt
activităţii normale a societăţii. Operaţiile cuprinse în faza dizolvării se
referă la hotărârea de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa
celor interesaţi. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale
sunt:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii, în cazul în
care s-a prevăzut o durată determinată. Dizolvarea operează în temeiul
legii, fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi;
b) imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea
acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării asociaţilor;
e) hotărârea tribunalului;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii,
adică în cazul în care societatea nu mai are organe statutare sau acestea
nu se mai pot întruni, în cazul în care societatea şi-a încetat activitatea
sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au dispărut sau nu de la domiciliu
ori reşedinţă cunoscută.
Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept,
prin voinţa asociaţilor şi pe cale judecătorească.
26
În cazul dizolvării de drept, aceasta se produce în puterea legii,
fără a mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi. Legea consacră
un singur caz de dizolvare de drept a societăţii: expirarea termenului
prevăzut pentru durata societăţii.
Societatea comercială se poate dizolva prin acordul asociaţilor,
acord luat cu respectarea condiţiilor stabilite pentru modificarea actului
constitutiv, inclusiv condiţiile de cvorum prevăzute pentru adunarea
extraordinară.
Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească are loc atunci când
unul dintre asociaţi, pentru motive temeinice cere aceasta. În cazul
falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul învestit cu
procedura falimentului.
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării,
ceea ce înseamnă că asociaţii trec la numirea lichidatorilor.
Trebuie arătat că în anumite cazuri dizolvarea are loc fără
lichidare, ca în cazul fuziunii şi al divizării societăţilor comerciale.
Un alt efect al dizolvării este interdicţia unor operaţiuni
comerciale noi. Deci, societatea comercială va trebui să continue doar
realizarea operaţiunilor comerciale în curs.
4.4.2. Lichidarea societăţilor comerciale
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea
unor operaţiuni care să pună capăt activităţii societăţii şi, totodată, să
ducă în final la încetarea statutului de persoană juridică al societăţii.
Operaţiunile care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt
realizate de persoane anume învestite – lichidatorii.
27
În această fază societatea comercială trebuie să îşi finalizeze
operaţiile comerciale aflate în curs, fără a mai angaja altele noi, întrucât
personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării.
Un alt aspect se face că lichidarea se face în interesul asociaţilor
spre deosebire de procedura falimentului care este menită să apare
interesele creditorilor societăţii.
Lichidatori pot fi persoane fizice sau juridice ce trebuie să aibă
calitatea de lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii (art. 247 din Legea nr.
31/1990).Aceştia sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor luată în
condiţiile de cvorum prevăzute pentru adunarea generală extraordinară.
Lichidatorii au următoarele obligaţii:
a) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la
lichidare;
b) să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii;
c) sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile mobile
şi imobile aparţinând societăţii;
d) pot să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi
neipotecare şi să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării;
e) sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul
lichidării.
Trebuie precizat că dacă una dintre societăţile care fuzionează se
află în lichidare, şi se cere anularea pactului de fuziune, numai societatea
însăşi are dreptul de a acţiona în justiţie şi nu lichidatorii, deoarece
drepturile lor sunt limitate prin Legea societăţilor comerciale1.
Lichidatorii răspund pentru activitatea lor ca şi administratorii
societăţii.
Ultima etapă a lichidării, după lichidarea activului şi pasivului
societăţii este aceea a întocmirii bilanţului final şi repartizarea activului 1 Dan Ciobanu, Drept Comercial, 1994.
28
net între asociaţi ce reprezintă diferenţa dintre activul şi pasivul societăţii
comerciale.
29
Capitolul II
NOŢIUNEA ŞI FORMELE FUZIUNII CA FORMĂ
DE REORGANIZAREA SOCIETĂŢII
COMERCIALE
1. Reglementarea fuziunii societăţii comerciale
1.1. Scurt istoric
În România fuziunea societăţii comerciale a fost reglementată
pentru prima dată în Codul comercial adoptat la 16 aprilie 1887, cod ce a
fost aproape în întregime inspirat din Codul comercial italian.
Dezvoltarea rapidă a vieţii economice româneşti a impus noi modificări
şi readecvări între anii 1875-1938, modificări ce au privit fuziunea
societăţii comerciale.
Dispoziţiile din Codul comercial român referitoare la fuziune se
găsesc în art. 191 şi art. 195-198, abrogate prin Legea 31/1990. Astfel în
art. 191 fuziunea societăţii comerciale este trecută la modurile de încetare
a existenţei societăţii spre deosebire de reglementarea actuală, în celelalte
articole erau prevăzute condiţiile de cvorum şi de publicitate pentru
înfăptuirea fuziunii, termenul de trei luni pentru introducerea opoziţiei
faţă de fuziune de către creditorii societăţilor ce fuzionează, precum şi
data de la care îşi produce efecte fuziunea.
30
O problemă încă disputată este aceea dacă Legea nr. 31/1990 se
completează cu prevederile Decretului-Lege nr. 31/1954 privind
persoanele fizice şi juridice, decret ce constituie reglementarea de drept
comun a persoanei juridice încă în vigoare. Profesorul Ion Băcanu înclină
spre soluţia negativă, arătând că legiuitorul din 1954 nu a voit ca
dispoziţiile acestui decret să se aplice şi societăţilor comerciale. O spune
explicit în art. 48 din Decretul-Lege nr. 32/1954 pentru punerea în
aplicare a Decretului nr. 31/1954: „societăţile comerciale rămân supuse
legilor comerciale şi celorlalte dispoziţii ce le privesc“.
Textul este clar, Decretul-Lege nr. 31/1954 a fost editat în
considerarea organizaţiilor economice socialiste, principala persoană
juridică în dreptul socialist, şi cu precădere a întreprinderilor şi
organizaţiilor economice de stat. înfiinţarea, reorganizarea şi dizolvarea
unor asemenea persoane juridice erau profund dominate de decizia
statului socialist. Transmiterea patrimoniilor între persoanele juridice
reorganizate era o ficţiune din moment ce ele nu aveau proprietatea
asupra bunurilor transmise, ci numai un drept de administrare directă.
Dimpotrivă, reglementarea societăţilor comerciale ca persoane
juridice nu poate fi desprinsă de principiile de bază a liberalismului
juridic apărarea şi dezvoltarea proprietăţii private, libertatea contractuală,
libertatea de asociere – şi nici cele ale economiei de piaţă care constituie
fundamentul economic al societăţii comerciale realizarea de profituri şi
repartizarea lor conform voinţei asociaţilor, desfăşurarea activităţii în
condiţii concurenţiale, apărarea creditului, promovarea plasamentului de
economii. Sunt principii pe care economia centralizată, bazată pe
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, le nega.
Între cele două reglementări există şi deosebiri substanţiale de
ordin tehnic. Dacă ar fi să ne limităm numai la unul din efectele
31
reorganizării societăţii comerciale – anume atribuirea de către societatea
beneficiară de drepturi societare asociaţilor societăţilor care dispar – şi
încă deosebirea este evidentă.
Textul art. 48 din Decretul-Lege nr. 32/1954 a rămas o simplă
declaraţie de principii, în fapt legile comerciale nu s-au aplicat întrucât
nu mai existau şi nici nu puteau să existe într-o economie socialistă
societăţile comerciale de tipul celor prevăzute de Codul comercial.
Dispoziţiile acestui Cod referitoare la societatea comercială au rămas fără
obiect timp de peste patru decenii şi n-au fost aplicate nici cel puţin
societăţilor mixte, care urmau, în anumite limite, modelul clasic al.
societăţii comerciale. Mixtura între cele două categorii de reglementări
Codul comercial şi legislaţia socialistă în vigoare, inclusiv Decretul nr.
31/1954 nu a fost posibilă.
Există însă şi în Decretul nr. 31/1954 unele soluţii care reprezintă
standardul general admis în materie cum sunt art. 47 şi 48 referitoare la
proporţia în care se face împărţirea patrimoniului în caz de divizare şi
respectiv răspunderea faţă de creditori a persoanelor juridice
dobânditoare ale unor fracţiuni din patrimoniul persoanei juridice
divizate. Modalităţii fuziunii ca şi regula transmisibilităţii drepturilor şi
obligaţiilor sunt, de asemenea, compatibile cu restructurarea societăţii
comerciale.
1.2. Cadrul legal
Până la modificarea şi completarea din 1997 a Legii nr. 31/1990
privind societatea comercială, fuziunea era sumar reglementată.
Noua reglementare urmând modelul Directivelor comunitare a III-
a şi a VI-a, a înlăturat acest laconism. Fuziunea apare ca o operaţiune
32
complexă de restructurare a societăţii comerciale, corespunzător
reglementată de art. 233-245 din Legea nr. 31/1990.
Problema dacă reglementarea din această lege a fuziunii se
completează sau nu cu dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice am prezentat-o anterior. De
precizat că Decretul nr. 31/1954 foloseşte termenul de comasare pentru
fuziunea prin absorbţie şi pe cel de fuziune pentru cea de contopire:
„comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a
alcătui o persoană juridică nouă“.
Unele dispoziţii, rămân de actualitate fără ca aceasta să însemne
acceptarea tezei complementarităţii dintre reglementarea proprie
societăţii comerciale şi reglementarea de drept comun din Decretul nr.
31/1954.
Cadrul legal al fuziunii de întregeşte în temeiul art. l alin. 2 din
Codul comercial acolo unde legea comercială nu dispune cu legea civilă,
anume cu dispoziţiile referitoare la contractul de societate – art. 1491 –
1531 Cod civil – în măsura în care dispoziţiile Codului civil nu sunt
contrare legilor şi uzurilor comerciale – art. 1531.
Se mai întregeşte cu hotărârile şi ordonanţele guvernului care au
ca obiect reorganizarea societăţii comerciale cu capital de stat. Aceste
reglementări au urmat o „procedură de tranziţie“ în care s-au combinat
prevederi ale Decretului nr. 31/1954 cu cele ale Legii societăţii
comerciale referitoare la aprobarea reorganizării de către adunarea
generală a asociaţiilor.
Nu avem deci un cadru unitar şi complet al fuziunii, în această
situaţie vom face apel şi la doctrină precum şi la practica operaţiei din
perioada interbelică românească. Ne vom referii şi la unele soluţii din
33
reglementările în materie ale ţărilor europene de drept neolatin, având în
vedere cu prioritate Directivele a III-a şi a VI-a a Consiliului Comunităţii
Europene cu privire la fuziune, ca reprezentând standardul normativ spre
care ne îndreptăm în cadrul armonizării legislaţiei noastre cu legislaţia
ţărilor membre ale Uniunii Europene.
În principiu, regulile fuziunii în cazul societăţilor de capitaluri se
aplică, mutatis mutandis, şi societăţilor de persoane. Această aplicare nu
prezintă interes practic, dată fiind raritatea fuziunii societăţilor de
persoane.
2. Definiţia fuziunii societăţii comerciale
Fuziunea este operaţia prin care două sau mai multe societăţi
comerciale se reunesc pentru a forma una singură, eveniment major în
viaţa societăţii, o modificare a structurii juridice a societăţii care intervine
pentru a asigura adoptarea sa la cerinţele pieţii pe care se situează1.
Într-o altă viziune „Prin fuziune se realizează un fenomen de
succesiune cu titlu universal care comportă b extindere a societăţii
asimilate sau încorporate şi înlocuirea contextuală a acesteia cu societatea
rezultată din fuziune sau cu societatea încorporată. Fuziunea este un
contract cu conţinut patrimonial prin care una sau mai multe societăţi
transferă unei alte societăţi preexistentă sau care urmează să se constituie
complexul tuturor raporturilor juridice interne şi externe. Aceasta
reprezintă aplicarea deliberărilor precedente ale societăţilor
participante“2.
1 I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Ed. Socec, p. 111; D. Căpăţînă, Dreptul comercial român, Ed. All, pp. 239 – 243. 2 Carlo Bassoni, Transformazione, scorporazione, liquidazione e fuzione, Ed. Buffetti, p. 115.
34
2.1. Caracteristici ale fuziuni societăţii comerciale
După cum reiese din definiţia fuziunii, aceasta presupune o
pluralitate de societăţi – de regulă două sau trei, dintre care unele dispar
(societăţile care au fost absorbite sau contopite) pentru a li se substituii o
singură societate existentă (societate absorbantă) sau care ia fiinţă1.
Fuziunea nu reprezintă o simplă încetare a personalităţii juridice,
ca în cazul dizolvării, întrucât patrimoniul persoanei juridice absorbite
sau contopite, se transmite, de drept, la o altă persoană juridică, ce
continuă, prin preluare drepturile şi obligaţiile celei dispărute2. Aşa se şi
explică faptul că, în operaţia de fuziune dizolvarea nu este urmată de
lichidare.
O altă trăsătură a fuziunii constă în faptul că asociaţii societăţii
absorbite sau contopite devin asociaţi ai societăţii beneficiare în
condiţiile convenite între societăţile care fuzionează. Suntem în prezenţa
fuziunii atunci când asociaţii societăţii care dispare îşi pot schimba
titlurile în acţiuni porţi sociale ale societăţii beneficiare.
Pe plan economic fuziunea reprezintă o tehnică de concentrare a
societăţilor comerciale, în vederea realizării unei mai mari rentabilităţi, a
sporirii capacităţii concurenţiale şi a forţei economice a lor.
Patrimoniul societăţii care încetează a exista prin fuziune se
transmite în starea în care se găseşte la data realizării definitive a
fuziunii.
Societatea beneficiară devine de plin drept proprietara bunurilor
societăţii care dispare, fără a fi ţinută să îndeplinească formalităţile ce se
impun în cazul transmiterii unui bun cu titlu particular, cum ar fi cele
referitoare la cesiunea de creanţă.1 Directiva a III-a a Consiliului Comunităţii Europene nr. 78/855/EEC din 9 oct. 1978. 2 C. Stănescu, Dreptul Civil, E.D.P. Bucureşti, 1970, p. 438.
35
În ţara noastră, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă
fuziunea a fost utilizată în procesul de reorganizare a societăţilor cu
capital de stat în vederea privatizării lor, fuziunea societăţilor cu capital
de stat a intervenit rar.
Fuziunea poate avea loc între societăţi de aceeaşi formă sau de
forme diferite, mai frecvent ea intervine între societăţi pe acţiuni şi/sau
societăţi cu răspundere limitată.
În operaţiunea de fuziune nu pot fi implicate decât persoane
juridice distincte, nefiind posibilă o fuziune între o societate comercială,
pe de o parte, şi un comerciant, persoană fizică sau asociaţie familială, ori
o entitate comercială fără personalitate juridică cum ar fi o sucursală, pe
de altă parte.
În operaţia de fuziune poate participa şi o societate în lichidare, cu
condiţia de a nu se fi început distribuirea activului şi de a se revenii
asupra lichidării.
Nu poate participa o societate în stare de faliment.
3. Formele fuziunii
Din definiţia fuziunii rezultă că operaţia de reunire a societăţilor
comerciale se realizează fie prin absorbirea unei/unor societăţi de către o
altă societate, fie prin contopirea a două sau mai multor societăţi pentru a
alcătui o societate nouă.
Fuziunea prin absorbţie a fost definită astfel: „operaţia prin care
una sau mai multe societăţi transferă către o alta, ca urmare a dizolvării
lor fără lichidare, întregul patrimoniu ce le aparţine în schimbul atribuirii
36
către acţionarii societăţii absorbite de acţiuni ale societăţii absorbante şi,
eventual, a unei sulte în bani care să nu depăşească 10% din valoarea
acţiunilor atribuite sau, în lipsa unei valori nominale a valorii lor
contabile“1.
În cazul absorbţiei, o societate comercială existentă îşi încetează
existenţa, iar calitatea de subiect de drept este înglobată de o altă
persoană juridică ce continuă să existe, cu un patrimoniu mărit şi cu un
obiect de activitate sporit.
Fiind o succesiune cu titlu universal, fuziunea prin absorbţie
transmite societăţii absorbante situaţia juridică a societăţii absorbite.
Toate raporturile juridice active şi pasive sunt transferate societăţii
absorbante care îşi păstrează personalitatea juridică şi îşi continuă
activitatea într-un nou proces productiv.
În practică operaţiunea de absorbţie poate fi precedată de
achiziţionarea de părţi sociale ale viitoarei societăţi absorbite, în acest caz
prima operaţiune a fuziunii, de fapt o constituie dobândirea calităţii de
asociat şi chiar a majorităţii în cadrul societăţii ce urmează să fuzioneze,
în concluzie prin operaţia de absorbţie o societate deja existentă
încorporează una sau mai multe societăţi care îşi pierd autonomia
juridică. Societăţile încorporate îşi încetează existenţa, în timp ce
societatea absorbantă îşi continuă activitatea proprie cu dimensiuni
economice şi cu un nivel al capitalului în genere superior.
Fuziunea prin contopire a fost definită ca fiind „operaţia prin care
mai multe societăţi transferă unei societăţi pe care o constituie, ca urmare
a dizolvării lor fără lichidare, întregul patrimoniu ce le aparţine în
1 Directiva a III-a a Consiliului Comunităţii Europene nr. 78/855/EEC din 9 oct. 1978.
37
schimbul atribuirii către proprii acţionari de acţiuni ale noii societăţi şi,
eventual, a unei sume de bani“1.
Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi
comerciale care îşi încetează existenţa şi calitatea de subiecte de drept,
dând naştere unei noi persoane juridice.
Din punct de vedere fiscal, în cazul acestei forme de fuziune nu
vor trebui verificate profitul şi pierderile fuziunii, deoarece capitalul noii
societăţi rezultate din fuziune, va fi egal cu suma capitalului social al
celor două societăţi ce fuzionează, ferme rămânând numai rezervele
societăţilor participante la fuziune. Acest tip de fuziune este o instituţie
mai puţin practicată din perspectiva tuturor cazurilor de fuziune, atât din
motiv comerciale, cât şi de piaţă.
În funcţie de integrarea în procesul productiv fuzionarea poate fi
orizontală sau verticală.
În cazul fuzionării orizontale, societăţile care se unesc desfăşoară
o activitate comercială, industrială sau financiară asemănătoare, iar
fuziunea, în aceste cazuri, este efectuată pentru a utiliza mai bine canalele
distributive, pentru a atenua concurenţa şi a îmbunătăţi productivitatea
reducând anumite costuri comune.
În fuziunile verticale societăţile care se unesc aparţin aceluiaşi
sector productiv dar operează în faze diferite ale ciclului de producţie,
prin fuziune societatea nouă urmează să desfăşoare întregul ciclu de
producţie în condiţii de siguranţă a aprovizionării cu economie de costuri
de achiziţie, cu economie în ceea ce priveşte costul de producţie.
În plan orizontal raţiunea fuziunii este aceea de a crea complexe
societare mai puternice care să elimine concurenţa, producând modificări
între asociaţi, creşterea considerabilă a patrimoniului social şi schimbări
1 Directiva a III-a a Consiliului Comunităţii Europene nr. 78/855/EEC din 9 oct. 1978.
38
favorabile în ceea ce priveşte forma, firma, obiectul, sediul societăţilor ce
fuzionează1.
Motivele ce conduc societăţile comerciale către fuziune sunt:
fiscale, comerciale, productive, tehnologice, logistice, financiare,
administrative. Motivul fundamental este cel fiscal, pentru că asigură o
economie în ceea ce priveşte impozitele.
Printre motivele comerciale trebuie luate în considerare: dorinţa
de a elimina o parte a concurenţei, atunci când societăţile ce se constituie
operează pe aceleaşi pieţe cu produse concurenţiale, extinderea sau
integrarea unei linii de produse când societăţile care se constituie
operează pe aceleaşi pieţe cu produse diferite sau complementare.
Fuziunea poate de asemenea fi determinată de voinţa de a sporii
vânzările de produse care au caracter sezonier, în aceste cazuri societatea
care are o cerere de produse în perioada estivală, fuzionând cu o societate
care are o cerere de produse în perioada de iarnă, are posibilitatea de a-şi
mării vânzările şi implicit şi profitul.
Între motivele cu caracter productiv şi organizatoric se pot
menţiona: o îmbunătăţire a utilizării forţei de muncă în condiţii de
mobilitate, în ipoteza muncilor sezoniere; o îmbunătăţire a exploatării
instalaţiilor şi utilajelor, creşterea potenţialului productiv; îmbunătăţirea
organizării aprovizionării şi producţiei.
Dintre motivele cu caracter tehnologic se iau în considerare:
achiziţionarea de brevete şi licenţe aflate în posesia uneia
dintre societăţile ce fuzionează;
achiziţionarea de secrete de fabricaţie şi de know-how;
reducerea cheltuielilor de cercetare şi proiectare.
Între motivele cu caracter financiar se pot enumera: 1 B. Ferraro, Societatea cu răspundere limitată, Editura Buffetti, 1995, p. 212.
39
absorbirea excedentului de lichidităţi al unor întreprinderi ce
fuzionează şi compensarea cu deficitul prezentat de altele;
îmbunătăţirea structurii financiare, cu reducerea capitalului
aparţinând terţilor şi îmbunătăţirea valorii capitalului propriu
(este cazul societăţilor ce fuzionează şi au datorii mari şi al
societăţilor absorbante care au în schimb capital investit).
Dintre motivele cu caracter administrativ putem lua în
considerare:
îmbunătăţirea sistemului informativ;
utilizarea unui centru de date bine informat şi dotat;
reducerea costurilor generale referitoare la suma costurilor
administrative ale societăţilor absorbite.
Prin fuziune se poate ajunge la o competitivitate ridicată pe piaţă
şi la dimensiuni de întreprinderi optime.
40
Capitolul III
ETAPELE ŞI PROCEDURA FUZIUNII
1. Aprobarea fuziunii
1.1. Hotărârea asociaţilor
Art. 234 din Legea nr. 31/1990 prevede că fuziunea se hotărăşte
de fiecare societatea în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea
acrului constitutiv, adică în cadrul adunării generale extraordinare.
Aceasta înseamnă că în societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă ca şi în societatea cu răspundere limitată, hotărârea se
ia în unanimitate, afară de cazurile în care legea sau actul constitutiv
dispune altfel, iar în societatea pe acţiuni şi în societatea în comandită pe
acţiuni cu majoritatea prevăzută de art. 115 şi anume: dacă actul
constitutiv nu prevede altfel, este necesară prezenţa acţionarilor
reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul
unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul
social; dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, la convocările ulterioare,
pentru validitatea deliberărilor este necesară prezenţa acţionarilor
reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul
unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul
social.
Fuziunea necesită două hotărâri ale adunării generale
extraordinare:
41
- prima, de aprobare în principiu (art. 236);
- a doua, de aprobare a fuziunii şi a condiţiilor operaţiei (art. 240).
În practică, în unele cazuri, la prima adunare generală se prezintă
numai intenţia de fuziune şi modul în care administratorii propun să se
realizeze operaţia, cerând mandat pentru a o demara, în alte cazuri se
prezintă chiar proiectul de fuziune, în ambele cazuri hotărârea de fuziune
presupune o fundamentare juridică şi economică pentru ca asociaţii să
delibereze şi să decidă în cunoştinţă de cauză.
O procedură mai simplă se poate realiza, în baza art. 114 şi în
condiţiile prevăzute de actul constitutiv, cu majorităţile stabilite de art.
115, prin delegarea puterilor ce revin adunării generale cu privire la
fuziune (art. 113 lit. g), consiliului de administraţie sau administratorului
unic.
Această delegare înseamnă, în realitate, despuierea adunării
generale de una dintre prerogativele sale esenţiale. Ar mai fi raţional şi
mai prudent ca delegarea să se limiteze la puterile uneia dintre cele două
adunări, fie la aceea de aprobare în principiu, fie la aceea de aprobare a
definitivării fuziunii.
Asociaţii nemulţumiţi, de obicei cei minoritari, pot cere anularea
hotărârii de fuziune, în condiţiile art. 131 alin. 2 din Legea societăţilor
comerciale, dacă este contrară legii sau actului constitutiv.
42
2. Proiectul de fuziune
În baza hotărârii adunării generale a asociaţilor fiecăreia dintre
societăţile care participă la fuziune, administratorii acestora întocmesc un
proiect de fuziune care, potrivit art. 236 din Legea societăţilor comerciale
va cuprinde:
a) forma, denumirea şi sediul social al tuturor societăţilor
participante la operaţiune;
b) fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
c) stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului, care se transmit
societăţilor beneficiare;
d) modalităţi de predare a acţiunilor sau părţilor sociale şi data de
la care dau dreptul la dividende;
e) raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi, dacă
este cazul, cuantumul sultei;
f) cuantumul primei mde fuziune;
g) drepturile care se acordă obligatarilor şi orice alte avantaje
speciale;
h) data bilanţului contabil de fuziune, dată care va fi aceeaşi
pentru toate societăţile participante;
i) orice alte date care prezintă interes pentru operaţiune.
Proiectul de fuziune, semnat de reprezentanţii societăţilor
participante, se depune la oficiul registrului comerţului unde este
înmatriculată fiecare societate, însoţit de o declaraţie a societăţii care
încetează a exista în urma fuziunii, despre modul cum a hotărât să stingă
pasivul său (art. 237 alin. l din Legea nr. 31/1990).
Vizat de judecătorul delegat, proiectul de fuziune se publică în
Monitorul Oficial, pe cheltuiala părţilor, integral sau în extras, potrivit
dispoziţiei judecătorului delegat sau a cererii părţilor (art. 237 alin. 2).
43
Viza judecătorului delegat se va da după examinarea proiectului,
în dispoziţia privind publicarea integrală sau în extras a proiectului,
judecătorul va ţine seama şi de cererea părţilor.
Hotărârea adunării generale nu se publică. Declaraţia despre
modul de regularizare a pasivului poate fi cuprinsă în proiectul de
fuziune al societăţii care îşi încetează existenţa. Dacă o atare declaraţie
nu este încorporată în proiectul de fuziune, considerăm că şi ea ar trebui
publicată în Monitorul Oficial pentru ca, astfel, să se preîntâmpine
eventualele opoziţii ale creditorilor1.
Publicitatea prin depunerea la oficiul registrului comerţului şi
publicarea în Monitorul Oficiat se completează, potrivit art. 239 alin. l,
cu obligaţia administratorilor de a pune la dispoziţia asociaţilor:
a) proiectul de fuziune;
b) darea de seamă a administratorilor, în care se va preciza şi
raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor, sociale;
c) raportul cenzorilor;
d) bilanţul contabil de fuziune;
e) evidenţa contractelor cu valoare de peste 5 milioane de lei, în
curs de executare, şi repartizarea lor între societăţile beneficiare.
De precizat că, la societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni
sau cu răspundere limitată se adaugă, pentru a fi pus la dispoziţia
asociaţilor, raportul unuia sau mai multor experţi numiţi de judecătorul
delegat, care îşi vor da avizul de specialitate asupra fuziunii (art. 239 alin.
2).
Reorganizarea societăţilor bancare şi a societăţilor agricole
prezintă unele particularităţi.
1 Ion Băcanu, Noua reglementare a fuziunii societăţilor comerciale, Revista de drept comercial nr. 5/1999.
44
Societăţile bancare sunt persoane juridice al cărui obiect principal
de activitate, îl constituie atragerea de fonduri de la persoanele juridice
sau fizice, sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la
vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite.
Se deduce din economia art. 11 al legii bancare, că în privinţa
societăţilor bancare fuziunea prin contopire este singura modalitate de
reorganizare, deşi într-o interpretare raţională a legii, nu se justifică totuşi
renunţarea la reorganizarea prin absorbţie, de vreme ce Legea nr.
31/1990 incidenţă în aplicarea Legii nr. 33/1991, integrează prin
termenul generic de „fuziune“, atât reorganizarea prin contopire, cât şi
fuziunea prin absorbţie.
Reorganizarea prin fuziune, decisă de fiecare societate bancară,
conform statutului propriu, este supusă dispoziţiunilor Legii nr. 31/1990,
privind constituirea societăţilor bancare şi celor referitoare la publicitate,
precum şi normelor speciale ale Băncii Naţionale a României, avându-se
în vedere caracterul specific al operaţiunilor bancare.
În cadrul atribuţiilor ce îi revin B.N.R., aceasta autorizează
înfiinţarea şi începerea activităţii societăţii bancare rezultată în urma
fuziunii.
Potrivit normelor B.N.R. societăţile bancare se pot constitui şi
funcţiona, numai dacă au obţinut în prealabil autorizaţia B.N.R.
Precedând îndeplinirea formalităţilor judiciare de publicitate şi
înmatriculare, de care atârnă valabila înfiinţare a societăţilor bancare, în
condiţiile Legii nr. 31/1990, autorizaţia are iniţial un caracter condiţional.
Pe baza documentelor doveditoare a perfectării formalităţilor
legate de îndeplinirea procedurilor constitutive ale societăţii bancare,
rezultată din fuziune, Consiliul de administraţie al B.N.R. va autoriza
funcţionarea societăţii bancare.
45
Prin instrumentul juridic al autorizării, B.N.R. asigură respectarea
de către societatea bancară rezultată, a sistemului de garanţii pentru
îndeplinirea obligaţiilor faţă de creditorii săi şi siguranţa fondurilor
încredinţate, respectarea normelor fiscale, ale Legii nr. 58/1998, precum
şi a normelor date în aplicarea acestei legi.
Întrucât reorganizarea are ca rezultat apariţia unei noi societăţi
bancare, dincolo de particularităţile ce le prezintă reorganizarea, faţă de
constituirea societăţilor bancare, aceasta va fi supusă înlăuntrul
termenului de 15 zile de la obţinerea autorizaţiei de funcţionare de la
B.N.R., înmatriculării în Registrul centralizator al B.N.R., registru ce
îndeplineşte o funcţie evidentă.
Această operaţiune, cu scop de evidenţă este îndeplinită ulterior
înmatriculării societăţii bancare rezultată din reorganizare, la Registrul
Comerţului în conformitate cu Legea nr. 26/1990.
Legea nr. 36/1991, conferă cadrul juridic de desfăşurare a
activităţii în agricultură, ţinând seama de caracteristicile acestei activităţi.
Alături de formele asociative simple pe bază de înţelegere între
două sau mai multe persoane, pentru exploatarea agricolă, lipsite de
personalitate juridică, Legea nr. 36/1991 recunoaşte şi posibilitatea
înfiinţării formelor asociative cu personalitate juridică, societăţi
comerciale agricole, create în condiţiile Legii nr. 31/1990, a căror
constituire, funcţionare, reorganizare şi desfiinţare este detaliat
reglementată prin susmenţionata lege.
Regimul juridic al reorganizării societăţilor comerciale agricole
este identic cu cel al oricărei societăţi comerciale, el fiind cel reglementat
de Legea nr. 31/1990.
46
Reorganizarea societăţilor agricole, reglementată de Legea nr. 36/
1991, se realizează numai sub forma fuziunii, prin contopire şi absorbţie1.
Fuziunea este hotărâtă de adunarea extraordinară a fiecărei societăţi
agricole implicată în reorganizare, cu o majoritate de 2/3 din numărul
membrilor acesteia.
Fiecare societate agricolă trebuie să înscrie hotărârea de fuziune
în registrul societăţilor agricole al judecătoriei în care funcţionează acea
societate, şi o dată cu hotărârea se va depune la judecătorie ultimul bilanţ
aprobat de adunarea generală, precum şi declaraţia privind modul de
stingere al pasivului, în vederea publicării tuturora la sediul instanţei, al
primăriei pe raza căreia îşi are sediul societatea agricolă sau societăţile
agricole implicate în reorganizare, precum şi în Monitorul Oficial.
Aceste măsuri de publicitate, menite să ocrotească interesele
creditorilor, apţi să facă opoziţie la reorganizare, nu suplinesc însă
formalităţile procedurale de constituire cerute de lege în privinţa
societăţilor agricole ce rezultă din fuziune.
După prealabila aprobare de către flecare adunare generală a
actului de constituire şi a statutului viitoarei societăţi, persoanele
împuternicite de adunarea generală sau consiliul de administraţie al
societăţilor implicate vor proceda la efectuarea formelor de autentificare
a acestor acte la notariat şi în final la depunerea lor la judecătoria în
circumscripţia căreia îşi va avea sediul societatea ce rezultă din
reorganizare. Preşedintele judecătoriei sau judecătorul desemnat de
acesta, după examinarea actelor de constituire şi statutului, precum şi
dovezilor privind îndeplinirea formelor de publicitate şi respectarea
termenului de o lună la care se referă art. 67 şi 68 din Legea nr. 36/1991,
1 Belu Magdo Mona-Lisa, Particularităţile restructurării organizatorice ale regiilor autonome, societăţilor comerciale şi societăţile agricole, R.D.C. nr. 1/1995, pp. 59 – 71.
47
va dispune înscrierea societăţii agricole în registrul rezervat anume
acestor societăţi, acest moment al înscrierii, marcând şi dobândirea
personalităţii juridice.
încheierea judecătoriei va fi afişată în extras la sediul instanţei şi
al primăriei în raza căreia îşi are sediul societatea rezultată, urmând a se
publica în Monitorul Oficial.
Executarea fuziunii este suspendată atâta timp cât opoziţia ce
poate fi formulată în termen de o lună de la îndeplinirea formalităţilor de
publicitate nu este retrasă sau respinsă prin hotărâre judecătorească
definitivă. Aceasta înseamnă că îndeplinirea formalităţilor de constituire
a noii societăţi rezultată din fuziune şi la care ne-am referit mai sus nu
pot fi făcute decât după expirarea termenului de o lună de la îndeplinirea
publicităţii actelor arătate (când fuziunea este definitivă) în cazul în care
nu s-a făcut opoziţie din partea creditorilor sau de la retragerea opoziţiei
sau respingerea acesteia prin hotărâre judecătorească.
Societatea rezultată din fuziune ia asupra sa drepturile şi
obligaţiile societăţilor ce şi-au încetat existenţa.
2.1. Condiţiile financiare ale fuziunii
Deşi în formarea art. 236 din Legea nr. 31/1990 apare că fuziunea
se face pe baza hotărârii adunării generale extraordinare a fiecăreia dintre
societăţile care participă la atare operaţie, totuşi, în practică, această
hotărâre este precedată de o fază preparatorie, uneori îndelungată şi
dificilă, în care societăţile implicate stabilesc, sub rezerva aprobării
organelor statutare, condiţiile financiare şi juridice ale fuziunii: raportul
de schimb, situaţia personalului, a administratorilor şi managerilor,
situaţia contractelor în curs etc.
48
Legea societăţilor comerciale nu reglementează această fază
preparatorie.
În practica mai frecventă, consiliile de administraţie ale
societăţilor implicate care reprezintă, de regulă, asociaţii ce deţin
capitalul majoritar, poartă în prealabil tratative în legătură cu viitoarea
fuziune.
De obicei aceste tratative sunt confidenţiale pentru a nu influenţa
poziţia acelor societăţi pe piaţă, îndeosebi pe piaţa bursieră, înţelegerile
parţiale pe parcursul negocierilor se consemnează în protocoale. Când se
realizează înţelegerea între societăţile implicate cu privire la condiţiile
financiare şi la celelalte condiţii ale fuziunii, aceasta se semnează de
reprezentanţii societăţilor respective, sub condiţia aprobării de către
adunarea generală a fiecăreia dintre ele. O dată aprobată, înţelegerea
devine contract de fuziune.
Pe baza celor stabilite în principiu în cadrul tratativelor dintre
societăţile implicate, consiliile de administraţie întocmesc documentaţia
care trebuie să însoţească propunerea de fuziune, pentru că astfel,
asociaţii să hotărască în cunoştinţa de cauză.
În acest scop, condiţiile fuziunii trebuie anunţate chiar în
comunicare de convocare a adunării generale extraordinare.
Convenirea condiţiilor financiare constă în stabilirea raportului de
schimb dintre titlurile societăţile care dispare şi ale societăţii beneficiare,
spre exemplu trei acţiuni ale primei contra două acţiuni ale secundei. Este
ca şi cum asociaţii societăţii absorbite/contopite şi-ar schimba titlurile lor
contra titluri ale societăţii beneficiare existente sau care ia fiinţă.
Stabilirea acestui raport presupune cunoaşterea valorii economice a
societăţilor implicate în fuziune, în acest scop, se vor aplica, în principiu,
regulile stabilite pentru evaluarea aporturilor în natură, ceea ce înseamnă
49
evaluarea, de către experţi, pe baza criteriilor şi metodelor prevăzute de
Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, precum şi a actelor emise în baza
acestei legi. Este recomandabil ca aceeaşi experţi să facă evaluarea
patrimoniilor tuturor societăţilor particulare, utilizând aceleaşi criterii şi
metode şi încheind un singur raport. Fireşte că evaluarea valorii unei
societăţi este o operaţie mult mai complexă decât evaluarea unor bunuri
determinate, în stabilirea valorii reale, pe piaţă a titlurilor fiecărei
societăţi participante se va ţine seama de: valoarea nominală, valoarea de
circulaţie sau, după caz de valoarea bursieră a lor, dar şi de valoarea reală
a activelor, de importanţa beneficiilor, de perspectivele de viitor ale
societăţii etc.
Se va determina, în primul rând, valoarea activului net al
societăţii care îşi încetează existenţa (deducându-se deci pasivul ce se
preia de societatea beneficiară), iar în al doilea rând, valoarea reală a
acţiunilor societăţii beneficiare în momentul fuziunii. Asociaţii societăţii
care îşi încetează existenţa vor avea dreptul la un număr de acţiuni noi ale
societăţii beneficiare la valoarea reală, corespunzător activului net
aportat. în cazul fuziunii prin contopire, raportul se stabileşte între
valoarea activului net al fiecărei societăţi contopite şi valoarea nominală
a acţiunilor societăţii care ia fiinţă.
Potrivit „Precizărilor privind reflectarea în contabilitate a
principalelor operaţiuni privind fuziunea, dizolvarea şi lichidarea
societăţilor comerciale, precum şi retragerea şi/sau excluderea unor
asociaţi din cadrul societăţilor comerciale“, aprobate prin Ordinul
ministrului finanţelor nr. 1223/1998 şi publicate în Monitorul Oficial
nr. 237 din 29 iunie 1998, principalele operaţiuni care se fac cu ocazia
fuziunii sunt următoarele:
50
A. La fuziunea prin absorbţie:
1. Inventarierea patrimoniului şi evaluarea elementelor
patrimoniale ale societăţilor comerciale care fuzionează în
conformitate cu prevederile cap. IV – Inventarierea patrimoniului – din
Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi cu
Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului,
aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 2388/1995;
2. Întocmirea bilanţului contabil de fuziune al fiecărei societăţi
comerciale care urmează să fuzioneze, pe formularul cod 10, prevăzut
de Normele metodologice privind întocmirea, verificarea şi
centralizarea bilanţurilor contabile ale agenţilor economici pe anul
anterior celui în care are loc fuziunea;
3. Determinarea activului net pe baza bilanţului contabil de
fuziune, potrivit anexei nr. 1;
4. Determinarea raportului de schimb al acţiunilor sau al
părţilor sociale, pentru a acoperi capitalul societăţilor comerciale
absorbite.
În cadrul acestei operaţiuni se efectuează:
a) determinarea valorii contabile sau a părţilor sociale ale
societăţilor care fuzionează, prin raportarea activului net la numărul de
acţiuni sau de părţi sociale emise;
b) determinarea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor
sociale ale societăţilor care fuzionează, prin raportarea capitalului
social la numărul de acţiuni, care trebuie să corespundă cu valoarea
prevăzută în statutul societăţilor comerciale;
c) determinarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale ce
trebuie emise de societatea comercială care absoarbe, prin raportarea
51
activului net al societăţilor comerciale absorbite la valoarea contabilă a
unei acţiuni sau părţi sociale a societăţii comerciale care absoarbe;
d) stabilirea raportului de schimb al acţiunilor sau al părţilor
sociale pentru acţionari sau asociaţi de la societăţile comerciale absorbite,
care reprezintă schimbarea acţiunilor sau a părţilor sociale ale societăţii
comerciale care absoarbe;
e) determinarea majorării capitalului social la societatea
comercială care absoarbe, prin înmulţirea numărului de acţiuni care
trebuie emise de societatea comercială care absoarbe cu valoarea
nominală a unei acţiuni sau părţi sociale la această societate comercială;
f) calcularea primei de fuziune, ca diferenţă între valoarea
contabilă a acţiunilor sau a părţilor sociale şi valoarea nominală a
acestora.
Societăţile comerciale care sunt absorbite se dizolvă şi îşi pierd
personalitatea juridică, iar acţiunile sau părţile sociale ale acestora sunt
înlocuite cu acţiuni sau părţi sociale ale noii societăţi comerciale.
B. La fuziunea prin contopire:
1. Inventarierea, evaluarea, întocmirea bilanţului contabil de
fuziune şi determinarea activului net, efectuate în conformitate cu
precizările de la lit. A, pct. 1 – 3;
2. Constituire noii societăţi comerciale pe baza activului net al
societăţilor care fuzionează şi determinarea numărului de acţiuni, prin
raportarea activului net la valoarea nominală a unei acţiuni sau a unei
părţi sociale;
3. Reflectarea în contabilitatea societăţii comerciale, nou-
înfiinţate, a capitalurilor sociale aportate, a drepturilor şi obligaţiilor
societăţilor comerciale care îşi încetează existenţa;
52
4. Reflectarea în contabilitatea societăţilor comerciale care s-au
dizolvat a activului net şi a elementelor patrimoniale transmise noii
societăţi comerciale.
Din „Precizările“ redate mai înainte, rezultă că toate aceste
operaţiuni tind a stabili un raport de schimb cât mai corect. Astfel, dacă
societatea absorbită are, de exemplu, un activ net de 50.000.000 lei, iar
valoarea reală a unei acţiuni a societăţii absorbante este de 2.000 lei, în
timp ce valoarea ei nominală este de 1.000 lei, se va atribui asociaţilor
societăţii absorbite un număr de 25.000 de acţiuni ale societăţii
absorbante (50.000.000:2.000).
Capitalul social al societăţii absorbante va fi majorat cu
25.000.000 de lei (25.000 de acţiuni a 1.000 de lei valoarea nominală).
Diferenţa între valoarea activului net aportat (50.000.000 de lei) şi
cuantumul majorării de capital (25.000.000 de lei) se înregistrează la
pasiv în contul „Primă de fuziune“.
Raportul de schimb, în ipoteza în care societatea absorbită ar avea
de exemplu, 50.000 de acţiuni, va fi de două acţiuni ale acesteia contra o
acţiune a societăţii absorbante.
2.2. Intervenţia instanţei judecătoreşti
L.S.C. nu prevede autorizarea fuziunii de către instanţa judecăto-
rească. Totuşi, orice fuziune implică şi intervenţia instanţei judecătoreşti,
deoarece:
a) fuziunea prin contopire necesită autorizare de către instanţa
judecătorească a funcţionării societăţii care ia fiinţă;
b) fuziunea prin absorbţie necesită controlul legalităţii majorităţii
capitalului social al societăţii absorbante;A
53
În primul caz (a), societăţile care fuzionează vor cere instanţei să
autorizeze funcţionarea societăţii care ia fiinţă prin contopire, fiind
obligate să îndeplinească toate cerinţele pentru legala constituire a
acesteia, proprii formei de societate pentru care au optat. Deci, în cazul în
care au optat pentru societatea pe acţiuni sau cu răspundere limitată, vor
îndeplini şi cerinţa prevăzută de art. 22 din L.S.C. a autorizării de către
instanţa judecătorească a funcţionării noii societăţi.
În al doilea caz (b), societatea absorbantă, când este o societate pe
acţiuni sau cu răspundere limitată, se va adresa instanţei judecătoreşti
pentru verificare legalităţii (omologarea) măririi capitalului său social ca
urmare a încorporării societăţilor care îşi încetează activitatea întrucât o
asemenea majorare se analizează ca o majorare prin noi aporturi în
natură, supusă prin consecinţă, prevederilor art. 158 alin. l şi art. 164 din
L.S.C.
Potrivit acestor texte, societatea pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată îşi va putea mări capitalul social, cu respectarea
dispoziţiilor privitoare la constituirea societăţilor.
Or, respectarea acestor dispoziţii implică şi intervenţia instanţei
judecătoreşti.
Într-adevăr, dispoziţiile privitoare la constituirea societăţilor, la
care se referă art. 158 alin. l şi art. 164, sunt cuprinse în titlul al L.S.C.
intitulat „constituirea societăţii“ (art. 3-34), iar printre acestea figurează,
distinct, condiţiile pentru încheierea contractului de societate de către
instanţa judecătorească (art. 22-23).
În cadrul modificării contractului de societate şi/sau a statutului,
art. 153 impune respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate
prevăzute pentru încheierea lor iar în cazul majorării capitalului social,
54
art. 158 alin. l şi art. 164 impun respectarea dispoziţiilor privitoare la
constituirea societăţii.
Aşa fiind, nu există identitate între modificarea contractului de
societate şi/sau a statutului, modificare ce reclamă îndeplinirea cerinţelor
pentru încheierea lor, pe de o parte, şi constituirea societăţii, pe de altă
parte, încheierea contractului este numai una din fazele constituirii,
aceasta implicând şi alte faze ulterioare, printre care şi controlul justiţiei.
L.S.C. nu prevede că majorarea capitalului social se face cu respectarea
formalităţilor prevăzute de art. 153 (cum o spune şi art. 174 alin. 2), ci
prevede că majorarea capitalului se face cu respectarea dispoziţiilor
referitoare la constituirea societăţii, dispoziţii care vizează atât încheierea
contractului constitutiv cât şi controlul justiţiei.
Deosebirea substanţială de redactare între art. 153, pe de o parte,
şi art. 158 alin. l şi art. 164, pe de altă parte, învederează voinţa
legiuitorului de a crea un regim pentru modificarea actului constitutiv şi
un alt regim pentru majorarea capitalului social prin noi aporturi. S-a
ţinut seama, desigur, că o atare majorare necesită evaluarea aporturilor în
natură, conform art. 160 din L.S.C. şi, de cele mai multe ori, numirea
unor experţi, pentru a evita astfel supraevaluarea acestor aporturi, atât de
dăunătoare creditorilor, acţionarilor şi intereselor generale, în fuziune,
evaluarea este cu atât mai complexă cu cât este vorba de stabilirea valorii
societăţilor care fuzionează iar nu a unor bunuri individuale.
În concepţia L.S.C., după cum la constituirea societăţii instanţa
judecătorească exercită, potrivit art. 23 alin. l şi 2, un control asupra
legalităţii formării capitalului, inclusiv asupra aporturilor în natură, tot
astfel, instanţa judecătorească trebuie să exercite un control asupra
legalităţii operaţiei de majorare a capitalului, survenită în cursul vieţii
sociale. Nu pare logic ca formarea unui capital social de 100.000 lei sau
55
de 1.000.000 lei să fie supusă controlului judecătoresc, iar majorarea
aceluiaşi capital la zeci de şi chiar sute de milioane de lei să fie scoasă de
sub acest control.
Într-o formulă plastică a doctrinei franceze se consideră că
majoritatea capitalului social reprezintă „o nouă şi parţială constituire a
societăţii“. Formula nu trebuie luată ad litteram întrucât majoritatea
intervine la o societate deja constituită, deci nu se poate vorbi de o nouă
sau de o parţială constituire, ci trebuie înţeleasă în spiritul ei, adică în
sensul că majorarea de capital se face ca şi cum, în limita majorării, s-ar
constitui o nouă societate.
Strict juridic, dispoziţiile art. 158 alin l şi art. 164 obligă ca, la
majorarea capitalului prin noi aporturi în cursul vieţii sociale, să se
aplice, prin analogie, prevederile privitoare la formarea capitalului în faza
de constituire a societăţii. Cum, în această fază, capitalul se formează
numai prin aporturi în numerar sau în natură, înseamnă că art. 158 alin. l
şi art. 164 nu pot viza decât acele reguli care se referă la majorarea
capitalului prin aporturi exterioare. Aşadar, asemenea reguli nu pot avea
în vedere celelalte căi de majorare (prin încorporarea rezervelor, a
diferenţelor de reevaluare etc.), ele neputând interveni în faza de
constituire a societăţii.
Constituirea societăţii care ia fiinţă prin contopire ca şi „noua şi
parţiala constituire“ a societăţii absorbante care îşi majorează capitalul
prin noi aporturi în natură, adică ideea de constituire care este prezentată
în ambele operaţii, reprezintă fundamentul logic al aceluiaşi regim legal
celor două operaţii, regim care include şi autorizarea instanţei
judecătoreşti.
Sunt deci aplicabile mutatis mutandis majorării de capital în
operaţia de fuziune, dispoziţiile referitoare la formarea capitalului prin
56
noi aporturi în natură în faza de constituire a societăţii, într-o formă
sintetică, la majorare „este necesară aplicaţiunea tuturor acelor norme
chemate să garanteze reala formare a capitalului social“.
Practica judecătorească nu este unitară. Unele instanţe au decis ca
majorarea capitalului prin noi aporturi necesită controlul justiţiei. Altele
au adoptat teza contrară, hotărând „trimiterea spre rezolvare a cererii de
majorare a capitalului social la Registrul comerţului“.
Normele Registrului comerţului au adoptat prima teză prevăzând
expres că, pentru înscrierea menţiunii privind majorarea capitalului social
prin noi aporturi în numerar şi/sau în natură la societăţile pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni şi la societăţile cu răspundere limitată, este
obligatorie, în temeiul art. 158 alin. l şi art. 164 din L.S.C. autorizarea
modificării capitalului social de către instanţa judecătorească competentă.
La societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, înscrierea
menţiunii de majorare a capitalului se face în baza încheierii
judecătorului delegat la Registrul comerţului. De asemenea, înscrierea
menţiunii privind majorarea capitalului social prin orice altă modalitate
(încorporarea rezervelor, beneficiilor, dividendelor, diferenţelor din
reevaluare etc.) la orice formă de societate se face în baza încheierii
judecătorului delegat.
Considerăm că interpretarea dată prin acest Norme, în vederea
aplicării unitare în activitatea Registrului comerţului a dispoziţiilor
referitoare la majorarea capitalului social din L.S.C. (art. 158 alin l şi art.
164), este concordantă cu spiritul şi litera acestor dispoziţii.
57
2.3. Opoziţia creditorilor sociali
Fuziunea este o operaţie care poate aduce atingerea intereselor
creditorilor sociali întrucât o dată cu dispariţia societăţilor absorbite
dispare şi gajul lor. Este adevărat că pasivul este preluat de societatea
beneficiară, fără a avea loc o novaţie, dar preluarea poate atrage o
solvabilitate mai redusă în condiţiile în care acea societate are deja un
pasiv, poate important, pe care şi-1 măreşte prin fuziune, în aceste
condiţii, creditorii sociali ai societăţilor care fuzionează pot intra în
coliziune păgubitoare.
De aceea, legiuitorul, în preocuparea de apărare a creditului, prin
art. 238 alin. l, a acordat oricărui creditor al societăţii care fuzionează,
având o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune, dreptul de a
face opoziţie, în condiţiile art. 62. Acest ultim text prevede că opoziţia se
face în termen de 30 zile de la publicarea în Monitorul Oficial şi se
depune la oficiul registrului comerţului care, în termen de 3 zile de la
data depunerii, o va menţiona în registru şi o va înainta tribunalului
sediului societăţii.
Deşi art. 238 alin. l din Legea nr. 31/1990 se referă la creditorul
„societăţii care fuzionează“, totuşi unii autori consideră că dreptul de
opoziţie aparţine tuturor societăţilor implicate în operaţia de fuziune, deci
şi creditorilor sociali ai societăţilor beneficiare pentru considerentul că,
spre exemplu, absorbirea unei societăţi cu o situaţie financiară precară ar
putea periclita situaţia societăţii absorbante şi, implicit ar pune în pericol
plata datoriilor sale1.
Opoziţia suspendă execuţia fuziunii până la data la care hotărârea
judecătorească a devenit irevocabilă, în afară de cazul în care societatea
debitoare face dovada plăţii datoriilor sau, oferă garanţii acceptate de
1 Ion Băcanu, op. cit.
58
creditori ori convine cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor (art.
238 alin. 2).
Hotărârea asupra opoziţiei este supusă numai recursului. Ce se
întâmplă dacă opoziţia este admisă? Legea tace. Se consideră că instanţa
ar putea decide, după ascultarea părţilor, fie rambursarea creditelor, fie
constituirea de garanţii de către societatea beneficiară, dacă aceasta le
oferă şi dacă sunt considerate ca fiind satisfăcătoare.
În caz contrar, fuziunea nu ar putea fi executată.
3. Condiţiile deforma şi de publicitate ale fuziunii
3.1. Actul adiţional modificator
Orice fuziune implică modificarea contractului de societate şi/sau
statutului fiecăreia dintre societăţile care fuzionează deoarece:
a) societatea absorbantă îşi majorează capitalul social; pe lângă
această modificare pot interveni schimbări de obiect, denumire, sediu,
administratori, deţinători de părţi sociale etc.
b) societatea absorbită sau contopită încetează de a exista mai
înainte de expirarea duratei statutare a ei, având loc o dizolvare
anticipată, fără lichidare şi transmiterea universală a patrimoniului său
către o altă societate existentă sau care ia fiinţă.
În cazul fuziunii prin contopire, mai are loc încheierea
contractului de societate şi/sau a statutului societăţii care ia fiinţă, acte ce
se elaborează de societăţile care fuzionează şi se aprobă de fiecare din
ele.
În virtutea dispoziţiei cu aplicabilitate generală a art. 153, dar şi a
art. 174 alin. 2 text care face trimitere expresă la art. 153, modificarea
59
contractului de societate şi/sau a statutului necesită îndeplinirea
condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute pentru încheierea lor.
Aceasta înseamnă:
a) încheierea în formă autentică a actului adiţional de modificare a
contractului de societate şi/sau a statutului de către fiecare societate care
fuzionează.
Toate modificările cuprinse în acest act adiţional se efectuează cu
îndeplinirea cerinţelor proprii fiecăreia dintre ele. Atunci când intervin
modificări numeroase, se întocmeşte un nou statut. Adunarea generală
poate da mandat unui reprezentant al societăţii pentru autentificarea
actului spre a se evita astfel deplasarea tuturor asociaţilor la notariat.
Modificarea actului constitutiv nu necesită controlul justiţiei (supra, II.2).
b) Publicarea actului adiţional în Monitorul Oficial partea a IV-a.
c) înregistrarea actului adiţional în Registrul comerţului.
3.2. Hotărârea de fuziune
Astfel cum se desprinde din art. 175 alin. l, hotărârea de fuziune
se publică în Monitorul Oficial. Termenul pentru introducerea opoziţiei
de către creditorii sociali curge de la data acestei publicări.
Hotărârea de fuziune nu trebuie autentificată fiind suficientă
certificarea pentru conformitate a societăţii în cauză. Legea nu prevede
cerinţa autentificării iar hotărârea de fuziune, deşi stă la baza fuziunii, nu
duce prin ea însăşi la modificarea contractului de societate şi/sau a
statutului, această modificare necesitând un act adiţional.
60
3.3. Declaraţia societăţii care încetează de a exista în urma
fuziunii despre modul cum a hotărât să stingă pasivul său
Conform art. 175 alin. 4, această declaraţie va fi depusă la
Registrul comerţului pentru a fi înscrisă. Declaraţia nu necesită forma
autentică şi nici publicarea în Monitorul Oficial.
3.4. Certificatul constatator că s-a efectuat depunerea datoriilor
sociale
Certificatul se va publica în Monitorul Oficial şi va fi depus, de
asemenea, la Registrul comerţului. Nu necesită forma autentică, textul
art. 175 alin 2 referindu-se numai la publicarea în conformitate cu
dispoziţiile art. 153 iar nu şi la condiţiile de formă.
Este adevărat că Normele Registrului comerţului (art. 33 pct. 5)
par a cere forma autentică, însă textul Normelor nu putea adăuga la lege,
urmând a fi interpretat în sensul că forma autentică se cere numai pentru
„acordul tuturor creditorilor“ la care se referă art. 175 alin. l partea finală.
Oricum, cerinţa formei autentice se consideră a fi îndeplinită atunci când
se prezintă un certificat de depunere emis de CEC sau de administraţia
financiară.
3.5. Acordul tuturor creditorilor
Poate conţine simpla declaraţie a creditorilor sociali ai fiecăreia
dintre societăţile care fuzionează în sensul că sunt de acord cu fuziunea,
fără alte precizări. Aceasta are semnificaţia că ei sunt de acord ca
societatea absorbantă sau care ia fiinţă să ia asupra sa obligaţiile societăţii
care îşi încetează activitatea. Este, însă recomandabil ca declaraţia să nu
61
fie aşa laconică ci să arate temeiul acordului: preluarea pasivului,
furnizarea de garanţii, satisfacerea creditorului prin plata datoriilor sau
orice alt angajament.
Dacă există un asemenea acord nu trebuie să se mai aştepte
expirarea termenului de trei luni pentru opoziţia la instanţă, ci se poate
trece la operaţiile subsecvente pentru executarea fuziunii.
4. Finalizarea fuziunii
4.1. Înregistrarea fuziunii în registrul comerţului
Potrivit Normelor metodologice nr. P/608-773 privind modul de
ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, această
înregistrare se face astfel:
a) în prima etapă, la oficiul registrului comerţului unde este
înmatriculată fiecare dintre societăţile participante la fuziune, se depune
proiectul de fuziune, cuprinzând datele prevăzute la art. 236 din Legea
nr. 31/1990 în vederea vizării de către judecătorul delegat şi publicării în
Monitorul Oficial, în acest caz, referentul oficiului registrului comerţului
va verifica existenţa proiectului de fuziune, semnat de reprezentanţii
fiecăreia din societăţile participante, şi declaraţiile societăţilor care îşi
încetează existenţa, despre modul cum au hotărât să stingă pasivul lor
(art. 237 alin. 1 din Legea nr. 31/1990). Proiectul de fuziune se publică în
Monitorul Oficial, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei judecătorului
delegat sau la cererea părţilor;
b) în a doua etapă se solicită înscrierea menţiunii de executare a
fuziunii, în această situaţie, referentul oficiului registrului comerţului va
verifica existenţa următoarelor acte:
62
- hotărârile adunării generale ale fiecăreia dintre societăţile
participante privind aprobarea fuziunii sau, după caz hotărârea adunării
generale a societăţii supuse divizării;
- actul adiţional modificat al actului constitutiv al societăţii
absorbante, în formă autentică, care se depune la oficiul registrului
comerţului de la sediul acestei societăţi şi care, vizat de judecătorul
delegat, se publică în Monitorul Oficial (art. 242);
- bilanţul contabil de fuziune sau divizare, a cărui dată va fi
aceeaşi pentru toate societăţile participante;
- darea de seamă a administratorilor, în care se va preciza şi
raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale;
- dacă este cazul, decizia de demitere a notificării privind
operaţiunile de concentrare economică prin fuziune, emisă de Consiliul
Concurenţei, în situaţiile prevăzute de art. 11 alin. 2 din Legea
concurenţei nr. 21/1996 şi în partea a II-a cap. I din Regulamentul
privind autorizarea concentrărilor economice, publicat în Monitorul
Oficial, partea I, nr. 63 bis din 14 aprilie 1997.
Pentru societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu
răspundere limitată se mai prezintă raportul unuia sau mai multor experţi
numiţi de judecătorul delegat, care îşi vor da avizul asupra fuziunii (art.
240 alin. 2 din L.S.C.).
Operaţia menţinerii în registrul comerţului se face după cum
urmează:
a) după expirarea termenului de 30 zile de la data publicării în
Monitorul Oficial a procesului de fuziune, în cazul în care creditorii
sociali nu au făcut opoziţie;
b) după ce hotărârea judecătorească de soluţionare a opoziţiei a
rămas definitivă şi irevocabilă.
63
Ca efect al fuziunii, în registrul comerţului se mai efectuează,
după caz, următoarele operaţiuni:
a) radierea în registrul comerţului a societăţilor care îşi încetează
existenţa la data înmatriculării noii societăţi sau a ultimei dintre ele; în
situaţia în care societăţile care îşi încetează existenţa sunt înmatriculate în
judeţe diferite, radierea acestora se face în baza copiei de pe încheierea
de înmatriculare, transmisă de oficiul registrului comerţului la care s-a
efectuat înmatricularea noii societăţi;
b) înscrierea în registrul comerţului a menţiunii de modificare a
capitalului social (reducerea capitalului social al societăţii supuse
divizării parţiale);
c) înmatricularea în registrul comerţului a societăţilor care au luat
fiinţă prin contopire sau, după caz, prin divizare, în baza actelor
constitutive ale acestora.
Operaţiunile prevăzute mai sus se efectuează potrivit prevederilor
din Normele metodologice, referitoare la înregistrarea lor (art. 71 şi 72
din Norme).
5. Fuziunea în practică recentă
La noi, în actuala fază a restructurării prin fuziune a societăţilor
comerciale cu capital de stat, practica este restrânsă şi nesemnificativă, în
schimb practica fuziunii şi divizării societăţilor comerciale cu capital de
stat, dată fiind frecvenţa operaţiei, este mult mai abundentă. Numai că
această practică s-a format în reglementarea anterioară care era deosebită
numai de Legea nr. 31/1990, modificată, dar şi de procedura instituită
prin O.G. nr. 49/1994, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
19/1995.
64
Din această practică se poate trage însă o concluzie şi anume
aceea că practica fuziunii este îndepărtată de teoria fuziunii. Unele din
caracteristicile fuziunii lipsesc – spre exemplu, majoritatea capitalului
societăţii absorbante sau atribuirea de titluri pe baza unui raport de
schimb, iar operaţiile succesive ale fuziunii sunt concentrate şi
simplificate. Această derogare este explicabilă în cazul fuziunii
societăţilor cu capital de stat, unde statul este acţionar unic, întrucât
transmiterile de patrimonii între aceste societăţi nu afectează drepturile
sale. Este explicabilă până la un punct, şi atunci când acţiunile erau
repartizate între F.P.S. şi F.P.P., deoarece transmiterile de patrimonii
între societăţile care se restructurau nu schimbau cotele de 70% şi 30%
ce reveneau acestor Fonduri.
În cazul fuziunii prin contopire a unor societăţi comerciale de stat,
societatea nou-înfiinţată preia integral activul şi pasivul societăţilor care
încetează să existe, capitalul său social fiind egal cu capitalul social al
acelor societăţi.
Întâlnim şi cazuri în care fuziunea are loc fără majorarea
capitalului social al societăţii absorbante, în condiţiile în care societatea
absorbită avea un capital social important (peste 280 milioane lei) şi
active constând în imobile şi alte mijloace fixe şi circulante. S-a dat
urmare stipulaţiei contractului de fuziune dintre societatea absorbantă şi
societatea absorbită potrivit căreia capitalul social al societăţii absorbite
„va fi cuprins în patrimoniul“ societăţii absorbante. Nu s-a prevăzut
acordarea de drepturi societare corespunzătoare asociaţilor societăţii
absorbite, probabil în ideea că acestea erau prestabilite prin cotele de
70% pentru F.P.S. şi 30% pentru F.P.P. Instanţa a preluat în dispozitivul
hotărârii condiţiile prevăzute în acest contract de fuziune, în prezent mai
există numai F.P.S. prin preluarea de către acest fond a F.P.P.
65
În cazul relatat suntem în prezenţa fuziunii sui generis, care ar
putea fi analizată mai degrabă ca un transfer fără contraprestaţie în
patrimoniul societăţii absorbante, valoarea activului net preluat putând fi
contabilizată în contul „primă fuziune“.
O operaţie de fuziune constând în absorbirea unei societăţi fără
majorarea corespunzătoare a capitalului social se poate întâlni şi în
fuziunile din economia de piaţă, dar numai în cazul absorbirii de către
societatea-mamă a unei filiale cu personalitate juridică al cărei capital
social este deţinut integral de societatea-mamă. în celelalte situaţii,
fuziunea implică necesarmente majorarea capitalului social şi atribuirea
societăţii absorbite de titluri ale societăţii absorbante corespunzător
titlurilor vechi.
În cazul absorbirii de către o regie autonomă a uneia sau mai
multor societăţi comerciale cu capital de stat, se procedează la
modificarea corespunzătoare a patrimoniul regiei autonome şi nu la
majorarea capitalului social, această noţiune fiind străină regiei
autonome, în speţă, societăţile absorbite au fost transformate în sucursale
ale regiei absorbante.
Când se face operaţia inversă, de reorganizare a unor subunităţi
din cadrul regiei în societăţi comerciale, persoane juridice, se diminuează
patrimoniul regiei cu activul şi pasivul acelor subunităţi care au fost
preluate de societăţile comerciale nou înfiinţate.
În fuziunea societăţilor cu capital privat întâlnim, de asemenea,
neconcordante între teorie şi practică, mai exact între cerinţele legii şi
natura operaţiei, pe de o parte, şi realizarea ei, pe de altă parte.
De exemplu trei societăţi cu răspundere limitată fuzionează:
societatea A (absorbantă) are trei asociaţi şi un capital de 600.000 de lei;
societatea B (absorbită) are doi asociaţi şi un capital de 120.000 de lei;
66
societatea C (absorbită) are un asociat unic (care figurează în toate cele
trei societăţi) şi un capital de 100.000.
După fuziune societatea A are patru asociaţi, incluzând toţi
asociaţii societăţilor care au fuzionat, şi un capital de 820.000, deci
totalul aritmetic al capitalurilor celor trei societăţi care au fuzionat.
Fuziunea se face – după cum stipulează actul adiţional – prin
transferarea integrală a capitalului social al fiecăreia dintre societăţile
absorbite la societatea absorbantă şi prin atribuirea de părţi sociale către
cei patru asociaţi proporţional cu capitalul social al fiecăreia dintre ele.
Or, fuziunea presupune contopire de patrimonii sociale, iar nu
însumare de capitaluri sociale. Nu se poate pune seninul egalităţii între
cele două noţiuni. O asemenea egalitate poate să existe doar în momentul
constituirii societăţii sau în ipoteza, mi greu de întâlnit în practică, că nu
s-ar fi făcut nici o operaţie între data constituirii şi cea a fuziunii, cum
este în cazul societăţilor fantomă.
Într-un caz, o S.R.L. cu asociat unic (A), absoarbe o altă S.R.L. cu
asociat unic (B). Asociatul B, astfel cum se consemnează în sentinţă, a
cedat în totalitate părţile sale sociale asociatului A, primind
contravaloarea lor. între cei doi asociaţi intervine un „protocol de predare
– primire a activului şi pasivului“ societăţi absorbite. Instanţa autorizează
fuziunea, deşi între părţi a avut loc, în realitate, o cesiune, asociatul B
neprimind titluri în societatea absorbită.
Fuziunea reclamă deci determinarea valorii activului net al
fiecărei societăţi care fuzionează, majorarea capitalului social al societăţii
absorbante cu valoarea însumată a acestor aporturi nete, emiterea de noi
acţiuni în limita majorării de capital şi atribuirea lor conform raportului
de schimb.
67
Natura convenţională a fuziunii deschide posibilitatea unor
abateri, dar acestea sunt, de regulă, o sursă de încurcături şi dificultăţi
ulterioare în viaţa societăţii.
Într-un alt caz, instanţa de judecată admite cererea de fuziune
formulată de cele două societăţi implicate în fuziune, dispune autorizarea
funcţionării societăţii absorbante aşa cum a fuzionat cu societatea
absorbită, ia act că societatea absorbită îşi încetează activitatea ca subiect
de drept şi dispune înmatricularea la Registrul comerţului şi înregistrarea
la administraţia financiară a societăţii absorbante.
Or, în cazul fuziunii prin absorbţie, instanţa dispune autorizarea
fuziunii dintre societăţile participante (mai exact omologarea fuziunii),
inclusiv majorarea capitalului social al societăţii absorbante de la x lei la
z lei, ia act de încetarea personalităţii juridice a societăţilor absorbite şi
dispune radierea lor din Registrul comerţului.
În cazul fuziunii prin contopire, instanţa autorizează funcţionarea
societăţii care ia fiinţă ca urmare a fuzionării societăţilor contopite,
dispune înmatricularea ei la Registrul comerţului, înregistrarea la
administraţia financiară şi publicarea sentinţei în Monitorul Oficial,
precum şi radierea societăţilor contopite.
În toate cazurile trebuie să se redea în dispozitiv datele de
identificare a tuturor societăţilor participante la fuziune.
68
Capitolul IV
EFECTELE FUZIUNII
1. Enumerarea efectelor
Potrivit art. 235, fuziunea are ca efecte:
a) dizolvarea fără lichidare, a societăţi care îşi încetează existenţa;
b) transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau
societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii;
c) în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora
către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume de bani
care nu poate depăşii 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a
părţilor sociale atribuite.
Prin consecinţă fuziunea are ca efect majorarea capitalului social
al societăţii/societăţilor respectiv formarea capitalului social al societăţii
sau societăţilor care iau fiinţă prin această operaţie.
În general se admite că societatea beneficiară devine de plin drept
proprietara bunurilor societăţii care dispare, fără a fi ţinută să
îndeplinească formalităţile ce se impun în cazul transmiterii unui bun cu
titlu particular, cum ar fi cele referitoare la cesiunea de creanţă. Totuşi,
dacă în patrimoniul societăţii dispărute figurează un bun supus unui
anumit regim de transmitere sau publicitate – un imobil, un drept de
proprietate industrială, un pachet de acţiuni nominative – îndeplinirea
formalităţilor specifice devine necesară.
69
2. Analiza efectelor
Potrivit legii ca efect al fuziunii, societatea care rămâne în fiinţă
sau care rezultă din fuziune va avea drepturile şi va lua asupra sa
obligaţiile societăţii care îşi încetează activitatea1.
Efectul principal al fuziunii constă în dizolvarea fără lichidare a
societăţii care îşi încetează activitatea şi transmiterea universală a
patrimoniului către societatea nou formată, în cazul absorbţiei, societatea
absorbită îşi va înceta activitatea, fiind radiată din registrul comerţului.
Atunci când nu s-a făcut opoziţie la fuziune în condiţiile art. 62 Legea
31/1990 sau dacă aceasta a fost respinsă de instanţa judecătorească şi
judecătorul delegat a vizat proiectul de fuziune, aceasta are loc la
următoarele date, potrivit art. 243 din L.S.C.:
a) în cazul constituirii uneia sau a mai multor societăţi noi, la data
înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre
ele;
b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a
menţiunii cu privire la majorarea capitalului social al societăţii absorbite.
Un aspect care nu trebuie neglijat este acela ca atunci când
fuziunea are ca efect mărirea obligaţiilor asociaţiilor uneia dintre
societăţile participante hotărârea se ia cu unanimitate de voturi, prin
derogare de la dispoziţiile art. 115 din Legea 31/1990 care reglementează
condiţiile de valabilitate ale hotărârilor adunărilor extraordinare.
Transmiterea patrimoniului societăţii absorbite societăţii
beneficiare se realizează pentru activ şi pentru pasiv; transmiterea
bunurilor, a drepturilor ce compun activul, a fondului de comerţ operează
automat, de plin drept. Transmiterea pasivului societăţilor dizolvate se
1 Legea nr. 31/1990, art. 235.
70
realizează în paralel, în acelaşi mod. Societatea născută din operaţii este
ţinută de datoriile şi obligaţiile de orice natură ale societăţii absorbite.
Transmiterea universală a patrimoniului produce efecte privitor la
asociaţii societăţii absorbite care trebuie să primească simultan calitatea
de asociat al societăţii beneficiare.
O dată cu cererea de înscriere a modificării în registrul comerţului
societatea va trebui să depună şi bilanţul social întocmit cu această ocazie
plus o declaraţie despre modul cum a hotărât să-şi stingă pasivul. Bilanţul
trebuie să fie în măsură să ofere o imagine precisă a societăţii în
momentul fuziunii şi să conţină o strictă evaluare a situaţiei patrimoniale
(activul şi pasivul, datorii pe termen lung şi scurt, amortizări, partide
fiscale nelichidate).
Fiecare societate încearcă să obţină o evaluare favorabilă a
patrimoniului, iar criteriile orientative ar trebui să conducă la o
configuraţie a capitalului care să corespundă capitalului economic real.
Activităţile trebuie evaluate în funcţie de criteriul evaluării actuale a
costului de reproducţie şi achiziţie a bunurilor.
În activ sunt incluse elemente încorporate precum cheltuieli de
cercetare, brevete, în timp ce nu se iau în calcul costuri care nu produc
nici un fel de beneficiu în viitor, precum cheltuielile de utilare.
În pasiv sunt incluse datoriile şi impozitele scadente, fondul de
indemnizaţii pentru salariaţi, fondurile constituite pentru acoperirea
diferitelor datorii. Patrimoniul net care rezultă din situaţia patrimonială
prezentată cu ocazia fuziunii e constituită din capitalul social, rezerva
legală şi alte rezerve şi beneficii. Sunt incluse de asemenea vărsămintele
efectuate de asociaţi în contul unei viitoare măriri de capital. Fac parte de
asemenea din patrimoniul net rezervele şi fondurile scutite de impozite.
71
Nu fac parte în schimb din patrimoniul net dar sunt incluse în
pasivul bilanţului prezentat cu ocazia fuziunii fondul de impozite şi taxe,
fondul de riscuri asupra datoriilor, fondul de operaţiuni şi concursuri cu
premii, fondul de amortizări tehnice, rezerva de prime.
În baza celor de mai sus, considerăm că poate fi anulată hotărârea
de fuziune aprobată pe baza unor situaţii patrimoniale care nu oferă o
veridică reconstituire a situaţiei societăţilor participante. Trebuie notat că
nu poate fi autorizată fuziunea atunci când din situaţia patrimonială
rezultă pierderi superioare capitalului social şi nu s-a procedat la
acoperirea lor integrală, în acest sens s-au emis două ipoteze: prima care
spune că societăţile aflate în lichidare nu pot participa la fuziune decât
după revocarea actului de lichidare, iar o alta care susţine că fuziunea
poate fi hotărâtă şi în timpul procedurii de lichidare, societatea aflată în
lichidare poate fuziona cu altă societate, cu condiţia să nu fi fost încă
iniţiată distribuirea activului între asociaţi.
Dacă există o pierdere integrală a capitalului social, neacoperită
de asociaţi, nu e posibilă fuziunea, iar dacă procedura de fuziune a fost
iniţiată, trebuie întreruptă dacă adunarea nu are altă alternativă decât
dizolvarea.
Judecătorul delegat va fi cel care va controla dacă fuziunea a fost
hotărâtă pe baza unui bilanţ clar şi veridic sau dacă s-au operat manevre
frauduloase.
Pentru că asociaţii şi-au investit o parte din patrimoniul societăţii
supuse operaţiunii de fuzionare este firesc ca ei să aibă la îndemână toate
datele pentru a vota în cunoştinţă de cauză. Astfel administratorii
societăţilor au obligaţia legală (art. 239, alin. l, Legea 31/1990) de a pune
la dispoziţia asociaţilor:
a) proiectul de fuziune
72
b) darea de seamă a administratorilor, în care se va preciza şi
raportul de schimb al acţiunilor sau a părţilor sociale
c) raportul cenzorilor
d) bilanţul contabil de fuziune
e) evidenţa contractelor cu valoare de peste 5 milioane lei, în curs
de executare, şi repartizarea lor între societăţile beneficiare.
O dată îndeplinită această obligaţie asociatul interesat va putea
opta pentru fuziune sau pentru a se retrage din societate potrivit regulilor
arătate la art. 221 alin. 2 Legea 31/1990.
73
Capitolul V
CONCLUZII
În ţara noastră, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă,
fuziunea şi într-o măsură mult mai mare, divizarea au fost utilizate în
procesul de reorganizare a societăţilor cu capital de stat în vederea
privatizării lor.
Fuziunea societăţilor comerciale cu capital privat a intervenit mai
rar. în perspectivă, pe măsura dezvoltării societăţilor cu capital privat,
restructurarea lor prin fuziune va devenii o modalitate de adaptare la
dinamismul şi cerinţele vieţii economice, în paralel cu unele alternative
care urmăresc, de asemenea, flexibilitatea şi eficienţa structurilor
economice, precum şi înfiinţarea de filiale sau grupări de întreprinderi ori
asocierile.
Fuziunea prezintă însă inconvenientul deschiderii drumului spre
crearea de societăţi gigant, greu de administrat, care pot domina piaţa şi
pot înlătura concurenţa. De aceea, în ţările dezvoltate, mai des după cel
de-al doilea război mondial tendinţa crescândă de concentrare a
societăţilor a fost atenuată şi pusă sub control prin legislaţia antitrust.
Fuziunea are adesea efecte nefavorabile şi cu privire la personalul
societăţilor care dispar, ceea ce a determinat în unele ţări intervenţia
legiuitorului ca, de exemplu, în Franţa unde comitetele de întreprindere
sunt consultate în prealabil, iar contractele de muncă încheiate de
societatea care dispare sunt transmise de drept societăţii beneficiare. În
sfârşit ea ar aduce atingerea intereselor asociaţilor, printr-un raport de
74
schimb al acţiunilor sau porţilor sociale dezavantajos sau prin riscul ca ei
să devină minoritari în societatea beneficiară.
Cu toate acestea fuziunea societăţilor comerciale reprezintă regle-
mentări importante ale legislaţiei comerciale, întrucât privesc
concentrările de capital, de forţă de muncă. Tocmai de aceea aceste
reglementări trebuie permanent îmbunătăţite, corelate cu legislaţia
comunitară în materie, în vederea aderării la Uniunea Europeană.
75
BIBLIOGRAFIE
1. Manuale, cursuri, tratate
1. Băcanu, Ion, Capitalul social al societăţilor comerciale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
2. Bârsan, C., Dobrinoiu, V., Societăţile comerciale, vol. I,
Bucureşti, 1995.
3. Căpăţână, O., Societăţile comerciale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1994.
4. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Editura All, 1998.
5. Cottino, Calgano Simonetto, apud Aldo Fiale, Dirrito
Commerciale, ed. 9, Esselibri-Simone, 1994.
6. Costin, M.N., Dreptul comerţului internaţional, Editura
Lumina Lex, 1994.
7. Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, Bucureşti, 1929.
8. Georgescu, I.L., Drept comercial român. Societăţile
comerciale, Editura Socec, Bucureşti, 1948.
9. Goldman, B., Lyon-Caen, A., Vogel, L., Droit comercial
europeen, Edit. Dalloz, Paris, 1994.
10. Jeantin, M., Droit de societes, Montchrestien, 1992.
11. Juglart, M., Ippolito, I., Cours de droit commercial,
deuxieme volume, Edit. Montchrestien, Paris, 1983.
12. Stătescu, C., Drept civil. Persoane juridice. Drepturi reale,
Bucureşti, 1970.
13. Tomulescu, C., Drept privat român, Tipografia Universităţii
Bucureşti, 1972.
76
14. Turcu, I., Dreptul afacerilor, Editura Fundaţia „Chemarea“,
Iaşi, 1992.
2. Studii, articole, note, comentarii
1. Babiuc, V., Despre fuziunea societăţilor comerciale cu capital
de stat, în Revista de drept comercial nr. 5/1993.
2. Băcanu, I., Noua reglementare a fuziunii şi divizării
societăţilor comerciale, în Revista de drept comercial nr. 5/1999.
3. Belu Magdo Mona-Lisa, Particularităţile restructurării
organizatorice ale regiilor autonome, societăţilor comerciale şi
societăţilor agricole, în Revista de drept comercial nr. 1/1995.
3. Acte normative
1. Codul comercial român
2. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
3. Legea nr. 15/1990 privind restructurarea unităţilor de stat în
regii autonome şi societăţi comerciale
4. Legea nr. 58/1998 privind societăţile bancare
5. Legea nr. 82/1991 a contabilităţii
6. Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole
7. Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat
8. Decretul-Lege nr 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice
9. Decretul-Lege nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a
Decretului-Lege nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice.
10. H.G. nr. 250/1991 privind modificarea statutelor unor
societăţi comerciale cu capital integral de stat.
77