Reformele lui Cuza

„Domnul Unirii, al secularizării averilormănăstireşti, al dreptului lărgit de vot,al desfiinţării clăcii şi împroprietăririiţăranilor – a fost reprezentativ pentru

aspiraţiile noastre, pentru ceea ce a doritşi realizat poporul român în vremea sa”

(C. C. Giurescu)

Secularizareaaverilor mănăstireşti

„Toate averilor mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale

Statului”

Exploatarea averilor ce rezultau din pământurile mănăstireşti era şi o problemă de imixtiune a Patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol în treburile ineterne ale Principatelor. Foştii domni făcuse donaţii bogate Constantinopolului, Mormântului Sfânt sau Muntelui Athos, ceea ce echivala cu dependenţa faţă de grecii din Imperiul Otoman. Astfel mănăstirea din Perii Maramureşului fusese închinată, pe la 1391, de către Drag şi Balc, urmaşii lui Dragoş Vodă Patriarhiei de la Constantinopol. Schitul Stănileşti din Vâlcea avusese aceeaşi soartă la 1577, faţă de patriarhia din Alexandria; Mănăstirea Bucovăţ, de lângă Craiova, depindea din 1588 de mănăstirea grecească Sf. Varlaam. Mănăstirea Radu Vodă avea protectorul tot la Muntele Athos, în mănăstirea Iviron. Mănăstirile închinate stăpâneau in Muntenia 1.127.386 pogoane, iar în Moldova 355.680 de fălci şi 36 de prăjini faţă de terenul arabil al ţării, aceste mănăstiri deţineau peste 10 %.

E adevărat că au existat şi domni care s-au opus tendinţei de înzestrare a mănăstirilor străine. Alexandru Iliaş, în Ţara Românească, a salvat de la o asemenea soartă mănăstirea Snagov, ce era destinată mănăstirii Pantascratos de la Sfântul Munte. Matei Basarab a înţeles şi el dezastrul ce se producea ţării prin asemenea danii şi a recuperat 21 de

mănăstirii printre care: Tismana, Cozia, Argeşul, Bistriţa, Govora, Dealul, Vâlcea, Mâslea, Sadova, Pitocu ş.a.

Domnii pământeni s-au nepământeni, care impuseseră obiceiul, nu-şi putuseră da seama la vremea respectivă de consecinţele nefaste ale unor asemenea înzestrări pentru situaţia ţării. Alexandru Ioan Cuza care se afla în pragul unor mari reforme, era convins că această chestiune aducea atingere autonomiei ţării. Daniile însemnau de fapt scurgerea de importante venituri de peste graniţă. În loc ca ele să sprijine instituţiile nou înfiinţate, să creeze un patrimoniu public stabil, să înzestreze cum se cuvenea armata, să rezolve chestiunea ţărănească...

Ortodoxia căzuse sub influenţa Patriarhiei Moscovite şi e sigur că iniţial aceasta sprijinise tendinţele de emancipare faţă de forul ecleziastic de la Constantinopol. Mai apoi, cum biserica ortodoxă română manifesta valeităţi de independenţă, Patriarhia rusă, ce se voia ea însăşi substitutul Patriarhiei de la Constantinopol, îşi revizui poziţia de sprijin. Ea l-ar fi acordat numai condiţionat, ceia ce complică lucrurile. În decembrie 1863, Guvernul Cogălniceanu supunea Adunării proiectul de lege privind secularizarea averilor mănăstireşti. Fiind vorba de nişte venituri care se întorceau către administraţie (în motivare se arată că „acrile” mănăstireşti sunt şi rămân averi ale statului, veniturile devenind surse de buget) şi cunoscându-se greutăţile financiare prin care trecea statul, majoritatea Camerei votează legea la 13/25 decembrie 1863 (decretată la 15/27 şi promulgată la 17/29 decembrie), 93 voturi fiind pentru şi 3 contra.

În primul articol se arăta: „Toate averilor mănăstireşti din Româneşti din România sunt şi rămân averi ale Statului”. Acest text imperativ înlătura orice interpretare în privinţa caracterului mănăstirilor, închinate sau ne închinate, pentru a nu se face apel la vreun arbitraj al marilor puteri. Articolul doi se referea la puterea de dispoziţie a statului asupra veniturilor mănăstirilor, care se făceau „ venituri ordinare ale bugetului Statului.

Pentru a atenua reacţia Constantinopolului, se alocau în continuare unele sume ca ajutor locurilor sfinte şi erau destinate circa zece milioane piaştri pentru fondarea unei şcoli laice la Constantinopol şi a unui spital pentru creştini, acestea din urmă ţinându-se sub directa conducere a Agenţiei diplomatice române din capitala Turciei. Vorbind de Agenţia română, trebuie să arătăm că Negri a jucat un adevărat prestidigitator în chestiunea secularizării, amorţind vigilenţa marilor puteri şi creând un arbitraj cu ierarhii, care în cele din urmă s-au retras din conflict, neputând dovedi cu acte clare drepturile lor.

Măsura secularizării trebuia însă consfinţită, conform protocolului XIII al Convenţiei de la Paris, şi de puterile garante, printr-un arbitraj. Drept urmare, cu excepţia Franţei şi Italiei, guvernele interesate provoacă întrunirea ambasadorilor lor la Constantinopol, spre a-i înlesni lui Fuad-paşa nota din 21 decembrie1863/2 ianuarie 1864 asupra indemnizaţiei pentru bunurile secularizate ce trebuia plătită călugărilor greci.

Preţul despăgubirii se fixa la 15.000.000 piaştri. În vederea achitării sumei, de care guvernul nu dispunea, se puse la cale o stratagemă abilă. Costache Negri, manevrând foarte neortodox, încheie o afacere de comision, în martie 1865, cu Societatea generală a Imperiului Otoman, Societatea urmând să avanseze ierarhilor despăgubirea respectivă. Traversând o perioadă de grave dificultăţi bugetare, Principatele asigurau Societatea doar cu 15.000.000 lei din suma de mai sus, dintr-un depozit de 20.000.000 lei ce se găsea la Constantinopol şi provenind din împrumutul Stern (contract în cursul anului 1864, în sumă de 48.142.767 lei). Restul sumei, cum, desigur, românii prevăzuseră, nu s-a mai putut achita, devenind obiectul unui litigiu de lungă durată, în care s-a ajuns la un moment dat să pledeze pentru partea otomană vestitul avocat francez Cremieux.

Ambasadorul englez la Constantinopol, H. Bulwer, incita partea otomană şi pe ceilalţi diplomaţi să-l preseze pe Cuza să opereze despăgubirea integral şi în termen scurt. E greu de ştiut exact din ce pricină era Bulwer atât de îndârjit. Poate că fusese corupt de grecii care interveniseră pe lângă el pentru a obţine un plafon cât mai mare? Ori apăra finanţa britanică, adulmecând posibilitatea unei bune afaceri? Bulwer nu ne-a lăsat o explicaţie ajutătoare în acest sens. Patriarhia trimitea în aprilie 1865 pe un anume Gleobulus însărcinat să-l determine pe Alexandru Ioan Cuza să cedeze, Delegatului, purtat cu vorba şi de la minister i se rezervă o primire ca în Levant. Însoţit cu politeţuri ce mascau prost, de altfel, incomunicabilitatea autorităţilor româneşti, Gleobulus caută să se insinueze pe lângă consulii puterilor garante nădăjduind să câştige susţinere din partea acestora. Autorităţile lepădară atunci masca şi îl aruncară pur şi simplu afară din ţară.

Secularizarea averilor mănăstireşti e una din reformele ce încunună definitiv domnia lui Cuza. Luând orice referire biografică, de mai mică sau mai mare amploare , asupra domnitorului, privind realizările sale mai importante, secularizarea se aşează la loc de cinste alături de cea agrară. Corneliu Albu, într-o carte despre Al. Papiu- ardelean care participase, la redactarea textului legii de secularizare Ilarian

legislatorul, tratează astfel reforma: „Secularizarea a creat o ambianţă şi o atmosferă care au contribuit la realizarea reformei agrare. Începutul se făcuse; marea proprietate fusese serios atinsă. S-a văzut bunuri socotite de stăpânilor ca socrosante; s-a văzut de asemenea că aceşti a acţiona imediat, cu rezultate efective.

Reforma agrară

„Ce bucurie ar fi pentru mine ... ce frumoasă recomandaţiunear fi pentru clasele inteligente şi bogate ale României înaintea

Europei, când am dovedi că suntem în stare de a lua în mâinilenoastre nobila reformă agrară că capul şi inima ne sunt atât de

sus, încât să fim capabili de a lăsa deoparte interesele individualeşi a nu avea dinaintea ochilor noştri decât marele interes

al României!(Mihail Kogălniceanu)

Puterile garante, confirmând noile schimbări, recunoşteau dreptul Principatelor de a-şi modifica legile în corespundere cu interesele sale economice, naţionale, sociale, indiferent de prevederile Convenţiei de la Paris.

Ca urmare a devenit posibilă introducerea în viaţă a legii rurale. Odată realizată unirea Adunărilor, pe 24 ianuarie/ 5februarie 1862,

moşierimea a căutat să profite şi să întoarcă situaţia problemei agrare în favoarea ei, agitând demagogic acordul pentru un proiect al Comisiei Centrale de la Focşani, în care se prevedea eliberarea clăcaşilor de moşie, dar şi de orice drept asupra ei. Alexandru Ioan Cuza, deşi era decis să nu accepte promulgarea unei asemenea false legi de îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor, numi imediat un fruntaş conservator să conducă guvernul, pe Barbu Catargiu, deoarece acesta dispunea de majoritatea în Cameră.

În mai începură dezbaterile. După una din cele mai furtunoase şedinţe, în care M Kogălniceanu sa afirmat cauza ţăranilor, şeful cabinetului fu ucis cu un foc de armă. Se specula, fără temei de altfel că domnitorul ar fi pus la calea asasinatul. Atentatul avu loc la 8/20 iunie 1862,cînd Barbu Catargiu a fost împuşcat de un necunoscut ce, la

trecerea trăsurii ce se afla primul ministru şi prefectul poliţiei, N. Bibescu pe sub clopotniţa mitropoliei slobozea glontele ucigaş. După atentat, reacţiunea se dezlănţui, şi, drept răzbunare grăbi votarea proiectului de lege agrară , aşa cum se înaintase de Comisia Centrală de la Focşani, la 11/23 iunie 1862. Domnitorul nu a sancţionat proiectul motivând în mesajul din 3/15 noiembrie 1863, că el „ nu răspundea dorinţelor sale.” În martie 1863 el făcuse un drum în Moldova pentru a cunoaşte reacţia poporului la dorinţele sale de a soluţiona problema agrară în favoarea ţăranilor. Până la Galaţi, unde ajungea în dimineaţa zilei de 30 martie/11 aprilie 1863 fusese aclamat de sute de săteni care îi pregătiseră şi arcuri de triumf . Domnitorul sărbătorise Paştele împreună cu mama sa, Sultana Cozadinii, la biserica Ovidenia, apoi, deşi scuturat de un acces de friguri, mersese, prin Iaşi în nordul Moldovei pentru a cerceta starea în care se găseau clăcaşii şi a verifica sprijinul pe care putea conta în eventualitatea unei reacţii puternice din partea conservatorilor în Cameră revenit la Iaşi, la 11/23 mai, după ce vizitase partea de nord a Moldovei, domnitorul se întărise în ideea de a acţiona energic. Constatase că pontaşii moldoveni se aflau într-o situaţie deplorabilă şi dezrobirea lor trebuia grăbită. De altfel şi statisticele vremii menţionau starea proastă a ţăranilor. Astfel economistul Dionisie Pop Marţian făcea unele consideraţii aspre referitoare la politica agrară a Principatelor înainte de reformă . El arăta că sumele pe care România le obţinea la exportul masiv de cereale încăpeau pe mâinile a câtorva indivizi, care le scoteau din ţară „pe producte străine la băi şi voiagiuri”, în timp ce „pământul productiv se istovea an de an. Noi am zice că „ se istovea” mai ales ţăranul, aşa cum ne-o indica şi datele dezvăluite în anii premergători împroprietării. Astfel, în Monitorul Oficial” din 15/27 martie 1862 se spunea că în judeţul Gorj s-a constatat că „ două din trei părţi din locuitori sunt lipsiţi de nutrimânt, de îmbrăcăminte, şi au locuinţe ca animalele”Doctorul Felix aprecia că starea ţăranului se datora proastei alimentaţii: „El nu mănâncă decât prea puţină carne şi foarte rar lapte”. Hrana de bază a ţăranului era mămăliga.

De altfel, la 16/28 martie 1864, nu altul decât Mihail Kogălniceanu prezenta în Adunarea proiectarea de lege rurală. Se preconizează atât înzestrarea ţăranilor cu “pământurile de păşune, de finanţe şi de arătură, ce ei posedă sau se cuvine a poseda în lege”, cât şi o despăgubire ce se dorea mulţumitoare şi era garantată de către stat. Proiectul mai prevede eliberarea de sarcinile feudale şi împroprietărirea pe “ pogoanele legiuite” în funcţie de numărul de vite. Lascăr Catargiu caută să tergiverseze dezbaterile cerând amânarea şedinţei întrucât lipseau o

parte dintre deputaţii moldovei. Kogălniceanu acceptă, dar, până la reluare, publică proiectul în “Monitorul Oficial” şi provocă vâlvă printre ţărani care se îndreaptă în grupurile mari spre mitropolie. La 13/25 aprilie se reluă şedinţa. Reprezentantul majorităţii conservatoare din parlament, Vasile Boierescu, dădu citire unui alt proiect, în care împroprietărirea se rezumă la 4 pogoane pentru fiecare ţăran, despăgubirea făcându-se pe 7 ani, cu o dobândă de 8 %, totodată satul trebuie să cedeze pământurile sale, care erau cumpărate de boieri, drept compensaţie.

Proiectul îi determină pe liberalii-radicali să se opună, ei contrapunând, ce-i drept, un alt un proiect, ce nu diferă însă de al combinatului; doar că e mai limitative în privinţa suprafeţelor de împroprietărire, ce nu trebuie să depăşească pe cele lucrate efectiv.

Majoritari în Adunare, prin Dimitri Ghica, Vasile Boierescu şi Gheorghe Castaforu, proprietarii propuneau o moţiune de blam împotriva guvernului Kogălniceanu. Avură loc discuţii aprinse din care se desprindea clar stratagema celor două partide din Cameră care, de data aceasta, făceau front comun împotriva prim-ministrului şi, indirect, împotriva lui Alexandru Ioan Cuza. Nu întâmplător lua cuvântul din partea liberaliror G. Vernescu, care se opunea urgenţei moţiunei. dar nu se abţinea să critice guvernatorul pentru că a adus la cunoştinţa opiniei publice un proiect aşa de revoluţionar. Deputatul Sihleanu îl făcea pe Kogălniceanu „călcător de lege". Cel criticat se apără arătând că nu era vorba de interesele lui, ci de ale celor mulţi şi umili, care nu se găseau aleşi în Adunare. Vasile Boerescu, în replică, găsi de cuviinţă să invoce faptul că se căuta „a lovi inteligenţa prin forţa brutală " a ţăranilor! În încheierea dezbaterilor, I. C. Brătianu acuză guvernul că a apelat la „Monitor” pentru a forţa sufragiul Camerei, în loc să dea dovadă de sinceritate. Rezultatul votării: 63 pentru, 36 contra. Radicalii s-au abţinut.

În zilele următoare, mii de ţărani împresurară palatul domnesc şi uliţele din preajma Mitropoliei. Mihail Kogălniceanu şi membrii guvernului fură ovaţionaţi. în aprilie, primul-ministru se prezentă în Adunare şi arătă că domnitorul nu i-a primit demisia, întrucât Camera nu a dezbătut proiectul de reformă. Adunarea se prorogă până la 2/14 mai.

În săptămânile următoare, opoziţia se precipită. Anastasie Panu, Eugeniu Carada şi Gheorghe Ştirbei, fruntaşii opoziţiei, au fost trimişi în străinătate pentru a face propagandă ostilă proiectelor de reformă ale regimului. Tot în aprilie 1864 s-a dezvăluit „conspiraţia Lambert” , care

urmărea atragerea intervenţiei armate a Porţii în Principate. Doctorul Lambert, aflat la Constantinopol, uneltea, pe lângă unii paşi şi viziri răsturnarea domnului şi aducerea pe tron a lui Constantin Suţu. într-o scrisoare din 16/28 aprilie 1864, pretendentul la „coroană”, adresându-se lui Lambert, aprecia că puterea în România e în mâinile unor „tâlhari ”

care au ca „plan şi bază ruinarea societăţii şi răpirea marii şi micii averi a tuturor claselor, precum au fost cu moşiile mănăstireşti". În consecinţă, pentru a scăpa de tâlharii autohtoni, domnul „in spe" ruga Poarta „să se milostivească, înainte de 2-a viitoarei luni Mai, să se izbăvească de biciu prin biruitoarele sale oştiri şi să scape provinciile de lepra sanculoţilor, a căror şef este Prinţul şi adiutantul său Primul Ministru, visul Dracului". De unde, pe lângă învăţămintele de rigoare privind trădarea, putem trage şi concluzii practice că lovitura de stat era prevăzută de opoziţie.

Când se discuta pe un asemenea ton, criza se arăta a fi gravă. Şi de fapt aşa şi era. Conservatorii nu-1 mai doreau pe Alexandru loan Cuza, ocrotitorul „sanculoţilor”, şi vor fi consecvenţi, uneltind până la abdicarea domnitorului. Momentan însă, atmosfera era propice reformei şi nu abdicării lui Cuza. Care, de altfel, nu va sta cu mâinile încrucişate. Doctorul Lambert fu arestat la intrarea în ţară, iar complotul dejucat. Poarta, chiar de ar fi vrut, nu mai era suficient de puternică pentru a risca o intervenţie ca în 1848. În '48 Rusia fusese aliata turcilor, în 1864, însă, ţarul, înfrânt în Crimeea, nu avea nici un interes să joace cartea Constantinopolului.

Abil şi fin tactician, Alexandru loan Cuza a sesizat conjunctura favorabilă în exterior şi a aplicat verificata măsură a politicii faptului împlinit. Pentru că se împiedica de o Cameră înţepenită în interesele ei, domnitorul i-a preparat şi i-a aplicat prompt lovitura de graţie, dizolvând-o. Istoricii o definesc lapidar: „lovitura de la 2 Mai".

Ultima zi a plebiscitului, 14/26 mai 1864, prin care se aproba Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris — şi prin care se dădeau puteri sporite domnitorului pentru iniţierea legilor — precum şi o lege electorală ce lărgea baza alegătorilor pentru Adunare, a fost o zi festivă pentru masele populare. „De la palat până la Mitropolie, un popor în sărbătoare, înţesat pe marginile drumurilor, prin uşile şi ferestrele prăvăliilor pe ferestrele fiecărui etaj şi pe streşinea, înfăţişa un aspect impozant". Strada era „un munte alcătuit din oameni” (1).

1

Legea a fost decretată la 14 august 1864 şi este cea mai importantă reformă realizată pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Legea stabilea împroprietărirea cu pământ a ţăranilor clăcaşi. În funcţie de inventarul viu, legea clasifica ţărănimea clăcaşă în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi, sau cei fără vite. În consecinţă, suprafeţele loturilor cu care fuseseră împroprietăriţi în Ţara Românească ţăranii cu patru boi şi o vacă erau de 11 pogoane (5,5 ha), cei cu doi boi şi o vacă – 7 pogoane şi 19 prăjini (3,6 ha), iar cei care aveau numai o vacă - 4 pogoane şi 15 prăjini (2,6 ha). Suprafaţa loturilor varia în raport cu numărul de vite. În Moldova şi în judeţele Cahul Bolgrad şi Ismail, aceste suprafeţe erau mai mari. Se prevedea ca pământul expropriat să nu depăşească două treimi din întinderea moşiilor, pădurile ne întrând în acest calcul. În caz de insuficienţă de terenuri arabile într-o anumită localitate, clăcaşii şi însurăţeii cărora nu le-a, ajuns pământ, aveau dreptul să se strămute pe moşiile statului din apropiata vecinătate. Loturile de pământ primite nu puteau fi înstrăinate în decurs de 30 de ani.

Conform legii ţărănimea clăcaşă era eliberată de îndeplinirea anumitor obligaţiuni feudale în schimb era datoare să plătească moşierilor timp de 15 ani o răscumpărare bănească considerabilă. În linii mari, această răscumpărare a obligaţiunilor feudale echivala cu costul suprafeţei de pământ pe care o primise ţărănimea.

Aplicarea legii a dus la împroprietărirea a peste 511.000 de familii cu o suprafaţă de peste 2 milioane de hectare.

După efectuarea reformei, proprietatea ţărănească alcătuia aproximativ 30 % din suprafaţa ţării, iar proprietatea statului şi a boierilor- 70%. În ciuda faptului că reforma a avut un caracter limitat, ea a creat posibilităţi favorabile pentru pătrunderea relaţiilor capitaliste în agricultură. Reforma agrară care a fost cea mai importantă reformă a secolului XIX a pus capăt regimului clăcii şi altor servituţi feudale, ţăranii devenind cetăţeni liberi.

Reforma învăţământului

„Învăţământul să şadăla îndemâna tuturor claselor”

(Al. I. Cuza)

E dificil să cuprinzi în câteva pagini tot ce s-a făcut în perioada domniei lui Al. I. Cuza. S-au dezvoltat învăţământul, cultura, ştiinţa etc. Astfel, ridicarea materială a societăţii româneşti nu ar fi fost posibilă fără, spre exemplu o serioasă bază şcolară şi universitară. Bogăţiile ţării nu puteau fi abandonate, ci numai concesionate, după împrejurări, societăţilor străine. De aceea , angrenajul administrativ era astfel gândit, încât în funcţiile de răspundere cadrele indigene. Creşterea oraşelor şi a populaţiei, emanciparea ţăranilor prin parţiala rezolvare a problemei agrare obligau la o instrucţie corespunzătoare a forţelor ce se ridicau.

Recurgând la o serie de sacrificii bugetare şi având de făcut faţă adversităţilor ce veneau îndeobşte din partea moşierimii retrograde, Alexandru Ioan Cuza a militat neabătut pentru reglementarea învăţământului, pentru punerea lui pe baze noi. Adesea a acţionat direct şi a avut iniţiative proprii pentru a se rezolva diversele probleme ale instrucţiei. În august 1859 el cerea, într-o scrisoare adresată consulului Sardiniei la Galaţi, sprijin în vederea asigurării cu manuale şcolare a elevilor Moldovei.

Principiile ce 1-au călăuzit în rezolvarea problemei învăţământului sânt expuse pe larg în mesajul domnesc din 6/18 decembrie 1859. El arăta în documentul menţionat că nu se mai putea tolera copierea modelelor străine, îndeobşte cele franţuzeşti, că „România are alte nevoi ce-i sânt speciale şi la care au sosit timpul ca să ne gândim”. Galomania, susţinea el, îndepărta tineretul de la trebuinţele concrete ale ţării. Întrucât bursele la Paris — 31 erau pentru Moldova şi 51 pentru Muntenia — erau adesea ineficiente, se încercă înfiinţarea în capitala Franţei a unui colegiu românesc destinat sutelor de studenţi români aflaţi la Paris. Dar soluţia era, totuşi, crearea de înalte şcoli în Principate.

Constant în realizarea idealurilor de la '48, domnitorul milita activ pentru egalizarea tuturor în faţa şcolilor statului, pentru ca, aşa cum spunea el, învăţământului să şadă „la îndemâna tuturor claselor”.Nu se puteau aborda nenumăratele probleme ce stăteau în calea noului stat decât stimulând la treburile publice oamenii din toate păturile, fără discriminare, capabili, conştiincioşi şi animaţi de simţăminte civice, de ordine, de disciplină şi de sentimente patriotice. Nici străinii şi nici moşierimea retrogradă nu puteau ocupa toate posturile cheie, care, în

fond, deschideau calea reformelor. „În educaţia poporului bine condusă se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat”.Poporul, pus în contact cu binefacerile învăţăturii, avea mijloacele trebuincioase spre o ridicare generală a stării materiale.

Alexandru Ioan Cuza, în opoziţie cu unii fruntaşi politici ai vremii care vedeau în studiile înalte „o sminteală" . (R. Rosetti), şi-a pus în joc autoritatea în legătură cu necesitatea de a avea ingineri şi medici, funcţionari pricepuţi şi cercetători destoinici în ale ştiinţei. „Administratori, financiari, agricultori, industriali, comercianţi, iată oameni de care avem mai simţite trebuinţi. În scurt, pentru ca să rezum ideile mele asupra acestui obiect, eu doresc ca, într-un viitor apropiat, un doctor de agronomie să ajungă în ţară la aceeaşi considerare şi avantaje precum ar pute ajunge un doctor de litere”. Pledoaria sa pentru înfiinţarea şcolilor superioare, care „sânt negreşit trebuincioase” avea să ducă la o grabnică orientare a guvernelor Principatelor, în special în Moldova — unde Mihail Kogălniceanu va scurta cu mult perioada de reaşezare a învăţământului — către aceste studii.Dar situaţiile erau mult mai complexe şi pentru a se ajunge la legiferarea învăţământului a trebuit să se rezolve nevoile stringente ce se refereau la asigurarea de şcoli la sate, pregătirea profesorilor, tipărirea manualelor ş.a.În Moldova existau cam 44 de şcoli primare, insuficiente pentru a se putea vorbi de o ridicare a învăţăturii poporului. Tocmai de aceea domnitorul cerea, în mesajul din decembrie 18593 ajutorul clerului „care este reprezentat în fiecare sat prin unul sau mai mulţi preoţi (ce) poate să ajute mult propaganda luminilor în populaţia câmpenească". Graţie activităţii neobosite a lui Vasile Alexandrescu - Urechea — fost profesor la Şcoala Preparandală de la Trei Ierarhi, director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi autor de cărţi de specialitate — s-a îmbunătăţit mult învăţământul în mediul sătesc în Moldova. Până şi fetele în vârstă de 6—12 ani au fost acceptate în şcolile de băieţi, pe principiul că „educaţia sexului femeiesc este o întâie datorie în regenerarea poporului; fiindcă ele sânt menite a face din fiece familie câte o şcoală ". În comparaţie cu Ţara Românească, unde existau 1 768 de şcoli primare, dar şi dascăli mai puţin pregătiţi, în Moldova se realizau paşi însemnaţi pe calea pregătirii profesorilor.

Alte realizări

reformatoare ale lui Cuza

Dubla alegere a însemnat nu numai începutul procesului de unificare a statului naţional, dar şi punctul de plecare pentru un întreg ansamblu de reforme, menite sa asigure lichidarea principalelor vestigii feudale din toate sferele vieţii social-economice şi politice. Între acestea, se situa reforma sistemului fiscal care a fost înfăptuită printr-o serie de măsuri legislative care au generalizat contribuţiile directe, extinzându-şi asupra claselor privilegiate. Astfel, toţi locuitorii ţării capi de familie, indiferent de condiţia social, au fost supuşi la plata impozitului personal (capitaţia) şi a contribuţiei pentru drumuri. Tot odată, s-au înfiinţat noi impozite, între care impozitul funciar, pus în aplicare începând din 1860, care au asigurat fondurile necesare operei de reorganizare a statului naţional.

Reorganizarea sistemului fiscal a fost însoţită însă de o creştere considerabilă a impozitelor şi taxelor. Acestea apăsau cu precădere asupra maselor populare orăşeneşti şi ţărăneşti, boierimea şi burghezia reuşind, în bună măsură, să se eschiveze de la obligaţiile fiscale pe care le impunea procesul de formare a statului naţional. Obligaţiile sporite pentru meseriaşi şi negustori, prevăzute în legea patentelor din 1860, veneau într-o perioadă în care asupra Principatelor se răsfrângeau urmările crizei economice din anii 1857—1858, la care se adăuga o acută criză comercială, caracterizată prin scăderea cererii de cereale româneşti pe piaţa europeană. Rezultatul acestei situaţii a fost izbucnirea unor frământări şi agitaţii orăşeneşti, care s-au transformat chiar în mişcări de stradă, aşa cum s-a întâmplat la Craiova şi Ploieşti în noiembrie 1860. Tulburările au putut fi reprimate numai în urma. Intervenţiei armatei şi a unor concentrări masive de trupe.

Acţiunile întreprinse pe plan intern în vederea integrării administrative şi legislative a celor două ţari au continuat şi după proclamarea unirii depline la sfârşitul anului 1861. În timpul guvernării conservatoare a lui Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862) a fost înfiinţată Curtea de Casaţie şi justiţie, a cărei lege de organizare fusese adoptată încă din perioada anterioară, instituţia procurorilor a fost extinsa şi în Moldova şi s-a desfiinţat graniţa dintre cele două provincii, deşi acrul internaţional de recunoaştere a unirii depline din decembrie 1861 prevedea menţinerea ei în continuare.

O dată cu numirea la conducerea ţării a guvernului liberal condus de N. Kreţulescu (24 iunie/6 iulie 1862), procesul de unificare administrativă a intrat în faza finală. Poştele au fost unificare, înfiinţându-se o direcţie centrală pe întreaga ţară ; s-au numit membrii.

comisiei pentru unificarea legilor ; s-a desfiinţat Directoratul statistic din laşi, sarcinile acestuia fiind preluate de cel din Bucureşti ; s-au unificat serviciile sanitare ale celor două ţări şi s-a creat, la Bucureşti, Direcţia generala a arhivelor statului. Totodată, municipalităţile din Focşani, oraş situat chiar pe graniţa dintre cele doua provincii, au fost unificate şi s-a dispus contopirea şcolii militare din laşi cu aceea din Bucureşti, măsură decisă de asemenea în perioada anterioară.

Prin legi speciale s-a realizat unificarea şi în domeniul fiscal. Astfel, impozitul funciar a fost stabilit în ambele ţari la 4% din venitul proprietăţilor imobile, s-a unificat contribuţia pentru poduri şi şosele, ridicată la 12 lei pe an, precum şi taxa de transmitere a proprietăţilor de mâna moartă, fixată la 10 % din venitul net al acestora. Tot în acest domeniu a mai fost unificată contribuţia personală (capitaţia), fixându-se cuantumul acesteia la 36 lei pe an, şi s-au extins şi în Moldova legile muntene referitoare la taxele de judecată şi la taxele asupra vânzărilor de bun voie sau prin licitaţie. De asemenea a fost adoptată o nouă lege a patentelor, care a înlocuit pe aceea votată în 1860 în Ţara Românească şi prin care s-a dat o nouă reglementare modului de exercitare a diferitelor activităţi industriale şi comerciale; Prevederile legii au fost aplicate şi supuşilor străini din Principate, ceea ce a întărit autoritatea guvernului şi autonomia ţarii. Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1862, procesul de unificare deplină a celor două ţări a fost încheiat.

Ca şi în etapa anterioară, măsurile de unificare s-au îmbinat cu dezvoltarea operei de reorganizare a ţării. Astfel, în urma desfiinţării ministerelor moldovene, au fost reorganizate departamentele, precizându-se mai bine atribuţiile şi structura acestora. De asemenea, s-a instituit Consiliul superior al instrucţiunii publice ; s-a adoptat un regulament de navigaţie ; s-au promulgat primele legi pentru construirea căilor ferate, care nu au putut fi însă puse în aplicare ; s-a organizat corpul inginerilor civili şi s-au luat masuri pentru protejarea pădurilor între care amintim reorganizarea şcolii de agricultură şi înfiinţarea de pepeniere pe domeniile statului.

O altă măsură deosebit de importantă menită să modernizeze societatea românească a constituit-o votarea in martie a legii comunale şi a legii pentru înfiinţarea Consiliilor judeţene, prin care administraţia

locală primea o nouă organizare, corespunzătoare stadiului de evoluţie social-economică a ţării.

Legea comunală fixa cadrul juridic de organizare a fiecărei aşezări. Conform prevederilor ei, toate oraşele, târgurile şi satele cu cel puţin 500 locuitori erau organizate în comune — urbane sau rurale — recunoscute ca persoane juridice ca având drept de a exercita anumite atribuţii de putere publică şi cu caracter patrimonial. Conducerea

comunei era încredinţată unor organe deliberative, consiliile comunale, compuse din membri desemnaţi prin vot, şi primarilor, agenţi ai puterii executive, aleşi în comunele rurale o dată cu consiliul comunal respectiv şi numiţi de domnitor în comunele urbane dintre primii trei consilieri care întruneau la alegeri cel mai mare număr de voturi.

Alegerile pentru consiliile comunale aveau loc o data la patru ani, ele efectuându-se prin vot direct în cadrul unui colegiu electoral unic Ia care luau parte atât cetăţenii români cât şi străinii care dobândiseră mica împământenire. Cu acest prilej s-a hotărât să fie admişi la exercitarea drepturilor comunale şi evreii pământeni dacă — potrivit prevederilor legii — „vor dobândi în armată rangul de subofiţer şi acei ce vor fi făcut studii universitare sau vor întemeia mari stabilimente industriale” (2) . Era un prim pas spre integrarea comunităţii. evreieşti în societatea românească.

Administraţia judeţeană era de asemenea încredinţată unor organe deliberative, consiliile judeţene, care se ocupau de interesele locale colective şi economice ale judeţului ; consiliul era ales pe plăşi (ocoale) — fiecare plaşă având drept la doi consilieri — de către toţi cetăţenii cu drept de vot pentru Adunarea legislativă. E1 se întrunea la 15/27 octombrie în fiecare an într-o sesiune ordinară de trei săptămâni. Consiliul Judeţean era ales tot pe o perioadă de patru ani.

La baza legilor privind organizarea teritorială a ţării au stat legile similare ale Franţei şi Belgiei, adaptate însa la realităţile româneşti. Reforma administraţiei locale înfăptuită prin aceste legi a constituit una din cele mai de seama realizări pe plan ,social şi politic ale domniei lui Cuza. Vechiul sistem administrativ de esenţă feudală a fost înlocuit cu unul modern, comparabil cu acela al statelor capitaliste avansate din apusul Europei, şi s-au creat pentru prima dată — graţie personalităţii juridice a comunelor şi judeţelor — instituţii locale în organizarea de stat a României, care au deschis posibilităţi noi de dezvoltare economica şi socială.

Tot în cursul sesiunii parlamentare 1863—1864 , au mai fost adoptate „Legea contabilităţii", prin care se reglementa întocmirea şi

executarea bugetului de stat şi se statorniceau norme referitoare la venituri şi cheltuieli, precum şi ia încheierea conturilor ; „Legea Curţii de conturi", organ superior de control al gestiunii financiare şi al încheierii conturilor administraţiei publice de stat, judeţene şi comunale şi „Legea pentru înfiinţarea unui Consiliu de stat" , instituţie care avea să joace un rol important după lovitura de stat.

Deşi votate de Adunare, alte proiecte de legi de mare însemnătate, cum au fost : proiectul de lege a pensiilor, proiectul de lege pentru

2

organizarea armatei şi cel al Instrucţiunii publice, codul penal şi de procedură penală, legea privind organizarea judecătorească şi altele nu au primit sancţiunea domnească până la lovitura de stat. Motivul nesancţionării acestor legi se datora în principal modificărilor pe care ele le suferiseră în curisul dezbaterilor din Adunare, modificări cu care domnitorul şi guvernul nu erau de acord. Astfel, cu prilejul dezbaterii legii privitoare la organizarea armatei, deputaţii liberali radicali au propus un amendament privitor la organizarea în principalele oraşe ale ţarii a unei gărzi civice, care trebuia să constituie un nou element al puterii armate. Prin modul de organizare şi atribuţiile ei, noua instituţie urma sa aibă un caracter mai mult politic decât militar. Ea trebuia să constituie o forţă armată la dispoziţia Adunării, pe care aceasta să se poată sprijini în caz de conflict cu puterea executiva. Cu toată opoziţia guvernului, amendamentul radical a fost votat de Adunare şi inclus textul legii. Evident, date fund intenţiile Adunării, ieşite la iveala în cursul dezbaterilor, domnitorul Cuza a refuzat să sancţioneze şi sa promulge aceasta lege.

Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, înlăturând preponderenţa politica a conservatorilor asupra majorităţii Adunării şi sporind prerogativele puterii executive, a oferit domnitorului Al. I. Cuza posibilitatea de a realiza marile reforme ale domniei sale şi desăvârşi organizarea modernă a statului. Prima dintre reformele înfăptuite în această perioadă a fost cea electorală. Noua lege electorală — aprobată prin plebiscitul din mai 1864, dar promulgată după recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerana, şi puterile garante — deşi pastra caracterul cenzitar, lărgea mult numărul alegătorilor, cât şi al eligibililor, realizând astfel un însemnat progres faţă de prevederile electorale restrictive ale Convenţiei de la Paris şi totodată o întărire importantă a puterii politice a burgheziei.

0 reformă importantă a constituit-o şi reorganizarea justiţiei. În decembrie 1864 erau decretate „Legea privind admisibilitatea” şi ,înaintarea în funcţiile judecătoreşti" şi „Legea pentru constituirea corpului de avocaţi", completate ulterior cu „Legea pentru organizarea judecătorească", votată de noile corpuri legiuitoare în iunie 1865.

Potrivit acestei din urma legi, justiţia devenea independentă faţă de celelalte puteri din stat, ea exercitându-se în numele domnului. Instanţele judecătoreşti erau : judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juraţi în materie criminală şi Curtea de casaţie, care funcţiona în anumite cazuri şi ca înalta curte de justiţie. Membrii Curţii de casaţie şi ai curţilor , de apel se bucurau de inamovibilitate, aceasta urmând sa fie extinsa treptat, prin legi speciale, asupra întregii magistraturi.

0 mare însemnătate în vederea unificării legislaţiei şi statornicirii

normelor juridice corespunzătoare unui stat modern a avut-o elaborarea şi punerea în aplicare a Codului comercial, a Codului penal şi de procedură penală, precum şi a Codului civil, apărător al familiei şi proprietăţii burgheze, inspirate după legiuirile similare franceze şi italiene, completate cu unele norme juridice autohtone, codurile au intrat în vigoare în 1865. Prin aceasta unificarea legislaţiei Principatelor Unite a fost în linii mari încheiată, ea fiind efectuata pentru principalele ramuri ale dreptului. De asemenea, prin aplicarea codurilor au fost supuşi jurisdicţiei române şi cetăţenii străini care se bucurau până atunci de dreptul de extrateritorialitate, fapt care a permis să se consolideze autonomia internă a ţarii.

Întărirea autonomiei ţării prin crearea unei legislaţii adecvate s-a extins şi în domeniul bisericesc. „Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române" , din 3/15 decembrie 1864, hotăra autocefalia Bisericii ortodoxe române în privinţa organizării şi disciplinei, legătura cu Patriarhia din Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei.

Opera de reformă multilaterala a avut în vedere şi domeniul militar. Al. I. Cuza şi colaboratorii săi pe plan militar — între care se remarcă generalul I. Em. Florescu — au depus însemnate eforturi pentru a crea în România o armată modernă, capabilă să. răspundă intereselor şi idealurilor naţionale. În ciuda precarităţii resurselor financiare de care dispunea statul naţional şi a temerilor manifestat de majoritatea puterilor, în special de marile imperii limitrofe, acest obiectiv a fost atins.

După unificarea ei în primii ani ai domniei, armata a fost înzestrata cu armament modern, la nivelul epocii, procurat în parte cu ajutorul sumelor obţinute prin subscripţie publica ; obligaţia recrutării a fost extinsa Şi asupra claselor privilegiate ; instituţia dorobanţilor şi a grănicerilor a fost introdusă şi în Moldova ; s-au alcătuit noi regulamente militare, iar efectivele tuturor categoriilor de arme — infanterie, artilerie, cavalerie etc. — au fost simţitor sporite, ridicându-se în total la peste 40.000 de oameni. Tot din timpul domniei lui Cuza datează atelierele pirotehnice din Bucureşti şi Arsenalul armatei.

Un rol important în opera de modernizare a armatei 1-a avut misiunea militară franceză condusă de locotenent-colonelul Eugenia Lamy, care a venit în Principate în 1860, la invitaţia guvernului român. Acordând un sprijin efectiv în cadrul procesului de reorganizare, misiunea militară franceză a pus ordine în administraţia militară, a contribuit la înfiinţarea intendenţei armatei, a participat la organizarea taberelor de instrucţie şi a stabilimentelor de artilerie, conducătorul misiunii ocupându-se şi de şcoala militară unită organizată la Bucureşri.

Prefacerile cunoscute de armata în această perioada şi-au găsit reflectarea într-o serie de măsuri legislative, care au culminat cu „Legea pentru organizarea puterii armate din România" din 27 noiembrie/9 decembrie 1864. în baza noii legi, puterea armata a Principatelor Unite era formata din armata permanenta cu rezerva ei şi din miliţii, fon-naţiuni teritoriale compuse din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor. Serviciul militar, devenit obligatoriu pentru toţi cetăţenii între 20 şi 50 de ani, ţinea patru ani în activitate şi doi ani în rezerva, completarea efectivelor făcându-se prin tragere la sorţi. Legea din 1864 a fost urmată de noi reglementări, cum au fost : Legea de recrutare (decembrie 1864), Regulamentul pentru chemările periodice ale rezervelor şi Regulamentul pentru chemarea şi instruirea gloatelor (1865), care, deşi nu au putut fi transpuse în întregime în practica, au evidenţiat intenţia domnitorului de a crea o armată puternică, capabilă să lupte, la momentul oportun, pentru cucerirea independenţei naţionale a României.

Alexandru Ioan Cuza s-a preocupat intens şi de multiplele aspecte ale activităţii economice a statului naţional român. în mesajul adresat Adunărilor elective fa 6/18 decembrie 1859 domnul arăta că „avem toiul de creat — a întemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face poduri, a împodobit şi a însănătoşi oraşele, a lărgi poturile, a înflori comerţul, a încuraja industria, a sapa canaluri , a întinde drumuri de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea comunicărilor şi, într-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele publice". Cu toata lipsa capitalului intern ca şi a rezervelor manifestate de capitalul străin de a participa activ la opera de înzestrare tehnică a României — singurul împrumut extern din această perioada se va realiza abia în 1864 — o parte din proiectele anunţate în mesaj au fost totuşi înfăptuite.

În domeniul mijloacelor de comunicaţie, daca problema construirii cailor ferate nu s-a putut realiza în timpul domniei lui Cuza, s-a înregistrat în schimb un progres evident în ceea ce priveşte navigaţia pe Dunăre, iar reţeaua de telegraf a crescut de 1a 12 staţii şi 840 km în 1859, în 46 staţii şi 2879 km în 1865, asigurându-se şi legăturile internaţionale.

Pe plan financiar, de un real. succes s-a bucurat în acest timp înfiinţarea societăţilor de asigurare, atât reprezentanţe ale marilor societăţi europene de acest fel, cât şi societăţi româneşti, dintre care cea mai importantă a fost Societatea „Providenţa" din Bucureşti, cu un capital de 200 000 galbeni.

A crescut şi numărul stabilimentelor industriale, dar în cea mai mare parte acesteia au rămas la stadiul atelierului de cooperaţie capitalistă simplă sau al manufacturilor, numărul fabricilor care foloseau forţa aburului fiind destul de redus. în ce priveşte agricultura, ramura economică dominantă a României, Cuza a acordat o atenţie deosebită introducerii maşinilor agricole şi a încurajat dezvoltarea sericiculturii, a

culturii bumbacului şi a tutunului. Deşi nu pe măsura aşteptărilor, dezvoltarea economică a Principatelor în epoca Unirii a reflectat realizarea unor progrese de necontestat, care au permis consolidarea tânărului stat naţional român.

În ansamblu, domnia lui Cuza se înscrie ca o epocă de profunde schimbări pe plan economic, social, politic şi cultural. Reformele realizate în timpul „domnului Unirii" au pus bazele organizatorice ale statului modern român şi au deschis-drum larg evoluţiei naţiunii române pe calea spre progres.