REFERAT

IMPLICATII ASUPRA TACTICII DIN PERSPECTIVA DEZVOLTARII TEHNOLOGICE

-2O1O-

În acest început de mileniu amenintările la adresa securitătii nationale, regionale sau globale cunosc cea mai puternică dezvoltare si diversificare. Pe timpul Războiului Rece, amenintările, riscurile si provocările erau lansate de către entităti statale. Prin urmare au fost preferate armatele de mari dimensiuni, bazate pe armament conventional, la care se adaugă arsenalul nuclear. Astfel s-a constatat că aceste armate pe care le-am mostenit în urma Războiului Rece au fost sau sunt inadecvate provocărilor actuale în care conflictele se poartă, de regulă, între state si alti actori nestatali, cum ar fi, de pildă, organizatiile teroriste sau alte fractiuni rebele [1].

Domeniul militar a suferit schimbări profunde prin modificarea esentială a centrelor de putere, a caracterului si a continutului amenintărilor, a mediilor de desfăsurare, a diversitătii actiunilor, armelor si tacticilor. Academia Trupelor de Uscat, asa cum era denumirea ei la înfiintare, prin planurile de învătământ si disciplinele „militare“ din cadrul acestora, a fost nevoită să răspundă provocărilor acelei perioade de „căutări“ si de tranzitie de la tactica bazată pe masivitatea socio-tehnică a organismului militar, la actiuni în care se pun pe primul plan informatiile si efectele asupra tintelor.

În momentul de fată, conceptele de utilizare a fortelor si tacticile în varianta clasică a unuirăzboi simetric „armata contra armată“ sunt apuse deja, apărând „revolutia în afacerile militare“.Clasificările revolutiilor diferă de la un autor la altul, în functie de modul în care sunt surprinsetehnologiile de luptă, de modul în care este realizată cronologia, de modul în care sunt prezentatecategoriile etc. Un exemplu este oferit de Krepinevich [2] care identifică zece astfel de revolutii înafacerile militare, dar noi vom aminti doar câteva:−revolutia la nivelul infanteriei, în care rolul acesteia a crescut în raport cu cavaleria;−revolutia în domeniul artileriei;−revolutia în domeniul armelor de foc;−revolutia napoleoniană în logistică si organizare;−revolutia modului de ducere a războiului naval (aparitia submarinului);−revolutia nucleară.

Dacă la începutul celui de al Doilea Război Mondial revolutia în afacerile militare a însemnat folosirea combinată (întrunită) a Aviatiei cu Fortele Terestre, astăzi există cel mai complex concept de ducere a luptei armate: actualizarea, optimizarea doctrinelor si armonizarea lor cu capacitatea tehnologică. Imediat ce a apărut un nou tip de armă sau o nouă lectie învătată din teatrele de operatii, trebuie să apară modificări în doctrine si tactici. Deci revolutia în afacerile militare

presupune acordarea doctrinelor de utilizare a fortelor armate, a structurilor militare în general si a tacticilor, cu capacitatea tehnologică a armamentului si a tehnicii, cu care fortele armate sunt dotate.

Ultimele războaie (cele din Irak) au fost, asa cum se cunoaste, de tip asimetric, adică o confruntare între o tehnologie de vârf (a viitorului) si una caracteristică unei tări în curs de dezvoltare, care avea un concept strategic si utiliza tactici corespunzătoare secolului trecut [3].Aceste tipuri de tactici s-au studiat si în institutia noastră în primii ani de la înfiintare, dar apoi datorită necesitătii compatibilizării cu armatele membre NATO si schimbărilor apărute în fizionomia conflictelor, tacticile militare au evoluat în mod considerabil.Sintagma de tactică generală, asa cum era utilizată la înfiintarea academiei, este depăsită.Acest lucru se datorează atât metodologiei instruirii si a pregătirii complexe a trupelor pe timp de pace, cât si conducerii fortelor în război. Locul ei fiind luat de sintagma atotcuprinzătoare legată de trepiedul conducere – forte – actiune. Tactica generală este perimată pentru etapa actuală.

Tactica militară este acea ramură a artei militare al cărei obiect este dat atât de actiunile militare, de lupta (ciocnirea) sau operatiile subunitătilor, unitătilor si marilor unităti tactice, cât si de oamenii cu calităttle lor morale, de tehnica de luptă folosită si de organizarea trupelor pentruluptă. În esentă si prin esenta sa, tactica este, deopotrivă, arta si stiinta folosirii fortelor în luptă. În acest fel, tacticile se corelează strâns cu arta operativă si cu strategia, cărora li se subordonează.

Problemele apar des pe câmpul de luptă si dau senzatia unei stări de contradictii între cunostinte, îl pun pe luptător în situatia de a astepta ceva care ar fi fost descoperit sau urmează să fie descoperit, îl fac să se confrunte cu ceva incert si să fie indecis. Se instalează apoi căutarea febrilă de solutii, goana după informatii, totul sub presiunea crizei de timp. Comportamentul schitat mai sus este caracteristic situatiilor de luptă si problemelor ridicate de o cauzalitate cunoscută dinainte, usor previzibilă, dar realitatea ultimelor confruntări demonstrează că, prin excelentă, câmpul tactic va fi dominat de mai multe ascunzisuri, de imprevizibil, de surprize, de contexte în care solutiile practice antecunoscute nu se mai potrivesc ori nu mai lasă timp pentru învătarea la fata locului, din mers. Este perfect adevărat când se afirmă că: realitatea câmpului de bătaie este că pe el nu se studiază; se face ce se poate pentru a se aplica ceea ce se stie.

Tactica militară, în general, si tactica fortelor terestre, în particular, devin astfel si o stiintă a învătării, o metodologie a instruirii cu valenta sa didactică de disciplină importantă a învătământului militar si a procesului de instructie, de pregătire pentru luptă. De mare importantă în actualitate si cu atât mai mult în perspectivă este tactica, prin valenta sa didactică, întrucât deja fortele terestre din

armatele statelor dezvoltate îsi bazează profesionalismul si pregătirea pentru luptă pe metodologii si tehnologii de instruire prin simulare [4].

Dacă până în anul 1999 se studiau tacticile utilizate în conflictele clasice, cu două armate fată în fată, în care predominau actiunile specifice luptei armate, s-a trecut apoi să se vorbească si despre actiuni militare nonviolente, despre actiuni în sprijinul păcii ca apoi să se treacă la conceptul de operatii de stabilitate si de sprijin.

Cercetările si studiile asupra tipurilor de tactici au continuat si s-au aprofundat către sfârsitul secolului trecut si începutul celui actual. Într-un asemenea studiu de referintă sunt deschise trei directii majore de dezvoltare a acestei teme:a) valorificarea selectivă si adaptarea la conditiile prezentului a acelor percepte tactice acumulate anterior de experienta universală si românească;b) noi acumulări de principii, reguli si norme impuse mijloacelor de luptă moderne;c) fizionomia luptei moderne care se caracterizează prin dinamism si rapiditate deosebită în desfăsurare.Câmpul de luptă în viitoarele conflicte a început încă de pe acum să-si probeze si să-si demonstreze noile caracteristici:– ostilitătile nu mai sunt doar o ciocnire între forte si mijloace, ci o adevărată confruntare întreinteligentele umane, conferind astfel actiunilor militare dinamism, încordare si fermitate;– structuri tactice suple, mobile, cu mare capacitate de lovire si de manevră;– diversificarea procedeelor de actiune până la realizarea rolului hotărâtor al surprinderii siasigurarea initiativei si suprematiei;– dominarea procesului conducerii de către elementul informational-decizional pentrucoordonarea permanentă a tuturor categoriilor de forte si genuri de armă, atât pe verticală, cât si peorizontală;– disparitia frontului precis delimitat între ,,trupele proprii“ si ,,trupele inamicului“;– ponderea actiunilor în mediul urban;– actiuni „chirurgicale“ pe baza unor informatii precise;– o importantă deosebită acordată sprijinului, fie el letal sau neletal, chiar si unor grupuri de valoare mică;– actiunile împotriva adversarului, de multe ori, se desfăsoară pe baza unor reguli de utilizare a fortei (reguli de angajare);

– ducerea actiunilor de luptă în zone încă locuite de civili, unde trebuie luate niste măsuri specifice (restrictive) de reducere sau chiar eliminare a pagubelor colaterale;– o importantă deosebită acordată protectiei fortelor;– atingerea scopului luptei se asigură printr-o gamă de forme, procedee si metode de actiune,adaptate în functie de caracteristicile situatiei, natura, valoarea si modul de actiune ale inamicului, dar, totodată, trebuie să fie corespunzătoare conditiilor de teren, timp, anotimp, precum si valorii grupării fortelor participante si caracteristicilor tehnico-tactice ale mijloacelor la dispozitie, respectiv ale puterii proprii de luptă;– la înfăptuirea scopului stabilit participă toate genurile si specialitătile de armă dincompunerea unitătilor si a marilor unităti de arme si de arme întrunite (grupări de forte constituite din elementele acestora), într-un efort coordonat, aplicând anumite principii de întrebuintare a acestora si în conformitate cu normele, regulile, metodele si procedeele de pregătire si ducere a luptei.

Diversificarea tacticilor a fost determinată, în ultimii ani, de structura operational-actională pe care au îmbrăcat-o dispozitivele de actiune ale fortelor terestre, compuse din: fortele luptătoare, fortele de sprijin (sustinere) al (a) luptei si de sprijin logistic. Fiecăreia dintre aceste genuri de forte îi corespunde un tip de tactică, de unde rezultă că astăzi există trei tipuri importante de tactică a fortelor terestre:– tactica fortelor luptătoare (tactica armelor întrunite);– tactica fortelor de sprijin;– tactica logisticii trupelor.În cadrul tacticii interarme a fortelor terestre mai operează si criteriul întrebuintării armelor, atât pentru unitătile luptătoare, cât si pentru cele de sprijinire a luptei. Aplicând cerintele acestui, se departajează tipurile de tactici corespunzătoare unitătilor din fiecare armă (gen de armă) si specialitate, cu precizarea că tacticii fortelor luptătoare îi revine si rolul de tactică a actiunilor întrunite.

O atentie corespunzătoare trebuie acordată si în studierea conflictelor militare din ultimele decenii, dar mai ales a Războiului din Golf, care a scos în evidentă noi procedee de actiune, mijloace de luptă cu înaltă precizie de lovire, rolul crescând al operatiilor informationale, operatiilor psihologice si războiului electronic, atât în pregătirea, cât si în conducerea actiunilor de luptă.

Realizările ultimilor ani în domeniul militar au condus la o reformă substantială a Armatei României, cu precădere în domeniul actional, asigurând o mai mare flexibilitate si adaptabilitate la nivelul tuturor esaloanelor, în scopul elaborării unor concept structurale, organizationale si actionale mult mai apropiate de realitatea teatrelor de operatii. De asemenea, se poate afirma că în viitor, confruntarea militară modernă va avea un aspect tot mai integrator, câmpul de

luptă al viitorului fiind caracterizat de noi dimensiuni si trăsături ce se regăsesc în fronturi discontinue, rapiditate în planificarea si executarea manevrelor, lovirea concomitentă a trupelor si a obiectivelor atât la contact, cât si în adâncime.

Actiunile de luptă de nivel tactic devin precise si eficiente, sunt pregătite si coordonate în cele mai mici detalii, rapide si cu pierderi mici, dar cu efecte majore. Se prefigurează astfel o nouă fizionomie a câmpului de luptă modern, caracterizat de înalta tehnologie folosită, amploarea operatiilor speciale de actiuni psihologice, actiuni de diversiune, actiuni diversificate ale fortelor terestre speciale etc.

NOTE BIBLIOGRAFICE[1] Frunzeti, T., Armata – institutie de prestigiu a statului. În: Revista „Spirit Militar Modern“, nr. 1-2, 2005,pp. 10-11[2] Păun, V., Popa, A.M., O provocare strategică: Războiul informational, Bucuresti, Editura UTI, 2002, p. 6[3] Ostropel, V., Considerarii asupra fizionomiei războiului la început de mileniu. În: volumul Sesiunii decomunicări stiintifice, 11 iunie 2004, sectiunea a III-a, Sibiu, pp. 106-107[4] Ioan, S.M., Nivelul tactic – introducere, tipuri de tactici, sisteme de operare pe câmpul de luptă, Lectie la„Bazele artei militare“, 13 iunie, 2005, Sibiu, p. 8